Devoționale pentru biserică

pregătite în vremea pandemiei

aprilie – iulie 2020

Pastor Nicolae Ionescu.

06.04.2020

Evrei 6:18-20 “… pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu
neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a
fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o
nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus
a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut „Mare Preot în veac, după
rânduiala lui Melhisedec”.

Ne clădim viețile pe promisiunile lui Dumnezeu, deoarece Cuvântul Său este de neclintit iar
nădejdea noastră este de nezguduit.
Noi nu stăm pe problemele sau durerile acestei vieți, ci stăm pe marile și prețioasele
promisiuni ale lui Dumnezeu.

Fiecare, într-un moment sau altul al vieții, rămâne fără speranță, chiar și cel mai optimist. În
acel moment este imperios necesar să-și întoarcă privirea spre acest pasaj, din cartea Evrei
6:18-20.

Înțelegem de aici că noi avem în Domnul Isus o “ancoră a sufletului”.

Este singurul loc din Biblie în care se folosește această metaforă în dreptul Fiului lui
Dumnezeu.

Ancora, este acea bucată de fier, cu o formă specială care este aruncată în mare pentru a găsi o
piatră, o stâncă sau altceva de care să se prindă.
Pentru că apa mării este în continuă mișcare nu poți să stabilizezi o corabie dacă nu ai o
ancoră.

Apostolul Pavel a înțeles că Isus Hristos este ancora vieții noastre. Ce gând minunat și
adevărat! Când Domnul Isus este ancora vieții, speranța se întărește iar puterea Lui liniștește
nu doar valurile mării ci și furtuna neliniștii și a disperării din suflet.

Să nu uităm că navigăm pe marea învolburată a vieții și că, prin credință în Domnul Isus, am
fost transferați pe “corabia mântuirii” pe care Domnul a promis că nici o furtună nu o poate
scufunda, pentru că Hristos este ancora sufletelor noastre. Amin!

07.04.2020

Romani 15:13 “Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea pe care o dă

credinţa, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde!”
Avem un Dumnezeu minunat care ne copleșește zilnic cu ocrotire și har pe care nici unul
dintre noi nu le merităm. În versetul de mai sus, apostolul Pavel ne vorbește despre
“Dumnezeul nădejdii”.
Ce mare nevoie avem de această nădejde și ce bun este Domnul care lucrează pentru întărirea
nădejdii noastre prin puterea Duhului Sfânt.
Iar dacă vom răspunde cu credință la apelurile Sale, a promis că ne va umple inimile cu
bucurie și pace. Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu. Amin!

08.04.2020

Luca 18:7-8 “Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui care strigă zi şi noapte către El,
măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni
Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?”

Lumea în care trăim este plină de răutate, starea economiei este destul de șubredă,
circumstanțele în care se află acum viața noastră pot fi dificile și poate nici starea sănătății
noastre, sau a cuiva drag, poate nu este prea stralucită, dar dincolo de toate acestea avem o
certitudine: “Dumnezeu este bun și va face dreptate alesilor Lui în curând.” Ceea ce putem
afirma cu toată convingerea este ca Dumnezeu este bun.

Sfânta Scriptură ne descoperă faptul că Dumnezeu nu este doar bun, ci El este și drept. Acum
poate că vedem mai mult bunătatea Lui, dar în Ziua revenirii Fiului Său vom vedea și
dreptatea Sa.

Nimic din tot ce au suferit copiii Săi credincioși în această lume a nedreptății și suferinței nu
va rămâne nepedepsit. Nici una din răutățile acestei lumi nu trece neobservată de Dumnezeu.
Nici un strigăt de durere al copiilor Săi nu rămâne neauzit și fără un răspuns. Evenimentele pe
care le trăim în aceste zile ne vestesc cu putere că “Dumnezeu va face dreptate în curând”.

O singură întrebare rămâne: “Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?”

Partea lui Dumnezeu este să-Și dovedească dreptatea și să alunge suferința și păcatul din viața
copiilor Săi credincioși. Partea noastră este să-L întâmpinăm cu credință și să nu disperăm.

O “viață plină de credință”, aceasta este ceea ce așteaptă Dumnezeu de la noi! Nimic altceva
nu ne poate recomanda pentru Împărăția Lui.

Dumnezeu este bun! Ce minunat! Să ne pregătim și să-L întâmpinăm cu credință la revenirea

Fiului Său. Amin!

09.04.2020

1 Corinteni 10:13 “Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea
omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile
voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.“
Versetul de mai sus este plin de încurajare divină pentru umblarea noastră în fiecare zi a vieții
dar mai ales pentru aceste zile de pandemie. Totuși, aceste promisiuni nu înseamnă că nu vom
trece niciodată prin greutăți; dimpotrivă, Domnul Isus a spus: „În lume veți avea necazuri, dar
îndrăzniți, Eu am biruit lumea." (Ioan 16:33)

Apostolul Pavel, aflându-se într-o situație foarte grea, a crezut că încercările prin care trecea
îl vor doborâ la pământ. Iată ce mărturisea el în 2 Corinteni 1:8-9 „Am fost apăsați peste
măsură de mult, mai presus de puterile noastre, așa că nici nu mai trăgeam nădejde de viață.
Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim." În acele momente părea că Pavel era încercat
mai mult decât putea duce.

Avem de învățat de aici o mare lecție: puterea noastră de a rezista în încercări și ispite nu vine
de la noi, ci vine de la Dumnezeu. Exact acest lucru îl spune Pavel în 2 Corinteni 1:9
„pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înșine, ci în Dumnezeu."

Orice ar veni în calea noastră, orice ne-ar ispiti, să nu temem și să nu disperăm. În Romani
8:37, apostolul Pavel a spus că în Hristos noi suntem „mai mult decât biruitori”. În toate
aceste încercări noi putem avea biruința numai prin Domnul Hristos. Să „biruim" încercările
și ispitele înseamnă să ieșim învingători asupra lor tot așa cum David, prin puterea lui
Dumnezeu, l-a învins pe Goliat.

Viața în aceste săptămâni este plină de pericole și provocări, însă le putem face față doar
încrezându-ne în promisiunile pe care Dumnezeu ni le-a lăsat în Sânta Scriptură.

Vă doresc tuturor să primiți puterea de a rezista în fața încercărilor din aceste zile și să avem
cu toții încrederea deplină în ajutorul Domnului, care a promis că ni-l va oferi. Amin.

10.04.2020

2 Corinteni 2:14 “Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui
de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi, în orice loc, mireasma cunoştinţei Lui.”

Cu greu ne putem imagina evenimentul care l-a inspirat pe Pavel. Iată cum arăta o procesiune
romană triumfală care avea loc la capătul unei campanii militare reușite:

“Un general victorios era salutat de slujitorii conducerii imperiului roman la porţile cetăţii
imperiale, unde începea marşul triumfal. Întâi veneau senatorii, precedaţi de un grup de
magistraţi. După senatori veneau purtătorii de trâmbiţe, vestind sosirea biruitorului.
Apoi venea un lung şir de care încărcate cu prada de război. Articole de mare valoare, rare sau
deosebit de frumoase erau expuse vederii. Mai erau şi tauri şi boi albi destinaţi jertfelor.
Ici şi colo purtători de tămâie îşi legănau vasele într-o parte şi alta parfumând aerul. Lei, tigri,
elefanţi şi alte animale neobişnuite, aduse din ţările cucerite, apăreau adesea în procesiune.
După aceea, veneau regii, principii sau generalii captivi şi un lung şir de captivi din popor,
legaţi şi înlănţuiţi. Apoi venea biruitorul însuşi, stând în picioare într-un car splendid. O
coroană de lauri sau de aur era aşezată pe capul lui. Într-o mână purta o ramură de laur,
emblema victoriei, şi în cealaltă un sceptru. Îl urmau mulţi dintre cei care luptaseră sub
conducerea lui, ofiţeri, călăreţi, pedeştri, fiecare ţinând ridicată o suliţă împodobită cu ramuri
de laur. Procesiunea înainta pe străzile aglomerate, pe Via Sacra, pe sub Arcul de triumf, spre
Dealul Capitoliului (vezi harta, p. 462). Acolo se oprea, şi unii din captivi erau executaţi cu
sânge rece sau aruncaţi în închisoare pentru a-şi aştepta moartea în Colosseum. Alţii,
consideraţi vrednici de iertare, erau eliberaţi. Erau aduse jertfe de animale zeilor romani şi
începea petrecerea de biruinţă.

Poate că vă întrebați ce legătură are tot acest proces imperial roman cu Împărăția lui
Dumnezeu? Sunt multe asemănări.

În primul rănd, Biblia ne prezintă faptul că Isus Hristos a ieșit biruitor în lupta cu Diavolul.

În al doilea rând, pe cruce Domnul Isus a biruit moartea și a devenit răscumpărătorul tuturor
celor ce cred în El.

În al treilea rând, creştinii sunt adevăratele trofee ale campaniei victorioase a Domnului Isus.

În al patrulea rând, Dumnezeu ne conduce prin această lume, ca exemplu al puterii Sale
biruitoare şi al harului Său fără seamăn.

În ultimul rând, Domnul Isus va reveni și vom fi duși în Împărăția slavei Sale iar acolo va
avea loc cel mai grandios eveniment din istoria Universului, primirea în glorie a Marelui
Răscumpărător și a tuturor oamenilor salvați prin jertfa Lui.

Zi după zi noi suntem purtați în carul biruinței Domnului Isus. Mulţumiri fie aduse lui
Dumnezeu. Amin.

12.04.2020

Ioan 8:31-32 „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte
adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.”

Cu toată agitația din ultima vreme, legată de pandemie, iată-ne intrați în perioada sărbătorilor
pascale, astăzi la creștinii catolici iar peste o săptămână la creștinii ortodocși. Creștinii
protestanți si neoprotestanți sunt împărtiți în opinii, și se situaează, cu privire la alegerea zilei
de Paște, în ambele tabere creștine tradiționale.
Lumea creștină trăiește anul acesta un amestec ciudat de teamă, izolare și sărbătoare.
Noi, adventiștii de ziua a șaptea, avem anumite rezerve față simbolurile folosite dar și față de
modalitatea în care se serbează Paștele în lumea creștină. Oare de ce?

Credem din toată inima în adevărul Sfintelor Scripturi care ne prezintă Paștele ca pe o
sărbătoare inspirată de Dumnezeu, care ne îndeamnă să ne reamintim atât de evenimentul
eliberării poporului Israel din robia Egiptului dar și de marea elibereare a omenirii din robia
păcatului, realizata prin Jertfa Mielului lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos.

Credem că, odată cu moartea Domnului Isus pe crucea Golgotei, a încetat sistemul de jertfire
a animalelor, care fusese instituit la inițiativa divină.

Simțim nevoia, datorită faptului că am fost luminați de Cuvântul lui Dumnezeu, să privim și
să analizăm mai atent, principalele obiceiuri și simboluri Pascale, si să vedem dacă ele au
ceva în comun cu Dumnezeu, cu Evanghelia Veșnică, cu creștinismul sau nu au nimic de-a
face cu toate acestea.
Este important să facem diferența între adevăr și minciună, între poruncile lui Dumnezeu și
obiceiurile păgâne, care s-au cuibărit atât tare în creștinismul tradițional. Cu astfel de lucruri
nu este bine să ne „jucăm” teologic, religios, și în niciun alt fel, pentru că de trăirea în adevăr
sau miciniună atârnă salvarea sau pieirea noastră.

"Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”.

Cuvântul adevărului divin ne eliberează de îngustimea, care se prinde cu disperare de datini și

obiceiuri omenești în timp ce refuză mărturia curată a Bibliei.
Cât de crucial este Cuvântul care rupe puterea sărbătorilor contrafăcute! Şi cât de atenţi
trebuie să fim să ne luminăm calea şi să adunăm din belşug Cuvântul lui Dumnezeu în inimi!

În zilele care urmează voi încerca să detaliez mai multe aspecte legate de obiceiurile
sărbătoririi Paștelui.

13.04.2020

Ioan 8:32 „ veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.”

Vă propun să facem o incursiune în obiceiurile și tradițiile legate de sărbătoarea de Paște la

creștinii ortodocși români.

Obiceiuri de Florii

Obiceiul Lazaritelor

Înainte de a intra în Ierusalim, Hristos l-a înviat pe Lazăr. În popor se crede că Lazăr era un
fecior tânăr, fratele fetei care s-a căsătorit cu Dragobete, Cap de Primăvară.
Potrivit tradiției, într-o sâmbătă Lazăr a plecat cu oile la păscut, lăsând-o pe mamă-sa să facă
plăcinte.
Urcând într-un copac să ia muguri pentru animale, își aduce aminte de plăcinte. Se grăbesște să
coboare, cade și moare. Potrivit legendei că Lazăr ar fi murit de dorul plăcintelor, există obiceiul
ca în această sâmbătă, femeile de la țară să facă ofranda de pomenire a morților împărțind
plăcinte de post.

Ramurile de salcie

În ziua Floriilor, oamenii merg cu ramuri de salcie la biserică, pentru a-L întâmpina tainic pe
Hristos. Ele sunt sfințite și puse la icoane. Oamenii le puneau și pe pomii fructiferi, pentru a-i
ajuta să rodească. De aceea nu se plantau pomi înainte de Florii de teama ca aceștia să nu rămâna
fără rod.

În ziua de Florii, stupii erau împodobiți cu ramurile de salcie sfințite, ca albinele să se bucure
de binecuvântarea divină.
În unele sate, mâțișorii erau aruncați în curte când începea să bată grindina. însă, ramurile de
salcie aveau în principal menirea de a-i feri pe oameni de duhurile necurate.

Ramura de
salcie sfințită era utilizată și în scopuri terapeutice. Oamenii înghițeau mâțișori de pe ramura de
salcie, pentru a fi feriți de diferite boli. Bătrânele se încingeau cu salcia ca să nu le mai doară
șalele.

Exista și obiceiul ca părinții să-și lovească copiii cu nuielușa de salcie, când veneau de la
biserică. Se credea că așa vor crește sănătoși și înțelepți.

Din păcate nimic din toate acestea nu se bazează pe adevărul Sfintelor Scripturi.

14.04.2020

Matei 15:2-3 „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor? … Drept răspuns, El le-a zis:
„Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinii voastre?”

Vreau să împărtășesc cu dumneavoastră bucuria călăuzirii lui Dumnezeu dar și câteva gânduri
la care vă provoc să meditați.

Ce este mai important, să ții datina bătrânilor sau să păstrezi porunca lui Dumnezeu?
Ce este mai grav să calci datina sau să calci porunca lui Dumnezeu?

Felul în care răspundem la aceste două întrebări arată în esență ce religie avem sau mai bine
zis la ce ne raportăm de fapt, la datina bătrânilor sau la porunca lui Dumnezeu.
Pentru majoritatea oamenilor, principalul reper în viață este lumea. Ce face lumea, ce zice
lumea, fă ca lumea, te râde lumea, etc. Așa ne-au învățat poate și părinții sau bunicii noștri în
copilărie.
Aceasta este o preocupare comună tuturor popoarelor lumii, si anume ca normele și valorile
vor fi respectate și transmise mai departe generațiilor care vor veni.
Până la un punct este bine și normal, deoarece omul ca ființă socială trebuie să se supună unor
reguli si valori comune, altfel se ajunge la haos.

Problema apare atunci când regulile și valorile societății sunt în contradicție cu cele pe care
Dumnezeu le-a stabilit deja pentru om. Testul ascultării (datina sau porunca lui Dumnezeu) s-
a dat în fiecare generație și așa va fi până la sfârșitul istoriei omenirii.

În perioada sărbătorilor atenția principală a românilor este acordată păstrării datinilor și

obiceiurilor. Observăm că, în opinia majorității populație creștine, nu are importanță ce spune
Biblia despre sărbătoarea de Paște.

Nu-i pasă nimănui care este originea lor (superstiții și simboluri păgâne) atâta timp cât este
asigurată atmosfera de bucurie și petrecere, după obiceul din moși, strămoși.
Realitatea este că amenilor le plac sărbătorilor dar nu le place ce spune Dumnezeu despre ele.
Până la urmă fiecare om va alege ce vrea să creadă sau să facă.
Unii oameni se prind cu disperare de datini sau obiceiuri și consideră ca fiind ceva sacru să
repete doar ce au făcut părinții și bunicii lor, chiar dacă aceștia nu au respectat porunca lui
Dumnezeu. Acestora li se pare că este mai degrabă rău dacă nu respectă datinile dar nu le pasă
dacă calcă porunca lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne-a dat lumina din Cuvânt și ne-a chemat să ieșim de sub influența datinilor si
obicerilor omenești și să luminăm în întuneriul acestei lumi.

Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult
întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Ioan 3:19

15.04.2020

1 Corinteni 5:7-8 “ Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit. Să prăznuim, dar, praznicul nu cu
un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi adevărului.”

Una din întrebările care ni se pune în această perioadă este și aceasta: Voi, adventiștii, serbați
Paștele?

Cei care ne pun această întrebare pot fi rude, vecini, prieteni sau colegi. Ei o pun fie din
curiozitate sau ca să ne testeze dacă suntem cu “adevărat creștini”, adică dacă ținem
obiceiurile și sărbătorile “creștine”.

Cum să răspundem la această întrebare astfel încât să nu greșim, să nu părem aroganți sau
ciudați și nici să nu jignim pe cei care ne pun întrebarea?

Voi încerca astăzi fac ofer câteva informații și clarificări în legătură cu acest subiect.

În primul rând, fiecare dintre noi avem nevoie să răspundem la această întrebare nu doar
pentru alții ci și pentru noi.

Este foarte important să ne asumăm crezul biblic, să-l identificăm corect și mai ales să știm ce
și de ce credem.

În al doilea rând, trebuie să stabilim dacă Paștele este o sărbătoare creștină sau dacă este dorar
o sărbătoare evreiască.

Paștele este o sărbătoare evreiască prin care se comemorează eliberarea lor din sclavia
egipteană.

Textele în care se află porunca de a sărbători Paștele sunt: Exodul 12:1-28, Leviticul 23:4-
14, Numeri 9:1-4 și Deuteronom 16:1-12.

Dumnezeu le-a poruncit evreilor să serbeze anual Paștele în a 14-a zi a lunii evreiești nissan.

De unde știm noi când pică data de 14 nissan?

Calendarul iudaic este unul lunar-solar, iar corespondentele dintre acesta si calendarul
gregorian sunt variabile. Astfel, ziua de 14 Nisan nu cade în aceeași zi în calendarul gregorian
de la un an la altul.

De exemplu, în 2019 Paștele evreiesc a fost pe 19 aprilie, iar anul acesta a fost pe 08 aprilie
2020. Pentru următorii 2 ani Paștele va fi pe 27 martie 2021 și 05 aprilie 2022.
Evreii religioși, serbează anual Paștele dar după un ceremonial modificat față de cel din Exod
12.
De exemplu ei nu mai sacrifică mielul de Paște din motivul că Templul a fost distrus iar
sistemul slujbelor de la Templu, inclusiv cel al jertfelor a fost suspendat din acest motiv.

Paștele se celebrează în Israel împreună cu sărbătoarea azimilor timp de opt zile, în perioada
14-21 Nissan.
Intrarea evreilor în Paște (Pesah) este marcată printr-o cină rituală, cina pascală numită
“Seder” (in ebraică - „ordine”) cu un tipic deosebit, cu prilejul căreia comesenii citesc cartea
“Hagada” centrată pe dezbaterea semnificației ieșirii evreilor din robia egipteană, așa cum
este ea relatată în Biblie.

Această cină rituală a fost la vremea ei sărbătorită și de Domnul Isus, apostoli și primii
creștini.

Este important de reținut faptul că, pentru poporul evreu, Dumnezeu a poruncit ca Paștele să
fe o sărbătoare veșnică.

Este Paștele o sărbătoare creștină?

Paștele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creștine, care comemorează
evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea Domnului Isus Hristos.

În Noul Testament nu există nicio poruncă pentru a ține această sărbătoare cu sensul de a
comemora învierea Domnului Isus!
Mai exact, mă refer la acea comemorare specială anuală într-o anume zi dedicată printr-un
serviciu divin la biserică.

Mare parte a Noului Testament a fost scris la mulți ani distanță de la moartea și învierea
Domnului Hristos.

Și totuși, deși nu există nicio poruncă menționată cu privire la a avea o zi dedicată anual
pentru a comemora învierea Domnului Isus, cea mai mare parte a creștinilor țin această
sărbătoare.

Într-adevăr, în Biblie regăsim Sărbătoarea Paștelui în legătură cu eliberarea poporului evreu

din Egipt care prefigura moartea lui Isus dar ceea ce este numită azi Sărbătoarea Paștelui de
către mare parte din cultele creștine nu este decât o sărbătoare cu origini păgâne care a
înlocuit originalul biblic.

Primii creștinii sărbătoreau Paștele în același timp cu evreii, ne arată Encyclopedia Britannica,
cea de-a 11-a ediție, care ne spune la pagina 828 că nu există niciun indiciu al ținerii Paștelui
(n. pers. – adică în sensul pe care îl cunoaștem azi la cultele creștine) în Noul Testament sau
în scrierile teologilor creștini din primele două secole.

Deși primii creștini au continuat să țină sărbătorile date de Dumnezeu poporului evreu, o
făceau însă într-un duh nou, ca și comemorări ale evenimentelor pe care acele sărbători le
prefigurau. De exemplu apostolul Pavel vede o paralelă între Paștele din Exodul și Mielul lui
Dumnezeu – Isus Hristos – ca fiind împlinirea tuturor simbolurilor de acolo. (“Hristos Paștele
nostru a fost jertfit” 1 Cor. 5:7)

Ulterior subiectul sau motivul Paștilor creștine a devenit cu totul altul decât al Paștilor
evreilor, care fusese la vremea respectivă celebrat de Isus și apostoli, între vechea sărbătoare
iudaică și cea creștină nefiind ulterior altă legătură decât una de nume și de aproximare
cronologică.

Vă rog să rețineți faptul că împăratul Constantin cel Mare, cel care declarase deja creștinismul
ca fiind religia oficială a Imperiului Roman, a fost cel care a susținut separarea datei celebrării
Paștelui față de evrei.

Enciclopedia catolică face referire la scrierea lui Eusebius intitulată Viața lui Constantin,
volumul III, capitolul XVIII unde se menționează că în scrisoarea sa de după consiliul de la
Niceea (despre care vom aminti puțin mai jos), Constantin a afirmat: ”…a părut un lucru
nevrednic ca în celebrarea acestei sărbători preasfinte să trebuiască să urmăm practica
evreilor care și-au pângărit mâinile cu un păcat enorm și sunt, prin urmare, loviți pe merit
cu orbire a sufletului … Să nu avem atunci nimic în comun cu detestabila mulțime
evreiască; căci noi am primit de la Mântuitorul nostru o altă cale”, cu referire la o altă dată
de a sărbători Paștele.

Constantin cel Mare era foarte deranjat că moartea și învierea lui Isus era celebrată de Paștele
evreiesc, așa că la consiliul de la Niceea a dat ordin ca moartea și învierea lui Isus să fie
sărbătorite în duminica de după prima lună plină după echinocțiul de primăvară, o perioadă
care era asociată strict cu festivalul fertilității din primăvară.

Această decizie a avut un efect distrugător asupra bisericii pentru că învierea lui Isus a
fost scoasă din contextul ei biblic și a fost introdusă în contextul unei sărbători păgâne.

Până atunci, romanii sărbătoreau festivalul de fertilitate din primăvară.

Și acum vom vedea ce legătură are acest festival cu așa-zisul Paște de azi.

Mai exact, acest festival păgân este precursorul a ceea ce majoritatea creștinilor numesc astăzi
”Sărbătoarea Paștelui”.

Prin urmare, în cadrul acestui festival, păgânii romani țineau o sărbătoare în cinstea zeiței
fertilității, zeiță care era prezentă și în cultura altor popoare. Canaaniții o numeau Așera,
perșii Astarte, babilonienii Iștar, iar britonii o numeau Ostara de unde provine și cuvântul
estrogen. Fiind o zeiță a fertilității, simbolul lui Iștar era oul. Cum o sărbătoreau păgânii pe
această zeiță? Prin decorarea de ouă pe care apoi le ofereau ca daruri în cadrul celebrării
acestui festival. Acum înțețegeți de unde provin aceste obiceiuri la creștini?

În concluzie:
- Sărbătoarea Paștelui este biblică, inspirată de Dumnezeu și care se adresează
poporului evreu pentru comemorarea eliberării din robia Egipteană.
- Noul Testament nu oferă nici un indiciu concret pentru a justifica comemorarea
învierii Domnului Isus printr-o sărbătoare anuală.
- Ceea ce este denumită Sărbătoarea Paștelui, de către cea mai mare parte din cultele
creștine, nu este decât o sărbătoare cu origini păgâne care a înlocuit originalul biblic.
 - Deși nu putem fi de acord cu multe dintre practicile și doctrinele prezente în celelalte
biserici creștine, putem să găsim modalități de comunicare cu ceilalți creștini,
împărtășindu-le, cu dragoste, principiile curate din Sfintele Scripturi.

Deci, ce vom răspunde la întrebarea: voi adventiștii serbați Învierera Domnului Isus Hristos?

Da, dar fără simboluri păgâne (datini și tradiții) ci numai după modelul Sfintelor Scripturi.

Adevărata sărbătoarea morții și învierii Domnului Isus poartă numele de Cina Domnului si
poate fi ținută de mai multe ori pe an.

În fiecare primăvară, în data de 14 nissan, ne vom reaminti de sărbătoarea Paștelui, vom

deschide Biblia și vom rememora evenimentele de la finalul vieții Domnului Isus, si vom
împărtăși cu toți semenii noștri, creștini sau nu, despre moartea și învierea Lui.

Isus Hristos este Paștele nostru, așa că vom continua să-L iubim și să ascultăm de poruncile
Lui.

Aleluia! Hristos a înviat!

Să ne pregătim pentru reveniriea Lui în glorie și mărire!Amin.

16.04.2020

1 Corinteni 11:23-26 “Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Și, după
ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și a zis: ‘Luați, mâncați; acesta este trupul Meu, care
se frânge pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea’. Tot astfel, după cină, a
luat paharul și a zis: ‘Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceți lucrul
acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veți bea din el’. Pentru că, ori de câte ori mâncați
din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El.”

“Hristos Se afla la trecerea dintre cele două sisteme și cele două mari sărbători ale lor. El,
Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, era gata să Se ofere ca jertfă pentru păcat, urmând ca, în
felul acesta, să pună capăt sistemului de simboluri și ceremonii care, de patru mii de ani,
arătau spre moartea Lui. În timp ce mânca Paștele cu ucenicii, a instituit în locul acestui
sistem slujba care avea să amintească de jertfa cea mare. Sărbătoarea națională a iudeilor
trebuia să fie desființată pentru totdeauna. Slujba rânduită de Hristos trebuia să fie îndeplinită
de urmașii Lui în toate țările, în toate timpurile.” E. White, H.L.L. pag. 652.

Să privim asupra semnificației ultimei zilei de joi (joia mare) din viața Domnului Isus.

Biblia spune că în acea zi de joi au avut loc patru evenimente:

- Spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie.

- Cina pascală, ocazie cu care Mântuitorul a instituit Sfânta Cina.
- Rugăciunea din Grădina Ghetsimani.
- Începutul Patimilor Domnului, prin vânzarea lui Iuda.
Primele două evenimente au avut loc pe timpul zilei de joi iar ultimile două s-au petrecut după
lăsarea serii, în noaptea dinspre joi spre vineri.

Spălarea picioarelor și Cina pascală (Sfanta Cină)

Matei 26, 20-30; Marcu 14, 17-31; Luca 22, 14-38; Ioan 13.

Rugăciunea din gradina Ghetsemani

Matei 26, 36-46; Ioan 17.

Trădarea lui Iuda și arestarea Domnului Isus

Matei 26, 47-56.

17.04.2020

Ioan 3:16 “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu,
pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

Vinerea Mare, este o zi specială pentru ortodoxie, în care se găsesc amestecate atât adevăruri
biblice, despre judecata și moartea Mântuitorului cât și tradiții, superstiții și obiceiuri.

Într-o zi de vineri, Domnul Isus a murit pentru noi!

Vă invit să ne reamintim evenimentele petrecute în ziua în care Domnul Isus a fost răstignit.

Dimineaţa zilei de vineri

- Isus este dus mai întâi la casa fostului mare preot Ana, care îi pune câteva întrebări,
după care îl trimite la casa marelui preot Caiafa, unde este adunat Sanhedrinul.
- Conducătorii religioşi încearcă acum să găsească martori pentru a formula o acuzaţie
împotriva lui Isus. Cu toate acestea, chiar şi depoziţiile acestor martori falşi se
contrazic.
- În tot acest timp, Isus rămâne tăcut.

- Adoptând o altă metodă, Caiafa întreabă: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui
dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!“

- Acesta este un lucru care nu poate fi negat, de aceea Isus răspunde plin de curaj: „Da
sunt . . . şi veţi vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind cu norii
cerului“. Matei 26:63; Marcu 14:60–62. „A hulit!“, strigă Caiafa. „Ce nevoie mai
avem de martori?“ Acum, unii îl pălmuiesc şi îl scuipă. Alţii îl lovesc cu pumnii şi îl
împroaşcă cu insulte (Matei 26:65–68; Marcu 14:63–65).

- La ivirea zorilor zilei de vineri, Sanhedrinul se întruneşte din nou, probabil pentru a da
o formă cât de cât legală procesului ilegal din timpul nopţii.
Isus spune încă o dată plin de curaj că el este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. — Luca 22:66–
71.
- Apoi preoţii şi bătrânii îl trimit pe Isus la Pontius Pilat, guvernatorul roman al Iudeii,
pentru a fi judecat de acesta. Ei îl acuză pe Isus că a corupt naţiunea, că a interzis
plătirea taxelor la Cezar şi că a „zis că El este Hristosul, un împărat“ (Luca 23:2;
compară cu Marcu 12:17).
 - După ce îi pune lui Isus câteva întrebări, Pilat spune: „Eu nu găsesc nici o vină în
Omul Acesta“ (Luca 23:4). Când Pilat aude că Isus este galilean, îl trimite la Irod
Antipa, guvernatorul Galileii, care se află în Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui.

- Irod nu este interesat să se facă dreptate. El nu vrea decât să-l vadă pe Isus făcând un
miracol. Întrucât Isus nu-i satisface această curiozitate şi rămâne tăcut, Irod şi soldaţii
săi îşi bat joc de el şi îl trimit înapoi la Pilat.

- „Dar Acesta ce rău a făcut?“, întreabă Pilat încă o dată. „Eu n-am găsit nici o vină de
moarte în El. Aşa că, după ce-L voi pedepsi, Îi voi da drumul“ (Luca 23:22). Astfel, el
ordonă ca Isus să fie biciuit cu un bici făcut din mai multe curele care îi sfâşie spatele,
cauzându-i suferinţă.

- Apoi soldaţii îi îndeasă pe cap o coroană de spini. Ei îşi bat joc de el şi îl lovesc cu o
trestie groasă, înfigându-i coroana de spini şi mai adânc în pielea capului. În pofida
tuturor durerilor şi a maltratărilor indescriptibile, Isus îşi păstrează în mod remarcabil
demnitatea şi tăria.

- Pilat îl aduce din nou în faţa mulţimii, crezând probabil că starea în care se află Isus va
stârni cât de cât mila. „Iată“, spune Pilat, „vi-L aduc afară, ca să ştiţi că nu găsesc nici
o vină în El“. Însă preoţii principali strigă: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!“ (Ioan
19:4–6). Pe măsură ce mulţimea devine tot mai insistentă, Pilat cedează şi îl predă pe
Isus pentru a fi ţintuit.

O moarte chinuitoare

- Este cu mult trecut de mijlocul dimineţii. Isus este dus în afara Ierusalimului, într-un
loc numit Golgota. Mâinile şi picioarele îi sunt ţintuite cu nişte piroane pe un stâlp de
tortură.

- Cuvintele nu pot descrie suferinţa cumplită prin care trece Isus când este țintuit pe o
cruce, iar rănile făcute de piroane se lărgesc sub greutatea corpului.

- O mulţime de oameni se adună pentru a asista la ţintuirea lui Isus şi a doi criminali.
Mulţi vorbesc injurios la adresa lui Isus. „Pe alţii i-a mântuit“, spun în bătaie de joc
preoţii principali şi alţii, „iar pe Sine nu Se poate mântui!“. Până şi soldaţii şi cei doi
criminali ţintuiţi îl ridiculizează pe Isus. — Matei 27:41–44.

- Dintr-o dată, la amiază, la puţin timp după ce Isus este ţintuit, un întuneric înfricoşător
de origine divină cuprinde ţara timp de trei ore.
Probabil că acest lucru îl determină pe unul dintre răufăcători să-l mustre pe celălalt.

- Pe la trei după-amiaza, Isus simte că i se apropie sfârşitul. „Mi-e sete“, spune el. Apoi
strigă cu voce tare: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“
Cineva îi pune lui Isus pe buze un burete înmuiat în vin acru. După ce ia din vin, Isus
spune încet: „S-a sfârşit!“ Apoi strigă cu voce tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi
încredinţez duhul!“, îşi lasă capul în jos şi moare. — Ioan 19:28–30; Matei
27:46; Luca 23:46;Psalmul 22:1.
 - Întrucât este după-amiaza târziu, se fac în grabă pregătiri în vederea înmormântării
lui Isus înainte de începerea sabatului (15 nisan), la apusul soarelui. Lui Iosif din
Arimateea, un membru respectat al Sanhedrinului care a fost în secret un discipol al
lui Isus, i se acordă permisiunea de a-l înmormânta. Nicodim, şi el membru al
Sanhedrinului care şi-a mărturisit în secret credinţa în Isus, aduce 33 de kilograme de
smirnă şi aloe. Ei aşază cu multă grijă corpul lui Isus într-un mormânt nefolosit, aflat
în apropiere.

19.04.2020

Matei 28:9-10 “Dar iată că le-a întâmpinat Isus şi le-a zis: „Bucuraţi-vă!” Ele s-au apropiat
să-I cuprindă picioarele şi I s-au închinat. Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi; duceţi-vă de
spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea: acolo Mă vor vedea.”

Bucurați-vă! … Nu vă temeți!

În urmă cu mai bine de 2000 de ani, într-o zi, ca cea de astăzi, Domnul nostru Isus Hristos, a
înviat, ieșind biruitor din mormânt. După ce Tatăl i-a primit jertfa desăvârșită L-a chemat din
mormânt garantând că misiunea Sa a fost îndeplinită.

Cerul se bucura dar ucenicii erau încă întristați și descurajați.

Cineva trebuia să le ducă Vestea Bună: Hristos a înviat!

Femeile credincioase, care au venit dis de dimineață la mormânt, au fost primele care L-au
întâlnit pe Domnul Isus cel înviat și atunci Mântuirorul le-a rostit minunatele cuvinte:
“Bucurați-vă! … Nu vă temeți!”

Restul este istorie, o istorie mântuirii care a fost purtată de ucenicii Domnului și de urmașii
lor, din generație în generație până în zilele noastre.

Slavă Domnului că în ciuda evenimentelor pe care le trăim avem parte și astăzi de vestea
mântuirii prin Domnul nostru Isus Hristos.

Să ne bucurăm, s-o împărtășim cu toți semenii nostri, și nu numai “astăzi” ci în fiecare zi,
până când Domnul va reveni.

Da, Hristos a înviat!

Apoi s-a înălțat la Ceruri unde slujește ca Mare Preot în Sanctuarul cerersc pentru a noastră
mântuire și a promis că se va întoarce în slavă și mărire ca să ne ia cu El.

Aceasta este credința și nădejdea noastră. Amin!

Bucurați-vă! Nu vă temeți!
20.04.2020

Luca 24:36 “… Isus a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!”

Această pace este mai mult decât o bună înţelegere între oameni, este o împăcare între
Dumnezeu şi om realizată prin moartea și învierea Domnului Hristos.

Aceste cuvinte „Pace vouă!” poartă cu ele un sentiment copleşitor izvorât din simţământul
prezenţei lui Domnului Isus înlăuntrul omului, care restabilește în sfârșit legătura mântuitoare
cu Dumnezeu.

Este o pace care urmăreşte mai mult decât înţelegerea amiabilă dintre ființele umane afectate
de ură și egoism.

Pacea este semnul văzut al prezenţei lui Dumnezeu în omul neliniştit care se află într-o continuă
căutare a sursei existenţei sale.

Cu două zile înainte de patimile Sale, Mântuitorul îi avertiza pe ucenicii Săi spunând: “Vă las
pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se
înspăimânte.” Ioan 14:27

Vă îndemn să căutaţi și astăzi această “Pace” şi s-o urmaţi!

Este pacea pe care o aduce Domnul Hristos, prin care se risipeşte orice întuneric şi întristare,
orice teamă şi nesiguranţă, orice angoasă izvorâtă din frica morţii.

Isus Hristos, Cel ce s-a întors din moarte, ne spune din nou, astăzi:

Pace vouă!

21.04.2020

Luca 24:38-40 „Pentru ce sunteţi tulburaţi? … Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu

sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” (Şi, după
ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.)”

Minunea Învierii se petrecuse iar acum Mântuitorul era preocupat ca ucenicii Săi să-L poată
recunoaște și să creadă în învierea Lui. Nu trebuia să fie nici o îndoială în legătură cu
identitatea Persoanei aflate în fața lor. Nimic nu-i putea convinge mai puternic pe ucenicii
decât semnele răstignirii.

Domnul Isus, la înviere, a păstrat în mod intenționat semnele crucificării pe mâinile și

picioarele Sale, pentru a fi recunoscut de ucenicii Săi.

Ucenicii au privit mâinile și picioarele vătămate de piroanele nemiloase. Au recunoscut glasul

Său, care nu se asemăna cu al nimănui pe care să-l fi auzit vreodată. Credința și bucuria au
luat locul necredinței și, cu sentimente pe care nici un cuvânt nu ar fi fost în stare să le
exprime, L-au recunoscut pe Mântuitorul lor înviat. Înfățișarea Mântuitorului înviat, felul Lui
de a Se purta, felul Lui de a vorbi, toate acestea le erau familiare ucenicilor Săi.
 Niciodată apostulul Ioan nu a putut uita această întâlnire cu Hristos cel Înviat. Mai târziu
avea să scrie mărturia lui pentru toți cei ce vor crede în Domnul Isus: “Ce era de la început, ce
am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu
privire la Cuvântul vieţii … aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi
părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” 1 Ioan 1:1,3

După Înălțare Hristos avea să prezinte înaintea lui Dumnezeu Tatăl rănile din mâinile și
picioarele Sale ca o amintire a prețului pe care El l-a plătit pentru cei răscumpărați.

Și nu în ultimul rând mai putem spune că “învierea lui Isus era o preînchipuire a învierii din
urmă a tuturor celor care adorm în El. După cum Mântuitorul a înviat dintre morți, tot astfel și
aceia care au adormit în El trebuie să învie. Vom recunoaște pe prietenii noștri tot așa cum
ucenicii L-au cunoscut pe Isus.
Poate că ei au fost deformați, au fost bolnavi sau desfigurați în viața aceasta trecătoare, totuși
învie într-o stare fizică desăvârșită și o sănătate deplină; cu toate acestea, în trupul lor
proslăvit, identitatea lor se va păstra cu desăvârșire. Pe fețele care vor reflecta lumina ce vine
de la Isus noi vom recunoaște trăsăturile celor iubiți ai noștri. “ (E.G.W., Hristos Lumina
lumii, pag 804)

Câtă măngâiere și speranță primim și noi atunci când credem în Învierea Domnului Isus
Hristos!

22.04.2020

Ioan 20:29 „Tomo”, i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au
văzut, şi au crezut.”

Continuând firul evenimentelor de după Învierea Domnului Isus, voi scrie despre Toma
“necredinciosul”. Vă invit să deslușim împreună tainele acestui personaj.

În fiecare an, la o săptămână după Paşte, creştinii ortodocși sărbătoresc “Duminica Tomii”,
aducându-şi aminte de ziua în care apostolul Toma, care nu credea în învierea Mântuitorului
fără dovezi palpabile, s-a întâlnit cu Isus, ajungând să creadă în Înviere după ce a pus mâna în
semnul cuielor.

Când Domnul Isus s-a înfăţişat pentru prima dată după ce a înviat în faţa apostolilor, Toma nu
era împreună cu ei. Când ceilalţi ucenici i-au spus că l-au văzut pe Isus, Toma n-a crezut.
„Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul
cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20:24-25), sunt
cuvintele apostolului care stau la baza expresiei „Toma necredinciosul”.

După opt zile de la învierea sa, când ucenicii erau din nou împreună, fiind şi Toma împreună
cu ei, Isus li s-a arătat din nou ucenicilor. „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi
adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20:27), sunt
cuvintele Bibliei, care relatează întâlnirea dintre Mântuitor şi Toma. Evanghelia lui Ioan
relatează şi reacţia lui Toma. „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. „Pentru că M-ai văzut, ai
crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut” (Ioan 20:28-29), au fost cuvintele
Mântuitorului redate pe paginile Sfintei Scripturi.

Ellen White face o descriere foarte interesană a lui Toma în următorul pasaj: “Când Isus i-a
întâlnit prima dată pe ucenicii Săi în odaia de sus, Toma nu era cu ei. El a auzit cum ceilalți
povesteau lucrurile acestea și a primit destule dovezi că Isus înviase; dar întunericul și
necredința îi umpluseră inima. Cu cât îi auzea pe ucenici povestind mai mult despre
descoperirile minunate ale Mântuitorului înviat, cu atât el se adâncea într-o mai grozavă
disperare. Dacă Isus a înviat cu adevărat dintre morți, nu mai putea să fie nici o nădejde cu
privire la o reală împărăție pământească. Afară de aceasta, vanitatea lui era rănită când se
gândea că Învățătorul lui Se arătase tuturor ucenicilor, numai lui nu. Era hotărât să nu
creadă și, timp de o săptămână întreagă, s-a frământat, iar nefericirea lui i se părea cu atât
mai întunecată, cu cât vedea nădejdea și credința fraților lui.” E. White, Hristos, lumina
lumii., pag 806

“Dumnezeu n-a privit cu plăcere necredința lui Toma. El n-a vrut să primească raportul
ucenicilor cu umilință, ci a afirmat cu hotărâre și încredere în sine că nu va crede până nu-și
va pune degetele pe semnele cuielor și pe coasta în care a fost înfiptă sulița nemiloasă. Prin
aceasta el a arătat lipsă de încredere în frații lui. Dacă toți ar cere aceeași dovadă, nimeni
nu L-ar primi astăzi pe Isus și n-ar crede în învierea Lui. Dar voia lui Dumnezeu era ca
raportul ucenicilor să fie acceptat de cei care nu-L pot vedea și auzi ei înșiși pe Mântuitorul
înviat”. E. White, Istoria Mântuirii, pag. 236

Nu cred ca este corect să-l transformăm pe Toma într-un personaj negativ. Avem multe de
învățat din experiența Lui. Să nu uităm că, mai presus de acestă greșeală, el l-a iubit sincer pe
Domnul Isus și s-a pocăit de necredința lui.

Toma era omul cu întrebările, tot Toma fiind şi cel care spune la un moment dat „Doamne, nu
ştim unde te duci, cum am putea şti calea într-acolo”. „Singura problemă a lui Toma a fost că
nu a participat la întâlnirea din seara învierii.

Apelativul de “necredinciosul” este un pic cam dur. Toma nu este un sceptic patologic care tot
timpul are întrebări la orice. Este un sceptic serios, care are nevoie de dovezi.

Toma dărâmă acea “teorie”, inventată de către biserica catolică, care a hrănit mințile
credincioșilor Evului Mediu care spunea: “crede şi nu cerceta”.
Nicăieri în Biblie nu scrie „crede şi nu cerceta”.
Domnul Isus nu l-a certat pe Toma pentru că a cerut dovezi ci i le-a oferit.

Este un argument în plus că apostolii nu au fost nişte creduli care au avut halucinaţii. Au fost
oameni care au avut îndoieli, dar şi când s-au convins că Isus este viu, nimic și nimeni nu i-a
mai putut opri.

Toma a fost singurul dintre ucenici care i s-a adresat Mântuitorului după înviere cu apelativul
„Domnul meu şi Dumnezeul meu”, recunoscând astfel faptul că Isus este Dumnezeu.

Mai târziu Toma și-a dovedit curajul său deosebit prin faptul că, potrivit tradiției creștine, el a
vestit Evanghelia în cele mai îndepărtate ținuturi ale lumii, ajugând până în India.
Aș vrea să închei meditația de astăzi cu un mesaj scris de către un român ortodox, care mi-a
plăcut și m-a impresionat: “Fiecare dintre noi a cântat „Hristos a Înviat” în noaptea sfântă.
Ne-am umplut sufletele de lumină și de bucurie apoi, cu lumânările în mâini și candele
pâlpâind în suflete ne-am întors la ale noastre. Hristos cu ale Lui și noi cu ale noastre, din ce
în ce mai multe și mai împovărătoare. Pe Hristos l-am lăsat bine. Ultima dată când Îl
pomenisem, înviase din morți. Toată lumea era fericită, El se întâlnise cu femeile și cu
ucenicii, dintre care doar unul lipsea – Toma necredinciosul.”

Nepăsarea și formalismul sunt păcate mult mai grave decât necredința temporară a lui Toma.
Acesta s-a pocăit, a fost iertat și a manifestat multă credință și curaj, ca un adevărat apostol al
Domnului.

Aceasta este lecția pe care, am ținut să o învățăm astăzi.

Și noi suntem, în multe privințe, slabi și lipsiți de credință.
Nu suntem mai buni decât Toma, dar avem nevoie de păcăința și credința lui.

Doamne ajută-ne, Amin!

23.04.2020

Ce a făcut Domnul Isus timp de 40 de zile după înviere ?

Faptele Apostolilor 1:3 “După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-
li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la
Împărăţia lui Dumnezeu.”

După moartea Domnului Hristos, ucenicii erau aproape biruiți de descurajare. Învățătorul lor
fusese respins, osândit și răstignit. Deseori, ei repetau cuvintele: “Noi trăgeam nădejde că El
este Acela care va izbăvi pe Israel”. (Luca 24:21)

Timp de patruzeci de zile, Domnul Hristos a rămas pe pământ, pregătindu-i pe ucenici pentru
lucrarea ce o aveau de făcut și lămurindu-le ceea ce până atunci nu fuseseră în stare să
înțeleagă. El le-a vorbit despre profețiile cu privire la venirea Sa, lepădarea Lui de către iudei
și moartea Sa, arătându-le că fiecare parte a acestor profeții se împlinise.

În timpul celor patruzeci de zile, Domnul Isus nu a fost continuu cu ucenicii Săi, așa cum a
fost în timpul celor trei ani de zile, ci li S-a arătat la intervale de timp conform următoareleor
relatări din Noul Testament:
- Mariei Magdalena (Ioan 20:11-18)
- femeilor ce au venit la mormânt (Matei 28:1-9)
- celor doi ucenici pe drum înspre Emaus (Luca 24:13-34)
- lui Petru în Ierusalim (Luca 24:34)
- celor zece ucenici (Ioan 20:19-24)
- după opt zile, Isus S-a arătat lui Toma și celorlalți ucenici (Ioan 20:26-28)
- celor șapte ucenici la Marea Tiberiadei (Pescuirea minunată) (Ioan 21:1)
- celor cinci sute de ucenici (1 Corinteni 15:6)
- lui Iacov (1 Corinteni 15:7)
Apariția Domnului Isus a fost convingătoare, dovedită prin multe dovezi pentru cei ce nu se
așteptau la o înviere. Cei ce L-au văzut și L-au pipăit au devenit martori ai învierii Lui,
predicând mesajul Împărăției lui Dumnezeu până la marginile pământului.

“În timpul acestor zile, pe care Isus le-a petrecut împreună cu ucenicii Săi, ei au câștigat o
nouă experiență. Auzind pe iubitul lor Învățător explicând Scripturile în lumina tuturor celor
împlinite, credința lor în El s-a fixat pe deplin. Ei au început să înțeleagă natura și întinderea
lucrării lor, să vadă că aveau de vestit lumii adevărurile încredințate lor. Întâmplările din
viața lui Hristos, moartea și învierea Sa, profețiile care arătau spre aceste evenimente,
tainele planului de mântuire, puterea lui Isus pentru iertarea păcatelor — la toate aceste
lucruri ei fuseseră martori și trebuia să le facă cunoscute lumii. Ei trebuia să vestească
Evanghelia păcii și mântuirii prin pocăință și puterea Mântuitorului.” E. White, Faptele
Apostolilor, pag.271

24.04.2020

Faptele Apostolilor 1:9-11 “După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a
înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din ochii lor. Şi, cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer,
pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi au zis: „Bărbaţi
galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul
vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”

Pentru ce s-a înălțat Domnului Isus după înviere?

Când Domnul Isus a murit pe cruce şi a fost înmormântat, mulţi (inclusiv ucenicii Săi) au
crezut că totul s-a sfârşit, dar nu a fost aşa, a urmat învierea.

Apoi când, după patruzeci de zile de la înviere, s-a despărţit de ucenicii Săi şi s-a înălţat la
cer, mulţi au crezut că totul s-a terminat, dar nu fost aşa, a urmat revărsarea Duhului Sfânt
peste ucenici care i-a transformat și le-a dat puterea de a împlini vestirea Evangheliei în toată
lumea.

Înălţarea la cer a Domnului Isus a fost o continuare a planului mântuirii și s-a făcut în pentru
binele nostru. El a spus ucenicilor Săi: “Totuşi vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc;
căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite.”
(Ioan 16:7)

Este foarte important să înțelegem că tot ce a fost cuprins în planul de mântuire al lui Dumnezeu
a fost în folosul nostru: nașterea, viața, moartea, învierea și înălțarea Domnului Isus, tot ce a
fost și va urma să se mai întâmple.

1. Isus a murit, a înviat şi s-a înălţat la cer, pentru noi, pentru a ne asigura pe noi care credem
în El, că după moartea noastră urmează şi pentru noi învierea şi înălţarea la cer.

2. Isus s-a înălţat la cer, pentru a primi cinstea ce i se cuvenea după umilirile şi suferinţele
Calvarului. “Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe
acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.” Faptele Apostolilor 2:36
3. Isus s-a înălţat la cer după ce şi-a încheiat lucrarea de mântuirea pe care i-a încredinţat-o
Tatăl ceresc. “Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.“
Ioan 17:4

4. Isus s-a înălţat la ceruri ca să ni-L poată trimite pe Duhul Sfânt, Mângâietorul. "Este în folosul
vostru ca să plec, pentru că, dacă nu mă duc, Mângâietorul, nu va veni la voi; însă, dacă mă
duc, îl voi trimite la voi.” Ioan 16,7

Nici un om nu se poate converti şi mântui, dacă nu este convins că este păcătos.

Nici un om nu se poate mântui, dacă nu primeşte neprihănirea şi mântuirea de la Isus.
Nici un om nu poate scăpa de judecată, dacă nu-l primeşte pe Isus ca mântuitor.
Duhul Sfânt ne ajută pe noi în toate aceste lucruri:

5. Isus s-a înălţat astăzi la cer, ca să pregătească locaşuri veşnice în casa Tatălui său veşnic. "
În casa Tatălui meu veşnic sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, mă duc să vă
pregătesc un loc. Şi după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, mă voi întoarce şi vă voi lua
cu mine, ca acolo unde sunt eu, să fiţi şi voi.” Ioan 14,2-3

6. Isus s-a înălţat la cer, s-a aşezat pe tonul de la dreapta lui Dumnezeu, ca să ne fie Mare Preot
şi Mijlocitor la Tatăl ceresc: "Tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără
pată şi care să aibă milă de cei păcătoşi" Evrei 4,15; 7,26

7. Isus s-a înălţat la cer, ca să fie permanent cu noi. "Iată că eu sunt cu voi în toate zilele, până
la sfârşitul veacului”. Matei 28,20).

8. Isus s-a înălţat la ceruri, pentru a-şi pregăti a doua venire şi pentru a pregăti înălțarea noastră
la cer. "Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să
întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă, dar,
unii pe alţii cu aceste cuvinte”. 1Tes 4,17-18)

Odată cu înălţarea lui Isus la cer, a început timpul Bisericii, un timp de propovăduire publică
şi curajoasă a mântuirii lui Dumnezeu, prin credința în Domnul Hristos, mântuire care trebuie
să ajungă la cunoştinţa tuturor oamenilor.

Acum, misiunea lui Isus în lume este continuată de noi ucenicii Săi, până la a doua sa venire.

Şi pentru a ne arăta că această lucrare este una urgentă, pe ucenicii care stăteau privind la cer,
un înger îi zoreşte: "De ce staţi şi priviţi la cer" (Fap 1,11).

"Iar ei au plecat şi au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea

cuvântul prin semnele care-i însoţeau" (Mc 16,20).

Înălţarea lui Isus la cer vrea să fie un imbold puternic şi pentru noi, ca să ne împlinim urgent
lucrarea încredinţată nouă de Isus.

Să vestim evanghelia şi să le spunem oamenilor Isus Hristos a venit în trup, a trăit în trup, a
suferit în trup, a murit în trup, a înviat în trup, s-a înălţat în trup şi că tot în trup va reveni
pentru a ne înălţa la cer, pentru ca slava lui Dumnezeu să fie înălțată, iar mândria diavolului şi
a oamenilor săi să fie înfrântă. Hristos s-a înălţat!
26.04.2020

Psalmii 91:9-10 “Pentru că zici: „Domnul este locul meu de adăpost!” şi faci din Cel
Preaînalt turnul tău de scăpare …”

Am constatat că în vreme de necaz, inima omului este gata de multe ori să caute ajutor
oriunde în altă parte şi nu la Dumnezeu; însă adevăratul credincios priveşte întotdeauna la
Dumnezeu şi numai la El.

Inima care este astfel legată de Dumnezeu descoperă că dragostea Lui atrage, credincioşia Lui
încurajează şi puterea Lui care ne este dată prin Domnul Hristos ne îndeamnă să ne punem
toată încrederea în El, de fiecare dată când totul în jur este întunecat şi pare lipsit de speranţă
din orice punct de vedere.

Doar cei care Îl cunosc pe Dumnezeu cu adevărat ca adăpost al lor, găsesc în El puterea de
care au nevoie şi un ajutor uşor de găsit la vreme de necaz. Şi cât de binecuvântaţi sunt cei
care îşi cunosc starea de slăbiciune şi ştiu unde să caute pentru a găsi adevărata putere!

Vă îndemn să facem din Domnul locul nostru de adăpost pentru astăzi și pentru zilele care vor
urma și cu siguranță nu vom fi dezamăgiți niciodată.

27.04.2020

Matei 8:13 “Apoi a zis sutaşului: „Du-te, şi facă-ţi-se după credinţa ta.” Şi robul lui s-a
tămăduit chiar în ceasul acela.”

Vă invit să medităm la această afirmație a Domnului Isus.

Răspunsul Mântuitorului, în aproape toate situaţiile în care oamenii veneau la El cu

neputinţele lor, a fost: „Facă-ţi-se după credinţa ta!”.

După ce am recitit acest verset am realizat că într-adevăr, rugăciunile la care am primit

răspuns, au fost cele făcute cu credinţă, cu încredere în El, fapt care a atras puterea lui
Dumnezeu. Nu că aş fi spus eu cuvinte impresionante ci mai degrabă, rugăciunile ascultate,
au fost acelea în care cuvintele au fost simple, dar credinţa în El a fost izvorâtă din toată
inima!

Acea rugăciune în care realizezi că ceea ce tu doreşti e peste puterile tale, şi că, indiferent cât
de mic (sau mare) este subiectul pentru care te rogi, răspunsul final îl dă Dumnezeu.

De multe ori, spunem rugăciuni, dar nu se întâmplă nimic.

Există un “secret” al rugăciunii: credinţa din spatele vorbelor!

Dumnezeu onorează credinţa și îi place ca noi să ne încredinţăm Lui, pentru că, în acest mod,
El devine Domn peste viețile noastre.
Stăruinţa în rugăciunea făcută cu credinţă puternică, va aduce răspunsul lui Dumnezeu. Iar un
om care primeşte răspunsuri la rugăciuni, devine un om puternic spiritual, cu experienţe
incontestabile ale lucrării lui Dumnezeu în viaţa sa.

Roagă-te astăzi (mereu) perseverent şi cu credinţă totală în Domnul!

Cercetează-te şi pune rugăciunea pe primul loc în viaţa ta de credinţă.
Acest lucru te va întări foarte mult, iar prezenţa lui Dumnezeu în viaţa ta va fi mult mai
evidentă, atât pentru tine, cât şi pentru cei din jurul tău.

Domnul să ne ajute să fim întru totul ai Lui, iar credinţa noastră să reflecte ceea ce spunem.

28.04.2020

Iosua 1:8 “Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi
noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale, şi
atunci vei lucra cu înţelepciune.”

Moise murise iar tânărul Iosua era acum chemat de Domnul să conducă poporul Israel în
călătoria spre Canaan. Rolul acesta era foarte dificil și plin de responsabilitate.

Iosua văzuse cât de greu îi fusese lui Moise.

Acum venise rândul lui să continue lucrarea Domnului și trebuia, la rândul său, să descopere
secretul puterii de a izbândi în toate lucrările lui, lucrând cu înțelepciune.

În acest verset se află rețeta biruinței spirituale pentru Iosua.

Vă invit să aprofundăm mai pe larg aceste sfaturi divine care ne sunt, la fel de necesare, și
nouă.

“Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta”.

Dacă definim scopul vieţii creştine ca fiind: „să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să-L facem de
cunoscut”, înţelegem că a-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a avea “cheia Vieţii”.

Viaţa veşnică – spunea Domnul Isus – este aceasta: “să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat”. Ioan 17:3

Pe Dumnezeu Îl putem cunoaşte doar fiindcă El ni S-a revelat, ni S-a făcut cunoscut, iar sursa
primară a revelaţiei este Cartea Legii (Sfânta Scriptură).

“Cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea”.

Studiul şi cugetarea (meditația) asupra Scripturii trebuie să devină o practică obişnuită în viaţa
fiecărui creştin. Doar aşa vom ajunge să descoperim frumuseţea chipului lui Dumnezeu, să
înțelegem căile Domnului şi lucrarea Lui.

În societatea contemporană sunt prezente în trei lucruri:

- zgomot
- grabă
 - aglomeraţie

Meditaţia reprezintă exact opusul acestora:

- linişte regeneratoare
- contemplaţie
- timp pus deoparte suficient de mult ca să poţi auzi vocea lui Dumnezeu şi a urma
Cuvântul Său.

Iar acum chiar nu ne mai putem plânge că nu avem timp. Datorită pandemiei iată că avem o
mulțime de timp, ceea ce contează este să-l folosim cu înțelepciune.

Este foarte important să înțelegem faptul că prin meditaţie noi putem dobândi o relație
profundă cu Domnul Isus (vezi Exod 33:11, Apoc.3:20).

Meditaţia este devoţională, pe când studiul este analitic.

Meditaţia presupune mai mult decât studiul, accentul punându-se pe pătrunderea şi aplicarea
pasajului.

Cuvântul scris devine “Cuvânt viu” care ţi se adresează ţie, personal.

Și acum vă îndemn să trecem la treabă, fiindcă, zice o vorbă de duh, “teoria ca teoria, dar
practica ne omoară !”

29.04.2020

Geneza 24:63 “Într-o seară, când Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp, a ridicat ochii şi s-
a uitat; şi iată că veneau nişte cămile.”

Isaac, fiul făgăduinței, a fost cu siguranță un om important în planul lui Dumnezeu.

Nu a excelat el în calități fizice deosebite și nici nu a fost un om deosebit de curajos sau un
luptător iscusit.

A fost, dimpotrivă, un om liniștit, cu preocupări spirituale adânci, căutând să înțeleagă voia

lui Dumnezeu.
După experiența de pe muntele Moria, Isaac a înțeles mai bine nevoia de a se preda cu totul
lui Dumnezeu și de a cere o călăuzire permanentă pe drumul neștiut al vietii.
Și-a dat seama că lucrurile nu stau așa cum par la prima vedere și că este de datoria lui să
caute cu perseverență răspunsul lui Dumnezeu la problemele vieții.

Versetul de astăzi ni-l prezintă pe Isaac exersând rugăciunea și meditația în taină.

Ce putem învăța din aceasta lecție?

În viața spirituală a fiecăruia dintre noi, procesul cunoaşterii lui Dumnezeu implică două
aspecte: primul ţine de efortul nostru, celălalt de lucrarea Duhului Sfânt.
Meditaţia este caracterizată mai mult de reflectare decât de studiu, de ascultare decât de
gândire, de detaşare decât de încordare.

Să nu uităm că în timpul acela nu exista Cuvântul scris, pe care să-l citească sau să-l studieze.
Revelația lui Dumnezeu era perpetuată din tată în fiu, prin viu grai.

Aceasta înseamnă că Isaac, dincolo de ceea ce îi povestise tatăl său, Avraam despre
Dumnezeu și planul mântuirii, mai avea la dispoziție doar cugetarea sau meditația.

Când practicăm meditaţia, mai puţin suntem noi, cei care acţionăm, cât, mai degrabă, ne
deschidem inima pentru a ne lăsa transformaţi.
Invităm pe Duhul Sfânt să vină să lucreze înlăuntrul nostru – învăţându-ne, curăţindu-ne,
mângâindu-ne sau chiar mustrându-ne. Cu siguranţă Duhul Sfânt Îşi face partea. Noi ne-o
facem pe a noastră?

Avem și noi un timp și loc al nostru unde să stăm să medităm?

Atunci când încercăm să medităm la un pasaj din Biblie trebuie să facem câteva lucruri.

Întrebarea cu care trebuie să începem este aceasta: prin ce îmi vorbeşte mie textul acesta?
Puneţi-vă întotdeauna această întrebare când citiți, fie un pasaj, fie un singur verset din
Scripturi. Opriți-vă, nu treceți mai departe, ci meditați asupra lui. Chiar dacă ne rezumăm
citirea zilnică doar la acel verset, să cugetăm peste zi la semnificaţia lui în viaţa noastră.

Nu uitați! Studiul și meditația presupun disciplină, iar aceasta înseamnă efort, renunţare,
luptă. Şi aceste lucruri trebuie să devină pentru noi un mod de viaţă.

Trăim într-o lume nedreaptă, avem multe frustrări, nemulţumiri, avem nevoi neîmplinite.

Trăirea cu bucurie în mijlocul deşertăciunii, împlinirea nevoilor noastre specifice ţine în

primul rând de cunoaşterea Dumnezeului căruia ne închinăm.

În final noi devinim asemenea Celui căruia ne închinăm.

Să continuăm să ne închinăm lui Dumnezeu, să studiem și să mediteăm la ceea ce citim din

Sfânta Scriptură.

Să medităm în mod special la viața și lucrarea Domnului Isus Hristos, mai ales la ultimile
evenimente din viața Lui. Aceasta ne va da o înțelegere profundă a vieții veșnice și puterea de
a trece peste orice probleme. Dumnezeu ne va arăta întotdeauna calea de ieșire din ele și ne va
da biruință în lupta cu păcatul.

Vom descoperi cu bucurie că toate problemele noastre pe orizontală vor începe să se rezolve,
atâta timp cât legătura noastră pe verticală (cu Dumnezeu) este menţinută şi întreţinută.

Am speranța că aceste gânduri ne pot fi de folos dacă le practicăm în viața noastră.

30.04.2020

Geneza 5:24 “Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat
Dumnezeu.”

Enoh - este scris foarte puțin despre acest bărbat al credinței, doar câteva versete (Geneza
5:21-24; Evrei 11:5), dar datorită mărturiei pe care el a primit-o, aproape fiecare credincios îi
cunoaște numele. El „a umblat cu Dumnezeu” și „i-a fost plăcut lui Dumnezeu.”

Există oare:
- o mărturie mai bună?
- o misiune mai înaltă în viață?
- lucruri mai importante în această viață?

Ce exemplu bun avem în Enoh.

El a trăit o viață a credinței, a umblat cu Dumnezeu – aceasta era calea vieții pentru el.
El I-a permis lui Dumnezeu să-i ghideze căile – astfel a fost plăcut în fața lui Dumnezeu.
Iar din acest motiv, Dumnezeu L-a luat la Sine.

Dumnezeu ne-a dat pe Fiul Său, Isus Hristos, care este pentru fiecare dintre noi cea mai bună
Călăuză pe acest pământ. Secretul umblării cu Dumnezeu este să stăm aproape de această
Călăuză şi să urmăm drumul pe care El ne duce.

Domnul Isus, Călăuza noastră, este El însuși exemplul suprem de ascultare de voia lui
Dumnezeu.
Filipeni 2:6-8 şi Evrei 10:5-10 ne spun că scopul fundamental pe care l-a avut El, atunci când
a venit pe pământ, a fost să facă voia Tatălui Său, să asculte de Dumnezeu.

Trăim într-o lume plină de oameni egoiști,„iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de
Dumnezeu,” cum este descris în 2 Timotei 3:1-5.

Cu toate acestea cei care sunt credincioși lui Dumnezeu sunt cei care umlă cu El; cei care
sunt „fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi
stricat, în care strălucesc ca nişte lumini în lume.” Filipeni 2:15.

În mijlocul acestei lumi rele, noi putem primi mărturia că umblăm cu Dumnezeu și că suntem
plăcuți Lui și facem aceasta prin lepădarea propriile pofte și dorinți, mânați de dragostea de a
sluji lui Dumnezeu, în ascultare de voia Lui.

Noi putem fi acei oameni care sunt descriși în Coloseni 3 – “care caută lucrurile de sus” și
resping tot ce vine din această lume.

Dragii mei, sunt convins că, prin puterea Duhului Sfânt, putem să avem aceiași mărturie pe
care a avut-o Enoh și că putem cinsti pe Dumnezeu cu viețile noastre.

Lucrul cel mai important este ca toți cei care ne cunosc să știe despre noi, nu doar că suntem
adventiști, ținem sâmbăta sau că nu mâncăm carne de porc, ci că umblăm cu Dumnezeu și
trăim să fim plăcuți Lui.
A umbla cu Dumnezeu înseamnă să te lași călăuzit, iar călăuzirea presupune să-ţi trăieşti viaţa
auzind vocea lui Dumnezeu şi supunându-te în ascultare de Cuvântul Său.

01.05.2020

Marcu 1:35 “A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit şi
S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo.”

Dacă Isus era Dumnezeu, de ce s-a rugat El lui Dumnezeu?

Pentru a înțelege de ce s-a rugat Isus, când a fost pe pământ, Tătălui Său din Cer trebuie să
realizăm că Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul erau întro-o relație veșnică, înainte ca Fiul să
se fi întrupat ca om.

Rugăciunea lui Isus către Tatăl a fost o demonstrație a relației Sale în cadrul Trinității divine
şi un exemplu pentru noi, de a ne încrede în Dumnezeu prin rugăciune, pentru puterea şi
înțelepciunea de care avem nevoie.

Isus Hristos nu era mai puțin Dumnezeu atunci când se ruga pe pământ Tatălui Său ceresc.

El a vrut să arate că şi în neprihănire este nevoie de o viaţă de rugăciune cu scopul de a face

voia Tatălui Său.
Odată ce Hristos, ca Dumnezeu-om, a avut nevoie de o viață de rugăciune intensă, şi noi, ca
urmaşi ai lui Hristos, ar trebui să avem și să-i urmăm exemplul.

Este interesant de observat că Domnul Isus prefera să Se retragă în natură, pentru a Se ruga -
fie sus pe munte, fie pe malul Mării Galileii, oriunde putea fi singur cu Tatăl Său. Biblia
vorbeşte nu doar despre faptul că trebuie să alocăm timp pentru rugăciune, ci ne învaţă şi că
este bine să ne găsim un loc potrivit în care să ne rugăm, în intimitate, fără a fi deranjaţi.

Toţi cei care au umblat cu Dumnezeu, au considerat rugăciunea drept cea mai importantă
activitate din viaţa lor.

Când privim la apostoli, deşi au fost solicitaţi să-şi investească energia în alte lucruri
importante şi necesare, ei au hotărît să stăruiască în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului
(Fapte 6:4). Pentru aceştia, rugăciunea nu a constituit o îndeletnicire neînsemnată, lăsată la
periferia vieţii; rugăciunea a fost însăşi viaţa lor.

Rugăciunea este “respirația sufletului” și cea care ne propulsează înainte, spre viitorul
necunoscut.

Practicarea rugăciunii nu este o opţiune, ci o cerinţă ce nu poate fi negociată în viaţa

credinciosului.

Meditaţia ne familiarizează cu viaţa interioară, postul este un mijloc ajutător, studiul ne

transformă mintea, dar rugăciunea este cea care ne conduce spre cea mai adâncă şi totodată
cea mai înaltă lucrare a ființei umane.
Adevărata rugăciune dă viaţă şi schimbă viaţa. Rugăciunea este calea principală pe care o
foloseşte Dumnezeu pentru a ne transforma. Dacă nu dorim să ne schimbăm, nu vom face din
rugăciune o caracteristică vizibilă a vieţii noastre.

Când ne rugăm Dumnezeu ne dezvăluie treptat lucrurile care ne mai ţin departe de El şi ne
eliberează de ele.

Mulţi dintre noi cădem în această capcană, în care singurele rugăciuni sincere sunt cele din
momentele de criză şi suferinţă; restul timpului ne bazăm pe puterea şi pe înţelepciunea
noastră.
Nu este un lucru rău să te rogi în momente de criză. Rugăciunile disperate au reprezentat
începutul vieţii spirituale pentru mulţi. Însă doar aceste rugăciuni nu sunt suficiente pentru a
susţine viaţa spirituală.

Vă doresc să profitați în fiecare zi de privilegiul rugăciunii și să aveți bucuria rugăciunilor

împlinite după voia lui Dumnezeu!

03.05.2020

Filipeni 2:12 “Astfel, dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până
la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult
mai mult acum, în lipsa mea.”

Apostolul Pavel îi aprecia mult pe creștinii din Filipi care erau plini de credință și entuziasm.
El știa că viața de copil al lui Dumnezeu este o bătălie spirituală permanentă. Diavolul nu
renunță așa de ușor la clienții lui și din momentul în care te-ai pocăit va încerca să lovească în
tine în fel și chip.

Iată de ce Sfânta Scriptură ne face atenți cu privire la războiul în care suntem angrenați și ne
cere să ne verificăm ”garderoba” spunând: ”Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu,
ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului.” Efeseni.6:11

Ce implică această ducere a mântuirii până la capăt? Cu siguranță înseamnă sa rămânem

credincioși până la sfârșitul vieții. Mulți pleacă entuziaști pe cale dar nu toți ajung la final.

Avertizarea Cuvântului cu privire la riscul care ne confruntă pe fiecare dintre cei mântuiți este
clară: ”Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur.” (Fil.2:12).

Ce înțelegem din această avertizare? Că este posibil să te oprești din alergare la jumătatea
drumului și să nu mergi până la capăt. Riscul este atât de periculos încât avertizarea
continuă: ”Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1Cor.10:12), iar în
ultima carte a Bibliei atenționarea revine: ”Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi
ia cununa.” (Apoc.3:11).

Altfel spus: există posibilitatea să pierzi ceea ce deja ai primit.

Dumnezeu și-a făcut partea Lui în întregime dar pretinde ca și noi să ne facem partea.
Nu putem adăuga nimic la ceea ce a făcut El pentru mântuirea noastră dar suntem provocați să
păstrăm ceea ce deja am primit.

De aceea trebuie să ne revizuim zilnic viața și să vedem ce anume ne poate opri de pe drumul
mântuirii.
Apoi să cerem Domnului Isus, ca prin Duhul Sfânt, să ne dea “puterea și înfăptuirea” ca viața
noastră să fie pusă în ordine!

Sunt mulți creștini care au îmbrățișat o concepție extrem de periculoasă potrivit căreia “o dată
mântuit ești pentru totdeauna mântuit”, numită și “siguranță veșnică”.

Să nu ne lăsăm duși într-un sentiment fals de siguranță și să ne punem mântuirea în pericol, ci

mai bine să facem cum ne îndeamnă apostolul Pavel : “duceţi până la capăt mântuirea
voastră, cu frică şi cutremur.”

04.05.2020

Nevoia de simplitate!

1 Timotei 6:6-8 “Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Căci noi n-am
adus nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem, dar, cu ce să ne
hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns.”

Ieri am surprins o discuție între două tinere care erau foarte îngrijorate că Mall-urile vor
rămâne închise și dupa 15 mai. Una dintre ele spus la un moment dat: “Offf… Și eu de unde
îmi mai cumpăr haine!” “Lasă dragă, i-a răspuns cealaltă, ai ce să porți; șifonierul tău este
deja plin de haine.”

Să fie acesta un caz singular? Nu cred. Cei mai mulți dintre oamenii moderni gândesc în acest
fel când vine vorba despre achiziția de obiecte peste necesitățile imediate.

Una dintre provocările majore ale “societăţii postmoderne consumeriste” este necesitatea de a
face alegeri cu privire la modul de viaţă cotidian. La fiecare pas suntem asaltaţi cu oferte care
ne asigură că viaţa noastră va fi mult mai bună, mai interesantă sau mai uşoară în cazul în care
decidem să apelăm la un anumit produs sau serviciu, ori să acţionăm într-un anumit mod. La o
privire mai atentă, trebuie să recunoaştem că această filozofie se bazează doar pe pofta de a
stăpâni cât mai multe bunuri, o poftă care, însă, nu va putea fi satisfăcută vreodată (vezi Pv.
27:20).

Omul modern poate fi tentat să se închine lui însuşi, altor oameni, sau bunurilor de orice fel.
O dorinţă insaţiabilă după bunuri presupune că acestea îl pot satisface pe om mai mult decât
Dumnezeu.
De fiecare dată când o persoană îşi stabileşte priorităţile pe bunuri, mai degrabă decât pe
Creatorul bunurilor, ea este vinovată de idolatrie. 

Alternativa biblică la acest mod de viaţă este disciplina creştină a simplităţii, şi anume, o
realitate interioară care se reflectă într-un mod de viaţă exterior. Pentru a ne învăţa să trăim o
viaţă simplă, Dumnezeu nu se limitează doar la rearanjarea vieţii exterioare; El re-creionează
şi viaţa noastră interioară. Astfel, simplitatea trebuie mai întâi înţeleasă şi acceptată ca şi
atitudine de viaţă, pentru a putea fi apoi trăită.

Dacă într-o societate relativ simplă, ca aceea din vremea Lui, Domnul Isus a accentuat atât de
puternic pericolul pe care-l reprezintă bogăţia pentru spirit, cu atât mai serios ar trebui să
privim noi, cei care trăim în cultura secolului XXI, problema legată de posesiunile noastre.

O viaţă încărcată ne trage în jos de pe Calea Împărăţiei lui Dumnezeu. Avertismentul

Domnului Isus din Luca 18 este unul foarte serios: bogăţiile (acumulările materiale de orice
fel) pot fi o piedică serioasă în moştenirea Împărăţiei.

În Matei 6 :19-34, Domnul Isus a precizat foarte clar faptul că “acolo unde este comoara ta,
va fi şi inima ta.” Încercarea de a sluji la doi stăpâni (Dumnezeu, respectiv Mamona =
bogăţii), nu face decât să complice viaţa.

Simplitatea înseamnă, în acest caz, libertatea de a trăi o viaţă fără îngrijorări cu privire la ce
vom bea, ce vom mânca sau cu ce ne vom îmbrăca. Iar promisiunea este că, atunci când
căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, toate cele necesare vieţii ne vor
fi date pe deasupra.

Marele folosof, Soren Kierkegaard, a afirmat că “Puritatea inimii înseamnă să-ţi doreşti un
singur lucru”.

Apostolul Pavel îi sfătuieşte pe cei bogaţi să nu se încreadă în averile lor, ci în Dumnezeu, şi

să facă parte şi altora din ele, cu dărnicie (vezi 1 Tim. 6:17-19)

Pentru a menţine echilibrul în privinţa aspectelor economice, trebuie adăugat faptul că

Dumnezeu nu intenţionează să ne lipsească de resurse materiale adecvate. Biblia nu aprobă
ascetismul extrem, afirmând răspicat şi cu consecvenţă că întreaga creaţie este bună şi trebuie
să ne bucurăm de ea.

În timp ce ascetismul afirmă renunţarea la orice posesiuni, simplitatea pune posesiunile într-o
lumină biblică şi ne ajută să dobândim o perspectivă corectă asupra proprietăţilor noastre.
Simplitatea este singurul lucru care ne poate reorienta viaţa în aşa fel încât să ne putem bucura
de posesiunile noastre fără să ne lăsăm distruşi de ele.

Expresia exterioară a simplităţii Simplitatea nu poate fi descrisă doar ca o realitate lăuntrică.

Ceea ce se află în interior nu devine realitate, până când nu are şi o manifestare exterioară.
Experimentarea duhului eliberator al simplităţii va afecta modul în care trăim. Simplitatea
este disciplina care ne eliberează atât de tirania eului nostru, cât şi de tirania lucrurilor sau de
cea impusă de oamenii din jurul nostru.

Nu demult, am citit o carte în care erau prezentate câteva principii de control pentru
exprimarea exterioară a simplităţii, pe care le redau mai jos:

1. Cumpără lucruri pentru folosul lor, nu pentru statutul lor (fă diferenţa între lucruri care îţi
sunt necesare şi lucruri pe care le doreşti; cumpără doar lucrurile pe care ţi le permiţi).
2. Formează-ţi obiceiul de a dărui lucruri.
3. Învaţă să te bucuri de lucruri şi fără să fie ale tale.
4. Fii mulţumit cu ceea ce ai (vezi Evrei 13:5).
5. Respectă învăţătura lui Isus cu privire la un mod de a vorbi simplu şi sincer (vezi Mt. 5:37).
6. Nu urmări să-i impresionezi pe alţii cu titlurile, meritele sau posesiunile tale.
7. Respectă-l pe cel de lângă tine, aşa cum este.

05.05.2020

Evrei 10:24 “Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.”

De aproximativ două luni cuvântul “izolare” este la modă, ba chiar este o necesitate.
Dar cu mult înainte de a se instala “pandemia de Covid19” am remarcat o tendință a
oamenilor de a se izola, de a trăi în singurătate. Izolarea o consider “lipsă de iubire” față de
semeni. Este un mod egoist de a spune; nu ma interesează ce fac alții sau nu vreau probleme.

Biblia însă ne îndeamnă să veghem unii asupra altora. Pentru a face lucrul acesta este nevoie
de o schimbare în viața noastră. Duhul Sfânt nu se va revărsa în inima noastră dacă nu
înlăturăm obstacolele și mai ales nepăsarea, invidia și egoismul.
Grija și atenția plină de iubire acordate altora sunt esențiale în creștinism.

Apostolul Pavel i-a îndemnat pe creştini să vegheze unii asupra altora! De ce? Deoarece a
veghea denotă purtare de grijă, iubire! Scopul vegherii este de a ne stimula la dragoste, a ne
încuraja, a ne coreta cu blândeţe, a ne întâri, a ne da har, ca apoi încurajaţi să creştem în
dragoste şi în fapte bune!

Nu putem veghea asupra altora dacă nu avem “părtăşie zilnică” ca primii creştini (Fapte 2:42-
47), dacă nu “analizăm” vieţile fraţilor şi a surorilor noastre prin lentilele Scripturii, cu scopul
de a vedea nevoile lor spirituale, emoţionale, fizice şi apoi să venim în întâmpinarea acelor
nevoi.

Iar un lucru foarte important, pe care vreau să-l subliniez în final este faptul că, de vegherea
noastră asupra fraţilor şi a surorilor depinde sănătatea lor spirituală!

Din păcate, de-a lungul istoriei creștinismului, s-a dovedit că lipsa de veghere poate duce la
părăsirea adunării, așa cum a scrs apostolul Pavel: “Să nu părăsim adunarea noastră, cum au
unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se
apropie.” (Evrei 10:25)

Chiar dacă trăim încă în izolare putem totuși să împlinim acest sfat inspirat.

Vă îndemn să nu lăsați să treacă nici o zi fără să dați măcar un telefon sau să scrieți un mesaj
de încurajare cuiva din biserica nostră. Gândiți-vă în mod special la acele persoane care sunt
mai vulnerabile (singure, în vârstă sau care au trecut prin vreo suferință fizică sau
sufletească).

06.05.2020
Apocalipsa 3:20 ” Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa,
voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”
Acesta este unul dintre versetele mele preferate din Biblie. De fiecare dată când îl recitesc
simt o emoție special. Nu există nicio dimineață în care Domnul Isus să nu bată la ușa inimii
noastre. Însă puțini dintre noi Îi aud vocea. Și tot mai puțini Îi deschid ușa.

Lumea “bubuie” cu putere la ușă, se aud multe voci care strigă cerându-ne loialitatea.
Doar Isus bate încet la ușă și ne cere cu un glas blând să îi deschidem.
Tu pe care dintre voci o auzi?

Domnul ne spune: ”Iată Eu stau la uşă şi bat”. Va mai continua să bată mâine, poate și
poimâine … până într-o zi, când Isus nu va mai sta la ușa noastră și nu-i vom mai auzi glasul.
Dar atunci vom avea bucuria deplină să-L vedem venind pe norii Cerului, în Slavă și Putere,
ca să ne ia cu El, în Veșnica Lui Împărăție!

Domnul stă și bate astăzi la ușa noastră. Ceea ce contează cu adevărat este dacă noi auzim
glasul Lui și-I deschidem ușa.

Domnul să ne ajute să auzim în fiecare dimineață glasul iubirii lui Isus și să-I deschidem ușa
inimii noastre.

07.05.2020

1 Samuel 3:10 “Domnul a venit, S-a înfăţişat şi l-a chemat ca şi în celelalte dăţi: „Samuele,
Samuele!” Şi Samuel a răspuns: „Vorbeşte, căci robul Tău ascultă.”

V-ați întrebat vreodată ce anume îl făcea așa de special pe copilul Samuel încât Dumnezeu a
vrut să îi vorbească?

În 1 Samuel 1:10-11 stă scris că Ana, mama lui Samuel, făcuse o “juruință” în timp ce se ruga
Domnului cu sufletul amărât şi plângea, și anume că, dacă va avea un copil de parte
bărbătească îl va închina Domnului pentru toate zilele vieții lui.
Dumnezeu Își amintea asta și aștepta momentul potrivit în care să îi vorbească lui Samuel
într-un fel în care nu a putut să le vorbească lui Eli și fiilor lui.

“Cuvântul Domnului era rar în vremea aceea, şi vedeniile nu erau dese” (1 Samuel 3:1).
Dumnezeu a trimis pe unul dintre slujitorii Săi să îl avertizeze pe Eli că îi va fi dărâmată casa,
zicând: ”Eu Îmi voi ridica un preot credincios care va împlini dorinţa şi voia Mea. Eu Însumi
îi voi ridica acestuia o casă statornică şi el va umbla înaintea unsului Meu pentru
totdeauna.” 1 Samuel 2:35

Dumnezeu căuta pe cineva cu o inimă curată și El a găsit asta în Samuel. Când Dumnezeu l-a
strigat în noapte Samuel a crezut că a fost Eli. El era obișnuit să se supună așa că s-a ridicat
imediat. A făcut așa de trei ori și în final, Eli a înțeles că era Dumnezeu care încerca să îi
vorbească băiatului. Așa că i-a zis lui Samuel ca data viitoare când va auzi vocea să răspundă
așa: ”Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă!“

În timpul lui Samuel preoții și profeții erau mijlocitori între Dumnezeu și oameni, dar astăzi
Domnul ne poate vorbi fiecăruia dintre noi, prin Duhul Sfânt.
Domnul Isus a promis în Ioan 14:21 că, ”Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este
cel ce Mă iubeşte. Şi cel ce Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu, iar Eu îl voi iubi şi Mă voi
arăta lui.” .

Deci când noi îl iubim cu adevărat pe Domnul și strângem Cuvântul Său în inima noastră El a
promis că ni se va arăta, iar dacă rămânem credincioși vom învăța să recunoaștem vocea
Duhului Sfânt atunci când ne va vorbi și vom fi călăuziți zilnic.

În toate locurile din Biblie în care este menționat Samuel se arată că el și-a păstrat inima
curată de-a lungul vieții sale și ca urmare a auzit întotdeauna vocea lui Dumnezeu. Când el s-a
rugat în numele poporului, Dumnezeu mereu l-a ascultat.

Două lecții putem învăța în această dimineață:

- prima lecție, de la Eli și fii lui, este aceea că păcatul ne desparte de Dumnezeu. Dacă
noi nu vom dori să ne smerim și să ne supunem lui Dumnezeu, într-o bună zi vom fi
lepădați din locul și lucrarea la care am fost chemați.

- a doua lecție, de la Samuel, și anume cât de important este să fim atenți când
Dumnezeu încearcă să ne vorbească și să recunoaștem vocea Lui.

„Atunci când vă aşezaţi acolo unde ar trebui să puteţi auzi glasul lui Dumnezeu, veţi veni
înaintea Sa în fiecare zi, spunând: ‚Vorbeşte, Doamne, căci robul tău ascultă.’ ‚Doamne, ce
vrei să fac?’ (1 Samuel 3:9; Faptele Apostolilor 9:6).” – Ellen White, General Conference
Daily Bulletin, 20 martie 1891.

„Trebuie să ne umilim acum inimile înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să nu mai aşteptăm acum
într-o atitudine nepăsătoare, ci într-o atitudine plină de atenţie şi de reverenţă.” – Ellen White,
Manuscript Releases, vol. 19, pag. 28.

Vă invit să primiți în inimă Cuvântul Domnului din această dimineață și să ne cercetăm

fiecare viața în lumina lui.

08.05.2020

Isaia 50:4 “… El Îmi trezește, în fiecare dimineață, El Îmi trezește urechea, să ascult cum
ascultă niște ucenici.”

Fiecare dimineață este un nou început pentru viața noastră. Nu teama de ziua care vine, nu
povara muncii pe care trebuie să o fac, ci Domnul mă trezește la viață. Ziua de azi ar trebui să
fie limita grijilor noastre căci așa spune Domnul: “Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine;
căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi” (Matei 6:34).

În fiecare dimineață Dumnezeu ne trezește la viață și dorește să ne deschidă înțelegerea

asupra voii Lui pentru noi.
El nu doarme niciodată, așa că poate să vegheze asupra noastră în timp ce dormim, iar atunci
când ne trezim dimineața, Domnul este cu noi. Ce privilegiu putem avea!
Versetul de astăzi ne spune: „El Îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea, să
ascult cum ascultă nişte ucenici”.

Dumnezeu dorește să ne deschidă inima înainte ca aceasta să se deschidă lumii; înainte ca

urechile să audă miile de voci ale zilei, orele dimineții sunt rezervate vocii Creatorului și
Răscumpărătorului.

Dumnezeu a făcut liniștea ceasurilor de dimineață pentru El Însuși, de aceea, ele trebuie să-I
aparțină Lui.

Acest timp dedicat Lui, pentru rugăciune, meditație și studiul Bibliei, ne binecuvântează și ne
întărește enorm.
Duhul Sfânt ne va deschide înțelegerea asupra Cuvântului lui Dumnezeu făcându-ne în stare
să-l aplicăm în viața noastră.
Pe măsură ce ne facem planuri pentru azi, Duhul Sfânt ne va ajuta să discernem voia Domnului
și ne va da putere să facem față oricărei situații.

Dumnezeu a creat ziua și noaptea astfel încât să nu rătăcim fără țintă, ci să vedem în fiecare
dimineață scopul pentru ziua ce ne stă înainte. Așa cum soarele răsare în fiecare dimineață, tot
așa și bunătățile Domnului se înnoiesc în fiecare zi.

Fiecare zi este îndeajuns de lungă pentru a-L găsi pe Dumnezeu, sau pentru a-L pierde, pentru
a persevera în credință sau a aluneca în păcat și rușine.

Unul dintre numele Domnului Isus Hristos este “Minunat Sfetnic”. El ne înțelege cu mult,
mult mai bine decât ne putem înțelege noi înșine. Așa că putem veni la El, în fiecare zi, cu
problemele și fricile noastre, căutând sfatul Lui înțelept.

Un sfetnic bun ne ajută să recunoștem adevărul și să trăim potrivit lui. Domnul Isus a venit în
această lume pentru a mărturisi despre adevăr. Așa că putem avea deplină încredere în El,
care deține adevărul absolut.

Iată ce mare har ne oferă Bunul nostru Tată Ceresc: să vedem din nou bunătatea și
credincioșia Lui, să putem începe o nouă viață cu Dumnezeu în fiecare zi.

10.05.2020

Psalmul 62:5-8 “Suflete al meu, găseşte-ţi liniştea numai în Dumnezeu, căci de la El vine
nădejdea mea. Numai El este stânca mea şi mântuirea mea. El este întăritura mea; nu voi fi
clătinat! Mântuirea şi slava mea sunt în Dumnezeu, Stânca mea cea tare. Adăpostul meu este
în Dumnezeu. Poporule, încrede-te în El în orice vreme, varsă-ţi inima înaintea Lui! Dumnezeu
este adăpostul nostrum.”

Stăm în liniște la primele ore ale dimineții pentru că Dumnezeu trebuie să aibă primul cuvînt.
Stăm în tăcere pentru a aștepta Cuvântul și a-L primi cum se cuvine.
Tăcerea înseamnă, până la urmă, a aștepta Cuvântul Domnului și a pleca apoi binecuvântați de
Dumnezeu.
Tăcerea înaintea Cuvântului va avea efect asupra întregii zile de astăzi. Dacă am învățat să
tăcem înaintea Cuvântului, vom ști cum și când să tăcem sau să vorbim de-a lungul zilei.

Tăcerea creștinului este o tăcere care ascultă, o tăcere smerită, este o tăcere conectată la
Împărăția Domnului Isus.

În tăcere, există o putere regeneratoare, de a aduce în atenție ceea ce este important.

Tăcerea înaintea lui Dumnezeu duce la auzirea Cuvântului Său, și ne ajută să rostim Cuvântul
la momentul potrivit.
Iar ceea ce nu este necesar să fie spus, rămâne nespus.

“Suflete al meu, găseşte-ţi liniştea numai în Dumnezeu, căci de la El vine nădejdea mea.
Poporule, încrede-te în El în orice vreme, varsă-ţi inima înaintea Lui!
Dumnezeu este adăpostul nostru.”

Amin!

11.05.2020

Matei 7:24,26 “De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face îl voi asemăna
cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale
Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip.”

Două temelii, două case, două destine!

Pilda celor două case ne vorbește despre două atitudini generale cu privire la religie și două
moduri complet diferite de a ne raporta la Dumnezeu: seriozitate și superficialitate.

Există oameni care trateaza relația lor cu Dumnezeu cu cea mai mare seriozitate, considerând-
o partea cea mai importantă a existenței lor. Tot ceea ce gândesc acești oameni, tot ceea ce
fac, tot ceea ce plănuiesc și doresc, este legat de relația lor cu Dumnezeu, purtând amprenta
acesteia.

În același timp, există mulți oameni care tratează religia și relația lor cu Dumnezeu cu
superficialitate. Tot ceea ce gândesc, tot ceea ce fac, tot ceea ce plănuiesc și doresc acești
oameni este legat mai mult de propria lor persoană și mai puțin de Dumnezeu și voința Lui.

În condiții normale de viață, cele două categorii de oameni seamănă foarte mult între ele.

Când în viață apar bucurii, și unii și alții zâmbesc.

Cănd apar necazuri obișnuite ale vieții, și unii și alții se întristează.

Aparent, nu există nicio deosebire între ei. Dar când se dezlănțuie furtuna ?

Ce se întâmplă cu acești oameni când apar crize majore în viața lor ?

Atunci iese în evidenț deosebirea între cele două categorii.
Doar atunci se vede pe ce fel de temelie și-a clădit fiecare casa sufletului său.

Dar de ce să așteptăm să vină o criză majoră în viață pentru a ști pe ce fel de temelie ne
construim casa caracterului nostru ?
De ce să așteptăm ploaia de sus, șuvoaiele de jos și vânturile puternice ale vieții pentru a ști
dacă temelia rezistă sau nu ?

Unul din motivele pentru care Domnul Isus ne-a lăsat “Pilda celor două case” este tocmai
acela de a ne verifica temeliile înainte de a fi prea târziu. Acum se mai poate face ceva, în
cazul în care temelia casei noastre spirituale nu este cea bună. Când furtunile o vor lovi cu
toată puterea lor, va fi prea târziu…

Cum crezi că ești TU din punct de vedere spiritual: serios (om cu judecată) sau superficial
(nechibzuit) ?

12.05.2020

Matei 7:24,26 “De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face îl voi asemăna
cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale
Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip.”

Această pildă este o invitație permanentă pe care Mantuitorul o face tuturor urmașilor Săi de a
se întoarce mereu la “fundație”, pentru a fi siguri că aceasta este bună. Dacă nu ne verificăm
“temelia casei” noastre spirituale, cu siguranță o va face altceva sau altcineva în locul nostru.

Unde se observă diferența dintre creștinii serioși și cei superficiali ?

Așa cum am menționat deja ieri, diferența nu se află la suprafață, ci în adânc. La suprafață,
casele zidite pe stancă arată la fel cu cele zidite pe nisip. Ba uneori, cele zidite pe nisip sunt
mai mari și mai impunătoare decât cele zidite pe stâncă.

Și creștinii serioși și cei superficiali “muncesc” din greu, zi de zi, la ridicarea casei lor. Nici
casa zidită pe stâncă, nici cea zidită pe nisip, nu se ridică în câteva clipe, ci ele sunt rezultatul
unei “munci“ susținute și îndelungate, o muncă de o viață.

Seriozitatea unora și superficialitatea celorlalți nu se observă privind casele așa cum arată ele
la suprafață.
Diferența o face temelia, acel element al construcției care nu se vede, dar care este esențial.

În evanghelia după Luca apare o expresie care clarifică și mai mult diferența dintre cele două
categorii de oameni. Omul care și-a zidit casa pe stancă „ a sapat adanc înainte” (Luca 6:48).

Aceasta înseamnă “seriozitate”: să sapi adanc, să nu te oprești la suprafața lucrurilor, la

aparențe, la lucrurile care izbesc privirile.

Seriozitate înseamnă să nu te mulțumești cu o citire ocazională, grăbită și mecanică a

Cuvântului lui Dumnezeu, ci să persiști în studiul lui, până ce Duhul Sfânt îți va descoperi
sensurile lui “ascunse”.
Seriozitate înseamnă să nu te mulțumești cu o rugăciune grăbită, rostită mecanic și cu mâna
pe mânerul ușii, ci înseamnă cultivarea unei relații profunde, continue și personale cu
Mântuitorul.

Seriozitate înseamnă să nu te mulțumești cu ceea ce ai învățat întâmplător, din mers, despre

caracterul, voia și planurile lui Dumnezeu, ci să-L cunoști personal, din propria ta experiență
de viață.

Seriozitate nu înseamnă doar să știi ce e bine, ci să faci acel bine cu toată dragostea ta și
punând la lucru toate talentele pe care ți le-a dat Creatorul.

Dragii mei, este timpul să ne verificăm cu seriozitate, temelia credinței noastre și să ne

cercetăm viața, în toate aspectele ei!

13.05.2020

Matei 7:25,27 “A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea,
dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă…. A dat ploaia, au venit
şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea; ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost
mare.”

Ploi, suvoaie, vijelii….. prăbușire!

Diferența dintre casa zidită pe stâncă și cea zidită pe nisip nu se observă pe vreme bună, când
toate merg bine. Diferența nu se vede nici măcar atunci când asupra omului se abat necazuri
obișnuite ale vieții. Nu ni se spune în parabolă că acea casă, zidită pe nisip, s-ar fi prăbușit la
prima ploaie sau la prima rafală de vânt.

Situația pe care o descrie Mântuitorul este una extremă, o criză majoră a vieții, în care toate
forțele ostile se unesc pentru a lovi și distruge tot ce se poate distruge.
Să reținem că ambele case sunt lovite din trei direcții diferite:
- ploaia, care vine întotdeauna de sus
- șuvoaiele, care vin întotdeauna de jos, de pe pământ
- vântul, care bate întotdeauna din lateral

Ploaia este simbolul încercărilor îngăduite de Dumnezeu, având scopul disciplinării și

desăvârșirii caracterelor noastre.
Despre astfel de încercări ale credinței, îngăduite de Dumnezeu (deci venite de sus), apostolul
Petru spune că sunt „ cu mult mai scumpe decât aurul care piere și care totuși este cercat
prin foc”, având ca urmare „lauda, slava și cinstea la arătarea lui Isus Hristos” (1 Petru
1:7).

Multe din aceste încercări nici nu ar trebui să existe în viața noastră, căci Dumnezeu „nu
necăjește cu plăcere, nici nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor” (Plângerile lui
Ieremia 3:33). Dumnezeu e nevoit să le îngăduie în viața oamenilor fie pentru disciplinarea
lor, fie ca să închidă gura lui Satana, ca în cazul lui Iov (Iov cap. 1 și 2).

Uneori aceste încercări sunt asemenea unor ploi mărunte de toamnă, care nu fac pagube prea
mari. Ele doar curăță praful care se depune peste “casa sufletului” nostru. Poate un cuvânt
jignitor adresat nouă de cineva, poate pierderea unui portofel cu ceva mărunțis în el, poate o
banală inundație de apartament, de la vecinul de deasupra…

Alteori încercările pot semăna cu adevărate ploi torențiale, cu tunete și fulgere: o boală gravă,
un divorț, un faliment, un accident grav sau un deces în familie.

Ce conferă rezistență “casei” noastre spirituale ca în astfel de momente să nu ne prabușim ?

Ce îl face pe tânărul fără experiență să reziste unor ispite teribile ?
Ce o ajută pe o soție, prigonită de soțul ei pentru credință, să reziste și să nu se prăbușească în
depresie ?
Cei îi ajută pe cei care au pierdut un loc de muncă sau au condus pe cineva drag la mormânt
să nu se prăbușească , ci să meargă mai departe ? Ce a dat și va da tărie Bisericii, astfel încât
„porțile locuinței morților” să nu o biruiască ?

Categoric, nici cultura, nici puterea omenească, nici educația dată de școală, nu ajută în astfel
de momente. Dacă cineva rezistă unor crize majore ale vieții, aceasta se datorează doar
“temeliei” solide pe care a construit întregul edificiu al sufletului său, Isus Hristos și
ascultarea de voia Lui.

14.05.2020

Matei 7:25,27 “A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea,
dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă…. A dat ploaia, au venit
şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea; ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost
mare.”

Șuvoaiele (valurile uriașe și curenții puternici de apă) reprezintă valurile lumii care izbesc cu
putere “casa sufletului” nostru.

Șuvoaiele sunt acele ispite care vin din direcția lumii în care trăim. „Căci tot ce este în lume”,
spune apostolul Ioan, „pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la
Tatăl, ci din lume. Și lumea și pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne in
veac” (1 Ioan 2:16-17).

Acestea sunt valurile lumii care, în ultimii 30 de ani ani de libertate și prosperitate pe care i-a
avut țara noastră, au dărâmat mai multe „case” spirituale decât au făcut-o vremurile de
strâmtorare și prigoană comunistă.

Vânturile (vijeliile, furtunile și uraganele) acestea de unde vin ca să lovească în “casa”

sufletelor noastre ?

Istoria neprihănitului Iov ne dă un răspuns la această întrebare. În spatele tuturor vânturilor,

care au lovit în acest om al lui Dumnezeu, se afla Diavolul. Și atunci când i s-au răpit averile
și când i-au murit toți cei zece copii, sau atunci când soția îl îndemna să-L blesteme pe
Dumnezeu ca să piară, atunci când prietenii îl acuzau pe nedrept, în spatele tuturor acestor
nenorociri se simțea prezența marelui Dușman, artizanul întregului rău ce se întâmplă pe
planeta noastră.
Apostolul Pavel, cel care a simțit și el din plin „vânturile” iscate împotriva lui de Diavolul, le
scrie credincioșilor din Efes: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci
împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui
veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6:12).

Aici, mijlocul puterilor întunericului se află epicentrul celor mai violente furtuni și uragane
din viața unui om:
„vântul” îndoielii și necredinței,
„vântul” descurajării,
„vântul” învățăturilor false,
„vântul” persecuției, etc.

Dacă temelia nu este zidită pe Hristos și împlinirea voiei Sale, nicio casă zidită, oricât ar fi de
mare și impunătoare, nu va rezista acestor vânturi puternice ale puterilor întunericului.

Dacă ploaia pune la încercare rezistența acoperișului unei case, dacă vânturile pun la încercare
rezistența zidurilor ei, șuvoaiele de jos, valurile și curenții puternici de apă, pun la încercare
rezistența temeliei.

Un acoperiș rupt se mai poate repara. Un zid prăbușit se mai poate rezidi. Dar dacă temelia se
află pe nisip, cine mai poate evita prabușirea întregului edificiu ?

Așadar, mântuirea unora și pierzarea altora nu va fi o problemă doar de zidire, ci mai ales o
problemă de temelie.
Aici se vede dacă cineva dovedește seriozitate sau superficialitate în înălțarea “casei”
sufletului său.

Ia-ți timp, dragul meu, și cercetează-ți cu seriozitate viața și credința, cât timp mai este liniște
și pace! Cheamă-l pe Domnul Isus și lasă-L pe El să-ți arate cum este cu adevărat starea ta și
ce trebuie făcut. Când va începe furtuna, și aceasta nu este prea departe, va fi PREA TÂRZIU
să mai schimbi ceva.

Casele zidite pe nisip pot fi mari, impunatoare; ele pot fi construite cu multa munca si cu
materiale de calitate; ele pot respecta toate regulile arhitecturale moderne si pot impresiona. O
singura lipsa au acestea: nu au temelie corespunzatoare.

Si pentru ca aici nu vorbim despre case din caramida, lemn sau beton, ci de case sufletesti,
care trebuie sa fie temelia unei astfel de case, astfel incat ea sa reziste oricarei furtuni ?
Raspunsul la aceasta intrebare il da apostolul Pavel:

„Caci nimeni nu poate pune o alta temelie decat cea care a fost pusa si care este Iisus
Christos. Iar daca cladeste cineva pe aceasta temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fan,
trestie, lucrarea fiecaruia va fi data pe fatza; ziua Domnului o va face cunoscut, caci se va
descoperi in foc. Si focul va dovedi cum este lucrarea fiecaruia. Daca lucrarea zidita de
cineva pe temelia aceea ramane in picioare, el va primi o rasplata. Daca lucrarea lui va fi
arsa, isi va pierde rasplata.” 1 Corinteni 3:11-15

Asadar, mantuirea unora si nemantuirea altora nu va fi o problema doar de zidire, ci mai ales
o problema de temelie. Aici se vede daca cineva dovedeste seriozitate sau superficialitate in
inaltarea casei sufletului sau.
15.05.2020

1 Corinteni 3:11 “Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi
care este Isus Hristos.”

“Isus Hristos, Cuvântul, descoperirea lui Dumnezeu — manifestarea caracterului Său, a Legii
Sale, a iubirii Sale, a vieții Sale — este singura temelie pe care putem clădi un caracter
durabil. Noi clădim pe Hristos, dacă ascultăm de Cuvântul Său. Nu este neprihănit cel care are
doar plăcere de neprihănire, ci acela care împlinește neprihănirea. Sfințenia nu este
numai o răpire sufletească; ea este rezultatul supunerii noastre față de Dumnezeu; ea
înseamnă a face voia Tatălui nostru ceresc.” E. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor,
p.148

“În fiecare generație și în fiecare țară, adevărata temelie pentru clădirea caracterului a fost
aceeași — principiile cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu. Singura cale sigură și temeinică
este aceea de a face ceea ce spune Dumnezeu. “Orânduirile Domnului sunt drepte” și “cel ce
se poartă așa, nu se clatină niciodată” (Psalmii 19, 8; 15, 5). Cu acest Cuvânt al lui Dumnezeu
au întâmpinat apostolii teoriile mincinoase ale zilelor lor, spunând:
“Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă” (1 Corinteni 3, 11). E. White,
Istoria Faptelor Apostolilor, p.475

17.05.2020

Matei 18:12 “Ce credeţi? Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el
pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să caute pe cea rătăcită?”

Istoria biblică ne prezintă cea mai frumoasă poveste de dragoste scrisă vreodată. Aproape tot
ce face Dumnezeu este o expresie a dorinţei Sale de a-i găsi pe oameni, de a-i cuceri, de a-i
readuce în armonie cu El şi de a le dărui viaţa veşnică. El caută să ne înmâneze invitaţia Sa pe
orice cale posibilă. În ce mod minunat S-a apropiat El de noi când L-a trimis pe singurul Său
Fiu în căutarea noastră!

Biblia ne înfăţişează totodată istoria înstrăinării omului de Dumnezeu. De la Adam încoace,

oamenii păcătuiesc şi se ascund de El. Iar El îi caută neîncetat.

El vine să le ofere pâinea vieţii, dar ei preferă să rămână flămânzi.

El le pune la dispoziţie Lumina lumii, dar ei preferă să rămână în beznă, fiindcă nu vor să fie
daţi în vileag.
Oamenii păcătuiesc. Dumnezeu vine să le dea iertare şi acceptare, dar ei aleg să rămână fără
speranță.
El Se oferă să le poarte povara păcatului, dar ei refuză să renunţe la ea.

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte
ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” (Matei
23:37).

De ce fuge omul de Dumnezeu? Din două motive: de frică şi din mândrie.

Satana îi convinge pe oameni că Dumnezeu este un fel de paznic aspru. Gândul că Domnul
Hristos le cere să-şi ia crucea şi să-L urmeze le trezeşte în suflet temerea că Dumnezeu vrea
să-i deposedeze de tot ce au.

Nimănui nu-i plac tranzacţiile dezavantajoase. Nu ne place să pierdem. Iar când auzim
cerinţele lui Hristos – renunţarea la sine şi moartea faţă de lume –, suntem cuprinşi de teama
că vom pierde.

A-L urma pe Hristos presupune un sacrificiu, iar sacrificiul este un lucru neplăcut pentru
majoritatea dintre noi.
Uneori ni se pare că Dumnezeu are un mod derutant de a rămâne ascuns. Însă greşeala nu e la
El, ci la noi.

El aşteaptă mereu şi bate la uşă cu iubire.

Slavă Domnului Isus Hristos care ne-a căutat, în timp ce noi eram rătăciți în păcatelor noastre,
ne-a găsit și apoi ne-a întors pe Calea care duce spre Viață!

Haideți să rămânem lângă Păstorul sufletelor noastre, fără frică, știind că numai “El ne poate
paște în pășuni verzi și ne duce la ape de odihnă”.

18.05.2020

Matei 6:26-27 “Uitați-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră și nici nu
strâng nimic în grânare; și totuși Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu
mult mai de preț decât ele? 27. Și apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să
adauge măcar un cot la înălțimea lui?”

Pare că niciodată, nimic nu este suficient. Nu este suficient timp, bani, sănătate, încredere,
înțelepciune, inteligență … și lista ar putea continua! Prin urmare, ne îngrijorăm. Dar
îngrijorarea nu schimbă lucrurile! Poți să îți petreci zeci de ani având gânduri de îngrijorare
despre viața trecătoare și să nu o poți prelungi cu un minut. Îngrijorarea nu duce la nimic.

Te ingrijorezi? Pentru lucruri mari? Pentru lucruri mici? Din cauza ingrijorarii, nu mai ai pace
si bucurie!
Domnul Isus nu condamnă îngrijorarea justificată, cea față de responsabilități. Însă
îngrijorarea continuă, programată mental, îndepărtează prezența lui Dumnezeu.

Nu ar trebui să uităm nici o clipă faptul că Dumnezeu dorește să se îngrijească de noi, însă
pentru a-L lăsa să facă acest lucru trebuie să încetăm a ne mai îngrijora. Mulți doresc ca
Dumnezeu să le poarte de grijă în timp ce ei se îngrijorează sau încearcă să afle răspunsul, în
loc să aștepte îndrumarea lui Dumnezeu.

În îngrijorare, nesiguranța este înfruntată fără credință. Mai mult, îngrijorarea adună
provocările zilei fără a-L include pe Dumnezeu în ecuație. Îngrijorarea este opusul credinței.
Îngrijorarea ne fură pacea, ne epuizează fizic și poate chiar să ne îmbolnăvească. Dacă ne
îngrijorăm, nu ne încredem în Dumnezeu și nu intrăm în odihna lui Dumnezeu.
Dumnezeu dorește să Îi dăm toate grijile, problemele și eșecurile noastre în schimbul
bucuriei. El a promis că ne va purta de grijă.

“Smeriţi-vă, dar, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi
aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.” 1 Petru 5:6-7

Cu Dumnezeu suntem totdeauna în siguranță și ne va fi bine!

19.05.2020

Romani 8:31 “Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este
pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”

Gândiți-vă un moment, patru cuvinte din acest verset merită atenția noastră. „Dumnezeu este
cu noi”.

La începutul epistolei către Romani, Pavel demonstrează că Dumnezeu ar trebui să fie

împotriva noastră, dezlănțuindu-și mânia din cer, pentru că L-am necinstit și pentru că am
călcat Legea Lui. Cu toate acestea, Vestea Bună este că Dumnezeu este pentru noi, nu
împotriva noastră, pentru că ne-a oferit o neprihănire înaintea Lui, în pofida lipsei oricăror
merite din partea noastră.

Dar Dumnezeu este pentru noi și pentru faptul că după ce L-a dat pe Fiul pentru noi pe când
eram noi încă păcătoși, pentru a ne împăca cu Sine prin moartea Domnului Isus, El este
hotărât să ne mântuiască în continuare prin viața Fiului Său.
Deci, datorită jertfei și mijlocirii Domnului Hristos, Dumnezeu ne poate socoti neprihăniți
înaintea Lui, astfel încât să nu poată fi acuzat de nimeni că El este nedrept sau incorect.

Textul de astăzi vorbește despre trei subiecte:

- DUMNEZEU, care este pentru noi.
- despre NOI, cei pentru care este El.
- despre CINEVA, care ar putea fi împotriva noastră.

In versetul 28, Pavel spune că “toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc
pe Dumnezeu”, adică spre binele celor care aleg să trăiască după îndemnurile Duhului Sfânt și
nu după îndemnurile “firii pământești”. Este evident că în acestă făgăduință, ca Dumnezeu să
fie pentru noi, se găsește și o “CONDIȚIE”: ca noi să-L iubim și să rămânem în El, altfel ne
vom amăgi singuri și vom pierde binecuvântarea și ocrotirea divină din viața noastră.

Să ne aducem aminte că nu mai este nici o osândire doar pentru cei care sunt în Hristos Isus
(Rom. 8:1), iar “a fi în Hristos” înseamnă a fi călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Atât timp cât
suntem în Hristos, Dumnezeu ne va da împreună cu El toate lucrurile, inclusiv ocrotirea în
fața celor care ne pot amenința viața.

Un copil al lui Dumnezeu, care doreşte din inimă să trăiască cu evlavie în Isus Hristos, va
avea întotdeauna împotrivitori, uneori chiar în casa lui sau poate chiar dintre fraţi.
Împotrivirea pe care o simţim uneori se conturează încetul cu încetul împotriva noastră şi se
transformă în ostilitate. Ce mângâiaţi suntem atunci când realizăm că „Dumnezeu este pentru
noi” şi ne putem continua drumul liniştiţi, fără teamă, ştiind că dacă El este de partea noastră,
ce ne mai pasă de împotrivitori?

Marele nostru învinuitor este Diavolul, care nu scapă nici o ocazie de a ne acuza înaintea
Tatălui nostru, pentru fiecare greşeală pe care o facem. Dar binecuvântat să fie Domnul
Hristos, care ne prezintă mereu sub acoperământul sângelui Său.

Fără îndoială că acest fapt nu ne îndreptăţeşte să fim uşuratici sau neveghetori. Dar cât de trist
este faptul că adeseori am primit acuzaţii nedrepte chiar de la cei dragi, de la familie sau de la
fraţi. Chiar şi atunci însă suntem mângâiaţi când ne vedem alături de Isus Hristos, cel care a
fost la rândul Său acuzat pe nedrept. Cine ne poate înţelege mai bine ca El?

Ce a făcut însă El cînd era acuzat? Nu a răspuns la nici un cuvânt de învinuire. (Mat. 27:14).
Să facem ca El şi să tăcem, căci El ne va apăra.

Orice învinuire, chiar nedreaptă, se încheie cu o condamnare. Dar Domnul nostru, care a fost
condamnat la moarte pentru noi, Se identifică cu noi, Se plasează între Tatăl şi noi, şi
mijloceşte pentru cauza noastră.

Ce Mântuitor minunat avem!

Eu sunt slab, totuşi slăbiciunile mele nu devin o pricină de judecată ci, pentru Dumnezeu, ele
devin o ocazie de a-şi arăta dragostea şi mila Lui faţă de mine prin intermediul Marelui nostru
Preot care, înaintea lui Dumnezeu, ne prezintă în desăvârşirea Lui.

20.05.2020

Psalmii 91:1-2 “Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbra Celui
atotputernic, zice despre Domnul: „El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul
meu în care mă încred!”

Știați că Dumnezeu are un “loc ascuns” în care putem să ne odihnim în pace și siguranță?

În versetele de mai sus aflăm că “locul ascuns” este locul odihnei în Dumnezeu, un loc al
păcii și al mângâierii în El.
Acest loc secret este un „loc supranatural” unde îngrijorarea dispare și pacea domnește. Este
locul prezenței lui Dumnezeu.

Când petrecem timp în rugăciune, când căutăm pe Domnul și rămânem în prezența Lui,
suntem, de fapt, în acest loc ascuns. Verbul „a sta”, din versetul 1, se referă, de fapt, la „a te
stabili, a rămâne, a locui”. Când noi rămânem în Hristos sau stăm sub ocrotirea Celui
Preaînalt, rămânem acolo permanent, nu vizităm doar ocazional acest loc.

În Noul Testament, una dintre traducerile din limba greacă pentru „a sta” este „a rămâne”,
cuvânt folosit, de exemplu, în Ioan 15:7, unde Isus spune: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă
rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.” Atunci când noi alegem să
rămânem în Dumnezeu, de fapt, alegem să locuim în prezența lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte,
avem nevoie să fim profund “înrădăcinați” în Dumnezeu.
Este vital să cunoaștem “Sursa ajutorului” nostru în fiecare situație și circumstanță. Trebuie să
avem propriul nostru “loc ascuns” al păcii și siguranței, să ne bazăm pe Dumnezeu și să ne
punem pe deplin încrederea în El.

Psalmistul spune că “cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt” va fi în siguranță. Umbra Celui
Preaînalt este un loc ascuns, privat, sau un loc de refugiu. Este locul în care fugim atunci când
suntem răniți, copleșiți sau simțim că nu mai avem putere. Este locul spre care alergăm atunci
când suntem nedreptățiți sau persecutați, când suntem în nevoi, sau când pur și simplu nu mai
putem continua.
Spre locul acesta, al odihnei în Dumnezeu, al păcii și al mângâierii, nu se poate ajunge decât
“pe genunchi”; dis de dimineață, la prânz și seara, așa cum făceau, pe vremuri, proorocul
Daniel și mulți alți oameni credincioși ai lui Dumnezeu, de la care avem atât de multe de
învățat!

Acest verset ne spune că Dumnezeu dorește să fie “locul” nostru ascuns.

Pentru unii oameni, alcoolul reprezintă locul ascuns. Alții folosesc drogurile, iar alții
televizorul. Unii cad în depresie și refuză să comunice. Sunt o mulțime de oameni care se
ascund de multe lucruri.

În loc să căutăm refugiu în lume, Dumnezeu dorește să ne ascundem în El. La aceasta se

referă expresia „umbra Celui Atotputernic”. Atunci când avem probleme, când suntem în
necazuri, Dumnezeu vrea ca noi să rămânem sub umbra protectivă a aripilor Sale.

21.05.2020

Isaia 30:21 “Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe
el!”, când veţi voi să vă mai abateţi la dreapta sau la stânga.”

Imaginează-ți că ești pe o șosea și conduci. Acesta este drumul vieții.

Pe mijlocul șoselei sunt trasate niște linii. Uneori, aceste linii sunt duble și au culoarea galben,
avertizând: „În cazul în care calci aceste linii, vei avea probleme și riști să te tamponezi cu cei
de pe contrasens.” Uneori, șoseaua este marcată cu linii albe întrerupte, ceea ce înseamnă:
„Poți să treci pe cealaltă bandă și să depășești mașina din fața ta dacă dorești. Dacă treci
aceste linii, șansele ca ceva rău să se întâmple sunt mici. Poți însă să ai probleme dacă nu te
asiguri și nu ești atent la traficul din sens opus.”

Există, de asemenea, indicatoare de circulație care ne ajută să ne orientăm sau ne avertizează:

„Bandă suplimentară de circulație cu pietriș”, „Atenție: căderi de pietre”, „Atenție la
căprioare”, „Sens unic”, „Drum de ocolire”, „Drum în construcție”, „Atenție: curbă”. Dacă
acorzi atenție acestor indicatoare, vei rămâne pe șosea. Vei evita să mergi prea la stânga și să
produci un accident sau să ieși de pe șosea în dreapta și să ajungi în șanț.

Asemenea acestor indicatoare de circulație, în viață există și indicatoare spirituale.

Pentru a sta sub protecția lui Dumnezeu, trebuie să acordăm atenție indicatoarelor care ne
spun să avem încredere în El și să nu ne îngrijorăm, să nu ne temem și să nu lăsăm ca
anxietatea să ne cuprindă. Așa se întâmplă atunci când alegem să ne îngrijorăm și nu ne
încredem în Dumnezeu. Ieșim, de fapt, de sub protecția Lui și dușmanul poate să ne atace
mult mai ușor. Când acest lucru se întâmplă, în mod inevitabil ne pierdem pacea.

Aceste indicatoare ne spun să aruncăm povara noastră asupra Lui. Atunci, în loc să ne
preocupăm excesiv de a găsi o soluție, trebuie să ne focalizăm gândurile asupra lucrurilor care
sunt „adevărate”, „oneste”, „drepte”, „curate”, „plăcute”, asupra a „tot ce este vrednic de
admirat”, „orice faptă măreață” sau „orice este vrednic de laudă” (Filipeni 4:8).

Dacă vom acorda atenție acestor indicatoare și vom rămâne în limitele drumului, vom putea
rămâne pe direcția pe care trebuie să mergem. Vom fi protejați și vom experimenta în viața
noastră împlinirea tuturor promisiunilor minunate din Cuvântul lui Dumnezeu.

Dragii mei, singura noastră șansă este să rămânem pe “drumul” indicat de Dumnezeu.
Este un drum sigur, chiar dacă nu este totdeauna “asfaltat” și drept. Poate fi uneori destul de
îngust și abrupt.
Pe acest drum a mers și Domnul Isus și ne-a lăsat semnele urmelor Sale pentru a ne putea
orienta cu ușurință.

„Iată drumul, mergeţi pe el!”

22.05.2020

Matei 6:31-32 “Nu vă îngrijoraţi, dar, zicând: „Ce vom mânca?” sau: „Ce vom bea?” sau:
„Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel
ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele”.

Problema cu îngrijorarea este că ne determină să rostim lucruri precum: „Ce vom mânca? Ce
vom bea? Cu ce ne vom îmbrăca?” Cu alte cuvinte, „Ce vom face dacă Dumnezeu nu
intervine?” Începem să ne frământăm și să ne agităm prin cuvintele gurii noastre. În loc să ne
calmăm fricile și să îndepărtăm grijile, ne adâncim mai profund în ele. Problema acestui tip de
comportament este că aparține celor care nu știu că au un Tată ceresc. Dar tu și eu știm că
avem un Tată ceresc, deci trebuie să ne comportăm ca atare. Cei necredincioși nu știu cum să
se încreadă în El, însă noi ar trebui să știm. Isus ne asigură că Tatăl nostru ceresc cunoaște
toate lucrurile de care avem nevoie înainte ca noi să I le cerem. Atunci de ce ne îngrijorăm? În
schimb, trebuie să ne focalizăm atenția asupra lucrurilor mai importante – lucrurile lui
Dumnezeu.

De fapt, ne îngrijorăm mai puțin cu privire la ce urmează să mâncăm și să bem decât cu

privire la ce trebuie să facem într-o anumită situație, și ne gândim: „Dar dacă se întâmplă
cutare sau cutare lucru?” Majoritatea dintre noi avem haine suficiente, mâncare destulă, case
confortabile și o mașină de care ne putem folosi. Însă atunci când situația se înrăutățește, când
trebuie să facem față unor situații ce par imposibile, apar în mintea noastră niște voci care
strigă: „Ce vei face acum?” Și astfel începem să ne îngrijorăm.

Matei 6:26 “Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu
strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu
mult mai de preţ decât ele?”
Ai văzut vreodată o pasăre care să stea în copac și să experimenteze o cădere nervoasă? Ai
văzut vreodată o pasăre care să se plimbe și să spună: „Mă întreb cum voi face rost de
următorul vierme. Am nevoie de viermi! Dacă Dumnezeu nu mai creează viermi de azi
încolo? Nu știu ce se va alege de mine. Nu știu ce aș face. Poate că aș muri de foame! Dar
dacă Domnul continuă să creeze viermi, dar anul acesta nu vor fi așa gustoși sau dacă nu
trimite ploaie și aceștia nu mai ies din pământ? Dacă nu mai găsesc paie pentru cuibul meu?”
Dar dacă, dar dacă, dar dacă! Isus a spus: „Uitați-vă la păsările cerului!” Ele nu au căderi
nervoase. În fiecare dimineață ele zboară, cântă și se bucură. Mă întreb de câtă pace ne-am
putea bucura tu și eu dacă am alege să ne luăm liber o oră și să privim păsările!

Răspunsul la întrebarea de mai sus este evident, nimeni. Putem însă, să ne scurtăm viața dacă
insistăm în a transforma îngrijorarea într-un obicei. În loc să ne îngrijorăm, trebuie să învățăm
să fim mai asemănători păsărilor cerului care sunt în totalitate dependente de Domnul pentru a
primi hrană și, cu toate acestea, sunt capabile de a cânta toată ziua de parcă nu ar avea nicio
grijă.

Putem spune și noi, cu toată convingerea, asemenea lui Avraam : Domnul va purta de grijă!

24.05.2020

1 Ioan 3:2 “Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat
încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum
este.”

Vă rog să observați accentul pus pe: “acum suntem”.

Pentru apostolul Ioan calitatea de copil al lui Dumnezeu era deja o realitate și o certitudine.
Intenția lui a fost ca și ceilalti membri ai bisericii să conștientizeze că și ei erau deja, prin
harul Domnului Isus, “copii ai lui Dumnezeu”.

Noi nu mai suntem robi ai păcatului ci, prin credința în Domnul Isus, am fost socotiți fii ai
neprihanirii, copiii și moștenitori ai lui Dumnezeu.
În ce fel ne marchează acest lucru viața nostră de zi cu zi?

Cineva spunea că “alegerile de astăzi determină dacă ne vom bucura de prezent sau dacă îl
vom irosi îngrijorându-ne”.

Uneori, ratăm momentul de astăzi deoarece suntem prea preocupați de ziua de mâine.
Apostolul Pavel spunea: “Şi ce vom fi nu s-a arătat încă”. Chiar Domnul Isus îi invăța pe
oameni să nu se îngrijoreze de ziua de mâine ci să fie recunoscători pentru ceea ce sunt sau
ceea ce au în prezent.

Una dintre definițiile îngrijorării (anxietății) spune: „neliniște sau frământare cu privire la
incertitudini din viitor”.
Anxietatea este determinată de încercarea de a rezolva, mental și emoțional, lucruri din viitor
sau din trecut. Acest lucru ne produce multă suferință inutilă și ne obosește mental, fizic și
spiritual.
Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le înțelegem este că Dumnezeu vrea să ne învețe cum
să fim oameni ai prezentului.
De exemplu, 2 Corinteni 6:2 spune: „... iată că acum este ziua mântuirii...” iar Evrei 4:7
spune: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!”

Trebuie să învățăm să trăim în prezent, să ne concentrăm asupra a ceea ce facem în momentul

de față. De prea multe ori suntem cu mintea în trecut sau în viitor.

Dacă nu facem asta, ne vom pierde echilibrul în viață și lucrurile vor fi haotice! Trebuie să
luăm decizia de a trăi în prezent, nu în trecut sau în viitor, pentru că, dacă alegem să trăim
pentru ziua de ieri sau cea de mâine, ne vom pierde un bucuria și recunoștința pentru astăzi.
Trebuie să o luăm pas cu pas, pentru că doar așa vom ajunge la destinație.

Trăim într-o societate a “imediatului”, astfel încât ne dorim ca cineva să facă un semn cu
bagheta magică pentru ca toate lucrurile să revină la normal. Dar realitatea nu este așa.
Schimbarea este un proces zilnic.

Dacă încercăm să trăim în viitor sau în trecut, viața va fi grea. Dar dacă trăim în prezent, Îl
vom găsi pe Domnul alături de noi.

Indiferent de ceea ce vom întâmpina, El a promis că nu ne va lăsa, că nu ne va părăsi, ci va fi

întotdeauna cu noi și ne va ajuta (Evrei 13:5; Matei 28:20). Amin!

25.05.2020

Proverbe 19:21 “Omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se
împlineşte.”

Indiferent că suntem bogaţi, săraci sau de condiţie medie, este înţelept să ne analizăm cu
regularitate planurile pentru viitorul apropiat şi să ne întrebăm: „Sunt planurile mele în
armonie cu scopul lui Dumnezeu?“.

Am citit mai demult despre “Alunarul lui Clark”, o pasăre cântătoare, gri-deschis, care poate
fi întâlnită în pădurile din vestul Americii de Nord. În fiecare an, ea adună pentru lunile
geroase de iarnă circa 33 000 de seminţe, pe care le îngroapă în aproximativ 2 500 de locuri.
Întrucât această pasăre îşi face provizii pentru mai târziu, se poate spune pe bună dreptate că
este ‘înţeleaptă din instinct’.

Noi, oamenii, am fost înzestrați de Dumnezeu cu o capacitate şi mai uluitoare. Dintre toate
fiinţele de pe pământ numai noi, oamenii, avem capacitatea de a învăţa din trecut şi de a ne
face planuri pe baza experienţei acumulate, bazându-ne, de cele mai multe ori,
pe presupuneri.

De exemplu, ne facem planuri cu privire la activităţile din ziua următoare presupunând că

soarele va răsări din nou şi că noi vom fi încă în viaţă. Prima presupunere (soarele va răsări
din nou) este întemeiată, însă cea de-a doua (noi vom fi încă în viaţă) este mai puţin sigură.
Biblia ne avertizează lămurit cu privire la acest aspect în Iacov 4:13-14 “Ascultaţi, acum, voi
care ziceţi: „Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face
negustorie şi vom câştiga!”, şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră?
Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere.”

Înțeleptul Solomon observând atent viața oamenilor a făcut următoarea observație inspirată:
“Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru ei decât să se bucure şi să trăiască bine în
viaţa lor; dar şi faptul că un om mănâncă şi bea, şi duce un trai bun în mijlocul întregii lui
munci este un dar de la Dumnezeu.” (Eclesiastul 3:12-13)

Cunosc destui oameni, mulți dintre ei fiind chiar buni creștini, care obișnuiesc să strângă cât
mai mulţi bani în bancă şi să acumuleze cât mai multe bunuri pentru a duce o viaţă liniştită
după pensionare. Bineînţeles, este firesc ca omul să dorească să se bucure de rodul muncii
sale. Cu toate acestea, suntem răspunzători în faţa lui Dumnezeu pentru modul în care folosim
acest dar.

Domnul Isus le-a explicat acest lucru ucenicilor Săi prin pilda bogatului căruia i-a rodit țarina,
pe care o puteți găsi în Luca 12:16-19. Asemenea păsării despre care am scris mai sus, acest
om făcea pregătiri pentru zilele de mai târziu. Totuşi, cât de greşit era raționamentul lui! El nu
se gândea nici să le lase săracilor o parte din roade după strângerea recoltei, nici să-i aducă
slavă și recunoștință Domnului. Asemenea obiective spirituale şi fapte de bunătate nu făceau
parte din planurile sale. Planurile sale vizau doar propriul confort şi propriile dorinţe.

Prin această pildă Mântuitorul ne învață că Dumnezeu doreşte să ţinem cont de voinţa Sa când
ne facem planuri. Omul din pildă putea fi “bogat” faţă de Dumnezeu doar dacă se străduia să
crească în recunoștință, înţelepciune şi iubire față de semeni. Însă cuvintele omului bogat
dezvăluie că el nu era deloc interesat de astfel de lucruri și, asemenea lui, mulţi dintre oamenii
din zilele noastre au aceleaşi priorităţi în viaţă.

Orice om, bogat sau sărac, poate cădea cu uşurinţă în capcana unui mod de gândire materialist
dacă permite ca dorinţele şi necesităţile vieţii de zi cu zi să înăbuşe necesităţile spirituale.

În absența unei relații autentice cu Isus şi a credinţei în El, devenim risipitori, egoişti şi
autosuficienţi. Dacă privim cu atențe în jurul nostru vedem pe mulţi care, deși se declară
creştini, duc o viaţă lipsită de valori creştine şi chiar, am putea spune, împotriva lui
Dumnezeu.

Aşadar, indiferent de situtația materială în care ne aflăm, este înţelept să ne analizăm cu

regularitate planurile pentru viitorul apropiat şi să ne întrebăm: sunt planurile mele în armonie
cu scopul lui Dumnezeu?

Domnul să ne lumineze mințile cu înțelepciune și credință iar planurle pe care le facem să fie
în armonie cu voința Lui.

26.05.2020

Evrei 4:3 “Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în „odihna” despre care a vorbit El când a
zis: „Am jurat în mânia Mea că nu vor intra în odihna Mea!” Măcar că lucrările Lui fuseseră
isprăvite încă de la întemeierea lumii.”
Acest pasaj se referă la copiii lui Israel care intră în țara Canaan și nu mai rătăcesc prin pustie.
Putem însă, să îl aplicăm și în viețile noastre.
Dacă nu suntem în odihna lui Dumnezeu, atunci nu credem și nu avem încredere deoarece
roada credinței este ODIHNA.

Mulți dintre noi am căzut în capcana de a încerca să le rezolvăm pe “toate”. În loc “să
aruncăm grijile noastre asupra Domnului”, trăim cu povara fiecărui lucru. Atunci când
ascultăm de acest îndemn, vom înceta să ne mai îngrijorăm pentru toate aspectele vieții, vom
învăța să aruncăm asupra Lui grijile și vom intra în odihna Lui.

Prin credință ne putem arunca complet, cu toate poverile, în brațele lui Dumnezeu, fără nicio
reținere. Putem arunca toată frica, toată îndoiala, toată îngrijorarea și toate grijile asupra Lui,
căci El are grijă de noi. Făcând asta, noi intrăm într-o odihnă binecuvântată.
Intrăm într-o stare în care putem spune împreună cu David:

„Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic de nimic.” (Ps. 23:1)

În această stare “El ne conduce la pășuni verzi și ape curate”. Acolo putem primi “hrană”, iar
sufletul nostru poate fi revigorat și întărit.

În această liniște, Dumnezeu poate continua să lucreze cu noi, învățându-ne căile Lui. El ne
învață cum să ne comportăm în toate situațiile vieții. Plini de odihnă și putere duhovnicească,
noi suntem conduși înainte de Dumnezeu pe căile neprihănirii. În acest fel, El devine Păstorul
nostru și noi devenim oile Lui. Noi devenim total dependenți de El. El ne protejează, ne
călăuzește și ne conduce pașii în viață. Noi continuăm să ne abandonăm propria persoană în
mâinile Lui, începând să-L cunoaștem ca pe o Persoană care poartă de grijă pentru noi.

Atunci când încercăm să facem totul prin propria noastră putere și Îl scoatem pe Dumnezeu
din ecuație, ajungem epuizați și frustrați de toate greșelile și eșecurile noastre. Când ne bazăm
însă pe Dumnezeu, intrăm în odihna Lui și ne putem bucura de viață, indiferent de situațiile
prin care trecem.

Odihna lui Dumnezeu nu este odihnă după lucru ci este odihnă în timpul lucrului.

Este o conlucrare cu Dumnezeu în cadrul căreia noi facem ce ne-a chemat El să facem, prin
harul Său și îi cedăm Lui partea pe care nu o putem face noi. Atunci când nu ne facem partea
noastră și încercăm mai degrabă să facem partea lui Dumnezeu, trăim o viață stresantă, plină
de îngrijorări, neliniște, frică, lipsită de pace și bucurie.

Lucrul acesta se întâmplă uneori deoarece credem că Dumnezeu ar avea nevoie de ajutorul
nostru. Ne gândim la problema noastră – ne frământăm, ne îngrijorăm, încercăm soluții pentru
rezolvarea ei. E ca și cum Îi spunem lui Dumnezeu: „Cred că, într-un fel anume, Tu ai nevoie
de ajutorul meu, și nu sunt sigur că Te poți ocupa de situația asta.”

Trebuie să înțelegem faptul că îngrijorarea nu duce la nimic! E ca și cum te-ai arunca într-un
balansoar, balansându-te o zi întreagă până la epuizare, fără să ajungi undeva.

A te încrede în Dumnezeu înseamnă a renunța să te mai îngrijorezi, să argumentezi sau să te

neliniștești.
În odihna Lui intrăm cu “credința unui copilaș” – noi trăim prin har prin credință!

Doar atunci când CREDEM cu adevărat, avem ODIHNĂ deplină în El.

În concluzie, trăirea prin credință nu este o viață de zbucium – ci este ODIHNĂ.

27.05.2020

Eclesiastul 3:1 “Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.”

Odată cu căderea omului în păcat viața a fost mărginită de spaţiu şi timp. Putem să observăm
faptul că fiecare perioadă a vieții noastre își are timpul specific, așa cum și anotimpurile au un
sezon binecunoscut.

Timpul este durata în care se petrec evenimentele, durata în care ne trăim viaţa cu bucuriile şi
necazurile ei. Spaţiul este locul în care ne trăim viaţa cu evenimentele ei. În viata aceasta sub
soare, fiecare dintre noi este încadrat în spaţiu şi timp.

Spaţiul este reversibil.

Te poţi duce până într-un anumit loc, iar apoi să te întorci în punctul din care ai plecat.
Aceasta înseamnă că dacă te-ai dus până undeva şi nu-ţi place te poţi întoarce sau, dacă ai
făcut o greşeală în spaţiu, ai posibilitatea să o corectezi.

În schimb, timpul este ireversibil.

Timpul are o singură direcţie: se duce doar înainte şi nu-l mai poţi întoarce. Dacă ai făcut o
greşeală în timp, clipa s-a dus şi n-o mai poţi prinde din urmă.

Aşadar, Solomon ne spune că în vremea aceasta în care ne-a aşezat Dumnezeu, în durata
aceasta care se numeşte timp, toate lucrurile îşi au vremea lor. Evenimentele care se
desfăşoară, oamenii care trăiesc, lucrurile la care asistăm sunt bine încadrate în timp şi spaţiu,
şi toate îşi au vremea lor; absolut fiecare lucru de sub soare îşi are ceasul lui.

Ne naștem, trăim și murim, iar pe toată durata vieții, mai lungă sau mai scurtă, avem un scop:
acela de a trăi pentru Hristos, în așteptarea vieții veșnice, pe care o dorim traăită împreună cu
El. Până acolo, însă, avem de parcurs o serie de evenimente.

De când ne naștem până murim, etapă cu etapă, învățăm cum să trăim și pentru ce să trăim.
Învățăm să mergem, să vorbim, să scriem, faze ale vieții care ne formează ca oameni, dând
contur caracterului nostru.

Tot așa este și viața unui creștin. Din momentul în care se produce „nașterea din nou”, omul
credincios va trece obligatoriu printr-un proces complex de transformare.

Dumnezeu face toate lucrurile frumoase la vremea lor, nu trebuie să ne grăbim atunci când ne
spune să stăm și nu este bine să stăm atunci când El ne spune să acționăm! De multe ori, avem
tendința să o luăm înaintea Lui; suntem nerăbdători, credem că El nu lucrează, nu avem
încredere și atunci apare posibilitatea de a eșua. Este de preferat să mergem la pas cu
Dumnezeu, nu înainte, nici înapoi, ci în drept cu El, ținându-L de mână, chiar dacă nu
înțelegem de fiecare dată ce se întâmplă!

Totodată, apare și situația în care ne este frică să acționăm, stăm când Dumnezeu spune să
mergem și ne ascundem din cauza fricii de necunoscut. Cea mai bună variantă este să
acționăm prin credință, chiar dacă nu știm care va fi următorul pas! Să avem încredere, că
ceea ce Dumnezeu a pregătit este cel mai bine pentru viața noastră! Dumnezeu cunoaște cel
mai bine vremurile pe care le trăim și a pregătit și calea pe care să mergem în siguranță, ieșind
cu bine din ele.

Numai dacă vom asculta vocea Lui și vom merge după El, vom putea înțelege ceea ce trebuie
să facem și astfel vom fi cu adevărat în siguranță.

Fie ca prin înțelepciunea care vine de la Duhul Sfânt să întelegem vremurile pe care le
traversăm și să ne prindem cu putere de brațul Domnului care a promis că nu ne va părăsi ci
va fi lângă noi totdeauna!

28.05.2020

Eclesiastul 3:2-3 “Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are
vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei. Uciderea îşi are vremea ei, şi
tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei;”

În această lume încadrată de timp şi spațiu, Solomon analizează o serie de optsprezece

evenimente, sentimente şi relaţii care sunt aşezate pereche, observând că, sub soare, toate îşi
au vremea lor.

„Naşterea îşi are vremea ei şi moartea îşi are vremea ei.” Cu această afirmație, cei mai mulți
oameni sunt de acord.
Fiecare om are o vreme când se naşte. Cu aceeaşi certitudine, Solomon afirmă că va fi o
vreme când fiecare om va muri.
Viaţa sub soare este încadrată de naştere şi moarte. Trăim într-o lume trecătoare, şi viaţa
noastră este încadrată în timp.

„Săditul îşi are vremea lui şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.” Este un ciclu complet
cu care începe şi se încheie viaţa unei plante. Se seamănă şi se culege, se sădeşte şi se smulge.

“Uciderea îşi are vremea ei şi tămăduirea îşi are vremea ei.” Există o vreme în care te vindeci,
şi o alta în care nu te mai vindeci. Este o boală pe care o tratezi şi se vindecă, însă este o altă
boală pe care o tratezi şi nu se mai vindecă. Sunt anumite momente în care eşti bolnav, strigi
către Dumnezeu cerând vindecare şi Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea. Dar vine o altă vreme
în care te îmbolnăveşti şi spui: „Doamne, ai milă de mine şi dă-mi sănătate!”, iar Dumnezeu
îţi răspunde: „Iţi ascult rugăciunea și îți dau sănătate perfectă, dar nu aici sub soare.”
Da, este o vreme în care tămăduirea și moartea îşi au vremea lor. Este un timp când vine
virusul acela ucigaş și îți ia viaţa. Toate îşi au vremea lor.
„Dărâmarea îşi are vremea ei şi zidirea îşi are vremea ei.” Este o vreme în care-ţi zideşti casa,
dar este o altă vreme în care vine altul şi-ţi demolează casa. Toate lucrurile, fenomenele
acestea de sub soare şi evenimentele din viaţa noastră sunt încadrate în timp.

Filozoful grec Heraclit a declarat că „nu există nimic permanent, cu excepţia schimbării”.
Exact atunci când pare că totul merge bine apare imprevizibilul – pierderea locului de muncă,
o boală, o infirmitate care te pune la pat sau îţi pune viaţa în pericol, un incendiu, un accident
de maşină sau o simplă alunecare pe trotuarul umed.

Desigur, nu orice schimbare este negativă. Poate să apară şi o promovare la serviciu, care să
conducă la o situaţie financiară mai bună. Sau poate întâlneşti pe cineva care îţi va deveni soţ
sau soţie – o schimbare dorită de mulţi.

În oricare dintre cazuri, ne desfăşurăm viaţa într-o rutină, într-un ritm cu care ne-am obişnuit,
şi apoi, pe neaşteptate, totul se schimbă. Apare însă o problemă. Pe cei mai mulţi dintre
oameni, evenimentele acestea îi găsesc total nepregătiţi.

Spune-mi, ce faci dacă moartea, care îşi are vremea ei, te-a prins nepregătit? Ce faci dacă
dărâmatul care îşi are vremea lui te-a prins nepregătit?

29.05.2020

Eclesiastul 3:4-8 “plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are
vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui; aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea
pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are
vremea ei; căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea
ei, şi lepădarea îşi are vremea ei; ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui;
tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei; iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi
are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.”

Sentimentele şi toate trăirile noastre lăuntrice sunt încadrate şi ele în timp. Sub soare sunt
multe evenimente şi noi nu trăim ca roboţii ci ne implicăm afectiv în ele, dar şi implicarea
noastră este reglată de acelaşi element al timpului.

Solomon prezintă câteva perechi de sentimente:

„Plânsul îşi are vremea lui şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi
are vremea lui.”
Da, sunt stări prin care am trecut și vom mai trece fiecare dintre noi şi vine o vreme pentru
fiecare. Nu râdem tot timpul dar nici nu plângem în continuu. Cu toate acestea uniii dintre
noi ne-am obșnuit, din prea puțină încredere în Dumnezeu, să ne plângem mai mereu, să fim
permanent nemulțumiți și să vedem doar lucrurile rele ale vieții. Uităm adesea binecuvântările
pe care ni le-a oferit Domnul și pe care nu le meritam. Bine spunea psalmistul:
“Binecuvântează suflete pe Domnul … și nu uita nici una din binefacerile Lui” (Psalmul
103:2). Există o binecuvântare chiar și în plâns, care devine un fel de “supapă” de supra-
presiune emoțională, astfel încât putem vorbi chiar despre o anumită terapie prin plăns. Pentru
a trece mai ușor prin evenimentele tragice ale vieții, specialiștii în psihologie nu recomandă să
ne reprimăm plânsul ci din contră. Vine o vreme când tot ce poţi face este să jeleşti. Dar după
ce trece perioada grea, dar necesară, a jelirii ar fi bine să ne reluăm cursul normal al vieții, așa
cum învățăm din exemplul împăratului David, pe care îl putem găsi în 2 Samuel, capitolul
12.

„Aruncarea cu pietre îşi are vremea ei şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei.”
Oare despre ce e vorba? S-ar putea să fie vorba despre o problemă din vremea lui Solomon.
Dacă vrei să strici relaţiile cu vecinul, aruncă în ograda lui cu pietre. Care dintre voi l-aţi
îmbrăţişa pe cel care v-a umplut grădina cu pietre? Dar dacă vrei să-ţi îmbunătăţeşti relaţiile
cu vecinul tău, atunci începe să repari gardul şi adună tot molozul ce a căzut în curtea lui. Fă-i
curăţenie în grădină! Este o vreme în care poţi să-ţi îmbunătăţeşti relaţiile. Relaţiile dintre
oameni au dinamica lor. Foarte puţini oameni au o relaţie constantă cu cineva de la naştere
până la moarte. Până şi în relaţiile dintre părinţi şi copii există momente de tensiune. De
asemenea, între soţi există momente tensionate, sau între colegi şi între prieteni există relaţii
tensionate. Şi acestea îşi au vremea lor.

„Îmbrăţişarea îşi are vremea ei şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei.” … „Iubitul îşi
are vremea lui şi urâtul îşi are vremea lui;
Biblia este o carte care vorbeşte despre relaţionare şi legături sociale. Dumnezeu ne-a creat să
trăim în relaţie unii cu alţii. Foarte puţini dintre noi trăiesc într-o izolare completă. În primul
rând, niciunul dintre noi nu ar putea veni la existenţă dacă nu ar fi alţii. Imediat după naştere
avem nevoie ca alţii să aibă grijă de noi, cel puţin până la o anumită vârstă când, măcar în
principiu, putem să trăim pe cont propriu. Şi chiar dacă am putea trăi singuri, cine ar vrea să o
facă? Majoritatea dintre noi tânjim după companie şi după prietenia altor oameni. Deşi
animalele de companie pot fi nişte însoţitori plăcuţi, totuşi relaţiile cele mai profunde şi mai
pline de semnificaţie din viaţa noastră şi care au cel mai mare impact în schimbare sunt cele
cu alţi oameni. Deci nu e de mirare că familia şi relaţiile de familie sunt esenţiale pentru viaţa
noastră.
Trebuie să recunoaștem însă că, uneori, datorită firii noastre păcătoase, armonia relațiilor
dintre noi se poate strica și atunci în loc de sentimente experimentăm “resentimente”, iar
Solomon vrea să spună că atât sentimentele cât și resentimentele își au vremea lor, în această
viață dominată de păcat.

„Căutarea îşi are vremea ei şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei şi
lepădarea îşi are vremea ei; ruptul îşi are vremea lui şi cusutul îşi are vremea lui.” Căutarea şi
pierderea au o vreme specială, păstrarea şi lepădarea îşi au vremea lor, ruptul şi cusutul îşi au
vremea lor specială. Este o vreme în care cauţi şi o vreme în care te-ai oprit din căutare. Este
o vreme în care îţi cauţi partenerul de viaţă, iar când l-ai găsit, te-ai oprit din căutare. Da, toate
lucrurile îşi au vremea lor sub soare şi toate urmează o anumită
ciclicitate.

„Tăcerea îşi are vremea ei şi vorbirea îşi are vremea ei.” (v. 7).
Aşadar, este o vreme în care trebuie să îţi deschizi gura şi o vreme în care trebuie să îţi închizi
gura. Este o vreme în care trebuie să scoţi o vorbă din gură şi este o vreme în care trebuie să
ştii să taci. Sunt unii care nu ştiu să tacă şi „dau cu ruda în baltă”. De aceea, Solomon spune
că nebunul dacă ar tăcea ar trece drept filosof, drept înţelept. Dar pentru că nu ştie să tacă,
toată lumea vede că e nebun. Este o vreme a tăcerii şi este o vreme a vorbirii. Trebuie deci să
înţelegem că toate îşi au timpul lor.

“Războiul îşi are vremea lui pacea îşi are vremea ei.”
Aceasta a devenit caracteristica generală a istoriei după căderea omului în păcat. Deși pacea
este atât de mult dorită, oamenii au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a întreține
conflictele, mânați de pofte, dorința de putere și mai ales lăcomie, multă lăcomie.

Dumnezeu este reprezentantul suprem al Păcii și în același timp cel mai mult implicat în
conflictul universal dintre bine și rău. Datorită neascultării, omul a experimentat trădarea și se
află pe acest teren al luptei dintre Dumnezeu și Satana, ca “partener spiritual” al celui rău. Din
această cauză omul a devenit un fel de “vrăjmaș” al lui Dumnezeu însă, așa cum a înțeles și
apostolul Pavel, pe când eram noi vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin Fiul Său,
Isus Hristos.” (Romani 5:6-17)

Uimitoare este iubirea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii păcătoși! Prin Domnul Hristos noi
am primit PACEA cu Dumnezeu și am fost reprimiți în “tabăra binelui”. Acesta este motivul
pentru care Satana ne atacă permanent și caută să ne distrugă pacea și echilibrul dar nu trebuie
să ne pierdem curajul și speranța.

Atunci cănd Dumnezeu îngăduie să se abată asupra noastră umbra “războiului”, El are un
scop cu noi și nu va îngădui să fim zdrobiți. El este Savatorul nostru care a ieșit BIRUITOR la
Cruce și care ne-a dat Pacea Lui. Încă puțină vreme și războiul va dispărea împreună cu toate
efectele răului, pentru că RĂUL va fi distrus iar PACEA va fi partea celor credincioși lui
Dumnezeu, pentru veșnicie.

În concluzie:
- Ce faci dacă plânsul a venit şi te-a luat pe nepregătite?
- Ce faci dacă războiul a venit şi te-a luat pe nepregătite?
- Ce faci atunci când te-a luat gura pe dinainte?

Când toate lucrurile acestea te-au gasit nepregătit, îţi distrug toată bucuria, toată pacea și îţi
ruinează viaţa.

Oare n-am putea să stăm noi la pupitrul de comandă şi să comandăm noi naşterea și moartea,
săditul şi smulsul, râsul şi plânsul?
Aceasta este de fapt esența păcatului, aceasta și-a dorit si Satana, să se așeze el pe tronul lui
Dumnezeu!

Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu care se află la comanda Universului! În El să ne punem
toată nădejdea pentru această viață și pentru veșnicie. Amin!

31.05.2020

Matei 6:21 “Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.”

Aceasta este declaraţia Domnului Isus. Sensul ei complet poate fi desprins din cele două
versete anterioare, unde strângerea comorilor pe pământ este aşezată în contrast cu strângerea
lor în cer.

Gândiți-vă acum la lucrurile pe care le deţineți. Chiar dacă sunt multe sau puţine, mai
devreme sau mai târziu cele mai multe vor ajunge la gunoi. Acesta este adevărul din spatele
iluziei a ceea ce deținem în această viață. Și dacă ne gândim cu cât efort, bani și timp investit
din viața aceasta scurtă, investim în toate aceste lucruri!

Trei cuvinte descriu pământul: moliile, rugina, hoţii (vers.19), toate transmiţându-ne ideea
efemerităţii comorii pământeşti. Pe pământ, totul este instabil, nesigur şi efemer; toate sunt
supuse degradării, distrugerii, furtului şi pierderii.

Cerul se află la polul opus: totul este etern, durabil, sigur şi nepieritor. În cer nu există
pierdere. Tocmai de aceea credinciosul înţelept ar trebui să pună ca prioritate a vieții lui
strângerea comorilor în cer. Acolo sunt în siguranţă. Nu avem motive să ne temem de
recesiune, de hoţi sau de prădători.

Dacă în privinţa comorilor de pe pământ umblăm prin vedere, în privinţa comorilor strânse în
cer trebuie să umblăm prin credinţă (2 Corinteni 5:7). Este necesar să ne îngrijim de nevoile
noastre de aici (chiar şi de pensionare), dar este esenţial să privim totul din perspectiva
veşniciei, deoarece priorităţile, tendinţele, obiceiurile, dorinţele, poftele şi pasiunile noastre
vor avea un impact direct asupra condiţiei noastre dincolo de această viaţă.

De ce insistă Domnul Isus atât de mult asupra detașării de bunuri, până la a face din acest
lucru o condiție indispensabilă pentru a-l putea urma? Pentru că prima bogăție a existenței
noastre, adevărata comoară, este El! El ne vrea liberi, cu sufletul eliberat de orice atașament și
de orice preocupare, astfel încât să-l putem iubi cu adevărat din toată inima, mintea și puterile.
Dacă trăim credința creștină ar trebui să stabilim doar obiective care să reflecte intențiile lui
Dumnezeu pentru viața noastră.

În lumea noastră materială, inima urmează comoara, de aceea este extrem de important unde
ai comoara.
Cu cât ne preocupăm mai mult de nevoile şi de câştigurile pământeşti, cu atât ne este mai
dificil să ne gândim la lucrurile cereşti.

01.06.2020

1 Timotei 6:18-19 “Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata
să simtă împreună cu alţii, aşa ca să-şi strângă pentru vremea viitoare, drept comoară, o
bună temelie, pentru ca să apuce adevărata viaţă.”

Într-un fel sau altul creștem cu ideea că fericirea ne vine din lucrurile pe care le primim, le
cumpărăm sau le agonisim. Suntem mereu în căutarea a tot felul de lucruri, sperând că până la
urmă chiar vom fi fericiți avându-le. Oamenii cred că pot obține împlinire în viață prin ceea
ce au, prin ceea ce pot lua sau prin ceea ce pot câștiga de la alții.

Astăzi, mai mult decăt în trecut, se practică acumularea de bunuri și risipa de resurse, mai ales
în țările dezvoltate, dar nu numai. Procesul “globalizării” se desfășoară sub ochii noștri iar
ILUZIA bunăstării s-a așezat și peste poporul nostru, afectând mai ales generațiile mai tinere.
Priviți câtă alergare, cât stres și câtă nefericire amestecată cu multă suferință este în lumea
noastră. Și totul doar pentru a avea, pentru a strănge lucruri, obiecte și bunuri, care mai apoi
vor fi aruncate la gunoi.
Este o mare rătăcire. Omul care vrea și cere pentru sine poate avea plăceri, dar nu bucurii. Nimic
din ce caută el nu aduce bucurii.
Egoistul, Hrăpărețul nu cunosc aceste stări de lumină și plinătate, pe care le aveau în suflet
primii creștini.

Creștinii, dacă nu veghează spiritual, pot fi influențați de filosofia de viață a oamenilor cu o

trăire lumească și firească. De aceea apostolul Pavel spune: Încolo, fraţii mei, tot ce este
adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de
iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.
(Filipeni 4:8)

Toate obiectivele pe care ni le stabilim în viață ne dorim să rezulte din valorile pe care
Dumnezeu ni le-a descoperit în Sfânta Scriptură. Astfel, avem claritatea de a identifica ceea
ce ne este de folos și ne păstrează într-o relație bună cu Dumnezeu.

În loc să agonisim, să practicăm dăruirea. Să renunțăm măcar la ceea ce ne prisosește și să

realizăm că acest gest de renunțare este mai încărcat de fericire decît gestul prin care am
acumulat ceva. Să învățăm să fim generoși și să dăruim. Cînd ajungem să simțim bucuria prin
gestul de a dărui, decît prin cel de a primi, atunci vom experimenta cu adevărat fericirea.

Te bucuri când primești ceva în dar, dar parcă ai o bucurie cu totul specială în suflet, atunci
cînd dăruiești ceva celorlalți. Practicând dăruirea vom ajunge să ne eliberăm de atșamentele și
fricile noastre și vom fi cu adevărat fericiți ori de cîte ori vom dărui.

Adevărata bucurie vine din binefacere și dăruire, din bogăția interioară. Nu te bucuri cu adevărat
decât prin dăruire. Ești mare și puternic prin ceea ce poți dărui altora, nu prin ceea ce poți lua
de la ei. Numai cel ce împarte cu alții din ceea ce are dovedește că este cu adevărat bogat.

Dacă am ști să dăruim mai mult, dacă ne-am debarasa de surplusul din viața noastră, dacă am
încerca să ne îmbogățim sufletul, nu cu lucruri materiale, ci cu bucuria celor din jur, atunci am
trăi mai mult în armonie cu Domnul Isus, care spunea: “dați și vi se va da” (Luca 6:38).

Cu cât dăruiești mai mult, cu atât vei primi mai mult.

02.06.2020

Matei 6:19-20 “Nu vă strângeţi comori pe pământ, … ci strângeţi-vă comori în cer … ”

Trei cuvinte descriu pământul: moliile, rugina, hoţii (vers.19), toate transmiţându-ne ideea
efemerităţii comorii pământeşti. „Pe pământ, totul este instabil, nesigur şi efemer; toate sunt
supuse degradării, distrugerii, furtului şi pierderii.

Cerul se află la polul opus: totul este etern, durabil, sigur şi nepieritor. În cer nu există
pierdere.”
În viața aceasta există două tipuri de bogătie: bogăția care constă în “a avea” și bogăția care
constă în “a fi”. Prima este o “circumstanță externă dar a doua este o “experiență lăuntrică.

Noi suntem înclinați să ne concentrăm în general asupra bogăției care constă în “a avea”
pentru că credem că acolo se află adevărata fericire. Căutăm bogăția care constă în “a avea”
însă, ce ne dorim cu adevărat, este bogăția care constă în “a fi”, ne dorim să fim fericiți,
mulțumiți și lipsiți de frământări.

Putem deveni bogați prin multă muncă sau prin investiții profitabile însă, este posibil să ai o
căruță de bani și să fii totuși sărac. Sacul fără fund al dorințelor noastre nu se va umple
niciodată, indiferent cât de mult avem, noi rămânem mereu niște nesătui, iar pentru oamenii
mereu nesătui nu există nici o satisfacție sufletească trainică. Vorba unei reclame: “ieri nu
știam că există., astăzi nu pot trăi fără el”; aceasta este “boala sufletului mereu nesătul”.

Bogăția care constă în “a avea” înseamnă, de cele mai multe ori, “a aduna” mai multe lucruri.

Invitându-l să dobândească bogăția care constă în “a fi”, Domnul Isus i-a dat acelui tânăr
bogat un sfat care, aparent, era de neacceptat: „Îţi mai lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce
ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă.” Marcu
10:21

Bogăția care constă în “a fi” este, în general, asociată cu “a da” altora mai multe lucruri.

Pe de altă parte, putem să avem foarte puțin și totuși să fim bogați. Un “suflet bogat” este
mereu “recunoscător” pentru “ceea ce a primit” și “nu este mereu nemulțumit pentru ceee ce
nu are. Acesta va înfrunta întotdeauna viitorul cu speranță și nu cu neliniște deoarece bogăția
care constă în “a fi” ne este întotdeauna disponibilă.

Apostolul Pavel a descoperit acest lucru trăind ca prieten și ucenic al lui Isus care, “măcar că
era bogat, s-a facut sărac pentru noi” (2 Corinteni 8:9). De aceea Pavel, indiferent dacă trăia
în lux sau în închisoare, avea mai mult decat suficient, pentru că fusese eliberat din robia lui
“a fi”.

“Sfatul divin este: “Să vă strângeți comori în cer”. Este în interesul vostru personal să vă
asigurați bogățiile cerești. Numai acestea sunt cu adevărat ale voastre, din tot ce aveți.
Comoara adunată în cer este nepieritoare. Nici focul sau apele n-o pot nimici, nici hoții n-o
pot jefui, nici moliile sau rugina n-o pot strica, pentru că Dumnezeu este Cel care o păstrează
… Iar în ziua cea din urmă, când bogățiile pământului vor pieri, acela care și-a adunat o
comoară în cer, va privi ce a câștigat — viața sa.” E. White, Cugetări de pe muntele
fericirilor, pag 89-90

“Dacă alegem să ne strângem comori în cer, caracterele noastre vor fi modelate după
caracterul Domnului Hristos. Lumea va vedea că speranțele și planurile noastre sunt legate de
înaintarea cauzei adevărului și de salvarea sufletelor ce pier. (…)
Asigurându-ne o comoară în ceruri, noi ne așezăm pe noi înșine într-o legătură vie cu
Dumnezeu, care deține toate comorile de pe pământ și care împlinește toate nevoile esențiale
vieții. Orice suflet își poate asigura moștenirea cea veșnică… Vom da pe față cea mai înaltă
înțelepciune dacă vom trăi astfel încât să ne asigurăm viața veșnică. Acest lucru poate fi făcut
nu trăind în lume pentru noi înșine, ci trăind pentru Dumnezeu, făcându-ne comori într-o lume
în care nu vor pieri niciodată. Folosindu-ne bunurile pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu,
bogățiile noastre nesigure vor fi plasate într-o bancă ce nu falimentează niciodată… Orice
sacrificiu făcut pentru a fi o binecuvântare pentru alții, orice consacrare a resurselor noastre
pentru slujirea lui Dumnezeu vor constitui o comoară în cer.” – Review and Herald, 7 aprilie
1896

Coloseni 3:1-3 “Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus,
unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe
pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.”

03.06.2020

Ioan 16.13 “Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot
adevărul.”

Adevărul este ca o peşteră foarte mare în care noi dorim să intrăm, dar pe care nu suntem în
stare s-o traversăm singuri. Ea este clară şi luminoasă la intrare, dar dacă voim să pătrundem
mai departe şi să cercetăm ascunzişurile ei, ne trebuie o călăuză, fără de care ne putem pierde.

Mai întâi să clarificăm ce NU este adevărul.

- adevărul nu este un sentiment.
- adevărul nu este o idee.

Adevărul este:
- ceea ce afirmă Dumnezeu că este adevărat.
- o valoare pe care omul trebuie s-o respecte şi s-o caute.

Biblia, este sursa inspirată prin care Dumnezeu ne-a descoperit Adevărul. Ea ne învață faptul
că:
- Dumnezeul Tatăl este ,,Stâlpul şi Temelia Adevărului.
- Domnul Isus este ,,Calea, Adevărul şi Viaţa”
- Duhul Sfânt este ,,Duhul Adevărului”.

„Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi
adevărul vă va face slobozi.” Ioan 8:31-32
Adevărul ne eliberează din robia păcatului.

De ce este important adevărul? Multe lucruri pot conține adevărul, însă un singur lucru
poate fi realmente Adevărul. În viață ești în eroare, vei suporta consecințele. De exemplu:
dacă-i dai cuiva cantitatea greșită dintr-un medicament, l-ai putea omorî sau dacă te îmbarci
într-un avion greșit, ajungi unde nu îți dorești să mergi.

Duhul Sfânt, care mai este numit și “Duhul Adevărului”, este rânduit să îl conducă pe orice
credincios adevărat, atât de departe cât poate el pricepe, să-l ducă dintr-o încăpere în alta ca să
înveţe să cunoască lucrurile adânci ale lui Dumnezeu şi sa-i descopere toate lucrurile ascunse.

Ce mare făgăduinţă pentru sufletul care cercetează smerit! Noi dorim să cunoaştem adevărul
şi să ne adâncim în el. Ne dăm seama că suntem supuşi greşelii şi că avem nevoie grabnică să
fim călăuziţi.
Să ne bucurăm dar de faptul că Duhul Sfânt a venit să rămână cu noi. El vrea să ne slujească
de călăuză şi noi primim cu bucurie călăuzirea Lui. Dorim tot adevărul, ca să nu ne clătinam
în vreo parte. Să nu nesocotim nici o fărâmă din descoperirea Duhului Sfânt, ca să nu pierdem
o binecuvântare şi să cădem în păcat. Duhul lui Dumnezeu ne-a fost dat ca să ne călăuzească
în tot adevărul şi ca noi, cu inimile supuse, să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să-i urmăm
îndrumările.

04.06.2020

Geneza 42:22 “Ruben a luat cuvântul şi le-a zis: „Nu vă spuneam eu să nu faceţi o astfel de
nelegiuire faţă de băiatul acesta? Dar n-aţi ascultat.”

Ce anume din ceea ce facem (sau nu facem) cu viața noastră ar putea duce la regrete
profunde?
Plecând de la vorbele lui Ruben, în care își arată regretul lui pentru ceea ce el și frații lui i-au
făcut lui Iosif, vă învit astăzi să privim, destul de sumar, asupra unei caracteristici importante
a vieții noastre: “ireversibilitatea timpului vieții”.

Viața rulează întotdeauna înainte, niciodată înapoi.

Odată ce o acțiune este realizată ea nu mai poate fi anulată. Problema cu viața este că ea nu
are buton de dat înapoi. FIecare zi, fiecare secundă, poartă cu ea propria finalitate.

Timpul este acel bun, ce ne este oferit de Dumnezeu, fiecăruia dintre noi, care nu poate fi
înnoit. “Unde s-a dus timpul?” ne întrebăm atunci când simțim că ne-am trăit anii cum nu ar fi
trebuit sau că nu am știut să apreciem un mare dar pe care l-am primit.

La sfârșitul fiecărei zile încă o căsuță din calendar trece din rubrica viitorului în rubrica
trecutului, de la posibilitate la istorie. Și toate momentele ei pot rămâne în amintire, pot fi
sărbătorite sau regretate, însă nu pot fi niciodată recuperate.

O parte din plăcerea de a citi un roman constă din faptul că nu știm cum se va încheia, până
când ajungem la ultima pagină și apoi medităm la faptul că personajele ar fi trăit probabil
altfel dacă ar fi știut care avea să fie finalul.

Însă viața are un caracter mult diferit de cel al ficțiunii în sensul că, la final, ea nu mai poate fi
schimbată. Sensul vieții constă în faptul că ea se va termina. Niciodată nu ne vom da seama
cum ar trebui să ne trăim viața dacă nu vom înțelege pe deplin însemnătatea faptului că ea se
va încheia.”

Aș vrea să vă gândiți la următoarea întrebare: corespund idealurile noastre cu faptele noastre?

Când trecem în revistă faptele vieții noastre de zi cu zi, vedem că deseori acestea nu
corespund cu idealurile noastre și aceasta conduce inevitabil la regrete, remușcări, sentimente
de vinovăție și disperare.

Cel mai important ideal al vieții noaste este cel al legământului încheiat între Dumnezeu și
noi. Toate alegerile noastre mai puțin importante, cu privire la relații, muncă și timp liber,
trebuie să fie modelate și evaluate în funcție de măsura în care ele ne ajută să ne respectăm
acest legământ major. Însă de multe ori deviem de la acest ideal și ratăm trăirea în
conformitate cu cele mai profunde volori ale noastre.
Apostolul Pavel punctează tocmai această tendință atunci când, în 2 Timotei 2:4-5, spune:
“Niciun ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înscris la oaste.
Şi cine luptă la jocuri nu este încununat, dacă nu s-a luptat după rânduieli.”

Sunt convins că fiecare dintre noi avem o serie de regrete cu privire la trecutul vieții noastre,
însă regretele, chiar dacă sunt sincere, nu pot schimba trecutul nostru și nici nu ne pot face
mai buni. Doar mărturisirea păcatelor și pocăința noastra înaintea lui Dumnezeu, ne pot
conduce la iertare și vindecare. Aceasta învățăm din experiența lui David, după păcatul lui cu
Batșeba și uciderea soțului ei, Urie. În psalmul 51, David își exprimă regretul profund dar și
pocăința lui. Din milă și iubire față de noi, niște oameni răi și păcătoși, Dumnezeu a pregătit o
cale de eliberare din “capcana regretelor” care ne poate produce multă durere și deznădejde.

Prin jertfa Fiului Său, Dumnezeu ne-a oferit darul credinței dar și pe cel al pocăinței, însoțite
de o iertare deplină a faptelor noastre rele care ne-au pătat trecutul vieții. Dar, tot prin Jertfa
Sa, Domnul Isus ne-a pus la dispoziție atât voința cât și înfăptuirea pentru o beneficia de o
viață nouă, sub călăuzirea Duhului Sfânt și însoțită de roadele Acestuia, care ne pot face viața
mai frumoasă și regretele tot mai puține și mai rare.

Clipele trec iute și anii zboară iar noi nu îi putem controla deloc. Într-o zi va veni sfârșitul, iar
noi nu putem controla nici acest lucru.

Vestea bună este totuși că, în lumina veșniciei, fiecare zi pe care o trăim, fiecare faptă făcută
cu dragoste, se transformă dintr-un “bine potențial” într-un “bine realizat” și nu se va pierde
niciodată, ci va dăinui toată veșnicia. Amin!

05.06.2020

Geneza 4:4-5 “Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi
din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre
jertfa lui n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa.”

Motivul care a stat la baza crimei lui Cain a pornit de la o atitudine, aparent justificată, a fost
acela că el, obervând reacția diferită a lui Dumnezeu, față de jerfele lor, s-a simțit nedreptăți
în comparație cu fratele său, Abel.

Sunt multe multe exemple în Biblie de personaje care au experimentat slăbiciunea aceasta a
comparației cu alții și aș pot aminti, în treacăt, pe câteva dintre acestea: Lea si Rahela, frații
lui Iosif, Saul și David, etc. Cea mai mare parte a omenirii trăiește sub blestemul comparației,
care, cu siguranță, ne-a afectat, sau poate încă ne mai afectează și pe unii dintre noi.

Cine nu a întâlnit o persoană care arată mai bine decât el, pare mai bine văzută de ceilalţi, e
mai ageră la minte sau ia note mai bune la şcoală? Poate că unii sunt mai sănătoşi sau au un
loc de muncă mai bun, au mai mult succes ori par să aibă mai mulţi prieteni. Alţii stau mai
bine pe plan material, au mai mulţi bani, o maşină mai nouă sau pur şi simplu par mai fericiţi.
Când vine vorba de astfel de lucruri, ne comparăm cu alţii?
Tendinţa de a ne compara cu alţii e explicată de unii ca o încercare de a ne păstra sau a ne
spori respectul de sine. Oamenii simt deseori o mare satisfacţie când văd că au realizat tot atât
de multe lucruri ca semenii lor. O altă idee este că prin aceste comparaţii încercăm, de fapt, să
căpătăm mai multă încredere în noi şi să ne evaluăm limitele şi capacităţile. Noi observăm
realizările celorlalţi. Dacă ne asemănăm cu ei în mai multe privinţe şi ei au reuşit să atingă
anumite obiective, ne-am putea simţi şi noi capabili să le atingem.

De cele mai multe ori, oamenii se compară cu cei pe care îi cunosc şi cu care se aseamănă
într-o anumită măsură: au vârste apropiate, sunt de acelaşi sex, fac parte din aceeaşi categorie
socială. E mai puţin probabil să ne comparăm cu persoane pe care le considerăm foarte
diferite de noi.

Comparaţiile stârnesc o întreagă gamă de reacţii, de la mulţumire la deprimare, de la

admiraţie şi dorinţa de a imita până la stânjeneală şi ostilitate. Unele dintre aceste sentimente
sunt dăunătoare şi nu sunt compatibile cu idealurile creştine.

Comparaţii din spirit de concurenţă

Mulţi dintre cei ce se străduiesc să fie „mai presus“ decât alţii manifestă un spirit de
concurenţă. Ei vor să fie mai buni decât ceilalţi, şi nu se lasă până nu reuşesc. Compania unor
astfel de persoane nu e deloc plăcută. Prietenia şi relaţiile cu ele sunt mereu încordate.
Oamenilor de acest gen le lipseşte umilinţa. Întrucât atitudinea lor îi umileşte pe alţii şi
trezeşte cu uşurinţă sentimente de inferioritate, de cele mai multe ori ei nu aplică sfatul Bibliei
de a-şi iubi aproapele. Aşadar, un spirit de concurenţă stârneşte invidie, resentimente,
antipatie faţă de persoana care se bucură de anumite bunuri şi avantaje sau de o anumită
prosperitate, poziţie, reputaţie ş.a.m.d. Acest lucru duce la o concurenţă şi mai mare, intrându-
se astfel într-un cerc vicios.

Iată cum i-a avertizat apostolul Pavel pe creștini cu privire la acest lucru: “Să nu umblăm
după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii.” (Galateni 5:26)

În încercarea de a-şi restabili respectul de sine care le-a fost lezat, cei invidioşi încep să
vorbească depreciativ despre realizările rivalilor lor. Astfel de reacţii poate nu par atât de
grave, dar dacă nu sunt identificate şi ţinute sub control se poate ajunge la acte de duşmănie.
Acest lucru se vede în două relatări biblice care arată unde poate duce invidia.

În perioada în care a locuit printre filisteni, Isaac a fost binecuvântat cu „cirezi de vite şi
turme de oi şi un mare număr de robi: de aceea filistenii îl invidiau“. Atunci, filistenii au
astupat cu ţărână toate fântânile săpate de Avraam, tatăl lui Isaac, iar regele lor i-a cerut
acestuia să plece din ţară (Geneza 26:1-3, 12-16). Invidia lor a fost plină de răutate şi
distrugătoare. Ei pur şi simplu nu mai puteau suporta că Isaac se bucura de prosperitate în
mijlocul lor.

Câteva secole mai târziu, David s-a remarcat pe câmpul de luptă, iar faptele sale vitejeşti erau
lăudate de femeile din Israel care cântau: „Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii“.
Cu toate că şi el fusese lăudat, Saul a considerat înjositoare comparaţia făcută de femei, iar în
inima lui s-a născut invidia. De atunci, el a început să-l duşmănească pe David, iar la scurt
timp a avut prima dintre cele câteva tentative de a-l ucide. (1 Samuel 18:6-11)
Aşadar faptul de a ne compara cu alţii, în privinţa calităţilor, realizărilor şi avantajelor lor,
naşte în noi un spirit de concurenţă şi invidie sau alte sentimente asemănătoare. Acestea sunt
tendinţe dăunătoare, incompatibile cu modul de gândire divin.

Noi avem capacităţi diferite, ce depind de o varietate de factori. Va exista întotdeauna cineva
mai bun ca noi. Pe Dumnezeu îl interesează ceea ce suntem noi ca persoane. El nu are nevoie
să ne compare cu nimeni. Apostolul Pavel ne sfătuieşte: „Fiecare să-şi cerceteze fapta lui, şi
atunci va avea cu ce să se laude numai în ce-l priveşte pe el, şi nu cu privire la alţii” (Galateni
6:4)

Potrivit Sfintelor Scripturi iubirea este “marele antidot” al invidiei. Dacă iubim pe cineva, îi
dorim binele şi ne bucurăm când are succes şi e fericit“. Mereu am fost impresionat de
atitudinea lui Ionatan, fiul împăratului Saul, față de David. Ionatan avea, omenește vorbind,
toate motivele să fie invidios pe David. Fiind cel mai mare fiu al regelui Saul poate că s-a
gândit cândva că va ajunge rege al Israelului. Însă Dumnezeu l-a ales pe tânărul David.
Departe de a-i purta ranchiună, Ionatan s-a remarcat prin prietenia dezinteresată faţă de David
şi prin sprijinul acordat acestuia ca rege desemnat de Dumnezeu. Spre deosebire de tatăl său,
care a văzut în David un rival, Ionatan a înţeles că Domnul dirija lucrurile şi s-a supus voinţei
divine; el nu s-a comparat cu David, întrebându-se „De ce David şi nu eu?“

Dragii mei, ca pastor am asistat la multe situații, încărcate de spiritul comparației și al

invidiei, în care am văzut această slăbiciune la unii membri ai bisericii, inclusiv la unii
pastori. Eu cred nu ar trebui să ne simţim niciodată ameninţaţi, ca şi cum ceilalţi ar încerca să
ne pună în inferioritate sau să ne ia locul. Între noi nu trebuie să existe rivalitate. Creştinii
maturi se remarcă prin spiritul de cooperare, unitatea şi iubirea care există între ei, nu prin
concurenţă.

Jordan Peterson, o somitate contemporană în domeniul psihologiei, în cartea lui intitulată 12

Reguli de viață – Un antidot la haosul din jurul nostru, ne îndeamnă “să nu ne comparăm cu
alți oameni din prezent, ci cu versiuni ale noastre din trecut”. Singura comparație sănătoasă și
eficientă, pe care ar trebui să o facem, este cea cu noi înșine. Aceasta e singura comparație
veritabilă. Unde eram ieri și unde sunt azi? Cât de aproape sunt de scopul meu? Ce mă
împiedică să evoluez? Cât și ce am învățat din parcursul meu de până acum?

Am lăsat la final un gând foarte important cu care vreau să rămânem în urma acestui mesaj.

Apostolul Pavel, a fost foarte mult preocupat de acest subiect și a scris în multe rânduri despre
acest pericol.
Iată care este sfatul pe care el l-a dat bisericii creștine:

“Urmaţi, dar, pilda lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi. Trăiţi în dragoste, după cum şi
Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros – lui
Dumnezeu. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele
Domnului nostru Isus Hristos.” (Efeseni 5:1-2,20)

Ce îndemn inspirat! Să fim recunoscători pentru toate lucrurile.

În loc să ne comparăm cu alți oameni, mai bine să privim la Domnul Isus Hristos. Prin
comparație cu El totul pălește și ne îndeamnă la recunoștință și umilință.
Amin!

07.06.2020

Psalmii 119:11 “Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!”

Cu toții am constatat faptul că viața este plină de surprize și provocări. Chiar și societatea în
care trăim astăzi este extrem de complexă, cu idei conflictuale, opțiuni nelimitate, tulburări la
nivel politic și schimbări neașteptate. Iar pentru a face față la această lume complicată fiecare
creștin poate găsi în Sfintele Scripturi ajutor și călăuzire la vreme de nevoie.

Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, poate fi pe masă, în bibliotecă, pe un raft, într-o geantă sau
chiar pe bordul mașinii, dar dacă nu ajunge în inima noastră, dacă nu o deschidem și nu o
citim zilnic cu pasiune și cu dorința de a ne lăsa învățati de ea, aceasta nu ne este de nici un
folos. Biblia nu este un “talisman”, un obiect aducător de noroc sau belșug în viață și nici nu
are scopul de a alunga spiritele rele din casă. Poate că sună cam dur și neportrivit ceea ce am
scris, dar dacă veți cugeta puțin cred că îmi veți da dreptate.

Consider că una dintre cele mai importante preocupări spirituale ale unui creștin ar trebui să
fie aceea de a strânge Cuvântul lui Dumnezeu în inima lui. În Biblie găsim ajutorul de care
avem nevoie în momentele de tristețe, primim încurajare când suntem pe punctul de a ceda și
îndrumare când nu mai găsim soluții pentru situațiile complicate ale vieții.

Atunci când strâng Cuvântul lui Dumnezeu în inimă, acesta mă eliberează de toate
sentimentele de frică și nemulțumire, găsesc pace în mijlocul haosului cauzat de gânduri
confuze și de nesiguranță. Pot experimenta binecuvântarea lui Dumnezeu ascultând de
Cuvântul Lui și împărtășind sentimentul lui David, care mărturisea: „Niciodată nu voi uita
poruncile Tale, căci prin ele mă înviorezi.” (Psalmul 119:93)

În Cuvântul lui Dumnezeu găsim istorii și povestiri pline de exemple de viață din care putem
învăța chiar și astăzi. Când sunt ispitit să mă îndoiesc de dragostea lui Dumnezeu și planul
Lui pentru mine, deschid Biblia și citesc despre Avraam. El nu s-a clătinat în credința lui și a
ascultat de porunca lui Dumnezeu care, deși părea că-i va aduce o mare durere, i-a oferit cea
mai bună dovadă a iubirii și purtării de grijă a lui Dumnezeu.

Când aleg să cred, indiferent de cum mă simt sau cum pare situația mea din prezent, rezultatul
este pace și nădejde în loc de agitație și disperare. Când vreau să-mi fac propriile pofte în loc
să slujesc celorlalți, îmi amintesc de apostolul Pavel care a lucrat neobosit pentru a duce
Evanghelia celor ce nu auziseră de ea și în ciuda faptului că a fost prigonit datorită vestirii
Evangheliei, a avut o viață împlinită și a dobândit “cununa neprihănirii”.

Când simt că sunt dependent de părerile oamenilor și mă îngrijorez gândindu-mă la ceea ce

crede lumea despre mine, deschid Biblia și citesc în ea despre Domnul Isus Hristos, care a
fost preocupat doar de a face voia lui Dumnezeu Tatăl și nu i-a păsat de tradițiile omenești sau
de părerile cărturarilor și fariseilor vremii Sale. Tocmai de aceea, având privirea ațintită spre
planurile Tatălui pentru viața Lui, atunci când “a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi” nu a
cedat ispitelor ci a ascultat numai de Cuvântul lui Dumnezeu, a vorbit adevărul și a acționat
cu iubire și dreptate. El a deschis o Cale de salvare pentru noi, ca să ne elibereze și noi suntem
invitați să călcăm pe urmele pașilor Lui.

Toate acestea le descoperim numai atunci când strângem Cuvântul lui Dumnezeu în inimile
noastre. Timpul petrecut citind sau ascultând Cuvântul lui Dumnezeu este de neprețuit. Apoi,
când ne aflăm într-o situație dificilă, constată cu uimire și bucurie cum ne vin în minte
versetele potrivite exact în momentul când vem nevoie de o mărturie, încurajare sau o
avertizare. Atunci simțim că Dumnezeu este cu noi și vrea să ne dea ocrotire și călăuzire pe
calea vieții.

Legătura cu Dumnezeu prin Cuvântul Său este apoi întărită prin rugăciune și ascultare de ceea
ce “stă scris”. Cuvântul lui Dumnezeu este un ajutor enorm pentru a trăi o viață de împlinire și
biruință spirituală.

Și nu în ultimul rând, prin Cuvântul lui Dumnezeu și cu ajutorul Duhului Sfânt, primim
puterea de a ne împotrivi poftelor firii pământești, a acelor înclinații greșite din natura noastră
ce ne-au produs, de multe ori, durere și nefericire. Nici ceilalți oameni și nici circumstanțele
vieții nu sunt de fapt problema. Problema este că păcatul locuiește în inima noastră și de acolo
izvorăsc toate gândurile, cuvintele și faptele nelegiute. Tocmai de aceea, pentru a birui păcatul
din viața noastră avem nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre.

Domnul Isus este Cuvântul Vieții. (Ioan 1:1-3) Prin El am primt revelația deplină a lui
Dumnezeu. În acest fel Biblia devine folositoare pentru viața noastră doar în măsura în care Îl
primim pe Domnul Isus în inima noastră (Apoc. 3:18-20) și Îl lăsăm pe El să ne conducă
viața.

“Satana foloseşte toate mijloacele posibile pentru a-i împiedica pe oameni să cunoască
Biblia, deoarece declaraţiile ei clare demască minciunile lui. Ori de câte ori are loc o
revigorare a lucrării lui Dumnezeu, el porneşte într-o acţiune şi mai intensă. În prezent, el
depune toate eforturile pentru bătălia finală împotriva lui Hristos şi a urmaşilor Săi.”

“Ultima mare înşelăciune se va desfăşura curând în faţa ochilor noştri, când antihristul va face
minuni. Contrafacerea se va asemăna atât de mult cu adevărul, încât fără ajutorul Sfintelor
Scripturi va fi imposibil să se facă deosebire între ele. Orice afirmaţie şi orice minune trebuie
să fie verificate cu Biblia.”

“Numai cei care şi-au fortificat mintea cu adevărurile Bibliei vor rezista în marele conflict
final. Fiecare om va ajunge să-şi pună următoarea întrebare: „Să ascult mai mult de
Dumnezeu decât de oameni?” Momentul când va trebui să luăm o decizie bate la uşă.”

Ultimele trei paragrafe sunt citate din cartea Tragedia Veacurilor, cap. 37 - “Scripturile, o
apărare sigură.”

08.06.2020

Psalmul 119:11 “Strâng Cuvântul Tău în inima mea …”

Este necesar să fac trei observații, foarte importante, înainte de a vorbi despre metode de studiu
a Bibliei.

1. Nicio metodă de studiu biblic, oricât de folositoare şi de sugestivă ar fi în sine, nu poate

elimina necesitatea absolută a pocăinţei şi a naşterii din nou. Mintea omului păcătos este
„străină de viaţa lui Dumnezeu”, şi niciun fel de educaţie, nici chiar cunoaşterea Cuvântului
adevărului nu va putea să schimbe, singură, caracterul unui păcătos.

2. Nicio metodă de studiu biblic nu poate înlocui călăuzirea Duhului Sfânt care locuieşte în
cel credincios. „El vă va călăuzi în tot adevărul” este în primul rând o promisiune făcută
apostolilor, o garanţie a inspiraţiei infailibile a tot ceea ce Dumnezeu a dorit să dea bisericii
Sale în forma Cuvântului scris, dar, într-un sens mai general, Duhul Sfânt este Cel care
iluminează minţile oamenilor, conducându-i în tot ceea ce le este de folos şi necesar pentru
zidirea lor în credință. Cele mai complete şi mai logice metode de studiu biblic, urmărite cu
cea mai mare perseverenţă, cu ajutoare potrivite de orice fel, sunt inutile dacă nu există
călăuzirea dominantă şi clară a Duhului Sfânt, care Îşi găseşte plăcerea în a lua din lucrurile
lui Hristos şi a ni le descoperi.

3. Studiul Bibliei trebuie să se facă într-un duh de reverenţă, respingând orice fel de
autosuficienţă şi dependenţă de înţelepciunea omenească, realizând că nu putem primi
cunoştiinţă decât de la Dumnezeu Însuşi. „Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea” ne sunt
puse înainte ca fiind puterea sfinţitoare prin care ne putem bucura de orice “daruri
duhovnicești” (1. Timotei 4:5 ). Astfel Scriptura, dacă este primită aşa cum trebuie, ne va
arăta întotdeauna ignoranţa şi lipsurile noastre, şi ne va conduce spre rugăciune. În aceeaşi
măsură, lipsa noastră de înţelegere în ceea ce priveşte voia lui Dumnezeu ne va îndrepta către
El, Cel care este gata să Îşi împlinească promisiunea: „iar dacă vreunul dintre voi este lipsit
de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează, şi i
se va da” (Iacov 1:5 ).

Metode de studiu a Bibliei.

1. Citirea zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu.

Pe primul loc, atât ca importanţă cât şi ca prezenţă în viaţa celor mai mulţi dintre copii lui
Dumnezeu, se află citirea zilnică, regulată a Scripturii de la Geneza la Apocalipsa, în mod
repetat de-a lungul întregii vieţi. Nu putem exprima în cuvinte cât de important este ca mintea
şi inima să ne fie saturate cu “cunoaşterea literală” a Scripturii de la început şi până la sfârşit.
Niciun alt fel de cunoştiinţă biblică nu poate înlocui acest lucru.

În orice cămin creştin ar trebui să existe citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi rugăciune cel
puţin o dată pe zi.
Oricât de stresantă şi de ocupată ar fi viaţa, nu lăsaţi nimic să fure familiei voastre acest
privilegiu preţios şi atât de simplu. Alegeţi un moment, dimineaţa sau seara, când întreaga
familie se poate strânge împreună pentru câteva minute, şi puteţi citi cu grijă şi atenţie un
capitol, fie de către unul dintre membrii familiei, fie de către fiecare pe rând. Timpul
consumat astfel este întotdeauna folositor şi ne va ajuta să păstrăm proaspete în minte, încă
din copilărie, faptele minunate şi adevărurile cuprinse în Cuvântul preţios al lui Dumnezeu.
Probabil că este mai bine să începeţi cu Evangheliile şi să treceţi prin Noul Testament, şi apoi
să citiţi şi Vechiul Testament.
Fiecare poate alege anumite pasaje care poate ar fi mai potrivite pentru membrii mai tineri ai
famiiliei, şi altele care pot fi lăsate pentru a fi citite individual; dar în principal ar trebui să
onorăm Cuvântul lui Dumnezeu citindu-l în întregime. Puţine sunt pasajele care să nu
zidească atunci când sunt astfel citite. Într-adevăr, pasajele mai aride se vor dovedi adesea
prilejuri bune pentru a porni discuţii folositoare, şi vor sluji pentru a trezi şi a confirma
interesul faţă de Scriptură în ansamblu.

Pe lângă citirea în familie, vorbim apoi despre citirea individuală, de către fiecare, cel puţin a
unui capitol pe zi. Dacă se citeşte câte un capitol pe zi, se poate termina întreaga Scriptură în
trei ani; şi, în acelaşi fel, două sau trei capitole pe zi vor însemna parcurgerea Scripturii în
timp mult mai scurt. Cu siguranţă că şi în cel mai aglomerat program se pot găsi sau se pot
rezerva zece minute pentru o astfel de preocupare.

Este foarte important ca lucrul acesta să se facă regulat şi sistematic.

Poţi studia cu atenţie treburile şi responsabilităţile din fiecare zi şi poţi dedica un anumit timp,
pe cât posibil, pentru această activitate. Suntem creaturi dependente de obiceiuri, şi o dată ce
este un lucru stabilit că trebuie să citim un capitol sau două pe zi, va fi mult mai uşor să ducem
la îndeplinire acest lucru. Şi aici, ca şi în cele mai multe lupte spirituale, bătălia se dă şi se
câştigă în inimă, atunci când hotărârea de a citi Cuvântul este luată înaintea lui Dumnezeu. Este
probabil mai bine, pe cât posibil, să citeşti din două locuri, unul din Vechiul şi unul din Noul
Testament. Astfel, dimineaţa poţi începe cu Evanghelia după Matei, iar seara cu Geneza; şi
după ce fiecare parte (V.T. și N.T.) este parcurs, întoarce-te cu energie sporită și ia-o dela capăt.

Într-o viaţă în care există un oarecare timp liber, nu ar trebui să existe nicio piedică pentru a citi
întreaga Scriptură cel puţin o dată pe an. O jumătate de oră pe zi va fi destul pentru aceasta; şi
dacă se citeşte un capitol zilnic în familie, mai rămân doar două pentru citirea individuală.

Destul de aproape de practica recomandată mai sus, şi este practica de a citi o carte în întregime
la un moment dat. De exemplu, Evanghelia după Marcu poate fi citită la fel de repede ca un
articol dintr-o revistă, şi într-un timp scurt. S-a spus că este nevoie de puţin mai mult de o oră
pentru aceasta, dar depinde foarte mult de viteza de citire a fiecăruia. În felul acesta ne facem
o idee generală despre conţinutul cărţii. Această trecere rapidă în revistă, cum am putea să o
numim, este de asemenea foarte valoroasă atunci când este vorba de începerea studiului fiecărei
epistole. O citim mai întâi în întregime la un moment dat, şi apoi ne aplecăm asupra ei mai în
detaliu.

Poate că ar trebui spus un cuvânt şi despre ce fel de Biblie ar fi bine să folosim. În această
privinţă trebuie ţinut cont de preferinţele şi specificul gândirii fiecăruia.

Unii au o memorie vizuală foarte bună, şi pot localiza un pasaj prin poziţia lui pe pagină. Însă
dacă ar fi să vorbesc în numele altora, nu cred că o astfel de capacitate ar trebui încurajată,
pentru că, dacă s-ar întâmpla ca o astfel de persoană să nu aibă la dispoziţie Biblia personală
la un moment dat, s-ar putea să îi fie foarte greu să se descurce cu o alta.

Dacă este posibil, ar fi bine să avem două Biblii, una pentru a fi folosită în exterior, de
exemplu la adunare, sau care să poată fi ţinută în buzunar fără să incomodeze; şi o alta pentru
acasă.
Aceasta din urmă ar putea să fie o ediţie obişnuită, nu foarte scumpă, pe care să nu ezităm să
o marcăm.
De exemplu, pe ea putem sublinia versete favorite, sau pasaje grele sau care ne-au mişcat, fără
să fim foarte atenţi la aspectul estetic, în timp ce, dacă avem o Biblie pe care o păstrăm pentru
o folosire îndelungată, în aceasta ar trebui să avem mai multă grijă ce şi cum marcăm sau
notăm.

Și un ultim cuvânt, pentru astăzi, despre “necesitatea disciplinei” şi a unei “abordări

sistematice” în citirea Scripturii.

Trebuie să ne hotărâm înaintea lui Dumnezeu că dorim să citim, şi că vom citi regulat şi
sistematic Biblia; aceasta, cu siguranţă că nu în mod legalist, ci în libertatea dragostei adevărate.

Să îi dăm primul loc – dacă se poate câteva minute dimineaţa, când mintea este odihnită, şi
poate că acestea îşi vor lăsa amprenta asupra felului nostru de gândire pe tot parcursul zilei,
chiar dacă va trebui să ne trezim cu câteva minute mai devreme pentru a putea dedica 5-10
minute pentru o activitate care va deveni o plăcere tot mai mare dacă vom merge înainte cu
Dumnezeu.

Este uimitor cât de mult din ceea ce citim în aceste momente ne va însoţi pe parcursul zilei.
Fără să ne dăm seama, ne vom întoarce la ceea ce am citit; probabil vom găsi ocazii să vorbim
despre aceasta şi altora, şi, în diferite feluri, ceea ce am citit va deveni o parte a pregătirii noastre
spirituale şi mentale.

Nu vă aşteptaţi să vedeţi rezultate “măreţe” după o singură zi sau săptămână, ci continuaţi cu

perseverenţă, fără a cere prea mult de la voi înşivă. Dumnezeu nu este un Stăpân aspru, şi
slujirea Sa trebuie să fie din iubire și nu de frică sau din obligație.

În acest fel veţi simţi lipsa hranei spirituale zilnice ca pe o mare pierdere.

09.06.2020

Psalmul 119:11 “Strâng Cuvântul Tău în inima mea …”

2. Importanța memorării Sfintelor Scripturi

Alături de citirea cu regularitate a Sfintelor Scripturi se află și memorarea unor versete, pasaje
sau chiar anumite cărți din V.T. sau N.T.

Sunt convins că o parte dintre cei ce veți citi acest mesaj v-ați bucurat de privilegiul de a merge,
încă din copilărie, la şcoala de Sabat.
Proabil că acolo ați memorat cel puţin câte un verset în fiecare Sabat. Ştiu că încă există grupe
de școală de Sabat pentru copii în care se practică acest obicei. Astfel că în jurul vârstei de 12-
15 ani un adolescent, care a beneficiat de acest model de educație religioasă în cadrul bisericii,
va avea în memorie poate o sută sau chiar două sute de versete, care cuprind adevărurile
fundamentale ale Sfintelor Scripturi. Acestea constituie de fapt un adevărat arsenal spiritual
care îi pune la îndemână “arme” cu care să facă faţă ispitelor, înviorare pentru vremuri de criză
sau descurajare și o echipare spirituală care să-l facă în stare să dea o bună mărturie despre
credința lui.

Se pune întrebarea dacă mai are vreo importanță aceste subiect, al memorării din Scripturi,
pentru cei care nu au primit, în copilărie, o educație creștină, din partea familiei sau a bisericii,
dar și pentru cineva care a trecut de mult de vremea tinereții?

Beneficiul acestui exerciţiu de a memora Scriptura este la dispoziţia oricărei vârste, nu doar a
tinerilor. Nu cred că memoria noastră, sau, mai exact, puterea de concentrare, a fost atât de
slăbită de înaintarea în vârstă încât să nu mai putem învăţa pasaje din Scriptură. Niciodată nu
ar trebui să ne pierdem interesul pentru lucruri folositoare. Nimic nu este mai patetic decât o
persoană în vârstă înconjurată de un nor de indiferenţă, sau poate de proastă dispoziţie şi egoism
morbid. Cele mai strălucitoare vieţi sunt acelea care rămân conectate la ceea ce se întâmplă în
jur până la sfârşit.

Obiceiul de a studia zilnic Biblia, care implică în mare parte şi memorarea unor versete din ce
ceea ce citim, ne va întări puterile minții și va crește calitațea vieții (și chiar durata ei). Dacă în
fiecare zi am învăţa câte un verset, întreaga Scriptură ar putea fi memorată pe parcursul a 25 de
ani. Bineînţeles că multe din cele învăţate vor fi uitate cu timpul, dar există şi mijloace de a
evita lucrul acesta, şi, în orice caz, textul Scripturii ar fi mult mai familiar pentru o astfel de
persoană decât pentru alţii de aceeaşi vârstă.

Cât timp ar trebui dedicat zilnic acestui scop minunat? Nu mai mult de “cinci minute” pe zi!

Trebuie să admitem, cu onestitate și echilibru, că cei mai mulţi dintre noi nu vor reuşi niciodată
să memoreze întreaga Scriptură. Totuși, obiceiul de a memora versete biblice oferă o mulțime
de beneficii, inclusiv ajută la întărirea memoriei, care este dezvoltată tocmai de actul acumulării
şi reţinerii.

După ce ne-am hotărât să începem un program de memorare a versetolor biblice, trebuie făcut
următorul pas, să începem. Cel mai bine este să învățăm un verset şi să continuăm apoi cu
răbdare și perseverență. La sfârşitul unei luni vom fi uimiți de cât de mult am reuşit să
memorăm. Este bine să repetăm cu voce tare ceea ce am învăţat, întâi doar pentru noi, şi apoi,
dacă se poate, şi în faţa altora. Vom observa că astfel cuvintele ni se vor întipări mai ferm în
minte. Momentul de citire zilnică a Bibliei în familie este un prilej bun pentru aceasta, şi o oră
din ziua de Sabat ar putea fi dedicată în mod profitabil recapitulării a ceea ce a fost învăţat pe
parcursul unei săptămâni.

Regularitatea şi sistematizarea sunt extrem de importante în studiul și memorarea Sfintelor

Scripturi. Am convingerea că binecuvântările unui astfel de obicei spiritual nu vor întârzia să
apară și ne vor însoți pe parcursul întregii vieţi.

10.06.2020

2 Corinteni 12:8-9 “De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu
îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.”
Apostolul Pavel era obișnuit să primească răspuns la rugăciunile sale, de la primul enunț. Nu
citim că ar fi fost nevoie să ceară ceva de mai multe ori, cu excepția îndepărtării țepușului.
Dumnezeu nu i-a răspuns primelor două rugăciuni, în care a cerut să fie eliberat, iar la a treia
îi spune de ce. Credința lui era fermă și neclintită și după ce a înțeles că trebuie să treacă prin
persecuții n-a mai lăsat nimic să-l tulbure. Timpul petrecut în închisoare, l-a privit ca pe o
oportunitate de a predica Evanghelia și a ajuta alți deținuți să se fie mântuiți. Când era închis
pe perioade mai lungi, a folosit acel timp pentru a se concentra pe scrierea epistolelor , sub
conducerea Duhului Sfânt. Scrierile lui Pavel continuă să învețe încă pe creștini cum să
trăiască pentru Domnul Hristos.

Domnul nu răspunde întotdeauna imediat la rugăciunile noastre. Uneori vrem să I-o luăm
înainte, şi timpul Lui încă nu a venit. Altădată, El vrea pur şi simplu să încerce credinţa noastră,
pentru a vedea dacă avem într-adevăr încredere în bunătatea Lui, şi dacă vrem să aşteptăm
călăuzirea Lui. Doar când nu ne putem baza pe noi înșine, dovedim că ne bazăm pe Dumnezeu
și pe promisiunile Scripturii. Dumnezeu ne ține pe acest Pământ, ca să ne pregătească pentru
cer. Ne dorește cu El, pentru veșnicie și pentru a ajunge acolo, trecem prin teste în fiecare
zi.

Cât de fericită şi liniştită este inima care se găseşte în această dispozişie interioară! „În linişte
şi în încredere va fi puterea voastră” (Isaia 30:15 ).

Şi ceea ce pare slăbiciune, adică faptul de a nu face nimic, este într-adevăr puterea spirituală.
Când Dumnezeu vede sinceritate la noi pentru a face voia Lui, mai devreme sau mai târziu ne
face să auzim glasul Lui: „Aceasta este calea, umblaţi pe ea” (Isaia 30:21 ).

Cei care lucrează în mare viteză au făcut aproape întotdeauna greşeli grave.
Să-L lăsăm mai întâi pe Domnul să vorbească înainte să lucrăm. Vom înţelege îndrumările Lui
când acestea ne vor fi oferite la timpul hotărât.

11.06.2020

2 Corinteni 12:8-9 “De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu
îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.”

De câte ori ne-am rugat la Dumnezeu și El ne-a răspuns la rugăciuni! El a făcut minuni pentru
noi, ne-a iertat, ne-a binecuvântat, ne-a mângâiat și tot El ne-a întărit pentru a putea merge
mai departe.

Haideți, totuși, să recunoaștem că au fost destul de multe situații în care Dumnezeu nu ne-a
răspuns niciun cuvânt. Au fost momente când am avut simțământul că toate rugăciunile
noastre au fost în zadar.

Apostolul Pavel s-a rugat lui Dumnezeu să îi îndepărteze țepușul din carne. De trei ori a făcut
asta. Răspunsul pe care l-a primit a fost NU!

În grădina Ghetsemani, cu câteva ore înainte de Calvar, Domnul Isus s-a rugat de trei ori ca să
I se îndepărteze povara. Răspunsul pe care l-a primit a fost NU!

Ce faci atunci când Dumnezeu spune NU?

Mulți oameni se supără, ca și cum ar fi avut dreptul să li se răspundă. Alții sunt dezamăgiți de
Dumnezeu. Haideți să fim sinceri și să recunoaștem faptul că atunci când Dumnezeu spune
NU, ne doare! Nu putem nega “durerea refuzului” mai ales atunci când cineva suferă de o
boală, de o despărțire sau de poveri sufletești.

Ne punem întrebări, avem dileme, însă nu trebuie să uităm că răspunsul lui Dumnezeu nu este
todeauna acela pe care l-am dori. Gândurile lui Dumnezeu sunt diferite de gândurile noastre.
„Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice
Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile
voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” (Isaia 55:8-9)

Atunci când Dumnezeu nu ne răspunde unor rugăciuni, are întotdeauna în vedere binele
nostru ulterior (veșnic) și slava Lui. Nu răspunde întotdeauna la rugăciunile noastre nu pentru
că nu-I pasă sau nu ne iubește ci pentru că dorește ca din luptele noastre să scoată un “bine”
mai mare pentru noi, să ne tranforme într-un om mai bun, mai credincios și la final, când vom
înțelege motivele refuzului Său, să cântăm laude pentru gloria Lui.

În astfel de situații Biblia ne învață că ar trebui, pur și simplu, să rămânem tăcuți și să avem
încredere în El.
“Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului”. (Plângerile lui Ieremia 3:26)

Tăcerea este o dovadă a încrederii noastre în El. Este mare lucru să aștepţi ajutorul lui
Dumnezeu în tăcere, aceasta fiind, de fapt, un semn al maturității spirituale a unui adevărat
creștin.

Dumnezeu ne prețuiește tăcerile la fel de mult cum ne prețuiește cuvintele! Când vom înțelege
acest lucru rugăciunile noastre se vor schimba și chiar noi înșine ne vom schimba.

Este frumos să-I aducem lui Dumnezeu cuvinte de mulțumire, să-I aducem laude pentru ceea
ce este și ceea ce face El, să-I mărturisim greșelile și chiar să-I cerem lucruri mari, ca dovadă
a încrederii noastre în puterea Lui. Dar o altă formă, poate chiar mai înaltă, a încrederii
noastre în El este și TĂCEREA.

De multe ori ne pierdem printre cuvinte, printre cereri sau mărturisiri și uităm să-L mai lasăm
și pe Dumnezeu să ne vorbească. Dacă rugăciunea este o comunicare (comuniune) și dacă
vrem ca Dumnezeu să ne vorbească, atunci de ce, în rugăciune, nu Se poate bucura de tăcerile
noastre? Vrem să ne vorbească și totuși nu-L lăsăm. Vrem să ne răspundă la rugăciuni dar,
atunci cănd stăm pe genunchi, cuvintele noastre vorbesc prea tare pentru a-I mai auzi vocea și
suntem preocupați doar să nu pierdem șirul vorbelor noastre.

Tăcerea, ea lipsește adeseori din rugăciunile noastre. Nu Dumnezeu este Cel care nu ne
răspunde, ci noi suntem cei care nu-L mai auzim. Și acest lucru se întâmplă de cele mai multe
ori!

Lui Pavel, Dumnezeu i-a spus: “Harul Meu îți este deajuns!” Mai apoi apostolul Pavel a ajuns
să afirme cu toată încrederea: “când sunt slab, atunci sunt tare”. Toate acestea pentru că în
momentele de slăbiciune ale vieții ajungi să te bazezi doar pe puterea lui Dumnezeu iar atunci
ești întărit.
Domnului Hristos, nu I-a fost îndepărtat paharul. De ce? Motivul suntem noi. Noi suntem
rezultatul suferinței Lui! Și astfel a rezultat mântuirea noastră.

Ce bun și înțelept este Dumnezeu!

Iată de ce avem toate motivele să-I aducem pentru veșnicie laude lui Dumnezeu! Chiar și
când Dumnezeu spune NU!

12.06.2020

Pentru cei mai mulți dintre noi, una dintre cele mai frecvente manifestări este “graba”. Nu ne
place să aşteptăm un răspuns atunci când el întârzie să aapară. Nu ne place să aşteptăm pe
cineva la o întâlnire atunci când, din anumite motive, întârzie. Nu ne place să aşteptăm cu
răbdare și să vedem ce va face Dumnezeu într-o anumită situație şi atunci încercăm să
căutăm alte soluții pentru a o scoate la capăt.

Nu e deloc simplu, de exemplu, când ești în gară aștepând sosirea trenului pe peron şi să auzi
că trenul respectiv are o întârziere de două ore. Te apucă nerăbdarea, neliniştea şi începi să te
agiți neliniștit pentru că ți s-au dat planurile peste cap. Nu este deloc plăcut să aştepţi nişte
rezultate la analizele medicale pe care le-ai făcut. Toate aşteptările îţi produc o durere şi o
nelinişte sufletească.

Profetul Ieremia a fost martorul unei aşteptări pe care poporul Israel o avea, după groaznica
pustiire a Ierusalimului şi durerile provocate de pedeapsa adusă de Domnul peste poporul
Israel. Ieremia suprinde starea poporului zdrobit de Dumnezeu care aştepta îndurarea lui
Dumnezeu. Numai că îndurarea lui Dumnezeu era legată de pocăinţa lor. Iar aşteptarea lor nu
era marcată ca timp ci ca atitudine. Trebuiau să aştepte în tăcere ajutorul Domnului. Privind
această imagine se ridică câteva întrebări legitime, la care putem găsi răspunsuri în contextul
versetului citat mai sus.

Când trebuie să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului?

Când Dumnezeu a îngăduit să porţi un jug.

Ieremia spune că este bine pentru orice om să poarte o povară în tinereţea lui. Şi povara îţi
este dată să o porţi pentru formarea ta. Povara nu este identică pentru toţi oamenii. Ea este
specifică adaptată de Dumnezeu nevoii tale de formare. Când ai parte de asemenea
poveri…nu te teme, aşteaptă în tăcere ajutorul Domnului.

Când Dumnezeu îngăduie să fii călcat în picioare.

Te trezeşti deodată că eşti desconsiderat şi călcat în picioare de colegii tăi. Râd de tine că eşti
pocăit. Te batjocoresc. Spun despre tine fel şi fel de lucruri. Când ai parte de asemenea jug ori
bătaie de joc chiar dacă este greu aşteaptă în tăcere ajutorul Domnului.

Când Dumnezeu îngăduie să fii nedreptăţit.

Poate ţi s-a făcut o nedreptate. Cineva din anturajul tău a lăsat să se înţeleagă că tu eşti
vinovat de o situaţie care s-a abătut asupra clasei tale, a companiei unde lucrezi sau a bisericii
în care te închini. Eşti izolat , desconsiderat şi nedreptăţit. Ţi se refuză orice explicaţie. Eşti
evitat şi considerat vinovat de un lucru pe care nu l-ai făcut tu. Când Dumnezeu îngăduie aşa
ceva în viaţa ta, o face pentru ca tu să înveţi ce înseamnă să fii nevinovat şi să plăteşti pentru
vina altora. Nu-i un jug uşor dar e jugul care te ajută să-l înţelegi pe Domnul Hristos, care a
trebuit să plătească pentru păcatele tale chiar dacă El era fără păcat. Când se întâmplă să ai o
asemenea experienţă aşteaptă în tăcere momentul când Dumnezeu îţi va face dreptate.

Ce înseamnă să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului?

Să stai singur sub acel jug.

Când Dumnezeu îngăduie o povară în viaţa ta…nu-i trage pe cei din anturajul tău, familia ta,
prietenii tăi sub jugul tău. E povara ta…nu ezita s-o duci singur. Asta nu înseamnă să nu
împărtăşeşti trăirile tale ci înseamnă să nu-i faci pe cei din jurul tău să se simtă vinovaţi de
experinţa ta. Și cât timp să stai singur? Nu ştiu să-ţi spun exact. Ce ştiu este că Dumnezeu
este cel care are calendarul prelucrării tale personale după chipul şi asemănarea lui Domnului
Isus. El ştie cel mai bine cât timp este nvoie pentru formare şi disciplinarea ta.

Să taci.
Este cel mai înţelept lucru pe care-l poţi face. Ieremia spune ,,să-ţi umpli gura cu ţărână” într-
o asemenea perioadă de aşteptare. Ştii de ce? Ca să nu poţi vorbi. Când porţi o povară, când
suferi o nedreptate, când eşti călcat în picioare, firea din tine te îndeamnă să strigi. Atunci
acuzi pe toată lumea. Atunci vezi vinovaţii închipuiţi de tine. Atunci vorbeşte din prisosul
inimii limba ta. De aceea este indicat în vremea când aştepţi în tăcere ajutorul Domnului să
taci. Nu vorbi cu nimeni. Vorbeşte doar cu Domnul. Nu spune vorbe pe care s-ar putea să le
regreţi. Taci şi nădăjduieşte pentru că vine ziua când aşteptarea va lua sfârşit.

Să nu reacţionezi.
Când porţi o povară, când eşti nedreptăţit sau călcat în picioare de oameni, tendinţa naturală
este să ripostezi. Ieremia sugerează un alt mod de abordare lasă-te lovit şi ocărât în
continuare. Şi vorbele lui sunt întărite de Mântuitorul Isus, care ne învaţă să nu reacţionăm
atunci când ni se face o nedreptate ci să întoarcem şi celălalt obraz. Nu câştigi nimic şi nu
înveţi nimic din acea experinţă dacă reacţionezi. Stai cuminte în banca ta, lasă-i pe toţi cei pe
care Domnul îngăduie să te lovească să-şi facă treaba. Nu încerca să-i opreşti tu. Tratează-i cu
dragoste. Nu uita că dragostea stinge ura. Aşteaptă în tăcere ajutorul Domnului binecuvântând
şi nu blestemând.

Ce face Dumnezeu în timp ce tu aştepţi în tăcere ajutorul Lui?

Este cu privirea îndreptată asupra ta.

Te priveşte şi analizează modul în care te porţi în situaţia prin care treci. Se uită să vadă dacă
ai învăţat lecţia predată. Se uită la cât de mult te-a schimbat povara aceea pentru a te asemăna
tot mai mult cu Domnul Hristos.

Nu te părăseşte.
El este chiar acolo, cu tine. El nu va îngădui o povară a cărei presiune este mai mare decât
poţi suporta. Când nu mai suporţi te încurajează. Când eşti pe punctul să-ţi pierzi nădejdea te
umple de credinţă.

iar atunci când vede că nu mai poţi te ridică.

Intervine la momentul potrivit.

Dumnezeu știe cel mai bine când să spună “stop” poverii, batjocurii sau nedreptăţii ce ţi se
face, iar când intervine El, dispare jugul, bătaia de joc sau nedreptatea ce ţi s-a făcut. Şi atunci
cerul vieții tale se-nseninează iar norii negri ai durerii se risipesc!
“Se vor ivi greutăți care vor pune la încercare credința și răbdarea voastră. Întâmpinați-le cu
bărbăție. Priviți la partea luminoasă a problemei. Dacă lucrarea e împiedicată, asigurați-vă că
nu e din vina voastră, și apoi mergeți înainte, bucurându-vă în Domnul. Cerul e plin de
bucurie. El răsună de proslăvirea Aceluia care a adus o jertfă atât de minunată pentru
răscumpărarea neamului omenesc. N-ar trebui oare ca biserica de pe pământ să fie plină de
laudă? N-ar trebui să se vestească în toată lumea de către creștini bucuria slujirii lui Hristos? ”
E.G. White, Mărturii vol 7, p. 244

“Nu lăsați niciodată curajul să se frângă. Nu exprimați niciodată necredință când aparențele
sunt împotriva voastră. În timp ce lucrați pentru Domnul, veți simți apăsarea lipsei de
mijloace, dar Domnul va asculta cererile voastre de ajutor și va răspunde la ele. Limbajul
vostru să fie: “Domnul, Dumnezeu mă va ajuta, de aceea nu mă voi rușina, de aceea mi-am
făcut fața ca o cremene, știind că nu voi fi dat de rușine”. (Isaia 50:7). E.G. White, Mărturii
vol 7, p. 244

“Adevărații lucrători umblă și lucrează prin credință. Uneori, ei obosesc urmărind înceata
înaintare a lucrării, când lupta se dă cu putere între forțele binelui și ale răului. Dar, dacă
refuză să se dea bătuți sau să fie descurajați, vor vedea cum norii se dau la o parte și cum se
împlinește făgăduința eliberării. Prin ceața cu care i-a înconjurat Satana, ei vor vedea
strălucirea razelor vii ale Soarelui Neprihănirii.” E.G. White, Mărturii vol 7, p. 245

Ca să experimentezi bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu în povara pe care o porţi trebuie să

aştepţi! Așa că nu te teme, aşteaptă în tăcere ajutorul Domnului, care va veni cu siguranță, la
momentul hotărât de El.

15.06.2020
Bună dimineața dragii mei!

Psalmii 138:2 “Mă închin în Templul Tău cel sfânt şi laud Numele Tău, pentru bunătatea şi
credincioşia Ta, căci Ţi s-a mărit faima prin împlinirea făgăduinţelor Tale.”

Poți avea dubii în ceea ce privește propriile tale abiități dar niciodată nu ar trebui să te
îndoiești de promisiunile lui Dumnezeu și mai ales de dorința Lui de a le împlini. Singurul
lucru din Univers, pe care Dumnezeu l-a pus mai presus de Numele Său, este Cuvântul Lui.
Așa că umpleți mintea cu el, mărturisește-l zilnic și nu-l pune niciodată sub semnul întrebării.

Îndoiala își are deseori originea în înclinația noastră de a ne încrede în forțele proprii iar
încrederea în sine este un concept larg răspândit care ne încurajează să ne bazăm pe propriile
noastre competențe și abilități. În Sfânta Scriptură stă scris:
“Cine se încrede în inima lui este un nebun, dar cine umblă în înţelepciune va fi mântuit.”
(Proverbe 28:26) iar in Psalmul 118:8-9 scrie:
“Mai bine este să cauţi un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om; mai bine să cauţi un
adăpost în Domnul, decât să te încrezi în cei mari.”

Pune-L pe Dumnezeu în centrul încrederii tale, nu pe tine însuți sau pe oricine altcineva!
Aposolul Toma, în ciuda faptului că a trăit alături de Domnul Isus apropape trei ani si i-a auzit
promisiunea că va învia dintre cei morti, a spus totuși: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui
semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna
mea în coasta Lui, nu voi crede.” Ioan 20:25

În ciuda acestei atitudini dezamăgitoare, Domnul Isus, nu i-a întors spatele lui Toma pentru
necredința lui. El nu va repinge niciodată o inimă sinceră care se poate confrunta, la un
moment dat, cu îndoiala. Atunci când, peste doar câteva zile, Domnul Hristos i s-a arătat lui
Toma, s-au spulberat toate îndoielile lui.

La fel va fi și în cazul nostru. Pe măsură ce primim, în inimile noastre, Cuvântul Său și

credem în fădăduințele Sale, Domnul ne va elibera de povara necredinței și a îndoielii.
Atunci când vom înceta să ne mai încredem doar în “simțurile” noastre și vom învăța să
umblăm prin credință, îndoielile vor începe să dispară una câte una.

“Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în

toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” (Proverbe 3:5-6)

16.06.2020

Proverbe 3:5 “Încrede-te în Domnul din toată inima ta …”

Trăim într-o vreme tulbure în care, de câteva luni, răspândirea Covid19 pe scară largă produce
neliniște și panică.
Unii nu mai au încredere în măsurile stabilite de autorități pe când alții au. Unii nu au
încredere în sistemul medical pe când alții o au.

Vrem sau nu vrem să recunoaștem suntem într-o criză de încredere. Nu mai știm în cine să ne
încredem. Suntem tentați să ne încredem în oricine, orice soluție și imediat ce realizăm că
lucrurile scapă de sub control ne pierdem încrederea. Oare de ce?

Nu cumva ne încredem mai mult în oameni decât în Dumnezeu? Nu cumva apelăm mai mult
la oameni decât la Dumnezeu? Am uitat cumva adevărul crud ,,blestemat este omul care se
încrede în om”? Poate că este momentul să schimbăm radical paradigma încrederii noastre.

Alungarea panicii sau neîncrederii nu poate fi realizată decât atunci când învățăm să avem
încredere în Dumnezeu. Poate că încrederea ne-a fost înșelată de prea multe ori în trecut.
Chiar dacă aceasta e situația este foarte important să învățăm să ne încredem în Dumnezeu.

Oridecâte ori încercăm să rezolvăm, de unii singuri lucrurile vieții ne împovărăm cu griji prea
mari și ne stresăm peste măsură de mult. Însă planul lui Dumnezeu este întotdeauna mai bun
decât al nostru. Omul care Se încrede în Dumnezeu știe că El are soluția cea mai bună pentru
rezolvarea tuturor lucrurilor și vă onora credința celor ce se încred în El.

Încrederea nu se produce în mod miraculos, ci crește pe măsură ce experimentăm credincioșia

lui Dumnezeu. Doar așa ajungem să rezistăm în fața îndoielii, fricii și nesiguranței și apoi ne
putem continua viața cu încredere deplină în Dumnezeu.
“Mulți dintre noi umblă prin vedere, și nu prin credință. Noi credem în lucrurile care se văd,
dar nu prețuim făgăduințele prețioase care ne sunt date în Cuvântul lui Dumnezeu, și totuși nu
există nici o altă modalitate prin care îl putem dezonora pe Dumnezeu mai categoric, decât
aceea de a arăta că nu avem încredere în ce spune El și de a ne întreba dacă Domnul vorbește
serios sau ne înșală.” E. White, Credința și faptele, pag. 35.

“Când ajungem în situații dificile El, Își descoperă puterea și înțelepciunea, ca răspuns la
rugăciunea făcută în umilință. Aveți încredere în El ca într-un Dumnezeu care ascultă și
răspunde la rugăciuni. El vi Se va descoperi ca Unul care poate da ajutor în orice stare de
urgență. El, care l-a creat pe om, care i-a dat minunatele sale însușiri fizice, mintale și
spirituale, nu va reține ceea ce este necesar pentru sprijinirea vieții pe care a dat-o”. E. White,
Divina vindecare, pag 199.

Încrederea în Dumnezeu aduce odihnă sufletului nostru și ne permite să ne trăim viața în mod
simplu și liber așa cum vrea El vrea să o trăim. Amin!

17.06.2020

2 Timotei 4:16-17 “La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au
părăsit. Să nu li se ţină în socoteală lucrul acesta! Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a
întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine şi s-o audă toate
Neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului.”

“toți m-au părăsit” - cât de tristă este această afirmație!

A fost apostolul Pavel dezamăgit din această cauză? Se pare că da, altfel n-ar fi menționat
acest lucru.

Cred că nu exagerez dacă afirm faptul că fiecare dintre noi am fost dezamăgiți la un moment
dat. De fapt, ar fi surprinzător să treacă o săptămână și să nu fi fost dezamăgiți de ceva sau de
cineva. Ne-am obișnuit să avem așteptări ca lucrurile să se întâmple într-un anumit fel, iar
dacă nu se întâmplă așa, devenim dezamăgiți. Micile dezamăgiri aduc frustrare, care la rândul
ei, conduce la probleme mai mari, ce pot face foarte mult rău.

Pe lângă dezamăgirea pe care o întâmpinăm pentru că viața nu este perfectă, există

dezamăgiri pe care trebuie să le îndurăm pentru că oamenii nu sunt perfecți. La urma urmei,
indiferent de cine sunt ei, oamenii ne vor dezamăgi dacă ne punem prea multă încredere în ei.
Acesta nu este cinism sau judecată, ci o realitate a vieții. Este motivul pentru care este bine să
nu ne bazăm pe oameni în mod excesiv chiar și pe cei care ne sunt apropiați.

Dezamăgirea nerezolvată se transformă în descurajare. Dacă rămânem descurajați foarte mult

timp, suntem predispuși să fim devastați și devastarea ne duce în acea stare în care clacăm și
nu mai putem face nimic. Mulți “creștini devastați” stau pe marginea drumului vieții, pentru
că nu au învățat cum să rezolve problema dezamăgirii. Devastarea pe care ei o trăiesc acum,
cu siguranță că a început cu o mică dezamăgire din trecut care nu a fost rezolvată.
Nici unul dintre noi nu poate ocoli sitiația de a fi dezamăgit. Dezamăgirea este o chestiune de
viață și trebuie să fie confruntată și rezolvată deoarece ea poate duce la descurajare, care, dacă
nu este confruntată, duce la distrugere. Adesea oamenii ajung să fie devastați și nu pot
înțelege de ce. Ei nu își dau seama că problema a început cu mult timp în urmă printr-o simplă
dezamăgire, care semnalizează că urmează o problemă mult mai serioasă.

Nu este voia lui Dumnezeu să trăim copleșiți de dezamăgiri. Când devenim dezamăgiți
trebuie să privim la Domnul Isus ca să fim eliberați de frustrare, descurajare și devastare.
Când învățăm să ne punem speranța și încrederea în Domnul Isus, Stânca noastră, vom trăi cu
bucurie și în pace, fiind astfel eliberați de descurajare.

Pe de altă parte, este normal și chiar necesar să avem încredere în oameni, dar într-o anumită
măsură, fără a ne deschide înaintea lor într-un mod exagerat și neînțelept. În Ioan 2:24 stă
scris: “Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi.” La fel ca Domnul Isus, noi
trebuie să îi iubim pe toți, însă nu ni se cere să avem încredere 100% în toți. Doar un om
nechibzuit ar face asta. De ce? Deoarece mai devreme sau mai târziu, oamenii ne vor
dezamăgi, iar noi, la rândul nostru, vom dezamăgi pe alții. Biblia ne învață faptul că, în natura
noastră păcătoasă este ceva normal să fii dezamăgit sau să dezamăgești chiar tu pe alții însă, o
persoană înțeleaptă, își ia măsuri de protecție, atât cu privire la ea însăși cât și cu privire la
alții.

De mult ori, soluția pentru dezamăgire este să o eviți, pe cât posibil. Cea mai bună metodă
pentru aceasta este să fim realiști cu privire la speranțele, dorințele, așteptările noastre și mai
ales cu privire la relaționarea noastră cu alți oameni precum și cu noi înșine.

O altă soluție, pentru a evita dezamăgirea, este să ne punem nădejdea în Dumnezeu pentru că
niciodată nu putem ști ce va veni împotriva noastră în această viață. Apostolul Pavel ne spune,
în Coloseni 2:7, că “noi trebuie să fim înrădăcinați și zidiți în Dumnezeu”. În nici un loc din
Scriptură nu ni se spune că trebuie să fim înrădăcinați și zidiți în alți oameni. Dacă nu îți pui
speranța și credința în “Stânca mântuirii” tale, te îndrepți spre dezamăgire, care conduce la
descurajare și devastare.

De aceea, nu vreau ca oamenii să fie înrădăcinați și zidiți în mine sau în lucrarea mea. Vreau
ca eu să-i îndrept pe aceștia spre Domnul Isus. Știu că, într-un fel sau altul, am dezamăgit și
poate voi mai dezamăgi pe unii oameni. Știu, deasemenea că și alți oameni au procedat la fel
cu mine. Aceasta este problema cu oamenii; suntem predispuși eșecului, însă Domnul Hristos
nu este.

Dacă rădăcinile noastre sunt bine înfipte în Stânca – Isus Hristos – vom fi bine. Dar dacă ne
înfigem rădăcinile în orice altceva sau oricine altcineva, vom avea probleme. Nimic și nimeni
nu va fi așa de puternic, de încredere și de neclintit ca Domnul Isus. Aceasta a experimentat și
apostolul Pavel când a spus: “Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit”.

Te încurajez să fii înrădăcinat și zidit în Isus. Pune-ți nădejdea în El pe deplin, fără nici o
îndoială, nu într-un om, nici în circumstanțele vieții sau într-un cont de bancă, nu în slujba ta
și nici în altceva sau în altcineva.

Să ne punem întotdeauna nădejdea în Dumnezeu și astfel vom fi izbăviți din orice

dezamăgire.
18.06.2020

2 Timotei 4:17 “Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit …”

“Domnul a stat lângă mine” - aceasta a fost convingerea apostolului Pavel! Singurul care a
stat lângă el și nu l-a părăsit a fost Domnul Isus Hristos. Vă propun să analizăm astăzi
problema singurătății, un subiect care nu este deloc lipsit de importanță.

De-a lungul vieții fiecare om se va confrunta, mai devreme sau mai târziu, cu singurătatea.
Oricât de bogat ai fi nu te poti bucura de nimic dacă ești singur. Această experiență este foarte
greu de suportat și nu puțini oameni își pun capăt zilelor, neputând să o suporte.
Ce este de făcut si cum trebuie înțeles acest subiect?

Biblia ne învață faptul că n-a fost voia lui Dumnezeu ca omul să experimenteze singurătatea.
De fapt, în Geneza 2:18, Domnul a spus:
“Nu este bine ca omul să fie singur”. Pentru a combate singurătatea Creatorul a adus la
existența familia. Dar, după căderea omului în păcat, moartea a devenit garanția faptului că
fiecare om se va confrunta cu singurătatea.

Dumnezeu nu ne părăsește ci a făgăduit că va rămâne cu noi chiar și atunci când toți ne

părăsesc.
“Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi
proslăvi.” (Psalmul 91:15)

Domnul vrea să știi că “nu ești singur” dar Satana vrea să crezi că ești singur și că nimeni nu
înțelege cum te simți. Adesea în viață, într-un mod cu totul neașteptat, Satana aduce necazul
pentru a te descuraja și va încerca să te facă să te simți singur. Însă răul pe care ni-l aduce cel
rău, Dumnezeu îl va întoarce spre binele nostru. Gândiți-vă de exemplu la Iosif, Daniel sau
Ilie, care au fost greu încercați din acest punct de vedere. Toți aceștia au înțeles că Dumnezeu
este credincios și au experimentat bunătatea și prezența Lui. Fără nici o excepție, necazurile și
încercările vin peste toți oamenii. Fiecare dintre noi experimentăm mâhnire și singurătate,
însă nu suntem singuri pentru că Dumnezeu este cu noi. De asemenea, suntem încurajați știind
că în situația noastră se află și alți oameni care înțeleg cum ne simțim.

De cele mai multe ori singurătatea este rezultatul unei traume provocate de moartea unei
persoane dragi, a divorțului sau de o despărțire. Când se întâmplă ceva care ne face să ne dăm
seama că lucrurile nu vor mai fi la fel, adesea are loc o criză sau o traumă în viețile noastre,
care duce la un sentiment de singurătate sau disperare. Situația aceea ne obligă să luam o
decizie: fie spre mai bine, fie spre mai rău; fie spre a învinge, fie spre a ne lăsa doborâți. Sunt
unele situații în care doctorul cheamă familia persoanei grav bolnave și le spune: ,,Am făcut
tot ce am putut. Pacientul a ajuns într-un punct critic iar ce se va întâmpla mai departe nu
depinde de mine.” Ce spune doctorul de fapt, este că în scurt timp, acea persoană fie se va
face bine, fie va muri. Moartea și divorțul nu sunt singurele lucruri devastatoare cu care se
confruntă oamenii. Pierderea locului de muncă sau un accident stupid, care te poate țintui într-
un scaun cu rotile, pot să ne afecteze foarte puternic din punct de vedere emoțional.

Unul dintre efectele secundare foarte serioase ale singurătății este depresia, care uneori duce
la sinucidere. Este trist, însă mulți oameni se sinucid pentru că fie nu știu cum să confrunte
singurătatea, fie nu vor să o confrunte și să o rezolve într-un mod realist. Chiar și unii creștini
pot cădea pradă acestui “dușman” cumplit. Există multe cauze pentru singurătate, însă mulți
nu înțeleg că nu trebuie să trăiască așa, ci trebuie să îi facă față cerând ajutorul divin și
continuând să se încreadă în Dumnezeu.

Vestea bună este că singurătatea poate fi vindecată indiferent care este cauza ei. În loc să ne
lăsăm pradă deznădejdii, să ascultăm ce spune David în Psalmul 27:13-14 “O! dacă n-aş fi
încredinţat că voi vedea bunătatea Domnului pe pământul celor vii!… Nădăjduieşte în
Domnul! Fii tare, îmbărbătează-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul!”

Indiferent ce ni se poate întâmpla, Dumnezeu este întotdeauna alături de noi și nu ne părăsește

niciodată când suntem singuri și părăsiți. Să avem deplină încredere în Domnul Hristos care a
spus “Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:20)
Amin!

19.06.2020

Psalmul 31:14-15 “Dar eu mă încred în Tine, Doamne, şi zic: „Tu eşti Dumnezeul meu!”
Soarta mea este în mâna Ta; scapă-mă de vrăjmaşii şi de prigonitorii mei!”

Biblia ne descoperă faptul că Dumnezeu nu este niciodată surprins de nimic. El își ține ațintită
privirea asupra noastră tot timpul și cunoaște toate lucrurile înainte ca ele să se întâmple,
pentru că Dumnezeu este Atotcunoscător.

Psalmul 139 spune că El ne cunoaște gândurile și cuvintele noastre încă nerostite. Consider
însă că cei mai mulți dintre noi avem nevoie să creștem în ce privește încrederea noastră în
intervenția salvatoare a lui Dumnezeu în momentele de criză din viața noastră.

În psalmul 31:14-15 autorul spune că el s-a încrezut în Dumnezeu că îl va elibera și a crezut

că El o va face la timpul potrivit. Încrederea presupune din partea noastră să spunem: „Soarta
mea este în mâinile Tale”. Încrederea presupune din partea noastră acceptarea că anumite
întrebări vor fi fără răspuns și încredințarea sorții noastre în mâinile lui Dumnezeu –
încrezându-ne că și atunci când nu avem toate răspunsurile, El le are. El are un “timp potrivit”
pentru toate lucrurile din viața noastră.

De multe ori noi nu avem răbdare și dorim ca unele lucruri, din viețile noastre, să se întâmple
ACUM – nu mai târziu! Însă cel mai bine pentru noi este să învățăm să credem că lucrurile nu
trebuie să aibă loc ACUM, ci la “timpul hotărât” de Dumnezeu.

Evrei 11:1 spune: „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică
încredințare despre lucrurile care nu se văd”.

Întotdeauna putem avea credință ACUM, dar nu întotdeauna putem avea manifestarea
credinței ACUM.
Încrederea noastră în Dumnezeu presupune de multe ori că noi nu știm CUM va avea de gând
Dumnezeu să ducă la bun sfârșit un anumit lucru din viața noastră și nici CÂND o va face.
Noi afirmăm mereu: „Dumnezeu nu întârzie niciodată”, dar nu trebuie să uităm faptul că
Domnul nu se grăbeşte niciodată. De ce? Deoarece El folosește acele oportunități pentru a ne
mări credința în El, astfel încât să creștem în timpul acestor “vremuri de așteptare”.
Pentru a ne învăța lecţia încrederii, Dumnezeu așteaptă uneori până în ultima zi sau ultimul
minut, înainte de a oferi un răspuns sau o intervenție. Noi învăţăm să ne încredem în
Dumnezeu trecând prin diferite experienţe care ne solicită să avem încredere. Astfel, văzând
credincioşia lui Dumnezeu din nou şi din nou, începem să renunţăm la încrederea în noi înşine
şi treptat intrăm în “odihna lui Dumnezeu”, punându-ne încrederea în El. Dacă Domnul ne-ar
da “imediat” tot ceea ce cerem, nu am creşte şi nu ne-am maturiza niciodată. Timpul hotărât
de Dumnezeu şi încrederea în intervenția Lui lucrează împreună.

Galateni 6:9 “Să nu obosim în facerea binelui; căci, la “vremea potrivită”, vom secera, dacă
nu vom cădea de oboseală.”

Când este vremea potrivită? Cred că este atunci când Dumnezeu ştie că noi suntem pregătiţi.
Timpul hotărât este acela pe care Dumnezeu îl consideră că este cel mai potrivit. Timpul
hotărât mai înseamnă un timp deja stabilit şi decis pentru anumite lucruri. Dumnezeu are un
timp programat cu privire la anumite lucruri din viaţa noastră.

Dumnezeu nu grăbeşte și nu forţează oamenii. În schimb El călăuzeşte îndeaproape viața

copiilor Săi credincioși, după voia Lui. De aceea este responsabilitatea fiecărui credincios să
se supună voinţei şi planurilor divine. De foarte multe ori noi dorim informaţii despre când,
iar Dumnezeu nu ni le poate da întrucât nu avem suficientă înţelepciune să mânuim acele
cunoştinţe.

Cred că putem concluziona faptul că noi ar trebui să ne smerim în faţa înţelepciunii şi puterii
lui Dumnezeu iar ceea ce ne rămâne de făcut este să aşteptăm cu încredere și răbdare până la
timpul hotărât de El.

21.06.2020

Ioan 6:35 “Isus le-a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată;
şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată.”

Cu toții cunoaștem acea istorie extraordinară a exodului, din vremea lui Moise.
Atunci când poporul Israel a călătorit prin pustie și a avut nevoie de hrană, Dumnezeu a făcut
o minune și le-a dat “pâine” din cer.

Acea binecuvântare, pe care au primit-o în fiecare dimineață i-a hrănit timp de 40 de ani. Ei
au numit-o “mană” și aceasta a fost o prefigurare a Domnului Isus, pentru că așa cum “mana”
a venit din cer, tot așa a venit și Domnul Isus.

Atunci când Dumnezeu a dat “mana” copiilor lui Israel, față de oferta lui Dumnezeu, acestia
au avut numai două opțiuni: să calce peste ea sau să o culeagă și să o mănânce. Aceleași două
opțiuni sunt și pentru noi astăzi. Domnul Isus, adevărata pâine care vine din cer, a coborât
printre noi și a promis că cine vine la El nu va flămânzi niciodată. De aceea este decizia mea
și a ta ce vom face cu această “Pâine”. Putem să o neglijăm și să o călcăm în picioare sau să o
primim, prin credință, făcând din “Aceasta” sursa noastră de putere și “hrană spirituală”.

Prin Domnul Isus Hristos, Dumnezeu s-a coborât pe pământ, pentru ca prin El, noi să
dobândim nu numai împlinirea nevoilor fizice, ci mai ales a celor spirituale. Atenționarea pe
care ne-o face Domnul Isus, este:
“Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică
şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu
pecetea Lui.” (Ioan 6:27)

Aș vrea să vă puneți astăzi următoarea întrebare: mă trudesc eu pentru o mâncare care piere
sau pentru acea “hrană” care rămâne pentru viața veșnică, pe care mi-o dă Fiul lui
Dumnezeu?”

22.06.2020

Proverbe10:27 “Frica de Domnul lungeşte zilele, dar anii celui rău sunt scurtaţi.”

Mulțumiri fie aduse Domnului Isus Hristos pentru ocrotirea și pacea pe care ni le-a oferit până
în această dimineață.

Pentru astăzi vă invit să medităm asupra unui subiect foarte important intitulat “îmbătrânirea
frumoasă” sau altfel spus, “cum ne învață Sfânta Scrisptură să ne pregătim pentru o bătrânețe
împlinită pe acest pământ”.

Probabil că știți acel dicton celebru care spune că “secretul unei îmbătrâniri frumoase este să-
ți păstrezi sufletul tânăr”. Da, este foarte adevărat dar mai trebuie adăugat ceva foarte
important la această zicere și anume că, vei putea avea o îmbătrânire frumoasă dacă stai
aproape de Dumnezeu din tinerețea ta și dacă vei păstra un mod de viață activ.

Adevărul este că nu oglinda este problema noastră; ci modul în care ne vedem. Ați observat
cât de “tinere” sunt unele persoane în vârstă și cât de “bătrâni” par unii tovarăși de-ai lor?
Oare de unde provine diferența? Căutarea “fântânii” înșelătoare a tinereții nu este în sine o
soluție și nici faptul de a renunța în fața timpului și a sorții.

Cel mai bine ar fi să facem următoarele două lucruri.

Primul: “fii realist!”

Nimic nu e mai prostesc decât să vezi o femeie în vârstă ”îmbâxită” de farduri pentru a recrea
ce nu a fost de zeci de ani sau un bătrân purtând o cămașă desfăcută la nasturi, fluturând
bijuterii pentru a recrea imaginea de bărbat bine a unei tinereți pierdute.

Când te simți bine cu vârsta ta și cu etapa vieții în care te afli și ceilalți vor fi la fel. Solomon
subliniază faptul că bătrânețea scade vlaga, slăbește vederea și mușchii, înțepenește
articulațiile, albește părul și așa mai departe (Eclesiastul 12:1-5).

Vitaminele, exercițiile fizice și o atitudine bună ajută, dar trebuie să fii realist și să accepți
schimbările care vin odată cu înaintarea în vârstă sau cu declanșarea neașteptată a unor boli,
pentru a face fată bătrâneții cu demnitate. Cu nici un chip nu trebuie acceptat stereotipul unui
bătrân pasiv, bolnav, timid și inadaptat progresului, copleșit de regrete și nemulțumiri față de
propriul destin. Pentru a ne păstra energia și activitatea chiar și la vârste înaintate, grija pentru
sănătate trebuie, în mod obligatoriu, să fie abordată preventiv și nu reactiv.

Al doilea: “continuă să fii activ și darnic”.

Din punct de vedere psihologic, vârstnicii sunt persoane mature, cu experienţă de viaţă, care
pot face faţă cu uşurinţă oricărei provocări. Mai mult, ei pot deveni foarte uşor modele de
viaţă, tocmai prin prisma experienţelor anterioare. Sfaturile pe care aceştia le pot oferi vor fi
cu siguranţă cele mai bune. “Cine nu are un bătrân, să și-l cumpere” spune o veche vorbă
românească.

Bătrânii sunt persoane care au dobândit destule cunoştinţe, au suficiente calităţi pe care le pot
expune şi împărtăşi cu persoanele tinere, privesc totul cu calm, ştiu să cântărească fiecare
decizie pe care urmează să o ia şi transmit tinerilor din jurul lor sfaturile cele mai bune.

Când rămâi pe direcția bună, când te dăruiești lui Dumnezeu și vei continua să slujești cu
bucurie semenilor tăi, vei rămâne “tânăr” toată viața! Toate cercetările făcute sugerează o
încetinire a deteriorării capacităților cognitive odată cu vârsta pentru persoanele care rămân
active o perioadă mai îndelungată de timp.

Nu înceta să-ți investești energia și resursele în Împărăția lui Dumnezeu doar pentru că te
gândești că acum este timpul ca cei tineri să preia frâiele. Dacă vei face așa, se vor instala
singurătatea și depresia și vor urma curând boala și moartea. Desigur, este important să înveți
necesitatea “predării ștafetei”, a responsabilităților, către noua generație care vine din urmă.
Nu trebuie să exagerăm și să devenim acel ”nuc” la umbra căruia nu mai crește nimic.

Sunt convins că Dumnezeu ne va învăța și ne va arăta care este “acel moment potrivit” în care
să facem un pas în spate și să promovăm pe cei mai tineri. Veau să atrag însă atenția asupra
acelei legături care trebuie să existe între generații, în care colaborarea și încrederea trebuie să
primeze, pentru binele comun, dar mai ale pentru binele lucrării lui Dumnezeu.

23.06.2020

Efeseni 5: 15-16 “Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci
ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.”

Cu toții am auzit expresia: “N-am timp!” sau “Nu-mi ajunge timpul!” Dar ce se ascunde în
spatele acestor expresii? Probabil că cei ce le folosesc au atât de multe lucruri de făcut încât
nu pot realiza tot ce-și propun în fiecare zi.

Facem noi tot ceea ce ne propunem în fiecare zi sau experimentăm frustrarea că nu ne ajunge
timpul pentru a face toate lucrurile pe care ni le-am propus? Este un paradox faptul că tocmai
generația de astăzi, care se plânge de “lipsă de timp”, poate comunica și se poate deplasa mai
rapid decât generațiile dinaintea ei și beneficiază de atât de multe descoperiri ale științei.
Toate acestea ar trebui să contribuie la ușurarea muncii și la scurtarea timpul de lucru, astfel
încât omul să beneficieze de mai mult “timp liber”.

Adevărata cauză a “lipsei de timp” o reprezintă “lăcomia” de a realiza cât mai mult precum și
înmulțirea sarcinilor, iar lucrul acesta ne ține tot timpul ocupați și pierdem din vedere
adevăratele priorități ale vieții.

Dumnezeu ne-a dat, fiecăruia dintre noi, o anumită “măsură de timp” în viața pe care o
petrecem pe acest pământ. Fiecare zi este un “dar” de la Dumnezeu și fiecare respirație pe
care o avem, vine tot de la El. Pentru timpul pe care l-am primit, Dumnezeu are un plan pe
care vrea ca să-l împlinim. Dar, pentru a putea răspunde acestei așteptări divine, trebuie să ne
folosim timpul cu multă înțelepciune și să nu-l irosim inutil.

Versetul de astăzi ne încurajează să umblăm cu băgare de seamă, cu înțelepciune, urmărind cu

hotârăre un anumit scop. Este important să facem lucrul acesta pentru că, în mijlocul acestei
lumi, avem doar o singură viață și nu stim cât va fi aceasta de lungă. De aceea, trebuie să
“răscumpărăm ziua” și să trăim fiecare moment din plin.

Sfânta Scriptură ne îndeamnă la acest lucru spunându-ne: “răcumpărați vremea” adică, folosiți
timpul pe care l-ați primit spre slava lui Dumnezeu.

Același lucru l-a făcut și Domnul Isus. El nu s-a grăbit niciodată ci Și-a trăit viața având un
scop, pe care l-a dus la îndeplinire. El ne-a spus că a venit să facă voia Tatălui Său, astfel Și-a
administrat timpul în așa fel încât a împlinit ceea ce Dumnezeu Tatăl, L-a chemat să facă.
Urmând modelul Domnului Isus ar trebui să facem și noi la fel.

Nu-i așa că ne este mai ușor să alergăm prin viață, neavând niciodată “destul timp” pentru tot
ceea ce am vrea să facem? Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a dat nu numai timpul ci și
responsabilitatea de a face ceea ce El ne cere să facem. De aceea, alegerea de a ne dedica
lucrurilor importante este în mâinile noastre.

Nu putem trăi pentru ieri și nici nu putem trăi pentru mâine. Astăzi este cea mai importantă zi!
De aceea, vă învit s-o trăim cu înțelepciune știind că vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu
pentru modul în care am înțeles să o facem.

24.06.2020

2 împărați 7:3 “La ce să ședem aici până vom muri?”

Dacă nu ești dispus să îți asumi riscuri, nu vei reuși în viață! Da, există o vreme când trebuie
să ai curajul de a acționa chiar în ciuda riscurilor care există. Când precauția devine un “stil de
viață”, vei fi prins până peste cap în mediocritate și eșec în timp ce viața trece pe lângă tine.
Când ți-ai terminat rugăciunea, studiul din Biblie și ai ascultat sfaturile pline de evlavie,
trebuie “să pășești prin credință”.

Pasajul biblic, din care am citat versetul de mai sus, vorbește despre patru leproși care se
aflau în afara cetății Samaria, ce era lovită de foamete.
Ei se gândeau la situația lor și ziceau:
“Dacă ne vom gândi să intrăm în cetate, în cetate este foamete, şi vom muri; şi dacă vom sta
aici, de asemenea vom muri. Haidem, dar, să ne aruncăm în tabăra Sirienilor; dacă ne vor lăsa
cu viaţă, vom trăi, iar dacă ne vor omorî, vom muri.”
Au plecat, dar, în amurg să se ducă în tabăra sirienilor. Şi când au ajuns la intrarea taberei
sirienilor, iată că nu era nimeni. Leproşii, ajungând la intrarea taberei, au pătruns într-un cort,
au mâncat şi au băut, au luat din el argint, aur şi haine, şi s-au dus şi le-au ascuns. S-au întors
iarăşi, au pătruns într-un alt cort şi au luat şi de acolo lucruri pe care s-au dus şi le-au ascuns.”
(2 Împăraţi 7:4-5,8)
Leproșii au înțeles că varianta cea mai rea, pe care o aveau, era să nu-și asume riscuri și să nu
facă nimic. Puteau fi prudenți și să rămână la poarta cetății, dar asta i-ar fi costat, cu siguranță,
viața. Așadar ce s-a întâmplat? Au ales să acționeze, au riscat și au câștigat! Au fost salvați
prin faptul că au pășit prin credință.

Poate riscurile tale sunt mai puțin dramatice, dar dacă nu ți le asumi, nu vei împlini niciodată
misiunea pe care ți-a dat-o Dumnezeu în această viață. Opinia mea este că aproape toți
oamenii care au acumulat ceva experiență de viață vor recunoaște că, pe lângă lucrurile pe
care au reușit să le realizeze în viață, au fost nenumărate alte oportunități pe care le-au ratat
pentru că nu au avut curajul de a risca sau le-a lipsit viziunea pe termen lung.

Biblia spune: ”Cine sapă groapa altuia, cade el în ea, și cine surpă un zid, va fi mușcat de un
șarpe. Cine sfarmă pietre, este rănit de ele, și cine despică lemne este în primejdie”
(Eclesiastul 10:8-9).

Încercând să scapi de căderi, de mușcături, de răni, de pericol, etc., pierzi oportunitățile vieții.

Să umbli prin credință înseamnă:

- să te rogi Domnului și să ceri sfatul Lui.
- să-ți asumi riscuri.
- să te pregătești cu înțelepciune.
- să acționezi la momentul oportun (“bate fierul cât e cald!”)

Dumnezeu răsplătește întotdeauna curajul de a-ți asuma riscuri, așa că mergi înainte și pășește
prin credință!

25.06.2020

Ieremia 29:11 “Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri
de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.”

În ciuda ideilor pe care le tot auzim din partea culturii postmoderne, noi nu suntem produsul
întâmplării sau al hazardului, ci suntem aici datorită providenței lui Dumnezeu, iar El are un
plan și un scop cu viața fiecăruia dintre noi. Versetul pe care l-am ales astăzi ne învață faptul
că Domnul nu vrea nenorocirea noastră, ci are pentru noi gânduri de pace, dorindu-ne un
viitor glorios și o nădejde sigură.

Vă propun ca, plecănd de la această învățătură, să ne reamintim istoria vieții lui Iosif, descrisă
în cartea Geneza, de la capitolul 37 până la capitolul 50. Biblia ne spune că, în ciuda multelor
dificultăți cu care s-a confruntat în viață, Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iosif într-un mod cu
totul deosebit. În spatele “succesului” pe care l-a avut Iosif, există însă un mare “secret”.

Iosif a avut toate calitățile unui lider: caracter, viziune, curaj, hotărâre și perseverență. Dar,
peste toate acestea, în viața lui s-a manifestat o calitate care le-a întrecut pe toate celelalte:
CREDINȚA. Iosif a crezut în providența lui Dumnezeu, fără să dispere, în toate zilele vieții
lui, fie că au fost ele bune, fie că au fost rele. Credința a fost cea care i-a dat lui Iosif un sens
în viață și l-a ajutat să primească binecuvântările pregătite de Dumnezeu.
Iosif a fost “respins” de frații lui, a fost aruncat într-o groapă și lăsat să moară, a fost vândut
ca sclav, a fost acuzat și încarcerat pe nedrept, a fost părăsit și uitat. Însă, prin credință, de
fiecare dată s-a ridicat și a mers mai departe.

În ciuda circumstanțelor și a tuturor împotrivirilor, Iosif a stăruit în credință și a luat-o de la

capăt de mai multe ori în viață. A făcut față tuturor obstacolelor care i-au stat în cale și s-a
împotrivit răului care se revărsa într-un mod copleșitor asupra sa. Da, s-a încrezut în
Dumnezeu și a trecut peste toate încercările, l-a urmat pe Domnul în orice vreme și s-a
încrezut în iubirea și purtarea de grijă a Creatorului său, a crezut că Dumnezeu are un plan cu
viața lui și a fost încredințat că viitorul lui este în mâinile Lui.

Vă învit să luăm aminte și să ne lăsăm inspirați de modelul lui Iosif. De fapt, dacă ne gândim
mai bine, în viața lui Iosif se vede o preînchipuire a vieții Domnului Isus Hristos, dar la o
scară mult mai redusă. Doar atunci când privim la Domnul Isus putem descperi un adevărat
Model de urmat, în ceea ce privește încrederea și ascultarea deplină de Dumnezeu.

Să ne păstrom credința în orice împrejurare a vieții, fie că trăim momente frumoase, fie că
suntem greu încercați. Sunt convins că Dumnezeu are un plan deosebit și pentru viețile
noastre, “gânduri de pace, şi nu de nenorocire”, ca să ne dea un viitor şi o nădejde!

26.06.2020

Evrei 12:1 “să dăm la o parte orice piedică, și păcatul care ne înfășoară așa de lesne, și să
alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte”

În Grecia, în zona ruinelor cetății antice Corint, se află un loc pe care turiștii îl vizitează cu
mare interes. Este locul unde s-au ținut “Jocurile istmice”, precursoarele Olimpiadei, un loc
unde atleții erau aclamați ca eroi. Grecii antici organizau întreceri sportive în cadrul unor
sărbători religioase închinate zeilor. La aceste jocuri participau doar bărbații de origine
grecească în timp ce femeilor nu le era permisă prezența nici ca spectatoare. De asemenea,
doar cetățenii liberi erau admiși, sclavii fiind excluși.

Jocurile istmice se desfăşurau o dată la doi ani (în al doilea şi al patrulea an al Olimpiadelor)
în timpul primăverii (aprilie-mai), fiind închinate zeului Poseidon. Tinerii prin încercarea de a
câştiga aceste concursuri căutau să onoreze divinităţile prin calităţile lor fizice. Învingătorul
unui eveniment sportiv dobândea o faimă imensă, era considerat favoritul zeilor şi se bucura
la întoarcerea acasă de mari onoruri. Pentru a-și dezvolta mușchii, tinerii se antrenau cu
greutăți legate de picioare, dar în ziua competiției dădeau jos tot ce nu era esențial.

Olimpiadele grecești au început în anul 776 î.Hr. în Olympia, Grecia și s-au desfășurat până în
anul 393 d.Hr, când au fost desființate de către împăratul roman Teodosiu, care fiind creștin,
îi repugnau toate tradițiile legat de religiile păgâne.

Putem învăța o lecție importantă din modul în care se antrenau tinerii pentru participarea la
acele competiții. Viața de creștin este o cursă care începe în ziua în care îl primești pe Domnul
Hristos în viața ta și se încheie când te ve întâlni cu El fată în față, la revenirea Sa. Asemenea
atleților care participau la jocurile olimpice, pentru a trece linia de sosire ca învingător,
trebuie să te debarasezi de:
1) Tot ce te încetinește.
Cu alte cuvinte, tot ce te limitează în creșterea spirituală. Poate că, în sinea lor, acele lucruri
nu sunt greșite, dar ele devin o “greutate” atunci când te împiedică să trăiești pentru
Dumnezeu pe deplin.

2) Tot ce te face să te împiedici înainte de linia de sosire.

Privind în fiecare zi la Domnul Isus, modelul suprem, să-ți verifici constant nivelul:
- dedicării tale față de Domnul Hristos
- creșterii credinței
- vieții de familie
- relațiilor
- integrității
- eticii muncii
- gândurilor și obiceiurilor

Atleții greci, care ieșeau invingători, primeau o cunună de laur sau măslin sălbatic, care în
final se ofilea. Biblia ne învață faptul că cei care vor birui în lupta cu păcatul, primind în viața
lor biruința Domnului Hristos, vor căpăta “cununa, care nu se poate vesteji, a slavei” (1 Petru
5:4).

Să continuăm “cursa mântuirii”, cu stăruință, credință și nădejde, iar la sfârșit Domnul ne va

oferi “cununa slavei”!

29.06.2020

1 Ioan 4:7 “Să ne iubim unii pe alții”.

Este binecunoscut faptul că apostolul Ioan a fost foarte preocupat ca biserica creștină primară
să pună în practică “noua poruncă” pe care o dăduse Domnul Isus care suna astfel: “Vă dau o
poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.
“Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru
alţii.” Ioan 13:34-35

Împlinirea acestei “porunci” a Mântuitorului a constituit “cea mai mare provocare” a bisericii,
în toată istoria ei și până în zilele noastre. De fapt, Domnul spune că acesta va fi, întotdeauna,
adevăratul “semn” al bisericii Lui. Practicarea doctrinelor biblice și cunoașterea amănunțită a
profețiilor nu vor putea niciodată să înlocuiască “absența iubirii creștine” din biserică. Se
invocă adeseori, de la amvoane, absența dragostei dintre membrii bisericii și se fac mereu
îndemnuri solemne dar, în ciuda acestor apeluri, manifestarea iubirii dintre credincioși nu se
ridică la un nivel satisfăcător.

Este paradoxal, discursul nostru despre dragoste este logic și corect, suținut din belșug cu
texte biblice și paragrafe din spiritul profetic, dar ceva nu funcționează, nu se leagă. Vorba
șoferului: “dă scânteie dar nu pornește!” Unde să fie oare cauza? Cine ar putea oferi o soluție
adecvată?

Vestea bună este că, da, se poate!

Deși nu par mulți, totuși au fost și încă sunt creștini care au descoperit “secretul iubirii”,
despre care scria apostolul Ioan. El însuși descoperise acest “secret” în timp ce petrecuse timp
cu Învățătorul său, Isus. Iubirea nu se învață decât de la “Domnul iubirii” și nu poate ajunge
un “obicei” al vieții noastre decât dacă umblăm zilnic cu El, câlcându-I pe urme. Nu este
complicat dar cere “timp petrecut cu Fiul lui Dumnezeu” și “consacrare”, lasându-ne învățați
de Duhul Sfânt.

Când aceste condiții sunt îndeplinite roadele nu vor întârzia să apară, dar nu vor fi
“trâmbițate” public.
Iată cum se manifestă dragostea, cea care vine de la Dumnezeu și care se revarsă prin viețile
adevăraților ucenici ai Domnului Isus:
- dragostea suspectează rareori, dar are încredere deseori
- dragostea mustră rareori, dar apără deseori
- dragostea pedepsește rareori, dar empatizează deseori
- dragostea cere rareori, dar oferă deseori
- drastea provoacă rareori, dar ajută deseori
- dragostea condamnă rareori, dar iartă deseori

Cineva povestea despre o anumită biserică în care oamenii își iau următorul angajament unii
față de alții:
“Niciodată nu voi spune nimic cu bună știință și nu voi face nimic care să te rănească. Voi
căuta mereu ca în orice împrejurare să te ajut și să te susțin. Dacă ai căzut și eu te pot ridica,
voi face lucrul acesta. Dacă ai nevoie de un lucru, iar eu îl am, îl voi împărți cu tine. Dacă
trebuie, ți-l voi da ție. Orice aș afla despre tine și orice ți se va întâmpla în viitor “bun sau
rău“, nu-mi va schimba acest angajament față de tine”.

“Dacă în mintea noastră păstrăm cu precădere faptele lipsite de bunăvoință și nedrepte ale
altora, atunci vom găsi că este imposibil să-i iubim așa cum Hristos ne-a iubit pe noi; dar dacă
cugetele noastre se vor ocupa de iubirea minunată și de mila Domnului Hristos manifestate
față de noi, atunci același spirit îl vom da și noi pe față în legăturile cu alții.
Trebuie să ne iubim și să ne respectăm unii pe alții, în ciuda greșelilor și
imperfecțiunilor pe care nu putem să nu le observăm. Atunci va fi cultivată umilința și
neîncrederea în sine și se va da pe față o răbdătoare delicatețe față de greșelile altora. Aceasta
va nimici în noi orice egoism și ne va face să avem o inimă largă și generoasă.” E. White,
Cale către Hristos, pag. 121.

30.06.2020

Luca 15:31 „Fiule”, i-a zis tatăl, „tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău.”

Acest verset face parte din “pilda fiului risipitor”, în care Domnul Isus se referă la două
categorii de oameni: oameni obișnuiți (păcătoșii de rând) și lideri religioși, care se “plângeau”
că Isus “primește pe păcătoși” (Luca 15:2). Cu toții cunoaștem această pildă.

Fiul risipitor “a dat-o în bară” și a ajuns la cocina porcilor. Mai târziu, când s-a întors acasă,
tatăl său a dat o mare petrecere dar fiul cel mare nu a dorit să participe, lată care a fost
motivul lui:
“eu îți slujesc ca un rob de atâția ani”¦ mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc
cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu femeile
desfrânate, i-ai tăiat vițelul cel îngrășat.” (Luca 15:29-30).

În esență putem spune că ambii fii au petrecut timp la “cocina porcilor”. Fiul cel mic s-a
complăcut la “cocina răzvrătirii” iar celălalt, fiul cel mare, s-a complăcut la “cocina
resentimentelor”. Fiul cel mic s-a întors acasă și a fost primit, iar celălalt, fiul cel mare, a
rămas acasă și s-a bălăcit în “auto-neprihănire”.

Fiul cel mic “se rătăcise” iar acum suferea datorită propriilor alegeri greșite, fiind total lipsit
de înțelepciune. Ca ultimă soluție pentru supraviețuire s-a îndreptat spre casa părintească, cu
sufletul zdrobit de sentimentul vinovăției, având înfățișarea unui veritabil “ratat al vieții”.
Aflându-se în această postură s-ar fi mulțumit și cu un loc umil, printre argații tatălui său, fără
să mai emită nici o pretenție.

Acum, când fratele său se întorsese acasă, fiul cel mare avea oportunitatea să ierte și să arate
bunătate. Era datoria lui să ajute la restaurarea fratelui și să construiască o relație nouă cu
fratele și tatăl său, care ar fi putut să-i îmbogățească viața. Ce păcat că a refuzat șansa și a
pierdut totul datorită faptului că s-a complăcut în acel spirit de judecată și autocompătimire.
Din cauza “spiritului de judecată”, fiul cel mare a ajuns să piardă mai mult decât fiul cel mic.
El a pierdut “bucuria” de a ști cât de mult este iubit de tatăl său.

În calitate de fiu mai mare, el era îndreptățit să moștenească de două ori mai mult din averea
tatălui, decât fratele său mai mic. Acesta era “dreptul întâiului născut” și fusese stabiit de
Dumnezeu. Tocmai de acest “drept” fiul cel mare nu a fost în stare să se bucure nici măcar o
clipă.

“Sunt multe suflete care trebuie să fie aduse la cunoașterea mântuitoare a

adevărului. Fiul risipitor e departe de casa Tatălui său, pierind de foame. El trebuie să fie
obiectul milei noastre. Întrebați: “Cum îi privește Dumnezeu pe cei care pier în păcatele lor?”
Priviți spre Calvar. Dumnezeu “a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu
piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:!6). Gândiți-vă la iubirea fără egal a Mântuitorului. Pe
când noi eram încă păcătoși, Hristos a murit pentru a ne scăpa de moarte veșnică.” Ellen
White, Mărturii vol. 9, pag. 50.

“Acest frate mai mare n-a împărtășit, împreună cu tatăl său, neliniștea și grija pentru cel
pierdut. De aceea, el nu a împărtășit nici bucuria tatălui atunci când cel rătăcit s-a întors.
Atmosfera de veselie n-a trezit bucuria în inima sa. El ceru unui rob explicații cu privire la
motivul serbării, iar răspunsul primit îi ațâță gelozia. El nu va intra în casă ca să spună bun
venit fratelui său pierdut. Favoarea arătată fiului risipitor el o considera ca o insultă ce i se
aducea.” Ellen White, Parabole, pag. 207.

Aceasta poate fi o lecție valabilă și pentru noi, atunci când ne luptăm cu spiritul nemulțumirii
și al neiertării.
01.07.2020

2 Timotei 4:6-7 “Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură, şi clipa plecării mele
este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa.”

În această ultimă epistolă pe care a scris-o, înainte de a fi executat, apostolul Pavel își exprima
satisfacţia faptului că, deşi a trebuit să dea piept cu multe greutăţi şi ispite, păstrase cu
credincioșie misiunea încredinţată, împlinise planul divin pentru el, nu slăbise ritmul şi nici
nu şovăise pe cale, dăduse piept cu toate provocările. În fața iminentei execuţii, pronunțate
deja de împăratul Nero, apostolul Pavel era pe deplin împăcat cu sine și cu Dumnezeu şi nu
avea nici o remușcare. Domnul Isus le spusese ucenicilor Săi că “în lume vor avea necazuri”
și că “alergarea” lor nu va fi ușoară ci va necesita o dedicare totală.

Însă nu toți cei care au început frumos “cursa” credinței în Dumnezeu au parcurs traseul până
la capăt. Înțeleptul Solomon spunea că “mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui.”
(Eclesiastul 7:8) iar apostolul Pavel îi îndemna pe creștini sfătuindu-i să ducă “ până la capăt
mântuirea, cu frică şi cutremur” (Filipeni 2:12).

Vreau să vă împărtășesc faptul că cunosc bărbați și femei ale căror vieți au fost dedicate lui
Dumnezeu. I-am întâlnit cu ani în urmă și pot să spun că i-am cunoscut destul de bine. Din
păcate, între timp, unii dintre ei și-au pierdut “alergarea creștină” a vieții, s-au depărtat de
Dumnezeu și trăiesc astăzi o viață lipsită de sens, complăcându-se în plăcerle păcatului. Astfel
de exemple găsim în fiecare generație umană, inclusiv pe paginile Sfintelor Scripturi.

Până la urmă, credincioșia umblării mele cu Dumnezeu depinde de disponibilitatea de a

rămâne zilnic în relație cu El. Nu vreau să pierd niciodată interesul și privilegiul de a-l sluji
Domnului Isus până în ultima clipă a vieți. Această pasiune mă obligă, mă face să rămân
onest și smerit .

Nu doresc ca, la finalul “alergării” mele, să mă târăsc spre “linia de sosire” ca un creștin
învins, căzut de pe cale sau, mai rău, să abandonez cursa înainte ca viața mea să se încheie.
Vreau să trec “linia de sosire” cu brațele sus și cu fața îndreptată spre Domnul Isus!

02.07.2020

Romani 2:1 “Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci
prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi
lucruri.”

Probabil că mulți dintre dumneavoastră ați auzit acea povestire despre o femeie care se uita pe
fereastră în fiecare dimineață și comenta în legătură cu rufele murdare de pe sfoara vecinei.
Într-o zi, a observat că străluceau de curate ce erau: “Poate folosește un detergent nou”, a
remarcat ea. “Nu”, i-a spus soțul ei. “M-am trezit mai devreme și am spălat ferestrele
noastre”.

Când apostolul Pavel vorbește, în Romani 1:29, despre: lăcomie, răutate, pizmă, ucidere,
ceartă, înșelăciune, porniri răutăcioase și bârfă, este tentant să crezi că nu ți se aplică ție. Apoi
el zice: “nu te poți dezvinovăți pentru că și tu faci aceleași lucruri” (Romani 2:1).
Este adevărat că apostolul Pavel a făcut cele mai usturătoare comentarii pentru oamenii
fățarnici. Ca fost fariseu el cunoștea bine pericolul ce însoțește sentimentul superiorității
morale. Așa cum negarea te împiedică să mergi la doctor, când te doare un picior sau ai o
rană, la fel și negarea păcatului duce la consecințe mult mai grave.

În Romani 3:10, Pavel spune: “Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar”, iar harul lui
Dumnezeu este singura soluție. Este gratuit, diferit de Lege și diferit de eforturile omenești,
nu trebuie decât să întindem mâinile, iar acesta este cel mai dificil gest pentru persoanele
fățarnice.

“În viața tuturor acelora care resping adevărul, sunt momente când conștiința se trezește, când
memoria redă amintirile chinuitoare ale unei vieți de fățărnicie, iar sufletul este hărțuit de
regrete zadarnice” Ellen White, Tragedia Veacurilor, pag. 644.

“Nu numai primei biserici, ci și tuturor generațiilor viitoare i-a fost dat acest exemplu, ca un
semnal de primejdie al urii pe care Dumnezeu o are față de tot ce este lăcomie, înșelătorie
și fățărnicie. Lăcomia a fost aceea pe care Anania și Safira au nutrit-o mai întâi. Dorința de a
reține pentru ei o parte din ceea ce au făgăduit Domnului i-a dus la înșelătorie și fățărnicie.
Prin pedepsirea aspră a acestor oameni care au jurat fals, Dumnezeu dorește, de asemenea, să
învățăm cât de profund urăște și disprețuiește El orice fățărnicie și înșelătorie. Pretinzând că
au dat tot, Anania și Safira au mințit pe Duhul Sfânt și, ca urmare, au pierdut viața aceasta,
cum și viața viitoare. Același Dumnezeu care i-a pedepsit osândește astăzi orice falsitate.”
Ellen White, Faptele Apostolilor, pag. 75.

03.07.2020

2 Timotei 4:13 “Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi
cărţile, mai ales pe cele de piele.”

“Când vei veni, adu-mi cărţile.” - Ce putem învăța din această afirmație?

Probabil știți că, în vremurile acelea, Sfintele Scripturi nu erau strânse într-un singură carte, ci
erau scrise pe suluri de piele sau papirus.

Aflat în închisoare, fără posibilitatea de a fi eliberat și confruntându-se cu certitudinea morții

prin decapitare, apostolul Pavel i-a cerut lui Timotei să-i aducă cărțile. De ce? Deoarece ele
constituiau sursa lui de creștere spirituală. Adevărul este că:

1) Dacă nu continui creșterea, nu-ți vei atinge potențialul, te vei plafona și vei “muri”.
Când poetul Longfellow era înaintat în vârstă, un admirator l-a întrebat cum de mai poate
scrie atât de frumos. Arătând spre un măr din apropiere, el a răspuns: “Acel copac este foarte
bătrân, dar nu am văzut niciodată flori mai frumoase. Pe acel copac cresc mlădițe noi în
fiecare an și din acel lemn nou ies acele flori. Așa că eu încerc să cresc câte puțin în fiecare
an”.

2) Creșterea nu se întâmplă peste noapte.

Ea te va susține chiar și în vremuri de strâmtorare. Te va provoca permanent să-ți reanalizezi
concepțiile despre care ai presupus mereu că sunt adevărate. Când te concentrezi asupra
creșterii nu vei mai lăsa loc pentru ignoranță în viața ta.

3) Creșterea este responsabilitatea ta.

Când eram copii, părinții au fost responsabili pentru creșterea noastră dar acum noi suntem
cei ce avem responsabilitatea în ceea ce privește creșterea. Totuși, puțini se dedică acestui
proces deoarece creșterea necesită schimbare și nu ne simțim în largul nostru cu provocările
pe care le aduce schimbarea. Creșterea necesită renunțare temporară la siguranță, înseamnă să
renunți la lucrurile familiare și la tiparele care te limitează, la munca sigură dar fără satisfacții,
la lucruri în care nu mai crezi, la relațiile care și-au pierdut însemnătatea …

Dacă nu ne schimbăm, nu creștem și dacă nu creștem nu trăim cu adevărat.(Gail Sheehy)

06.07.2020

Psalmii 25:4-5 “Arată-mi, Doamne, căile Tale şi învaţă-mă cărările Tale. Povăţuieşte-mă în
adevărul Tău şi învaţă-mă; căci Tu eşti Dumnezeul mântuirii mele, Tu eşti totdeauna
nădejdea mea!”

Cu toții am constatat faptul că, chiar și deciziile simple pot fi stresante. Imaginați-vă un copil
chinuindu-se să aleagă între o mașinuță roșie și una albastră, sau între una de poliție și una de
pompieri, etc.
Deciziile importante fac parte din viața noastră de adulți fie că vrem, fie că nu. Fiecare dintre
noi, la un moment dat, se va afla în fața unei situații în care va fi obligat să ia o decizie ce-i
poate schimba viața. Iată câteva exemple de decizii care-ți pot da mari bătăi de cap: cu cine să
te căsătorești, ce carieră să alegi, dacă să cumperi o casă sau să te supui unei operații riscante
iar lista ar putea continua.

Sunt convins că cei mai mulți dintre noi am luat, la un moment dat, și unele decizii
neînţelepte. Pentru a putea face față stresului inevitabil al luării deciziilor dar și pentru a ne
asigura că deciziile pe care le vom lua sunt bune și după voia lui Dumnezeu, vă invit să
analizăm următoarele prinicpii biblice:

- Gândiţi-vă la consecinţele pe termen lung.

“Omul chibzuit vede nenorocirea şi se ascunde, dar cei proşti merg înainte şi sunt pedepsiţi.”
(Proverbe 22:3)
Unele decizii au consecinţe însemnate de aceea încercaţi să stabiliţi dinainte care vor fi
acestea. Nu vă lăsaţi orbiţi de avantajele de moment, care v-ar putea împiedica să vedeţi
posibilele consecinţe de mai târziu. După ce cântăriţi atât avantajele, cât şi dezavantajele,
stabiliţi ce factori sunt mai importanţi.

- Nu vă pripiţi.
”Planurile omului harnic nu duc decât la belşug, dar cel ce lucrează cu grabă n-ajunge decât
la lipsă.” (Proverbe 21:5)
Deciziile luate în grabă se pot dovedi în scurt timp neînţelepte. De exemplu, adolescenţii
îndrăgostiţi nebuneşte nu trebuie să se căsătorească în pripă. Altminteri, s-ar putea să simtă pe
propria lor piele adevărul următoarelor cuvinte: „Căsătoreşte-te în grabă şi te vei căi pe
îndelete“ Dar a-ţi acorda suficient timp nu înseamnă a tărăgăna lucrurile. Unele decizii sunt
atât de importante încât cel mai înţelept este să fie luate cât mai repede posibil. O întârziere
inutilă ar putea să ne coste scump atât pe noi, cât şi pe alţii. A amâna fără rost luarea unei
decizii poate fi în sine o decizie — probabil una neînţeleaptă.

- Fiţi receptivi la sfaturi.

Întrucât nu există două situaţii identice, probabil că două persoane nu vor lua aceeaşi hotărâre
când au de rezolvat probleme asemănătoare. Totuşi, ne este de folos să auzim părerea celor ce
s-au confruntat cu o situaţie similară. Întrebaţi-i cât de mulţumiţi sunt de decizia pe care au
luat-o. De exemplu, dacă e vorba despre o meserie, întrebaţi-i pe cei ce o practică deja care
sunt avantajele, precum şi inconvenientele meseriei. Ce foloase au în urma alegerii lor, ce
obstacole au întâmpinat şi, eventual, la ce riscuri se expun?

- Lăsaţi-vă îndrumaţi de o conştiinţă luminată de Duhul Sfănt.

”Planurile omului harnic nu duc decât la belşug, dar cel ce lucrează cu grabă n-ajunge decât
la lipsă.” (Proverbe 21:5)
Conştiinţa, atunci când este luminată de Duhul Sfânt, ne poate ajuta să luăm decizii în
armonie cu principiile după care alegem să trăim. Pentru un creştin, aceasta înseamnă să-şi
modeleze conştiinţa după gândurile lui Dumnezeu.

- Cum îi afectează pe alţii deciziile noastre.

„Un fiu înţelept este bucuria tatălui, dar un fiu nebun este mâhnirea mamei sale“. (Proverbe
10:1)
Deseori deciziile noastre îi afectează şi pe alţii. De aceea, nu luaţi niciodată o decizie
neînţeleaptă ce v-ar putea prejudicia preţioasele relaţii cu rudele, cu prietenii şi, mai presus de
toate, cu Dumnezeu.

Pe de altă parte, e bine de știut că, din când în când, va trebui să alegeţi între prieteni. Spre
exemplu, probabil că aţi hotărât să renunţaţi la concepţiile religioase anterioare, despre care
ştiţi acum că n-au o bază biblică. Poate că decizia pe care aţi luat-o nu va fi pe placul unora
dintre rudele sau prietenii voştri, dar orice decizie aprobată de Dumnezeu este o decizie
înţeleaptă.

07.07.2020

Psalmul 103:8,10-12 “Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în

bunătate. Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre. Ci
cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem
de El; cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre
de la noi.”

“A fi sau a nu fi” - IERTAT!

Una dintre cele mai frecvente înșelătorii pe care Satana o folosește pentru a-i descuraja pe
creștini este încercarea de a-i convinge că păcatele nu le sunt iertate, cu toate că Dumnezeu a
promis aceasta prin Cuvântul Său.

Dacă te încrezi în Domnul Isus, ca Mântuitor personal, îți dai repede seama că acest sentiment
de incertitudine, că “ești sau nu ești iertat”, nu vine de la Dumnezeu, ci direct de la diavolul!
Sunt mulți creștini care vorbesc despre iertarea lui Dumnezeu, simt remușcare față de păcatele
pe care le-au săvârșit, le mărturisesc înaintea lui Dumnezeu și se depărtează de ele, dar în
adâncul ființei lor încă nu cred că au fost iertați pe deplin. Ce este de făcut?

După cum puteți vedea, Satana vrea să ne reamintească trecutul și păcatele săvîrșite, pentru a
le folosi ca să ne dovedească că Dumnezeu nu ne poate ierta sau restaura viața. Acest atac al
diavolului ar trebui însă să fie pentru noi, nu un prilej de șovăire, ci o provocare pentru a ne
încrede și mai mult în promisiunile lui Dumnezeu și a ne bizui cu și mai multă tărie pe
dragostea Sa. Prin versetele de astăzi, Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu nu numai că ne
iartă păcatele, dar le și îndepărtează complet dinaintea Lui.

Îți mai faci cumva griji cu privire la păcatele din trecutul vieții tale? Îți ceri iertare, dar încă nu
te simți eliberat și nici n-ai scăpat total de vinovăție? Dacă trăiești această povară a
incertitudinii, te îndemn ca în această zi să arunci asupra lui Dumnezeu toate aceste îndoieli și
să te odihnești deplin în promisiunea iertării divine!

“Hristos ne-a asigurat tot ceea ce avem nevoie pentru a fi puternici. Ne-a dat Spiritul Sfânt, a
cărui însărcinare este să ne amintească toate promisiunile pe care Hristos le-a făcut, că putem
avea pace și putem avea sentimentul iertării. Dacă ne vom păstra ochii ațintiți spre
Mântuitorul nostru și ne vom încrede în puterea Sa, vom fi inundați de siguranță, pentru că
îndreptățirea lui Hristos va deveni îndreptățirea noastră.” Ellen White, Solii câtre tineret, pag.
107.

09.07.2020

2 Corinteni 4:7 “Comoara aceasta o purtăm in niște vase de lut”

Tema acestui verset este contrastul dintre “mesajul” Evangheliei (vezi versetul 6) şi “mesagerul
Evangheliei”.
Mesajul Evangheliei lui Hristos este dus mai departe de mesageri slabi şi fragili. Dumnezeu a
hotărât aşa, pentru ca să nu fie nici un fel de neînţelegeri cu privire la sursa acestei mari puteri
transformatoare de viaţă a Evangheliei Domnului Isus Hristos. Acest aspect este ilustrat în
versetul 7 prin contrastul dintre o comoară şi un vas de lut.

În timpul în care a fost scrisă această epistolă, erau în uz foarte multe vase de lut. Ele erau
folosite, de exemplu, ca recipiente pentru apă şi hrană. Uneori ele erau folosite şi pentru
păstrarea obiectelor de valoare, cum ar fi de exemplu banii, bijuteriile sau chiar pergamentele
(sulurile scrise de la Marea Moartă au fost găsite în astfel de vase de lut). Lămpile obişnuite din
timpul acela erau de asemenea din vase de lut. Ele erau niște vase de lut ieftine, micuțe, având
o formă ușor alungită, fiind umplute cu ulei de măsline şi un fitil plutitor. Toate aceste vase de
lut puteau fi procurate tot aşa de uşor, precum se şi spărgeau. Cioburi ale unor astfel de vase se
găsesc şi astăzi în ruinele din antichitate. Contrastul dintre purtătorul şi conţinutul mesajului
creştin este foarte bine ilustrat în felul acesta.

Mesajul Evangheliei este deosebit de valoros, ca o comoară, dar este păstrat intenţionat în „vase
de lut” omeneşti uzuale şi care arată obişnuit, nu sunt supraoameni! Această comoara este pusă
în noi de Cineva din afară și, odată pusă acolo, are puterea de a schimba atât esența a ceea ce
suntem, cât și acțiunile noastre. Altfel cum ar putea moartea din noi să fie transformată în viață,
lipsa de valoare din noi în comoară și cine poate fi sursa acestei comori? Numai Cel ce este
Viața absolută poate să producă aceasta. Este clar că e vorba de o “comoară” care aduce cu ea
o “putere” nemaipomenită, ce provine de la Dumnezeu.

De aceea, lasă-L pe Dumnezeu să-ți umple vasul tău de lut cu valoare, cu această comoară
care nu piere și nu se devalorizează, iar apoi împarte această comoară și altora. Ai grijă
întotdeauna să faci deosebirea dintre comoară și vas. Nu lăsa pe nimeni să creadă că tu ești
comoara. Apostolul Pavel spune: “Comoara aceasta o purtăm”, el nu a spus că noi suntem
comoara!

10.07.2020

Geneza 22:1 “După aceste lucruri, Dumnezeu a pus Ia încercare pe Avraam”

Una dintre cele mai cunoscute și fascinante vieți, descrise în Biblie, este cea a lui Avraam.
Sunt foarte multe lucruri care ne pot servi ca “lecții de viață” din experiența vieții lui Avraam.
O să redau pe scurt, astăzi, câteva dintre acestea.

În primul rând, poti umbla cu Dumnezeu și totuși să nu cunoști amănuntele destinului tău.
Avraam “a plecat fără să știe unde se duce” (Evrei 11:8).

În al doilea rând, când Dumnezeu îți face o promisiune, “termenul limită” este hotărât de El.
Avraam a așteptat 20 de ani ca să se nască Isaac și să se împlinească promisiunea “voi face
din tine un neam mare” (Geneza 12:2).

În al treilea rând, înainte să înțelegi bine, vei înțelege greșit. Sătul să mai aștepte, Avraam, la
îndemnul soției sale, Sara, l-a făcut pe Ismael. Dacă ar fi așteptat cu răbdare și credință, Isaac
s-ar fi născut după calendarul lui Dumnezeu. Deseori cele mai mari “erori” din viața
credincioșilor se produc datorită nerăbdării.

În ultimul rând, viața lui Avraam ne învață că poți avea credință într-un domeniu și totuși să
experimentezi teama în altul. Când Avraam a ajuns în Gherar, împăratul Abimelec a pus ochii
pe soția lui, Sara. Gândindu-se numai la el, Avraam a spus: “este sora-mea “ iar Abimelec “a
luat pe Sara” (Geneza 20:2). Cu toții avem parte de momente în care cădem pradă fricii,
propriului nostru interes sau cerințelor altora. Dacă nu ar fi harul lui Dumnezeu, am fi cu toții
descalificați!

Apoi Biblia spune:

“După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam și i-a zis: “la pe fiul tău pe
care-l iubești” și adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune Eu” (Geneza
22:1-2).

Să remarcăm cuvintele “după aceste lucruri”. Încercările prin care ai trecut încep să aibă sens
când te confrunți cu cea mai mare încercare. Amintindu-şi acum de propriile cuvinte
profetice, Avraam a numit locul Jehovaiiré, Domnul va purta de grijă (Geneza 22: 14). Pe
acest loc sfinţit, în Sfânta Sfintelor din templul lui Solomon şi-a avut lăcaşul, mai târziu, slava
Şechinei lui Dumnezeu. ȘI tot pe acest munte a avut loc respingerea cu asprime a
Adevăratului Miel al lui Dumnezeu de către conducătorii iudei.
“Dumnezeu și-a încercat totdeauna poporul în cuptorul suferințelor, ca să-l probeze hotărât și
cu adevărat și să-l curețe de toate nedreptățile. După ce Avraam și fiul său au trecut cea mai
severă probă la care au putut fi supuși, Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam prin îngerul Lui:
“Căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu
pentru Mine.” Prin această faptă mare, caracterul lui Avraam a strălucit remarcabil. Ea
ilustrează cu putere desăvârșita lui încredere în Domnul, de la care n-a reținut nimic, nici
chiar pe fiul său primit prin făgăduință.” Ellen White, Mărturii, vol 4, pag. 18.

13.07.2020

Ioan 4:40-42 “Când au venit samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Şi El a rămas
acolo două zile. Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Şi ziceau femeii:
„Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim
că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.”

În lumea în care trăim, ecumenismul a căpătat dimensiuni îngrijorătoare. Cea mai mare erezie
cu care lumea se confruntaă astăzi, este credința că toate religiile sunt la fel.

Cu siguranță că în marile religii ale lumii, găsim anumite valori morale și învățături care ne
pot fi benefice. Însă, spre deoasebire de toate acestea, numai creștinismul este religia care
aduce viață și conduce spre viață.

Dacă celelalte religii au întemeietori umani și se bazează pe învățături promovate de
oameni, întemeietorul creștinismului este de origine divină, iar învățăturile pe care creștinii le
promovează, conțin “Adevărul” Cuvântului lui Dumnezeu.

Dacă celelalte religii prezintă o filozofie de viață, creștinismul prezintă exemplul unei
Persoane care înainte de a ne spune ce ar trebui noi să facem, a împlinit El mai întâi, tot ceea
ce ne cere.

Toți cei ce ajung să cunoască viața și învățăturile Domnului Isus și prin credință dobândesc o
schimbare a vieții, ajung să cunoască că El este fără pereche.

Acest măreț adevăr a fost descoperit și de către locuitorii Samariei, care s-au convins prin
experiența întâlnirii personale cu Hristos, că El este Mesia.

Descoperirea aceluiași Adevăr ne mărește însă și responsabilitatea pe care o avem față de

lumea în care trăim.

“Îndată ce L-a găsit pe Mântuitorul, samariteanca a adus și pe alții la El. Ea s-a dovedit un
misionar mai harnic chiar decât ucenicii. Ei n-au văzut nimic în Samaria care să arate că era
un câmp promițător. Gândurile lor erau ațintite asupra unei lucrări mari, care trebuia să se
facă în viitor. Nu vedeau că în jurul lor chiar era o recoltă care trebuia adunată. Dar, prin
femeia pe care o disprețuiau, o întreagă cetate a fost adusă la Mântuitorul. Ea a dus îndată
lumina la compatrioții săi”. Ellen White, HLL, pag. 195.

“Samaritenii au fost atrași și entuziasmați de învățăturile lui Isus. Totuși ei n-au fost
mulțumiți numai cu această scurtă convorbire, ci doreau cu sete să primească și mai departe
învățături. De aceea ei Îl rugară, să rămână la ei și să-i învețe. Atunci Isus a rămas două zile în
Samaria, și mulți crezură într-Însul și primiră cuvintele Sale. Acești ascultători samariteni
viețuiau în întuneric și superstiție; totuși ei nu erau mulțumiți cu starea lor, iar cuvintele lui
Isus îi liberă de multe îndoieli, care chinuiseră sufletele lor. Foarte mulți, care mai mult din
curiozitate voiau să vadă și să audă pe acest bărbat ciudat, fură convinși de adevărurile
învățăturii Sale și-L mărturisiră ca Mântuitor al lor. Ei ascultau cu zel la cuvintele Sale, care
erau rostite cu privire la Împărăția lui Dumnezeu. În marea lor bucurie ei ziseră către femeie:
“Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că le-am auzit noi înșine, și
știm că acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.” Ellen White, HLL, pag 117.

Noi avem ceva și cunoaștem pe Cineva, de care toți ceilați oameni au atâta nevoie.

14.07.2020

2 Corinteni 4:16 “De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru de afară
se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi.”

Înainte de toate, acest text necesită o scurtă explicație a metaforelor folosite de apostolul
Pavel:
- “omul nostru de afară” reprezintă “trupul”, partea vizibilă a omului, care este supus
degradării, sub măcinarea şi sfâşierea vieţii.
- “Omul dinăuntru, reprezintă natura spirituală renăscută a omului, care a fost şi este
zilnic reînnoită de Duhul lui Dumnezeu (vezi: Romani 7,22; Efeseni 3,16).

Avem cântar, oglindă și metru ca să urmărim dezvoltarea “omului de afară”. Dar cum se
poate ajunge la înnoirea, din zi în zi, a “omului nostru dinăuntru”?

Lucrarea zilnică de reînnoire, produsă de Duhul Sfânt în viața credinciosului, este ceea ce
aduce restatornicirea deplină a chipului lui Dumnezeu în sufletul omului. În felul acesta, deşi
omul din afară poate să îmbătrânească şi să treacă odată cu trecerea anilor, omul din interior
continuă să crească în har atâta timp cât durează viaţa. Un aspect al lucrării Duhului Sfânt este
înnoirea credinciosului cu un plus de viaţă, energie, curaj şi credinţă în domeniul spiritual.

Apostolul Pavel putea să privească în linişte încercările vieţii, trecerea timpului, înaintarea în
vârstă, durerea, suferinţa şi moartea însăşi. În acelaşi timp, Duhul Sfânt i-a adus asigurarea
nemuririi, un dar care avea să fie primit în ziua învierii (2 Timotei 4,8).

Fiecare creştin are nevoie de această înnoire zilnică, dacă nu vrea ca experienţa sa cu
Dumnezeu să devină împietrită şi formală. Reînnoirea spirituală aduce o nouă lumină din
Cuvântul lui Dumnezeu, noi experienţe ale harului pentru a fi împărtăşite cu alţii, o nouă
curăţire a inimii şi a minţii. Prin contrast, cei care nu sunt născuţi din nou sunt de obicei
preocupaţi de lucrurile care ţin de omul din afară: ce să mănânce, cu ce să se îmbrace şi cum
să se distreze.

“De aceea noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru din afară se trece, totuși
omul nostrum dinăuntru se înnoiește din zi în zi.” 2 Corinteni 4:16

Pavel simțea puterea vrăjmașului; dar, deși tăria lui fizică scădea, totuși, în mod credincios și
neșovăitor, el vestea Evanghelia lui Hristos. Îmbrăcat în toată armătura lui Dumnezeu, acest
erou al crucii se avânta înainte în luptă. Glasul său, care îi îmbărbăta pe corinteni proclama
triumful său în luptă. Ațintindu-și privirea spre răsplata celui credincios, el exclama în tonuri
biruitoare: “Întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate
veșnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd;
căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice”. Ellen
White, Faptele Apostolilor, pag. 332.

Fii recunoscător pentru “omul tău de afară”. Trăiește în pace cu el, folosește-te de tăria lui,
acceptă-i li­mitările, lasă-I să lucreze și bucură-te când este promovat. Dar nu uita “omul de
afară” se trece!
În schimb, “omul tău dinăuntru” modelat de lucrarea specială a Duhului Sfânt, prin nașterea
din nou, este capabil să se dezvolte pregătindu-se pentru veșnicie.

16.07.2020

Ioan 15:1-2 “Eu sunt adevărata Viţă, şi Tatăl Meu este Vierul. Pe orice mlădiţă care este în
Mine, şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi
mai mult rod.”

Asemănarea creștinilor cu mlădița de viță de vie conține și chemarea pe care Dumnezeu ne-a
adresat-o de a fi “roditori”.

Care este oare semnificația “rodirii” din cuvintele Domnului Isus?

Aşa cum mlădiţele sunt dependente de legătura lor cu butucul în ce priveşte viaţa şi
productivitatea, tot aşa creştinul este dependent de unirea cu Hristos în ce priveşte viaţa şi
rodnicia spirituală. Acela care mărturiseşte că este în Hristos trebuie să dovedească aceasta
prin aducerea de roade corespunzătoare mărturisirii sale. Roadele acestea sunt denumite în
altă parte roade ale Duhului (Galateni 5,22; Efeseni 5,9), sau roade ale neprihănirii, (Filipeni
1,11; Evrei 12,11). Aceste roade se dau pe faţă în caracter şi în viaţă. Când aceste “roduri
bune” (Iacov 3,17) lipsesc se impune îndepărtarea ramurei neroditoare.

Dumnezeu taie din viața credincioșilor lucrurile care împiedică rodirea pentru a le asigura o
viață “din belșug”. Caracterul este curăţit prin încercările şi necazurile vieţii.
Deşi încercarea poate fi dureroasă în final aduce, celor ce au trecut prin şcoala ei, roada
dătătoare de pace a neprihănirii (Evrei 12,11). Mlădițele neroditoare va fi tăiate de tot, pe
când cele roditoare sunt doar curățate de ceea ce le împiedică să rodească, ele sunt
binecuvântate și vor rămâne în “Viță” pentru totdeauna.

În “relație” cu Domnul Isus sunt tot felul de oameni, iar ei sunt asemănați cu “mlădițele”.
Cele ”neroditoare” se referă la o relație superficială, formală, iar cele “roditoare” se referă la o
relație autentică, vie. Ambele tipuri de mlădițe sunt “în Hristos” dar au deznodăminte diferite:
unele sunt aruncate în foc și ard, iar altele rămân în “Viță” fiind binecuvântate pentru
totdeauna. Diferența dintre cele două categorii de “mlădițe” o constituie “roada”.

Unii sunt creștini doar cu numele, frecventează poate de zeci de ani biserici creștine, se roagă
în numele lui Isus Hristos, etc., dar n-au roade pentru că le lipsește adevărata pocăință și
nașterea din nou.
Domnul Isus a spus “După roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7:16). A aduce “roade vrednice
de pocăință” nu este același lucru cu a face “fapte bune”. Fapte de caritate poate face oricine
dar “roade” nu poate aduce decât cineva care are o “natură duhovnicească” pentru că este
“născut din nou” și a fost înnobilat de Duhul Sfânt. Când mulțimile veneau la Ioan
Botezătorul, el le spunea: “Faceți mai întâi roade vrednice de pocăință”. Pocăința aduce roadă
după voia lui Dumnezeu, în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu și produce în om o “fire”
nouă, duhovnicească.

Poți să vii la biserică o viață întreagă, dar dacă nu aduci roadă, în final vei fi “tăiat” și
îndepărtat din “Viță”.

Care este “Roada Duhului”?

Galateni 5:22-23 răspunde la această întrebare: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare,
bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor.” Toate aceste însușiri
conturează caracterul nobil al creștinului adevărat.

Apostolul Pavel spune, în Romani 6:22l: “Dar acum, odată ce ați fost izbăviți de păcat și v-ați
făcut robi ai lui Dumnezeu, aveți ca “rod” sfințirea, iar ca sfârșit viața veșnică.”

2 Petru 1:5-8 “De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu
fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu
evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni. Căci, dacă aveți din
belșug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici NERODITORI în ce
privește deplina cunoștință a Domnului nostru Isus Hristos.”

17.07.2020

Isaia 55:1 “Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi
bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte fără bani şi fără plată!”

“fără bani şi fără plată!”

În lumea noastră egoistă nu poți avea nimic fără bani. Cu bani poți obține aproape totul, chiar
și satisfacerea celor mai josnice dorințe. Totul are prețul său. Societățile de asigurări
calculeaza chiar și valoarea vieții unui om.

Cu bani poți cumpăra o casă, dar nu un cămin fericit. O asigurare pe viață nu ajută contra
fricii de moarte. Cu bani se pot cumpăra calmante, dar nu se poate cumpăra pacea inimii. Cu
banii poţi cumpăra mâncare, dar nu și pofta de mâncare. Poţi cumpăra perne moi, dar nu şi
somnul. Poţi cumpăra medicamente, dar nu şi sănătate. Poţi cumpăra multe cărţi, nu însă şi
minte. Poţi câştiga mulţi prieteni, nu însă și credinţa și prietenia lor statornică. Poţi cumpăra
multe desfătări, nu însă şi adevărata fericire.

Cu “bani trecători” se pot obține numai “bunuri trecătoare”. Da, cu bani se pot cumpăra
multe: comoditate, dar nu fericire, un avocat, dar nu un Mântuitor, un loc în cimitir, dar nu în
Cer.
Vestea bună a Evangheliei Domnului Isus Hristos este că adevăratele valori, durabile, pe care
nu le putem cumpăra, le putem primi gratuit. Mântuirea, iertarea păcatelor, pacea cu
Dumnezeu, viața veșnică ne sunt oferite “astăzi” gratuit, fie că suntem bogați, fie săraci.

Dumnezeu, care stăpânește cerul și pământul, nu are nevoie de plata noastră. El a plătit un
preț mult mai mare decât toate comorile lumii, “jertfa Domnului Isus”, Fiul Său preaiubit.

Pentru a ne binecuvânta, El așteaptă doar să ne recunoaștem vina, dar și incapacitatea noastră

de a plăti.

“Dorești însă din toată inima să fii iertat, să fii curățit, eliberat. Armonia cu Dumnezeu,
asemănarea cu El: ce pot face oare pentru a le obține? Ceea ce îți trebuie însă este pacea:
iertarea, pacea și iubirea cerului în suflet. Banii nu o pot cumpăra, mintea nu o poate procura,
iar înțelepciunea nu poate ajunge până la ea; prin propriile tale eforturi nu vei putea niciodată
nădăjdui s-o obții. Dar Dumnezeu ți-o oferă în dar, “fără bani și fără plată.” Depinde numai de
tine dacă vei dori să întinzi doar mâna și s-o prinzi. Domnul spune: “De vor fi păcatele
voastre cum e cârmâzul se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca
lâna” (Isaia 1:18). Ellen White, Cale către Hristos, pag. 49.

20.07.2020

Ioan 13:34 “Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții”

Îmi amintesc că acum câțiva ani am citit o știre despre povestea unui băiat cu cancer, care
făcea chimioterapie și își pierdea părul. Pentru a-și arăta dragostea și sprijinul lor, colegii lui
de clasă s-au ras toți în cap ca băiatul să nu se simtă jenat când se va întoarce la școală. Știrea
respectivă prezenta o fotografie cu ei toți, pe care scria: ”Tot ce facem, facem împreună”.

Aceasta cred că este “legea dragostei” de care vorbea Domnul Isus când a spus: “Vă dau o
poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții”.

Am convingerea că lucrul acesta a părut foarte ciudat pentru oamenii cărora li s-a adresat Isus,
deoarece ei erau obișnuiți să se raporteze unii la alții, în situații de criză majoră, după legea
răzbunării și cea a talionului, care constituiau norma de comportare a lumii antice, inclusiv a
poporului evreu. Acele două legi, legea răzbunării și legea talionului, apar chiar și în scrierile
Vechiului Testament.

1) Legea răzbunării. Înainte de Moise, legea pământului era legea junglei. În esență, ea
spunea: “Dacă mă lovești, și eu te lovesc și apoi te voi lovi și mai tare”! Dușmanii căutau în
mod activ să-și regleze conturile, întrucât răzbunarea nu era numai acceptată, era chiar
încurajată.
Trebuie să menționez faptul că în orice etapă a evoluţiei sociale s‑a considerat că omul nu va
conştientiza în mod real gravitatea şi efectele dăunătoare ale faptelor sale dacă nu va resimţi
personal efectele mai mult sau mai puţin aspre ale pedepsei aplicate. Sancţiunea sau pedeapsa
era privită ca o reacţie naturală a societăţii împotriva membrilor săi care aduceau atingere
unor valori. Răzbunarea, plata cu aceeaşi monedă, pentru o vreme, au constituit forma unică şi
universală de pedepsire a celui care a greşit. Sistemul bazat pe răzbunare era justificat şi avea
aceleaşi caracteristici ca şi pedeapsa, acestea concretizându‑se prin simpla descurajare socială
sau prin aplicarea unei sancţiuni.

2) Legea talionului. Cea mai veche lege a Antichităţii a fost Codul lui Hammurabi, în care
apare pentru prima data legea talionului. Este important de menționat faptul ca Hamurabi a
trăit cu peste patru secole înainte de Moise. În vremea lui Moise, răzbunarea a fost înlocuită
cu “recompensa”, care permitea “arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru
vânătaie, „iar de va fi altă vătămare”, să se plătească „suflet pentru suflet, ochi pentru ochi,
dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior” (Exod 21:24-25). Puteai să-i faci
dușmanului numai ce ți-a făcut el ție. Pentru noi, lucrul acesta sună dur, dar pe atunci
reprezenta un progres major față de legea răzbunării. Reiase foarte clar că Vechiul Testament
nu doar admitea justiţia retributivă, ci o reglementa, impunând legea talionului.

Apoi a venit Domnul Isus și a introdus o a treia lege.

3). Legea dragostei. Ea spunea că nu trebuie să-ți faci dreptate; puteai alege să ierți, iar dacă
nu iertai nici rugăciunile tale nu erau ascultate de Dumnezeu și nici păcatele nu-ți erau iertate.
Această nouă lege demonstrează dragostea necondiționată pe care Dumnezeu o arată față de
noi și după care ne cheamă și pe noi să trăim. Așadar, legea dragostei reprezintă ieșirea din
tiparul de găndire guvernat de firea pământească și poate fi împlinită cu condiția
experimentării “nașterii din nou” prin lucrarea Duhului Sfânt.

În locul legilor răzbunării Domnul Isus a prezentat o lege nouă, croită după principii divine.
Această nouă lege era “legea dragostei”, care avea să schimbe paradigma de gândire a
omenirii și care suna astfel: Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.” Dar
Eu vă spun: să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept,
întoarce-i şi pe celălalt. Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe
vrăjmaşul tău.” Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii
ai Tatălui vostru care este în ceruri …” (Matei 5:38-39,43-45)

“Manifestarea urii nu va birui niciodată răutatea vrăjmașilor noștri. Totuși iubirea și bunătatea
dau naștere iar la iubire și bunătate. Deși Dumnezeu răsplătește cu credincioșie virtutea și
pedepsește viciul, totuși El nu retrage deocamdată binecuvântările Sale de la cei nelegiuiți,
deși ei dezonorează numele Său zilnic. El lasă soarele și ploaia peste cei drepți și peste cei
nedrepți, și le dă prosperitate pământească la fel, și la unul și la altul. Dacă Dumnezeu Cel
prea sfânt arată atâta indulgență și atâta bunăvoință față de cei răsculători și idolatri, cu cât
este deci mai necesar, ca omul păcătos să dea pe față același sentiment față de semenul său. În
loc să blesteme pe insultătorii săi, din contră datoria sa este, să-i întoarcă de la calea lor cea
rea, tratându-i cu o bunătate și indulgență, care să se asemene cu cea a lui Hristos, față de
prigonitorii Săi. Isus învăță pe urmașii Săi, să stăruie a da pe față o bunăvoință creștină față de
toți cei cu care vin în contact; ei nu trebuie să uite faptele de milostenie, ci să fie față de cei
lipsiți mai binefăcători decât cei din lume. Copiii lui Dumnezeu trebuie să dea pe față acel
spirit, care domnește în cer, iar nu caracterul cel strâmt și egoist al spiritului lumesc. Numai
desăvârșirea singură corespunde conduitei creștine.” Ellen White, Hristos Lumina Lumii, pag
185.
21.07.2020

Matei 22:29 “Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici
Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.”

„Vă rătăciţi!” Prin această afirmație Domnul Isus a identificat starea exactă în care se aflau
interlocutorii Săi, acea grupă de saduchei, reprezentanții de seamă ai preoțimii evreești din
vremea aceea. Este de necrezut că tocmai niște învățați evrei, cu origini din familiile de preoți,
foarte îngâmfați si siguri pe ei, au fost descriși de Mântuitorul ca niște oameni rătăciți. Din
punct de vedere spiritual aceștia, pierduseră drumul curat al învățăturilor Sfintelor Scripturi și
mergeau acum într-o direcție greșită, fiind ghidați mai mult de ideile filosofiei grecești.
Abătându-se de la învățăturile inspirate ale Scripturii ei pierduseră nu doar “calea adevărului”
ci se pierduseră de Acela care este Adevărul. Dar poate cel mai dureros aspect al stării în care
se aflau saducheii îl reprezenta faptul că nu conștientizau că s-au rătăcit ci se simțeau în
deplină siguranță pe drumul al rătăcirii lor.

Tabloul aceasta mi-a adus aminte de o statistică a accidentelor aviatice. Știați că cele mai
multe accidente de avion nu sunt cauzate de defecțiuni mecanice, ci de eroare de pilotaj? În
majoritatea cazurilor, pilotul nu s-a ghidat după instrumentele de bord, așa că a depins de
două “elemente care înșeală” și anume: vederea și simțurile Vă invit în continuare să le
analizăm puțin.

1) Vederea. Câtă vreme piloții văd șoselele, podurile și punctele de reper, ei zboară în
condiții de siguranță. Dar când apare o furtună sau sunt învăluiți în ceață, ei au probleme.

2) Simțurile. În termeni aviatici, problema se numește “vertigo”. Dacă legi pe cineva la ochi,
îl pui într-un scaun rotativ, îl învârtești câteva clipe, după care oprești scaunul și îl întrebi în
ce direcție se învârte, el nu-ți poate spune cu certitudine.
Probabil că știți faptul că în urechea internă se găsesc centrii echilibrului, un dispozitiv
sensibil care seamănă cu bolobocul tâmplarului. Forța de învârtire trimite “bula” într-o parte,
cât de departe poate merge. Când nu mai are unde să meargă, “bula” începe să se întoarcă
chiar dacă persoana se învârtește încă în aceeași direcție. Așa că ea are senzația că se oprește
și că începe să se învârtă în cealaltă direcție, dar e numai o senzație. Dacă nu ar fi legată la
ochi și ar putea să vadă, ar putea ignora acele senzații și nu i s-ar părea dificil să știe în ce
direcție merge.

Este nevoie de multe ore de antrenament în condiții de furtună simulată pentru a-ți dezvolta
abilitatea de a zbura cu încredere, ghidat de instrumentele de zbor și de a ignora senzația de
amețeală.

În încercarea lor de a ocoli o furtună, mulți piloți dau de alta, care e și mai năprasnică. Dar
pilotul cu atestat de zbor pe vreme rea poate zbura direct prin ea. Poate că e complet
“încețoșat”, dar totuși își privește instrumentele de bord și poate zbura fără teamă. Dar pentru
a face asta, el trebuie să petreacă multe ore antrenându-se în condiții de furtună simulată.
Pentru el, problema e ceva normal. A trecut de multe ori prin așa ceva și știe ce are de făcut
într-o situație de urgență. Știe să-și folosească radioul și știe cum să primească ajutorul de la
turnurile de control. El știe cum să rămână conectat la frecvențele radio care se intersectează
pe cer pentru siguranța lui. Muntele care se conturează brusc în fața lui apare mai întâi pe
cadranul radarului de la aparatul de comandă, așa că aparatul de comandă poate ghida avionul
aflat în derivă, ocolindu-l.
De fapt, dacă pilotul nu e antrenat pentru vreme rea, e ilegal să zboare pe timp de furtună. De
ce? Pentru că dacă nu a investit timp și nu i s-a părut important să-și facă temele și să se
pregătească, echipamentul de orientare nu îi este de nici un folos.

Tu cum te pregătești pentru furtunile vieții?

Petreci suficient timp cercetând Cuvântul lui Dumnezeu?

Cunoașterea profundă a Bibliei este necesară dacă dorești să nu te rătăcești ci să navighezi în

siguranță prin furtunile vieții. Dacă aștepți până vine “furtuna” ca să găsești un verset care să
te ajute, ai așteptat prea mult și te vei rătăci ușor.

În calitate de copil al lui Dumnezeu, nu trebuie să te bazezi doar pe ”vedere” sau “simțuri” ci
trebuie să te lași condus de Adevărul care se află în Sfânta Scriptură.

“Saducheii se lăudau că, dintre toți oamenii, ei țin cel mai mult la Scripturi. Dar Isus a
arătat că ei nu cunoscuseră adevăratul lor înțeles. Cunoștința aceasta trebuia să fie explicată
prin lumina dată de Duhul Sfânt. El le-a declarat că lipsa lor de cunoștințe cu privire la
Scripturi și la puterea lui Dumnezeu era cauza confuziei lor asupra credinței și a întunecimii
lor spirituale. Ei căutau să reducă tainele lui Dumnezeu la măsura rațiunii lor mărginite.
Hristos i-a invitat să-și deschidă mintea față de adevărurile sfinte, care puteau să le lărgească
și să le întărească înțelegerea. Mii de oameni devin necredincioși, pentru că mintea lor
mărginită nu poate cuprinde tainele lui Dumnezeu. Ei nu pot să explice minunata putere
dumnezeiască ce se vede în lucrările Sale, de aceea leapădă dovezile unei asemenea puteri,
atribuindu-le forțelor naturale, pe care le înțeleg și mai puțin. Singura cheie a tainelor care ne
înconjoară este recunoașterea prezenței și puterii lui Dumnezeu în tot ce ne înconjoară.” Ellen
White, Viața lui Isus, pag. 605.

22.07.2020

Romani 13:8 „Să nu datorați nimănui nimic”

Trăim timpuri când “a împrumuta” este la ordinea zilei, indiferent dacă de la persoane
cunoscute, de la case de ajutor reciproc sau de la bănci. Cu doar câțiva ani în urmă, românii
erau încurajați să facă împrumuturi și astfel să cumpere doar pe bază de buletin iar aceasta a
fost mare capcană pentru oamenii săraci și creduli care s-au trezit cu datorii pe care nu erau
capabili să le achite. Un alt instrument prin care ne putem îndatora ușor și nechibzuit este
“cardul de credit” cu care ne curtează bâncile.

De obicei, împrumutăm bani ca să-i cheltuim și pornim de la premisa că vom putea să-i
returnăm şi că nu ne aşteaptă surprize financiare în viitor. Or, cum nu cunoaştem viitorul,
împrumutul implică întotdeauna un risc.

Poate că împrumutăm bani cu intenţia de a-i folosi înţelept. Dacă ajungem totuşi să trăim
dintr-un împrumut în altul, sunt probleme serioase. Este adevărat că împrumuturile ne pot
ajuta să obţinem nişte lucruri pe care altfel nu ni le putem permite. Dar împrumutarea repetată
este spiritul societăţii consumeriste ce caracterizează lumea în care trăm, care îi afectează pe
bogaţi şi pe săraci deopotrivă. Când întâlnim această ispită, să căutăm mijlocul de ieşire din
ea pregătit de Dumnezeu fiindcă împrumuturile pot fi un blestem (Deuteronomul 28:43-45).

Nu te obişnui să împrumuţi bani! Iar dacă ţi-ai format deja acest obicei, debarasează-te de el
cât mai curând posibil!

Trebuie să învăţăm să cheltuim cu înţelepciune şi să gestionăm bine banii, ca să nu ajungem

stăpâniţi de banii lumii acesteia! În unele cazuri este necesar să facem împrumuturi. Dar, când
facem un împrumut, trebuie să fim prudenţi şi să îl facem cu intenţia de a-l înapoia cât mai
repede cu putinţă. Datoria ne afectează viitorul şi ne obligă să ne supunem condiţiilor ei de pe
poziţia lipsei financiare. Este un elixir alunecos greu de refuzat şi greu de gestionat. Poate că
nu este un lucru imoral, dar nu ne fortifică viaţa spirituală.

Datoria poate însemna sclavie financiară, datornicul devenind „robul celui ce dă cu

împrumut” (Proverbele 22:7). Ea este strâns legată de sistemul economic în care trăim şi ne
gândim că este normal să trăim aşa. Dacă ţări întregi trăiesc din datorii, de ce să nu trăiască şi
indivizii la fel? Atitudinea aceasta este greşită.

„Trebuie să se facă economii cu stricteţe, altminteri vor fi necesare împrumuturile. Menţineţi-

vă în limitele disponibile! Fugiţi de datorii ca de lepră!” – Ellen G. White, Sfaturi privind
administrarea creştină a vieţii, ed. 2007, pag. 207

„Faceţi un legământ solemn cu Dumnezeu ca, prin binecuvântarea Sa, să vă plătiţi toate
datoriile şi apoi să nu mai datoraţi nimănui nimic, chiar dacă veţi mânca numai terci şi pâine.
Este atât de simplu ca, atunci când pregătiţi masa, să aruncaţi din buzunar douăzeci şi cinci de
cenţi pentru lucruri în plus! Voi să aveţi grijă de cenţi, căci dolarii vor avea singuri grijă de ei.
Mărunţişul de aici şi de dincolo cheltuit pe lucruri nefolositoare se adună şi devine dolari.
Tăgăduiţi-vă pe voi înşivă măcar atunci când sunteţi împresuraţi de datorii. […] Nu ezitaţi, nu
vă descurajaţi şi nu cedaţi! Renunţaţi la pofte, renunţaţi să vă satisfaceţi mofturile,
economisiţi banii şi plătiţi-vă datoria! Scăpaţi de ea cât mai curând posibil! Când vă veţi
elibera şi nu veţi mai datora nimănui nimic, veţi obţine o mare biruinţă.” – Ellen G.
White, Sfaturi privind administrarea creştină a vieţii, ed. 2007, p. 196

“Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii a
împlinit Legea.” Romani 13:8

23.07.2020

Geneza 3:10 „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică … şi m-am ascuns.”

Te-ai gândit vreodată că, practic, este imposibil să te ascunzi de Dumnezeu, pentru că El te
poate vedea oriunde te-ai afla?

Probabil că unul dintre cele mai devastatoare efecte ale păcatului este acela că ne desparte de
Dumnezeu și de ceilalți oameni. De fapt, lucrul de care Satan se bucură cel mai mult este
acela de a ne face să nu mai vedem de mila și îndurarea lui Dumnezeu.
Una dintre modalitățile pe care le folosește în realizarea acestui lucru este să ne facă să ne fie
frică să stăm în prezența lui Dumnezeu. Da, noi trebuie să venim în fața lui Dumnezeu cu
reverență, respect și “teamă”, însă nu în felul în care insinuează Satan.

Pentru cel necredincios, frica de Dumnezeu este frica de judecata Lui Dumnezeu, și de
moartea veșnică, moarte ce înseamnă despărțire veșnică de Dumnezeu (Luca 12:5; Evrei
10:31).

Altfel stau lucrurile cu cel credincios. Pentru el, frica este reverență față de Dumnezeu. În
Evrei 12:28-29 se găsește o excelentă descriere a acestei frici de Domnul:
„Fiindcă am primit dar o împărăție, care nu se poate clătina, să ne arătăm mulțumitori, și să
aducem astfel Lui Dumnezeu, o închinare plăcută, cu evlavie și cu frică; fiindcă Dumnezeul
nostru este un foc mistuitor.”

Acest sentiment de respect și uimire exprimă frica de Domnul pentru cel credincios. Acesta
este factorul care ne motivează să ne supunem Creatorului Universului.

În cartea Proverbe 1:7 citim următoarea declarație: “Frica de Domnul este începutul
înțelepciunii…”
Adevărata înțelepciune decurge din înțelegerea că Dumnezeu este sfânt, drept și neprihănit.
Până când nu înțelegem Cine este Dumnezeu și nu dezvoltăm o frică reverențioasă față de El,
nu putem avea adevărata înțelepciune.

În Deuteronom 10:12,20-21 găsim cuvintele, "Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul
Dumnezeul tău, decât să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să
iubești și să slujești Domnului Dumnezeului tău, din toată inima ta și din tot sufletul tău. Să te
temi de Domnul Dumnezeul tău, să-L slujești, să te alipești de El, și pe Numele Lui să juri. El
este slava ta, El este Dumnezeul tău. El a făcut în mijlocul tău aceste lucruri mari și grozave
pe care și le-au văzut ochii."

Frica de Domnul este temelia umblării noastre pe căile Lui, a slujirii Lui și fără îndoială, a
iubirii noastre față de El.

Ceea ce încearcă Satan să ne transmită este că noi trebuie să ne temem de Dumnezeu și că ar

trebui să ne ascundem de fața Lui, așa cum au făcut Adam și Eva. Cel rău încearcă să ne
păcălească, aducând în inimile noastre o frică nejustificată datorită căreia noi să ne
îndepărtăm și mai mult și să stăm la distanță de Dumnezeu. Însă, dacă vom da ascultare
acestei influențe diabolice vom ajunge într-o stare și mai rea, pentru că vom fi împiedicați să
beneficiem de protecția și dragostea pe care Domnul este gata să ni le oferă si vom fi foarte
vulnerabili în fața atacurilor celui rău.

Cei credincioși nu ar trebui să fie “speriați” de Dumnezeu.

Nu avem nici un motiv să ne speriem de Dumnezeu, sau să fim îngroziți de El! Noi avem
promisiunea că nimic nu ne poate despărți de dragostea Lui (Romani 8:38-39). Avem
deasemenea făgăduința că El nu ne va lăsa și nu ne va uita niciodată (Evrei 13:5).

Frica de Domnul înseamnă să avem o așa reverență față de El, încât să determine felul cum ne
trăim viața.
A te teme de Domnul înseamnă a-L respecta, a te supune disciplinării Lui și a te închina cu
simțul uimirii înaintea Lui!
De aceea te încurajez să te apropii astăzi de Dumnezeu ca să te bucuri de protecția și
dragostea pe care El ți le oferă necondțtionat. El este cel care te cunoaște și te iubește.

24.07.2020

Apocalipsa 14:7 „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui!”

În meditatia de astăzi doresc să prezint care sunt implicațiile personale în ceea ce privește
“frica” de Domnul. Teama de Domnul este mult mai mult decât o doctrină biblică. Ea se
aplică în mod direct la viaţa noastră de fiecare zi, în numeroase feluri.

1. Dacă ne temem cu adevărat de Domnul, vom duce o viaţă de ascultare de poruncile Sale şi
vom spune un repetat „Nu" păcatului. Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu a inspirat
teamă poporului evreu, adunat la Muntele Sinai, a fost ca ei să înveţe să părăsească păcatul şi
să asculte de Legea Sa (Ex. 20:20). Potrivit celor scrise de psalmişti, teama de Domnul este
echivalentă cu găsirea plăcerii în poruncile Sale (Ps. 112:1) şi cu păzirea orânduirilor Sale (Ps.
119:63). Ca urmare, oricine se mulţumeşte să trăiască o viaţă de păcat, face aşa deoarece „nu
este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lui" (Ps. 36:1-4).

2. Toţi cei credincioşi trebuie să-i înveţe pe copiii lor să se teamă de Domnul, educându-i să
urască păcatul şi să păzească poruncile sfinte ale lui Dumnezeu (Deut. 4:10; 6:1). Dat fiind
faptul că un scop de bază al educaţiei copiilor noştri este ca ei să trăiască potrivit principiilor
de înţelepciune ale lui Dumnezeu, a-i învăţa să se teamă de Domnul este un prim pas al
responsabilității.

3. Teama de Domnul are un efect sfinţitor asupra poporului lui Dumnezeu. Exact aşa cum
există un efect sfinţitor în adevărul Cuvântului lui Dumnezeu (Ioan 17:17), tot aşa există un
efect sfinţitor în frica de Dumnezeu. Ea ne îndeamnă să urâm păcatul şi să ne abatem de la rău
(Prov. 3:7). Aceasta ne face să avem grijă şi să ne stăpânim în vorbirea noastră (Prov. 10:19).
Teama de Domnul ne fereşte de decăderea conştiinţelor noastre şi de degradarea noastră
morală. Da, teama de Domnul este pură şi curăţitoare (Ps. 19:9), sfântă şi răscumpărătoare în
efectele ei.

4. Teama sfântă motivează poporul lui Dumnezeu să se închine Lui cu toată fiinţa. Dacă noi
ne temem cu adevărat de Dumnezeu, ne vom închina Lui şi-L vom slăvi ca Domn al tuturor
(Ps. 22:23). David numeşte adunarea care se închină Domnului „cei ce se tem de El" (Ps.
22:25). De asemenea, la sfârşitul istoriei, îngerul ceresc, care proclamă Evanghelia veşnică,
cheamă pe toţi locuitorii pământului spunând: „Temeți-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă şi
închinaţi-vă Celui ce a făcut cerurile şi pământul, marea şi izvoarele apelor" (Apoc. 14:6-7).

5. Dumnezeu a făgăduit să răsplătească pe toţi cei care se tem de El. „Răsplata smereniei, a
fricii de Domnul este bogăţia, slava şi viaţa" (Prov. 22:4). O altă răsplată făgăduită include
ferirea de moarte (Prov. 14:26-27), satisfacerea nevoilor noastre zilnice (Ps. 34:9; 111:5) şi o
viaţă lungă (Prov. 10:27). Cei care se tem de Domnul ştiu că „fericirea este pentru cei ce se
tem de El", indiferent de ceea ce se întâmplă în lumea care-i înconjoară (Ecl. 8:12-13).

6. În sfârşit, teama de Domnul este însoţită de siguranţă şi de mângâiere spirituală pentru

poporul lui Dumnezeu. Noul Testament leagă în mod direct teama de Domnul de întărirea
sufletească săvârşită de Duhul Sfânt (Fapte 9:31). Pe de o parte, cei care trăiesc fără să se
teamă de Domnul nu simt prezenţa, harul şi ocrotirea Sa. Pe de altă parte, cei care se tem de
Domnul şi păzesc poruncile Sale au o profundă experienţă a siguranţei spirituale în vieţile lor
şi a ungerii Duhului Sfânt. Ei pot fi siguri că Dumnezeu le va „scăpa sufletul de la moarte"
(Ps. 33:18-19).

27.07.2020

Luca 8:23 ”Pe cînd vîsleau ei , Isus a adormit. Pe lac s-a stîrnit un asa vîrtej de vînt, ca se
umplea corabia cu apa; si erau în primejdie”.

În cartea sa : ”Fii treaz în fiecare moment al vieții ”, Norman Vincent Peale, povestește
despre o experiență deosebită trăită atunci când a fost surprins de un uragan, departe de țărm,
în apele oceanului Atlantic. Era pe un vapor unde, împreună cu ceilalți pasageri, astepta plin
de frică să treacă furtuna. În mijlocul furtunii el discuta cu căpitanul vasului, care-i spunea,
plin de încredere, că el a trăit având urmatoarea filozofie de viață: ”dacă marea este liniștită,
poate deveni înfuriată, iar dacă ajunge înfuriată, din cauza vântului puternic, va veni o vreme
când se va liniști ! Apoi a continuat: “Cu un vapor rezistent vei reuși să treci cu bine fiecare
situație!”

Dar ce se va întâmpla dacă te afli într-o ambarcațiune fragilă în mijlocul unei mari furtuni ?
Aceasta a fost situația cu care se confruntau ucenicii. De multe ori însă prin aceleași
împrejurări trecem fiecare dintre noi. În astfel de situații nu ne putem baza pe ceea ce suntem
noi sau pe abilitățile noastre. Corabia vieții noastre este prea fragilă să reziste la toate aceste
provocări. În aceste situații avem nevoie ca, la cârma vieții noastre, să fie un Căpitan iscusit
care să ne conducă cu înțelepciune, dar mai mult decât atât, să poată porunci vântului și mării
iar ele să-L asculte.

Cînd ucenicii erau în mijlocul furtunii Cel care a poruncit mării și s-a făcut o mare liniște, a
fost Domnul Isus.
Doar El poate să facă liniște și să aducă pace și în furtunile din viețile noastre.

Tot ce trebuie să facem este să credem în puterea Lui și să-L lăsăm pe El la cârmă.

“De câte ori nu avem și noi aceeași experiență ca ucenicii! Când se adună furtuna ispitelor,
când fulgerele sălbatice strălucesc și când valurile se prăvălesc peste noi, ne luptăm singuri cu
furtuna, uitând că este Unul care ne poate ajuta. Ne încredem în propria putere, până când
pierdem orice nădejde și suntem aproape de pieire. Atunci ne aducem aminte de Isus și, dacă-
L strigăm să ne mântuiască, chemarea noastră nu va fi în zadar. Deși, plin de întristare, El
mustră necredința și încrederea noastră în noi înșine, niciodată nu ne lasă fără ajutor când
avem nevoie. Fie pe uscat, fie pe mare, dacă avem pe Mântuitorul în inima noastră, nu trebuie
să ne temem. Credința vie în Răscumpărătorul va liniști marea vieții și El ne va scăpa din
primejdie, cum știe că este mai bine.” Ellen White, “Hristos Lumina Lumii”, pag. 336.
28.07.2020

Neemia 4:10 “Însă Iuda zicea: „Puterile celor ce duc poverile slăbesc, şi dărâmăturile sunt
multe; nu vom putea să zidim zidul.”

Una dintre stările negative cu care ne confruntăm în viață este “descurajarea”. Această stare
este experimentată nu doar de oamenii slabi, cu un psihic alterat, ci chiar și de câtre puternici,
atunci când trec prin perioade foarte solicitante în viață.

Descurajarea este definită ca fiind starea celui care și-a pierdut curajul, este demoralizare și
chiar deprimare.

Chiar si oamenii care credință în Dumnezeu se confruntă cu descurajarea. Multe dintre

personajele Bibliei au trecut prin descurajare. Moise în pustia Sinai; Ilie când a auzit că
Izabela îl căuta să îi ia viaţa; David când fiul său Absalom s-a răsculat împotriva lui.
Descurajarea este la fel de veche ca istoria omenirii. Descurajarea este opusul credinţei. Este
instrumentul lui Satan pentru a zădărnici lucrarea Lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Descurajarea ne orbeşte ochii noştri față de mila lui Dumnezeu şi ne face să percepem doar
circumstanţele nefavorabile.

Textul de astăzi, din cartea Neemia, scoate în evidență patru surse majore ale descurajării. Vă
invit să descoperim ce anume ne poate conduce la descurajare și cum putem să-i facem față.

1. OBOSEALA.
Poporul din luda spunea: „Puterile celor ce duc poverile slăbesc”. Cu alte cuvinte, au lucrat
până la epuizare. S-au consumat fizic, mintal și emoțional. Epuizarea este una din principalele
cauze ale descurajării și adesea apare la mijlocul drumului. De aceea lăsăm foarte multe
proiecte neterminate. Uneori greșim, crezând că descurajarea e strict o problemă
spirituală.când, de fapt, adevărata problemă o constituie faptul că suntem epuizați. Avem
nevoie de odihnă și de înnoire. Uneori unul din cele mai “spirituale” lucruri pe care le poți
face este să te să te pui în pat sau să-ți iei câteva zile libere.

Când ies la suprafață oboseala și descurajarea? Să ne uităm la Neemia 4:6: „Am zidit zidul,
care a fost isprăvit pretutindeni până la jumătate din înălțimea lui”. Știții când suntem cei mai
predispuși să fim descurajați? Când ne aflăm la jumătatea proiectului! Toată lumea muncește
pe brânci la început. Biblia spune că „poporul lucra cu toată inima” (v. 6). De ce? Datorită
noutății proiectului. Era ceva entuziasmant și nou, dar după o vreme, noutatea a dispărut și
munca a devenit plictisitoare. S-a instalat rutina, care a devenit trudă și apoi ritual.

Când apare epuizarea, credința este în pericol! De aceea a spus psalmistul: „El mă paște în
pășuni verzi, și mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul” (Psalmul 23:2-3). Ilie,
profetul plin de curaj și neobosit, s-a confruntat cu descurajarea la capătul uneia dintre cele
mai importante și epuizante lucrari de trezire spirituală a poporului Israel.

“Dacă în situații grele, bărbați cu putere spirituală, apăsați peste măsură, ajung descurajați și
întristați, dacă uneori nu văd nimic de dorit pe care să-l aleagă în viață, acest fapt nu este
ciudat sau nou. Toți aceștia să-și amintească că unul dintre cei mai puternici prooroci a fugit
să-și scape viața dinaintea mâniei unei femei înfuriate. Ca fugar obosit de drum și dezgustat,
cu o dezamăgire amară zdrobindu-i inima, el s-a rugat să moară. Dar tocmai atunci când
nădejdea îi dispăruse, iar lucrarea vieții lui părea amenințată de înfrângere, atunci a învățat
una dintre cele mai prețioase lecții din viața lui. În ceasul celei mai mari slăbiciuni a învățat
nevoia și posibilitatea încrederii în Dumnezeu în împrejurările cele mai amenințătoare.” Ellen
White, Profeți și regi, pag. 173.

“Și astăzi lucrurile sunt la fel. Când suntem înconjurați de îndoială, uluiți de împrejurări sau
apăsați de sărăcie și suferință, Satana caută să clatine încrederea noastră în Iehova. Atunci el
ne așează în față greșelile și ne ispitește să ne pierdem încrederea în Dumnezeu, să punem la
îndoială dragostea Lui. El nădăjduiește să ne descurajeze sufletul și să rupă legătura noastră
cu Dumnezeu.” Ellen White, Profeți și regi, pag. 174.

“Nu am întâlnit niciodată pe cineva care să fi petrecut timp zilnic în rugăciune şi în studiul
Cuvântului Lui Dumnezeu, puternic în credinţă, şi să fi fost descurajat vreodată pentru foarte
mult timp.” (Billy Grahaam)

29.07.2020

Neemia 4:10 „Dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul!”

2. FRUSTAREA
țContinuăm, astăzi, să descoperim ce anume ne poate conduce la descurajare și cum putem să-
i facem față. Cauza numărul doi care conduce la descurajare este Frustarea.

Dar ce este frustrarea și cum se instalează ea în viața omului? Frustrarea este acea emoţie
negativă care apare atunci când nu obţii ceea ce îţi doreşti și simţi că ceva te împiedică să faci
ce ţi-ai propus sau eşti deprivat de ceea ce îţi aparţinea. Frustrarea apare atunci când drumul
nostru către scopurile şi dorinţele noastre este blocat. Cel mai adesea, frustrarea este însoțită
de stări de iritare, tensiune emoțională ce se vrea descărcată și, în consecință, se manifestă
prin reacții de furie, agresivitate pasivă sau directă, precum și printr-un nivel înalt de stres.
Frustrările nedepășite pot declanșa, în timp, boli neurologice sau psihice.

Frustrarea reprezintă și una din cauzele principale ale agresivității umane și existenței
violenței în plan social. Condițiile economice și sociale precare provoacă frustrare socială,
care, la rândul său, poate declanșa agresivitate la nivel social. Însă nu toți oamenii
reacționează agresiv în situațiile de frustrare, iar acest fapt ține de diferențele de sex, vârstă,
educație, etc. Unor oameni le este mai ușor să-și controleze reacțiile agresive și să-și
potolească furia.

Factorii care declanșează frustrările diferă de la o vârstă la alta. Pentru un bebeluș, lipsa
afecțiunii și o alimentație precară vor fi principalele cauze de frustrare. Un adolescent va
suferi din cauza nepopularității sale într-un grup din care își dorește să facă parte. Un tânăr
celibatar – din cauza problemelor de relaționare cu sexul opus, iar un adult căsătorit – din
cauza conflictelor de familie sau problemelor financiare. Din păcate, dacă, în ciuda eforturilor
noastre, obstacolele nu sunt îndepărtate, frustrarea poate deveni distructivă. Cel mai
adesea aceasta declanşează furia. Frustrarea şi furia se manifestă destul de asemănător, doar
la intensităţi diferite. Se poate acumula o tensiune crescândă, mai ales dacă este implicat
efortul fizic, iar coordonarea şi calitatea eforturilor lor scade. Concentrarea şi procesul
gândirii sunt, de asemenea, afectate astfel că persoana frustrată nu va putea lua decizii bune,
iar următorul pas, după înstalarea frustrării este disperarea.
Uneori frustrarea poate fi benefică pentru că ne motivează să îndepărtăm obstacolul din calea
noastră. Depunem mai mult efort şi, de multe ori, acest lucru ne ajută să fim cu un pas mai
aproape de realizarea scopurilor noastre. Doar pentru că nu ne dă un sentiment plăcut, de
siguranţă şi ne scoate din zona de confort, tintem să spunem că frustrarea nu ne poate fi
niciodată de folos, dar s-ar putea să ne înșelăm. Putem vedea frustrarea ca pe o provocare de a
învăţa, de a ne adapta, de a găsi soluţii și de a vedea lucrurile din mai multe perspective.

Identificarea cauzei.
La prima vedere, s-ar putea spune că evenimentele exterioare sunt cele care generează
frustrare, însă, la o privire mai atentă, observăm că noi suntem responsabili de aceasta stare.
Asteptările noastre pot fi o sursă de apariție a frustrării. Astfel, dacă acestea sunt mult prea
optimiste sau nerealiste și nu se concretizează într-un rezultat dorit de noi, atunci apare
acest sentiment. De asemenea, dorințele neexprimate reprezintă o altă cauză a apariției
frustrărilor. Uneori presupunem că cei din jurul nostru știu ce ne dorim și, dacă ei nu ne
îndeplinesc dorința (deși nu le-am spus in mod explicit care este aceasta!), atunci suferim.

Cum gestionăm frustrarea?

Pentru a evita apariția frustrărilor, e important să-ți dimensionezi așteptările în mod realist și
să elimini cerințele absolutiste. Înlocuiește-l pe “trebuie” cu “ar fi de preferat” și renunță
la cuvintele precum “întotdeauna” și “niciodată”, care pun presiune asupra ta sau a
celor din jur. Dacă frustrarea deja a apărut, e nevoie în primul rând să accepți faptul că te afli
în acea situație și apoi poți acționa în direcția schimbării. Acceptă ideea că modul în care
privești tu lucrurile s-ar putea să fie eronat, că poate perspectiva din care privești tu
lucrurile nu este cea mai bună. În felul acesta, te poți detașa și poți vedea cu mai multă
ușurință opțiunile pe care le ai, pentru ca apoi să identifici cea mai bună soluție.

După toate aceste informații care sper să vă fi ajutat să înțelegeți ce este frustrarea, cum se
instalează ea în viața omului și cum o putem gestiona, consider că este momentul să ne
întoarcem la textul biblic cu care am început această meditație: „Dărâmăturile sunt multe; nu
vom putea să zidim zidul.” (Neemia 4:10)

Evreii, întorși din exilul babilonian, încercau să reconstruiască zidul Ierusalimului dar
dărâmăturile erau împrăștiate peste tot. În timp ce priveau la „dărâmăturile” acelea multe, s-au
descurajat și au pierdut din obiectiv “scopul”. Înaintea lor exista atâta “gunoi”, încât nu au
știut ce să facă și au fost copleșiți de frustrare și descurajare.

De fiecare dată când îți asumi un proiect important, va exista mult “gunoi” care trebuie dat la
o parte și uneori lucrul acesta devine frustrant. Nu poți evita lucrul acesta, dar poți învăța ce
să faci cu el așa încât să nu renunți la plan. Care este „gunoiul” din viața ta? Lucruri triviale
care îți fură timpul, care îți consumă energia și care te împiedică să fii tot ceea ce îți dorești să
fii? Lucruri care te împiedică să faci ceea ce este cel mai important, cum ar fi să zidești o
relație cu soțul sau cu soția ta și cu copiii tăi sau să fii activ la biserică? “Gunoiul” din viața ta
sunt acele lucruri care îți stau în cale; întreruperile care te împiedică să-ți atingi obiectivele.
Aceste lucruri trebuie rezolvate. Cu alte cuvinte, trebuie să scoți afară gunoiul! Nimeni
altcineva nu o va face în locul tău. Dumnezeu nu o va face și nu te poți ruga să dispară.
Dumnezeu i-a pus pe Adam și pe Eva în grădina Paradisului și Ie-a spus: „Aveți grijă de ea”.
Când păstrezi binecuvântarea pe care ți-a dat-o Dumnezeu, înveți să faci deosebirea între ceea
ce este important în viață și ceea ce nu este. Aceasta este o lecție pe care o vei învăța
necontenit.
“Creștine, Satana îți cunoaște slăbiciunea; de aceea, prinde-te de Isus. Rămânând în dragostea
lui Dumnezeu poți face față oricărei încercări. Numai neprihănirea lui Hristos îți poate da
putere să oprești valul păcatului care inundă lumea. Adu credință în experiența ta. Credința
ușurează orice povară, vindecă orice slăbiciune. Providențele care acum sunt de neînțeles le
poți rezolva prin încrederea continuă în Dumnezeu. Mergi prin credință pe calea pe care El te
îndrumă. Încercările vor veni, dar mergi înainte. Acest lucru îți va întări credința și te va face
bun pentru slujire. Rapoartele istoriei sacre sunt scrise nu numai ca să le citim și să ne
minunăm, ci ca aceeași credință care a lucrat în slujitorii lui Dumnezeu din vechime să
lucreze și în noi. Domnul nu va lucra astăzi într-o manieră mai puțin vădită oriunde se găsesc
inimi credincioase care să fie canale ale puterii Sale.” Ellen White, “Profeți și regi”, pag. 175.

30.07.2020

Psalmul 32:3-4 “Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate.
Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de
seceta verii.”

3. EȘECUL.
Continuăm, astăzi, să descoperim ce anume ne poate conduce la descurajare și cum putem să-i
facem față. Cauza numărul trei care conduce la descurajare este eșecul.

Eșecul este definit ca nereușită. insucces și înfrângere și este atât de comun încât nu există om
care să nu-l fi întâlnit, diferit este doar domeniul în care falimentăm și modul în care ne
raportăm la eșec. Chiar dacă se spune că viața este cu suișuri și coborâșuri, eșecul nu ar trebui
considerat întotdeauna ca fiind ceva negativ. El poate deveni o posibilitate ca noi să ne
cercetăm și să descoperim unde am greșit si ce schimbări ar trebui să facem în viață.

Cei mai mulți dintre oameni nu se pricep la gestionarea eșecurilor și nu de puține ori în
mințile unora care au suferit un eșec major se poate instala gândul sinuciderii. De la trădați în
dragoste, examene căzute, dependență de pornografie, alcool, tutun și droguri, până la
adolescente rămase gravide și abandonate, cu toții recunosc că s-au gândit cel puțin o dată la
sinucidere, iar unii chiar au “reușit”.
Dar oare merită pentru atâta lucru să dai satisfacție morții? În realitate eșecul nu este ceva
străin ființei umane, după cum nici succesul nu este ceva garantat.

Chiar și Biblia ne oferă exemple de oameni “mari” care “au dat-o în bară”. Unii dintre ei chiar
de mai multe.
Iuda și Petru sunt doar două dintre exemple. Ambii fost ucenicii Marelui Învățător, au primit
cea mai mare împuternicire oferită omului muritor, au beneficiat de cele mai mari privilegii și
cu toate acestea au “falimentat”.

Amândoi au falimentat, amândoi au fost conștienți de falimentul lor și le-a părut rău pentru
ceea ce au făcut, dar ceea ce a urmat după eșecul suferit de fiecare dintre ei a făcut diferența.
Iuda intră în depresie și se spânzură, iar Petru și-a recunoscut falimentul, s-a căit și a fost
reabilitat, iar la aproximativ cincizeci de zile de la eșec, îl găsim pe Petru predicând cu putere
Evanghelia Domnului Hristos și chemarea la pocăință în urma căreia s-au pocăit trei mii de
suflete. Dacă ai falimentat, poți să renunți ca Iuda și să intri pe ușa din dos în istorie, dar
niciodată nu vei știi ce ar fi putut face Dumnezeu din tine.
Nu eșecul în sine este marea problemă, ci ce faci după eșec. Moartea este cea mai ieftină și
păguboasă soluție.
Folozoful si teologul Soren Kierkegaard spunea, pentru cei răpuși de durerea propriului eșec,
că “cei ce au suferit un eșec nu trebuie să se sustragă dinaintea lui Dumnezeu. Numai acolo se
pot găsi cele mai bune soluții pentru eșec.” Iar soluția propusă de el este tocmai demnitatea,
adică asumarea eșecului, dar într-o manieră plină de încredere și speranță, pregătiți să învețe
din greșeli.

Oricât am încerca să evităm un eșec, el face parte din viață și are scopul lui. Ideea
eşecului îi poate determina pe cei mai mulţi dintre oameni să-şi facă bagajele, să facă “stânga-
mprejur” şi să renunţe fără ca măcar să încerce. Teama de eșec este una dintre temerile majore
ale oamenilor, strâns legată de teama de a fi criticat sau de a fi respins. Considerat un prag
psihologic dificil de trecut de către specialiști, teama de eșec derivă din frica respingerii sau a
criticilor, fiind strâns legată și de amânarea îndeplinirii unor sarcini sau de tendința de a găsi
în permanență scuze. Teama de a eșua poate să domine într-o măsură atât de mare psihicul
uman, încât persoana afectată ajunge să nu mai încerce lucruri noi, deci să nu își afle cu
adevărat capacitățile.

Oamenii de succes ajung să ocupe un statut superior în viață, tocmai pentru că reușesc să
scape de frica de eșec. Persoanele care au ajuns să cunoască succesul privesc eșecurile ca pe
niște simple rezultate proaste, echivalându-le cu oportunități importante de autoperfectionare.
Oamenii care nu ating succesul cred că greșelile lor sunt permanente și aceast îi condamnă la
o suferință inutilă.

Eșecul doare! Este normal să fim dezamăgiți în urma unui eșec dar nu este bine să rămânem
pentru tot restul vieții în acea dezamăgire. Un eșec nu trebuie să fie o catastrofă și nici să nu
ne abată de la atingerea obiectivului pe care ni l-am propus. Orice încercare de a atinge un
obiectiv are două rezolvări posibile: reușita sau eșecul. Winston Churchill spunea: ”Succesul
nu este definitiv, iar eșecul nu este fatal: ceea ce contează cu adevărat este curajul de a
merge înainte.” În loc să privești eșecul ca pe un capăt de drum, caută să-l înțelegi ca pe o
inevitabilă parte a călătoriei ce te conduce spre biruință. Privind din perspectivă personală,
asta înseamnă să înveți din propriile greșeli.

Oameniii înțelepți aung să priceapă faptul că eșecul, odată depășit, te călește! Confruntarea
cu eșecul este un lucru normal și absolut necesar! Eșecul ne furnizează sentimente de frustrare,
care generează voința necesară pentru a-l depăși! Iar depășirea unor eșecuri repetate îți dă acel
sentiment de încredere mai întâi în Dumnezeu și apoi în propria persoană, sentiment de care
avem atât de multâ nevoie. În urma eșecurilor repetate stima de sine se poate prăbuși, sau, după
caz, se poate dezvolta! În funcție de tendința ei, se vor prefigura viitoarele eșecuri, sau
viitoarele victorii!

Cum putem gestiona un eșec? Eșecul poate fi tratat constructiv în următorii pași simpli:

- Recunoaștere. Dacă nu accepție că ai greșit, nici nu vei învăța din asta.

- Asumare. Învățarea nu are loc în lipsa asumării responsabilității. A da vina mereu pe
alții, pe contextul nenorocit sau pe orice altceva, este extrem de periculos și
neproductiv.
- Învățare. În loc să te chinui să te scuturi de vinovăție și să pretinzi că nu s-a întâmplat
nimic, acceptă că ai greșit și privește situația ca pe o bună ocazie de a învăța. Întreabă-
te: ”Cu ce rămân din această experiență? Ce pot să fac pentru a nu mai cădea data
viitoare?” O vorbă din bătrâni spune: “omul din greşeli învaţă”.
 - Aplicare. Una e să știi, alta e să faci. Vorba aceea: “Teoria, ca teoria, dar practica ne
omoară.”

“Dacă ne trăim eșecurile așa cum sunt, fără să simţim nevoia să le măturăm sub preșul
pozitivismului care ne dictează să așteptăm perfecţiunea, putem recunoaște că ele fac parte
din viaţa noastră. Poate chiar, pentru un scurt timp, se confundă cu identitatea noastră. Atunci
când ne dăm voie să suferim, să ne simţim durerea, recunoaștem în capacitatea de a trăi emoţii
negative condiţia noastră de fiinţe cu vieţi sufletești intense. Și ,chiar dacă suferinţa noastră ne
face aparent vulnerabili în lumea care nu așteaptă după noi, mai bine să fim vulnerabili, dar
onești faţă de ce simţim. Mai bine să fim îndureraţi, dar dispuși să așteptăm ca Dumnezeu să
dea El Însuși un sens mai amplu durerii noastre, la timpul Lui. Biblia ne învaţă că niciun eșec
și nicio pierdere, “nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne
despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” Citat din
https://semneletimpului.ro/religie/spiritualitate/esecurile-noastre-inevitabile.html

31.07.2020

Neemia 4:11-12 “Şi vrăjmaşii noştri ziceau: „Nu vor şti şi nu vor vedea nimic până vom
ajunge în mijlocul lor; îi vom ucide şi vom face astfel să înceteze lucrarea.” Şi iudeii care
locuiau lângă ei, au venit de zece ori şi ne-au înştiinţat despre toate locurile pe unde veneau
la noi.”

4. TEAMA
Astăzi voi încheia cu cea de-a patra sursă, care poate să ne conducă la descurajare: teama.

Oboseala + Frustrarea + Eșecul + Teama = Descurajare

Având în vedere că, cu puțin timp în urmă, am mai scris un devoțional despre frică, consider
că este necesar să reamintesc câteva aspecte importante. Neînțelegerea mecasnismelor prin
care acționează teama și necunoașterea soluțiilor lui Dumnezeu pentru a lupta împotriva ei, ne
poate duce la descurajare și disperare.

Teama este definită ca fiind o stare de adîncă neliniște și tulburare, provocată de un pericol
care te amenință, de un rău care ți se poate întîmpla. Practic, teama este o emoție primară care
are rol de protecție în cazurile ce țin de realitate sau nu, fiind diferită de anxietate. Anxietatea
are ca fundament sentimentul de teamă. Teama este o reacție naturală față de un pericol real,
însă anxietatea este teama față de un pericol imaginar. Anxietatea este definită de specialiști
ca o “teamă difuză”, fără un obiect bine precizat. Dacă teama te învață să fii prudent,
anxietatea te învață să fii ezitant, nehotărât și abătut. Teama (sau frica) se mai poate traduce,
pentru anumite persoane, și ca o lipsă de curaj, apărând astfel vulnerabilitatea în situațiile ce
se întâmplă în afara zonei de confort.

În momentul în care un individ se află în fața unei situații periculoase, prima dată simte frică,
apoi are disponibilitate pentru una dintre următoarele trei tipuri de comportamente : fugă,
luptă sau “împietrire" (de exemplu: iepurele cu farurile în ochi încremenește în mijlocul
drumului).
Atunci când se declanșează reacția de teamă, se secretă un hormon chimic numit
“adrenalină”, care este un hormon de stres și care alertează întreg organismul față de situația
periculoasă. Astfel, individul devine mai vigilent decât în stare obișnuită, bătăile inimii se
accelerează și pompează sânge cu o viteză și presiune mai mare, respirația devine mai alertă
iar mușchii se încordează, poate apărea senzația de gol în stomac sau chiar dureri, palmele pot
transpira incontrolabil, sau se poate ajunge chiar la o stare avansată de paralizie, cum ar fi
pierderea capacității de a mai vorbi sau mișca pe intervale scurte de timp, strict în situațiile
respective. Fiecare dintre noi simte frica în mod diferit și pot apărea cel puțin unul din aceste
simtome.

Haideți să ne întoarcem la textul biblic din Neemia, cap. 4.

De ce dușmanii poporului Israel nu doreau ca zidurile Ierusalimului să fie reconstruite? Din
cauza invidiei! Zidul din jurul unei cetăți îi garanta apărarea și prosperitatea. Așadar, mai întâi
i-au criticat pe iudei; apoi i-au amenințat. Să remarcăm, însă, cine a devenit descurajat mai
întâi: „Iudeii, care locuiau lângă ei, au venit de zece ori și ne-au înștiințat despre toate locurile
pe unde veneau la noi” (v. 12).

Când petreci suficient timp în compania unor persoane negativiste, te molipsești și tu. Când
asculți pe cineva spunând în mod repetat: „Nu se poate face, în cele din urmă începi să-l crezi.
Așa că, alege-ți anturajul potrivit! Evită persoanele care îți alimentează frica și întovărășește-
te cu cei ce îți zidesc credința.

Ai motive de teamă care te determină să simți descurajare chiar acum și care te împiedică să
te dezvolți și să crești? Îți este teamă de critică sau de rușine? Îți este frică să faci acel pas
mare și să cauți un nou loc de muncă? Poate ai impresia ca nu ești capabil pentru acele
responsabilități. Poate îți este teamă că nu reziști sub presiune. Poate te confrunți cu teama că
trebuie să fii perfect.

Teama ne descurajează întotdeauna iar de foarte multe ori motivul fricilor din viața noastră îl
constituie lipsa credinței și incertitudinea cu privire la viitor.

Ce facem atunci când suntem confruntați cu fel de fel de amenințări? Pentru un creștin există
un singur răspuns: să te încrezi în Dumnezeu şi în dragostea Sa care nu se schimbă
niciodată. Odată ce ne dăm seama că Dumnezeu este la cârmă şi că El ne ţine în mâinile Sale
grijulii, putem să dăm piept cu pericolele vieţii şi nesiguranţa acesteia cu încredere.

Dacă putem avea încredere în Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea noastră veşnică, n-am
putea să ne încredem în El chiar acum, pentru vieţile noastre? Împăratul David declara: “Ori
de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine. Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu cuvântul Lui. Mă
încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă nişte oameni?” (Psalmii 56:3-4)

Credinţa nu pretinde că problemele noastre nu există, şi nu este nici doar “optimism orb”.
Credinţa ne arată, dincolo de probleme, speranţa pe care o avem în Isus. Adevărata credinţă
implică încrederea în bunătatea şi mila lui Dumnezeu.

Cum să procedăm cu teama?

Mergi cu ea la Domnul Hristos. Nu încerca s-o ascunzi și nu pretinde că nu există.

Mărturiseşte-o lui Dumnezeu iar după aceea roagă-L să ţi-o indepărteze din suflet.
Psalmistul a scris: „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini. El nu va lăsa
niciodată să se clatine cel neprihănit.” (Psalmii 55:22)

Atunci când te confruți cu situații grele, iar teama a pus stăpânire pe tine, este timpul să-ți
reamintești această promisiune:

„Domnul Însuși va merge înaintea ta, El Însuși va fi cu tine, nu te va părăsi și nu te va lăsa; nu

te teme, și nu te înspăimânta!” (Deuteronom 31:8).

Nu te teme! Nu eşti niciodată singur dacă îl cunoşti pe Hristos – niciodată!

Final!