Introducere

S ă compar experiențele altora cu ale mele; să asociez viața altora cu a mea; să scot la iveală experiențe al căror spectator
invizibil sau al căror martor privilegiat am fost; să fac cunoscute situații pe care le-am citit în presa cotidiană, cele pe care le-
am studiat sau care mi-au fost povestite; să aduc laolaltă acest ansamblu de mici fapte reale ca pe minuscule pietricele
multicolore ce compun marele mozaic al vieții; să coordonez toate aceste străluciri colorate și texturi diverse care constituie
războiul și urzeala pe care se ţese minunatul covor al experienței; să amestec totul ca un alchimist al existenței, într-o mărturie
personală, dar și colectivă – iată scopul meu pe măsură ce redactez aceste gânduri pentru meditație zilnică.
Tema comună care sintetizează și amplifică fiecare povestire, care le leagă una de alta ca zalele aceluiași lanţ, scoțând în evidenţă
o realitate inevitabilă, un adevăr indiscutabil, deși paradoxal și adesea neînțeles, care planează asupra lumii noastre degradate,
secătuită de atâtea nenorociri și tragedii, este Providența. Ea este realitatea spirituală în jurul căreia orbitează toate evenimentele,
toate experiențele umane, microistoria fiecăruia dintre noi și istoria întregii omeniri. Providența, Dumnezeu la cârma lumii noastre,
recentrând, reorientând, corectând direcția pe care noi, oamenii, i-am indus-o. Dumnezeu va fi, în cele din urmă, vocea ultimă, omega
conștiinței latente a istoriei, marele Judecător, Suveranul și Domnul destinelor acestei lumi, al tuturor faptelor de eroism, al pasiunilor,
reușitelor și eșecurilor, al tragediilor, luminilor și umbrelor, al binelui și răului, al îngerilor și al oamenilor.
Providența, Emanuel, Dumnezeu cu noi, este făgăduință și speranță, îndurare și dreptate, îndreptățire și credință. Este istoria
mântuirii, revelație, profeție și pact. Este har, alegere, predestinare și vocație. Răscumpărare, înviere, slăvire și viață veșnică.
Dumnezeu aici, acum și întotdeauna. Este curcubeul legământului sigilat după furtunile vieții, este norul care ne protejează ziua și
stâlpul de foc care ne luminează noaptea. Este apa vieții care țâșnește din stânca Horebului pentru cei însetați și Pâinea vieții care
coboară din cer pentru cei înfometați. Este ploaia timpurie și târzie. Este Paștele și Cincizecimea, crucea și coroana. Este a doua
venire a Domnului, un cer nou și un pământ nou.
 Este Providența pe care profetul Daniel a mărturisit-o și a afirmat-o în fața regelui Nebucadnețar al Babilonului, formulând
termenii unei adevărate filosofii a istoriei: „Dar este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele (...). Ale Lui sunt înțelepciunea
și puterea. El schimbă vremurile și împrejurările; El răstoarnă și pune pe împărați; El dă înțelepciune înțelepților și pricepere
celor pricepuți! El descoperă ce este adânc și ascuns; El știe ce este în întuneric și la El locuiește lumina. (...) El face cunoscut
împăratului Nebucadnețar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (Daniel 2:20-22,28, passim). Evenimentele, circumstanțele,
probabilitățile vieții pot părea incontrolabile, iremediabile, atroce, disperate, „dar este în ceruri un Dumnezeu”. Sensul gramatical,
sensul teologic esențial, profunda valoare spirituală, aplicația sa universală fac din această propoziție, atât în ce privește
experiențele personale, cât și marile evenimente ale istoriei, chintesența credinței creștine, rezumatul sau sinteza cea mai reușită
a marelui mister al Providenței. Această expresie emfatică va fi, așadar, cuvântul de ordine al meditației matinale de față. Fie ca ea
să devină pentru toți sursă de inspirație!
 Miercuri, 1 ianuarie

O PAGINĂ ALBĂ
Încredințează-ți soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, și El va lucra!
(Psalmii 37:5)

C e să aibă de spus o pagină albă din moment ce pe ea nu s-a scris nimic? Ar putea sugera sau insinua o grămadă
de lucruri, totuși… O pagină albă este imaculată, curată, fără ștersături și pete. Este simbolul noului. Spațiul unde
pot lua naștere proiecte, se pot trasa itinerare, se pot determina acțiuni viitoare. În opera sa Lecția unui poet,
Rabindranath Tagore scria: „Multe pagini sunt deja scrise în cartea ta. Unele sunt triste, altele vesele, unele sunt
ordonate și clare, altele sunt ciorne murdare. Totuși, o pagină este albă, cea pe care o vei scrie azi. Nu îți rămâne
decât să o umpli. Gândește-te și fă în așa fel încât această pagină să fie cea mai frumoasă, cea mai sinceră, cea mai
înțeleaptă. În fiecare dimineață, când te trezești, amintește-ți că ai de umplut cea mai bună dintre pagini, cea care va
exprima cel mai bine mesajul cărții pe care o lași în urma ta, căci ești pe cale să îți scrii propria viață. Gândește-te că
cea mai frumoasă pagină abia acum urmează să fie scrisă.”
La începutul unui nou an, o pagină albă oferă ocazia unui nou început, ocazia de a depăși eșecurile. Pentru unii, este
momentul resuscitării, aidoma fiului văduvei din Nain, căruia Isus îi poruncește: „Tinere, scoală-te, îți spun!” (Luca
7:14). Și nouă, creștinilor, Anul Nou ne lansează o provocare. Suntem chemați să trasăm direcția bisericii, într-o mare
de confuzie și de vânturi puternice. Astăzi, când trebuie să înfruntăm farmecele unei lumi care devorează conștiințe,
când nu avem timp suficient ca să ne îndeplinim misiunea, Dumnezeu ne dă ocazia providențială de a scrie cea mai
frumoasă, cea mai bună dintre paginile existenței noastre.
Pagina albă vine și cu tentaţia de a accepta compromisuri. La sosirea în Babilon, Daniel, deportat, separat de părinți,
ales să rămână la curtea Babilonului și cunoscând pericolul la care era expus în acel mediu corupt, ia o decizie
importantă pe care o scrie pe noua pagină din viața lui: „Daniel s-a hotărât să nu se spurce” (Daniel 1:8).
Hotărăște-te să nu te lași contaminat de influențe rele pe parcursul acestui an. Permite Cerului să te folosească în
calitate de martor al faptului că este în ceruri un Dumnezeu...
 Joi, 2 ianuarie

ESTE TIMPUL SĂ ÎNŢELEGEM PROFEŢIILE

Tu însă, Daniele, ține ascunse aceste cuvinte și pecetluiește cartea
până la vremea sfârșitului. Atunci, mulți o vor citi și cunoștința va crește.
(Daniel 12:4)

C u câțiva ani în urmă, discuțiile despre sfârșitul lumii erau aproape în mod exclusiv legate de sfera religioasă.
Predicile despre viitor ale conducătorilor spirituali aveau un ton care părea prea catastrofic, dezastruos sau
negativist în comparație cu discursul progresist și avangardist al sferelor științifice ale societății. Zilele acestea,
mai degrabă cei preocupați de mediu, ecologiștii și cercetătorii sunt în mod serios îngrijorați de schimbările climatice
și de încălzirea globală răspunzătoare de uraganele și cutremurele din ce în ce mai dese și agresive pe care le
suportăm. Se mai adaugă crizele economice care asfixiază anumite părți ale lumii, antrenând în mecanismul lor
revolte sociale. Trăim timpuri de profundă instabilitate socială, un scenariu „de strâmtorare printre neamuri” prezis
în Biblie și care precedă întoarcerea lui Isus în lumea aceasta (Luca 21:25).
Expresia „timpul sfârșitului”, precum și alte formulări cu sens asemănător, apare de nouă ori în cartea profetului
Daniel. Pe de altă parte, toate ciclurile profetice cu care are legătură se desfășoară de-a lungul unor evenimente care au
loc la sfârșitul istoriei. Până în secolul al XVIII-lea, partea din această carte care avea legătură cu evenimentele finale
era considerată ca fiind ocultă, secretă, de neînțeles. Dar în secolul al XIX-lea, împlinirea profeției fiind aproape, cartea
trebuia studiată pentru a-i descoperi secretele atât de bine păzite. Astfel au înțeles și au acționat pionierii bisericii
noastre. Ellen White scria: „Pe măsură ce ne apropiem de încheierea istoriei lumii, proorociile lui Daniel cer o atenție
deosebită, deoarece se referă chiar la timpul în care trăim” (Profeți și regi, p. 350).
Mesajul cărții lui Daniel, această providență descoperită special pentru poporul lui Dumnezeu din timpul sfârșitului,
ne arată drumul pe care trebuie să mergem și mesajul judecății pe care trebuie să îl predicăm. Naște în noi credința și
încrederea în conducerea profetică a lui Dumnezeu. Ne vestește marea întâlnire cu Mântuitorul nostru și ne pregătește
pentru ea. Ne amintește că există în ceruri un Dumnezeu, invitându-ne să fim atenți la orologiul profetic, care ne anunţă
că a sosit timpul să studiem profețiile ce vestesc soarta omenirii.
Astăzi este momentul ideal pentru a ne ridica privirile și a observa cu atenție cum se împlinesc profețiile care anunță
întoarcerea lui Isus în lumea noastră.
 Vineri, 3 ianuarie

ISTORIA ESTE ÎN MÂINILE LUI

În anul întâi al lui Belșațar, împăratul Babilonului, Daniel a visat
un vis și a avut vedenii în mintea lui pe când era în pat.
În urmă a scris visul și a istorisit lucrurile de căpetenie.
(Daniel 7:1)

S tudiul cărților Daniel și Apocalipsa este foarte atrăgător pentru cititorul dornic să le descopere conținutul.
Relatările pline de culoare locală, revelând contextul cultural în care au fost scrise, împlinirea istorică a
impresionantelor imagini profetice și a cronogramelor lor, simbolismul unic al viziunilor Apocalipsei,
semnificația criptografică a numerelor, a fiarelor, descrierea amănunțită a evenimentelor finale, toate au o logică și
se succed în mod fascinant.
Unul din domeniile în care înțelegerea și interpretarea literaturii apocaliptice a progresat cel mai mult este analiza
literară. Descoperirea structurii literare a acestor două cărți, mai ales a cărții lui Daniel, al cărei plan este elaborat cu
minuțiozitate, a dezvăluit secretele autorului ei și ceea ce a dorit să transmită atunci când le-a scris. Mai exact, în schema
literară repetitivă, aplicată atât relatărilor din primele șase capitole, cât și celor patru viziuni profetice pe care le
prezintă, se poate descoperi o cheie fundamentală a interpretării.
Care e mesajul? Că Dumnezeu cunoaște finalitatea lumii noastre. Trecând prin toate luptele pentru putere care au
marcat omenirea, istoria și-a urmat cursul care îi fusese revelat profetului Daniel. Nu o singură dată, un suveran, sau
un comandant sau un guvernator a avut pretenția de a schimba scenariul profetic prin acțiuni nesăbuite, cum ar fi
declanșarea unui război. Și cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, s-a păstrat tendința de a urmări traiectoria
stabilită de profeția biblică.
Ideea principală a fiecărei relatări sau viziuni este victoria finală a adevărului și a copiilor lui Dumnezeu. Există totuși
un Dumnezeu în cer… care acționează în spatele cortinei. Nu există nimeni care să fie deasupra autorității Sale. Părintele
domnitor, în providența Sa, are ultimul cuvânt: face judecata și rostește sentința. Nimic din această carte nu e la voia
întâmplării. Dumnezeu domnește. Istoria se află în mâinile Sale divine.
Amintiți-vă, pe parcursul vieții voastre, acest adevăr. Nu permiteți problemelor lumii josnice să vă umbrească
înțelegerea și nici să vă împiedice să meditați la marele adevăr al mesajului profetic al Bibliei: Dumnezeu știe încotro
se îndreaptă lumea. Încredeți-vă în El. Triumful dragostei Lui vă așteaptă.
 Sâmbătă, 4 ianuarie

DUMNEZEU ESTE JUDECĂTORUL MEU

Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au așezat niște scaune de domnie.
Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. (...) Un râu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau și de zece
mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui.
S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile.
(Daniel 7:9-10)

V -a fost vreodată frică atunci când v-ați gândit la judecata lui Dumnezeu? Realitatea este că nu e ușor de înțeles
conceptul biblic de judecată. De obicei ne gândim la el ca la un lucru negativ, deși acest element nu ar trebui să
corespundă unui lucru negativ din moment ce este legat de acțiunile Tatălui ceresc. Dimpotrivă, trebuie susținut
de scopuri sfinte, drepte și bune, aidoma caracterului lui Dumnezeu revelat în Sfintele Scripturi.
Pe tot parcursul cărții lui Daniel reapare tema judecății. Numele autorului, Daniel, înseamnă „Judecătorul meu este
Dumnezeu”. Dumnezeu intervine în rezolvarea finală a fiecărei crize prin care trec protagonistul cărții și prietenii lui și
la fel se întâmplă în evenimentele finale din fiecare viziune profetică, printr-un act care îi absolvă pe copiii Săi și prin
care dă o sentință împotriva dușmanilor lor. Fiecare capitol din cartea lui Daniel conține cel puțin o trimitere la tema
judecății. Printre diversele scene în care apare o judecată, se numără, de exemplu, și cea a falsei și adevăratei filosofii a
educației, care îi diferențiază pe studenții evrei de restul tinerilor. Ce îi face pe ei mai inteligenți, remarcabili printre
atâția alții din aceeași școală? Apare aici ideea că este vorba despre un regim alimentar sănătos față de unul nesănătos.
Caldeenii credeau că alimentația lor este cea mai bună. Însă Daniel și prietenii lui decid să aibă un alt stil de viață, care
să le permită să profite de educația care le este oferită. Tema judecății reiese și din evaluarea împărățiilor acestei lumi
trecătoare și fragile, față de Împărăția lui Dumnezeu, solidă și veșnică, sau din respectul față de falsa ori adevărata
închinare, din comportamentul plin de pretenții și orgolii al împăratului Nebucadnețar, ca și, printre altele, din relatarea
sacrilegiului făcut de împăratul Belșațar.
Deznodământul istoriei omenirii și al copiilor lui Dumnezeu este determinat de Providența divină: printr-o judecată,
voința suverană pronunță ultimul cuvânt și pune capăt istoriei.
Totuși există un Dumnezeu în cer… și El este adevăratul Judecător al faptelor noastre. Nu avem motive să ne temem
de judecată odată ce, prin natura Lui, El este îndurător.
 Duminică, 5 ianuarie

DUMNEZEU ŢESE IŢELE ISTORIEI

El schimbă vremurile și împrejurările; El răstoarnă și pune pe împărați;
El dă înțelepciune înțelepților și pricepere celor pricepuți!
(Daniel 2:21)

N u o dată mi-a fost dat să aud credincioși care se îndoiau de faptul că Dumnezeu este Cel care ține, cu adevărat,
frâiele acestei lumi. Ellen White declară: „În analele istoriei omenirii, dezvoltarea națiunilor, creșterea și
prăbușirea imperiilor apar ca dependente de voința și bravura omului. Modelarea evenimentelor pare a fi, într-
o mare măsură, determinată de puterea, ambiția sau capriciile sale. În Cuvântul lui Dumnezeu însă, perdeaua este
dată la o parte și putem să privim cum, în toate acțiunile și conflictele de interese, putere și pasiune omenească,
uneltele Celui Preamilostiv lucrează în tăcere și cu răbdare și duc la îndeplinire planurile Sale, după voia Sa. Biblia
descoperă adevărata filozofie a istoriei. (...) Puterea exercitată de fiecare cârmuitor de pe pământ este oferită de Cer
și succesul său depinde de modul în care va folosi puterea ce i-a fost încredințată. (...) A recunoaște lucrarea acestor
principii în manifestarea puterii care „răstoarnă și îi pune pe împărați” înseamnă să înțelegi filosofia istoriei”
(Educație, cap. „Istoria și profeția”).
Așadar, Dumnezeul Bibliei este atât de direct legat de lucrarea Lui, încât nu putem trece în revistă istoria omenirii
fără a realiza un rezumat al acțiunii Providenței însăși. Nimic nu este atât de bine stabilit ca sfârșitul providențial către
care lumea se îndreaptă. Filosofia providențialistă a istoriei ne învață că tot ce ține de faptele omului are un sfârșit, că
Dumnezeu conduce istoria și că are un obiectiv stabilit. În Biblie ne stă la dispoziție o dare de seamă asupra planurilor
divine, nimic altceva decât relatarea cronologică a faptelor lui Dumnezeu pe pământ, care conduc către actul
răscumpărător al încarnării și culminează cu instaurarea Împărăției Sale.
Acest sens ascuns al istoriei ne permite să descoperim, plini de speranță, că, în ciuda felului greșit în care oamenii
se folosesc de libertate și de ocaziile pe care Dumnezeu li le oferă, Tatăl ceresc Se află la cârma acestei nave și face din
fiecare ființă omenească creată după chipul Său obiectul grijii, dragostei și providenței Sale.
Astăzi, vă invit să recunoașteți că există în ceruri un Dumnezeu care controlează această planetă. Promisiunile Lui
sunt sigure. Luați decizia de a-I rămâne fideli.
 Luni, 6 ianuarie

DAR ESTE ÎN CERURI UN DUMNEZEU

Daniel a răspuns înaintea împăratului și a zis: „Ce cere împăratul este o taină pe care înțelepții, cititorii în stele, vrăjitorii și
ghicitorii nu sunt în stare s-o descopere împăratului. Dar este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele și care face
cunoscut împăratului Nebucadnețar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă.
Iată visul tău și vedeniile pe care le-ai avut în patul tău.”
(Daniel 2:27-28)

A m dat uneori dovadă de nesiguranță în ce privește înțelegerea circumstanțelor vieții mele care erau îngăduite de
Providență. Ca să spun drept, deși eram perplex în adâncul sufletului și nu îmi manifestam lupta interioară, în
dialogul meu cu Dumnezeu mă identificam, fără să îmi dau seama, cu opoziția pertinentă a lui Moise față de
porunca Domnului: „Tu nu vei trece Iordanul acesta!” (Deuteronomul 3:27). Însă un slujitor al Domnului știe că nu
există circumstanțe bune sau rele, nici întâmplare, nici ghinion sau noroc, din moment ce viața lui este în mâinile
Celui pe care Îl slujește, care îi cunoaște pașii, îl călăuzește și îi controlează atât prezentul, cât și viitorul. Este motivul
pentru care am pregătit o meditație bună de prezentat nu doar pentru frați, ci şi pentru mine însumi. Să nu vă mire
dacă din punct de vedere omiletic cele mai bune predici sunt uneori cele pe care predicatorul le face pentru el însuși.
Așa a luat naștere culegerea de meditații Dar este în ceruri un Dumnezeu.
Această propoziție sintetizează mesajul implicit al întregii cărți a lui Daniel. Ea constituie unul dintre adevărurile
experienței creștine și oferă un răspuns potrivit incertitudinii mele. Din analiza gramaticală reiese că avem două
propoziții coordonate prin conjuncția adversativă „dar”. În propoziția principală se poate petrece orice împrejurare,
eventualitate sau tragedie a vieții cotidiene sau a istoriei, cu sorții ei de izbândă sau eșec și cu încărcătura ei de neliniște,
neputință, nesiguranță, ca și de orgoliu, vanitate și autosuficiență. Conjuncția adversativă „dar” marchează în acest caz
contrastul cu propoziția principală, arătând că propoziția secundară, „este în ceruri un Dumnezeu” , de care este legată,
împiedică, se opune sau atenuează conținutul propoziției principale: „Da, este adevărat, ceea ce mi se întâmplă este
teribil, de neînțeles, ireparabil, pare fără rezolvare… Dar este în ceruri un Dumnezeu.” A doua parte a frazei, propoziția
legată de cea principală prin conjuncția „dar”, este Dumnezeu și providența Sa. Mesajul de speranță al cărții lui Daniel
este rezumat într-o singură propoziție scurtă.
Trăiți cu siguranța că este în ceruri un Dumnezeu… pentru a scăpa de îndoieli, neliniști și tulburări.
 Marți, 7 ianuarie

DE CE AM NEVOIE
PENTRU A CREDE CĂ EL EXISTĂ?
Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie
de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.
(Evrei 11:6)

Î n timpul anilor de după război, studenții Seminarului Adventist din Madrid se aprovizionau cu Biblii și literatură
religioasă prin librăria clandestină a unei biserici evanghelice. Pastorul era german și își împărțea timpul între
slujire și consulatul țării sale la Madrid. Într-o zi, mi-a vorbit despre o carte foarte interesantă numită Spre
Dumnezeu prin știință. Am cumpărat-o, sperând să găsesc în ea dovezi științifice ale existenței lui Dumnezeu. Însă
am fost cu adevărat dezamăgit. Nu conținea niciuna, cercetătorii creștini nu reușiseră să demonstreze nimic, deși
există mii de dovezi! De fapt, cincizeci de ani mai târziu, indiciile științei au dus la concluzia că macrouniversul (cel
infinit de mare) și microuniversul (cel infinit de mic) sunt rezultatul unui proiect. În cartea sa Știința Îl descoperă pe
Dumnezeu, Ariel A. Roth adresează cercetătorilor întrebarea: „Cum este posibil ca această proiectare inteligentă a
naturii să fie rezultatul întâmplării și nu opera unui mare Artist, Dumnezeul creator al Bibliei?”
Căldura și lumina care ne vin de la soare, formarea carbonului în moleculele organice ale ființelor vii, aerul pe care
îl respirăm, toate puse în concordanță pentru ca viața să fie posibilă pe planeta noastră sunt probe indiscutabile că
universul a fost creat pentru binele nostru, pentru om, așa cum învață Geneza. Da, există un Dumnezeu în ceruri!
Până când, însă, vom avea nevoie de dovezi pentru a crede în prezența Tatălui ceresc? De ce fel de mărturie avem
nevoie pentru a crede că există în ceruri un Dumnezeu? Cu siguranță că tânărul Daniel a fost confruntat cu astfel de
întrebări pe parcursul anilor de studii în școlile caldeene. A fost nevoit să îi asculte mai mult decât o dată pe profesori
și savanți negând principiile biblice pe care le învățase încă din copilărie. Cu toate acestea, știa în cine crede. Nu avea
nicio îndoială că există un Dumnezeu în cer care veghează asupra căii lui în aceste ținuturi îndepărtate. Loialitatea față
de Dumnezeu și studiul consacrat l-au pregătit pentru a deveni unul dintre cei mai importanți profeți ai Vechiului
Testament.
Astăzi, Tatăl ceresc dorește să vă descopere un aspect al dragostei Lui. Puneți-vă inima la dispoziție pentru a-l
descoperi și pentru a recunoaște că există un Dumnezeu în ceruri! Și EL vă va răsplăti.
 Miercuri, 8 ianuarie

UNDE VA STA ÎNGERUL?

Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și unde voi fugi departe de Fața Ta?
Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în Locuința morților,
iată-Te și acolo. Dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va călăuzi și
dreapta Ta mă va apuca.
(Psalmii 139:7-10)

C harles, tatăl pastorului Pierre Winandi, a fost un evanghelist care a lucrat cu succes în Paris. Cu ocazia absolvirii
mele, în 1964, el a fost invitat să ne vorbească. S-a întâlnit cu absolvenții de mai multe ori și ne-a povestit o
istorisire interesantă. Când el și soția lui plecau de acasă pentru a ține conferințe, prevăzând că întâlnirile vor
dura până târziu, îl lăsau pe băiețelul lor dormind. Îl asigurau că Îngerul Domnului rămâne alături de el pentru a-l
păzi cât timp ei lipsesc. Copilul se obișnuise și, de obicei, adormea repede. Dar într-o zi, văzând că mama lui îi lăsase
hăinuțele pe singurul scaun din dormitor, i-a cerut foarte serios: „Mamă, ia hainele de pe scaun, că îngerul unde o să
stea?” Pentru Pierre, prezența Domnului în camera lui era cât se poate de reală.
Pastorul Stanley Folkenberg mi-a povestit că un pastor foarte în vârstă, la pensie, un prieten de familie, dormea
uneori noaptea acasă la el. Înainte de a se culca, acest frate avea obiceiul de a se așeza pe marginea patului și de a
petrece un timp considerabil stând de vorbă cu Dumnezeu. Îi povestea, așa cum i-ar fi povestit soției lui, cele petrecute
în timpul zilei și Îi cerea ajutorul pentru persoanele cu care se întâlnise în ziua respectivă. Astfel, Dumnezeu devenise
foarte real în viața lui. Ați simțit vreodată prezența lui Dumnezeu atât de aproape de voi încât să puteți percepe căldura
brațelor Sale iubitoare și șoapta blândă a cuvintelor Lui?
David mărturisește despre divina omnisciență și omniprezență în minunatul Psalm 139. Aici, el recunoaște că
Dumnezeu a fost de partea lui încă de când era la sânul mamei sale, că este încă alături de el atunci când se trezește (v.
18), că este pretutindeni (v. 8), că în orice loc, oricât de îndepărtat sau ascuns ar fi, „și acolo mâna Ta mă va călăuzi și
dreapta Ta mă va apuca” (v. 10).
El vă rămâne alături, ați uitat? Nu vă temeți de nimic, prezența Lui vă va ocroti. Există în ceruri un Dumnezeu!
 Joi, 9 ianuarie

DUMNEZEU DOMNEŞTE!
Domnul împărățește îmbrăcat cu măreție; Domnul este îmbrăcat
și încins cu putere, de aceea lumea este tare și nu se clatină.
(Psalmii 93:1)

D upă un crud război civil și patruzeci de ani de dictatură, Spania se bucură astăzi de un sistem democratic de
guvernare, cu o monarhie constituțională restabilită. În monarhii precum cea a Spaniei, regele domnește, dar nu
guvernează. Acest rol revine puterii executive, adică președintelui guvernului, miniștrilor și instituțiilor. Deși
legile promulgate de parlament sunt semnate de rege, nu el este cel care ia deciziile, ci puterea legislativă, adică
parlamentul format din reprezentanți ai poporului. Monarhul este garantul respectării și aducerii la îndeplinire a
Constituției. Și poate acționa atunci când cineva alterează ordinea constituțională.
La 23 februarie 1981, democrația spaniolă a suferit unul dintre cele mai importante atacuri din istoria sa recentă. O
grupare militară a luat cu asalt Camera deputaților și a sechestrat parlamentarii, sub amenințarea armei. Foarte repede
au pus mâna pe posturile de radio și televiziune. La Valencia, pe străzi patrulau tancurile și armata. Criza părea fără
ieșire. Țara trecea prin momente de spaimă profundă. Într-o atare situație, regele Carlos I și-a asumat toate
prerogativele democratice, a restabilit pacea și ordinea constituțională cu autoritate și cu ajutorul forțelor armate.
Ceva asemănător se petrece în vasta republică a lumii: Dumnezeu domnește, dar nu guvernează. Suveranitatea Sa
domină acest du-te-vino al istoriei, în ciuda faptului că prințul acestei lumi reclamă putere și autoritate asupra unui
teritoriu care nu îi aparține. Dominația divină este mai puternică decât conducerea guvernelor dirijate de Satana.
Dumnezeu prezent, creator, suveran la începutul tuturor lucrurilor și Dumnezeu prezent, suveran, judecător la sfârșitul
tuturor lucrurilor: iată învățătura Sfintelor Scripturi.
Satana a dorit să ia lumea cu asalt, la fel ca și viețile fiecăruia dintre locuitorii ei. Însă nimeni nu este obligat să
trăiască în supunere față de acest nelegiuit. Alergați la Regele regilor! Dați-I voie să-și asume toate prerogativele în viața
voastră și așteptați ca El să restabilească pacea și ordinea în existența voastră umană!
Dat fiind că astăzi Satana deține o autoritate uzurpată, foarte curând această lume va fi din nou guvernată de
adevăratul suveran. Și atunci va sosi timpul eliberării noastre mult așteptate.
 Vineri, 10 ianuarie

PERII DIN CAP, TOŢI NE SUNT NUMĂRAŢI

Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povățui pe cărări
neștiute de ei; voi preface întunericul în lumină înaintea lor,
și locurile strâmbe, în locuri netede; iată ce voi face și nu-i voi părăsi.
(Isaia 42:16)

D umnezeu nu este responsabil pentru tot ce se întâmplă pe acest pământ. Cu toate acestea, intervine adesea
pentru a contrabalansa, anula sau împiedica urmările relei conduite a oamenilor: iată Providența. Sunt măsurile
pe care Dumnezeu le ia atunci când faptul este consumat, pentru a repara sau remedia răul care se poate
produce. Sunt grija și prevederea înțeleaptă cu care Se poartă Dumnezeu față de creația Sa într-o lume a
probabilităților suferinței. Providența divină este antidotul răului în lume, Dumnezeu oferind soluții și alternative,
schimbând circumstanțele, scriind drept pe liniile strâmbe pe care i le oferim noi, oamenii. Providența divină
depășește așteptările omenești. Când ne lăsăm ocrotiți și conduși de El, putem avea perspective pe care nu le
întrezăriserăm.
„Aduceți toate planurile voastre înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să le aprobe sau să le respingă, conform planului
Providenței. Acceptați planurile divine în locul propriilor dorințe, chiar dacă această acceptare presupune renunțarea
la proiecte la care țineți. În acest fel, viața vă va fi modelată din ce în ce mai mult după Modelul divin și «pacea lui
Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus» (Filipeni 4:7)” (Fiecare zi cu
Dumnezeu, p. 37; Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 107).
Puterea Providenței divine, implicită în afirmația profetului Daniel „dar este în ceruri un Dumnezeu”, este expusă de
Isus Însuși în Predica de pe Munte: „Și chiar perii din cap, toți vă sunt numărați. [...] Să nu căutați ce veți mânca sau ce
veți bea și nu vă frământați mintea. Căci toate aceste lucruri neamurile lumii le caută. Tatăl vostru știe că aveți trebuință
de ele” (Luca 12:7,29-30). Cele mai propice soluții, rezolvările cele mai nebănuite, cele mai mari schimbări sunt cele pe
care Providența le păstrează adesea de rezervă pentru noi în cartea sa extraordinară. „În cartea providenței
dumnezeiești, în volumul vieții, avem fiecare câte o pagină. Pagina aceasta cuprinde amănuntele istoriei noastre; până
și perii capului ne sunt numărați. Copiii lui Dumnezeu nu sunt niciodată uitați de El” (Hristos, Lumina lumii, p. 260).
Pentru grija plină de afecțiune pe care o are față de noi, să Îi mulțumim astăzi lui Dumnezeu. El ne cunoaște mai bine
decât oricine altcineva.
 Sâmbătă, 11 ianuarie

DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE

Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu
faţă de noi. Dumnezeu este dragoste şi cine rămâne în dragoste
rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el.
(1 Ioan 4:16)

Î mi amintesc de incendiul de la Biblioteca Națională din Sarajevo (Bosnia-Herțegovina), care s-a petrecut la finele
lunii august 1992. Edificiul era simbolul identității unui popor. Două mii de cărți și mii de documente și manuscrise
de mare valoare erau găzduite aici. Focul de artilerie al armatei sârbo-bosniace a atins clădirea și fondul editorial
al bibliotecii s-a aprins.
Să facem acum un mic efort de imaginație și să presupunem că unul dintre aceste codexuri din Sarajevo ar fi fost
copia unică a primei Epistole a lui Ioan și că cea mai mare parte a capitolului patru ar fi ars. La versetul opt, aproape în
întregime carbonizat și înnegrit de fum, s-ar fi putut încă citi cu mare dificultate: „Dumnezeu este...”, restul rămânând
indescifrabil. Ce păcat! Dacă nu ar fi ars, am fi putut conta pe o definire a naturii lui Dumnezeu. Tot imaginându-ne, să
presupunem că misterul ar fi fost la un moment dat descoperit, fraza din manuscris completată, experții ar fi reușit să
descifreze în cele din urmă fragmentul ars din capitolul patru și să completeze cuvântul care lipsea din versetul opt, cu
cel din versetul șaisprezece: dragoste.
Da, Dumnezeu este dragoste. Dragostea constituie ființa, substanța, viața Sa. Dragostea rezumă toate faptele Sale și
explică toate căile Sale. Dragostea a învins păcatul pentru a ne da viața veșnică. Dragostea face obiectul admirației
îngerilor și la fel va fi și pentru noi de-a lungul veșniciei. Gândurile lui Dumnezeu sunt dragoste, voința Sa este dragoste,
totul în El este dragoste. Dumnezeu este dragoste! Cuvintele Sale sunt dragoste! Gelozia Lui este dragoste! Bucuriile
Sale sunt dragoste! Lacrimile Sale sunt dragoste! Reproșurile Sale sunt dragoste! Judecățile Sale sunt dragoste!
Or, tocmai lumea noastră mică este teatrul de operațiuni al dragostei divine. Iată de ce tocmai ea servește ca
Scriptură universului. Atât îngerii, cât și locuitorii lumilor necăzute studiază misterele dragostei mântuitoare
manifestată prin moartea lui Hristos pe cruce. Și vor continua să le studieze de-a lungul veșniciei, împreună cu cei
mântuiți. Între timp, lumina Calvarului este sursa și inspirația oricărui act de iubire înfăptuit de omenire.
Dumnezeu vă iubește. Nu uitați acest lucru. Nu contează cine sunteți. Așa că hotărâți-vă să duceți minunatul mesaj
al dragostei lui Dumnezeu oriunde veți
merge.
 Duminică, 12 ianuarie

CUTIA PANDOREI
Căci Tu eşti nădejdea mea, Doamne Dumnezeule!
În Tine mă încred din tinereţea mea.
(Psalmii 71:5)

Î n Munci și zile, Hesiod povestește cum Prometeu, unul din cei zece Titani, a furat focul din carul soarelui și l-a adus
oamenilor. Zeus, cel mai important dintre zei, s-a înfuriat foarte tare și a vrut să îl pedepsească trimițându-i-o în
acest scop pe Pandora, prima femeie creată. Prometeu îl găzduia pe fratele său Epimeteu, care s-a îndrăgostit de
Pandora și a luat-o de soție. Pandora a adus în bagajele sale o misterioasă cutie care conținea toate relele în stare să
umple lumea de dureri și suferințe, dar și tot ce era nevoie pentru a le remedia. Epimeteu a avertizat-o pe Pandora
de pericolul de a deschide cutia. Dar tânăra femeie, căzând pradă curiozității, a deschis-o. Ce zi funestă! Toate relele
care iau astăzi cu asalt pe nefericiții muritori s-au dezlănțuit și, odată cu ele, și toate virtuțile, care s-au întors imediat
în Olimp, reședința zeilor. Înspăimântată de ceea ce a făcut, Pandora a închis imediat cutia. Dar speranța, ultimul
dintre daruri, mai precis acela de care oamenii au atâta nevoie pentru a depăși relele care îi iau cu asalt, a rămas
prizonieră înăuntru. Prin mitul cutiei Pandorei explicau grecii antici originea răului și remediul lui.
Providența divină rupe fatalismul răului, oferind alternative. Prin făgăduințele Sale îl delimitează în timp, generând
speranță în această lume. Speranța este cu mult mai mult decât una dintre cele trei virtuți teologice, mai mult decât o
iluzie. Este un mod de viață, cel al copiilor lui Dumnezeu, și, mai concret, al nostru, al celor care trăim în speranța
revenirii. Biblia este purtătoarea unui mesaj de speranță. Să crezi în Dumnezeu înseamnă să îţi pui speranţa în El,
înseamnă să depășești contextul dureros al prezentului, să ignori previziunile triste asupra viitorului. Înseamnă să
trăiești în siguranță, încrezător că Dumnezeu va interveni în favoarea ta, nu doar aici și acum, dar și pentru veșnicie.
Să trăiești plin de speranță, cum afirmă Ellen White, este o mărturie pentru lume: „Bucuraţi-vă în nădejde” (Romani
12:12). „Oriunde am merge, să dăm dovadă de un spirit de speranță și de bucurie creștină; astfel, cei separați de Hristos
se vor simți atrași de religia pe care o practicăm; cei necredincioși vor putea vedea consistența credinței noastre” (Our
Father Cares, p. 229).
Isus poate face ca fața ta să reflecte astăzi această preafericită speranță și harul Său poate alunga din inimă orice
tristețe. Nu trebuie decât să Îi ceri!
 Luni, 13 ianuarie

LOCUINŢA CEREASCĂ A LUI DUMNEZEU

Domnul este în Templul Lui cel sfânt, Domnul Îşi are scaunul de domnie în ceruri. Ochii Lui privesc şi pleoapele Lui
cercetează pe fiii oamenilor.
(Psalmii 11:4)

E ste în ceruri un Dumnezeu. Realitatea prezenței lui Dumnezeu în această lume este un adevăr indiscutabil confirmat
de Cuvântul Său (Fapte 17:27-28; Matei 1:23). Dincolo de asta, Biblia situează locuința lui Dumnezeu în ceruri:
„Domnul este în Templul Lui cel sfânt.” (Psalmii 11:4); „La Tine îmi ridic ochii, la Tine, care locuieşti în ceruri.”
(Psalmii 123:1); „[puterea] pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la
dreapta Sa, în locurile cereşti” (Efeseni 1:20). Asta nu înseamnă nicidecum că Dumnezeu este departe de problemele și
destinele noastre. Din înălțimea cerurilor, El cercetează lumea, privește oamenii, se interesează de mersul acestei
planete și o dirijează.
Lumile terestre și celeste, deși uneori se confruntă una cu cealaltă din cauza păcatului, nu sunt opuse. Dimensiunile
verticală și orizontală ale vieții omului se întâlnesc și se întrepătrund. Relația noastră cu Dumnezeu, care stă pe tronul
Său din ceruri, consolidează și îmbogățește viața noastră aici jos, pe pământ. Hristos a venit în această lume pentru a
uni definitiv cerul și pământul.
„În Hristos ajungem mult mai strâns uniți cu Dumnezeu decât dacă n-am fi căzut niciodată în păcat. Luând natura
noastră, Mântuitorul S-a legat de omenire cu o legătură ce nu se va rupe niciodată. El este legat de noi pentru veșnicie”
(Hristos, Lumina lumii, p. 13).
Înălțarea la cer a lui Hristos, lângă Tatăl, ne-a transportat, figurat vorbind, în locurile cerești odată cu El. Expresia
„locurile cerești” apare numai în Epistola către efeseni (1:3,20; 2:6; 3:10; 6:12), unde scoate în evidență avantajele
obținute de victoria lui Hristos prin întrupare. Fără să înțelegem bine lucrurile cerești, nu putem să ne asumăm
circumstanțele dificile prin care trecem pe pământ și nici să înțelegem felul în care Dumnezeu lucrează cu noi.
Visul pe care l-a avut Iacov la Betel, cu scara care unește cerul cu pământul, nu a fost numai o promisiune de
binecuvântare care să îl însoțească pe patriarh de-a lungul vieții. Această scară rămâne la dispoziția tuturor celor care
vor să își unească experiențele, fie ele dureroase, tulburătoare, pline de bucurie, bogate în speranță sau promițătoare,
cu providența divină a unui Dumnezeu care, din ceruri, continuă să se ocupe de noi.
Nu crezi că ar trebui să consolidezi legăturile tale cu Tatăl ceresc? El te așteaptă şi este gata să locuiască în inima ta.
 Marți, 14 ianuarie

PRIN PUTEREA BOGĂŢIEI MELE

După douăsprezece luni, pe când se plimba pe acoperișul palatului împărătesc
din Babilon, împăratul a luat cuvântul şi a zis: „Oare nu este acesta
Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, ca loc de ședere împărătească,
prin puterea bogăției mele şi spre slava măreției mele?”
(Daniel 4:29-30)

N ebucadnețar avea dreptate. De pe terasa palatului său, putea contempla zigurate depășite în înălțime de temple
și, la vest de palat, pe malul Eufratului, celebrele grădini suspendate ale orașului, construite de rege în cinstea
uneia dintre soțiile sale, grădini care aveau să fie considerate una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Ce
păcat! Nebucadnețar nu învățase lecția. Cu un an în urmă, avusese un al doilea vis interpretat de Daniel, în care
Dumnezeu îi spunea că va ajunge să trăiască timp de șapte ani ca fiarele de pe câmp. Profetul îl avertizase: „Împărăția
ta îţi va rămâne ție îndată ce vei recunoaște stăpânirea Celui ce este în ceruri. De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu!
Pune capăt păcatelor tale şi trăiește în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociți, şi poate că
ţi se va prelungi fericirea!” (Daniel 4:26-27).
Nu trebuie să uităm niciodată că tot ce suntem și avem este posibil datorită lui Dumnezeu, care în providența Lui,
fără ca noi să ne putem da seama, a creat sau modificat circumstanțele, ne-a pregătit calea, ne-a trezit interesul, ne-a
deschis porți către o bogăție de oportunități, ne-a dat viziune, inteligență și putere pentru a obține averi, situație,
bunăstarea de care ne bucurăm. Când israeliții, după un exod coordonat de Providență, erau gata să intre în Țara
promisă, în aceste ținuturi în care „curgea lapte și miere”, unde urmau să se bucure de case, câmpuri, fructe și animale,
Moise i-a avertizat: „Vezi să nu zici în inima ta: «Tăria mea şi puterea mâinii mele mi-au câștigat aceste bogății.» Ci adu-
ţi aminte de Domnul Dumnezeul tău, căci El îţi va da putere să le câștigi, ca să întărească legământul încheiat cu părinții
voștri prin jurământ, cum face astăzi” (Deuteronomul 8:17-18).
Când totul e bine, când viața vă surâde, când aveți succes la serviciu sau la școală, când în familie domnesc pacea și
prosperitatea, când vă bucurați de sănătate, când sunteți mândri și mulțumiți de reușite, amintiți-vă că este în ceruri
un Dumnezeu… Acest lucru vă va ține departe de a deveni orgolioși și vă va aduce încă și mai multe binecuvântări
cerești.
 Miercuri, 15 ianuarie

CRIZA SCOATE LA IVEALĂ CARACTERUL

De ce n-am murit în pântecele mamei mele?
De ce nu mi-am dat sufletul la ieșirea din pântecele ei?
(Iov 3:11)

B ietul Iov! Strigătul lui este cel al unui om disperat care se simte abandonat de Dumnezeu. În decurs de câteva zile,
a pierdut tot: proprietăți, copii, sănătate, soție… Însă, ne întrebăm, a pierdut și ceea ce ar fi mult mai teribil:
încrederea că va depăși problemele? Prietenii lui au ținut să îi arate că tot ce i se întâmplă este din cauza
nedreptății lui: „Tu zici: «Felul meu de a vedea este drept şi sunt curat în ochii Tăi.» Ah! de ar vrea Dumnezeu să
vorbească, de Şi-ar deschide buzele să-ţi răspundă şi de ţi-ar descoperi tainele înțelepciunii Lui, ale înțelepciunii Lui
nemărginite, ai vedea atunci că nu-ţi răsplătește totuși după fărădelegea ta” (Iov 11:4-6). Există însă un lucru esențial
pe care patriarhul nu l-a pierdut, chiar și atunci când își dorește moartea: credința și speranța în Salvatorul său: „Dar
știu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar
dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea,
şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu” (Iov 19:25-27).
Există, totuși, un Dumnezeu în ceruri… Chiar și atunci când toate ne merg rău, când neșansa, dizgrația, suferința se
agață de noi, când problemele nu încetează să tot apară, când nu mai vedem mâna lui Dumnezeu acționând în viața
noastră, când cerul devine surd, insensibil la implorările noastre, când pare că Dumnezeu ne-a abandonat, când nu
înțelegem de ce ni se întâmplă una sau alta: o boală gravă, pierderea serviciului, decesul cuiva drag. De ce ni se întâmplă
așa ceva tocmai nouă, tocmai mie? De ce?
Să păstrăm totdeauna în minte că Dumnezeu este un Dumnezeu al providenței, care ne iubește și ne ocrotește, care
ține viața noastră în mâinile Lui, care poate și știe cum să întoarcă vântul, care știe unde vrea să ne conducă. Un
Dumnezeu care a răspuns credinței și încrederii lui Iov într-un mod nebănuit. Patriarhul, care pierduse iluzia vieții, nu
doar că s-a căit de lamentările lui, dar a și mărturisit: „Da, am vorbit fără să le înțeleg de minuni care sunt mai presus
de mine şi pe care nu le pricep” (Iov 42:3).
Să vă amintiți astăzi că în criză iese la iveală caracterul. Orice suferință este temporară. Nu cedați în fața ei. Ci, la fel
ca Iov, mai degrabă credeți că veți vedea cu ochii voștri revenirea lui Isus pe acest pământ.
 Joi, 16 ianuarie

DOMNUL ESTE JUDECĂTORUL MEU

Cât despre mine, prea puțin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă nici eu însumi
nu mă mai judec pe mine.
Căci n-am nimic împotriva mea, totuși nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit:
Cel ce mă judecă este Domnul.
(1 Corinteni 4:3-4)

A numite biserici din secolul întâi s-au dedat la practica tradițională de a-i compara pe slujitorii Domnului între ei
și de a emite judecăți la adresa lor. În biserica din Corint, credincioșii erau divizați în patru facțiuni rivale,
conform preferințelor lor. Existau partizani ai lui Pavel, fondatorul bisericii, ai lui Apolo, strălucit predicator din
Alexandria, ai lui Petru, unul din cei doisprezece, care a făcut parte din cercul de apropiați ai lui Isus, și, în cele din
urmă, ai lui Hristos, care refuzau orice afiliere, dar care nu erau, din acest motiv, mai puțin agresivi decât ceilalți, din
moment ce erau dezbinați de invidie, discuții și neînțelegeri (1 Corinteni 3:3; 1:10), în care cei mai aprigi dintre ei
erau slujitorii înșiși, când criticați de cei care îi judecau implacabil, când aplaudați de cei care îi lăudau excesiv. În
acest context, afirmă Pavel: „Cât despre mine, prea puțin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc
de judecată. Ba încă nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. Căci n-am nimic împotriva mea, totuși nu pentru aceasta
sunt socotit neprihănit: Cel ce mă judecă este Domnul” (1 Corinteni 4:3-4).
Care dintre noi nu a fost judecat greșit măcar o dată, sau acuzat pe nedrept? Ați fost victima geloziei, perfidiei sau a
vorbirii de rău? V-ați regăsit în postura de calomniat, devalorizat, strivit, denigrat sau marginalizat de gurile rele, fără
să știți cum să vă apărați și nici cum să dovediți adevărul?
Dacă încă nu vi s-a întâmplat, poate oricând să vi se întâmple. Și atunci când va veni momentul, amintiți-vă că o
conștiință liniștită este esențială, că Dumnezeu cunoaște adevărul, că El este sfânt și drept. Și că, mai mult decât atât, El
vă cunoaște inima și vă este atât judecător, cât și apărător. Daniel și Pavel au fost acuzați pe nedrept și denunțați fără
motiv de dușmanii, respectiv rivalii lor. Unii erau perfizi, alții pur și simplu rătăciți. Dar Dumnezeu i-a revendicat pe
acești doi oameni, le-a dovedit nevinovăţia și i-a eliberat pentru că, la fel ca Isus, și-au încredințat cauza dreptului
Judecător (1 Petru 2:23).
Dacă veți fi victimele unor neînțelegeri sau a unor acuzații false, amintiți-vă că este un Dumnezeu în ceruri… care, la
momentul potrivit, va da fiecăruia ce i se cuvine.
 Vineri, 17 ianuarie

NU VĂ CREDEŢI ÎNŢELEPŢI
Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite.
Să nu vă socotiți singuri înțelepți.
(Romani 12:16)

C ontroversele religioase se aprind de obicei din cauză că intră în joc unele întrebări transcendentale, de care
depinde adesea înțelegerea adevărului. Pavel știa asta din proprie experiență și, deși încerca să combată artificiile
erorii făcând referire la adevăr în spiritul dragostei (Efeseni 4:15), glasul nu-i tremura atunci când denunța
schimbările doctrinare ale galatenilor sau erorile falșilor învățători iudaizanți (Galateni 3:1; 2 Corinteni 2:17). În
mod trist, aceste polemici au cauzat diviziuni și disidențe pe tot parcursul istoriei. Și cu toate că înfruntările dintre
adevăr și eroare au permis demascarea unor false doctrine care nu aveau nicio legătură cu adevărul, denunțând
interpretările fanteziste ale Scripturii și identificându-i pe cei în apostazie, nu doar că erezia și eroarea au fost
confruntate cu adevărul, ci și cu aroganța și orgoliul spiritual manifestate de reprezentanții dreptei-credințe. De
aceea recomandă Pavel romanilor: „Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite. Să nu vă socotiți
singuri înțelepți” (Romani 12:16).
Niciodată să nu uităm că Dumnezeu este singurul deținător al întregului adevăr, căci El este adevărul; că noi,
oamenii, căutăm dreptatea, fără a o deține însă vreodată; că ea este cea care ne posedă, prin harul lui Dumnezeu, prin
intermediul Cuvântului Său și prin lucrarea Duhului Sfânt; că în orice controversă și polemică, de orice natură, trebuie
să căutăm să aducem slavă lui Dumnezeu și nu nouă înșine, că aroganța și suficiența nu fac parte din patrimoniul
adevărului. Întrucât cei care au parte de adevăr și au înțelepciunea de a proceda după modelul divin duc, înainte de
toate, o viață curată, sunt împăciuitori, plini de bunătate, liniștiți, empatici, nepărtinitori, sinceri și făcători de bine
(Iacov 3:17).
Când mă încăpățânez să îmi impun punctul de vedere într-o polemică în care se confruntă mai multe păreri; când
mă simt superior; când am impresia că sunt singurul care are dreptate; când încerc să fac să conteze criteriile mele;
când caut slava personală; când mă îndoiesc de sinceritatea și onestitatea altora; când acționez cu un orgoliu nemăsurat
sau ca un egoist murdar fără să îmi dau seama, și când atitudinea mea devine un obstacol insurmontabil pentru consens
și unitate, și atunci este un Dumnezeu în ceruri.
Astăzi, cereți Cerului să îndepărteze acest spirit din viața voastră și să vă ajute să fiți un factor de unitate în biserica
voastră.
 Sâmbătă, 18 ianuarie

VEGHEAŢI ÎMPREUNĂ CU MINE

Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind și a zis lui Petru:
„Ce, un ceas n-ați putut să vegheați împreună cu Mine!”
(Matei 26:40)

M ai multe cuvinte importante și pline de înțelesuri presară relatarea rugăciunii lui Hristos din grădina
Ghetsimani: tulburarea și tristețea Sa, cererea către Tatăl („Dacă este posibil, îndepărtează de la Mine paharul
acesta.”), supunerea față de voința divină („Facă-se nu voia Mea, ci a Ta.”), momentul înspăimântător în care
„soarta neamului omenesc atârna în balanță” (Hristos, Lumina lumii, p. 594). Or, există în această relatare două
cuvinte ce apar în scrierile lui Matei, repetate de două ori, care sunt încărcate de multă sensibilitate și semnificație:
„împreună cu Mine”. „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine”
(Matei 26:38). Prin faptul că i-a găsit de trei ori dormind, refuzându-i sprijinul moral și compania de care avea nevoie
din partea lor, aceste cuvinte „împreună cu Mine”, neîmplinite, absente din atitudinea ucenicilor, subliniază și mai
mult în relatare profunda singurătate a lui Isus în Ghetsimani, așa cum profetul mesianic anunțase: „Eu singur am
călcat în teasc și niciun om dintre popoare nu era cu Mine” (Isaia 63:3).
Când ne simțim singuri, fără sprijin omenesc; când ajutorul sperat nu a sosit; când nici familia, nici prietenii, nici
biserica, nici pastorul nu ne-au ajutat să depășim problemele; când ne purtăm singuri crucea, în liniște, sângerând pe
dinăuntru fără ca nimeni să își dea seama, fără ca nimeni să ne întindă o mână de care să ne agățăm, un umăr pe care
să ne sprijinim, să nu uităm că există un Dumnezeu în ceruri. Cum pot prietenii cei mai apropiați și frații noștri să
păstreze tăcerea și, aparent, să ignore durerea noastră sau să nu o înțeleagă?
Să nu uităm niciodată că Dumnezeu ne cunoaște suferința. Că nu suntem niciodată singuri. Că El merge întotdeauna
alături de noi, în spatele nostru, cu brațele iubitoare larg deschise pentru a ne prinde în caz că vom cădea. Că putem
vedea urmele pe care le lasă în urma urmelor noastre pe pământul udat de lacrimi și că, dacă nu vedem decât două
urme de pași în loc de patru, să nu ne credem abandonați, pentru că El ne poartă în brațe…
Nu, Domnul nu va adormi, așa cum au adormit ucenicii în noaptea marii suferințe a lui Isus! „Da, El nu va îngădui să
ți se clatine piciorul; Cel ce te păzește nu va dormita” (Psalmii 121:3).
Deschide-ți inima înaintea lui Isus în rugăciune. Exprimă-ți recunoștința și mărtu­risește-ți păcatele. Ascultă în liniște
vocea Sa.
 Duminică, 19 ianuarie

LEGĂTURI DE DRAGOSTE RUPTE

I-am tras cu legături omenești, cu funii de dragoste, am fost pentru ei ca
cel ce le ridică jugul de lângă gură. M-am plecat spre ei și le-am dat de mâncare.
Nu se vor mai întoarce în țara Egiptului, dar asirianul va fi împăratul lor,
pentru că n-au voit să se întoarcă la Mine.
(Osea 11:4-5)

S cripturile compară dragostea lui Dumnezeu pentru copiii Săi cu dragostea conjugală. Această relație prinde culori
dramatice în cartea profetului Osea, pentru că Domnul îi poruncește în mod surprinzător profetului: „Du-te și ia-
ți o nevastă curvă și copii din curvie, căci țara a săvârșit o mare curvie, părăsind pe Domnul!” (Osea 1:2). Căsătoria
lui Osea urma să ilustreze misterul planurilor lui Dumnezeu pentru Israel. Profetul o ia în căsătorie pe Gomera, cu
care are trei copii. Dar ea nu îi este credincioasă. Îl părăsește pentru a trăi cu amanții ei. Cu sufletul tulburat și agitat,
Osea continuă totuși să o iubească și să spere că se va întoarce acasă. În același fel, dragostea lui Dumnezeu pentru
poporul Său, afecțiunea paternă pentru copiii Săi, elemente care se regăsesc în tragica experiență personală a
profetului, au devenit mesajul de convertire și speranță transmise lui Israel.
Într-adevăr, cele mai intime trăiri ale ființei se exprimă în căsătorie și în viața de familie. Însă, odată cu divorțul,
legăturile de afecțiune și funiile de dragoste se rup. De ce anume eliberează divorțul și cu ce preț? Se poate vorbi cu
adevărat de divorț dacă există și copii în urma căsătoriei? Cum poate Cuvântul lui Dumnezeu să contribuie la stabilizarea
relațiilor conjugale sau să prevină ruptura? Ce ajutor ne oferă Domnul?
Un preafrumos proiect de viață pe pământ, transformat în catastrofă! Să păstrăm în minte faptul că divorțul
ilustrează, în Biblie, suferința provocată de despărțirea de Dumnezeu. Că Dumnezeu nu vrea ca omul să separe ceea ce
El a unit. Că o binecuvântare și o fericire divină sunt promise căsătoriei creștine. Că putem invoca darul harului sfințitor
pentru a o păstra și a o consolida. Că dragostea (conjugală) este „îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea
nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se
mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește
totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată” (1 Corinteni 13:4-8).
Când ruptura conjugală pare inevitabilă, când legăturile de dragoste par să fi dispărut, când, după divorț, apar
sentimente de frustrare, singurătate și eșec personal, când nostalgia, sentimentul de vinovăție sau mânia aduc trecutul
înapoi, nu uitați că există un Dumnezeu în ceruri…
 Luni, 20 ianuarie

HOHOTE DE PLÂNS CA HRANĂ

Suspinele îmi sunt hrana de toate zilele și jalea mi se varsă ca apa.
De ce mă tem, aceea mi se întâmplă; de ce mi-e frică, de aceea am parte!
(Iov 3:24-25)

A ți suferit vreodată de o stare depresivă? Ați fost nevoiți să luați anxiolitice sub supraveghere medicală? Știați că
în Elveția Germanică depresia este endemică? Am auzit despre lucrul acesta ascultând o predică foarte
interesantă despre depresie a colegului meu german Karl Stambach. În slujirea mea a trebuit să intervin în două
cazuri de suicid cauzate de depresie. Unul a fost o tentativă eșuată, celălalt era, în mod cumplit, un caz consumat. Îmi
amintesc și de un drag coleg, pastor al unei biserici mari, care mi-a mărturisit într-o zi: „Carlos, uneori îmi doresc să
mor...” Adevărul este că o stare depresivă care ne încătușează curajul și ne macină voința este teribilă, incontrolabilă,
complet negativă, fără perspectivă, irațională și, cum spunea Iov: „Suspinele îmi sunt hrana de toate zilele şi jalea mi
se varsă ca apa. De ce mă tem, aceea mi se întâmplă; de ce mi-e frică, de aceea am parte!”
Când sunt acaparat de circumstanțele vieții și mă simt incapabil să avansez, când mă simt descurajat, când nu zăresc
nicio luminiță la capătul tunelului, când viața mi se pare prea dificilă, când aș vrea să mor, când doctorii îmi spun că
sufăr de depresie, când mă simt bolnav și nu văd cale de ieșire, și atunci există un Dumnezeu în ceruri. Din păcate,
depresia este boala la modă a zilelor noastre. Milioane de oameni suferă, mai ales în societățile dezvoltate și, surpriză,
chiar și în biserică.
Să nu uităm niciodată că mulți oameni ai lui Dumnezeu au suferit de această boală a sufletului care este descurajarea:
Iov, în încercarea sa atât de dură; Avraam, după victoria împotriva regilor din câmpie; Iosif, când a fost vândut de frații
săi; Iosua, când i-a urmat lui Moise și a început cucerirea; Saul, când și-a dat seama că Dumnezeu l-a înlocuit; David,
când fugea de persecuția regelui care intenționa să îl ucidă; Ilie, când a fost amenințat de regina Izabela și a vrut să
moară; Ieremia, Ioan Botezătorul, Petru și încă mulți alții. Da, este adevărat, depresia îi lovește și pe copiii credincioși
lui Dumnezeu într-un moment sau altul din viața lor.
Dumnezeu cunoaște fragilitatea fiecăruia dintre ei și știe până când pot suporta crizele emoționale. În orice situație
ne-am putea vedea vreodată, cu toții să ne amintim că putem „să ne apropiem cu deplină încredere de scaunul harului,
ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4:16).
 Marți, 21 ianuarie

FĂRĂ ACOPERIŞ DEASUPRA CAPULUI

Atunci s-a apropiat de El un cărturar și I-a zis: „Învățătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge.” Isus i-a răspuns:
„Vulpile au vizuini și păsările cerului
au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul.”
(Matei 8:19-20)

C âtă siguranță ne oferă faptul că dispunem de un loc mereu primitor unde să ne adăpostim familia, fie el mic sau
spațios, mobilat scump sau dotat cu ce e strict necesar! În Europa, Spania deține una dintre cele mai înalte cote la
cumpărarea de locuințe, în anii de dezvoltare imobiliară, pe când creditele pentru achiziționarea unei proprietăți
erau foarte ușor de obținut. Ca rezultat al creditelor oferite, ce a adus criza economică? Șomaj, diminuarea considerabilă
a nivelului de trai, imposibilitatea de a rambursa ratele lunare către bănci, lucru care a dus la pierderea titlului de
proprietate și la evacuare prin executare silită. Conform datelor de la Platforma celor afectați de creditul ipotecar, în
primul trimestru al anului 2012, în Spania au avut loc zilnic 517 evacuări și numărul total al oamenilor care nu au putut
rambursa împrumutul la bancă a crescut la 400 000. Dar cel mai tragic bilanț al evacuărilor a fost alegerea pe care au
făcut-o unele persoane în disperare de cauză: suicidul.
Există totuși un Dumnezeu în ceruri… chiar și atunci când ți-ai pierdut acoperișul de deasupra capului și căminul,
pentru că nu legile, nici statul, nici băncile nu sunt cele care asigură siguranța familiilor noastre. Când frații noștri care
trăiesc în bunăstare par să nu mai fie solidari, uitând cuvintele: „Dar cine are bogățiile lumii acesteia și vede pe fratele
său în nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?” (1 Ioan 3:17). Când, adresându-
te plin de neliniște lui Dumnezeu, Îl întrebi: „Și Tu, Doamne, mă vei scăpa din necazul meu cu dreptatea și dragostea
Ta? Vei deschide o ușă care să ofere adăpost familiei mele?”
Să nu uităm niciodată că nici Domnul nu a avut pernă pe care să Își plece capul și nici cămin, în afară de cel al
prietenilor Săi, ceea ce face ca El să înțeleagă situația noastră și să ne ajute. Atunci când ne trezim pustii și pustiiți,
evacuați sau fără locuință, să ne amintim ce spune Domnul: „Eu voi lupta împotriva vrăjmașilor tăi și voi scăpa pe fiii
tăi” (Isaia 49:25). Să ne amintim că frații noștri ne iubesc și știu ce așteaptă Dumnezeu de la ei: „Împarte-ți pâinea cu
cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l și nu întoarce spatele
semenului tău” (Isaia 58:7). Să ne amintim că Dumnezeu nu ne abandonează când suntem fără adăpost. Și, dacă îmi pot
permite să fac o interpretare liberă, să ne amintim și că există „o ușă deschisă pe care nimeni n-o poate închide”
(Apocalipsa 3:8).
Dumnezeu Îți cunoaște nevoile. Nu te lăsa pradă disperării. Soluția este foarte aproape.
 Miercuri, 22 ianuarie

LA RĂSCRUCE
Nu sta de mine să te las şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu,
voi merge și eu, unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu,
și Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.
(Rut 1:16)

C e relatare magnifică și ce exemplu educativ ne oferă tânăra moabită Rut, care a știut să aleagă, la răscruce, drumul
care avea să o ducă la Betleem alături de soacra sa! În acest fel, ea a devenit o israelită și o închinătoare la
Dumnezeul adevărat și, grație Providenței divine, din culegătoare de spice a ajuns soția unui om respectat, și din
străină, străbunica regelui David și apoi a lui Isus Însuși, Mesia. Spre deosebire de cumnata sa, Orpa, care a decis să
se întoarcă în țara ei, Rut a ales bine, la fel ca regina Estera, atunci când viața poporului ei era în joc, la fel ca ucenicii
când au lăsat totul pentru a-L urma pe Isus, la fel ca Pavel pe drumul spre Damasc.
Nu este niciodată ușor să iei decizia să părăsești locurile natale și să pleci într-un loc străin și ostil. E nevoie de curaj,
putere și încredere în Dumnezeu. Așa că Rut, care avea aceste calități, a fost pregătită să își urmeze soacra.
Există, totuși, în ceruri un Dumnezeu și atunci când suntem la răscruce. Când îndoiala sau perplexitatea ne împiedică
să vedem mai departe. Când trebuie să alegem o carieră sau o profesie. Când ne stă înainte o schimbare de reședință
sau provocarea de a răspunde unei chemări, alegerea unei relații sau întemeierea unei familii. Când Dumnezeu bate la
ușa inimii noastre și ne invită la o schimbare a direcției, pentru a călca pe urmele Sale și a-I duce crucea. Când loialitatea
și credința în Dumnezeu ne sunt puse la încercare și trebuie să luăm o decizie eroică, la fel ca Iosif în Egipt sau Daniel
în Babilon.
Să avem mereu în minte că planurile lui Dumnezeu pot fi diferite de ale noastre. Că unele cărări care par drepte duc
în cele din urmă la moarte. Că avem nevoie să ne consacrăm lui Dumnezeu ținând cont de cărările dreptății, credinței,
relației cu Dumnezeu. Și că atunci se vor împlini făgăduințele Sale: „Te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie să
o urmezi; te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta” (Psalmii 32:8). „Urechile tale vor auzi după tine glasul
care va zice: «Iată drumul, mergeți pe El!»” (Isaia 30:21). Și vom putea să rostim la fel ca Rut: „Îmi vei arăta cărarea
vieții; înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice, în dreapta Ta” (Psalmii 16:11).
Astăzi, luați decizia de a-L urma pe Isus. Fie ca nimic să nu vă clintească!
 Joi, 23 ianuarie

TRĂIEŞTE CLIPA
Bucură-te, tinere, în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr,
umblă pe căile alese de inima ta și plăcute ochilor tăi,
dar să știi că, pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată.
(Eclesiastul 11:9)

T ema din Eclesiastul, carpe diem (trăiește clipa), este comună literaturii universale. Expresia în sine a fost
consacrată de poetul latin Horațiu (secolul I î.Hr.) în ale sale Ode. De aici s-a născut versiunea Renașterii, veselă,
lejeră, profană, pe care poetul Garcilaso de la Vega o formulează astfel în Sonetul XXIII:
Bucurați-vă cu pasiune de dulcele fruct
Al frugalei primăveri, înainte ca rafalele timpului
Să acopere de ninsori semețele culmi;
La fel ca în Eclesiastul, viața, frumusețea, plăcerile tinereții țin de adverbele de timp „înainte să” și „cât timp”, însă
cu o diferență fundamentală: la final de tot, Solomon include judecata divină pe care poeții o uită.
Există, totuși, un Dumnezeu în ceruri… Când fac din viața mea o experiență veselă, amuzantă, dar iresponsabilă.
Când asociez oportunitățile și scopurile vieții cu plăcerea, divertismentul, și nu cu munca. Când regulile și criteriile care
îmi ghidează conduita îmi sunt dictate de pornirile inimii și de reclamele care mă înconjoară. Când centrul existenței,
ceea ce mă interesează cel mai mult, este propria persoană, fără să țin cont nici de Dumnezeu, nici de părinți, nici de
profesori, nici de prieteni. Când vreau să profit la maximum și cu pasiune de tot ceea ce văd, ating, gust și simt, fără
niciun control calitativ sau cantitativ. Când vreau să profit de fiecare moment al vieții mele ca și cum ar fi ultimul.
Să nu uităm niciodată că, deși avem liberul-arbitru, deci putem alege, putem acționa sau nu, suntem ființe care
răspundem moral de faptele noastre, că emoțiile și simțurile noastre trebuie supuse controlului inteligenței și
conștiinței noastre. Că, așa cum proclamă Scriptura, ce semănăm, aceea vom culege, că timpul și dificultățile vor pune
la încercare tot ce am construit. Că, în final, după cum conchide Solomon, datoria oricărui om este aceasta: „Teme-te de
Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu
privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:13-14).
Dumnezeu să ne ajute să folosim cu înțelepciune timpul pe care îl avem la dispoziție.
 Vineri, 24 ianuarie

CREDINCIOS PÂNĂ LA CAPĂT

Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o
casă care nu este făcută de mână,
ci este veşnică. Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm
peste el cu locaşul nostru ceresc, negreşit, dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi
nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el.
(2 Corinteni 5:1-2)

P astorul Edwin Ludescher a fost președintele Diviziunii Euro-Africa timp de mai mult de douăzeci de ani. Pentru
președinții de Uniuni din Diviziunea noastră, el era un punct de referință, un administrator desăvârșit. Era și un
bun predicator: am tradus pentru mai bine de un deceniu predicile sale, atunci când venea în vizită în Spania. Ne
deplasam împreună, cu mașina mea, și aveam astfel ocazia să ne bucurăm de îndelungi și fructuoase conversații. Mă
bucuram de experiențele pe care le trăise ca misionar în Africa Occidentală. Recunosc că am avut multe de învățat
de la acest om al lui Dumnezeu. Am continuat să fim prieteni până la pensionarea sa, în 1995, și ne-am îmbogățit apoi
relația purtând corespondență de-a lungul multor ani.
Însă relația noastră a luat sfârșit în mod subit în 2008 și de atunci nu am mai știut nimic despre el. Datorită unor
cunoștințe comune, am aflat că îi murise soția și sănătatea lui se șubrezise. Și, pe 10 aprilie 2013, am primit din
Germania, unde locuiesc copiii săi, o scrisoare al cărei conținut m-a umplut de tristețe: „Situația mea s-a schimbat
radical. La începutul lui 2008, medicii m-au informat că sufăr de un cancer de prostată foarte agresiv. Sănătatea mi se
deteriorează pe zi ce trece. Îmi aștept sfârșitul vieții. Fie ca Domnul să scurteze această perioadă de suferință… Gerda,
scumpa mea soție, odihnește în cavoul familial din locul natal. Rămășițele îmi vor fi depuse lângă ea, în așteptarea zilei
glorioase a revenirii lui Isus și a învierii... Cuvintele «Cel Veșnic împărățește!», din Psalmul 93, mă consolează.”
Aceste rânduri au marcat finalul unei vieți în slujba bisericii, al unui slujbaș al lui Hristos, al unei credințe și al unei
speranțe în glorioasa revenire a Domnului. În cele din urmă și conștient fiind, la fel ca Pavel, „că se desface casa
pământească a cortului nostru trupesc”, prietenul și mentorul meu, pastorul Ludescher, s-a sprijinit pe făgăduința că
„Cel Veșnic împărățește” și că, în providența Sa, îi pregătește „o casă care nu este făcută de mână, ci este veșnică” (2
Corinteni 5:1). Pastorul Edwin Ludescher s-a stins pe 11 iunie 2012.
Există, totuși, un Dumnezeu în ceruri atunci când ajungem în ultima etapă a vieții noastre. Durerile și suferința,
inclusiv moartea, sunt temporare și ușoare în comparație cu suprema bogăție de glorie pe care Dumnezeu ne-a promis-
o.
 Sâmbătă, 25 ianuarie

DUMNEZEU NU ÎŞI ABANDONEAZĂ COPIII

Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi
cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit. Şi, astfel, să vă purtaţi
cuviincios cu cei de afară şi să n-aveţi trebuinţă de nimeni.
(1 Tesaloniceni 4:11-12)

U na dintre cele mai dramatice consecințe ale crizei economice este creșterea incidenței șomajului. În Spania, în
zilele noastre, una din patru persoane apte de muncă sunt victime ale acestui fenomen. O reală tragedie umană
și economică! Scriitorul Rainer Maria Rilke l-a întrebat într-o zi pe sculptorul Auguste Rodin, cu ocazia unei vizite
pe care i-a făcut-o la Paris:
– Cum trebuie trăită viața?
– Muncind, răspunse Rodin.
– Bineînțeles, replică Rilke, cred că „a munci, înseamnă a trăi fără să mori”. De unde reiese că „a nu avea de muncă
înseamnă a muri fără să fi trăit”.
Iată drama a milioane de oameni care suferă din cauza șomajului.
Dar există în ceruri un Dumnezeu… Când sunt privat de munca mea, iar locuința mea duce lipsă de pâine. Când nu
reușesc să obțin un prim loc de muncă sau când nimeni nu vrea să mă angajeze pentru că sunt trecut de cincizeci de
ani. Când am nevoie să lucrez, dar nu pot, din cauză că fabricile s-au închis și nu știu unde să mai caut. Când pierd
vremea degeaba zile întregi la cozile de la Forțele de muncă. Când subvenția de la stat nu îmi ajunge. Când, umilit de
șomaj, mă simt ca o povară pentru societate, ca un parazit.
Să ne amintim întotdeauna că „munca a fost dată de Dumnezeu ca o binecuvântare pentru om, ca să-i ocupe mintea,
să-i întărească trupul și să-i dezvolte capacitățile. [...] Și viața de trudă și griji care avea să fie de acum încolo partea
omului a fost dată și ea cu iubire. [...] Era o parte a marelui plan al lui Dumnezeu pentru recuperarea omului din ruina
și degradarea păcatului” (Patriarhi și profeți, pp. 34, 45). Munca plăcută și care să consolideze sănătatea a făcut parte
din planul lui Dumnezeu pentru creația umană încă dinainte de păcătuire și, bineînțeles, și după. Iată de ce Pavel
recomandă tesalonicenilor munca și ocupația drept mijloace onorabile de subzistență și de bună mărturie pentru
străini. Astfel stând lucrurile, de ce să nu Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea lucrul pe care El l-a binecuvântat? David știa
și scria despre asta: „Am fost tânăr și am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmașii lui
cerșindu-și pâinea” (Psalmii 37:25).
Domnul să vă ajute astăzi să aveți încredere în această făgăduință și să fiți credincioși Cuvântului Său!
 Duminică, 26 ianuarie

NENOROCITUL DE MINE!
Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele,
răul este lipit de mine. [...] O, nenorocitul de mine!
Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”
(Romani 7:21,24)

S trigătul inimii exprimat de Pavel în Epistola sa către romani ne surprinde pe toți. Pare neverosimil ca un gigant al
credinței, un campion al creștinismului ca el, să ducă o luptă atât de penibilă în forul său interior. Cu toate acestea,
iată adevărul. Pavel mărturisește că nu este perfect, contrar luptei sale de a deveni astfel (Filipeni 3:12), că este
primul dintre păcătoși (1 Timotei 1:15), că este foarte conștient de cât este de vulnerabil (1 Corinteni 9:27). Exprimă
Pavel îndoieli cu privire la mântuirea sa atunci când exclamă: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest
trup de moarte?” Da, dă dovadă de aceleași incertitudini care ne pot invada și pe noi când ne dăm seama că, după
atâția și atâția ani de apropiere de Hristos, unele tendințe din viața noastră de dinainte persistă.
Totuși, este în ceruri un Dumnezeu… Când mă simt neputincios în fața slăbiciunilor mele și mă îndoiesc de mântuire.
Când îmi dau seama că păcate la care am vrut de atâtea ori să renunț rămân adânc ancorate în mine și mă țin captiv.
Când experiența mea religioasă a devenit o serie de eșecuri și de frustrări spirituale. Când, la fel ca apostolul Pavel,
recunosc că „nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. [...] Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică
în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” (Romani 7:15,18).
Să nu uităm niciodată că mântuirea noastră depinde mai mult de ce a făcut Dumnezeu pentru mine decât de ceea ce
fac eu în favoarea mea, că El a făcut tot ce era de făcut pentru ca eu să fiu salvat, că a dat pe Fiul său ca să moară în locul
meu, că Pavel însuși conchide și răspunde la întrebarea lui, cu un strigăt de victorie: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu,
prin Isus Hristos, Domnul nostru!” (Romani 7:25). Sfințenia lui Isus Hristos și moartea Sa răscumpărătoare constituie
garanția deplină a mântuirii mele, așa cum afirmă Pavel în Epistola către evrei: „Cu cât mai mult sângele lui Hristos,
care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele
moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui Viu!” (Evrei 9:14).
Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi. Nu disperați. El continuă să ne transforme. Nu-I îndepărtați mâna.
 Luni, 27 ianuarie

CA LA ÎNCEPUT
Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt,
ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!
(Plângerile lui Ieremia 3:22-23)

C e este obișnuit și cotidian, obicei sau rutină, ceea ce noi considerăm ca fiind normal, lucrurile care sunt exact
aceleași și la fel în fiecare dimineață sunt, în general, pline de bunătăți, frumuseți și binecuvântări care trec
neobservate: libertatea de care ne bucurăm, paleta de opțiuni care ni se oferă, pâinea cea de toate zilele,
sănătatea, munca, afecțiunea spontană și sigură a familiei etc. Ce multe
binecuvântări! Am putea aminti și tabloul de care ne-am îndrăgostit într-o zi și care atârnă acum în sufragerie,
impulsul ritmic al muzicii, bucuria sau bunăstarea de care ne bucurăm atunci când lucrăm sau când ne odihnim,
soarele care ne luminează și ne încălzește, aerul pe care îl respirăm, apa care ne stinge setea, natura îmbrăcată toată
în ruginiu toamna, marea și cerul, stelele strălucitoare care luminează firmamentul. Și ar trebui să adăugăm încă o
mie și unul de lucruri care nu ni se par evidente din cauză că am uitat admirația și uimirea care ne-au inundat când
le-am văzut sau când le-am simțit pentru prima dată.
Trăiesc de mai mulți ani la Madrid și, din motive profesionale, am vizitat Barcelona de mai multe ori. Cele două orașe
posedă admirabile frumuseți urbane. Dar am luat eu vreodată un aparat foto ca să ies să admir și să fotografiez minunile
necunoscute ale orașului meu? Îmi amintesc de ziua în care m-am întors în locul unde am crescut, acolo unde mi-am
petrecut primii optsprezece ani din viață. În acea zi, m-am apucat pur și simplu să descopăr cotloanele, monumentele
și locurile spectaculoase pe care nu apucasem să le văd din moment ce crescusem înconjurat de ele.
Putem să enumerăm atâtea binecuvântări ale lui Dumnezeu pentru noi. Binecuvântările Sale care se reînnoiesc în
fiecare dimineață au devenit ceva obișnuit în viața noastră. Caracterul lor excepțional a ajuns să fie eclipsat de viața de
zi cu zi. Realitatea este că suntem pe cale să pierdem multe din bucuriile credinței și vieții cotidiene, pur și simplu
pentru că rutina ne împiedică să experimentăm măreția dragostei divine. Dacă am fi capabili, ca Adam și Eva în Eden,
să ne oprim pentru a privi și a descoperi tot ce ia ființă din mâna generoasă a Dumnezeului nostru! Dacă am putea
regăsi admirația, recunoștința exultantă a acelei prime dăți și dacă am trăi ca nou-născuți, permanent uimiți de
îndurările divine!
Ați dori să reînnoiți speranța lui Dumnezeu, în viața voastră? Trăiți astfel încât acest lucru să se poată întâmpla.
 Marți, 28 ianuarie

DE LA DUMNEZEUL ASCUNS LA DUMNEZEUL BIBLIEI

Dar Tu ești un Dumnezeu care Te ascunzi, Tu, Dumnezeul lui Israel, Mântuitorule!
(Isaia 45:15)

Î n timpul slujbei de Paște, imaginile cu sfinți din bisericile catolice spaniole sunt acoperite cu un văl violet. Scopul
acestui gest pascal este de a pune pe plan secund orice act de cult, pentru a pune în evidență pe cel al
Răscumpărătorului în timpul patimilor Sale. Acest ritual era practicat și în templele grecești ale Antichității.
Ridicarea vălului care îl acoperea pe zeu era un act numit apocalipsis (din verbul grecesc apocalupto, a descoperi, a
dezvălui sau a revela ceva ce era ascuns). Mai târziu, mai ales în epoca creștină, termenul a fost în general aplicat
revelației divine.
Prin definiție, Dumnezeu este inaccesibil omului. Omnipotența divină, veșnicia Sa, perfecțiunea absolută sunt, prin
esență, imposibil de perceput de inteligența noastră limitată. Dumnezeu Se ascunde, locuiește într-un spațiu inaccesibil
pe care nimeni nu l-a văzut (Isaia 45:15; 1 Timotei 6:16; Ioan 1:18). În consecință, omul are nevoie ca Dumnezeu să i
se descopere, să îi devină accesibil, să îi arate cum și pe ce cale poate restabili relația cu El, cum să ajungă să Îl înțeleagă.
Dumnezeu a dorit să Se reveleze, să ridice vălul care Îl ascundea de privirile oamenilor. Și a făcut lucrul acesta în
primul rând prin intermediul naturii și al conștiinței, aceste prime revelații, universale și permanente, care manifestă
unele dintre caracteristicile perfecțiunii Sale invizibile (Romani 1:20; 2:14-16). Însă natura și conștiința au devenit
insuficiente față de amploarea răului în lume. Păcatul a degradat lucrarea perfectă a creațiunii și a întunecat conștiința
umană. Iată de ce omul a avut nevoie de o revelație de altă natură, superioară, legitimă, imposibil de confundat. Această
revelație s-a făcut prin Isus Hristos, Dumnezeul întrupat, în care se contopesc cele două naturi, divină și umană, ale
cărei ipostaze devin o singură persoană care unește umanul și divinul ca niciodată înainte.
Între revelația primară și revelația supremă se petrec o serie de revelații pe care Dumnezeu le oferă lui Israel prin
profeți, apoi bisericii primare prin apostoli. Aceste revelații intermediare sunt Sfintele Scripturi, sau Cuvântul lui
Dumnezeu. În această revelație scrisă, Dumnezeu Se închide în cuvânt omenesc, în istorie, în text scris. Revelația scrisă
devine referent al oricărei cunoașteri cu privire la Dumnezeu, la Mântuitor, la biserică, la doctrinele ei, la
răscumpărarea umanității și a împlinirii tuturor lucrurilor.
Nu există nimic mai bun decât faptul că Dumnezeu Se descoperă copiilor Săi. Astăzi, El Își dezvăluie dragostea
profundă pe care o are pentru voi.
 Miercuri, 29 ianuarie

FIECARE CREDINCIOS ESTE UN PROFET

Du-te acum – zice Domnul – de scrie aceste lucruri înaintea lor
pe o tăbliţă şi sapă-le într-o carte ca să rămână până în ziua de apoi,
ca mărturie pe vecie şi în veci de veci.
(Isaia 30:8)

Î nainte de revelația scrisă, adevărurile religioase se transmiteau prin învățare orală. Extraordinara longevitate a
patriarhilor antediluvieni și memoria lor prodigioasă înlăturau din acest sistem inconveniente care, mai târziu, au
făcut necesară redactarea scrierilor canonice. La început, istoria lui Isus, relatată după mărturia ucenicilor, a fost
și ea orală.
Marele miracol al istoriei lui Israel și al bisericii este profeția, orală și scrisă. Dar de ce a ales Dumnezeu acest mijloc?
Pentru că era perfect adaptat tuturor oamenilor din orice epocă. Prin profet, Dumnezeu Se coboară la nivelul omului,
folosește limbajul lui și, respectând personalitatea instrumentului ales, sigilează mesajul cu autoritatea Sa, printr-un
«așa zice Domnul».
Profetismul are rolul de a pregăti poporul pentru prima și a doua venire a lui Mesia. De asemenea, menirea lui este de a
le aminti copiilor Săi că Dumnezeu are un reprezentant în mijlocul poporului Său, cineva care să îi ghideze, să îi orienteze,
care să Îi poarte Numele, să-i conducă în timp de criză și să le transmită voia Sa. Aceasta este modalitatea prin care omul
poate colabora la planul de mântuire, având în vedere că nu este doar receptorul unui mesaj, ci că îl trăiește el însuși și îl
transmite și altora. Ca urmare, credinciosul autentic este un profet printre necredincioși.
Mesajele profetice nu au ca scop satisfacerea curiozității deșarte a oamenilor, ci acela de a-i îndemna să creadă în
suveranitatea și în Providența divină, odată ce evenimentele anunțate se împlinesc. Prin profetism, omul are acces la
cunoașterea lui Dumnezeu, a planurilor Sale, precum și la speranță. Așa dispare teama de un viitor necunoscut, de
inevitabilitatea morții ca sfârșit absolut. Ele sunt înlocuite de încredere și dragoste, ca reflectare a dragostei divine
revelate.
Dumnezeu a ales profetismul, cuvântul (oral sau scris), ca mijlocul de care era nevoie pentru a salva omenirea. Și el
va dăinui până atunci când va fi din nou posibilă comunicarea directă, odată cu reașezarea tuturor lucrurilor.
Astăzi suntem chemați să vestim unei lumi aflate în criză speranța revenirii lui Isus. Asemenea profeților de altădată,
nu trebuie să ne așteptăm nici la recunoștință, nici la aplauze, ci mai degrabă la opoziție, la dificultăți și la obstacole.
Dar ce privilegiu este să primești, să trăiești și să transmiți mesajul mântuirii! Nimic în viață nu se poate compara cu
această binecuvântare!
 Joi, 30 ianuarie

INSPIRAŢIE DIVINĂ
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în
neprihănire.
(2 Timotei 3:16)

I nspirația este o influență supranaturală care se manifestă asupra persoanei care primește o revelație, făcând-o
capabilă să primească și să transmită fără erori descoperirile lui Dumnezeu. Ea se manifestă în trei etape. La
momentul revelației, omul care primește descoperirea este în întregime sub influența Duhului Sfânt (Ezechiel 8:3;
37:1). În faza de transmitere a mesajului, acest om este ghidat de Duhul Sfânt așa încât să comunice verbal sau în
scris adevărul revelat (2 Petru 1:21). În momentul iluminării, credincioșii sunt îndrumați de Duhul Sfânt în
interpretarea scrierilor sfinte (Evrei 6:4-5).
Există sute de mărturii implicite ale faptului că autorii biblici au fost inspirați: în mai mult de o mie de ocazii, profeții
asimilează Cuvântului lui Dumnezeu mesajul pe care îl transmit, prin expresii ca „așa spune Domnul” sau „Cuvântul lui
Dumnezeu mi-a vorbit astfel”. Există și mărturii explicite: „Duhul Domnului vorbeşte prin mine şi cuvântul Lui este pe
limba mea” (2 Samuel 23:2). „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3.16) și „oamenii au vorbit de la
Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). Mărturia lui Ellen White este foarte clară cu privire la acest aspect:
„Considerând că este bine să comunice către lume adevărul Său prin intermediul oamenilor, Dumnezeu i-a acoperit cu
Duhul Său pe cei pe care i-a ales pentru acest scop. I-a coordonat în alegerea subiectelor și în felul în care au fost
prezentate.” „Nu cuvintele Bibliei sunt cele care au fost inspirate; oamenii sunt cei care au fost inspirați. Inspirația nu
acționează asupra cuvintelor sau exprimării, ci asupra autorului însuși, căruia Duhul Sfânt îi comunică gânduri. [...]
Spiritul divin se unește cu spiritul omului până acolo încât ceea ce rostește omul este Cuvântul lui Dumnezeu.” „Sfânta
Scriptură, în care adevărul este exprimat în limbaj omenesc, ne oferă o strânsă legătură între divinitate și umanitate.
Aceeași unire se regăsește în natura lui Hristos, care a fost totodată Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. Despre Scriptură,
ca și despre Isus Hristos, se poate afirma, așadar, că este «Cuvântul Întrupat» și că «a locuit printre noi»” (Solii alese,
vol. 3).
Crede că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, revelat și inspirat, scris într-un limbaj simplu pentru ca tu să poți
înțelege voința divină.
 Vineri, 31 ianuarie

SOLA SCRIPTURA
Omul nu trăieşte numai cu pâine,
ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.
(Matei 4:4)

Î ntâlnirile congresului Conferinței Generale din 1909 au avut loc de joi, 13 mai, până duminică, 6 iunie. Ellen White
avea atunci 82 de ani. Probabil că presimțea că era ultima dată când mai apărea la un congres mondial. W.A. Spicer,
primul secretar al Conferinței Generale, relatează astfel cuvintele de rămas-bun ale lui
Ellen White în ziua închiderii: „A luat Biblia din care citise, a deschis-o, a ținut-o în mâinile care îi tremurau din cauza
vârstei și a rostit: «Frați și surori, vă recomand această carte». A închis apoi cartea fără să adauge vreun alt cuvânt și
a coborât de pe scenă. A fost ultimul discurs pe care l-a rostit cu ocazia unei adunări mondiale a Bisericii Adventiste”
(Spiritul Profetic în Mișcarea Adventă, p. 30).
Ellen White mărturisește despre autoritatea supremă a Bibliei în biserica lui Dumnezeu: „Dar Dumnezeu va avea un
popor pe pământ care să susțină Biblia, și numai Biblia, ca măsură a tuturor învățăturilor și ca temelie a tuturor
reformelor. Părerile oamenilor învățați, deducțiile științei, crezurile sau hotărârile consiliilor ecleziastice, atât de
numeroase și contradictorii, cum sunt și bisericile pe care ele le reprezintă, glasul majorității – niciuna și nici toate
acestea laolaltă nu trebuie privite ca dovadă pentru sau împotriva vreunui punct al credinței religioase. Înainte de a
primi orice învățătură sau precept, trebuie să cerem un clar «așa zice Domnul» în sprijinul ei” (Tragedia veacurilor, p.
511).
Martin Luther și primii reformatori s-au ridicat împotriva abuzurilor Bisericii Catolice din epoca lor, acordând
Sfintelor Scripturi un rol critic față de faptele dogmatice arbitrare și fosilizate de tradiție. Astfel a luat ființă principiul
evanghelic Sola Scriptura. Acest lucru înseamnă că Biblia este singura noastră regulă de credință și de evlavie practică,
și nu tradiția, considerată de catolici drept sursă deținătoare a revelației. Principiul Sola Scriptura continuă să fie
susținut și apărat de poporul lui Dumnezeu: „În Cuvântul Său, Dumnezeu a încredințat oamenilor cunoștința necesară
pentru mântuire. Sfintele Scripturi trebuie să fie primite ca o descoperire autoritară, infailibilă a voinței Sale. Ele sunt
măsura caracterului, descoperitorul doctrinelor și dovada experienței” (Ibid., p. 2 din Introducere).
Dețineți o Biblie? Studiați-o în fiecare zi. Sunt numeroși frații voștri de credință din alte epoci care și-au dat viața
pentru această Carte sfântă.
 Sâmbătă, 1 februarie

ÎNŢELEGI TU CE CITEŞTI?
Filip a alergat şi a auzit pe etiopian citind pe prorocul Isaia.
El i-a zis: „Înţelegi tu ce citeşti?”
(Faptele 8:30)

E unucul era un ofițer al reginei Candace, în Etiopia. Fusese la Ierusalim să se închine la templu, ceea ce ne permite
să presupunem că era vorba de un prozelit evreu. Un înger al Domnului i-a cerut lui Filip să meargă să îl
întâlnească pe drumul pe care o apucase. Filip l-a auzit citind și l-a întrebat: „Înțelegi tu ce citești?” Famenul a
răspuns: „Cum aş putea să înţeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?”
Într-o altă relatare, cea a ucenicilor din Emaus, Isus îi întreabă pe cei alături de care călătorea de ce nu au asociat
tragicele evenimente din vinerea care trecuse cu previziunile profetice. Și apoi le citează din Scripturi: „Şi a început de
la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Traducerea cea mai
corectă ar fi: le-a interpretat (din verbul grecesc diermenuo, de unde provine termenul „hermeneutică”, sau știința
interpretării Scripturilor).
O lectură atentă a acestor pasaje ridică unele întrebări: Este cu adevărat necesară o hermeneutică a pasajelor din
Scripturi care vorbesc despre revelația divină? Poate oricine să aibă acces la o suficientă cunoaștere a Bibliei sau acesta
este privilegiul câtorva experți în materie, de care noi, restul, depindem pentru a putea înțelege mesajul ei? Ce metodă
de interpretare a folosit Isus atunci când le-a explicat-o ucenicilor din Emaus?
Deși Biblia este revelație divină, e nevoie de o tehnică de interpretare, pentru că este opera literară a diverși scriitori,
inspirați cu certitudine, dar care au scris în mai multe limbi, au trăit în epoci diferite, în culturi diferite și au folosit
genuri literare diferite. Dumnezeu ne-a promis ajutorul Duhului adevărului pentru a ne călăuzi în tot adevărul (Ioan
16:3), astfel încât același Spirit care i-a inspirat pe profeți în primirea și scrierea Scripturilor să intervină și când ele
sunt interpretate de credincioși. Este ceea ce teologii numesc mărturia interioară a Duhului Sfânt, cel care iluminează
credinciosul, dovedind astfel posibil principiul studiului liber, spre deosebire de autoritatea infailibilă a Bisericii
Catolice, care le rezervă doar episcopilor dreptul de a interpreta Scripturile.
Însă studiul liber nu înseamnă interpretare liberă. Credinciosul trebuie să rămână deschis la iluminarea Duhului și
să aplice același principiu de interpretare ca Isus: Scripturile sunt propriul lor interpret. Orice model de interpretare
trebuie să respecte acest principiu.
Cereți-I lui Dumnezeu să vă ajute să înțelegeți Cuvântul Său. Nu vă va dezamăgi.
 Duminică, 2 februarie

LISTA VERDE
Dar Domnul nu v-a dat minte să pricepeţi, nici ochi să vedeţi, nici urechi să auziţi, până în ziua de azi. [...] Lucrurile ascunse
sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie,
ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia.
(Deuteronomul 29:4,29)

A tunci când eram student la Seminarul Adventist din Spania, nu aveam nici săli de clasă, nici bibliotecă, nici
dormitoare, nici sală de mese. Profesorii ne predau cursurile la ei acasă și noi îi însoțeam în munca de pastorație
pe care o făceau. Era o epocă eroică și fericită. În această școală peripatetică, așezați ca și Pavel, „la picioarele lui
Gamaliel” – în cazul nostru pastorul Isidro Aguilar – am învățat să descoperim și să explicăm Sfintele Scripturi. Se
întâmpla ca necontenitele întrebări ale tinerilor avizi de cunoaștere, cum eram pe atunci, să îi ridice reale dificultăți
profesorului Aguilar. Dacă nu avea la dispoziție un răspuns, ne spunea: „Notați asta pe lista verde. Când vom fi cu Hristos
în Împărăția cerurilor, ne va explica.” Și această curioasă listă verde se lungea zi de zi, plină de întrebări fără răspuns.
Nu ne-au fost descoperite toate misterele științei mântuirii. În textul din această dimineață, Moise admite că poporul
Israel avea probleme în a înțelege planul divin în timpul exodului, situație pe care apostolul Pavel o formulează astfel,
cincisprezece secole mai târziu: „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă.
Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Corinteni 13:12).
Apostolul, deşi atât de erudit, avea el însuși lista lui verde de întrebări fără răspuns. Drept dovadă, exclamația sa: „O,
adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt
căile Lui! Şi, în adevăr, „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Romani 11:33-34).
Totuși, în fața tăcerii cerului în privința adevărurilor pe care nu reușim să le înțelegem în această viață, în veșnicie,
la școala cerului, nu vom termina niciodată de descoperit și de sondat celebrele răspunsuri la întrebările noastre de pe
lista verde. Ellen White ne spune despre școala de dincolo: „Înaintea studentului se va deschide o istorie cu un orizont
nesfârșit și de o bogăție de nedescris. [...] Toate lucrurile neclare ale experienței vieții vor fi atunci clarificate. Acolo
unde pentru noi nu exista decât încurcătură și dezamăgire, țeluri spulberate și planuri zădărnicite, se va vedea un scop
grandios, de neoprit, victorios, o armonie divină” (Educație, pp. 238, 239).
Într-o zi, toate îndoielile și neclaritățile care vă tulbură își vor găsi un răspuns. Pregătiți-vă astăzi pentru acea zi.
 Luni, 3 februarie

ROMÂNUL CU BIBLIA
Orânduirile Tale sunt prilejul cântărilor mele în casa pribegiei mele.
(Psalmii 119:54)

Î n perioada în care am fost pastor la biserica centrală din Madrid, începuse să se formeze un grup foarte numeros
de imigranți români. Se întâlneau după-amiaza. Și mă ocupam de ei ajutat de interpreți care îmi traduceau
predicile. Într-o zi, unul dintre bătrâni mi-a spus că un frate sosit recent, numit Ilie Ancu, în vârstă de vreo 58 de
ani, avusese un grav accident de muncă și fusese internat într-un spital din Madrid. Situația era foarte delicată,
deoarece Ilie era internat de mai mult de o lună, nu avea permis de ședere sau de muncă, îi lipseau resursele
financiare și, ca să fie și mai rău, nu vorbea spaniola. Am plecat la spital să îl vizitez cât de repede am putut, dar niciun
interpret nu a putut veni cu mine. Cum era să mă înțeleg cu acest om? Pe de altă parte, cum să îi plătim facturile de
la spital? Uimit și îngrijorat, m-am dus la spital implorând ajutorul providențial al Celui Atotputernic.
Când am ajuns, mi-am dat seama că toată lumea îl cunoștea pe „Românul cu Biblia”, cum îl numiseră oamenii de la
etajul din spitalul enorm unde se afla. Mi-am dat seama că Secția de nefrologie și echipa de chirurgi căutaseră o doamnă
doctor româncă să le fie interpret. Medicul șef de secție, infirmierele, cei mai umili membri ai echipei, toți îmi spuneau
că Ilie Ancu este un om fermecător. Mereu zâmbitor, amabil, recunoscător, optimist, nedespărțit de Biblia pe care o
citea ori de câte ori putea. După ce m-au pus la curent cu situația lui, am știut că starea lui este foarte delicată și că
trebuie să rămână sub supraveghere medicală încă o lună sau două în plus.
Când m-am apropiat de căpătâiul patului lui, primul nostru contact a fost un schimb de semne de simpatie, de
recunoștință față de Dumnezeu. Apoi i-am arătat un text din Biblia mea, pe care l-a căutat în Biblia lui. Astfel că,
indicându-i aici câteva cuvinte, dincolo câteva fraze, am avut un dialog timp de mai bine de o oră, prin intermediul
Cuvântului lui Dumnezeu. Românul cu Biblia a ieșit din spital lăsând în urmă o atmosferă de încredere în Biblie, ca fiind
Cuvântul lui Dumnezeu, și în Providența divină. Și, ghiciți: spitalul nu a dorit vreodată să încaseze factura aceea colosală!
Când suntem departe de casă și nici măcar nu putem vorbi cu ceilalți din cauză că nu cunoaștem limba lor, totuși
este un Dumnezeu în ceruri. El nu ne abandonează. Dumnezeu îl protejează pe fiecare dintre copiii Lui.
 Marți, 4 februarie

BIBLIA A AVUT DREPTATE

Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.
(Ioan 17:17)

T itlul devoționalului de astăzi este cel al unei cărți interesante scrise de Werner Keller în 1981. Biblia a avut
dreptate (The Bible was right) are ca scop să demonstreze prin descoperiri arheologice că Biblia ne vorbește
despre evenimente și personaje veridice și că, pentru anumite perioade ale istoriei antice, ea a fost, timp de
secole, singurul document disponibil. Săpăturile arheologice au făcut „pietrele să vorbească”, scoțând dintre
dărâmături o mulțime de mărturii fără glas ale relatărilor biblice, răspunzând astfel într-o manieră satisfăcătoare
unei serii de întrebări prin care mulți se opuneau până atunci conținutului istoric al cărților sfinte.
În 1980, Seminarul Adventist din Collonges publica o lucrare colectivă numită Daniel. Întrebări dezbătute, care
aborda unele dintre enigmele cărții lui Daniel, considerate a fi erori istorice. De exemplu, Nebucadnețar este menționat
ca fiind constructorul noului Babilon (Daniel 4:30). Or, niciunul dintre istoricii clasici – Herodot, Strabon sau Pliniu –
nu amintește de lucrul acesta. Cu toate acestea, descoperirile arheologice au coroborat afirmațiile Bibliei cu expresii
akkadiene similare celor folosite de profetul Daniel. Nebunia de care a suferit Nebucadnețar timp de șapte ani nu a fost
nici ea dovedită de surse extrabiblice și comentatorii cărții lui Daniel au semnalat că autorul ar fi confundat boala lui
Nebucadnețar cu cea a unui alt rege caldeean, Nabonid, boală menționată pe un cilindru de argilă numit Rugăciunea lui
Nabonid. Dar analiza unei tăblițe cuneiforme păstrată la British Museum a confirmat că Nebucadnețar a suferit de
tulburări mentale care l-au împiedicat să se ocupe de treburile curții. În același fel se poate discuta și despre subiectul
„regelui-fantomă Belșațar”, pe care Daniel îl prezintă ca fiind ultimul rege al Babilonului și care nu era atestat de niciun
document antic. Or, o altă descoperire datând din epoca lui Nabonid demonstrează fără urmă de îndoială că Belșațar a
existat și că a fost fiul lui. Documentul mai spune că regele i-a încredințat regatul odată ce el s-a îmbolnăvit și s-a retras
la Teima, unde și-a petrecut zece ani pentru a se îngriji. Ce bucurie că veridicitatea Bibliei a fost confirmată! „Cuvântul
Tău este adevărul” (Ioan 17:17).
Și filosoful Dietrich von Hildebrand adaugă: „Nu va fi niciodată posibil să existe contradicție între adevărul revelat
și știință. Interpretările filozofice eronate pot fi incompatibile cu adevărul revelat, nu descoperirile științifice însele.
Toate contradicțiile între descoperirile științifice și adevărul revelat nu sunt nimic altceva decât aparente contradicții”
(The Trojan horse in the City of God, pp. 46, 47).
Să trăiți având liniștitoarea încredințare că Biblia este adevărul lui Dumnezeu.
 Miercuri, 5 februarie

O SABIE CU DOUĂ TĂIŞURI

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie
cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul,
încheieturile şi măduva, judecă simțirile şi gândurile inimii.
(Evrei 4:12)

Î ntr-o zi, pastorul Javier Moliner a avut o conversație de necrezut. Era sergent în forțele aeriene, pilot de elicoptere
și instructor de trupe al unui detașament militar din Sevilla. Acolo a cunoscut doi soldați adventiști care citeau
Biblia, pretindeau că păzesc Sabatul și dădeau mărturie pentru credința lor. Ca să mențină disciplina în unitatea sa
militară, el s-a opus fățiș acelor doi tineri și le-a făcut viața imposibilă trimițându-i în arest, persecutându-i și
umilindu-i în tot felul. Subofițerul Moliner era un bărbat grosolan, bețiv, violent și lipsit de respect. Însă undeva în
inima lui sălășluia un sentiment de admirație față de acești doi tineri care, în ciuda unei asemenea ostilități, rămâneau
credincioși principiilor lor. Într-o zi, unul dintre soldații adventiști i-a vorbit despre Biblie și Moliner a fost
impresionat de Duhul Sfânt în așa fel încât, cu ocazia unei călătorii la Sagunto, localitatea sa natală, a intrat în contact
cu Francisco Domenech, profesor la colegiul adventist local, care i-a prezentat principalele învățături ale Bibliei.
Javier Moliner și soția lui s-au convertit la Evanghelie. A renunțat la armată, a urmat cursurile institutului teologic și
a schimbat armata pe slujirea pastorală. Sufletul i-a fost străpuns, transformat de „sabia cu două tăișuri”.
Biblia este cartea istoriei mântuirii. Din ea aflăm cum Dumnezeu Se angajează să rezolve problema păcatului în lume.
Ea prezintă un vast repertoriu de acțiuni ale lui Dumnezeu în favoarea oamenilor, pe care îi eliberează din robia
păcatului. Această eliberare este rezultatul înlănțuirii a trei factori implicați în procesul revelației: întâi Dumnezeu,
autorul Bibliei, care convertește textul literar omenesc într-o întâlnire cu Cuvântul Său Însuși; apoi Duhul Sfânt, a cărui
influență pozitivă lucrează la duhul omului, convingându-l cu privire la păcat, dreptate și judecată; și în final, omul, care
își manifestă în mod indubitabil libertatea cercetând Scripturile, primindu-le drept Cuvânt al lui Dumnezeu,
acceptându-le autoritatea suverană și practicându-le preceptele.
Așa cum comentează Ellen White, „acest Cuvânt oferă putere; aduce viață, [...] transformă firea și reface sufletul după
chipul lui Dumnezeu” (Educație, p. 98).
Dumnezeu poate să vă transforme și pe voi astăzi, prin Cuvântul Său. Studiați-l cu fervoare!
 Joi, 6 februarie

BIBLIA ŞI LIBERTATEA
Şi a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi
în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.”
(Ioan 8:31-32)

L -am cunoscut pe Jean Henri Weidner în Franța, cu ocazia unei ceremonii de absolvire a Facultății de Teologie de
la Collonges. Acest sexagenar franco-olandez cu temperament jovial era un credincios convins și un om al
rugăciunii. Îngrozit de exterminarea a mii de evrei de către naziști în timpul celui de al Doilea Război Mondial,
tânărul Weidner a organizat o rețea secretă nonviolentă, Olanda-Paris, pentru a salva evrei și a-i introduce clandestin
în Elveția.
În timp ce căutau o nouă rută pentru a ajunge în Spania, de unde să fugă mai apoi în Anglia, Weidner și încă o persoană
au fost arestați în orașul francez Toulouse. Numele său figura pe listele cu oamenii cei mai căutați de Gestapo. Cei doi
prizonieri au fost conduși la cartierul general al Miliției, corp militar francez care colabora cu nemții. După ce au fost
torturați cu brutalitate, au fost aruncați într-o celulă aflată la etajul cinci al clădirii. Acolo și-a făcut apariția câteva ore
mai târziu un ofițer care l-a întrebat sec pe Weidner:
– Ești protestant?
– Sunt adventist de ziua a șaptea, a răspuns el. Dar de ce mă întrebați?
– Am găsit această Biblie în buzunarul de la geaca ta, a răspuns militarul cu hotărâre. Sunt catolic și am mult respect
pentru oamenii care citesc Biblia. Am studiat la Universitatea din Montpellier alături de colegi evanghelici care citeau
Biblia în fiecare zi. I-am admirat.
Când a auzit aceste cuvinte, Weidner s-a bucurat că își făcuse obiceiul să aibă mereu Biblia cu el. Apoi un alt ofițer
de poliție s-a apropiat pentru a le comunica prizonierilor că polițiști nemți urmau să vină a doua zi să îi caute pentru a-
i executa.
– Aș vrea să pot face ceva pentru voi, dar ...
Atunci Weidner și-a făcut curaj și i-a cerut:
– Ajutați-ne să evadăm! Transferați-ne la subsolul clădirii! De acolo avem acces direct la ferestrele care dau în stradă.
De necrezut, dar ofițerul așa a și făcut! La ora șase dimineața, Weidner și colegul său de celulă au sărit de pe un
balcon în stradă și au scăpat.
Totuși este un Dumnezeu în ceruri chiar când totul pare pierdut și fără cea mai mică licărire de speranță. Pentru
Dumnezeu, nimic nu e imposibil. Și la fel cum l-a scăpat pe Jean Weidner de la o moarte iminentă, poate să vă elibereze
astăzi și pe voi de orice neajuns care vă bulversează viața.
 Vineri, 7 februarie

CUVÂNTUL DOMNULUI RĂMÂNE ÎN VEAC

Căci orice făptură este ca iarba și toată slava ei, ca floarea ierbii.
Iarba se usucă și floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac.
(1 Petru 1:24-25)

P rima excursie pe care am făcut-o pe tărâmurile biblice a fost pentru mine o experiență de neuitat. Îmi amintesc
de vizita noastră la Muzeul Cărții, din Ierusalim, unde erau expuse faimoasele Manuscrise de la Marea Moartă.
Observându-le cu emoție profundă, mă întrebam cum fuseseră descoperite, cui îi aparținuseră, ce vârstă aveau,
care a fost aportul lor la studiul Sfintelor Scripturi.
În 1947, când erudiți partizani ai unei critici înverșunate puneau la îndoială autenticitatea a numeroase cărți din
Biblie, Mohammed edh-Dhib Hassan și Ahmed Mohammed – doi beduini care căutau o capră pierdută pe malul stâncos
de vest al Mării Moarte – au dat peste o peșteră pe fundul căreia au găsit opt vase de ceramică. Unul dintre ele conținea
suluri: unul mare și două mici. Emoționați, păstorii și-au dus descoperirea în tabără. În zilele care au urmat, au continuat
să exploreze grota și au găsit alte fragmente de suluri pe care le-au vândut unui anticar din Betleem. Cele șapte suluri
găsite în prima peșteră constituiau cartea completă a lui Isaia, încă un fragment al aceleiași cărți, Comentariul la
Habacuc, Manualul comunității, Apocrifa Genezei, Războiul fiilor luminii cu fiii întunericului și Imnuri. După multe
peripeții, când manuscrisele au ajuns în mâinile specialiștilor, au început săpături sistematice în zonă și s-a putut
descoperi că aparținuseră esenienilor, o comunitate religioasă din Qumram, și că fuseseră scrise în secolul al II-lea î.Hr.
Descoperirea sulurilor de la Marea Moartă a atras atenția a numeroși erudiți și a consolidat cercetarea textelor
sfinte. Datorită acestei descoperiri, versiunile ulterioare ale Bibliei au ținut cont de numeroase date de valoare
lingvistică, care au contribuit masiv la știința interpretării Scripturilor. Avem, astăzi, certitudinea că textul biblic este
autentic și corespunde cu ceea ce au cunoscut evreii Antichității. În providența Sa, Dumnezeu a conservat textul biblic
pe parcursul a mai bine de o mie de ani.
Când autenticitatea Bibliei este pusă la îndoială și când este atacată fără milă, totuși este în ceruri un Dumnezeu. Da,
Tatăl ceresc este Cel care a inspirat Scripturile și știe cum să le apere. Nu există motive să ne pierdem încrederea în
Biblie! Și de fiecare dată când se vor manifesta atacuri împotriva autorității Cuvântului lui Dumnezeu, Domnul va
răspunde la momentul potrivit pentru a stabili acuratețea Cuvintelor Sale.
 Sâmbătă, 8 februarie

CUVÂNTUL DOMNULUI ESTE AUTOSUFICIENT

Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru
cei ce se încred în El. Nu adăuga nimic la cuvintele Lui,
ca să nu te pedepsească şi să fii găsit mincinos.
(Proverbele 30:5-6)

A ți auzit până acum că există anumite versiuni ale Bibliei care conțin mai multe cărți decât altele? Este vorba de
cărți apocrife (Iudit, Înțelepciunea lui Solomon, Tobia, Ecleziasticul, Baruc, 1 și 2 Macabei). Cea mai mare parte
din ele datează din perioada intertestamentară. Și, deși evreii nu le-au acceptat vreodată ca făcând parte din
Vechiul Testament, o lungă serie de controverse a avut loc în interiorul bisericii cu privire la valoarea inspirației lor.
În cele din urmă, la 8 aprilie 1546, cea de-a IV-a sesiune a Conciliului de la Trent le-a declarat egale cu celelalte cărți
inspirate ale Bibliei. Și astăzi, lumea catolică le recunoaște ca fiind inspirate.
Să examinăm două texte extrase din Macabei: „Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost că a adus jertfă de curăție
pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat” (2 Macabei 12:46). O notă a versiunii spaniole Bover-Cantera declară
că „acest fragment afirmă cu curaj dogma învierii, existența purgatoriului și a rugăciunilor și jertfelor pentru cei morți”.
Și mai departe, marele-preot decedat, „Onia, a grăit către Iuda: Acesta este iubitorul de frați, prorocul lui Dumnezeu
Ieremia, care mult se roagă pentru popor şi pentru sfânta cetate” (2 Macabei 15:14). O notă a versiunii spaniole a Bibliei
catolice de la Ierusalim afirmă: „Acest rol oferit lui Ieremia și lui Onias este prima dovadă într-o credință în rugăciunea
drepților defuncți pentru cei în viață.” Nu sunt străine aceste doctrine? Care parte din Sfintele Scripturi le aprobă?
Purgatoriul, jertfele pentru morți și intervenția sfinților care au murit pentru cei în viață sunt crezuri catolice care se
regăsesc doar în cărțile apocrife adăugate canonului Scripturilor evreiești.
De altfel, contradicțiile, caracterul grotesc al relatărilor, erorile istorice și variantele textuale confirmă faptul că nu
sunt inspirate. „Luther a declarat că biserica nu poate conferi mai multă forță și autoritate unei cărți decât are ea însăși”
(citat de Jose Flores, Escribiendo la Biblia, p. 267).
Nimeni nu trebuie să adauge sau să scoată ceva, orice, din Biblie. Acest Cuvânt a anticipat orice situație din istorie
în care s-ar fi putut afla poporul lui Dumnezeu. Iată de ce psalmistul declară: „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuie în veci, în
ceruri. Credincioșia Ta ține din neam în neam” (Psalmii 119:89-90).
Mulțumiți-I, astăzi, lui Dumnezeu pentru Cuvântul Său.
 Duminică, 9 februarie

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU NU ESTE ÎNLĂNŢUIT

Pentru… [Evanghelie] sufăr până acolo că sunt legat ca un făcător de rele.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat.
(2 Timotei 2:9)

B iserica adventistă spaniolă din Valladolid se află pe strada Lope de Vega, chiar lângă cea care a fost clădirea Sfintei
Inchiziții și foarte aproape de „locul de ardere”, locul unde erau executați condamnații la moarte, la poarta Del
Campo, astăzi piața Zorrilla. Acolo, la 8 octombrie 1559, a avut loc o ardere pe rug, în prezența regelui Felipe al
II-lea și a mii de martori. A fost executat guvernatorul orașului Toro, don Carlos de Seso, unul dintre primii
reprezentanți ai protestantismului castilian. De origine italiană, probabil că primise credința evanghelică la Napoli,
în grupul umanistului Jean Valdes. În timpul celebrului proces inchizitorial împotriva arhiepiscopului și a primatului
Spaniei, Bartolomé Carranza, cel care îl denunțase a fost și el închis și apoi judecat de Inchiziția de la Valladolid.
Înainte de a muri pe rug, notarul Inchiziției a înregistrat mărturia primatului, somat să se lepede de credința sa
luterană: „Afirm și conchid că mă încred numai în El, că Îl slăvesc, că mă ține în brațele Sale și că este singura mea
comoară; și, cu mâna la brațul Lui preasfânt, mă voi bucura, prin meritul sângelui Său, de făgăduințele făcute aleșilor
Săi. De aceea nu vreau să mor renegându-L pe Isus Hristos” (Jose Ignacio Tellechea Idigoras, El arzobispo Carranza,
pp. 147–148).
Deși inchizitorul general Fernando de Valdes a oprit răspândirea Reformei protestante în Spania, în secolul al XVI-
lea, Cuvântul Domnului nu a putut fi nici înlănțuit, nici ars pe rug. Biblia apărea în Indexul cărților interzise din 1551,
însă continua să fie introdusă pe furiș în țară, datorită unor colportori ca Julian Hernandez și Julianillo, ascunsă pe
fundul dublu al butoaielor cu vin aduse din Europa Centrală. Spania nu a fost ținută departe de speranța Scripturilor!
Așa se face că astăzi, pe aceeași stradă care altădată fusese o zonă a terorii, se proclamă cu fervoare apropiata revenire
a lui Isus în această lume.
Nimic nu poate înrobi Cuvântul Său! „Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat” nici atunci când închisorile și lanțurile
doresc să îl împiedice să intre în inimi.
Lăsați ca puterea Cuvântului să ne dea orientarea, atitudinea, puterea și curajul de care avem nevoie pentru a fi
stăpâni pe viața noastră.
 Luni, 10 februarie

PIERDUŢI ÎN PARIS
Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.
(Psalmii 119:105)

P ărinții mei, deși amândoi spanioli, s-au cunoscut și s-au căsătorit la Paris, unde au și locuit timp de cincisprezece
ani. Cea mai mare parte a familiei mele a emigrat în Franța, unde, din cauza blocadei pe care țările europene au
impus-o Spaniei la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, nu am putut intra timp de patru ani. Frontierele s-
au redeschis în 1954 și părinții mei au decis ca fratele meu mai mare și cu mine – aveam șaisprezece ani – să facem
o călătorie în Franța pentru a ne vizita rudele. Perspectiva de a vedea Parisul mă umplea de încântare.
Pastorul bisericii noastre ne-a spus că o comunitate adventistă foarte importantă se întâlnea în Paris, pe Boulevard
de l’Hôpital nr. 133. Și am convenit că vom duce cadou un fanion din partea Societății de tineret adventiste din Zaragoza.
Când a sosit primul nostru Sabat în capitala franceză, am hotărât să mergem la biserică și să oferim cadoul. Pentru că
cei din familia noastră lucrau, nu au putut să ne însoțească. Era foarte scump pentru noi să luăm un taxi, iar verii noștri
ne explicaseră cu lux de amănunte cum să ajungem cu metroul. Foarte mulțumiți, deși cam inconștienți cu privire la
complexitatea aventurii pe care o întreprindeam în acest oraș imens, am plecat cu mai mult entuziasm decât prudență
către biserica adventistă de pe
Boulevard de l’Hôpital. Așa cum era de așteptat, ne-am pierdut în labirintul complex al rețelei de metrou. Nu vorbeam
și nici nu înțelegeam limba franceză, așa că ne-am dat repede seama de dificultatea periplului nostru.
Ne-am predat încă o dată Providenței și, la scurt timp după aceea, am văzut într-o stație o doamnă în vârstă cu o Biblie
în mână, care se pregătea să prindă trenul următor. Ce era de făcut? Fiind Sabat, fără îndoială că era vorba de o soră
adventistă care mergea la biserică. Am hotărât să o urmărim, să urcăm și să coborâm unde cobora și ea. Zis și făcut.
Biblia acestei surori a fost, literalmente, „o candelă pentru picioarele noastre şi o lumină pe cărarea noastră”. Ce bucurie
când am putut înmâna directorului de tineret fanionul! Cu câtă recunoștință am salutat-o pe doamna care, cu Biblia sub
braț, ne-a condus până la biserica adventistă!
Nu e neapărat necesar să vă rătăciți în această lume. Biblia este candela care vă va ghida de-a lungul drumului până
la un port sigur. Aprindeți-o în fiecare zi!
 Marți, 11 februarie

FOAME ŞI SETE DE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU

Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete
în țară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete
după auzirea cuvintelor Domnului [...] şi nu le vor găsi.
(Amos 8:11-12)

Î n marile deșerturi, apa și hrana sunt rare sau inexistente. Odată ce rezervele s-au epuizat, dacă nu dai de o oază
unde să te revitalizezi, poți ajunge într-un punct fără întoarcere, adică să nu supraviețuiești. Amos, care era un om
al câmpului, cunoștea bine acest pericol al deșerturilor care înconjoară Palestina. El folosește această imagine
pentru a ilustra situația lui Israel.
Contextul în care profetul Amos rostește aceste cuvinte este cel al unei epoci în care poporul Israel, din cauza
constantei neascultări, a pierdut posibilitatea de a se împăca cu Dumnezeu ascultând Cuvântul Său și urmându-L. Chiar
dacă ar fi vrut să asculte din nou de Cuvântul Domnului, i-ar fi fost imposibil. Situația dramatică în care se împotmolise
corespundea unui punct fără posibilitate de întoarcere. Este ceea ce profetul numește „foame și sete după Cuvântul
Domnului”, o foame și o sete iremediabile, imposibil de satisfăcut, angoasante, fără viață spirituală. Bineînțeles, nu este
vorba despre faptul că Dumnezeu Se îndepărtează de păcătoși, ci mai degrabă despre faptul că aceștia, adoptând o
atitudine ostilă, o apucă pe cărările neascultării.
Scopul escatologic al cuvintelor lui Amos pare evident. Astăzi, poporul lui Dumnezeu care se pregătește pentru
scenele finale ale istoriei omenirii ar trebui să simtă „foame și sete după Cuvântul Domnului”. Ellen White lansează
următorul avertisment: „Vremea în care orice suflet va fi pus la încercare se apropie cu pași repezi. În acele zile dificile,
cei care sunt slabi în credință nu vor rezista. Marile adevăruri ale revelației trebuie studiate cu atenție, întrucât cu toții
vom avea nevoie de o cunoaștere inteligentă a Cuvântului lui Dumnezeu. Prin studiul Bibliei și prin comuniune în
fiecare zi cu Isus, vom avea perspective noi, clare și fără echivoc cu privire la responsabilitatea individuală pe care o
avem, dar și forța de a rezista în ziua încercării și a ispitirii. Cel a cărui viață este unită cu Hristos prin legături secrete
va fi păstrat, prin puterea lui Dumnezeu, datorită credinței care duce la mântuire” (Mărturii pentru comunitate, vol. 2,
p. 116).
Totuși există un Dumnezeu în ceruri… când ne este foame și sete de Cuvântul divin. Acum este timpul să ne așezăm
și să studiem, sub inspirație, Scriptura. Timpul pe care îl acordăm astăzi unor activități lipsite de importanță ne va lipsi
mâine pentru studiul Bibliei. Să ne amintim că va veni o zi când va fi prea târziu pentru cei mulți, care vor căuta să
înțeleagă preceptele divine.
 Miercuri, 12 februarie

O ÎNTÂLNIRE CU DUMNEZEU
Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău
sunt numit, Doamne, Dumnezeul oștirilor!
(Ieremia 15:16)

V ocația profetică a lui Ieremia s-a manifestat pe când nu era încă născut: „Mai înainte ca să te fi întocmit în
pântecele mamei tale te cunoșteam şi mai înainte ca să fi ieșit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi te
făcusem proroc al neamurilor” (Ieremia 1:5). Și-a primit darul profetic cu porunca divină de a-și începe misiunea
pe când nu era decât un copil. A răspuns: „Ah! Doamne Dumnezeule, vezi că eu nu știu să vorbesc, căci sunt un copil”
(Ieremia 1:6). Însă Domnul i-a garantat ajutorul Său: „Apoi Domnul Şi-a întins mâna şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-
a zis: „Iată, pun cuvintele Mele în gura ta” (Ieremia 1:9). Mai târziu, profetul a relatat ce a reprezentat pentru viața sa
această întâlnire personală cu Cuvântul lui Dumnezeu: „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale
au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău sunt numit, Doamne, Dumnezeul oștirilor!” (Ieremia
15:16).
Misiunea lui Ieremia nu a fost ușoară. A fost chemat să fie profet într-o perioadă de apostazie și criză politică în
regatul lui Iuda, pentru a comunica poporului răzvrătit mesajele divine care anunțau consecințe dure. Și-a pierdut
curajul în fața opoziției tuturor și a vrut să renunțe la Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu a reușit. Iată că în inima mea este
ca un foc mistuitor închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot” (Ieremia 20:7,9). Experiența lui Ieremia se poate
aplica la întâlnirea pe care o avem noi cu Dumnezeu când citim Cuvântul Său. Dumnezeu îi vorbește omului prin
paginile Bibliei. Ni se adresează, ne cheamă din nou, ne cere să renunțăm la un stil de viață, ne arată care este voia Sa,
ne dezvăluie planurile Sale, ne consolidează credința și speranța. Și noi reacționăm adresându-I-ne, fie cu puternice
îndoieli, fie cu încredere, fie cu devoțiune și sacrificiu, loialitate și dragoste. Dar, oricare ar fi cazul, dacă dovedim o
căutare sinceră a lui Dumnezeu și întâlnirea noastră cu El este reală, citirea Cuvântului Său nu ne poate lăsa vreodată
indiferenți. Este ceea ce Ellen White formulează astfel: „Cel care studiază Cuvântul lui Dumnezeu cu un spirit sincer și
educabil, căutând să-i înțeleagă adevărurile, va fi adus în legătură cu Autorul lui și nu există vreo limită a posibilităților
lui de dezvoltare, în afară de cazul în care alege el însuși aceasta” (Educație, p. 97).
Credeți că întâlnirea cu Dumnezeu este posibilă și doriți să experimentați puterea Cuvântului? Deschideți-I ușa
inimii și veți fi martori ai unor mari minuni în viața voastră.
 Joi, 13 februarie

SCRIA ÎN BIBLIA LUI

Cum își va ține tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău.
(Psalmii 119:9)

I srael Moyano Herrero era un tânăr adventist de douăzeci de ani, originar din Barcelona. Făcuse studii în Spania, la
Colegiul Adventist din Sagunto. Într-o zi, s-a hotărât să plece în Statele Unite pentru a se înscrie la un curs, astfel
încât să poată sluji ca pilot misionar. Eu însumi m-am ocupat de documentele care trebuiau completate ca el să
aplice ca pilot misionar. Însă în timpul ultimului curs practic de zbor deasupra împrejurimilor Los Angelesului, micul
avion în care se afla a căzut în mare, fapt ce a dus la moartea lui, a instructorului și a unui alt tânăr spaniol. Părinții
lui, fratele său, Joel, și toți cei care îl cunoscuseră au fost împietriţi de durere. Părinții lui, de neconsolat, s-au dus în
Arizona, unde locuise, pentru a-i recupera lucrurile. Acolo i-au găsit Biblia în limba engleză, pe care o lua cu el la
biserică în Sabat.
Israel era un tânăr foarte legat de biserică, dar foarte puțin extrovertit din punct de vedere spiritual. Părinții lui
aveau uneori impresia că era mai degrabă interesat să trăiască și să profite de tinerețe decât să se pregătească pentru
revenirea lui Isus. Însă Israel citea din Biblie. Răsfoind-o, la o simplă privire, părinții au putut simți credința vibrantă a
fiului lor dispărut, spiritualitatea, speranța, angajamentul lui față de Dumnezeu și experiența sa spirituală profundă cu
Isus. Această Biblie a fost pentru ei un fel de testament spiritual al fiului lor.
Nu doar că multe dintre pagini era subliniate, dar pe margini se puteau citi numeroase comentarii personale, scrise
cu mâna lui. O serie de reflecții spirituale, gânduri și aspirații care descopereau ce credea Israel despre Dumnezeu,
despre slujirea creștină, despre experiența religioasă. Am recopiat în întregime unele dintre aceste fraze, dintre care
majoritatea erau în engleză. Cele mai importante erau, totuși, scrise în spaniolă, limbă pe care părinții lui puteau să o
înțeleagă, ca și cum, scriindu-le, avusese o presimțire a tragediei care avea să îl smulgă din sânul familiei sale: „Doamne,
ce pot face pentru Tine astăzi?”; „Situația noastră înaintea lui Dumnezeu nu depinde atât de mult de câtă lumină am
primit, ci mai degrabă de ce am făcut cu ceea ce am primit.”; „Doamne, dă-mi înțelepciunea necesară pentru a învăța să
mă rog, curajul pentru a încerca să mă rog și perseverența pentru a continua să mă rog.”; „Dumnezeu nu dorește să
înțelegem totul întotdeauna, ci să avem încredere în El.”
Să scriem, la fel ca Israel, în Biblia pe care o studiem, dialogul nostru cu Dumnezeu, credința, încrederea noastră,
luptele noastre, iar Duhul Sfânt care a inspirat această Carte ne va transforma viața.
 Vineri, 14 februarie

CREAŢI PENTRU A IUBI

Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului și toată oștirea lor, prin suflarea gurii Lui. [...] Căci El zice și se face,
poruncește și ce poruncește ia ființă.
(Psalmii 33:6,9)

Î n diferite locuri din lume, astăzi se sărbătorește ziua iubirii și a prieteniei. În general, asociem cu această zi
chestiuni care privesc amorul și dragostea de cuplu. Însă această sărbătoare este mult mai bogată în semnificație.
În textele antice care vorbesc despre creațiune, distrugerea și relațiile sexuale dintre zei fac parte din procesul de
creare a ființelor omenești. Cu timpul, aceste concepte au generat un ansamblu de practici imorale la popoarele care
se învecinau cu Israel, practici în mod curios asociate cu iubirea dintre zeități și creațiunea: prostituția, atât
masculină, cât și feminină, confrerii recunoscute de homosexuali, orgii în temple și pe înălțimi, sacrificii umane și
animale, mutilări și răniri în perioadele de durere și de doliu.
Biblia declară că Dumnezeu a creat doar prin cuvânt, fără să își găsească locul aici relațiile sexuale. Revelația biblică
începe prin actul creator al lui Dumnezeu: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). Și se va
încheia tot printr-un act creator: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:5). Între aceste declarații biblice,
revelația face de sute de ori referire la creația divină, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, fără a insinua vreodată
că Dumnezeu s-ar fi folosit de vreun proces evolutiv. Verbul evreiesc bara, folosit în Geneza 1:1, tradus prin „a creat”, Îl
are întotdeauna pe Dumnezeu ca subiect unic, ceea ce exclude orice concepere presupusă mitică sau purtătoare de
conotații ale oricărei activități umane asemănătoare. Este vorba de un termen special, folosit în limbajul de închinare
pentru a se referi exclusiv la acțiunea creatoare a lui Dumnezeu, fapt ce permite ca aceasta să se diferențieze de orice
lucrare sau realizare umană. Și, deși verbul în sine nu descrie o creație, ex nihilo este folosit pentru a reprezenta creația
extraordinară, suverană, personală, fără efort și complet liberă, realizată de Dumnezeu.
Natura dragostei omenești este dificil de înțeles dacă nu i se recunosc originile adevărate. Darul sfânt al dragostei
poate chiar să fie denaturat până acolo încât să se ajungă la practici imorale aflate la foarte mare distanță de scopurile
inițiale ale Tatălui ceresc în materie de dragoste. În acest sens, ființa umană are nevoie mai întâi de restabilirea legăturii
cu Dumnezeu pentru a putea restabili apoi legăturile de afecțiune cu semenii.
În această zi atât de specială, vă invit să recunoaștem că suntem ființe create de Dumnezeu pentru a iubi.
 Sâmbătă, 15 februarie

CREAREA CERURILOR ŞI A PĂMÂNTULUI

La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.
(Geneza 1:1)

L a început, Dumnezeu a făcut...” Acest prim verset are o anumită rezonanță ca preambul sau titlu al relatării despre
săptămâna în care Dumnezeu a făcut posibilă viața pe planeta Terra. Desemnează un eveniment pozitiv, care
înglobează tot ceea ce urmează: Dumnezeu a creat, a produs materia primă și universală din care au luat ființă
cerurile și pământul. Această declarație neagă, înainte de orice, existența independentă a acestei materii care, în toate
sistemele cosmogonice antice, era considerată ca fiind dintotdeauna și pentru totdeauna coexistentă cu zeitatea.
Cuvântul bereschith, „la început”, nu este urmat aici de un complement, cum se întâmplă de obicei, deoarece, la fel
ca în Ioan 1:1, desemnează începutul absolut, începutul timpului, la fel ca și toate ființele finite care se desfășoară în el.
Cât despre verbul bara, „a crea”, înseamnă, la origine, „a tăia”. Așa că nu implică neapărat, la fel ca verbul nostru modern
„a crea”, absența unei materii preexistente. Întrucât, în mod uzual, acest verb desemnează o acțiune asupra unei materii
preexistente, folosește o formă verbală ce are ca subiect o ființă omenească și drept complement însăși materia folosită
ca obiect al muncii. Pe când forma folosită în acest text Îl are întotdeauna pe Dumnezeu ca subiect și cuvântul Său drept
complement, cuvânt care descrie rezultatul acțiunii realizate. Pusă în legătură cu ideea principiului absolut, cum este
cazul textului de mai sus, acțiunea verbală bara nu poate însemna altceva decât formarea inițială a materiei. În final,
expresia „cerurile și pământul” desemnează întotdeauna în Vechiul Testament întregul univers. Așadar, primul text al
Scripturilor afirmă categoric că Dumnezeu a creat universul.
Cu toate acestea, este foarte ușor astăzi să existe dubii cu privire la faptul că Dumnezeu a creat cerurile și pământul.
Această afirmație aproape că nu își mai găsește niciun fel de loc în societate. De fapt, cu cât sunt mai importante
realizările ființei umane, cu atât mai puțin sunt apreciate lucrările divine. Pentru moment, actuala retorică
provocatoare seamănă foarte mult cu cea a constructorilor turnului Babel, care credeau că nivelul de dezvoltare
tehnologică la care ajunseseră le va permite să rivalizeze cu Tatăl ceresc.
Există, totuși, în ceruri, un Dumnezeu chiar dacă lumea Îi reneagă puterea creatoare. El este acolo, gata să intervină
în viața oamenilor când aceștia se ridică împotriva autorității Sale, așa cum s-a întâmplat și atunci când turnul Babel a
fost clădit.
Să recunoaștem autoritatea divină în viața noastră. Ne va ajuta să ne stabilim mai bine prioritățile.
 Duminică, 16 februarie

PRIN LUMINA TA, VOM VEDEA LUMINA

Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Și a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună și Dumnezeu a despărțit lumina de
întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară și apoi a fost o dimineață:
aceasta a fost ziua întâi.
(Geneza 1:3-5)

A m fost întrebat adesea despre semnificația misterului luminii din prima zi a creațiunii. Viață fără lumină nu poate
exista. Așadar, care să fie natura acestei lumini? Imposibil de afirmat că ar fi vorba de lumina solară, apărută abia
în a patra zi.
Primele trei acțiuni creatoare ale lui Dumnezeu evocă principiul separării. Astfel, Dumnezeu a separat lumina de
întuneric, apele de sus de apele de jos, pământul de mări. Și, cu toate că în toate cosmogoniile cunoscute lumea este o
emanație a ființei sau gândirii divinității, în relatarea Genezei lumea este produsul voinței libere a lui Dumnezeu.
Expresia „Dumnezeu a zis”, care apare de opt ori în narațiune, indică lucrul acesta. Cuvântul este manifestarea externă
a voinței divine. Moise folosește această imagine pentru a defini creația, ca rezultat al voinței divine. Există, din acest
punct de vedere, o diferență semnificativă între primul verset din Geneza și versetele care urmează. În primul,
Dumnezeu a creat. Nu știm bine nici când, nici cum. În următoarele, actul creator din fiecare zi începe cu „Dumnezeu a
zis”, pentru a sublinia că Domnul a creat prin cuvânt.
Geneza nu se referă la lumina soarelui atunci când spune: „Să fie lumină!” Această lumină, a cărei apariție urmează
după perioada de întuneric ce acoperea pământul, ne este prezentată ca provenind de la Dumnezeu Însuși, sursa
luminii: „Dumnezeu este lumină” (1 Ioan 1:5). La fel va fi și pe Noul Pământ. Locuitorii lui „nu vor mai avea trebuință
nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina” (Apocalipsa 22:5).
Separarea luminii de întuneric a creat, în prima zi, ocazia de a divide timpul în seară și dimineață, în zi și noapte,
deși mișcarea de rotație nu fusese încă imprimată pământului. Intenția autorului este de a sublinia că durata fiecărei
zile a creațiunii a fost de douăzeci și patru de ore, nu de perioade de mii sau de milioane de ani.
Prin harul lui Dumnezeu, vedem în fiecare dimineață lumina zilei. După cum spune psalmistul: „Prin lumina Ta,
vedem lumina” (Psalmii 36:9).
 Luni, 17 februarie

CREAREA ATMOSFEREI
Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape.” Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a
despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit
întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua a doua.
(Geneza 1:6-8)

Î ntinderea de care vorbește Moise aici desemnează învelișul atmosferic al planetei noastre. Dacă apele de jos sunt
cele din care s-au format mările, apele de sus nu pot fi altceva decât cele pe care le conțin norii. Norii nu se află
deasupra atmosferei, ci plutesc, în general, deasupra părții din atmosferă în care se găsește aerul pe care îl
respirăm.
Putem să ne imaginăm ce s-a întâmplat în ziua aceea în felul următor. Pământul era acoperit de o atmosferă grea,
densă, poluată puternic. În momentul în care substanțele gazoase s-au separat de cele care au trecut în stare lichidă sau
solidă, s-a format această întindere, această pătură transparentă și ușoară pe care o numim atmosferă. Totodată,
deasupra stratului celui mai apropiat de sol s-au ridicat vapori, mai ușori decât aerul, care au ajuns în zone cu
temperaturi mai scăzute și s-au condensat, formând astfel pătura de nori care acoperă globul pământesc. Acestea sunt
apele de sus.
Oxigenul pe care îl respirăm se află jos, norii și vaporii de apă – la mijloc și stratul de ozon al atmosferei – deasupra,
pentru a ne proteja de radiațiile solare. Dumnezeu stabilește totul, astfel încât pe Terra să fie posibil un climat echilibrat
și temperat. Astăzi, când activitatea iresponsabilă a omenirii reduce sau distruge stratul de ozon, schimbările climatice
care se petrec în consecință atrag după ele catastrofe naturale enorme, deșertificarea a importante zone ale planetei,
topirea unei părți a ghețurilor polare, însoțită de creșterea pe măsură a nivelului apelor marine și inundarea a
numeroase zone de coastă. Dumnezeu a făcut bune lucrurile în cea de a doua zi, însă omul este pe cale de a le distruge,
deteriorând echilibrul original.
Totuși, există un Dumnezeu în ceruri, deși se pare că ființele omenești lucrează pentru distrugerea minunatei Sale
creații și poluarea afectează cerul și marea. Prin mila Sa, putem încă să trăim și să ne bucurăm de momentele de fericire
pe care ni le oferă zilnic, în ciuda atâtor distrugeri cauzate de supraexploatarea planetei.
Să Îi cerem lui Dumnezeu astăzi să ne ajute să medităm la dragostea pe care o manifestă prin intermediul creației
Sale.
 Marți, 18 februarie

PĂMÂNTUL, MAREA ŞI VEGETAŢIA

Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă,
pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei
sămânţa lor pe pământ.” Şi aşa a fost.
(Geneza 1:11)

S ă rezumăm activitatea creatoare a lui Dumnezeu de până acum: în prima zi, a luat naștere lumina dătătoare de
viață prin separarea luminii de întuneric; în a doua zi, a format atmosfera respirabilă, separând apele de sus de
cele de jos; în a treia zi a fost creat solul locuibil prin separarea pământului de apă. Relatarea presupune că
pământul exista deja și că a ieșit din ape odată ce Dumnezeu a adunat apele (Psalmii 104:6-8). Formarea
continentelor ocupă prima parte din cea de-a treia zi; crearea plantelor, care acoperă pământul ca o mantie, ocupă a
doua parte a zilei. Ne aflăm în punctul culminant al primei părți a săptămânii creațiunii. Toate celelalte creații
anterioare slujesc acestui scop, din moment ce forța organică a vegetației este superioară materiei brute.
Apariția acestui prim organism viu organizat este atribuită puterii divine: „Dumnezeu a zis.” La fel se întâmplă și cu
pământul, de care Dumnezeu se folosește pentru a produce plantele: „Pământul să producă.” Dumnezeu arată prin
aceasta că a dotat natura cu o putere care Îi aparține Lui Însuși, fapt ce se aseamănă într-o mică măsură cu libertatea
pe care o oferă, mai târziu, omului. Pământul cultivabil, condiție necesară existenței plantelor, era bun, din moment ce
plantele absorbeau substanțele anorganice, pentru a le transforma în substanțe organice. Câte minuni lucrate cu
minuțiozitate se găsesc în organizarea vieții pe pământ!
Biblia face referire, de asemenea, și la darul binecuvântat al fecundității. Propoziția: „Pământul să producă” arată că
Dumnezeu le-a dăruit ființelor vii darul reproducerii pentru ca ele să continue și să completeze opera Sa creatoare.
Contrar credințelor antice, fecunditatea nu este o forță divină căreia trebuie să i se închine oamenii. În relatarea
creațiunii, este o binecuvântare printre atâtea altele, oferită de Providență.
Așa cum pământul produce, ființele omenești sunt chemate și ele să fie productive în diferitele domenii ale vieții lor.
Să trăim astăzi pentru a contribui la formarea și ridicarea celorlalți și pentru a face din această lume un loc mai bun
în care să ne petrecem viața.
 Miercuri, 19 februarie

PĂMÂNTUL INTRĂ ÎN CICLURILE SISTEMULUI SOLAR

Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să
arate vremurile, zilele şi anii şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.” Şi așa a fost.
(Geneza 1:14-15)

D e câte ori ați admirat măreția unui răsărit de soare sau o splendidă lună? Cât despre mine, aceste ocazii îmi aduc
întotdeauna în minte momentul când Dumnezeu a dat formă lumii.
Ziua a patra deschide cea de-a doua parte a săptămânii creațiunii. Există o corespondență curioasă, și nu doar
literară, între cele două jumătăți ale celor șase zile ale creațiunii: în ziua întâi, Dumnezeu a creat lumina; în ziua a patra,
a creat corpurile cerești care luminează Pământul. În ziua a doua, Dumnezeu a creat apa și aerul; în ziua a cincea, peștii
și păsările. În ziua a treia a apărut solul, ca zonă uscată; în ziua a șasea, animalele terestre și, printre ele, omul, coroana
nu doar a acestei a doua părți a operei de creație, ci a întregii creații. Ce părere aveți? Da, creațiunea este o mare operă,
rezultat al unui proiect, și nu rezultatul oarbei întâmplări.
Suntem la momentul în care apar soarele, luna și stelele. În acest caz, i se poate atribui poruncii divine un sens mai
puțin puternic: „Să fie niște luminători în întinderea cerului.” Astrele existau în umbră încă de la începutul creării
cerurilor și pământului. Doar că au devenit vizibile abia începând cu a patra zi, când Dumnezeu a poruncit ca ele să
determine ciclurile astronomice ale sistemului nostru solar și să lumineze Terra odată ce masa apoasă care învăluia
planeta s-a disipat. Poate că există aici o intenție a Creatorului de a ne învăța că, la fel ca planeta noastră, cerurile s-au
dezvoltat gradual, dar odată cu asta și armonizându-se cu dezvoltarea Terrei…
În orice caz, relatarea nu dorește să speculeze cu privire la relația astrelor (care ne luminează) cu restul universului.
Intenția este de a centra întregul proces de creație asupra Terrei, care va fi locuința omului. Și dacă este folosită expresia
„mari luminători”, se întâmplă pentru a arăta că astrele, care erau adorate ca zeități de popoarele vecine Israelului, nu
sunt decât simple opere ale lui Dumnezeu, create pentru om.
Să ne amintim că, dacă a avut capacitatea de a crea soarele, luna și stelele, Dumnezeu deține și puterea de a rezolva
orice problemă cu care ne vom confrunta pe parcursul zilei. Să ne încredem în El!
 Joi, 20 februarie

CREAREA PEŞTILOR, A REPTILELOR ŞI A PĂSĂRILOR

Dumnezeu a zis: „Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului.”
Dumnezeu a făcut peştii cei mari şi toate
vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după soiurile lor; a făcut
şi orice pasăre înaripată după soiul ei. Dumnezeu a văzut că erau bune.
Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi apele
mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ.” Astfel a fost o seară
şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a cincea.
(Geneza 1:20-23)

Î n cea de-a cincea zi a creațiunii a venit rândul faunei marine. În realitate, există oameni care ne asigură că cele mai
frumoase peisaje din lume, incluzând, bineînțeles, ființele vii, se află în abisurile marine. În evreiește, expresia
„ființe vii” înseamnă, literal, suflete vii, la fel ca în Geneza 2:7, care prezintă crearea omului. Sufletul viu al
animalelor, la fel ca sufletul ființelor omenești, nu este un compus care face parte din natura ființelor vii, ci rezultatul
suflului de viață insuflat unui organism fizic de Însuși Dumnezeu. Este comun tuturor ființelor vii, manifestându-se
foarte diferit, în funcție de gradul lor de complexitate biologică. La om, de exemplu, sufletul viu posedă o dimensiune
vitală unică: viața intelectuală și spirituală.
În ziua a cincea a apărut pe acest pământ misterul vieții sensibile, al vieții în mișcare, al vieții specializate și adaptate
unui biotop, fără a mai pune la socoteală magistrala tușă de penel de forme și culori care a fost adăugată. Ellen White a
formulat unul dintre cele mai mari adevăruri despre creațiune: „La început, Dumnezeu era făcut cunoscut în toate
lucrările creațiunii. Hristos a fost Acela care a întins cerurile și a pus temeliile pământului. Mâna Lui a fost aceea care a
așezat lumile în spațiu și a modelat florile câmpului. «El întărește munții prin tăria Lui.» «A Lui este marea, El a făcut-
o» (Psalmii 65:6; 95:5). El a fost cel care a umplut pământul cu frumusețe și văzduhul cu cântece. Și pe toate lucrurile
de pe pământ, din văzduh și cer, El a scris mesajul iubirii Tatălui” (Hristos, Lumina lumii, pp. 7–8).
Încă o dată, creațiunea ne amintește că fiecare dintre ființele vii – printre care omul este o excepție notabilă – trăiește
pentru a oferi: „Oceanul, el însuși sursa tuturor izvoarelor și fântânilor noastre, primește torentele de apă de pe întregul
pământ, dar primește ca să dea” (Ibid., p. 8).
Să urmăm astăzi exemplul naturii, trăind pentru a oferi.
 Vineri, 21 februarie

COROANA CREAŢIUNII
Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării,
peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.”
(Geneza 1:26)

V -ați întrebat vreodată de ce a creat Dumnezeu omul? La ce S-a gândit când a făcut creaturi după chipul și
asemănarea Sa? Conform Bibliei, omul a fost făcut pentru gloria lui Dumnezeu, dar cu siguranță nu pentru că
Dumnezeu l-ar fi destinat să formeze un cor cosmic care să Îi aducă laude veșnice! De fapt, ființa umană
contribuie la gloria lui Dumnezeu pentru că a fost concepută ca să se bucure de o comuniune plină de dragoste cu
Tatăl ceresc.
După primele cinci zile ale creațiunii, a venit rândul animalelor terestre și al ființei umane. Relatarea sfântă spune
că fiecare animal a fost creat „după specia sa”. Ce trebuie să învățăm din această expresie este principiul diversității și
al multitudinii de ființe vii create de Dumnezeu, excepție făcând omul. Acest principiu reiterat de mai multe ori în
relatarea creațiunii este, în mod explicit, contrar postulatului transformării succesive, care pleacă de la cele mai simple
la cele mai complexe organisme, postulat care stă la baza teoriei evoluționiste și care face ca evoluția și creația să fie
complet incompatibile. Dumnezeu a creat viața deja diversificată, fără a fi supusă macroevoluției prin transformarea
unei specii în alta. Dimpotrivă, microevoluția (sau mutațiile minore, schimbările și adaptările în interiorul aceleiași
specii) este cea care a fost posibilă ulterior și se petrece și astăzi.
„După ce pământul, cu bogăția vieții animale și vegetale, a fost adus la existență, omul, coroana lucrării Creatorului,
pentru care a fost făcut pământul în toată frumusețea lui, a fost adus și el în prim planul acțiunii divine. Lui i-a fost dată
stăpânirea peste tot ceea ce ochii săi puteau cuprinde cu privirea. [...] Aici este prezentată în mod clar originea neamului
omenesc, iar raportul divin este așa de clar prezentat, încât nu lasă nicio posibilitate de a se trage concluzii greșite.
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Nu este nicio taină în aceasta. Nu există niciun temei pentru a presupune
că omul a evoluat printr-un proces lent de dezvoltare, de la formele inferioare de viață animală sau vegetală. O astfel
de învățătură anulează marea lucrare a Creatorului” (Patriarhi și profeți, pp. 28–29).
Adam a fost creat pentru a avea relații personale cu Dumnezeu, pentru a trăi în comuniune și prietenie cu El, pentru
a-și forma caracterul după cel al Domnului, sursă de inspirație și înțelepciune, urmându-L zi după zi.
Această șansă ne este oferită și nouă chiar acum. Să profităm de ea!
 Sâmbătă, 22 februarie

MONUMENTUL CREAŢIUNII
Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor.
În ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse
şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.
Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta
S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse.
(Geneza 2:1-3)

C u ocazia unei vizite pastorale în orașul spaniol Bilbao, un enoriaș a dorit să îmi povestească în ce situație dificilă
se găsea familia lui. Soția sa era o catolică ferventă și conștiinței ei îi dicta preotul celei mai importante biserici
din oraș. Acest preot o stârnea să adopte o atitudine intransigentă față de credința soțului ei, fapt ce împiedica orice
tentativă de viață liniștită în familie. Subit, mi-a venit o idee:
– Spuneți-i soției dumneavoastră să ne invite la prânz, sâmbăta viitoare, pe mine și pe duhovnicul ei.
– Pastore, vorbiți serios? m-a întrebat omul.
– Bineînțeles, i-am răspuns sigur pe mine.
Iar doamna a făcut întocmai. Odată ce cuplul, preotul și cu mine ne-am aşezat la masă împreună, am lansat
următoarea întrebare:
– Ce putem să facem noi, doi slujitori ai Evangheliei, pentru ca acești doi soți să se înțeleagă bine?
Preotul a ezitat un moment, apoi a făcut următoarea remarcă:
– De ce țineți atât de mult voi, adventiștii, să păziți Sabatul? Important este să pui deoparte o zi a săptămânii în care
să te întâlnești cu Dumnezeu și să I te închini.
Trebuia să îi dau un răspuns convingător. După ce m-am gândit, mi-am amintit ce scrisese J.N. Andrews, în History
of the Sabbath (Istoria Sabatului): „Sabatul este important ca instituție care comemorează creațiunea, pentru că ne
amintește întotdeauna adevăratul motiv pentru care ne închinăm lui Dumnezeu – pentru că El este Creatorul și noi
suntem creaturile Sale.”
Ellen White comentează astfel această idee: „Dacă Sabatul ar fi fost păstrat pretutindeni, gândurile și afecțiunile
omului ar fi fost îndreptate către Creator, ca obiect al adorării și al închinării, și niciodată n-ar fi fost vreun închinător
la idoli, vreun ateu sau vreun necredincios” (Tragedia veacurilor, p. 375).
Duhovnicul soției fratelui nostru nu a răspuns nimic. Prânzul s-a terminat civilizat și, pentru un timp, în acea familie
e domnit pacea.
Săptămâna aceasta, să dăm Sabatului locul pe care îl merită. Să nu ni-l însușim pe nedrept.
 Duminică, 23 februarie

CEEA CE SE VEDE ESTE FĂCUT DIN CE NU SE VEDE

Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu,
așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.
(Evrei 11:3)

C reația este rezultatul manifestării înțelepciunii și puterii infinite a lui Dumnezeu. Ellen White afirmă că opera
creatoare a lui Dumnezeu a fost precedată de... nimic: „Pentru crearea pământului, Dumnezeu nu s-a folosit de
materie preexistentă. «El a zis și s-a făcut; a poruncit și a luat ființă» (Psalmii 33:9). Toate lucrurile, materiale sau
spirituale, au apărut la cuvântul Său și au fost create după planul Său. Cerurile și toată oștirea lor, pământul și toate
lucrurile de pe el și-au început existența prin suflarea gurii Sale” (Divina vindecare, „Crearea pământului”).
Creațiunea relatată în Geneza nu a fost o operațiune realizată folosind materie preexistentă. Crearea lumii din nimic
și evoluția, care are ca punct de plecare materia preexistentă, sunt două concepte ireconciliabile și antagonice din mai
multe puncte de vedere. De exemplu, în ce privește:
1. Timpul. Dumnezeu a creat lumea în șase zile. Evoluției îi sunt necesare milioane de ani.
2. Mijlocul. Dumnezeu a creat prin cuvântul Său. Evoluția este posibilă prin mutații și selecție naturală, adică prin
moarte.
3. Scopul. Dumnezeu a creat cu un scop, un plan, o finalitate. Evoluția lasă totul la voia întâmplării.
4. Rezultatele. Dumnezeu S-a bucurat pentru că tot ce a creat era foarte bun. Evoluția dă naștere unei mecanici a
morții și imperfecțiunii: selecția naturală.
5. Crearea omului. Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Lui. În evoluție, s-a recurs la o maimuță
antropoidă ca verigă prealabilă omului.
6. Mântuirea sau răscumpărarea omului decăzut. Dumnezeu a răscumpărat omul prin intermediul Crucii, prin
intervenția directă și istorică a Dumnezeului-Om. În evoluție, procesul de restaurare a omului se face prin forță și prin
dominarea celui slab de către cel mai puternic.
7. Cerurile noi și Noul Pământ. Dumnezeu va crea ceruri noi și un pământ nou (1 Corinteni 15:52). În evoluție,
procesul trebuie să se realizeze după mii, milioane de transformări intermediare.
Să ne amintim că, din moment ce Dumnezeu a avut puterea de a crea universul, are și puterea de a transforma viața
noastră.
 Luni, 24 februarie

TOTUL A FOST CREAT PENTRU OM

Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului
şi toată oștirea lor, prin suflarea gurii Lui.
(Psalmii 33:6)

Ș i Dumnezeu a zis.” Iată propoziția care constituie firul roșu din întreaga relatare. Este refrenul, repetat de zece
ori, al acestui minunat poem. A spune înseamnă, totodată, a gândi și a voi. În rostirea lui Dumnezeu rezidă puterea
de legiferare a inteligenței Sale și puterea de aducere la îndeplinire a voinței Sale. Aceste cuvinte revelează un
principiu luminos, un proiect inteligent și bun, aflat la baza a tot ce există. Dincolo de vălul universului vizibil, care
ne ia ochii, dincolo de regularitatea anotimpurilor și de legile fixe care le guvernează și care ne pot împiedica să
vedem dincolo de mersul firesc și necesar al lucrurilor, această propoziție: „Și Dumnezeu a zis” ne descoperă un braț
puternic, un ochi cu discernământ, o inimă care ne caută, plină de bunăvoință, o Ființă care lucrează prin providență
și care ne iubește.
Raza de lumină care, odată ce ne-a atins retina, desenează înaintea noastră un splendid peisaj perfect realizat își
împlinește menirea fiindcă Dumnezeu i-a spus să strălucească. Aerul pe care plămânii noștri îl respiră își îndeplinește
rolul pentru că El i-a spus să ne asigure oxigen și viață. Florile și fructele pe care le recoltăm aproape tot timpul anului
au fost semănate de El pentru noi, în frumoasa grădină a Terrei. Soarele care determină durata anilor, a zilelor și a
orelor, luna care separă anii în luni și lunile în săptămâni fac astfel pentru că Dumnezeu le dirijează mișcările pe bolta
cerească.
Multitudinea de viețuitoare care umplu de viață apele, aerul și pământul, animalele domestice alături de care trăim,
există pentru că ne-a înconjurat de ele fie pentru a ne stimula să fim activi, în încercarea noastră de a le înfrânge
rezistența, fie pentru a putea profita de docila lor cooperare. Și, în cele din urmă, dacă noi înșine suntem aici, ca
încununare a creației, dacă putem să Îl numim Tată pe Cel care ne numără cele o sută patruzeci de mii de fire de păr
din cap, precum și miile de astre care se rotesc pe cer, este pentru că El a binevoit să ne facă după chipul Său și să pună
în noi o strălucire din Ființa Sa.
Facem parte cu toții din planul divin al creației. Să nu ne izolăm și să ne privăm, astfel, de prezența Sa. El are un plan
astăzi pentru noi. Să ne lăsăm conduși de El.
 Marți, 25 februarie

TOATE ERAU FOARTE BUNE

Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune.
(Geneza 1:31)

R elatarea creațiunii afirmă cu insistență că lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu a fost desăvârșită. Adjectivul
„bun”, care are mai multe semnificații în Vechiul Testament, de la moral, corect, până la frumos, plăcut, util,
subliniază, mai ales în această relatare, că tot ceea ce există este bun pentru că este realizat de Dumnezeu și
pentru că își îndeplinește menirea. Ceea ce înseamnă că efectul produs de actul creator coincide cu gândul și voia
Creatorului. Această idee este diametral opusă față de miturile păgâne care vorbesc despre o lume creată de niște
zei capricioși, sau față de teoria unui univers rătăcitor, care există fără niciun scop sau care este răuvoitor și
reprezintă o permanentă amenințare pentru planeta Pământ.
Din mâinile lui Dumnezeu nu a ieșit nimic imperfect. Tot ceea ce face El este foarte bun. Orice lucru, substanță sau
formă este apărută prin voința creatoare, liberă, providențială și atotputernică a lui Dumnezeu. Lumea creată nu este
cea mai bună dintre lumile posibile și nici singura de același fel. Însuși faptul că există posibilitatea degradării stă ca
dovadă a perfecțiunii ei. Dar fără ea înseamnă fără libertate morală!
„Când a ieșit din mâna Creatorului său, pământul era deosebit de frumos. Suprafața sa era variat dispusă, cu munți,
dealuri și câmpii, intersectate din loc în loc de râuri mari și lacuri încântătoare. [...] Aerul era curat și sănătos, nepoluat
de miasme otrăvitoare. [...] Oștile cerești priveau scena cu încântare și se bucurau la vederea minunatelor lucrări ale lui
Dumnezeu. [...] Creațiunea era acum completă. [...] Edenul înflorise pe pământ. Adam și Eva aveau cale liberă la pomul
vieții. Nicio pată a păcatului și nicio umbră a morții nu întina minunata creațiune. «Stelele dimineții izbucneau în cântări
de bucurie și… toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie» (Iov 38:7). Iehova cel mare a pus temeliile pământului;
El a îmbrăcat tot pământul în veșmântul frumuseții și l-a umplut cu tot felul de lucruri folositoare omului; El a creat
toate minunățiile pământului și ale mării” (Patriarhi și profeți, pp. 28, 31).
Începând de la creațiune, existența și bunăstarea tuturor vietăților, de la insecta minusculă până la om, depind zilnic
de Providența divină.
Să nu uităm că, atunci când experiența noastră spirituală pare lipsită de binecuvântări și când îndurarea lui
Dumnezeu pare imposibil de obținut, El este lângă noi, având mereu puterea să ne salveze și să ne descopere minunile
Sale.
 Miercuri, 26 februarie

HRISTOS CREATOR
Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de
domnii, fie dregătorii, fie domnii,
fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte
de toate lucrurile şi toate se ţin prin El.
(Coloseni 1:16-17)

A cest verset nu afirmă doar că Isus a fost prezent odată cu Tatăl la lucrarea creațiunii, ci și că El este Cel care îi
asigură subzistența. Dacă, așa cum am văzut mai înainte, Providența divină s-a manifestat pe parcursul
săptămânii creațiunii cu toată puterea și prevederea în beneficiul omului, aceeași Providență și aceeași putere
oferă suport acestei lucrări, astfel încât ea să nu se destrame. Scopul și finalul creației a fost omul, care ar trebui să
fie beneficiarul echilibrului cosmic ce a făcut posibil ca Terra să devină casa unei ființe create după chipul și
asemănarea Divinității. După păcat, intervenția providențială a Divinității a devenit și mai necesară, în vederea
salvării omului căzut înainte ca forțele naturii să distrugă și să transforme în haos opera perfectă a Creatorului, ca
urmare a acțiunilor omenești, fie ele rebele sau inconsecvente.
În legătură cu acest subiect, Ellen White scrie: „La început, Dumnezeu Se descoperea prin toate lucrările creației.
Hristos a fost Acela care a întins cerurile și a pus temeliile pământului. Mâna Lui a fost aceea care a așezat lumile în
spațiu și a modelat florile câmpului. «El întărește munții prin tăria Lui.» «A Lui este marea, El a făcut-o» (Psalmii 65:6;
95:5). El a fost cel care a umplut pământul cu frumusețe și văzduhul cu cântece. Și, pe toate lucrurile de pe pământ, din
văzduh și cer, El a scris mesajul iubirii Tatălui” (Hristos, Lumina lumii, pp. 7–8).
În El rezidă puterea care menține cu precizie matematică pe orbitele respective astrele enorme ale universului, care
susține particulele atomului pe orbitele lor prestabilite. Tot în El rezidă și harul și mila care ne oferă perspectiva
mântuirii, omul nou.
Totuși, în ceruri există un Dumnezeu… când uităm că Isus Hristos este Dumnezeu atotputernic, creator al lumii și
susținător al universului. Cu ochii Săi minunați, El privește astăzi în viețile noastre pentru a le umple de binecuvântări.
Să lăsăm ca puterea Lui de a transforma să vindece rănile noastre și să ne ofere pace deplină.
 Joi, 27 februarie

PĂCATUL ORIGINAR
Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească, dar eu sunt pământesc,
vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.
(Romani 7:14-15)

P e 20 aprilie 2007, sub pontificatul lui Benedict al XVI-lea, Comisia internațio­nală a Bisericii Catolice a decis să
înlăture credința în existența limburilor, locuri în care, conform tradiției catolice veche de secole, erau primiți
copiii morți înainte de botez, deci condamnați la toate pedepsele atrase de păcatul originar. Este adevărat că
limburile nu au avut niciodată statutul de dogmă de credință. Dar, de-a lungul secolelor, au fost apărate în tratatele
de teologie și predate în catehisme: „Pentru a fi un bun catolic, trebuie să accepți că, din cauza păcatului primului
om, toți descendenții lui Adam vin pe lume cu un păcat real, care poate fi înlăturat doar prin botez” (Henri Rondet,
El pecado original, p. 218). Articolul al doilea al Declarației protestante de la Augsburg, din 1530, spunea, mai mult
sau mai puțin, același lucru: „Acest păcat ereditar și această întinare înnăscută și contagioasă este un păcat real, care
îi supune la condamnare și la mânia veșnică a lui Dumnezeu pe toți cei care nu s-au născut din nou prin botez și prin
Duhul Sfânt.”
Păcatul originar nu trebuie înțeles astfel! Scripturile nu folosesc niciodată expresia „păcat originar”. Nimeni nu este
vinovat la naștere. Dacă ne naștem vinovați, dreptatea divină ar fi de pus în discuție. Ceea ce poartă copilul în el la naștere
este germenele aducător de moarte al păcatului, înclinația spre păcat. Dar va rămâne nevinovat până ce Îl va sfida pe
Dumnezeu prin fapte personale, comise în mod deliberat. Adam ne-a transmis o anomalie morală, predispoziția pentru
păcat care a fost consecința faptei sale vinovate. Este ceea ce Pavel explică prin „a fi vândut păcatului”, a fi rob „păcatului
care este în mine”. Și acest germene al păcatului, acest potențial păcat, se dezvoltă în mod fatal în act responsabil, în
greșeală, dacă nu intervine Duhul Sfânt.
Concepția pesimistă că omul are nevoie de mântuire prin Hristos nu este, în zilele noastre, împărtășită de psihologia
contemporană, care consideră că fondul omului este bun, dotat cu capacitatea înnăscută de a dezvolta un caracter nobil,
astfel că păcatul nu este altceva decât un accident, ca rezultat al unei educații greșite sau al unei moșteniri genetice
bolnave. Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar așa. Dumnezeu continuă să ne supravegheze rostind, ca pe un
avertisment providențial, ceea ce i-a spus lui Cain înainte să își asasineze fratele, pe Abel: „Păcatul pândeşte la uşă;
dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti” (Geneza 4:7).
Să Îi cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de orice tendință păcătoasă. El ne va ajuta, astfel încât să fim biruitori.
 Vineri, 28 februarie

ADMINISTRATORI AI ACESTEI LUMI

Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.
Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l şi stăpâniţi peste
peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”
(Geneza 1:27-28)

I ată cea mai originală, sintetică și profundă declarație care se poate face în materie de antropologie biblică. Implică
toate tainele naturii umane: individualitatea, libertatea (sau liberul-arbitru), responsabilitatea morală, capacitatea
intelectuală, voința, intuițiile și aspirațiile înnăscute.
Creatorul a dat ființelor omenești autoritate, una dintre conotațiile implicate de faptul că au fost create după chipul
și asemănarea Lui. Dumnezeu este Cel care deține autoritatea și a dorit să o împartă cu oamenii, pentru ca ei să mențină
lumea într-un echilibru sănătos. Adam a fost încoronat rege în Eden (The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, p. 1082).
Lumea era la picioarele omului, pentru ca el să poată beneficia de resursele acesteia. Moștenise o avere enormă. Ar fi
trebuit ca, de atunci înainte, să depindă de Dumnezeu pentru a putea orienta planeta în direcția dorită. Adam fusese
dotat cu capacitățile necesare pentru a-și exercita autoritatea: „Creați pentru a fi „chipul și slava lui Dumnezeu“ (1
Corinteni 11:7), Adam și Eva primiseră înzestrări cu totul vrednice de destinul lor măreț. Superbi și cu un corp bine
proporționat, cu trăsături regulate și frumoase, cu fețe care străluceau de sănătate și de lumina bucuriei și a nădejdii,
ei arătau în alcătuirea lor exterioară asemănarea cu Creatorul lor. Iar această asemănare nu se manifesta numai în
natura fizică. Fiecare facultate a minții și a sufletului reflecta slava Creatorului. Înzestrați cu înalte daruri mintale și
spirituale, Adam și Eva au fost făcuți doar cu puțin „mai prejos de îngeri“ (Evrei 2:7), ca să discearnă nu numai
minunățiile universului vizibil, dar să înțeleagă și responsabilitățile și obligațiile morale” (Educație, p. 15).
Dar primii noștri părinți nu au ascultat de Tatăl ceresc. Nu I-au respectat autoritatea și au dorit să beneficieze de
ceva ce nu era al lor, de fructul pomului oprit. Au arătat prin aceasta că și-au pierdut încrederea în Dumnezeu și au
recunoscut domnia lui Satana asupra lumii, devenindu-i supuși. Această decizie greșită a adus după ea suferință și
degradare. Începând de atunci, omul se dedică distrugerii: întâi a naturii (deteriorarea mediului înconjurător, poluare),
apoi a aproapelui (conflicte și războaie) și în cele din urmă, a lui însuși (vicii, dezmăț, imoralitate).
Astăzi este o ocazie minunată să ne întoarcem la Dumnezeu și să Îl recunoaștem ca Domnul și Mântuitorul lumii.
 Sâmbătă, 29 februarie

ÎNDOIALA
Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului
pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii:
„Oare a zis Dumnezeu să nu mâncați din toți pomii din grădină?”
(Geneza 3:1)

B ucuria și lumina Edenului au fost pentru prima dată umbrite de o întrebare care suna diferit de tot ce auzise Eva
până atunci. Deși poate părea greu de imaginat astăzi, Eva nu auzise până atunci nicio minciună sau un cuvânt
de îndoială. Pentru prima dată mintea ei a observat că o expresie poate fi și altfel decât adevărată. Subtilitatea
întrebării cu siguranță că a uimit-o și a surprins-o.
Îndoiala a fost arma cu care Lucifer reușise să convingă o treime din îngeri să i se alăture. Acum o folosea pentru a-
i câștiga pe Adam și pe Eva. Amestecând puțin adevăr cu multă minciună, spera să îi facă să creadă că el poate să le
ofere ceva ce Dumnezeu le oferise deja. Erau creați după chipul lui Dumnezeu, se bucurau de nemurire și erau pe deplin
fericiți. Șarpele însă a încercat să îi convingă că doar el le poate da aceste daruri la puterea lor absolută.
Nu putem găsi o justificare în păcatul primilor noștri părinți. Tot ce s-a întâmplat acolo sfidează logica și gândirea
argumentată. Dar metoda a rămas aceeași. Semănând îndoială, cel rău încearcă să ne convingă că nu avem nimic din
ceea ce Dumnezeu ne-a dat deja. Uitând de binecuvântările Sale care ne-au condus și susținut viața în mod minunat
până acum, renunțăm la ele pentru mirajul unor iluzii care ne lasă sufletul gol, în numele aceleiași minciuni: „Hotărât
că nu veți muri.”
Păcatul este un răspuns înșelător la foamea noastră de viață. Dar, în Hristos, Dumnezeu ne-a oferit deja soluția reală.
Mântuirea nu mai este pentru noi un moment viitor, ci un prezent de care ne putem bucura cu adevărat. A ignora acest
dar pentru soluțiile iluzorii ale celui rău denotă lipsă de cunoaștere, de credință și de dragoste.
Venind să moară pentru noi, Isus a vrut să ne convingă încă o dată de dragostea Sa și să înlăture astfel îndoiala și
necredința. Am primit tot cerul într-un singur dar. Nu există ceva mai mult ce am putea primi și nu există altcineva care
ne-ar putea da ceva mai bun.
Adam și Eva au părăsit Edenul, dar Edenul nu îi va părăsi niciodată. Dumnezeu a pășit cu ei dincolo de poartă pentru
a-i conduce pe drumul suferinței și pentru a le deschide, prin viața Sa, încă o dată porțile cerului, așa cum vrea să facă
pentru fiecare dintre noi astăzi!
 Duminică, 1 martie

UNDE EŞTI?
Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde ești?”
(Geneza 3:9)

L a scut timp după cădere, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Unde ești?” Dumnezeu știa răspunsul; îl căuta, deși îl
cunoștea. De ce? În acest fel, nu doar că este scoasă în evidență natura harului și a dragostei divine, ci și nevoia
omului de pocăință și de credință. Nu există mântuire fără mărturisire sinceră, nu există mărturisire fără pocăință,
nu există pocăință fără recunoașterea greșelii, nu există recunoașterea greșelii fără meditație și autoexaminare
profundă.
„Unde ești?” Întrebarea înglobează totul. Semnifică, în primul rând, manifestarea harului și a dragostei divine în
căutarea omului vinovat, dezgolit, înspăimântat și rușinat, care se ascunde de Creatorul Său. Ea exprimă apoi acuzația
gravă, fără circumstanțe atenuante, de încălcare a justiției divine. Este ca o săgeată îndreptată spre conștiința omului,
un apel la natura sa morală și responsabilă. „Unde ești?” este și o invitație de a mărturisi și de a se întâlni din nou cu
Creatorul; este un apel la capacitatea de a se pocăi a omului și de a accepta mântuirea.
Această întrebare a Creatorului, inima problematicii păcatului, introducea primul act al planului de mântuire, era
cea dintâi profeție mesianică ce garanta păcătosului pierdut că Dumnezeu este în căutarea lui. Plecând de aici, istoria
mântuirii va fi un lanț neîntrerupt de inițiative divine în căutarea ființelor umane, căutare a cărei supremă realizare
este Isus Hristos.
„Unde ești?” nu este o întrebare generală, colectivă, retorică. Directă, privată, personală, ea mă privește pe mine. Nu
pot să o evit, nici să privesc în altă parte și nici să mă refugiez în carențele spirituale ale altora, pentru că mântuirea e
personală. Cum trebuie să îi răspund? Oprindu-mă, gândindu-mă, îndreptându-mi privirea asupra mea în primul rând,
printr-o introspecție care să îmi permită să analizez fundamentele crezului meu: credința mea, speranța mea, bucuria
mea, iubirea mea. Apoi, privind în sus, către Dumnezeu, să caut comuniunea cu El, cerându-I ajutorul, rugându-L să îmi
ofere ocrotirea Sa. Și în cele din urmă, privind în jur, către cei care mă înconjoară, și evaluând propria responsabilitate
în relație cu ceilalți, admițând îndatoririle mele familiale și sociale.
Către ce ne îndreaptă atenția cele trei direcții ale acestui răspuns?
Ne arată că este timpul să ne întrebăm în ce stadiu se află astăzi viața noastră spirituală și ce facem pentru a fi creștini
mai buni?
Întrebarea din Eden continuă să rezoneze în inima omului pentru ca noi să nu uităm că există, în ceruri, un
Dumnezeu.
 Luni, 2 martie

ÎNTRE TEAMĂ ŞI SPERANŢĂ

Vrăjmășie voi pune între tine şi femeie, între sămânța ta şi sămânța ei.
Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.
(Geneza 3:15)

V ersetul din această dimineață este cel care anunță pentru prima dată vestea bună a mântuirii. În această relatare
a originilor, totul capătă un caracter inau­gural, prototipic și, într-un sens, profetic. Sunt exprimate aici două idei
fundamentale: de-a lungul istoriei umanității, omul și ispititorul sunt într-un conflict permanent în care
umanitatea suferă o mie și una de „mușcături” de tot felul, dureroase și crude, ale „șarpelui vechi” (Apocalipsa 12:9).
Această realitate esențială a unei lumi decăzute a transformat viața omului într-o lungă și dureroasă tragedie. Cu
toate acestea, conflictul care durează de secole are un deznodământ. Și-a găsit, într-o zi, rezolvarea prin rana mortală
pe care un urmaș al Evei a dat-o șarpelui, zdrobindu-i capul. Este evident sensul mesianic al textului, recunoscut atât
de evrei, cât și de catolici și de protestanți. După neascultarea primilor părinți, reprezintă prima făgăduință a
mântuirii, o perspectivă asupra viitorului, care naște credință și speranța mântuirii în sufletul tulburat al omului.
Pe de o parte, da, o omenire invadată de frică, hărțuită și în conflict, dar, pe de altă parte, și speranța în venirea unui
eliberator. Trebuie remarcat faptul că acest conflict anunțat în Eden („vrăjmășie voi pune...”) generează în inima omului
o sfântă aversiune față de păcat, pentru că orice reacție a omului împotriva răului vine de la Dumnezeu. Fără aceasta,
omul ar fi sclavul ispititorului, o marionetă, o victimă sigură, fără nicio posibilitate de scăpare. Speranța devine copilul
căderii. Se poate afirma că promisiunea din Geneza 3:15 a fost condiția oricărui progres existent după cădere. Iată cum
siguranța iertării face să renască speranța în viitor. Omul decăzut se poate ridica și poate începe drumul său de
întoarcere către Creator.
Apostolul Pavel declară: „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie,
născut sub Lege” (Galateni 4:4). Termenii folosiți aici fac loc înțelegerii că este vorba de împlinirea promisiunii din
Geneza 3:15. Moartea lui Hristos pe cruce corespunde momentului în care al doilea Adam îi dă șarpelui lovitura capitală.
Și astfel, crucea garantează victoria veșnică a binelui asupra răului și condamnă păcatul la moarte veșnică, la
inexistență.
Să ținem minte că, deși Satana poate să ne facă viața grea cât timp trăim pe acest pământ, Isus Hristos l-a biruit. Este
garantat. Să avem încredere în Dumnezeu!
 Marți, 3 martie

PIEI DE MIEL
Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui
haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele.
(Geneza 3:21)

D upă relatările ispitirii și căderii, în capitolul 3 din Geneza ni se prezintă în cinci etape ce s-a întâmplat după
păcătuire: 1. Dumnezeu îi caută pe Adam și pe Eva și îi întreabă: „Unde ești?” 2. Le anunță vestea bună. 3. Le
comunică femeii și bărbatului care sunt consecințele păcatului. 4. Le acoperă goliciunea confecționându-le haine
din piei de animale. 5. Îi exilează din Eden, unde se află pomul vieții, și pune la porțile grădinii heruvimi care o păzesc
cu săbii de flăcări. Aceste relatări trebuie înțelese în contextul soluțiilor și remediilor prevăzute de Dumnezeu pentru
a face față noului statut al ființei omenești. Puse în practică imediat după cădere, aceste fapte au o semnificație
mântuitoare și deschid lungul drum al planului de mântuire.
Una dintre primele senzații pe care primii noștri părinți le-au simțit după neascultare a fost rușinea de fi goi. Ellen
White spune că „veșmântul de lumină care-i acoperea a dispărut și, pentru a-l înlocui, ei au încercat să-și facă un
acoperământ; căci goi nu puteau să dea ochii cu Dumnezeu și cu sfinții îngeri” (Patriarhi și profeți, p. 42). Este evident
că își pierduseră inocența și că nuditatea impudică pe care o contemplau era rezultatul cunoașterii răului. Însă ceea ce
umplea cu adevărat sufletul lor de rușine era goliciunea sufletului, o conștiință vinovată pe care au vrut să o reducă la
tăcere, înlocuind haina de lumină pe care o pierduseră cu șorțuri din frunze de smochin.
Așa i-a găsit Creatorul, ascunși printre arborii din grădină, cu trupul acoperit cu stângăcie de astfel de acoperăminte
nevrednice. Domnul nu mai putea să le ofere aceeași haină de lumină ca înainte, dar le-a confecționat haine din piei,
pentru care a trebuit să sacrifice câteva animale. Moartea acestor animale a fost primul sacrificiu crud care făcea parte
din planul de mântuire, primul sânge de ispășire pentru păcat, un tip sau o prefigurare a însuși sacrificiului
Mântuitorului. Adam și Eva au înțeles că cineva trebuia să moară pentru a plăti greșeala lor și pentru a acoperi păcatul
lor. Astfel s-a născut sistemul de jertfe pe care îl regăsim în întreg Vechiul Testament. Pieile au fost simbolul morții
înlocuitoare a Mielului lui Dumnezeu, hainele dreptății cu care Hristos înlocuiește acoperămintele nevrednice ale
omului păcătos și hainele albe, imaculate, de gală cu care vom intra la nunta Mielului.
Da, există în ceruri un Dumnezeu care ne spală de păcat. Să Îi mulțumim astăzi pentru această binecuvântare.
 Miercuri, 4 martie

SABIA DE FOC
Astfel a izgonit El pe Adam şi, la răsăritul grădinii Edenului, a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să
păzească drumul care duce la pomul vieţii.
(Geneza 3:24)

N emurirea lui Adam și a Evei depindea de două condiții esențiale: ascultarea față de Creator și accesul nelimitat
pentru a mânca din fructele pomului vieții. Încetând să facă asta, „ei aveau să sufere dezamăgire, durere,
suferință și, în cele din urmă, moartea” (Patriarhi și profeți, p. 45).
„Hotărât, că nu veţi muri” (Geneza 3:4). În afară de această falsă promisiune a ispititorului, niciun alt pasaj al relatării
cu privire la origini nu spune că omul ar putea avea acces la nemurire după păcătuire. Dimpotrivă, există două elemente
care dezmint complet această afirmație. Întâi declarația Creatorului: „În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”
(Geneza 2:17). Și apoi, faptul că Adam și Eva au fost izgoniți din Eden pentru a nu mai avea acces la pomul vieții (Geneza
3:22-24). De ce a fost luată această decizie? Nemurirea trupului după căderea în păcat în niciun caz nu ar fi constituit
un privilegiu, ci, mai degrabă, cea mai cruntă pedeapsă. Paradisul s-ar fi transformat în infern. Domnul a împiedicat
păcatul să fie veșnic din dragoste pentru creatura vinovată.
„Dar, după căderea omului, îngerii sfinți au fost imediat însărcinați să păzească pomul vieții. În jurul pomului vieții,
acești îngeri făceau să strălucească raze de lumină, dând înfățișarea unei săbii strălucitoare. Nimeni din familia lui Adam
n-a avut îngăduința să treacă peste această barieră și să se înfrupte din fructele dătătoare de viață – de aceea nu există
niciun păcătos nemuritor” (Patriarhi și profeți, p. 46). De fapt, sabia strălucitoare nu era altceva decât raze de lumină
ale slavei divine. Nu era nici instrument de pedeapsă și nici motiv de frică, ci mai degrabă un nou mod de manifestare
a prezenței divine. Căderea a dus la ruperea comunicării directe cu Dumnezeu. Consecința a fost că, la acel moment,
realitatea prezenței Sale era manifestată prin intermediul luminii, la fel ca în situația de mai târziu a șechinei dintre
heruvimii de pe capacul chivotului întâlnirii. Iată de ce, pentru un timp îndelungat, locul unde se manifesta sabia de foc
a fost un loc de închinare pentru copiii lui Dumnezeu. „La poarta Paradisului, păzită de un heruvim, se descoperea slava
lui Dumnezeu și aici veneau primii închinători. Aici au fost ridicate și primele altare și aici au fost aduse primele jertfe.
Aici și-au adus Cain și Abel jertfele lor și aici a binevoit Dumnezeu să comunice cu ei” (Patriarhi și profeți, p. 69).
Datorită sacrificiului lui Hristos, vom regăsi curând căminul pe care l-am pierdut, care este al tău și al meu.
 Joi, 5 martie

UNDE ESTE FRATELE TĂU, ABEL?

Domnul a zis lui Cain: „Unde este fratele tău, Abel?”
El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”
(Geneza 4:9)

Î ntr-o zi, un profesor de religie de la Facultatea de Filosofie și Litere de la Universitatea din Valencia explica episodul
dintre Cain și Abel ca pe un mit care prezintă luptele dintre vânătorii și agricultorii din preistorie. Cain și Abel erau
eponime, adică figuri care au dat numele a două popoare. Nu m-am putut abține în fața interpretării mitice a
relatării și, odată ce cursul s-a terminat, m-am dus la profesor și am schimbat cu el câteva remarci legate de inspirație
și de valoarea spirituală a personajelor. Profesorul, surprins, a explicat conceptul inspirației Scripturilor la cursul
următor. Spre marea mea surprindere, odată cu asta a contrazis tot ce predase la cursul anterior!
Povestirea despre Cain și Abel are o valoare prototipică deosebită. Conține fapte, cuvinte și atitudini purtătoare ale
unui sens inaugural: religia, închinarea, jertfele, invidia, violența, lipsa de solidaritate, moartea. Or, Noul Testament și,
mai ales, Isus Însuși îi situează pe Cain și pe Abel într-un context istoric, cu personaje reale, ale căror fapte reprezintă
un comportament de care ar trebui să ținem seama.
După asasinarea dramatică a fratelui său, Abel, Cain a fost întrebat de Creator: „Unde este fratele tău, Abel?” Domnul
îi adresează întrebarea în așa fel încât să îl determine să se gândească, să interiorizeze și să evalueze ceea ce a făcut,
pentru ca apoi, cu durere, crima să fie mărturisită și să se pocăiască. Însă răspunsul: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui
meu?”, rostit la începutul istoriei, creează o ruptură care împarte umanitatea în două grupuri opuse: cainiții și victimele
lor, opresorii și oprimații, învingătorii și învinșii, indiferenții nesolidari și colaboratorii solidari.
Întrebarea Creatorului nu a încetat să se facă auzită de-a lungul istoriei umanității. Și rezonează și astăzi în timpul
știrilor de fiecare zi: „Unde este fratele tău, Abel?” Și, în acest caz, Dumnezeu nu mai intervine ca un tată în căutarea
fiului rătăcit, ci ca un judecător care cere asumarea responsabilității. Dumnezeu controlează lumea. Reclamă protecție
asupra ei, empatie unii față de alții. Și, deși Tatăl ceresc oferă remedii față de dramatica manifestare a cainismului, El
așteaptă ca și oamenii să răspundă fără eschivări și amânări, să nu treacă pe lângă mai departe, oferind doar pomeni
umilitoare și meschine.
Să nu rămânem indiferenți față de suferința aproapelui. Să îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne ajute să fim conștienți
că suntem păzitorii fraților noștri.
 Vineri, 6 martie

FIII LUI DUMNEZEU ŞI FIII OAMENILOR

Când au început oamenii să se înmulțească pe faţa pământului şi
li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase
şi, din toate, şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales.
(Geneza 6:1-2)

O dată cu intrarea păcatului în lume, omenirea s-a împărțit în două grupuri: cei drepți și cei răi. Chiar dacă este
adevărat că păcatul s-a transmis din generație în generație și că ne afectează pe toți, există o diferență notabilă
între cei care se predau, conștient sau nu, puterii răului și cei care reacționează împotriva lui, sprijinindu-se pe
Dumnezeu. Această polarizare a omenirii primitive este definită în text prin apelativele „fiii lui Dumnezeu” și „fiii
oamenilor”.
Cine erau, așadar, acești fii ai lui Dumnezeu și acești fii ai oamenilor? Ellen White spune că fiii lui Dumnezeu erau
descendenții lui Set, în a cărui generație „au început oamenii să cheme Numele Domnului” (Geneza 4:26), și că fiii
oamenilor erau descendenții lui Cain, descendenţi care „s-au distins în domeniul progresului material și pământesc.
Dar ei nu țineau seama de Dumnezeu și erau în opoziție cu planurile Sale pentru om” (Patriarhi și profeți, p. 66).
Atâta timp cât cele două clase au rămas separate, fiii lui Dumnezeu au păstrat închinarea la El în toată curăția și au
respectat principiile sfinte ale căsătoriei, pe care Adam le primise chiar din gura Creatorului: „De aceea va lăsa omul pe
tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup” (Geneza 2:24). Aceste cuvinte au subliniat
încă de la început originile comuniunii totale și perfecte care îi unește pe cei doi soți. Cu timpul însă, cele două clase s-
au amestecat; fiii lui Dumnezeu s-au căsătorit cu fiicele oamenilor, pentru că erau frumoase. Căsătoriile mixte, care nu
primiseră binecuvântarea divină, au dus la cele mai rele rezultate. Fiii lui Dumnezeu au urmat căile lui Cain și s-au opus
Spiritului lui Dumnezeu, care se lupta cu ei, fapt ce a dus la situația iremediabilă a lumii antediluviene, pe care
Dumnezeu a trebuit să o distrugă.
Noi de care parte ne aflăm? Cu ce grup ne identificăm? Mai devreme sau mai târziu trebuie să luăm o decizie cu
privire la acest subiect. Într-o atare situație e imposibil să fii imparțial.
Vă încurajez să rămâneți în grupul celor care sunt credincioși față de Dumnezeu, amintindu-vă făgăduința
binecuvântată: „Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2:10).
 Sâmbătă, 7 martie

NOE A GĂSIT HAR

Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului.
(Geneza 6:8)

D eși este adesea subiect de controversă, personajul Noe are o mare valoare spirituală pentru noi, iar lucrul acesta
are sens și este plauzibil numai dacă îl plasăm în parametrii unei istorii reale și nu îl tratăm ca pe un actor al unei
scene de ficțiune. De la Noe avem multe de învățat.
Noe este „fiul speranței”. Tatăl său, Lameh, i-a pus acest nume care înseamnă „consolare”, „odihnă”, spunând: „Acesta
ne va mângâia pentru osteneala și truda mâinilor noastre, care vin din acest pământ pe care l-a blestemat Domnul”
(Geneza 5:29). Lameh a văzut în fiul său, în mod profetic, un reformator în acea lume de o imoralitate repugnantă, poate
chiar eliberatorul promis Evei. Dar Noe este și „obiect al harului divin”. Era considerat „un om neprihănit şi fără pată între
cei din vremea lui” (Geneza 6:9). Să fi fost chiar așa? Nu. Noe a fost declarat drept pentru că „a căpătat milă”, expresie
semnificativă ce apare aici într-un context în care justiția divină este aplicată cu iminență unei generații de păcătoși. Noe
este un exemplu al tuturor acelora care, cum spune Noul Testament, găsesc mântuire în Hristos, prin harul lui Dumnezeu.
Biblia relatează și că „Noe umbla cu Dumnezeu” (Geneza 6.9). A umbla cu Dumnezeu înseamnă să experimentezi
comuniunea cu El, să întreții o relație constantă, să întărești legăturile unui adevărat mentorat. Ellen White afirmă
despre Noe că „legătura cu Dumnezeu l-a făcut puternic în tăria puterii infinite” (Patriarhi și profeți, p. 81). Iată motivul
pentru care a devenit un om al credinței (Evrei 11:7) și a crezut fără a avea la dispoziție vreun element tangibil: a
construit o arcă pe pământ uscat, a anunțat un potop înainte ca omenirea să fi cunoscut ploaia, ca un „propovăduitor al
neprihănirii” (2 Petru 2:5). Timp de douăzeci de ani a predicat potopul: „Fiecare lovitură dată pentru construcția
corăbiei era o mărturie pentru popor” (Patriarhi și profeți, p. 79). În ciuda sincerității mesajului său, predicarea nu a
dat roade. Cu toate acestea, nu a încetat să mărturisească până când porțile corăbiei nu au fost închise. La adăpost, în
interior, doar el și familia lui au fost salvați.
Noe este ilustrația vie a procesului salvator prin care Dumnezeu îi mântuiește pe muritori. El este un tip al lui Hristos
pentru că, la fel ca Noe, Hristos a predicat pocăința și a construit o arcă, biserica, în care lumea poate fi mântuită. La fel
ca Noe, și noi trebuie să anunțăm generației noastre că judecata lui Dumnezeu și răscumpărarea finală sunt la ușă.
Astăzi este momentul să proclamăm lumii că există în ceruri un Dumnezeu, dispus să ierte și să scape ființele
omenești de la autodistrugere.
 Duminică, 8 martie

ARCA LUI NOE

Şi iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ, ca să nimicească
orice făptură de sub cer care are suflare de viaţă; tot ce este pe pământ va pieri.
Dar cu tine fac un legământ: să intri în corabie, tu şi fiii tăi,
nevasta ta şi nevestele fiilor tăi împreună cu tine.
(Geneza 6:17-18)

P ierre Jansen, un bogat negustor olandez care a trăit la începutul secolului al XVII-lea, a pus să se construiască un
model în miniatură al corăbiei lui Noe pentru a demonstra că proporțiile ambarcațiunii erau favorabile îndeosebi
transportului, ceea ce conferă verosimilitate construirii navei antediluviene. Curios este și faptul că termenul
evreiesc tebah, tradus prin arcă, mai apare o a doua și ultima dată în Vechiul Testament pentru a desemna coșulețul
de papură (o minusculă barcă, de fapt) în care Moise a fost salvat din apele Nilului. În ambele cazuri, tebah este un
mijloc de salvare folosit în mod providențial de Dumnezeu.
Noe a primit porunca să construiască arca înainte cu o sută douăzeci de ani de potop. În tot acest timp, și-a avertizat
contemporanii prin vorbă și faptă că pământul va fi distrus prin apă. Cât de lungi trebuie să i se fi părut toți acești ani
petrecuți anunțând un potop care nu mai venea, muncind și sperând în timp ce oamenii râdeau pe seama lui și îl
batjocoreau, ca să nu mai punem la socoteală dezmințirile științei, care îl etichetau drept șarlatan fanatic! Și cu toate
acestea, construirea corăbiei a fost adusă la îndeplinire. Într-o zi, au apărut din păduri, din munți și din cer vieţuitoare
care au intrat în arcă, îndemnate de îngeri. „Animalele au ascultat de porunca lui Dumnezeu, în timp ce oamenii s-au
dovedit a fi neascultători” (Patriarhi și profeți, p. 82). Noe s-a adresat pentru ultima dată contemporanilor săi. Timpul
de har luase sfârșit. El și familia lui au intrat în arcă și Dumnezeu a închis ușa. Șapte zile mai târziu, au venit apele. Și au
supraviețuit doar opt persoane.
În același fel în care distrugerea lumii prin potopul universal este un tip al distrugerii pământului prin foc la a doua
venire a lui Hristos, i se poate atribui un sens tipologic lui Noe, predicator al dreptății, și corăbiei în care el și familia lui
au fost salvați. Cei care anunță revenirea lui Isus invitând lumea să intre în arca Evangheliei sunt antitipul lui Noe. Mii
de oameni de pe toate meridianele pământului sunt pe cale să răspundă predicării celor trei solii îngerești și să intre în
biserică. Și, când va veni sfârșitul, ei vor fi mântuiți, la fel ca cele opt persoane care au găsit salvare în arca lui Noe.
Atunci toți vor recunoaște că există în ceruri un Dumnezeu!
Să proclamăm astăzi acest adevăr, oriunde vom merge!
 Luni, 9 martie

CUM A DEVENIT LUCIFER SATANA

Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât
la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer,
îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu,
voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănopţii;
mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.”
(Isaia 14:12-14)

L a origine, Lucifer a fost o ființă luminoasă și pură. Ocupa una dintre cele mai înalte poziții din univers, aceea de
heruvim care acoperea tronul divin. Isaia, inspirat de Dumnezeu, îi atribuie regelui Babilonului fapte care nu ar
fi putut fi duse la îndeplinire altfel decât prin căderea lui Lucifer. Apare aici, așadar, dincolo de regele Babilonului,
o personificare a lui Satana.
Este dificil de înțeles cum a putut să își găsească loc păcatul într-un spirit perfect. Păcatul nu poate fi explicat și cu
atât mai puțin justificat. Este, prin esență, irațional. Noi îl cunoaștem prin efectele de neconceput, de neînțeles,
dezastruoase. Ceea ce e sigur este că, ușor-ușor, Lucifer a ajuns să considere că toată slava lui îi aparținea, fără a proveni
de la Dumnezeu, așa cum era de fapt. Pentru că avea atâta grandoare și atâtea virtuți, următorul pas a fost să râvnească
închinarea pe care doar Dumnezeu o merită. Și, bineînțeles, cu atât mai puțin a putut suporta ca Isus să fie învestit cu o
slavă și cu o putere mai mari decât ale lui. Toți locuitorii cerului au recunoscut supremația lui Isus Hristos și I s-au
închinat. Și Lucifer a făcut la fel, dar simțea că o sămânță străină germinase în mintea lui și că o răutate evidentă îi
invadase forul interior. Nu mai era același. Nu îi mai plăcea să stea lângă Tatăl Său și nu se mai bucura de prezența Sa.
Trăia în răzvrătire, jenă și invidie față de Isus. Tatăl a urmărit cu foarte mare atenție atitudinea preaiubitului Său Lucifer
și a reflectat profund la metoda pe care să o folosească pentru a rezolva situația.
Ellen White ne luminează în privința acestui subiect: „Eforturi cum numai iubirea infinită putea concepe au fost făcute
pentru a-l convinge de rătăcirea sa. I s-a demonstrat că nemulțumirea lui nu avea niciun temei și i s-a arătat care avea să
fie rezultatul dacă persista în răzvrătirea sa. La început, Lucifer a fost convins că era greșit, dar apoi și-a apărat cu
înverșunare poziția și s-a lansat cu totul în lupta cea mare împotriva Făcătorului său. [...] Așa se face că Lucifer, «purtătorul
de lumină», prin păcat a devenit Satana, «vrăjmașul» lui Dumnezeu și al ființelor sfinte, nimicitorul acelora pe care Cerul
i-a încredințat călăuzirii și protecției sale” (Patriarhi și profeți, pp. 22–23).
Să învățăm astăzi să fim fericiți cu ceea ce ne dă Dumnezeu.
 Marți, 10 martie

POATE UN DUMNEZEU BUN

SĂ CREEZE O LUME REA?
Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat
deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.
(Geneza 3:6)

C um să reușim să înțelegem pomul cunoștinței binelui și răului? Ei bine, pur și simplu plecând de la modul de
gândire ebraic. În textul original, cuvântul „cunoștință” este precedat de un articol hotărât, ceea ce înseamnă că
nu este vorba de orice cunoștință și nici de întreaga cunoaștere, ci de o anume cunoștință, în mod specific:
cunoașterea răului prin opoziție cu binele. În gândirea ebraică, a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului nu
înseamnă a avea acces la un anumit fel de informație intelectuală pe tema răului, ci a avea o experiență cu răul.
Posibilitatea experienței negative era, în mod potențial, prezentă în paradis, nu ca necesitate, ci ca eventualitate.
Adică omul avea, în mod real, posibilitatea de a păcătui.
Dumnezeu a creat omul drept. Prin experiență, acesta trebuia să se ridice de la nivelul de inocență (necunoașterea
răului) la sfințenie (victoria asupra răului). Starea de inocență nu corespunde stării de perfecțiune. Pentru ca omenirea
să poată să atingă, într-o zi, perfecțiunea divină, trebuia să fie pusă la încercare. Sfințirea afirmată nu se poate obține
altfel decât prin manifestarea voinței umane, acționând liberă și acceptând pe deplin voia lui Dumnezeu. Inocența fără
libertate nu are nicio valoare morală. Binele absolut nu există la vreo creatură decât atunci când a știut să se opună
răului. Așa cum a fost creat de Dumnezeu, omul era bun, fără tendințe negative sau înclinații spre rău. Nu era perfect,
dar dispunea de orice ar fi avut nevoie pentru a reuși să fie. Perfecțiunea morală este întotdeauna fructul libertății, al
unei serii de decizii absolut voluntare. Omul era chemat să colaboreze la împlinirea destinului său moral. El era sfânt,
nu în modul actual, ci în mod virtual. În momentul inițial, starea sa era aceea de excelență, fără ca ea să-i fi fost garantată
la punctul terminus. Atunci când a fost ispitit, îndoindu-se că Dumnezeu l-a făcut perfect, și-a exercitat în mod liber
inteligența și voința, alegând să experimenteze răul. Acesta a fost păcatul său.
Să ținem minte că nu e necesar să experimentăm răul. Dacă ne permitem să ascultăm vocea șarpelui, e posibil ca el
să ne convingă de pretinsele avantaje care decurg din neascultarea lui Dumnezeu. Și atunci vom uita că în ceruri există
un Dumnezeu a cărui privire atotcuprinzătoare înțelege totul.
 Miercuri, 11 martie

PRINŢUL LUMII ACESTEIA

Acum are loc judecata lumii acesteia,
acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.
(Ioan 12:31)

C ea mai influentă lucrare a lui Johann Wolfgang von Goethe este Faust, al cărei erou încheie un pact cu diavolul,
căruia își vinde sufletul în schimbul tinereții, cunoașterii, fericirii și întregului spectru de pasiuni și plăceri
posibile pe lumea aceasta. Astfel, Faust ajunge jucăria supusă și dependentă de Mefistofel, un demon al diavolului,
căruia i-a încredințat dreptul de proprietate asupra sufletului său. În versiunea lui Goethe însă, Faust scapă, în cele
din urmă, de pedeapsa veșnică, pentru că nu a încetat niciodată să aspire către un ideal. La fel ca în cazul altor opere
literare, și aceasta ilustrează istoria unui mare conflict între bine și rău.
Poate, într-adevăr, Satana să le ofere fericirea celor care fac un pact cu el? Este, cu adevărat, „stăpânitorul lumii
acesteia”? Asta e ceea ce a crezut el când i-a ispitit pe oameni în grădina Edenului. Acela a fost momentul în care și-a
impus influența asupra planetei, ca fiind a lui, asigurându-se că ființele omenești i-au cedat domnia asupra ei. Iată de
ce astăzi oamenii, și ca urmare întreaga lume, sunt dominați de el. Cu toate acestea, „cu toate că prin trădare Adam a
trecut stăpânirea lui în mâinile lui Satana, Hristos a rămas încă împărat de drept. [...] Satana poate exercita stăpânirea
smulsă prin înșelăciune numai atât cât îi îngăduie Dumnezeu” (Hristos, Lumina lumii, p. 95). Cum s-ar putea reduce la
un lucru fără urmări farsa pretinsului regat al lui Lucifer? Prin Isus care, ca simplu om, I-a rămas credincios lui
Dumnezeu. „Ca Fiu al omului, Hristos avea să stea hotărât de partea lui Dumnezeu. În felul acesta, se dovedea că Satana
nu stăpânea întregul neam omenesc, iar pretenția lui asupra lumii era falsă. Toți cei care doreau aveau să fie eliberați
de sub puterea lui” (Hristos, Lumina lumii, p. 82). După ce Isus Şi-a împlinit lucrarea de ispășire și de restaurare și Și-a
recuperat suveranitatea asupra lumii, Satana a fost destituit și, începând de atunci, luptă cu disperare împotriva puterii
care lucrează cu răbdare pentru a dobândi întâietate în inimile oamenilor.
În mod curent, lumea pare complet stăpânită de Satana, care susține că planeta îi aparține. Dar nu este adevărat.
Dominația lui nu este completă și nici nu a fost vreodată. Există vieți asupra cărora el nu domnește, ca a voastră și a mea.
Cu siguranță că a fost, nu o singură dată, pe punctul de a ne cuceri inimile, dar nu a reușit să o facă atâta timp cât mai avem
suflare pentru a alerga la Isus și a fi eliberați de puterea lui, pentru a da mărturie apoi, cu putere, că există în ceruri un
Dumnezeu.
Să Îi spunem astăzi lui Isus: „Salvează-mă, Îți aparțin.”
 Joi, 12 martie

DIAVOLUL DEGHIZAT
Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.
(2 Corinteni 11:14)

D e-a lungul multor ani, una dintre cele mai caracteristice trăsături ale societății contemporane a fost dorința de a
rupe orice legătură cu supranaturalul.
Într-un anume sens, s-a încercat ascunderea acestui element chiar până acolo încât să se nege faptul că este o
componentă fundamentală a conștiinței umane. Și dacă prezența supranaturalului este lucru sigur în ce privește
existența și activitatea lui Dumnezeu în lume, ea este și mai evidentă când este vorba de diavol. Chiar și printre
credincioși, sunt puțin numeroși cei care îl consideră pe diavol un personaj real și activ. Pare mai degrabă că
civilizația noastră l-a uitat. În cel mai bun caz, cei mai mulți îl consideră un personaj de comedie, o sperietoare cu
coarne, coadă și trident; este o referință legendară care evocă răul ocult, bună pentru a speria copiii. Această
caricatură reprezintă unul dintre cele mai mari triumfuri diabolice: să ne facă să credem că nu există, ceea ce nu îl
împiedică să acționeze ci, din contră, îi facilitează activitatea.
Învățătura lui Isus este că nimeni nu poate fi neutru în această lume: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi
cine nu strânge cu Mine risipeşte” (Matei 12:30). Bineînțeles, Satana dispune de numeroase mijloace de deghizare
pentru a-și îndeplini obiectivul principal: să îi îndepărteze pe oameni de mântuirea prin Hristos și să le irosească astfel
viața, privându-i de soluția prin care Isus a devenit biruitor pentru ei asupra păcatului la crucea de pe Calvar. El
acționează astfel: „Când nu se depune niciun efort deosebit pentru a rezista puterii sale și când nepăsarea predomină
în biserică și în lume, Satana nu este îngrijorat; căci nu este în primejdie să-i piardă pe aceia pe care-i duce robi după
voia lui. Dar atunci când atenția este atrasă către lucrurile veșnice, iar sufletele întreabă: „Ce să fac ca să fiu mântuit?“,
el este la lucru, căutând să opună puterea lui puterii lui Hristos și să contracareze influența Duhului Sfânt” (Tragedia
veacurilor, p. 445).
Baudelaire spunea că este mai dificil să Îl iubești pe Dumnezeu decât să crezi în El, dar că este mai dificil să crezi în
diavol decât să îl iubești. Nu este bine ca existența să îi fie negată și ispitirile ignorate. Da, Satana se poate deghiza astăzi
în ceva foarte atrăgător pentru a ne îndepărta de Tatăl ceresc, până acolo încât într-o zi să ajungem să respingem istoria
mântuirii și să uităm că există un Dumnezeu în ceruri…
Să ne amintim astăzi următorul mare adevăr: „Cel nelegiuit nu poate trece de paza pe care Dumnezeu a pus-o în
jurul poporului Său” (Tragedia veacurilor,
p. 444). Să trăim având această certitudine în inimă!
 Vineri, 13 martie

O LUME VRĂJITĂ
Să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii [...], având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în
care se află în urma împietririi inimii lor.
(Efeseni 4:17-18)

U neori, nepoții mei îmi cer să le spun povestea Cenușăresei, de Charles Perrault. Prin vrăjile ei, zâna, nașa
Cenușăresei, a transformat-o pe mica slujnică în prințesă, dintr-un dovleac a făcut o trăsură maiestuoasă, iar din
niște șoricei, armăsari. Însă la miezul nopții, totul a revenit la realitate. Cam la fel se întâmplă cu cele mai multe
dintre închipuirile prin care Satana a vrăjit lumea. Ellen White confirmă: „Ne găsim pe terenul fermecat al lui Satana”
(Tragedia veacurilor, p. 517).
Când Saul Bellow a primit Premiul Nobel pentru Literatură, în 1976, a declarat în discursul său de decernare că
scriitorii actuali sunt pe cale să trădeze omenirea. Prin aceste cuvinte, scriitorul se referea la conceptele pe care autorii
le-au generalizat în producția literară și care nu au de-a face cu valorile tradiționale și nu aduc nimic pozitiv sau
constructiv. Bellow califica drept „bătrâni monștri ai muzeului de paleontologie” pe creatorii doctrinelor filozofice care
au influențat atât de mult literatura contemporană: Nietzsche, Marx, Freud, Baudelaire. Unele dintre ele, regăsite în
romane, piese de teatru, poezie, cinema, ca să vorbim doar despre acestea, arată că prințul acestei lumi se ocupă să ne
hrănească spiritul și inteligența cu fantezii, fabule, momeli, vicii și obiceiuri care ne vrăjesc și ne acaparează. Aceste
influențe îndepărtează puțin câte puțin sufletul de la rugăciune și de la dorința de a fi cu Isus. Subit, la fel ca în Eden,
prezența lui Dumnezeu nu mai este la fel de atrăgătoare pentru oameni. Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate să rupă
aceste farmece și să readucă lucrurile la normal.
Lumea seamănă cu un castel vrăjit. Omul aleargă precum un ogar pe o pistă de câini, forțându-se să ajungă la
momeală, la iepure, care nu e altceva decât o jucărie de plastic, pe care nici nu reușește vreodată să o atingă. Lumea mai
seamănă și cu un mare spectacol de focuri de artificii în care cerul se luminează fără să fie nevoie de stele. Când totul
se termină, nu rămâne nimic mai mult decât fum și miros puternic de praf. Iată „terenul fermecat al lui Satana”, un loc
în care falsa fericire și falsa bucurie sunt efemere, un loc în care cel care e fascinat de farmecele lui își irosește cei mai
buni ani, își pierde șansele la mântuire, fără ca măcar să își dea seama că există un Dumnezeu în ceruri.
Să ne ajute Dumnezeu să ne eliberăm de influențele rele care ne pândesc la tot pasul!
 Sâmbătă, 14 martie

A CUI E VINA?
Când trecea, Isus a văzut pe un orb din naştere. Ucenicii Lui L-au întrebat:
„Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”
Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui,
ci s-a născut aşa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”
(Ioan 9:1-3)

C onform gândirii evreiești, suferința era consecința inexorabilă a păcatului individului sau a predecesorilor săi.
Pentru că omul acesta se născuse orb, vina pentru orbirea sa nu putea fi decât a părinților, ceea ce readucea în
discuție dreptatea divină. Isus a desfăcut acest nod gordian, răspunzând: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici
părinţii lui, ci s-a născut aşa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” A dus, astfel, problema pe un teren mult mai
complex: Dumnezeu și răul. Era vorba, de fapt, de marea întrebare: a cui e vina? Este Dumnezeu responsabil de
existența răului în lume, ca și de toate consecințele sale dureroase?
Suferința individuală depinde mult mai mult de păcatul colectiv al omenirii decât de păcatul personal al fiecăruia.
Isus subliniază că, la fel cum răul lucrează în lume, și Dumnezeu lucrează, la rândul Său, pentru a transforma răul în
materie primă a binelui. Suferința Îl interpelează pe Dumnezeu și ne interpelează pe noi personal, determinându-ne să
realizăm „lucrările lui Dumnezeu”, o misiune divină care constă în a ocroti material și spiritual pe cei care suferă.
Continuarea relatării arată că asta e ceea ce a făcut Isus cu orbul. Nu doar că i-a redat vederea, dar l-a și luminat
moralmente, oferindu-i mântuirea.
La întrebarea: „A cui e vina?”, Cuvântul lui Dumnezeu răspunde că nu Dumnezeu este responsabil. Toate erau foarte
bune la creațiune. Dumnezeu a semănat o sămânță bună în ogorul Său. Răul a venit din exterior, atunci când Satana a
introdus în lume păcatul. El este dușmanul care a semănat zâzanie. În acel moment, Dumnezeu S-a făcut solidar cu
suferința omului și i-a oferit remediul împotriva răului. Bineînțeles, omul a fost avertizat cu privire la prezența unui
dușman în grădina Edenului. Și cu toate acestea, i-a acordat diavolului încredere. Folosindu-și în mod greșit liberul-
arbitru, a ales neascultarea, care are drept consecință răul. Păcatul lui Adam a fost transmis ca înclinație tuturor
urmașilor săi. Și în acest fel Satana a devenit „stăpânitorul lumii acesteia”.
Satana este cel responsabil pentru păcat. Însă Domnul a promis că va eradica și pe unul, și pe celălalt. Curând, lumea
noastră va ști că există în ceruri un Dumnezeu!
 Duminică, 15 martie

SE POATE VORBI CU MORŢII?

Femeia a zis: „Pe cine vrei să-ţi scol?” Şi el a răspuns: „Scoală-mi pe Samuel.”
(1 Samuel 28:11)

Î nainte să devină adventistă, mama mea a fost interesată de spiritism. Eram doar un puști și nu începusem să
studiez Cuvântul lui Dumnezeu. Îmi amintesc că ne vizita o femeie ciudată de șaizeci de ani, pe nume Nieves, despre
care mama spunea că este vraci.
Câțiva ani mai târziu, pe când frecventam deja o biserică adventistă, mama mi-a povestit că, în timpul acelor întâlniri,
madame Nieves se presupunea că invocă spiritul celor dispăruți din familie, în așa fel încât cei prezenți să poată vorbi
cu ei despre trecut, prezent și viitor. Mama m-a asigurat că auzise foarte clar zgomote și voci. Vocile cui? Cine răspundea
întrebărilor care se puneau? Cum trebuie interpretat episodul cu Saul la vrăjitoarea din En-Dor?
Ellen White ne avertizează cu privire la comunicarea cu cei morți: „El are putere să aducă înaintea oamenilor figura
prietenilor plecați dintre cei vii. Contrafacerea este desăvârșită; priviri, cuvinte, ton familiar sunt reproduse cu o
deosebită claritate. [...] Trebuie să fim pregătiți ca să îi întâmpinăm cu adevărul biblic că morții nu știu nimic și că aceia
care se arată în felul acesta sunt duhuri ale demonilor” (Tragedia veacurilor, pp. 473, 480).
În timpul acestor apariții înșelătoare, spiritele nu mint întotdeauna. În situația lui Saul, care a consultat vrăjitoarea din
En-Dor, demonul i-a vorbit ca și cum ar fi fost profetul Samuel dispărut și i-a vestit tragedia care urma să i se întâmple.
„Prezicând soarta nenorocită a lui Saul prin femeia din En-Dor, Satana urmărea să prindă în
cursă întregul popor Israel. Nădăjduia că ei vor ajunge să aibă încredere în vrăjitori și că se vor duce să le ceară sfatul.
În felul acesta, israeliții aveau să se îndepărteze de Dumnezeu, ca sfătuitor al lor, și să se așeze sub călăuzirea lui Satana.
[...] Solia demonului către Saul, cu toate că era o osândire a păcatului și o profeție de pedeapsă, nu avea ca scop să
producă o schimbare în bine în viața lui, ci să-l ducă la disperare și ruină. Cu toate acestea, adesea ispititorului îi convine,
în vederea atingerii scopului său, să-i ademenească pe oameni prin lingușire la distrugere. Învățăturile zeilor-demoni din
vechime cultivau cea mai josnică depravare. Învățăturile divine care condamnau păcatul și impuneau dreptatea erau
înlăturate; adevărul era privit în chip ușuratic, iar depravarea era nu numai prezisă, ci chiar impusă” (Patriarhi și profeți,
pp. 645, 647).
Să ținem minte că Dumnezeu așteaptă să Îl căutăm. În lumea tenebrelor nu e nimic.
 Luni, 16 martie

EXISTĂ POSEDARE DEMONICĂ?

Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul gadarenilor,
L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte.
Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela.
(Matei 8:28)

F rancisco Luis era un tânăr de vreo douăzeci de ani care începuse să studieze Cuvântul lui Dumnezeu. Pastorul
Luis Bueno ținea studii biblice la domiciliu cu el, sora lui și mama lor. Într-o zi, tânărul a venit la întâlnire cu răni
și arsuri pe față. Mama i-a spus pastorului că fiul ei suferea de o boală ciudată: avea uneori convulsii care îl făceau
să se lovească de pereți, să se arunce în pat sau pe jos sau, ca de data aceea, pe soba casei. Pastorul a întrebat-o dacă
îl consultase vreun medic. Mama i-a răspuns afirmativ și i-a arătat medicamentele pe care tânărul le lua. Pastorul a
rămas perplex. Remarcase tristețea din privirea lui Francisco Luis la întâlnirile lor. În timpul studiilor biblice abia
dacă vorbea. După ce s-a rugat pentru el și pentru familia lui, pastorul a început să studieze cazul, reacțiile, gesturile
tânărului și să îi analizeze puținele cuvinte.
Îmi amintesc ziua în care l-am cunoscut pe Francisco Luis. Venise să asiste la o conferință biblică ce se ținea la
biserică. Eu însumi eram la începuturile mele în ce privește frecventarea bisericii. La sfârșitul întâlnirii, după ce
majoritatea participanților a plecat, Francisco Luis a fost cuprins de una dintre straniile convulsii. A fost oribil. Cu fața
descompusă, cu ochii ieșiți din orbite, cu brațele încrucișate ca și cum ar fi vrut să se apere de ceva sau cineva, sărea pe
deasupra a șase rânduri de scaune în sala de conferință, în timp ce dialoga feroce cu demonul care îl chinuia: „Pleacă,
Satano, nu mă mai chinui!” Frații din biserică au încercat să îl stăpânească, dar patru sau cinci bărbați nu au avut nicio
putere împotriva lui! Ne-am rugat cu toții, foarte speriați. După câteva minute teribile, s-a calmat. Pastorul l-a vizitat
timp de luni de zile. Membrii bisericii și familia lui au făcut din cazul său un permanent subiect de rugăciune. Cu timpul,
Francisco Luis a fost eliberat de Domnul și și-a regăsit un comportament senin, încrezător. Apoi, surâzător, ne privea
în ochi cu recunoștință. S-a botezat și a dus o viață normală până la moartea sa. Am fost unul dintre prietenii lui din
biserică de-a lungul multor ani.
Da, posedarea există și i-am fost martor. Dar puterea Evangheliei este mai tare decât demonul. Răul nu poate birui
binele, căci există în ceruri un Dumnezeu.
 Marți, 17 martie

ŞIRETLICURILE LUI SATANA

Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu,
ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor Diavolului.
(Efeseni 6:11)

U neltirile Diavolului” sunt procedee înșelătoare prin care vrea să creeze confuzie și să ne inducă în eroare. Ellen
White dedică un întreg capitol din Tragedia veacurilor pentru a demasca erorile, mijloacele de seducere și
stratagemele Diavolului, în timpul sfârșitului:
1. „Satana știe bine că toți aceia pe care îi poate duce la neglijarea rugăciunii și a cercetării Scripturilor vor fi învinși
de atacurile lui.” (Tragedia veacurilor, p. 446)
2. „Întotdeauna a existat o categorie de oameni care mărturisesc că sunt evlavioși, dar care, în loc să înainteze în
cunoașterea adevărului, își fac o religie din căutarea greșelilor acelora pe care nu-i agreează. Aceștia sunt mâna dreaptă
a lui Satana.” (Tragedia veacurilor, p. 446)
3. „A susține că nu are nicio importanță ce cred oamenii este una dintre amăgirile cele mai ascunse ale lui Satana.”
(Tragedia veacurilor, p. 447)
4. „Încă de la început, slujitorii lui Dumnezeu au avut de luptat împotriva învățătorilor rătăciți, nu numai pentru că
erau oameni plini de vicii, ci și pentru că strecurau rătăciri fatale pentru suflet.” (Tragedia veacurilor, p. 447)
5. „Mulți acceptă simplele teorii și speculații ca fapte științifice și socotesc că Scriptura trebuie probată prin
învățăturile «științei, pe nedrept numite astfel» (1 Timotei 6:20)” (Tragedia veacurilor, p. 448).
6. „Capodopera amăgirilor lui Satana este aceea de a ține mintea oamenilor ocupată cu cercetarea și emiterea de
ipoteze despre lucrurile pe care Dumnezeu nu le-a descoperit și pe care El nu intenționează ca noi să le înțelegem”
(Tragedia veacurilor, p. 449).
7. „O altă rătăcire primejdioasă este învățătura care neagă dumnezeirea lui Hristos, pretinzând că n-a existat înainte
de venirea Lui în lume.” (Tragedia veacurilor, p. 450)
8. „O altă rătăcire subtilă, care se răspândește cu repeziciune, este credința că Satana nu există ca ființă personală și
că numele lui este folosit în Scripturi numai pentru a prezenta gândurile și dorințele rele ale omului.” (Tragedia
veacurilor, p. 451)
9. „El nu dorește nimic mai mult decât să distrugă încrederea în Dumnezeu și în Cuvântul Său.” (Tragedia veacurilor,
p. 452)
„Satana este conștient că sufletul cel mai slab care rămâne în Hristos este mai mult decât un adversar pentru oștile
întunericului” (Tragedia veacurilor, p. 455).
 Miercuri, 18 martie

PROCESUL ISPITIRII
Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu.”
Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este atras de
pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta,
când a zămislit, dă naştere păcatului şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.”
(Iacov 1:13-15)

Î n acest pasaj important despre procesul ispitirii, Iacov nu îl implică pe ispititor, adică pe Diavol. Ispita pare a se
produce în interiorul spiritului omului, ca rezultat al poftelor naturii noastre decăzute, pofte care seduc conștiința
și voința individului pentru a fi satisfăcute și, odată consumate, generează păcat. „Carnea păcătoasă” ne induce o
înclinație reală pentru a păcătui, sămânța răului este implantată în viețile noastre prin ereditate sau prin educație,
mediul nostru contaminat reprezintă o incitare la păcat, căderea din Eden ne-a slăbit în mod considerabil liberul-
arbitru, iar Satana, cu toată înțelepciunea lui, este capabil să prevadă sau să ne cunoască slăbiciunile. Dar nu are
puterea de a ne inspira gândurile. Ce rol are Diavolul în procesul de ispitire? Experiența lui Isus din perioada celor
patruzeci de zile petrecute în pustie este o bună ilustrare a procesului de ispitire.
Mântuitorul nostru Și-a asumat natura umană cu tot ce înseamnă ea. A fost ispitit în toate lucrurile la fel ca noi, dar
fără să dea curs păcatului. Isus nu a mers în pustie pentru a căuta să fie ispitit. Mai degrabă Duhul Sfânt a fost cel care
L-a trimis acolo. În același fel, nici noi nu trebuie să invităm sau că provocăm ispita frecventând locuri, ascultând sau
privind scene care să ne incite la păcat. Isus a demonstrat că Satana nu are control absolut asupra omului, că nu suntem
în mod fatal condamnați la cădere, că putem prevedea ispita și că îi putem rezista. Satana I-a oferit lui Hristos ispite
care să apeleze la simțurile Lui, la dragostea față de lume cu tot ce este mai atrăgător în ea, la vanitate și orgoliu, ispite
la care și noi suntem supuși în mod frecvent.
Deși nu ne poate determina capacitatea de decizie să se supună voii sale, ne cunoaște slăbiciunile și atacă punctele
vulnerabile ale caracterului nostru. De fiecare dată când vom fi descurajați, perplecși în fața circumstanțelor sau loviți
de nevoi materiale, Satana va fi gata să profite de neputința noastră pentru a ne atrage și a ne păcăli. El creează situațiile
care ne duc în păcat, de unde reiese că este implicat în procesul de ispitire. Acesta este motivul pentru care avem nevoie
de protecție, la fel ca Hristos, cerând ajutorul Duhului Sfânt.
Pentru a învinge ispita, există în ceruri un Dumnezeu!
 Joi, 19 martie

MINUNI FALSE
Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi, vor face semne mari
şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.
(Matei 24:24)

Î ntr-o seară m-am așezat pentru a urmări o emisiune religioasă la televizor. Pastorul a deschis Biblia, a comentat
pe scurt textul și apoi a lansat un apel către toți cei care doreau să fie vindecați de o anume boală. Le-a vorbit
despre darul vindecării pe care Dumnezeu L-a dat bisericii ca dovadă a autenticității. Apoi i-a invitat să creadă în
Hristos și i-a îndemnat să ia parte la manifestările strigătelor de aleluia ale credincioșilor. Cu o mână ridicată spre
ceruri, a rostit o rugăciune pentru vindecarea tuturor. Cu cealaltă, atingea, pe rând, capetele candidaților la
vindecare, pronunțând formula: „Fii vindecat!” Persoana atinsă cădea atunci la pământ tremurând din toate
încheieturile. Puțin după aceea, se ridica și mărturisea că deja nu mai simte efectele bolii sale. Ce înseamnă toate
acestea? De ce recurgea pastorul la procedee asemănătoare cu cele ale mediumurilor?
Avertizările lui Ellen White sunt revelatoare pe această temă:
„Superstițiile satanice vor îmbrăca forme noi. [...] Teorii false amestecate cu câteva adevăruri vor fi prezentate
poporului lui Dumnezeu. [...] Sufletele vor fi ca hipnotizate în urma exercitării acestor influențe foarte seducătoare”
(Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 324).
„Prin mijlocirea spiritismului se vor face minuni, bolnavi vor fi vindecați și multe minuni vor avea loc, lucruri ce nu
se pot contesta” (Tragedia veacurilor, p. 505).
„Ca o încoronare a marii drame de amăgire, însuși Satana va lua chipul lui Hristos. Biserica a mărturisit timp
îndelungat că așteaptă venirea Mântuitorului ca împlinire a nădejdii ei. Acum, marele amăgitor va face să arate ca și
când Hristos ar fi venit. În diferite părți ale pământului, Satana se va prezenta, între oameni, ca o ființă maiestuoasă, de
o strălucire orbitoare, care se aseamănă cu descrierea Fiului lui Dumnezeu dată de Ioan în Apocalipsa (Apocalipsa
1:13.15). Slava care-l înconjoară nu este întrecută cu nimic de ceea ce ochii omenești au văzut vreodată.”
Religia spectaculoasă este una dintre amăgirile lui Satana. Nu putem să ne întemeiem credința pe așa-zise miracole
și nici pe vehemente manifestări charismatice. Hristos Se apără împotriva erorilor insinuate de ispititor printr-un „așa
stă scris”. Intervențiile Domnului în favoarea noastră nu au fost rezultatul vrăjilor. Dacă nu suntem pregătiți să
distingem între adevăr și eroare, putem deveni victimele înșelătoriilor tatălui minciunii.
Să ne ajute Domnul, astăzi, să rămânem de partea adevărului creștin.
 Vineri, 20 martie

A AVUT LUCIFER OCAZIA SĂ SE POCĂIASCĂ?

Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut
birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.
(Apocalipsa 12:7-8)

Î n acest fel explică Apocalipsa începutul marelui conflict din ceruri dintre Hristos și Satana. La început, Satana nu a
avut fața unei ființe demonice, ci pe aceea a unei ființe cerești de la curtea Domnului, care putea sta de vorbă în
mod familiar cu El. Odată devenit Satana, dușmanul, putea Lucifer să se întoarcă și să se pocăiască? Ellen White
declară: „Dumnezeu, în mila Sa cea mare, l-a suportat îndelung pe Lucifer. Nu l-a îndepărtat imediat din starea lui
înălțată atunci când, pentru prima oară, și-a permis un spirit de nemulțumire, nici chiar atunci când a început să dea
pe față pretențiile lui false înaintea îngerilor credincioși. El a fost menținut în ceruri multă vreme. Mereu și mereu i
s-a oferit iertarea, condiționată de pocăință și supunere. [...] Dacă atunci ar fi făcut lucrul acesta, s-ar fi salvat pe sine
și pe mulți alți îngeri. Până atunci nu părăsise cu totul supunerea față de Dumnezeu. [...] Dar mândria l-a împiedicat
să se supună” (Tragedia veacurilor,
p. 425).
Înaintea ființelor cerești, Satana, marele uzurpator, a continuat să Îl acuze pe Dumnezeu de nedreptate. În cele din
urmă, conflictul a ajuns într-un punct fără întoarcere. Îngerul răzvrătit și-a epuizat ocaziile de a se căi și a fost aruncat
din cer. Urma ca planul de mântuire să se petreacă în alt cadru: pe planeta Pământ. Aici, conflictul dintre Hristos și
Satana a continuat, având ca miză creatura omenească. Isus a venit în lumea noastră pentru a salva omul și pentru a-l
răscumpăra, eliberându-l de sub dominația lui Satana. Însă mai există încă un motiv în cadrul acestui scenariu:
demonstrarea caracterului lui Dumnezeu față de întreg universul, pentru ca îndoiala semănată de Lucifer să nu mai
planeze asupra Lui.
„În lupta dintre Hristos și Satana, în timpul lucrării pământești a Mântuitorului, caracterul marelui amăgitor a fost
demascat. Nimic altceva nu l-ar fi putut dezrădăcina atât de mult pe Satana, din simpatia îngerilor cerești și a întregului
univers rămas credincios, cum a făcut-o lupta lui cruntă împotriva Mântuitorului lumii. [...] Când marea jertfă a fost
adusă, [...] vina lui Satana a rămas fără scuză. El își dezvăluise adevăratul caracter de mincinos și ucigaș” (Tragedia
veacurilor, pp. 429, 430).
Crucea l-a ucis temporar pe Fiul omului, dar l-a zdrobit definitiv pe Satana. Prin ea, „stăpânitorul lumii acesteia a
fost aruncat afară” și și-a sigilat sentința eternă. Să acceptăm astăzi acest adevăr în viața noastră.
 Sâmbătă, 21 martie

IAZUL DE FOC ŞI PUCIOASĂ

Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă,
unde sunt fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.
(Apocalipsa 20:10)

A ceastă descriere colorată a sfârșitului Diavolului, a îngerilor săi și a celor reprobabili, în general, ni se pare uneori
hiperbolică, la fel ca multe dintre descrierile din textele apocaliptice. Învățătura lor, coroborată cu tot ce ține de
escatologia biblică, este foarte încurajatoare pentru cei drepți și implacabilă pentru cei nepocăiți. Heruvimul
Lucifer, devenit Satana odată ce s-a ridicat împotriva autorității lui Dumnezeu, tot răul din cer și de pe pământ
angrenat în răzvrătirea sa, păcatul degradant, moartea, mormântul, suferința, violența, minciuna, totul va avea
sfârșit, totul se va stinge într-o moarte veșnică. Marele conflict se va termina cu victoria binelui. Universul va fi
definitiv curățat, consecințele răului cosmic vor fi îndepărtate. Vom avea parte de pace și fericire veșnică.
Apostolul Pavel plasează această învățătură fundamentală în contextul realității învierii, stabilind astfel procesul
prin care se încheie istoria mântuirii: „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor, [...]
dar fiecare la rândul cetei lui; Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos. În urmă, va veni
sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi
orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale [...] pentru ca
Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:21,23-25,28). Este interesant de observat aici cum Pavel folosește aceiași
termeni ca în Efeseni 6:12 cu privire la puterile pe care le va elimina Hristos când va veni sfârșitul: „Căci noi n-avem de
luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor
întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” Așadar, existența și puterea lui
Satana sunt limitate în timp și în spațiu.
Iazul de foc și pucioasă reprezintă dispariția definitivă a păcatului. Iată care va fi soarta finală a prințului acestei
lumi. Niciodată nu se va mai ridica pentru a tulbura sau pentru a distruge viața altora. În acea zi, existența unui
Dumnezeu care Se află în ceruri va fi mai evidentă ca oricând…
Să păstrăm astăzi în minte gândul că răul nu va dăinui veșnic. Curând vom trăi într-o lume mai bună.
 Duminică, 22 martie

MIELUL LUI DUMNEZEU

Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său, Avraam, a zis: „Tată!” „Ce este, fiule?”,
i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: „Iată focul şi lemnele, dar unde este mielul
pentru arderea-de-tot?” „Fiule”, a răspuns Avraam, „Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea-de-tot.” Şi au
mers amândoi împreună înainte.
(Geneza 22:7-8)

P orunca Domnului în ce privește jertfa era precisă, dar foarte stranie: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l
iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria şi adu-l ardere-de-tot acolo” (Geneza 22:2). Niciodată nu a cerut Dumnezeu
jertfe omenești. Și aici, mielul pentru jertfă este Isaac! Cum să îi spună Avraam fiului său că victima era chiar el?
Pașii tărăgănați ai patriarhului ezitau, mâinile îi tremurau și sufletul îi era tulburat în timp ce mergeau. Înainta
rugându-se, zdruncinat, fără îndoială, de hohote de plâns și strigăte interioare.
Nicio clipă în mijlocul acestei tulburări încrederea sa în Dumnezeu nu l-a părăsit. O credință puternică îl îndemna să
creadă că, după moarte, Dumnezeu putea să îl învie pe Isaac și să i-l redea. Viziunea profetică a sacrificiului lui Isus pe
o cruce îl încuraja și ea. El, un biet muritor, urma să fie modelul darului prețios, infinit, după care Fiul lui Dumnezeu
urma să răscumpere omenirea.
Când au ajuns aproape de locul unde urma să fie adusă jertfa și când Isaac l-a întrebat pe tatăl său unde era mielul
de sacrificat, răspunsul lui Avraam a fost mesianic, în sensul în care revela planul lui Dumnezeu pentru salvarea omului:
„Fiule, Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul pentru arderea-de-tot.” Și așa a fost. Când tânărul s-a întins supus
pe altar și Avraam a ridicat cuțitul cu mâna tremurândă, o voce l-a oprit și cerul a confirmat cuvintele patriarhului
printr-un berbec încurcat într-un tufiș. E motivul pentru care Avraam a numit locul acela „Dumnezeu va purta de grijă”,
nume pe care îl are și astăzi.
Cuvintele de pe muntele Moria vor fi mai târziu confirmate de Isus: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are
să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56). La fel și când Ioan Botezătorul l-a prezentat pe Isus: „Iată Mielul
lui Dumnezeu...” (Ioan 1:29). În cele din urmă, pe Golgota, în apropiere de Moria, Mântuitorul a murit pe cruce, în timp
ce la templu, mielul i-a scăpat din mâini preotului pe când acesta se pregătea să aducă jertfa, nemaifiind sacrificat, grație
Mielului pregătit de Dumnezeu pentru a muri în locul omului.
Să nu uităm niciodată că Dumnezeu a pregătit tot ce a fost necesar pentru ca noi să fim mântuiți. Nu este imposibil.
Ce a fost mai greu, a făcut El. Să Îl acceptăm astăzi pe Mielul lui Dumnezeu.
 Luni, 23 martie

POARTA CERULUI
Şi a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer.
Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceea. I-a fost frică şi a zis: „Cât de înfricoșat este locul acesta! Aici este
casa lui Dumnezeu,
aici este poarta cerurilor!”
(Geneza 28:12,17)

Î mi imaginez ce impresie trebuie să fi făcut acest vis asupra unui Iacov fugit de acasă, urmărit de mânia fratelui său,
Esau, pe care îl înşelase.
Când ne găsim într-o stare de nesiguranță, fugind de propriile greșeli, de duritatea circumstanțelor potrivnice sau
de mânia celor care ne vor răul, când parcă trecem printr-un tunel întunecos și fără ieșire, când nu știm ce ne așteaptă
la capătul călătoriei pline de zbucium, când nu știm măcar care e voia lui Dumnezeu, un astfel de vis este o revelație a
Providenței, aducătoare de atâta alinare! La fel a fost și pentru Iacov. Se simțea atât de nefericit, atât de abandonat, atât
de profund împovărat de a-și fi înșelat bătrânul tată, și tocmai el a văzut o scară care unea cerul, în care locuiește
Dumnezeu cel sfânt, îndurător și atotputernic, cu pământul mizerabil, pe care zăcea hărțuit de frică, nesiguranță și vină.
Iacov a numit locul acela Betel, „casa lui Dumnezeu”, și i-a adăugat un sinonim, „poarta cerului”. Imaginea unei scări
care urcă de la pământ la cer ar putea corespunde unei imagini contextuale reprezentată de zigurate, aceste turnuri
piramidale cu tribune, care au în vârf locuri de închinare. Conform lui Filon, un filosof evreu din Alexandria, scara lui
Iacov este imaginea providenței lui Dumnezeu manifestată pe pământ prin slujirea îngerilor. Unii autori creștini au
văzut și ei o prefigurare a întrupării lui Isus, un fel de punte între cer și pământ. Ambele interpretări sunt corecte.
Iacov a înțeles măreția acestei revelații și a sfințit locul ridicând o piatră în formă de stelă, pe care a uns-o cu ulei
pentru a concretiza realitatea prezenței divine. Și, evident, s-a temut, pentru că în acel loc devenit poarta cerului a văzut
locuința cerească a lui Dumnezeu suprapunându-se cu locuința sa terestră, Betel.
Iată cum se manifestă minunata, suprema, măreața Providență divină, deși nu întotdeauna noi ne dăm seama. Ea
reprezintă unirea cerului cu pământul, slava lui Dumnezeu și a îngerilor alături de noi atunci când suntem înfricoșați,
neputincioși, când implorăm ajutorul divin.
El este Cel care ne garantează ajutorul în tragediile vieții cotidiene, pentru a ne aduce aminte că există în ceruri un
Dumnezeu.
 Marți, 24 martie

ÎNTRE NESIGURANŢĂ ŞI SPERANŢĂ

Solii s-au întors înapoi la Iacov şi au zis: „Ne-am dus la fratele tău,
Esau, şi el vine înaintea ta cu patru sute de oameni.”
Iacov s-a înspăimântat foarte mult şi l-a apucat groaza.
(Geneza 32:6-7)

I -a luat douăzeci de ani lui Iacov să recunoască faptul că promisiunile lui Dumnezeu nu sunt vorbe goale. Plecase
din Canaan având în mână doar un toiag. Revenea, după atâta timp, pe malurile aceluiași Iordan, înconjurat de o
familie numeroasă și de multe turme. Și întreprinsese această călătorie la porunca lui Dumnezeu. Când îi mai
rămâneau numai câteva zile pentru a o duce la final, amintirea înșelătoriei prin care îl privase pe fratele său de
dreptul de întâi născut ce îi aparținuse acestuia a ieșit la suprafața conștiinței sale cu putere. Iacov s-a simțit bulversat
de conflictul interior, în care se confruntau făgăduințele lui Dumnezeu și teama de răzbunarea lui Esau, nesiguranța
cu speranța. Cu înțelepciunea care îl caracterizase întotdeauna, a luat patru măsuri, cu scopul de a pregăti întâlnirea
cu fratele său violent.
În primul rând, i-a transmis lui Esau un mesaj plin de supunere (Geneza 32:3-5). Însă mesagerii s-au întors cu vestea
că acesta venea înaintea sa cu patru sute de oameni, ceea ce l-a umplut de groază și neliniște. Urma să se sfârșească
totul într-un masacru brutal, din vina lui? A luat atunci a doua inițiativă: și-a împărțit turmele și slujitorii în două grupuri
(Geneza 32:6-8). Dacă fratele lui ar fi atacat vreunul dintre ele, celălalt ar fi avut timp să fugă și să se salveze. Oricât de
prudente ar fi fost măsurile care se impuneau, totul ar fi fost inutil dacă nu intervenea Dumnezeu. Motiv pentru care a
luat a treia inițiativă: a recurs la rugăciune (Geneza 32:9-12), la rugăciunea tradițională care tinde să Îl implice pe
Dumnezeu într-o situație dificilă.
În dimineața care a urmat, Iacov a luat a patra inițiativă: i-a trimis fratelui său un cadou bogat – ce era mai bun din
cele mai bune turme – și l-a împărțit în trei turme diferite (Geneza 32:13-21). Și ce e interesant la felul său de gândire
este că, tulburat de păcatul lui, a folosit cuvintele „îi voi potoli mânia” (versetul 20). Este expresia tehnică specifică
jertfelor de ispășire. Putea acest dar să ispășească păcatul lui? Putea Esau să îi confere pacea iertării? Nu! Iacov știa că
doar Dumnezeu putea să îl ierte de păcat, dacă îl mărturisea și se căia în mod sincer. De aceea s-a întors să se roage lui
Dumnezeu.
Există, totuși, un Dumnezeu în ceruri… când amintirile urâte ies la suprafața conștiinței și ne influențează deciziile
prezente. Nimic nu poate interveni între noi și El.
 Miercuri, 25 martie

FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU DUMNEZEU

Iacov a pus locului aceluia numele Peniel, „căci”, a zis el,
„am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viață”.
(Geneza 32:30)

Î n acea noapte, Iacov a vrut să rămână singur pentru că fierbea de neliniște. „Singur și fără apărare, Iacov s-a plecat
în disperarea sa până la pământ. Cu strigăte de deznădejde și lacrimi, el și-a înălțat rugăciunea înaintea lui
Dumnezeu” (Patriarhi și profeți, pp. 177–178). Dar în loc să găsească pacea pe care o căuta, a întâlnit un adversar
cu care s-a luptat până în zori. Această luptă misterioasă, rugăciunea-luptă, corespunde unui al doilea nivel al
rugăciunii. Și totuși, doar lupta fizică nu l-ar fi condus pe Iacov la transformarea morală care a urmat. A fost vorba de
o criză morală însoțită de lupta corp la corp.
Cine era adversarul? Iacov nu l-a recunoscut. Tot ce a putut să își dea seama a fost că nu avea un inamic obișnuit. Se
lupta cu Hristos Însuși. Care este adversarul care ni se opune în noaptea strâmtorării noastre când ne rugăm? În primul
rând, nedemna viață de păcat: „În timp ce se lupta astfel pe viață și pe moarte, sentimentul vinovăției apăsa asupra
sufletului său; păcatele sale s-au ridicat în fața sa, despărțindu-l de Dumnezeu” (Patriarhi și profeți, p. 178). Apoi,
făgăduințele inoperante ale lui Dumnezeu, rodul unei religii teoretice, devin și ele adversarii noștri în rugăciune atunci
când vine criza. Și în cele din urmă, adversar ne este concepția insuficientă pe care o avem despre Hristos, identificarea Sa
totală cu suferințele noastre.
Odată cu primele licăriri ale zorilor, necunoscutul l-a lovit cu putere pe Iacov, așa încât i-a dislocat șoldul. Pierzându-
și puterea, Iacov și-a înlănțuit rivalul cu brațele pentru a se sprijini. A atins, astfel, cel de-al treilea nivel al rugăciunii:
abandonul total, credința totală, o manifestare a harului lui Dumnezeu, care ne oferă pacea iertării și ne salvează.
Necunoscutul i-a spus: „Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile.” Și Iacov i-a răspuns cu avântul eroismului suprem al
credinței: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26). „Acest om păcătos și supus greșelii a
biruit în lupta cu Maiestatea cerului” (Patriarhi și profeți, p. 178).
Binecuvântarea consta în a primi un nume nou, adică o identitate nouă. Iacov, care înseamnă „uzurpator”, a fost
înlocuit cu Israel, care înseamnă „prinț al lui Dumnezeu”. Soarele răsărise deja și Iacov a numit locul acela Peniel.
Întâlnirea aceea îi schimbase viața. În urma ei, ajunsese să fie convins că în ceruri există un Dumnezeu… și că el făcea
parte din planul Său.
Ați avut vreo întâlnire asemănătoare cu Isus? Sunteți dispuși să aveți o astfel de experiență?
 Joi, 26 martie

LACRIMILE LUI IOSIF

Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt.
Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici,
căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră.
(Geneza 45:4-5)

I storia lui Iosif și a fraților lui este una dintre cele mai impresionante și emoționante istorii relatate de Biblie pentru
a ilustra realitatea intervenției Providenței în viețile noastre. Iosif – fiul preferat al lui Iacov – era un tânăr sensibil,
emotiv, căruia îi plăcea compania tatălui său, dar probabil și un băiat vanitos, imprudent și autosuficient. În
relatarea stranie care îl privește, textul biblic menționează explicit de cel puțin opt ori că a plâns. A strigat cu suspine
când, fără să-i asculte rugămințile, frații lui l-au aruncat în groapa unde ar fi trebuit să moară de foame și de sete. A
plâns cu amar când mergea spre Egipt, cu mâinile legate, sclav în caravana ismaeliților și când a trecut prin
apropierea dealurilor unde se aflau corturile tatălui său. Fără îndoială că a plâns când a fost aruncat în închisoare. A
avut sufletul răvășit și a plâns când, în calitate de prim-ministru al Egiptului, i-a fost prezentat Beniamin, fratele său
mai mic. A plâns cu lacrimi de iertare când le-a dezvăluit fraților lui cine este de fapt și a atribuit Providenței divine
periplul lui în Egipt. A plâns cuprins de o emoție puternică atunci când și-a putut îmbrățișa tatăl după atâția ani în
care fuseseră despărțiți. Și a mai plâns atunci când frații lui, temându-se de răzbunare, i-au cerut iertare.
Multe lucruri putem învăța din lacrimile lui Iosif. Că, deși visele premonitorii i s-au împlinit în mod literal, ele au fost
în mare parte cauza lacrimilor sale. Misterioasă e pedagogia cerului! Că „experiența unei singure zile fusese punctul de
cotitură în viața lui Iosif. Nenorocirea ei îngrozitoare a schimbat un copil răsfățat într-un bărbat stăpân pe sine, curajos
și serios” (Patriarhi și profeți, p. 194). Că, în circumstanțe nefavorabile, există în ceruri un Dumnezeu care schimbă
situațiile. Că Providența suverană se manifestă prin faptele oamenilor, bune sau rele. Că determinarea lui Iosif de a fi
credincios în toate și în orice circumstanță i-a dat putere, curaj și încredere în Dumnezeu. Că Iosif i-a atribuit
întotdeauna lui Dumnezeu evoluția experienței sale, favorabilă sau nu, și că o viață simplă și pură a favorizat
dezvoltarea sănătoasă a capacităților sale fizice și intelectuale.
Să nu ne fie frică să plângem. Dar să plângem ca niște buni credincioși, nu „ca ceilalţi, care n-au nădejde” (1
Tesaloniceni 4:13), pentru că plânsul face parte din experiența creștină. Poate că tocmai plânsul este calea pentru
împlinirea visurilor noastre!
 Vineri, 27 martie

PRIETENIA CU DUMNEZEU
Împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu şi vei avea pace; te vei bucura astfel
iarăşi de fericire. [...] Vei fi aşezat iarăşi la locul tău, dacă te vei întoarce
la Cel Atotputernic, dacă depărtezi fărădelegea din cortul tău.
(Iov 22:21,23)

E lifaz, unul dintre prietenii patriarhului Iov, care a venit la el să îl consoleze, face aici o declarație ambivalentă
legată de subiectul stabilirii relației de prietenie cu Dumnezeu. Cuvintele sale sunt adevărate pentru cei care,
după ce au rupt relația cu Dumnezeu și I-au pierdut prietenia, se întorc la El și reînnoiesc legăturile pe care le-au
avut cu Cel Atotputernic. Dar Iov nu rupsese niciodată legătura cu Tatăl său ceresc, nu își pierduse niciodată
încrederea în El, nu a încetat niciodată să fie prietenul Său, în ciuda nenorocirilor care păreau să indice că mâna Sa îl
abandonase. În toiul încercării, patriarhul știa că poate continua să conteze pe Dumnezeu și i-a rămas tot timpul
credincios, indiferent dacă a fost încercat sau, în cele din urmă, reabilitat. Iată de ce cuvintele lui Elifaz nu au nicio
legătură cu Iov, ci ne privesc mai degrabă pe noi.
Benito este un prieten din copilărie care, după mai bine de șaizeci de ani, deși viețile noastre au luat turnuri diferite,
mi-a rămas aproape. Suntem prieteni, inclusiv de credință. Ne scriem. Ne ajutăm financiar. Ne interesăm reciproc de
ocupațiile noastre și cooperăm pentru a le aduce la îndeplinire. Ne îngrijorăm unul de sănătatea celuilalt. În momentele
dificile ne-am dat sfaturi cu sinceritate și ne-am oferit unul altuia adăpost. Așa sunt prietenii de suflet (Deuteronom
13:6) sau prietenii intimi.
La fel este și prietenia cu Dumnezeu. Este o legătură specială de apropiere pe care le-o oferă celor care s-au împăcat
cu El. Avraam a fost întotdeauna prietenul lui Dumnezeu (2 Cronici 20:7). Isus le-a spus de două ori ucenicilor: „Voi
sunteţi prietenii Mei” (Ioan 15:14). Lazăr, Marta și Maria au fost prietenii săi intimi. Petru, Iacov și Ioan au fost pentru
El deosebiți între ceilalți ucenici. Și, deși știa că Iuda Îl va trăda, l-a numit prietenul Său. Fiindcă suntem prietenii
Mântuitorului, El ne apără și ne ocrotește de Diavol. Interesat de problemele și suferințele noastre, ne înconjoară
afectuos cu brațele Sale. Ne însoțește în experiențele de viață, bune sau rele, ne sfătuiește, ne susține cu dragoste, plânge
cu noi și pentru noi. Își dă viața pentru noi! (Ioan 15:13). Să ținem minte că Dumnezeu este „cel mai bun prieten al
nostru” (Calea către Hristos, pp. 74, 88).
Să ne deschidem astăzi inima înaintea lui Isus ca înaintea unui prieten. Experiența va fi de neuitat.
 Sâmbătă, 28 martie

MARELE EU SUNT
Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde
copiilor lui Israel astfel: «Cel ce Se numeşte ’Eu sunt’, m-a trimis la voi.»”
(Exodul 3:14)

Î n Egiptul Antic, faraonul era întruparea unui zeu. Moise trăise aproape treizeci de ani la curtea regală și cunoștea
pe nume toți zeii și toate zeițele: Anubis, zeul cu cap de șacal; Apis, taurul sfânt; Osiris, suveranul împărăției
morților; Thot, zeul ibis; Hathor, zeița cerească a dragostei; Ra, zeul soare; Amon-Ra, zeul suprem al statului; Horus,
zeul vultur și mama sa, Isis, protectoarea nou-născuților; Aton, discul solar al reformei monoteiste a faraonului
Amenhotep al IV-lea etc. Cultura egipteană nu concepea ca o zeitate fără nume să poată face o faptă bună.
Acesta este motivul pentru care Moise L-a întrebat pe Dumnezeu în numele cui ar fi trebuit să se prezinte înaintea
copiilor lui Israel, pentru că nu ar fi fost suficient pentru ei dacă s-ar fi dus ca simplu purtător de cuvânt al Dumnezeului
strămoșilor lor. Dumnezeu i-a răspuns: „Eu sunt Cel ce sunt”, adică Cel ce este și va fi, Cel Veșnic, nume care Îl
desemnează pe Acela care există prin Sine, Dumnezeul cel viu, Sursa vieții. Numele prescurtat este YHWH, cele patru
consoane ale numelui sfânt al lui Dumnezeu, pe care scribii masoreți nu riscau să îl pronunțe când îl întâlneau în textul
sacru și pe care, când citeau cu voce tare, îl înlocuiau cu Adonai, Domnul. Fuziunea consoanelor lui YHWH și a vocalelor
din Adonai dădea naștere numelui Yahweh (Iehova), care apare de 5 500 de ori în Vechiul Testament.
Numele lui Dumnezeu descoperă persoana, caracterul și atributele Sale. Faptul că El are un nume face din Ființa
infinită un Dumnezeu apropiat, accesibil, care Se ocupă de noi și ne răscumpără. În Vechiul Testament este „Dumnezeul
legământului” de la Sinai, „Domnul va purta de grijă”, al lui Avraam, „Dumnezeul care mă vede”, al lui Agar, „Domnul
este Păstorul meu”, al lui David, „Domnul, dreptatea noastră”, al lui Ieremia, „Domnul este cu poporul Său”, al lui
Ezechiel. În Noul Testament, marele „Eu sunt” este Hristos Mântuitorul, „Înainte de Avraam, Eu sunt” (Ioan 8:58). „Eu
sunt” este Pâinea vieții, Mesia care stă de vorbă cu noi, Păstorul cel bun, Lumina lumii, Viţa, Calea, Adevărul și Viața,
Mielul de jertfă, Cuvântul lui Dumnezeu, Regele regilor și Domnul domnilor, Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, „Eu și
Tatăl una suntem” (Ioan 10:30).
Marele „Eu sunt” care i-a vorbit lui Moise din rugul aprins poate să ne vorbească și nouă astăzi. Suntem dispuși să Îl
ascultăm?
 Duminică, 29 martie

NICI MĂCAR UN CÂINE NU VA SCHEUNA

Dar dintre toţi copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace,
nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui,
ca să ştiţi ce deosebire face Domnul între egipteni şi Israel.
(Exodul 11:7)

A ceastă expresie face aluzie la faptul că, atunci când scheaună, limba câinilor are o formă ascuțită. Câinii latră la
cel mai mic zgomot pe care îl aud pe teritoriul lor. Fiind animale de pază, lătratul lor anunță adesea pericolele,
intrușii sau zgomotele pe care le percep. În tot timpul celor zece plăgi din Egipt, Israel nu a suferit nici cel mai
mic rău. Așa cum promite Psalmul 91: „O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va
apropia”, în casele lor, calmul, liniștea cea mai profundă și pacea mărturiseau despre protecția divină, în contrast cu
strigătele și plânsetele care se auzeau din locuințele egiptene.
Israel a fost pus la adăpost în ținutul Gosen, pe când egiptenii îndurau dezastrele plăgilor. Cât timp copiii lui
Dumnezeu rămân dependenți de El („la umbra Celui Atotputernic”), se vor bucura de ocrotirea cerului. Și dacă suferința
ne atinge viețile, durerile ni se preschimbă în mesaje cerești primite de la Domnul, în urma încrederii noastre în El.
Aceasta este diferența. Hristos le-a spus ucenicilor că vor avea necazuri (Ioan 16:33). Dar departe de a atinge sufletul
omului și de a-i face rău, acestea vor duce la victoria desăvârșită a celui care va ști să rămână cu umilință la adăpostul
pe care i l-a oferit Domnul.
Copiii lui Dumnezeu nu sunt întotdeauna feriți de problemele care afectează societatea în general. Cu toate acestea,
când este nevoie ca lumea să primească o mărturie despre adevăr, când Domnul vrea să marcheze diferența dintre cei
care se încred în El și ceilalți, la fel ca în cazul plăgilor din Egipt, când însuși poporul lui Dumnezeu are nevoie să îi fie
confirmată siguranța alături de El, Domnul face o minune. Istoria copiilor lui Dumnezeu este plină de experiențe în care
este evident modul în care Domnul îi ocrotește pe ai Săi și îi salvează din catastrofa generală. Această ocrotire și salvare
de la rău va fi, în timpul sfârșitului, destinul celor răscumpărați, când unul va fi luat și altul va fi lăsat, când Dumnezeu
îi va elibera fără excepție pe cei răscumpărați.
Să trăim astăzi cu certitudinea că Dumnezeu ne va da biruință asupra oricărei dificultăți prin care trecem. Există o
variantă mai bună?
 Luni, 30 martie

CU INIMA ÎMPIETRITĂ
Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui Faraon; Domnul a împietrit inima lui Faraon, şi Faraon n-a lăsat pe
copiii lui Israel să plece din ţara lui.
(Exodul 11:10)

A cest pasaj este unul dintre cele mai deconcertante din istoria biblică. Dumnezeu a zis: „Eu voi împietri inima lui
Faraon şi Îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului. Totuşi, Faraon n-are să v-asculte. Apoi Îmi voi
întinde mâna asupra Egiptului şi voi scoate din ţara Egiptului oştile Mele, pe poporul Meu, pe copiii lui Israel,
prin mari judecăţi. Egiptenii vor cunoaşte că Eu sunt Domnul când Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului şi când voi
scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel” (Exodul 7:3-5). Dumnezeu comunică faptul că inima lui Faraon se va
împietri în mod inevitabil. Textul biblic care urmează pare să confirme această interpretare pentru că repetă de mai
multe ori că Faraon „și-a împietrit inima”.
Ceea ce subliniază textul biblic este una dintre legile fundamentale ale psihologiei umane. Orice faptă rea are drept
consecință împietrirea inimii, adică anihilarea spiritului. Orice faptă bună tinde să înmoaie inima omului, să o facă mai
vie și mai receptivă. Cu cât se împietrește mai tare inima omului, cu atât are mai puțină libertate pentru a se schimba și
cu atât mai constrâns este de faptele sale anterioare. Se ajunge, la un moment dat, într-un punct fără întoarcere, în care
omul este obligat să continue să înainteze spre sfârșitul inevitabil: propria distrugere fizică și spirituală.
„Nu Dumnezeu este acela care orbește ochii oamenilor sau care le împietrește inima. El le trimite lumină pentru a-
și îndrepta greșelile și a-i conduce pe cărări sigure, dar, prin lepădarea acestei lumini, ochii au ajuns să orbească și
inima să se împietrească. De multe ori, lucrul acesta se întâmplă încetul cu încetul și aproape pe nesimțite. Lumina vine
în suflet prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin servii Săi sau prin lucrarea directă a Duhului Său. Dar când o rază de lumină
este neluată în seamă, sensibilitatea spirituală scade, iar o altă descoperire a luminii este înțeleasă și mai greu. Și astfel
întunericul se tot întinde, până când noaptea cuprinde tot sufletul” (Hristos, Lumina lumii, p. 268).
Tatăl ceresc nu a făcut uz de vreo putere supranaturală pentru a împietri inima faraonului. Faraonul și-a împietrit
inima din ce în ce mai mult prin încăpățânarea susținută și progresivă pe care a manifestat-o, până când, privind chipul
rece al primului său născut, a fost nevoit să admită că în ceruri există un Dumnezeu…
Să ne rugăm Domnului să îndepărteze încăpățânarea din inima noastră și să ne ajute să ne supunem poruncilor
cerului.
 Marți, 31 martie

SPUNE COPIILOR LUI ISRAEL SĂ MEARGĂ

Domnul a zis lui Moise: „Ce rost au strigătele acestea?
Spune copiilor lui Israel să pornească înainte.”
(Exodul 14:15)

D eși israeliții au fost scoși din Egipt de o mână puternică, faraonului i-a părut rău că îi lăsase să plece. Pierduse
singura mână de lucru gratuită pe care o avusese la dispoziție. Așa că și-a pregătit armata sa puternică, infanteria,
cavaleria și redutabilele care de luptă, însoțită de preoți și de figurile ilustre ale regatului, și a plecat în căutarea
sclavilor. Faraonul ar fi dorit să îi intimideze pe evrei prin toată desfășurarea de forțe a puterii sale. La rândul lor,
israeliții, foarte încrezători, se credeau victorioși. Dumnezeu trebuia să le încerce din nou credința.
În loc să meargă direct spre Canaan pe drumul care traversa țara războinicilor filisteni, Domnul i-a condus spre sud,
spre lacurile de la Marea Roșie. Norul care îi călăuzise i-a deviat spre un defileu stâncos în care să campeze aproape de
mare. Situația nu putea fi mai disperată: pereții abrupți ai muntelui îi înconjurau din două părți, în faţă aveau marea,
ale cărei ape constituiau o barieră aparent de netrecut, iar în urma lor venea avangarda armatei egiptene. Ce era de
făcut? În acel moment critic s-au manifestat patru atitudini diferite:
1. Poporul, înspăimântat, a început să protesteze și să îl acuze pe Moise. Se scufunda într-un abis de pesimism și
necredință, regretând perioada de sclavie din Egipt.
2. Moise, înțelegând că trebuia să se lupte cu egiptenii, L-a chemat în ajutor pe Dumnezeu și apoi a încercat să
liniștească poporul declarându-și credința: „Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da
Domnul în ziua aceasta. [...] Domnul Se va lupta pentru voi.” (Exodul 14:13-14)
3. Egiptenii, ajungându-i din urmă pe israeliți aproape de mare, erau siguri că îi vor captura. Așa că i-au urmărit
orbește prin marea deschisă.
4. Dumnezeu considera că israeliții aveau nevoie de o credință activă. Așa că i-a arătat lui Moise că poporul trebuie
să înainteze. Da, dar în ce direcție? Să se întoarcă? Nu! Asta însemna sclavie. Spre munte? Imposibil! Spre mare? Da! Să
meargă însemna să asculte, să se îndrepte țintă spre miracol, spre o preaputernică intervenție divină. Animați de o
credință plină de îndrăzneală hotărâtă, asta au și făcut, deoarece credința nu o ia niciodată înapoi și nici nu caută să
fugă. Toiagul lui Moise a separat apele și au trecut marea pe uscat.
Dumnezeu are puterea de a oferi soluții la situații fără ieșire. Să ținem minte lucrul acesta. Pentru El nu există lucruri
imposibile. Și astăzi, să Îl căutăm cu credință.
 Miercuri, 1 aprilie

CALEB A MANIFESTAT ALT SPIRIT

Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-
a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni.
(Numeri 14:24)

E xodul și intrarea în țara promisă s-ar fi putut petrece cu patruzeci de ani mai devreme dacă cele douăsprezece
iscoade care au explorat teritoriul Canaanului ar fi avut atitudinea lui Iosua și a lui Caleb. Întorși la Cades-Barnea,
au adus adunării roade din misiunea lor de recunoaștere, odată cu cele două rapoarte (Numeri 13:3-14,38). Ellen
White face următoarea paralelă între exod și peregrinarea bisericii în lumea noastră: „Cei patruzeci de ani de
necredință, murmurare și răzvrătire au ținut Israelul din vechime în afara Canaanului. Aceleași păcate au amânat
intrarea Israelului modern în Canaanul ceresc. Făgăduințele lui Dumnezeu nu au dat greș în niciuna dintre cele două
situații” (Evanghelizare, p. 661).
Ce fusese diferit la atitudinea lui Iosua și a lui Caleb? Cel dintâi contrast între ei și celelalte zece iscoade constă în
credința primilor, față de necredința celor din urmă. Necredința duce la uitarea minunilor pe care Dumnezeu le făcuse
în favoarea lui Israel (Numeri 14:11), precum și la o continuă nemulțumire față de Tatăl ceresc (Numeri 14:3), dând
naștere pesimismului, disperării, încăpățânării, criticilor la adresa conducătorilor și ideii nebunești de a se întoarce în
Egipt (Numeri 14:1-4). Credința celor doi, Iosua și Caleb, nu a închis ochii în fața circumstanțelor complexe ale exodului.
Nu a fost nici irațională, nici îndrăzneață, ci mai degrabă sinceră și obiectivă. În loc să genereze nesupunere, ea a fost
un izvor de curaj, de absolută încredere în Providență (Numeri 14:5-9).
Al doilea contrast între cele zece iscoade și Iosua și Caleb implică loialitatea. Cei dintâi nu au fost credincioși față de
Dumnezeu în căile lor. Iosua și Caleb, dimpotrivă, L-au urmat întotdeauna pe Domnul (Numeri 32:11-12).
Cel de al treilea contrast reiese din consacrarea, abnegația și spiritul de sacrificiu al celor doi tineri. Cuvântul „noi”
apare de nouă ori în raportul celor zece iscoade, pe când Iosua și Caleb se uită pe ei înșiși pentru a pune tot ce aveau la
îndemână în slujba poporului lui Dumnezeu.
În cele din urmă, cele zece iscoade și poporul care le urma au vrut să îi ucidă pe Iosua și Caleb (Numeri 14:10).
Violența criminală pe care au manifestat-o contrastează cu spiritul de solidaritate și de unitate manifestat de Iosua și
Caleb în timpul celor patruzeci de ani.
La fel ca Iosua și Caleb, și noi putem să adoptăm azi o atitudine diferită de pesimismul dominant al societății actuale și
să Îl recunoaștem pe Dumnezeu înainte de toate.
 Joi, 2 aprilie

ÎMI VOR CONSTRUI UN TEMPLU

ŞI VOI LOCUI ÎN MIJLOCUL LOR
Să-Mi facă un Locaş Sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.
(Exodul 25:8)

D omnul a poruncit construirea unui templu. Să fi fost asemănător cu templul lui Amon din Karnak, dotat cu o
minunată sală hipostilă? Sau cu cel din Deir el-Bahari, construit pentru regina Hatshepsut, mama adoptivă a lui
Moise? Nicidecum! Modelul sanctuarului israelit din deșert a fost „al adevăratului Cort, care a fost ridicat nu de
un om, ci de Domnul”, al „lucrurilor cereşti”, incinta sacră fiind nimic mai mult decât „un chip și o umbră”.
În urmă cu câțiva ani am vizitat Egiptul. Îmi amintesc cu ce surpriză ca să nu spun stupoare, am intrat, conduși de
ghidul nostru, în complexul sacru din Karnak, în sancta sanctorum, locul preasfânt din templul acesta. Era un cub
perfect, unde i se aducea închinare zeului creator Min, o mică statuetă falică, aflată în interiorul unui soi de tabernacul.
Am văzut reprezentați în frescele murale și îngeri, asemănători heruvimilor ocrotitori de pe capacul chivotului, care își
acopereau picioarele cu aripile. Este evident că Domnul, îngăduitor într-o anumită măsură față de contextul cultural, i-
a permis lui Moise să reproducă elemente împrumutate din templele egiptene, dar purificate.
Deși locuirea lui Dumnezeu printre oameni, cea reală, adevărată, a fost întruparea lui Isus-Hristos (Ioan 1:14),
sanctuarul israelit a constituit tipul acestei manifestări: lumina din shekinah dintre cei doi îngeri ai chivotului era o
reprezentare vie a prezenței divine; lămpile aprinse ale sfeșnicului cu șapte brațe simbolizau lumina Duhului Sfânt care
iluminează poporul; pâinile pentru punerea înainte Îl reprezentau pe Isus, Pâinea vieții; sângele jertfelor de ispășire și
preoții reprezentau sângele lui Hristos oferit pe cruce și Isus în rolul Său de preot. Sanctuarul israelit, mărturia vie a
mântuirii în Vechiul Testament, a fost o minunată parabolă profetico-mesianică a slujirii lui Isus și a planului de
mântuire din Noul Testament. Este motivul pentru care ciudata sărbătoare a Zilei Ispășirii, cu toată semnificația ei
escatologică, era și o reprezentare a sfârșitului, a judecății de cercetare și a ultimului act de mijlocire al Mântuitorului
în ceruri, înainte de venirea Sa.
Iată de ce fiecare credincios este aici, jos, un sanctuar, un templu al Duhului Sfânt prin care îi aduce închinare lui
Dumnezeu în duh și în adevăr, o jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu, care Îl aduce pe Hristos, viața și crucea Lui,
în viaţa noastră.
Ne dorim ca Domnul să locuiască astăzi în viața noastră? Acest lucru este posibil dacă Îi deschidem ușa inimii.
 Vineri, 3 aprilie

TU NU VEI TRECE IORDANUL!

Moise s-a dus şi a mai spus următoarele cuvinte întregului Israel:
„Astăzi”, le-a zis el, „eu sunt în vârstă de o sută douăzeci de ani: nu voi mai putea merge în fruntea voastră, şi Domnul mi-a
zis: „Tu să nu treci Iordanul!”
(Deuteronomul 31:1-2)

E specific omului să se mângâie cu iluzii, să nutrească speranțe, să construiască proiecte și să le realizeze. Dar ceea
ce visăm nu se materializează întotdeauna și nici speranțele noastre nu devin neapărat realități. Nu ajungem
întotdeauna să ne vedem scopurile realizate și uneori nici nu putem să le apreciem, să ne bucurăm de ele sau să
trăim lucrurile pentru care ne-am luptat, ne-am rugat și pentru care am muncit. Viața ne rezervă uneori decepții,
frustrări, dezamăgiri care ne transformă existența într-un parcurs aparent steril, ca și cum ar fi vorba de un vis urât
(căsătorie eșuată, serviciu pierdut, abandonarea studiilor, o funcţie la serviciu acordată altcuiva, alegerea altcuiva într-
un post de conducere în slujba bisericii etc.). Or, fiind credincioși şi implicându-L pe Dumnezeu în mod serios în
dorințele și planurile noastre, o astfel de experiență este și mai traumatizantă, până acolo încât poate provoca în noi o
anumită pierdere a încrederii în acest Dumnezeu al providenței pe care L-am legat de realizările din viața noastră.
După patruzeci de ani de minuni, după ce a fost nu doar martorul, cât mai ales protagonistul și cel mai implicat în
acest lung pelerinaj prin deșert, când era deja pe malurile Iordanului și când urma să își încheie cursa alături de poporul
Israel, Domnul i-a spus lui Moise: „Tu să nu treci Iordanul acesta.” Iordanul, obiect al dorințelor, se va transforma în
cele din urmă în simbol al speranțelor sfărâmate, într-un dureros și tragic eșec. Abătut, l-a rugat pe Domnul cu fervoare
și lacrimi: „Lasă-mă, te rog, să trec şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi şi Libanul!”
(Deuteronomul 3:25). Dar Domnul l-a întrerupt: „Destul! Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta” (Deuteronomul 3:26).
Cu toții am avut parte la un moment dat de un Iordan pe care Dumnezeu nu ne-a permis să îl traversăm. Prin
credință, ne-am imaginat, dincolo de realitățile temporare la care am sperat aici, jos, și ne-am văzut viitorul veșnic. Prin
credință accedem la misterul insondabil al planurilor lui Dumnezeu, în mâinile căruia ne punem viața. Și atunci,
decepția și frustrarea dispar. Profetul Habacuc rezumă experiența credinciosului prin aceste cuvinte de încurajare: „Cel
neprihănit va trăi prin credință” (Habacuc 2:4).
Să nu ne descurajăm dacă lucrurile nu merg așa cum am dori. Să Îl urmăm pe Isus. Suntem pe drumul cel bun.
 Sâmbătă, 4 aprilie

UN VIITOR MAI BUN

Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare. Şi iată că stăteau de vorbă cu
El doi bărbaţi: erau Moise şi Ilie, care se arătaseră în slavă, şi vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim.
(Luca 9:29-31)

D acă analizăm motivele pentru care Domnul nu i-a permis lui Moise să treacă Iordanul, suntem surprinși de tonul
tranșant cu care a răspuns la rugăciunile conducătorului evreu. Dumnezeu repetă de șapte ori aceeași propoziție:
„Tu nu vei trece Iordanul acesta.” Și mai rău încă, Moise a suferit aceeași soartă de care a avut parte generația
care ieșise din Egipt! De ce? Poporul ajunsese la Cades și nu avea apă. Israeliții îi reproșau conducătorului lor că i-a
scos din Egipt ca să moară de sete în deșert (Numeri 20:4-5). Dumnezeu i-a poruncit atunci lui Moise să vorbească
stâncii în fața adunării poporului, și apa avea să țâșnească pentru ei. Dar Moise s-a adresat poporului cu mânie, a
lovit stânca de două ori cu toiagul său și a tâșnit apă (Numeri 20:10-11). Domnului nu i-a plăcut asta și i-a îndepărtat
pe Moise și pe Aaron (20:12; 27:14).
Păcatul lui Moise a fost acela de a fi manifestat necredință, de a nu-L fi sfințit pe Dumnezeu înaintea poporului și,
mai ales, de a-și fi arătat fățiș atitudinea rebelă. Era, într-adevăr, foarte grav, pentru că era vorba de păcate ale unei
căpetenii. Dar cum să îl acuzi pe Moise de rebeliune sau că ar fi disprețuit numele lui Dumnezeu, tocmai pe el, un om
care vorbea cu Dumnezeu față către față, care făcuse minuni și semne în numele Lui și despre care se spune că „în Israel
nu s-a mai ridicat proroc ca Moise” (Deuteronomul 34:10)? O singură greșeală l-a făcut să piardă speranța de a intra în
țara Canaanului. A fost drept așa?
Domnul a ascultat rugămințile lui Moise, întrucât în cele din urmă a traversat Iordanul acela, cu toate că nu s-a
întâmplat așa cum ar fi vrut bătrânul conducător să se petreacă lucrurile, ci așa cum prevăzuse Domnul. Moise a murit
acolo, pe muntele Nebo, dar nu a rămas pentru multă vreme în mormântul său, pentru că asta ar fi stat mărturie pentru
o misiune neterminată, pentru un eșec sau o decepție. Dumnezeu l-a înviat într-un trup nemuritor și i-a permis să pună
piciorul în însăși inima țării Canaanului în prezența lui Isus, la dreapta Fiului lui Dumnezeu, lângă „Îngerul Celui Veșnic”
care l-a însoțit pe tot parcursul periplului prin deșert. Iată răspunsul pe care Tatăl ceresc l-a dat la rugămintea lui Moise
de a traversa Iordanul.
Și noi, astăzi, putem primi un răspuns cu privire la Iordanul nostru de netrecut. La fel ca Moise, să acceptăm voința
lui Dumnezeu chiar dacă nu o înțelegem. El știe ce este cel mai bine pentru noi.
 Duminică, 5 aprilie

TU, IOSUA, TRECI IORDANUL ACESTA!

Robul Meu Moise a murit. Acum, scoală-te, treci Iordanul acesta,
tu şi tot poporul acesta, şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel.
(Iosua 1:2)

În planul lui Dumnezeu, fiecărei generații îi revine misiunea de a răspunde unei anumite conjuncturi a istoriei. Și
dacă fiecare generație trebuie să se confrunte cu noi provocări, Dumnezeu dispune de oameni capabili să înfrunte
oricare din aceste situații. Așa cum Moise a fost marele conducător al exodului, Iosua a fost chemat să fie marele
conducător care va cuceri Țara Promisă. Trecerea Iordanului deschidea orizonturile unei noi aventuri, demara ultima
etapă a drumului către speranță. Și Domnul i-a poruncit lui Iosua: „Ridică-te și treci Iordanul acesta.”
Dar cine era Iosua? Un fiu al deșertului, din părinți sclavi. Fără a fi om de stat și nici strateg militar, cum să fi putut
guverna acest popor tare de cerbice? Odată ce cucerirea se va fi terminat, cum avea să organizeze viața națională și
închinarea în țara făgăduită? Iosua se gândea la trecerea Iordanului cu teamă și cutremur. Iată de ce Domnul i-a zis:
„Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise. [...] Eu voi fi cu tine cum am fost cu
Moise. [...] Întăreşte-te şi îmbărbătează-te. Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău este cu tine
în tot ce vei face” (Iosua 1:3-5,9).
Încurajat de aceste cuvinte, Iosua s-a îndreptat, cu poporul Israel, spre malurile Iordanului. Acolo au pus corturile
pentru trei zile, primind următoarele instrucțiuni: în primul rând, trebuia să se sfințească; apoi, Domnul i-a făcut
martorii unei intervenții providențiale. Era perioada umflării apelor și râul își ieșise din matcă. Cu toate acestea, când
preoții care duceau chivotul mărturiei au atins apele, ele s-au retras și au putut trece râul pe uscat. Această minune a
fost un semn pentru israeliți și pentru regii canaaniți. Și apoi, pe celălalt mal al râului, în apropiere de Ierihon, Iosua a
primit o descoperire din partea Celui Atotputernic.
Cu toții avem parte, la un moment dat, de un exod personal mai mult sau mai puțin îndelungat. Urmăm o cale a
speranței, unde există un Iordan care trebuie traversat pentru a putea cuceri făgăduințele divine. Astăzi, Domnul ne
spune și nouă: „Ridică-te și treci Iordanul acesta.” Care este Iordanul nostru? Ce dificultăți trebuie să înfruntăm astăzi
în viață? Da, am primit porunca Domnului de a le traversa, dar am primit și cuvintele Sale de încurajare? L-am întâlnit
pe Cel Atotputernic? Dumnezeu ne asigură că providența Sa divină ne va permite să trecem pe uscat apele tumultuoase
ale Iordanului nostru, la fel cum S-a îngrijit și de poporul Israel, pribeag și lipsit de apărare. Ce mai așteptați? Este timpul
să pășiți!
 Luni, 6 aprilie

TOTUL A FOST ADUS LA ÎNDEPLINIRE

Din toate vorbele bune pe care le spusese Domnul casei lui Israel,
niciuna n-a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit.
(Iosua 21:45)

I storia exodului israeliților, cu destinația Canaan, prezintă toate etapele unei aventuri a credinței. Întâi a venit
porunca divină: „Ridică-te și treci Iordanul acesta.” Apoi a venit obiectivul: cucerirea țării. Pentru a reuși, trebuia
să aibă o atitudine adecvată: „Întărește-te și îmbărbătează-te.” E menționată și metoda de urmat: „Nu te abate nici
la dreapta, nici la stânga.” Bineînțeles, există și o făgăduință: „Așa vei izbuti în tot ce vei face, așa vei reuși.” Și, în cele
din urmă, a venit și împlinirea făgăduinței: „Tot ce a spus Domnul s-a împlinit.”
Dumnezeu a zis: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise” (Iosua 1:3). „Tu
vei da în stăpânire poporului acestuia ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da” (Iosua 1:6). „Domnul,
Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face” (Iosua 1:9). Cetățile-stat canaanite au capitulat una după alta și israeliții
au văzut împlinindu-se Cuvântul Domnului. Expresia „toate s-au împlinit” este epilogul cuceririi, mărturia că
promisiunile divine sunt sigure.
În viața credinciosului se întrepătrund indisolubil cotidianul și sacrul: pe de o parte, credința în Providență,
speranța, bucuria de a fi ucenici, lupta împotriva ispitei, descoperirea și afirmarea puterii divine, loialitatea, iar pe de
altă parte, dificultățile vieții familiale, complexitatea coabitării, obligațiile profesionale, inevitabilele nevoi materiale,
boala, frica, descurajarea, nesiguranța. Un creștin nu poate disocia sacrul de profan, treburile lui Dumnezeu de treburile
lumii, deoarece, în realitate, Îl implică pe Dumnezeu în toate aspectele vieții sale.
Dar ce ne învață cucerirea Canaanului despre făgăduințele divine? În primul rând, că trebuie să cooperăm cu
Dumnezeu pentru împlinirea promisiunilor Lui. Dumnezeu nu va face pentru noi nimic din ce putem face noi singuri.
În al doilea rând, că trebuie să urmăm cu strictețe poruncile divine. În al treilea rând, că Dumnezeu nu Își va împlini
promisiunile atâta timp cât anatema există în viața noastră. În al patrulea rând, că trebuie să ne curățim de egoism, de
autosuficiență și de presupuneri. În al cincilea rând, că trebuie să perseverăm, chiar dacă rezultatul obținut pare
negativ. În final, să nu uităm că, fără Dumnezeu, o simplă pânză de păianjen ni se poate părea un zid de netrecut. Dar să
ținem minte că, alături de Dumnezeu, obstacolul de netrecut devine nesemnificativ.
Vechile făgăduințe divine rămân întotdeauna de actualitate pentru noi. Să Îi cerem Domnului să împlinească în viața
noastră scopurile pe care le-a pregătit pentru noi.
 Marți, 7 aprilie

ALTAR SCHISMATIC PE MALUL IORDANULUI?

Aşa vorbeşte toată adunarea Domnului: „Ce înseamnă păcatul acesta
pe care l-aţi săvârşit faţă de Dumnezeul lui Israel şi pentru ce vă abateţi acum
de la Domnul, zidindu-vă un altar ca să vă răzvrătiţi azi împotriva Domnului?”
(Iosua 22:16)

T riburile lui Ruben, Gad și Manase au primit drept moștenire ținuturile Galaadului, la est de Iordan. Odată ce
cucerirea s-a terminat, a sosit momentul despărțirii. Iosua i-a încurajat să păzească întotdeauna poruncile lui
Dumnezeu și să umble pe căile Lui (Iosua 22:5). Apoi i-a binecuvântat și au plecat.
Sosite pe malurile Iordanului, înainte de traversarea râului, cele două triburi au ridicat un altar mare, cu toate că
legea lui Dumnezeu interzicea stabilirea unei alte închinări în afară de cea pe care poporul o practica la Silo. Astfel încât,
atunci când celelalte zece triburi israelite și-au dat seama, au fost cuprinse de indignare și poporul a decis să meargă să
lupte împotriva celor ce călcaseră porunca.
Din fericire, cei mai înțelepți dintre conducători au propus ca o delegație să meargă mai întâi să le ceară o explicație.
La sosire, delegații i-au întrebat: „Ce înseamnă păcatul acesta pe care l-aţi săvârşit faţă de Dumnezeul lui Israel şi pentru
ce vă abateţi acum de la Domnul, zidindu-vă un altar ca să vă răzvrătiţi azi împotriva Domnului? [...] Dacă priviţi ca
necurată ţara care este moşia voastră, treceţi în ţara care este moşia Domnului, unde este aşezată locuinţa Domnului,
şi aşezaţi-vă în mijlocul nostru...” (Iosua 22:16,19). Rubeniţii, gaadiții și manasiții au ascultat cu surprindere acuzația și
au răspuns: „Domnul Dumnezeu Cel atotputernic, Domnul Dumnezeu Cel atotputernic ştie şi Israel însuşi să ştie lucrul
acesta! Dacă din răzvrătire şi păcătuire împotriva Domnului am făcut lucrul acesta, să nu ne vină în ajutor Domnul în
ziua aceasta! Dacă ne-am zidit un altar ca să ne abatem de la Domnul, ca să aducem pe el arderi-de-tot şi daruri de
mâncare [...], Domnul să ne ceară socoteală de aceasta. Am făcut lucrul acesta mai degrabă de frică, gândindu-ne că într-
o zi s-ar putea ca fiii voştri să zică fiilor noştri: «Ce legătură este între voi şi Domnul Dumnezeul lui Israel?»” (Iosua
22:21-29). Altarul era, de fapt, un monument care să stea mărturie pentru legătura etnică și religioasă care îi unea.
Explicația a părut pertinentă și fiecare s-a întors în pace în ținutul său.
O inițiativă imprudentă ar fi putut da naștere unei tragedii. Însă înțelepciunea de a acţiona cu prudenţă și de a
întreba, capacitatea de a face lumină într-un mod convingător, calmul de a nu reacționa în fața unui raționament greșit
și faptul de a-L avea pe Dumnezeu martor au dus la evitarea unui conflict și au adus pacea.
Să ne ajute Domnul să ne exprimăm față de ceilalți folosind cuvintele potrivite.
 Miercuri, 8 aprilie

CÂND ÎN ISRAEL NU ERA REGE

În vremea aceea, nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea.
(Judecătorii 17:6)

D eși strălucită și providențială, cucerirea Canaanului prezintă niște umbre, dureroși factori care au determinat
desfășurarea istoriei lui Israel. În discursul său de adio, Iosua a recunoscut că Dumnezeu a scos din Canaan
popoare mari și puternice, dar că rămăsese de combătut acolo o minoritate care trebuia dominată, fără a li se
îngădui niciun fel de alianță cu ea (Iosua 23:6-12). Pentru situația în care poporul nu ar fi procedat așa, el a adăugat:
„Să fiţi încredinţaţi că Domnul Dumnezeul vostru nu va mai izgoni aceste neamuri dinaintea voastră, ci ele vă vor fi
o cursă şi un laţ, un bici în coaste şi nişte spini în ochi, până veţi pieri de pe faţa acestei ţări bune pe care v-a dat-o
Domnul Dumnezeul vostru” (Iosua 23:13).
Din păcate, după moartea lui Iosua, semințiile nu s-au comportat ca un popor unit. Foarte repede canaaniții au
descoperit slăbiciunea invadatorilor lor și i-au dominat. Și așa a început trista istorie a perioadei judecătorilor, o istorie
a fragmentării forțelor israelite, a abandonării luptei pentru cucerire, suspendată în cele din urmă, a anarhiei și, mai
rău încă, a idolatriei, a amestecului cu popoarele păgâne și a pierderii loialității față de alianța pe care israeliții o aveau
cu Dumnezeu. Cuvintele lui Iosua s-au împlinit ad litteram: popoarele canaanite i-au dominat și i-au tulburat. Cu toate
acestea, Israel s-a pocăit de mai multe ori și L-a implorat pe Dumnezeu să îi acorde sprijinul. Și atunci Dumnezeu alegea
dintre cei care îi rămăseseră credincioși un judecător, sau un lider, care să Îi elibereze poporul.
Această istorie lungă de aproape trei secole este presărată cu fapte de eroism și cu intervenții cerești providențiale,
dar și cu evenimente odioase în rândul poporului evreu. Este clar, o dată în plus, că victoriile, triumfurile credinței și
intervențiile extraordinare ale lui Dumnezeu nu sunt permanente. Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie fidel și vigilent
în permanență. Dacă nu, victoriile de ieri se pot transforma astăzi în dezastre. Păcatul și apostazia îi displac Tatălui
ceresc, care uneori îngăduie să suportăm consecințele propriilor greșeli, nu ca răzbunare, ci ca să ne întoarcem fața
către El, implorând iertare și ajutor. Cartea Judecătorii dă mărturie despre aceasta în mod incontestabil și cu
convingere.
Când fiecare face ce dorește, nu e neapărat cea mai sigură cale (Proverbele 14:12). Cel mai bine este să ascultăm de
Dumnezeu și de Cuvântul Său. Să avem acest lucru în vedere.
 Joi, 9 aprilie

TREZEŞTE-TE, CĂCI IATĂ ZIUA!

Atunci Debora a zis lui Barac: „Scoală-te, căci iată ziua când dă Domnul
pe Sisera în mâinile tale. Într-adevăr, Domnul merge înaintea ta.”
(Judecătorii 4:14)

M ulte dintre învățăturile relatărilor de război din cartea Judecătorii pot avea o aplicație spirituală în lucrarea
misionară a bisericii în mijlocul unei lumi ostile, puternic înarmată și echipată, după modelul popoarelor
canaanite care continuau să domine, din cetățile-stat, câmpiile palestiniene. La fel ca atunci, poporul lui
Dumnezeu este adesea oprimat de agenți ai lui Satana, care îl mențin paralizat în mijlocul oamenilor ce ar trebui să
fie influențați de credința și speranța noastră. Este o realitate dureroasă, prezentă mai ales în țările dezvoltate ale
lumii occidentale. În aceste zone, carele de război cu roți de fier ale canaaniților, adică armele puternice ale inamicilor
poporului lui Dumnezeu, sunt necredința, materialismul, indiferența, frivolitatea și imoralitatea, și toate dovedesc că
fac parte din arsenalul solid al secularizării. În vremea noastră, confruntarea dintre bine și rău este imperioasă și de
neevitat pentru biserică.
Și astăzi, în mijlocul crizei generale a valorilor, Dumnezeu ridică o nouă Debora care, prin mesajele ei profetice, să
reînsufleţească curajul poporului speriat al lui Dumnezeu. Există și astăzi soldați plini de eroism, strategi înțelepți ca
Barac, care să îi mobilizeze pe cei curajoși, pentru a-i conduce la nebănuite victorii în care Providența divină determină
eșecul și anihilarea forțelor inamice. La fel ca atunci, slujitoarea Domnului îndeamnă: „Trezește-te, căci iată ziua!”
Trezirea înseamnă în primul rând abandonarea prostrației religioase, trecerea la acțiune, răspândirea mesajului
(Isaia 60:1-3). Apoi, trezirea înseamnă antrenarea trupelor pentru luptă, căci este imposibil să învingi fără arme și
organizare. Cântecul celebru al Deborei spune că israeliții încetaseră să mai mânuiască sabia, să mai întindă arcul și să
arunce sulița (Judecătorii 5:8). Trezirea înseamnă începerea luptei spirituale, o luptă fără vărsare de sânge, o luptă a
dragostei și a mărturiei, o luptă a credinței: „Mântuitorul dorește așa de mult ca slujitorii Săi să prezinte lumii spiritul
și caracterul Său. Nu există nimic de care lumea să aibă atâta nevoie ca de manifestarea prin oameni a iubirii
Mântuitorului. Întreg cerul așteaptă bărbați și femei prin care Dumnezeu să poată descoperi puterea creștinismului”
(Faptele apostolilor,
p. 412). Acești bărbați și aceste femei suntem noi.
Ce așteptăm? Să ascultăm de Dumnezeu și să ne trezim! Vom vedea mâna lui Dumnezeu la lucru în viața noastră
chiar astăzi.
 Vineri, 10 aprilie

CERUL A LUPTAT ÎMPOTRIVA LUI SISERA

Din ceruri se luptau, de pe cărările lor, stelele se luptau împotriva lui Sisera,
Pârâul Chison i-a luat, pârâul din vremurile străvechi, pârâul Chison!
Suflete, calcă-n picioare pe viteji!
(Judecătorii 5:20-21)

B arac s-a ridicat și a răspuns apelului Deborei: „Du-te, îndreaptă-te spre Muntele Taborului şi ia cu tine zece mii
de oameni din copiii lui Neftali şi din copiii lui Zabulon; voi trage spre tine, la pârâul Chison, pe Sisera, căpetenia
oştirii lui Iabin, împreună cu carele şi oştile lui, şi-l voi da în mâinile tale” (Judecătorii 4:6-7). Barac a mobilizat o
armată și s-a așezat în linie de bătaie. Lupta a avut loc într-una dintre cele mai strategice zone din toată geografia
Palestinei, aproape de defileul Carmelului, în câmpia Izreel, la picioarele lui Meghido, loc de război consacrat.
Barac nu a pretins că se poate lupta în câmpie, unde cele nouă sute de care de fier ale lui Sisera ar fi fost un mare
pericol. Așa că a urcat pe versantul Taborului, alături de oamenii lui, pentru a aștepta acolo porunca lui Dumnezeu.
Pârâul Chison traversează câmpia Izreel, dar aduce foarte puțină apă. Carele lui Sisera aveau un loc perfect de manevră
în imediata apropiere a muntelui, putând să traverseze ușor apele joase ale Chisonului superior, etalându-și puterea
înaintea israeliților. Dar nici Debora și nici Barac nu s-au lăsat intimidați. Au așteptat, în schimb, intervenția divină. Din
senin, nori grei și întunecați au apărut pe cer și au turnat torențial împrejurul Taborului și în câmpie. Chisonul s-a
revărsat și terenul a devenit impracticabil pentru mașinile de război ale lui Sisera, ducând la vale carele și caii care nu
se împotmoliseră. Atunci israeliții au coborât de pe Tabor cavaleria ușoară, i-au încercuit și i-au învins.
După luptă, Debora și Barac au cântat: „Din ceruri se luptau, de pe cărările lor, stelele se luptau împotriva lui Sisera.
Pârâul Chison i-a luat” (Judecătorii 5:20-21). Cum sunt bătăliile pe care le ducem pentru Cel Veșnic? Cum vor fi cele
care ne așteaptă în aceste vremuri dificile? Să urmăm poruncile pe care Domnul le-a dat poporului Său prin Cuvântul
Său și să luptăm uniți, spre deosebire de Israel, ale cărui triburi nu au ieșit toate la luptă (Judecătorii 5:20-21). Așa cum
îi spunea Winston Churchill unuia dintre opozanții săi: „Suntem atât de puțini, inamicii sunt atât de numeroși, cauza
noastră este atât de mare, încât nu ne putem permite să manifestăm slăbiciune.” Cu providența lui Dumnezeu alături,
„vom face mari isprăvi; El va zdrobi pe vrăjmaşii noştri” (Psalmii 108:13).
Dumnezeu vrea să ne folosească astăzi ca agenți eliberatori ai celor care suferă din cauza păcatului. Pregătiți-vă să
vedeți puterea cerului în acțiune.
 Sâmbătă, 11 aprilie

MERGI CU PUTEREA PE CARE O AI!

Domnul S-a uitat la el şi a zis: „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai
şi izbăveşte pe Israel din mâna lui Madian. Oare nu te trimit Eu?”
(Judecătorii 6:14)

T recuseră șapte ani de când amaleciții și madianiții oprimau poporul Israel. Le furau recoltele, le distrugeau
locuințele și le ucideau tinerii. Cu fiecare zi ce trecea, israeliții erau mai săraci. Fără o bună organizare, se simțeau
fără apărare în fața unei armate bine antrenate. Disperați, au ridicat glasul către Dumnezeu pentru a-I cere
ajutorul. Aveau nevoie de un conducător. Dumnezeu îl reperase deja. Era vorba de Ghedeon, care „plănuia în mintea
lui cum s-ar putea frânge jugul asupritorului” (Patriarhi și profeți, p. 515).
Biblia prezintă un dialog între Îngerul Domnului și Ghedeon (Judecătorii 6:11-16), care este, de fapt, un dialog între
Dumnezeu și poporul Său oprimat, o expresie a gândirii credinciosului aflat în momente de incertitudine și nesiguranță.
Și, mai mult, reprezintă reflecția rezultată din confruntarea dintre porunca imperioasă a lui Dumnezeu și credința
oscilantă care tinde să Îl evite. Inima dialogului se află în versetul 14 și conține patru idei diferite: Dumnezeu îl
interpelează pe Ghedeon („Domnul S-a uitat la el şi a zis”), îi dă o poruncă cu caracter urgent („izbăveşte pe Israel din
mâna lui Madian”), îl face să își dea seama de puterea pe care o are („du-te
cu puterea aceasta pe care o ai”) și îi face o promisiune („oare nu te trimit Eu?”).
Dumnezeu nu rămâne niciodată surd la luptele noastre interioare. Ne privește și vrea să fie interlocutorul nostru
personal. Destul de des, răspunsul Său este o poruncă: „Du-te!” Este un fel de imbold dat voinței noastre, paralizată de
apatie sau neputință, un stimul și o promisiune față de sentimentele noastre de dezamăgire. „Du-te cu puterea aceasta
pe care o ai”, ne îndeamnă El. Dar care este puterea noastră? Puterea noastră se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu,
această sabie cu două tăișuri, pe Evanghelia veșnică, această putere a lui Dumnezeu de a mântui, pe Isus Hristos, care
este Dumnezeu în și cu noi, pe puterea harului care ne reabilitează și ne transformă, pe preafericita speranță care
luminează prezentul și viitorul și pe Duhul Sfânt, care ne face capabili și ne susține.
Dumnezeu ne garantează conducerea și ajutorul Său. Ne spune că luptele noastre sunt ale Lui, că jocul este dirijat
de El, care construiește strategia de urmat, garantându-ne victoria finală. Suntem tentați să credem că nu stă în puterea
noastră să facem ceva pentru Dumnezeu? Să nu ne înșelăm. Pentru El, fiecare este un element fundamental care să
proclame Cuvântul Său în vremurile de azi. Să acceptăm chemarea Lui și să fim deciși să Îi urmăm indicațiile.
 Duminică, 12 aprilie

GHEDEON ŞI CEI TREI SUTE DE OAMENI AI SĂI

Şi Domnul a zis lui Ghedeon: „Cu cei trei sute de oameni care au lipăit, vă voi mântui şi voi da pe Madian în mâinile tale. Toţi
ceilalţi din popor să se ducă fiecare acasă.”
(Judecătorii 7:7)

C ând a sosit momentul luptei cu madianiții, Ghedeon a primit porunca de a selecta oamenii de arme. Cei cărora le-
a fost frică sau care au îngenuncheat ca să bea apă au fost excluși. Au mai rămas apoi doar trei sute de oameni
înarmați cu trompete și urcioare cu torțe aprinse înăuntru. La miezul nopții, împărțiți în trei, trebuiau să ia cu
asalt tabăra madianită din trei puncte strategice diferite. În momentul când s-a dat semnalul, au sunat din trompetă,
au spart urcioarele și au scos torțele, strigând toți deodată: „Pentru Domnul și pentru Ghedeon!” Surpriza și agitația
au fost de proporții în rândul madianiților, așa încât s-au ucis între ei.
De ce a recurs Domnul la aceste mijloace pentru a reduce contingentul de soldați israeliți? Comentariul următor
aduce lumină: „Caracterul este adesea pus la încercare prin mijloacele cele mai simple. Aceia care în timp de primejdie
au fost lacomi să-și satisfacă nevoile nu sunt oamenii pe care te poți sprijini la vreme de nevoie. [...] Bărbații aleși de El
au fost acei câțiva care n-au îngăduit ca nevoile proprii să-i împiedice de la împlinirea datoriei. Cei trei sute de bărbați
aleși nu numai că aveau curaj și stăpânire de sine, dar erau și bărbați ai credinței. Ei nu se mânjiseră cu închinarea la
idoli. Dumnezeu putea să-i călăuzească și, prin ei, să-l salveze pe Israel. Succesul nu depinde de număr. Dumnezeu poate
să salveze atât printr-un număr mic, cât și printr-un număr mare” (Patriarhi și profeți, p. 518).
Ghedeon nu ocupa un post proeminent în Israel. După cum el însuși îi spunea Îngerului Domnului, era „cel mai mic
din casa tatălui său”. Dar era un om sincer, de o valoare enormă, care a riscat să demoleze altarul pe care familia lui îl
ridicase lui Baal. Un om umil, dispus să nu se încreadă în el însuși, ci în Dumnezeu. Fără arme convenționale, cu o armată
restrânsă, punând în practică o strategie stabilită de Cel Veșnic, Ghedeon și cei trei sute de războinici au obținut un
triumf nebănuit.
„Dumnezeu nu alege întotdeauna pentru lucrarea Sa oameni cu talente deosebite, ci îi alege pe aceia de care Se poate
servi mai bine (Proverbele 15:33). Domnul poate să lucreze cel mai bine prin aceia care sunt cei mai conștienți de lipsa
lor de putere și care se încred în El, în calitatea Sa de conducător și izvor al puterii lor. El vrea să-i facă puternici, unind
puterea Sa cu slăbiciunea lor, și înțelepți, unind înțelepciunea Sa cu neștiința lor” (Patriarhi și profeți, p. 520).
Începând de acum, când ne simțim slabi și incapabili să biruim, să Îl lăsăm pe Domnul să ne facă puternici și să ne
conducă viața.
 Luni, 13 aprilie

PÂNĂ AICI DOMNUL NE-A AJUTAT

Samuel a luat o piatră pe care a pus-o între Miţpa şi Şen
şi i-a pus numele Eben-Ezer, zicând: „Până aici Domnul ne-a ajutat.”
(1 Samuel 7:12)

F ilistenii i-au zdrobit pe israeliți subjugându-i și i-au oprimat timp de mulți ani. Au luptat împotriva lor Șamgar,
Samson, Saul și David, care i-au înfrânt definitiv. În episodul de astăzi, apare Samuel, nu pentru a conduce Israelul
într-o bătălie reală, ci mai degrabă în lupta spirituală a poporului cu filistenii. În acest scop, a început să predice
în orașele Israelului: „Dacă din toată inima voastră vă întoarceţi la Domnul, scoateţi din mijlocul vostru dumnezeii
străini şi astarteele, îndreptaţi-vă inima spre Domnul şi slujiţi-I numai Lui, şi El vă va izbăvi din mâna filistenilor” (1
Samuel 7:3). A convocat apoi o mare adunare la Mițpa și acolo a proclamat o perioadă de post pentru sfințire, în
timpul căreia poporul și-a mărturisit păcatele. Ca urmare, a adus jertfe. Și chiar în acel moment, adunarea a primit
vestea că filistenii mărșăluiau împotriva lor. Israeliții s-au înfricoșat. Întâlnirea lor nu era un consiliu de război. Nu
erau acolo soldați și nimeni nu purta arme. Cum avea să se termine adunarea lor spirituală? Dumnezeu a intervenit
și o mare furtună s-a abătut asupra filistenilor, distrugându-le armata „pe aceeași câmpie unde, cu douăzeci de ani
mai înainte, izraeliții fuseseră înfrânți de filisteni, preoții fuseseră omorâți și chivotul lui Dumnezeu luat” (Patriarhi
și profeți, p. 560).
Pentru ca israeliții să nu uite un asemenea eveniment minunat, Samuel a pus să se ridice o piatră enormă ca
monument comemorativ și a numit-o Eben-Ezer, ceea ce înseamnă „piatră de ajutor”, rostind în fața poporului: „Până
aici Domnul ne-a ajutat.” Și în întreaga perioadă în care Samuel a fost conducătorul poporului, israeliții au fost scutiți
de invaziile filistenilor.
Nici biserica nu trebuie să piardă amintirea de la Eben-Ezer. Există sute de instituții religioase în lume care poartă acest
nume, dar eu mă refer la o memorie cu dublu sens a evenimentului. În primul rând, „şi astăzi este nevoie de o redeșteptare
a adevăratei religii a inimii, cum a avut loc pe vremuri la izraeliți. Pocăința este primul pas pe care trebuie să-l facă aceia
care vor să se întoarcă la Dumnezeu. [...] Fiecare dintre noi trebuie să ne umilim sufletul înaintea lui Dumnezeu și să
scoatem afară idolii” (Patriarhi și profeți, p. 559). În al doilea rând, Dumnezeu ne-a condus până aici și ne-a însoțit în orice
circumstanțe, chiar și în cele de aparentă derută.
Să considerăm că este un moment oportun de a recunoaște că Dumnezeu ne-a ajutat până aici. Să analizăm, să
evaluăm circumstanțele vieții noastre și vom vedea cât de bun a fost El cu noi.
 Marți, 14 aprilie

O POVESTE DE DRAGOSTE, PROVIDENŢĂ

ŞI CREDINŢĂ
Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat
Isaac pentru pierderea mamei sale.
(Geneza 24:67)

A vraam era deja foarte bătrân când l-a pus pe Eliezer, administratorul lui, să jure că nu va lua de soție pentru Isaac
pe niciuna dintre femeile canaanite, ci pe una dintre fetele rudelor sale. Așadar, Eliezer a plecat la Nahor, în
Mesopotamia, în căutarea unei soții pentru fiul stăpânului său. Într-o după-amiază, servitorul s-a oprit la fântână
la ora la care femeile ieșeau să ia apă pentru casele lor și s-a rugat Domnului: „Te rog, dă-mi izbândă astăzi şi îndură-
Te de stăpânul meu, Avraam” (Geneza 24:12). Atunci a apărut Rebeca, o tânără „foarte frumoasă” care, plină de
solicitudine, a trecut proba stabilită de Eliezer, dându-i să bea și adăpându-i și cămilele. Dumnezeu l-a condus pe
bătrân la fiica unui nepot al lui Avraam, răspunzând astfel cu o oportunitate la rugăciunile sale.
Ellen White menționează: „Dacă există un subiect care ar trebui să fie cercetat cu grijă și în care sfatul persoanelor
mai în vârstă și cu mai multă experiență ar trebui căutat, atunci acesta este subiectul căsătoriei; dacă a fost vreodată un
timp când Biblia a fost necesară ca un îndrumător, dacă a fost vreodată un timp când călăuzirea divină ar trebui căutată
în rugăciune, atunci acesta este înainte de a face pasul acela care leagă oamenii laolaltă pentru toată viața” (Patriarhi și
profeți, p. 158). Eliezer a prezentat familiei tinerei fete motivul călătoriei sale. Au recunoscut cu toții că Dumnezeu a
intervenit. Au schimbat daruri între ei și apoi majordomul lui Avraam și familia Rebecăi au pregătit logodna. Și Rebeca?
Ea nu a avut nimic de zis? Familia a întrebat-o: „Vrei să te duci cu omul acesta?” Rebeca a răspuns afirmativ. Răspunsul
său pozitiv a dovedit că ea însăși era o tânără credincioasă: a acceptat să se separe de ai săi, pentru a începe minunata
aventură a unui mariaj sub călăuzirea lui Dumnezeu.
În cele din urmă, au ajuns în Palestina. Rebeca a petrecut lunga călătorie în liniște, în rugăciune, încrezându-se în
Dumnezeu. Relatarea ne spune că Isaac, făcând o plimbare pe câmp, a intrat în scenă atunci când caravana lui Eliezer
se apropia de locul unde era tabăra lui Avraam. Atunci s-au aflat față în față, pentru prima dată, Rebeca și Isaac.
Răbdarea, credința în Dumnezeu și încrederea în părinții lor au dat roade: împreună au constituit unul dintre cele mai
solide cupluri ale Bibliei.
Dumnezeu ne cunoaște nevoile. Să păstrăm astăzi cu noi făgăduința: „Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot
ce-ţi doreşte inima” (Psalmii 37:4).
 Miercuri, 15 aprilie

AVRAAM, SARA ŞI AGAR

Şi Sarai a zis lui Avram: „Iată, Domnul m-a făcut stearpă; intră, te rog, la roaba mea; poate că voi avea copii de la ea.” Avram
a ascultat cele spuse de Sarai.
(Geneza 16:2-3)

M ai multe studii arheologice au dezmințit, în diverse ocazii, teoria care consideră că patriarhii sunt niște figuri
etnice, și nu personaje istorice. Aceste cercetări au demonstrat că atât numele, cât și faptele patriarhilor biblici
corespund celor consemnate în anale, contracte și legi din epoca în care ei au trăit. Este cazul relațiilor conjugale
care îi leagă pe Avraam, Sara și Agar, a căror bază juridică este celebrul Cod al lui Hammurabi, păstrat în Muzeul
Luvru, din Paris.
Hammurabi a fost un rege amorit din Imperiul Babilonian, care a trăit în secolul al XVIII-lea î.Hr. și a domnit între
1792 și 1750 î.Hr., ceea ce coincide cu epoca patriarhală. Îi sunt atribuite compilarea și publicarea unui ansamblu de
legi civile gravate pe o stelă din bazalt negru cu o înălțime de 2,25 metri, cu 39 de coloane, alcătuite din
3 624 de rânduri de scriere cuneiformă. Secțiunile de la 144 la 146 ale acestui text prescriu că, dacă un om liber era
căsătorit cu o preoteasă și ea nu îi putea face copii din cauză că era sterilă, soția îi putea da soțului drept concubină pe
o sclavă a ei, pentru ca el să îi ridice urmași având copii cu această sclavă. Dacă sclava avea copii, nu putea invoca acest
fapt pentru a deveni egala stăpânei sale și, dacă sclava se umplea de mândrie față de stăpâna ei, stăpâna nu o putea
vinde; trebuia să o însemneze și să o păstreze printre sclavele ei. Alte texte juridice ale epocii precizează că sclava năștea
pe genunchii stăpânei sale și că fiul care se năștea devenea copilul stăpânei, cu drepturi succesorale depline.
Avraam și Sara au anticipat planurile Domnului și s-au îndoit de posibilitatea ca făgăduința să se materializeze.
Încrederea în Providență i-a părăsit și, astfel, pentru ca nașterea unui moștenitor să fie posibilă, au recurs la practicile
legale din vremea lor. Acestea au fost circumstanţele nașterii lui Ismael, fiul sclavei. Dar mai târziu s-a născut și Isaac,
fiul făgăduinței. Doi fii, două descendențe, două popoare rivale de atunci și până acum, care se înfruntă într-un
interminabil război al originilor. Acesta este rezultatul inevitabil atunci când asimilăm legile și practicile lumii, în loc să
ne încredem pe deplin în Dumnezeu și să ascultăm de poruncile Sale. Căsătorii aprobate de legile omenești, dar
neaprobate de Dumnezeu există și astăzi. Iată de ce nu trebuie să uităm că există în ceruri un Dumnezeu.
Să decidem astăzi să nu trăim o simulare a vieții spirituale, ci o autentică viață de credință și de încredere în Tatăl
ceresc.
 Joi, 16 aprilie

EU ŞI CASA MEA VOM SLUJI DOMNULUI

Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri
dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.
(Iosua 24:15)

C uvintele de despărțire au fost întotdeauna foarte importante, mai ales cele de adio rostite de cineva important.
Să medităm astăzi asupra ultimelor cuvinte pe care le-a adresat Iosua poporului Israel odată ce cucerirea s-a
terminat, teritoriul s-a împărțit și viața cotidiană s-a instituit în ţara promisă, populată încă de canaaniți. În cele
din urmă, cuvintele păstrate de textul nostru sunt un ecou îndepărtat al celor pe care Moise însuși le-a rostit înainte
de a muri: „Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea
şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta” (Deuteronomul 30:19). Ambii insistă asupra importanței
alegerii între loialitate și răzvrătire, ascultare și neascultare, binecuvântare și blestem.
Cred că Iosua adaugă ceva semnificativ: asentimentul și angajamentul asumat de întreaga sa familie. Deși
credincioșia față de Domnul și mântuirea sunt aspecte care privesc personal pe fiecare, niciodată în procesul de
convertire Cuvântul lui Dumnezeu nu a prezentat familia ca pe altceva decât ceea ce este: o entitate solidară, cu caracter
unitar, reprezentativă și garantă a membrilor ei. Episodul convertirii temnicerului din Filipi relatează că Pavel și Sila i-
au transmis mesajul Domnului atât acestuia, cât și casei lui; el și toți ai lui au fost botezați pentru că au crezut în
Dumnezeu (Faptele 16:32-34). Nimeni nu a fost obligat să accepte, mai întâi li s-a prezentat tuturor Evanghelia, dar
nimeni nu a fost exclus, nici chiar sclavii.
Iosua s-a declarat garantul familiei sale, luându-și angajamentul de a rămâne credincioși față de Dumnezeu, el și
casa lui. Știa că acest lucru presupune educație, instruire, prevenire, dragoste și autoritate, și cu toate acestea nu a
renunțat, și-a asumat responsabilitățile și a proclamat ferm adeziunea solidară a casei sale la Dumnezeu. Cele Zece
Porunci fuseseră date într-un context social care integra și responsabiliza întreaga familie: „Eu, Domnul, Dumnezeul
tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al
celor ce Mă urăsc şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Exodul 20:5-6). Mai
mult, păzirea Sabatului implica toți membrii căminului (Exodul 20:10).
Să decidem astăzi să Îi slujim lui Dumnezeu cu toată familia. Și nimic să nu ne îndepărteze de acest obiectiv.
 Vineri, 17 aprilie

CUM TREBUIE SĂ NE EDUCĂM COPIII

Acum, dacă se va împlini cuvântul Tău,
ce va trebui să păzim cu privire la copil şi ce va fi de făcut?
(Judecătorii 13:12)

M anoah și soția sa Îl rugaseră de multe ori pe Domnul să îi elibereze de opresiunea filistenilor, iar Dumnezeu le-
a răspuns încredințându-le responsabilitatea de a-l crește și de a-l educa pe următorul judecător al lui Israel.
Este evidentă preocuparea acestor părinți de a respecta cu fidelitate porunca Domnului. Dornic să audă
personal mesajul divin, Manoah s-a rugat ca Îngerul să revină și să repete instrucțiunile. La fel ca pe vremea lui
Manoah, și astăzi copiii noștri trebuie să fie crescuți sub privirea Cerului, pentru că ei sunt o moștenire care vine de
la Dumnezeu (Psalmii 127:3).
Răspunsul Îngerului Domnului stabilea că mama și fiul se vor abține de la băuturi alcoolice și de la alimente necurate,
pentru că băiatul urma să fie consacrat ca nazireu dinainte de nașterea sa (Judecătorii 13:7; 14). Nazireatul presupunea
luarea unui angajament de consacrare lui Dumnezeu, temporar sau pe viață, în vederea împlinirii unei misiuni. Nazireul
nu trebuia să își taie părul și nici să se apropie de un cadavru. Era un fel de preot laic. Este evident că Samson, devenit
adult, nu a respectat întotdeauna jurământul nazireatului.
Biblia oferă un întreg program de educare. Dumnezeu ne dă prin ea instrucțiuni, sfaturi, porunci, exemple de
educare a copiilor. Pentru ei, căminul și școala sunt alma mater, sufletul de la care se încarcă, matrița care dă formă
personalității și caracterului. Shema pe care evreii trebuiau să o recite de trei ori pe zi privind spre Ierusalim pur și simplu
spune: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le
întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi
când te vei scula” (Deuteronomul 6:4-7).
Această Shema este unul dintre motivele pentru care raporturile dintre membrii familiilor evreiești sunt excelente,
chiar și în zilele noastre. În aceeași ordine de idei, profetul Maleahi anunța o reformă specială la acest capitol, în
rândurile familiei adventiste, înainte ca ziua cea mare și înfricoșată a Domnului să sosească (Maleahi 4:5-6). La rândul
său, Ellen White a consacrat familiei creștine și educării copiilor
2 500 de pagini din scrierile sale.
Să Îi cerem astăzi Domnului să ne învețe cum putem să ajutăm alte persoane să se apropie de El. Slujirea noastră
este foarte importantă.
 Sâmbătă, 18 aprilie

NU MUTA VECHILE HOTARE PUSE DE PĂRINŢII TĂI

Samson s-a coborât la Timna şi a văzut acolo o femeie din fetele filistenilor. Când s-a suit înapoi, a spus lucrul acesta tatălui
său şi mamei sale şi a zis: „Am văzut la Timna o femeie din fetele filistenilor; luaţi-mi-o acum de nevastă.” Tatăl său şi mama
sa i-au zis: „Nu este nicio femeie între fetele fraţilor tăi şi în tot poporul nostru, de te duci să-ţi iei nevastă de la filisteni,
care sunt netăiaţi împrejur?”
Şi Samson a zis tatălui său: „Ia-mi-o, căci îmi place.”
(Judecătorii 14:1-3)

H otarele au avut și continuă să aibă o mare importanță. Aveau rolul de frontieră pentru a marca teritoriul unor
localități și pentru a delimita două câmpuri alăturate. Pentru a le stabili era suficient uneori să se tragă o brazdă
de două ori mai lată și să se pună o piatră la fiecare capăt. Mutarea sau înlăturarea hotarului unei proprietăți a
fost și a rămas un delict pedepsit de lege. Mai mult decât atât, inviolabilitatea moștenirii primite de la părinți avea
un caracter sacru. În Israel, mutarea sau înlăturarea hotarelor moștenirii părintești era supusă unui blestem:
„Blestemat să fie cel ce va muta hotarele aproapelui său!” (Deuteronomul 27:17).
Dar hotarele pot avea și o semnificație spirituală. Este vorba, printre altele, de principiile morale și spirituale ale
caracterului, de un stil de viață, de comportament, de un anumit spirit critic care să ne prevină cu privire la ceea ce se
întâmplă în jurul nostru, de reguli și semne ale unei apartenențe anume, pe care le moștenim de la părinții noștri și pe
care trebuie să le respectăm, deoarece, în anumite cazuri, aceste hotare au fost puse cu sacrificii, renunțări, opoziție și
sânge.
Samson, tânărul chemat în mod providențial să își salveze poporul din mâna filistenilor, a primit de la părinți o
educație aleasă, în acord cu principiile jurământului de nazireu. Textul biblic spune că, după naștere, „copilul a crescut
şi Domnul l-a binecuvântat. Şi Duhul Domnului a început să-l mişte” (Judecătorii 13:24-25). Dar Samson a mutat vechile
hotare puse de părinții lui (Proverbele 22:28) frecventând centrele de divertisment ale orașelor filistenilor, s-a lăsat
cucerit de senzualitate, capriciu care cere să fie repede satisfăcut. Consecințe: a profanat legătura lui sfântă cu
Dumnezeu și a banalizat sursa forței sale extraordinare. A început astfel o tristă spirală de infidelități față de moștenirea
părintească, infidelități care l-au condus la un teribil dezastru personal. Ce nu a vrut să facă atât cât a fost în viață a
trebuit să împlinească în moarte (Judecătorii 16:30-31).
Nu este bine să disprețuim hotarele puse de înaintași, să ținem minte lucrul acesta. Ele au fost așezate pentru că
există în ceruri un Dumnezeu.
 Duminică, 19 aprilie

LACRIMILE LUI ARMSTRONG

Copiii copiilor sunt cununa bătrânilor şi părinţii sunt slava copiilor lor.
(Proverbele 17:6)

L ance Edward Armstrong s-a născut în 1971 în Austin, Texas, a supraviețuit unui cancer, s-a căsătorit și a avut
cinci copii. A câștigat de șapte ori consecutiv Tour de France, între 1999 și 2005, și Premiul Prince des Sports
d’Asturies, în 2000. A devenit creatorul fundației pentru lupta împotriva cancerului „Livestrong”. Dar în iunie
2012 a fost denunțat de unii dintre coechipierii săi, care l-au acuzat de dopaj. Agenția americană antidoping (USADA)
a luat o decizie fără precedent. Pe
10 octombrie al aceluiași an, această organizație a prezentat Uniunii Internaționale de Ciclism (UCI) un raport în care
Armstrong era acuzat că folosise cel mai sofisticat, profesionalizat și eficace sistem de dopaj pe care sportul îl văzuse
până atunci. Pe 22 octombrie, UCI i-a dat o pedeapsă pe viață, retrăgându-i toate cele șapte premii Tours de France
și toate titlurile câștigate începând cu 1998.
Pe 14 ianuarie 2013, în timpul unui interviu cu faimoasa jurnalistă Oprah Winfrey, Armstrong a recunoscut că
folosise substanțe interzise și că se dopase pentru a-și îmbunătăți performanța și pentru a obține cele șapte titluri. A
mărturisit următoarele: „Mă dopam din setea de a câștiga premii. [...] Virusul dorinței de a câștiga tot ce se putea câștiga
s-a lipit de mine înainte de cancer și l-am extrapolat mai apoi și la ciclism. [...] Știu că oamenii nu mă vor crede, dar aș
dori să îi rog să mă ierte pe toți cei cărora le-am făcut rău.” Apoi Armstrong a vărsat câteva lacrimi. Jurnalista l-a întrebat
care era motivul pentru care mărturisea tocmai atunci. Și el a răspuns că văzuse cum fiul său cel mai mare, în vârstă de
13 ani, îl apăra față de alte persoane afirmând: „Ceea ce se spune despre tatăl meu nu este adevărat!” Și el a trebuit să
îl întrerupă, spunând: „Nu îmi lua apărarea, fiule, căci este adevărat.” Idolul decăzut a recunoscut: „Prețul plătit de
familia mea m-a determinat să încetez cu această absurditate.” Interviul a fost devastator, la obiect și brutal.
„Cinstea copiilor sunt părinții lor”, spune înțeleptul. Lance Armstrong, cel mai bun ciclist din lume, știa și el. Este
motivul pentru care a pus punct unei istorii a ipocriziei. Negase în fața lumii că se dopa. Dar în fața fiului său, un
adolescent de
13 ani, a mărturisit adevărul și a plâns.
Dumnezeu nu ne abandonează atunci când eșuăm în fața copiilor și nu atingem idealul de tată sau de mamă. Tatăl
ceresc ne este alături pentru a ne ajuta să ne întărim relațiile cu copiii noștri.
Să avem în vedere că nu putem obține succesul cu prețul sacrificării familiei.
 Luni, 20 aprilie

TÂNĂRUL ABSALOM ESTE ÎN PACE?

Împăratul a zis lui Cuşi: „Tânărul Absalom este bine, sănătos?” Cuşi a răspuns: „Ca tânărul acesta să fie vrăjmaşii domnului
meu, împăratul, şi toţi cei ce se ridică împotriva ta ca să-ţi facă rău!” Atunci împăratul, cutremurându-se, s-a suit în odaia de
sus a porţii şi a plâns. Pe când mergea, zicea: „Fiul meu Absalom! Fiul meu, fiul meu Absalom! Cum n-am murit eu în locul
tău! Absalom, fiul meu, fiul meu!”
(2 Samuel 18:32-33)

R ar se face referire la David ca tată. Ce dragoste profundă față de Absalom și câtă preocupare a arătat pentru
siguranța acestui fiu rebel, care a provocat un război civil! Unul dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei
lui David a fost momentul când Absalom a ridicat armele împotriva tatălui său. Cel mai valoros războinic al lui
Israel a trebuit să fugă plângând, atacat de un fiu răzvrătit! Înainte de luptă, David le-a poruncit generalilor săi:
„Pentru dragostea pe care o aveţi faţă de mine, purtaţi-vă blând cu tânărul Absalom!” (2 Samuel 18:5). Însă lucrurile
nu s-au petrecut astfel. Absalom a murit în luptă de mâna lui Ioab, generalul armatei lui David. Întotdeauna va exista
un Ioab rece, calculat, judecător neînduplecat și fără milă, care nu va ține cont de durerea pe care ne-o produc
problemele copiilor noștri. Când solii au venit să îi dea împăratului vestea cea rea, pentru rege singurul lucru care
conta era viața fiului său. Și când a aflat că e mort, a fost de neconsolat până acolo încât „în ziua aceea, biruinţa s-a
prefăcut în jale pentru tot poporul” (2 Samuel 19:2).
Trăiesc copiii noștri în pace? Au pace tinerii noștri? Adevărul este că tineretul adventist este partea din poporul lui
Dumnezeu cea mai vulnerabilă la atacurile Satanei. În Plângerile lui Ieremia, pierderea tinerilor poporului este un semn
de durere și ruină: „Vedeţi-mi durerea! Fecioarele şi tinerii mei s-au dus în robie. [...] Fecioarele şi tinerii mei au căzut
ucişi de sabie” (Plângeri 1:18; 2:21). Însă există speranță, căci Îngerul Domnului, pe când vorbea cu Zaharia, spune unui
alt înger: „Aleargă de vorbeşte tânărului acestuia” (Zaharia 2:4). Prin aceste cuvinte, tineretul este implicat în
restaurarea mesianică a Ierusalimului. Știm că Isus ne iubește copiii. Și cea mai încurajatoare promisiune pe care o
primim, ca părinți care, la fel ca David, am plâns pentru copiii noștri, este cea oferită în Isaia, în mesajele mesianico-
escatologice ale cărții lui: „Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului şi mare va fi propăşirea fiilor tăi” (Isaia 54:13).
Să ne rugăm astăzi Domnului pentru tinerii din biserica noastră.
 Marți, 21 aprilie

CEA MAI MARE DINTRE MINUNILE LUI ISUS

Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză
şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.”
(Ioan 11:44)

Î nvierea lui Lazăr este recunoscută de Ellen White ca fiind „cea mai minunată lucrare”, „cea mai puternică dovadă
a naturii Sale divine” (Hristos, Lumina lumii, pp. 446, 450). Minunata relatare din Ioan 11 conține trei imperative
emfatice și semnificative. Două dintre ele se adresează bisericii; cel mai vehement se adresează defunctului. Aceste
porunci privesc viața spirituală a celor care sunt morți față de Evanghelie, restituirea lor familiei şi bisericii:
„Daţi piatra la o parte.” Chiar dacă este sigur că Hristos este singurul care poate da viața, trebuie să poată conta pe
colaborarea noastră pentru a-și pregăti acțiunea. Această piatră care ține un număr semnificativ de credincioși în
mormânt este cea care ne face să credem că nu putem face nimic pentru acești morți vii. Este piatra disprețului nostru
sau a condamnării din partea noastră. Este piatra indiferenței sau intoleranței noastre. Poate fi și piatra orgoliului
nostru, care nu este dispus să plece în căutarea lor.
„Lazăre, vino afară!” Cei care trăiesc astăzi departe de biserică nu sunt străini de vocea lui Hristos. Păstrează în ei
sămânța vieții, pentru că au fost prieteni ai lui Isus. Tot ce trebuie este să se trezească la auzul chemării vocii Lui. Aceeași
putere care va traversa lumea tăcerii la învierea din ziua sfârșitului se poate face auzită astăzi în lumea tăcerii celor
morți spiritual. Și strigătul Prințului vieții, care găsește ecou în sufletul adormit al lui Lazăr, poate rezona cu cel al
prietenului tău, al fiului tău, al fiului meu și îi poate scoate din mormânt.
„Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.” Hristos le-a dat viață. Au ieșit din mormânt, dar încă poartă ștergarul și fâșiile de
defuncți. Reminiscențe ale vieții lor în lume: aspect, obiceiuri, o voință slabă și vulnerabilă, prietenii. Toate sunt aspecte
de care trebuie să îi ajutăm să se despartă. Este o lucrare a dragostei, a înțelegerii, a răbdării. Să îi lăsăm să meargă, să
nu îi punem în carantină, să nu îi arătăm cu degetul din cauză că au fost printre cei morți. La fel ca Lazăr, sunt vii pentru
că au fost răscumpărați dintre cei morți!
Dumnezeu ne poate înnoi astăzi viața spirituală, ne poate scoate din letargia în care ne scăldăm și ne poate reînvia
dorințele misionare.
 Miercuri, 22 aprilie

PASTORE, DVS. MĂ VEŢI CUNUNA!

Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze
şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.
(Proverbele 22:6)

L a Colegiul Adventist din Sagunto exista o tradiție frumoasă. La sfârșitul fiecărui an școlar, se celebra o ceremonie
de botez în aer liber, în baptisteriul exterior săpat în stâncă, între pini și arbori de carob, înconjurat de flora
mediteraneeană de plante aromatice: cimbru, rozmarin și lavandă.
La sfârșitul anului academic 1983, grupul de candidați la botez era numeros. Dintre ei făcea parte și Cristina, o fată
de unsprezece ani. Era fiica unor angajați ai colegiului și îmi ceruse cu insistență ca eu să fiu cel care o botează. Era o
fetiță veselă, spontană, plină de viață, inteligentă și pioasă. La ieșirea din apa botezului, în tunica udă leoarcă și cu părul
negru căzându-i pe spate, Cristina, emoționată de ceea ce tocmai realizase, m-a privit cu o figură inocentă care exprima
o fericire imensă. Și, toată numai zâmbet, îmi zise cu o anumită candoare, nelipsită totuși de siguranță: „Pastore, dvs.
mă veţi cununa.” Au trecut șaisprezece ani și fetița Cristina a crescut. Și-a terminat studiile universitare și își practica
profesia de învățătoare într-o școală publică din oraș. Era o membră activă și responsabilă a bisericii locale. A făcut
cunoștință cu Gerson, un tânăr adventist de la biserica din Barcelona, cu care s-a logodit și urma să se căsătorească.
Într-o dimineață din ianuarie 1999, telefonul a sunat în biroul meu din Berna, Elveția, și o voce de femeie mi-a spus în
spaniolă: „Pastore, sunt Cristina. Mă căsătoresc.” Şi i-am căsătorit chiar în locul unde ea făcuse legământ cu Domnul
prin botez. Acolo, familia, prietenii, frații și pastorul care a botezat-o fuseseră cu toții martori ai jurămintelor de
dragoste și de sfânt angajament față de Dumnezeu, Dumnezeul copilăriei și tinereții ei.
Textul din această dimineață este o poruncă divină însoțită de o făgăduință minunată. Educația creștină dată în
primii ani în cămin, la biserică și la școală lasă urme de neșters în sufletul copiilor și tinerilor noștri. Lucrarea
mântuitoare pe care o realizează părinții și educatorii primește o binecuvântare specială din partea lui Dumnezeu, care
o însoțește și o face roditoare. Și, cu toate că timpul trece, cu toate că roata vieții se tot învârte și circumstanțele
personale se schimbă, „obiceiurile corecte, virtuoase și hotărâte luate în tinerețe vor modela caracterul și, ca regulă
generală, vor marca direcția de conduită a individului pe tot parcursul vieții sale” (Semnele timpului, 11 octombrie
1910).
Ați semănat sămânța bună a Evangheliei în inima vreunui copil? Mai devreme sau mai târziu, ea va produce un fruct
suculent.
 Joi, 23 aprilie

ESTE AICI UN BĂIAT

Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis: „Este aici
un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti, dar ce sunt acestea la atâţia?”
(Ioan 6:8-9)

S e întâmpla în luna martie, într-un minunat loc înverzit de pe malul de est al Mării Galileei. La orizont, către nord,
se vedeau vârfurile înzăpezite ale muntelui Hermon. Totul era frumos și liniștit. Dar odihna pe care o căutau Isus
și ucenicii s-a încheiat brusc odată cu sosirea a mii de oameni, veniți de peste tot.
Isus S-a ocupat de ei cu cea mai mare grijă de-a lungul întregii zile, până s-a făcut târziu. Ucenicii I-au cerut Domnului
să trimită oamenii să își cumpere de mâncare. Dar El le-a răspuns: „Dați-le voi să mănânce.” Noi? Ce ironie! Cum? Ce?
Aveau doar două sute de dinari în pungă și erau insuficienți pentru a cumpăra pâine ca să hrănească o mulțime. Atunci
a apărut Andrei cu un băiat care era dispus să împartă cele cinci pâini și doi pești pe care îi avea. Acest băiețel a lăsat
tot ce avea în mâinile Învățătorului. Isus a binecuvântat alimentele, le-a împărțit și le-a dat ucenicilor pentru ca ei să le
distribuie asistenței. Copilul a fost martorul acestui miracol. Ce minune! Conținutul trăistuței lui a servit ca hrană pentru
mai mult de cinci mii de persoane și resturile au umplut douăsprezece coșuri. Nimic nu s-a pierdut!
Da, iată că un băiețel L-a scos pe Isus din încurcătură, la fel ca și pe ucenicii dezorientați de-a binelea. Mulți oameni
cred că nu trebuie să se țină cont de copii și de tineri la evenimentele notabile și cu atât mai puțin să le fie încredințate
responsabilități care au o anumită importanță. Dar Isus nu a gândit așa. El Însuși a început să ia parte la „lucrările
Tatălui Său” pe când avea doar doisprezece ani. A făcut minuni importante pentru copii, i-a binecuvântat pe micuții
aduși la El de mamele lor, mustrându-i pe ucenicii care voiau să îi îndepărteze. Și la intrarea Sa triumfală în Ierusalim a
fost primit de mulți tineri care au strigat în templu: „Osana, Fiul lui David”, favorizând indignarea conducerii
sacerdotale evreiești (Matei 21:15).
Relatarea despre înmulțirea pâinilor și a peștilor ne amintește importanța copiilor și tinerilor care pun tot ce au la
dispoziția lui Isus, importanța a ceea ce sunt și pot deveni prin Providența divină. Înțeleptul a spus cu mult timp în
urmă: „Copilul lasă să se vadă încă din faptele lui dacă purtarea lui va fi curată şi fără prihană” (Proverbele 20:11).
Și noi putem lăsa la dispoziția lui Isus tot ce avem mai bun. Și El va înmulți toate acestea pentru a binecuvânta viețile
multor oameni.
 Vineri, 24 aprilie

COPIII TĂI NU ÎŢI CALCĂ PE URME

Iată că tu eşti bătrân şi copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune
un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile.
(1 Samuel 8:5)

E llen White spune, referitor la slujirea profetului Samuel: „Din timpul lui Iosua nu mai fusese Israel condus cu așa
mare înțelepciune și atâta succes ca sub administrația lui Samuel. [...] El lucrase cu râvnă neobosită și zel
dezinteresat pentru binele poporului și națiunea a prosperat sub înțeleapta lui guvernare” (Patriarhi și profeți,
pp. 570–571). Însă când a fost nevoie să se preocupe de un succesor, s-a trezit în fața unei grave probleme: fiii săi,
Ioel și Abia, nu erau demni de a ocupa funcția sa. De ce se ajunsese aici? Probabil pentru că fusese indulgent cu ei și
pentru că, fără îndoială, dedicarea necondiționată pentru misiunea de conducător al poporului i-a răpit o parte din
timpul care ar fi fost necesar educării copiilor săi.
Succesul sau eșecul în viața unui om nu se măsoară numai în ceea ce a făcut, ci și în ceea ce ar fi putut aduce la
îndeplinire și ar fi trebuit să facă și nu a făcut. Eșecurile sunt întotdeauna grave și dureroase, mai ales în viața de familie.
În cazul lui Samuel, exemplul rău al fiilor săi a atras schimbări radicale pentru popor în ceea ce privește guvernarea.
Israel a încetat să fie o teocrație pentru a deveni o monarhie autocrată, la fel ca popoarele vecine.
Expresia „copiii tăi nu calcă pe urmele tale” ar trebui să aibă ecou în conștiința familiilor creștine de azi. S-a constatat
că numărul tinerilor care părăsesc biserica este în creștere într-un mod alarmant. La pagina 25 din lucrarea Why
Teenagers reject religion? [n.t. De ce tinerii resping religia?], Roger Dudley afirmă că, la adolescenți, respingerea religiei
nu se face la nivel intelectual, ci la nivel emoțional. E posibil ca prezența, sfatul și implicarea părinților lor să le fi lipsit.
Stilul de viață actual nu le permite părinților să aibă timp de petrecut cu copiii lor și astfel, fără să vrea, ei permit ca alte
influențe nefericite să îi împingă pe copii să își abandoneze „calea”.
Ellen White îi invită pe părinți să lucreze ca și cum ar fi vorba de propria lor viață, să îi împiedice pe copii să se lase
sufocați de influențele vicioase și corupți de lume, pentru că sunt într-o foarte mare întârziere în ce privește împlinirea
datoriei pe care o au în această misiune atât de importantă (Child Guidance, vol. 2, p. 458).
Există, totuși, un Dumnezeu în ceruri… când copiii se răzvrătesc față de credința pe care au învățat-o. Să ne rugăm
pentru mântuirea lor și să ne apropiem de ei.
 Sâmbătă, 25 aprilie

O VIAŢĂ EXEMPLARĂ
Să te scoli înaintea perilor albi şi să cinsteşti pe bătrân.
Să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul.
(Leviticul 19:32)

M aranatha, rezidenţa pentru vârstnici, era o fermă tradițională donată, la origine, de familia surorii Dolores
Mauri, care a trăit acolo până la moartea sa, la vârsta de 90 de ani. Amenajată în mod adecvat, ferma a devenit
astăzi un centru de geriatrie unde o echipă de profesioniști oferă afecțiune, îngrijire și asistență facultativă
persoanelor vârstnice. Este un loc providențial pentru persoane de vârsta a treia, adventiste sau nu.
Să intrăm împreună într-o cameră a rezidenţei Maranatha, de exemplu în cea a lui Purificacion Bellido, în vârstă de
96 de ani. „Purita”, cum îi spunem cu toții, și-a obținut diploma de învățătoare și de moașă, profesii pe care le-a practicat
în instituții publice. Convertită la credința adventistă în timpuri de mare intoleranță religioasă, și-a pierdut locul de
muncă și s-a pregătit să devină lector biblic, funcție pe care a avut-o timp de patruzeci de ani. Purita s-a ocupat de grupe
de studiu și de biserici. Fără să fi fost vreodată consacrată ca slujbaș, prin forța împrejurărilor a slujit la fel de mult ca
un pastor, cu mult timp înainte ca polemica despre consacrarea femeilor să fie dezbătută în Biserica Adventistă. A
instruit și a condus la convertire familii adventiste care au dat generații de credincioși, cum ar fi Alonso, din Bilbao sau
Ortiz Montanes, din Zaragoza și multe altele. Pe când se ocupa de biserica din Alcoy, a fost nevoită să lupte împotriva
unui guvernator civil al provinciei, care voia cu orice preț să suspende serviciile religioase. Acesta nu a reușit, tocmai
datorită apărării tenace a „păstoriței” care, pentru o vreme, a găzduit congregația la ea acasă, cu riscul unei amenzi sau
cu riscul de a face închisoare.
Să ajungi bătrân e o adevărată reușită. Persoanele vârstnice merită respectul și recunoștința bisericii. Ellen White
scrie: „Dumnezeu ne-a poruncit să-i respectăm în special pe cei în vârstă (Proverbele 16:31). Acest lucru vorbește de
lupte purtate și de biruințe câștigate; de poveri duse și ispite cărora li s-a rezistat. Vorbește despre picioare obosite,
apropiindu-se de locul de odihnă și de locuri care curând vor rămâne goale. Ajutați-i pe copii să gândească în acest fel,
și ei vor netezi cărarea celor în vârstă prin curtoazia și respectul lor, vor aduce har și frumusețe prin viețile lor tinere,
în timp ce iau seama la porunca de «a se scula înaintea perilor albi și a cinsti pe bătrâni» (Leviticul 19:32)» (Sfaturi
pentru biserică, p. 270).
Astăzi este o zi ideală pentru ca noi să manifestăm afecțiune față de persoanele în vârstă din viața noastră și să le
aducem aminte că există un Dumnezeu în ceruri.
 Duminică, 26 aprilie

DUMNEZEU PRIVEŞTE LA INIMĂ

Şi Domnul a zis lui Samuel: „Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui,
căci l-am lepădat. Domnul nu Se uită la ce se uită omul;
omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă.”
(1 Samuel 16:7)

C u o mie de ani înainte ca păstorii să audă cântând corul de îngeri și să meargă să se închine pruncului Isus, aflat
în staulul din Betleem, un alt mic păstor păștea turmele tatălui său pe aceleași coline.
Acest tânăr a devenit mai târziu unul dintre cei mai mari regi ai Israelului, un strălucit strateg militar, un
muzician talentat, un poet și compozitor genial, strămoșul lui Isus din Nazaret, un tip al Regelui Mesia, un om după
inima lui Dumnezeu… Cu toate acestea, nici frații și nici tatăl lui, nici măcar profetul Samuel nu au văzut în acest tânăr
roșcat, frumos, de statură medie, expert în mânuirea praștiei, curajos în fața fiarelor care atacau turma, mai mult decât
un muzician sensibil și un mic păstor responsabil. Samuel s-a înșelat, pentru că atunci când l-a văzut pe Eliab, primul
născut al lui Isai, semănând foarte bine la statură lui Saul, cu ținută princiară și trăsături frumoase, s-a gândit că el era
alesul cerului. Dar Domnul i-a spus: „Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu Se
uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă.” De ce l-a ales Dumnezeu pe
David? Ce a văzut la el? I-a privit inima.
Iată comentariul lui Ellen White despre acest subiect: „Înțelepciunea și superioritatea care se manifestă în caracter
și în purtare arată adevărata frumusețe a omului; valoarea lăuntrică și superioritatea inimii fac să fim acceptați înaintea
Domnului oștirilor. [...] Să învățăm din greșeala lui Samuel cât de zadarnică este aprecierea care se bazează pe
frumusețea fizionomiei sau a nobilei ținute a corpului. Să învățăm cât de incapabilă este înțelepciunea omenească, fără
o specială iluminare cerească de a pricepe tainele inimii sau de a cuprinde sfaturile lui Dumnezeu” (Patriarhi și profeți,
p. 603).
Deși profetul a oficiat în secret ceremonia de ungere și tânărul păstor s-a întors pe dealuri la turmele tatălui său,
David a înțeles destinul pe care i-l pregătise Dumnezeu și pentru care fusese consacrat, așa că a decis să fie întotdeauna
credincios planurilor lui Dumnezeu. În inima lui, în toate aceste împrejurări, David a presimțit Providența divină.
Să ne amintim astăzi că Domnul privește la inimă. Caracterul este singurul lucru pe care îl vom lua în cer.
 Luni, 27 aprilie

DAŢI-MI UN OM!
Arunc astăzi o ocară asupra oştirii lui Israel! Daţi-mi un om ca să mă lupt cu el.
(1 Samuel 17:10)

T radiția spune că Diogene nu avea decât un toiag, o traistă și o gamelă și că mergea desculț întotdeauna, chiar dacă
ningea. Se povestește că a fost văzut umblând pe străzile Atenei cu o lampă aprinsă în mână, ziua-n amiaza mare.
Când a fost întrebat: „Diogene, ce cauți?”, a răspuns: „Caut un om.”
Goliat căuta și el un om, unul cu care să se lupte. Războinicul filistean era bine echipat, avea o experiență vastă în
arta războiului și era sigur de victorie. Așa că timp de patruzeci de zile a sfidat armata Israelului, cerând un om care să
se lupte cu el corp la corp. Nimeni dintre evrei nu era dispus să se supună unui asemenea risc. Și Saul, indecis, se
retrăsese în cortul său, neștiind ce să facă. Cine să fie dispus să lupte cu un asemenea uriaș? Iată că tânărul David a fost
omul. Aparent, Goliat îi era superior, însă tânărul avea calități valoroase, care l-au ajutat să obțină o reală biruință:
1. Era spiritual, căci a interpretat această situație critică drept o sfidare la adresa Dumnezeului cerurilor.
2. Nu a criticat lașitatea conducătorilor militari.
3. Nu a rămas indiferent față de o asemenea sfidare. A avut un răspuns, a fost dispus să se lupte.
4. Fusese uns de profetul Samuel și era convins că avea o misiune de îndeplinit.
5. Avea puternice convingeri religioase și știa de cine depinde victoria.
6. Era un om cu experiență în confruntarea pericolelor.
7. Își cunoștea armele și s-a folosit de cea pe care o mânuia cel mai bine.
8. Nu a improvizat o strategie. A avut un plan care, cu ajutorul lui Dumnezeu, putea aduce victoria.
9. După victorie, nu s-a purtat arogant.
Biserica și lumea au nevoie de oameni ca David, dispuși să se lupte cu noii uriași contemporani care sfidează poporul
lui Dumnezeu. Iată comentariul lui Ellen White despre acest subiect: „Nevoia cea mai mare pe care o are lumea este
aceea de bărbați – bărbați care să nu se lase cumpărați sau vânduți, bărbați care să fie cinstiți și credincioși în adâncul
sufletului lor, bărbați care să nu se teamă să spună păcatului pe nume, bărbați a căror conștiință este la fel de bine
orientată către datorie precum este acul busolei către pol, bărbați care vor lua poziție neclintită pentru adevăr, chiar
dacă s-ar prăbuși cerurile” (Educație, p. 45).
Suntem pregătiți astăzi să ne înfruntăm uriașii? Să nu ne temem de luptă. Nu suntem singuri. Dumnezeu este alături
de noi.
 Marți, 28 aprilie

DAVID, ÎN ARMURA LUI SAUL

Saul a îmbrăcat pe David cu hainele lui, i-a pus pe cap un coif de aramă şi l-a îmbrăcat cu o platoşă. David a încins sabia lui
Saul peste hainele lui şi a vrut să meargă, căci nu încercase încă să meargă cu ele. Apoi a zis lui Saul: „Nu pot să merg cu
armura aceasta, căci nu sunt obişnuit cu ea.” Şi s-a dezbrăcat de ea.
(1 Samuel 17:38-39)

E pisodul victoriei lui David asupra lui Goliat este plin de evidente lecții morale și spirituale. Sunt de subliniat
cuvintele și faptele regelui Saul. Textul biblic stabilește contraste semnificative între David și Saul, contraste care
merită comentate.
În timpul războaielor purtate de Israel, atunci când luptele nu se mai terminau sau când o cetate asediată nu cădea,
se întâmpla adesea ca soluția să fie lupta dintre doi războinici, fiecare ca reprezentant al armatei sale. Cine trebuia să
fie războinicul israelit care să iasă la luptă împotriva lui Goliat? Cine ar fi trebuit să fie viteazul din armata lui Israel care
să spele ocara aruncată de filistean? Nimeni nu a răspuns timp de patruzeci de zile. Realitatea este că adversarul ar fi
trebuit să fie regele Saul. Și el era înalt. Avea armură, era un războinic cu experiență și câștigase lupte importante pentru
Israel. În acel moment însă, regele nu dorea să se lupte cu Goliat pentru că sufletul îi era rănit și conștiința tulburată.
David a apărut pe câmpul de bătălie tocmai când uriașul își arunca ocările asupra Israelului. El s-a simțit ofensat de
această sfidare. Și-a arătat disprețul față de filistean și nu s-a lăsat impresionat nici de statura, nici de armura și nici de
cuvintele lui. Dimpotrivă, a revitalizat curajul tuturor și a spus regelui: „Robul tău va merge să se bată cu el” (1 Samuel
17:32). Ce contrast teribil! Un păstor umil care îl încurajează pe regele Israelului și acceptă provocarea la care numai
Saul ar fi trebuit să răspundă.
Chiar dacă regele se îndoia că acel tinerel ar fi putut învinge uriașul, a acceptat oferta pentru a-și salva astfel propria
viață și propria reputație. L-a îmbrăcat în armura sa, i-a dat armele sale și l-a trimis la luptă. Saul se încredea în armura
lui, dar David și-a pus speranța în Dumnezeul său. Pe de altă parte, David s-a simțit mai sigur luptându-se cu armele pe
care știa să le mânuiască, acelea în care era expert. Așa că s-a dezbrăcat de armura lui Saul. Dumnezeu a dat fiecărei
ființe omenești armele de care are nevoie pentru a-și birui uriașii. Nimeni nu are nevoie să poarte armura altuia.
Dumnezeu ne-a dat arme astfel încât să devenim biruitori. Să îi cerem să ne învețe să le folosim.
 Miercuri, 29 aprilie

CINCI PIETRE ŞLEFUITE DIN PÂRÂU

Şi-a luat toiagul în mână, şi-a ales din pârâu cinci pietre netede
şi le-a pus în traista lui de păstor şi în buzunarul hainei.
Apoi, cu praştia în mână, a înaintat împotriva filisteanului.
(1 Samuel 17:40)

P rintre războinicii lui Israel se aflau oameni care mânuiau praștia cu mare îndemânare. Unii dintre ei, ambidextri,
erau în stare să ochească un fir de păr și să îl nimerească (Judecătorii 20:16). Biblia spune că David a ales cu grijă
cinci pietre pentru confruntarea cu uriașul. Alegerea pietrelor era foarte importantă pentru prăștiași, care
alegeau pietrele cele mai dure, mai șlefuite și mai aerodinamice posibil și, bineînțeles, cu greutatea potrivită. Dacă
erau aruncate de la distanța propice, nici prea de departe și nici prea de aproape, puteau fi mortale, în funcție de
partea corpului care fusese lovită. Ce reprezintă cele cinci pietre pe care le-a pus David în tolba sa? Ele sunt simboluri
ale altor arme, cele spirituale, pe care trebuie să le folosim în lupta împotriva răului:
1. Piatra credinței. David s-a adresat filisteanului astfel: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză, iar eu
vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o.” (1 Samuel
17:45)
2. Piatra dragostei pentru poporul lui Dumnezeu. Când a auzit cuvintele lui Goliat, care arunca insulte asupra armatei
israelite, David a strigat indignat: „Cine este filisteanul acesta, acest netăiat împrejur, ca să ocărască oştirea
Dumnezeului celui Viu?” (1 Samuel 17:26)
3. Piatra curajului și a valorii personale. Condus în fața regelui laș Saul, David l-a asigurat fără să îi tremure genunchii:
„Nimeni să nu-şi piardă nădejdea din pricina filisteanului acestuia. Robul tău va merge să se bată cu el.” (1 Samuel
17:32)
4. Piatra prevederii și a prudenței. Nici credința și nici curajul lui David nu au fost necugetate. A avut ca muniție cinci
pietre, pentru situația în care ar fi ratat câteva lovituri. A evitat cu prudență lupta corp la corp și, când a văzut că Goliat
și-a înlăturat coiful de pe cap, a țintit cel mai vulnerabil punct al uriașului, fruntea, și a tras exact la țintă.
5. Piatra îndemânării și a experienței. David învinsese urși și lei exact cu aceeași praștie. Datorită faptului că era un
țintaș excelent, a reușit să lovească fruntea uriașului cu prima piatră pe care a aruncat-o.
Da, dragostea, curajul, prudența și abilitățile sunt pietrele credinței. Și de fiecare dată când le vom folosi pentru a ne
lupta cu uriașii din timpul nostru, vom fi martori ai faptului că există în ceruri un Dumnezeu.
 Joi, 30 aprilie

TU EŞTI OMUL ACESTA!

David s-a aprins foarte tare de mânie împotriva omului acestuia şi a zis lui Natan: „Viu este Domnul, că omul care a făcut
lucrul acesta este vrednic de moarte.
Şi să dea înapoi patru miei, pentru că a săvârşit fapta aceasta şi n-a avut milă.”
Şi Natan a zis lui David: „Tu eşti omul acesta!”
(2 Samuel 12:5-7)

P salmul 19 este unul dintre pasajele din Scriptură pe care le-am învățat pe de rost în clasele de gimnaziu, când
aveam doisprezece ani. Și astăzi, șaizeci de ani mai târziu, încă mai pot să îl recit cu admirație: „Cerurile spun
slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.” Însă niciodată nu am reușit să înțeleg una
dintre frazele Psalmului 19, până când am devenit pastor: „Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi
greşelile pe care nu le cunosc!” (19:13). Facem greșeli fără să știm? Putem fi răspunzători de păcate ascunse pe care
le comitem fără să fim pe deplin conștienți?
Nu putem ști cu certitudine data la care au fost scriși anumiți psalmi. Dar se poate foarte bine ca Psalmul 19 să fi fost
scris după ce profetul Natan l-a vizitat pe regele David pentru a denunța păcatul grav pe care acesta din urmă îl comisese
împotriva soldatului hitit Urie. Lui îi luase David soția, pe Bat-Şeba, și poruncise apoi să se procedeze în așa fel încât
războinicul să moară pe câmpul de luptă. Foarte înțelept, profetul i-a spus regelui o parabolă: un om bogat, care avea
multe oi și putea lua din ele pentru a face un cadou unui oaspete, a pus mâna pe singura oaie a unui om sărac, pe care
acesta o îngrijea și la care ținea foarte mult. Când a auzit regele despre o asemenea nedreptate și încălcare a legii, s-a
mâniat foarte mult și l-a condamnat pe nelegiuit la pedeapsa cu moartea. S-a făcut liniște. Și apoi, profetul, arătându-l
pe rege cu degetul, l-a acuzat: „Tu ești omul acesta!”
Păcatul generează un fel de paralizie a conștiinței. Păcatele ascunse dau naștere unor tendințe interioare care nu
pot fi controlate. Este vorba de păcate pe care le facem din obișnuință și pe care conștiința noastră, adaptabilă, le
tratează cu mare permisivitate. Păcate pe care le justificăm atunci când sunt ale noastre, de parcă am avea pe ochi o
pânză care ne împiedică să le recunoaștem, dar pe care le judecăm cu maximum de exigență când sunt ale altcuiva.
David a înțeles mesajul profetului și s-a pocăit cu amărăciune de acest păcat a cărui brutalitate și a cărui răutate ochii
lui le îndulciseră, dar care nu au scăpat judecății lui Dumnezeu.
Să Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să fim conștienți de păcatele noastre ascunse și să ne pocăim de ele. Vom găsi
iertare la Isus și vom avea apoi și puterea de a înfrunta provocările pe care ni le rezervă viața.
 Vineri, 1 mai

AVEM UN PROFET, CA SĂ ÎL ÎNTREBĂM PE DOMNUL?

Nu mai este aici niciun proroc al Domnului prin care să-L putem întreba?
(2 Cronici 18:6)

I osafat, cel de-al patrulea rege al lui Iuda, credea în profeții Domnului. Când s-a aliat cu Ahab, regele lui Israel, pentru
a lupta împreună împotriva sirienilor, Iosafat a cerut ca, înainte de a pleca la luptă, să-L întrebe pe Domnul. Pentru
a răspunde unei asemenea cereri, Ahab i-a chemat pe cei patru sute de profeți de la curtea lui, care i-au prevestit
o mare victorie. Iosafat și-a dat seama că era vorba de profeți falși și a insistat: „Nu mai este aici niciun proroc al
Domnului prin care să-L putem întreba?” Răspunsul lui Ahab este plin de înțelesuri: „Mai este un om prin care am
putea să întrebăm pe Domnul, dar îl urăsc, căci nu-mi proroceşte nimic bun, nu proroceşte niciodată decât rău: este
Mica, fiul lui Imla” (2 Cronici 18:7). Iosafat a cerut să fie adus. Și când Mica a profetizat ce vor păți din pricina
sirienilor, cum însuși Ahab urma să fie rănit de moarte în luptă, regele lui Israel l-a trimis la închisoare.
Acestea sunt două atitudini față de profeții Domnului. Două atitudini opuse, care stau ca exemple ce se pot repeta și
astăzi raportat la darul profeției: necredință sau credință; încredere sau dușmănie.
Necredința se manifestă prin indiferența față de profet. Cunoaștem scrierile sale, dar nu ținem cont de ele. Ea se
manifestă și prin lipsa încrederii: mesajul profetic nu mai este considerat pertinent; autenticitatea și autoritatea îi sunt
puse în discuție. Și neglijența este o formă de necredință, scrierile profetice sunt respectate, dar învățăturile lor nu sunt
puse în practică. Necredința activă poate ataca, critica și persecuta profetul, până la a-l urî. Aceste atitudini sunt rodul
întâlnirii orgoliului cu mesajul inspirat. Dar sunt în aceeași măsură și rodul fanatismului atotștiutor, care depășește
limitele interpretării și ale modului în care lucrează profeția.
Credința și încrederea nu implică o încredere oarbă și absurdă. Credința este rezultatul experienței personale și al
cunoașterii progresive: „A citi pentru a crede.” Este motivul pentru care credința trebuie să se manifeste printr-o
cercetare făcută cu credință și cu rigurozitate. Mai mult, credința în profeție presupune a învăța pe alții, a răspândi și a
apăra scrierile sale. În cele din urmă, credința în lucrarea profetică este mărturisită prin folosirea și punerea în practică
a mesajelor ei. Așa ne învață Biblia: „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile
scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3)
Să Îi cerem astăzi Domnului să ne ajute să ne încredem în profeții Lui.
 Sâmbătă, 2 mai

CREDEŢI ÎN PROFEŢII LUI ŞI VEŢI REUŞI

Ascultaţi-mă, Iuda şi locuitorii Ierusalimului! Încredeţi-vă în Domnul,
Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în prorocii Lui, şi veţi izbuti.
(2 Cronici 20:20)

C onfruntat cu tripla invazie a moabiților, amoniților și edomiților, regatul lui Iuda nu ar mai fi avut multe zile de
existență. Iosafat și poporul s-au rugat cu fervoare. Domnul le-a răspuns prin profetul Iahaziel: „Nu vă temeţi şi
nu vă înspăimântaţi dinaintea acestei mari mulţumi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu. [...] Iuda şi Ierusalim, nu
vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi; mâine, ieşiţi-le înainte, şi Domnul va fi cu voi!” (2 Cronici 20:15-17). Pe când se
pregăteau să meargă la luptă, Iosafat i-a îndemnat: „Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi;
încredeţi-vă în prorocii Lui, şi veţi izbuti.” Cuvintele regelui s-au împlinit întocmai. Invadatorii au fost nimiciți și au
lăsat o enormă pradă de război.
Realitatea darului profeției în Biserica Adventistă, manifestat prin slujirea lui
Ellen White, este un argument de natură spirituală care confirmă Providența divină în măreția ei. Pe parcursul a mai
bine de 170 de ani din istoria noastră, cuvintele lui Iosafat s-au împlinit cu exactitate și în ceea ce ne privește pe noi.
Mărturia pionierilor noștri, martori, păstrători și judecători ei înșiși ai acestui dar, la fel ca analiștii contemporani care pot
evalua lucrările sale având perspectiva a mai bine de un secol și jumătate care a trecut de atunci, toate acestea aduc
recunoașterea unanimă că biserica nu ar fi fost ceea ce este astăzi fără manifestarea providențială a darului profetic.
Arthur G. Daniells, președinte al Conferinței Generale din 1901 până în 1922, ne-a lăsat o mărturie scrisă despre
lucrarea lui Ellen White: „Pe parcursul a cincisprezece din cei douăzeci și unu de ani în care am prezidat Conferința
Generală, doamna White a fost principalul meu sfătuitor terestru. [...] Marile probleme pe care le ridicau mesajele
primite din partea ei mi-au dat ocazia să o întâlnesc de zeci de ori, să primesc multe mesaje de călăuzire și de avertizare
și, uneori, de mustrare dacă era cazul. [...] Acum, la o vârstă înaintată, având obligația de a mărturisi adevărul cu
sinceritate și seriozitate, pot să afirm cu o convingere profundă că viața doamnei White transcende de departe pe cea
a oricărei alte persoane pe care am cunoscut-o vreodată sau cu care am avut de-a face. [...] Ea este întruchiparea râvnei
consacrate pentru lucrările Împărăției. Nici măcar o singură dată nu am auzit-o lăudându-se cu darul harului pe care
Dumnezeu i l-a oferit, nici cu rezultatele uimitoare ale eforturilor sale. Se bucura de roade, dar dădea toată slava Celui
care lucra prin intermediul ei” (după El permanente don de la profecia, pp. 433–434).
Să-I mulțumim astăzi Domnului pentru darul profeției.
 Duminică, 3 mai

PÂNĂ CÂND VEŢI OSCILA?

Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul şi a zis: „Până când vreţi să şchiopătaţi
de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El,
iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!”
(1 Împăraţi 18:21)

P e timpul lui Ilie, Carmelul era un loc acoperit de păduri și de luminișuri, chiar dacă la momentul relatării era arid
din cauza unei secete persistente. Pe unul dintre vârfurile sale, altarele închinate cultului lui Baal și Astarteei
contrastau cu altarul părăginit al Dumnezeului cerului. Ilie a ales acest loc înalt pentru ca puterea lui Dumnezeu
să se manifeste și să aducă onoare Numelui Său. Mulțimi de oameni s-au adunat pe munte, mânați de curiozitate.
Cortegiul de profeți ai Izabelei a defilat înaintea poporului. Apoi, regele s-a urcat pe tron. Și înaintea tuturor era Ilie,
singurul om care se prezentase în numele Domnului.
Fără teamă, profetul s-a ridicat în picioare și a exclamat: „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele?
Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El, iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!” Însă nimeni nu a riscat să își
manifeste loialitatea față de Cel Veșnic. Poporul avea nevoie de mai mult, de o dovadă de necontestat că Iehova era
Dumnezeu. Cât de trist! Domnul urăște indiferența și lipsa de credincioșie față de cauza Lui, mai ales în timp de criză.
Dacă noi astăzi suntem o priveliște pentru lume și pentru îngeri, cu cât mai mult vom fi atunci când se vor petrece
scenele finale ale marii lupte dintre bine și rău!
Vocea lui Ilie a rupt tăcerea și a propus clauzele desfășurării probei: doi boi pentru două jertfe; jertfa asupra căreia
avea să coboare flacăra divină și să o consume va descoperi care este Dumnezeul adevărat. Preoții lui Baal au fost primii
care și-au sacrificat jertfa pe altar. Și-au manifestat ritualurile și ceremoniile o zi întreagă, dansând, cântând, făcându-
și tăieturi pe corp cu diverse obiecte ascuțite. Însă din cer nu a coborât vreun foc. Apoi, la ora jertfei de seară, Ilie a
reconstruit altarul Domnului folosind douăsprezece pietre, a pus pe altar lemnul și jertfa și a poruncit poporului să
verse peste ele douăsprezece vedre de apă. A mustrat poporul pentru apostazia care avusese drept consecință seceta
teribilă, s-a plecat lângă altarul Domnului și a cerut răspunsul cerului. Așteptare, tăcere apăsătoare, solemnitate și
groază domneau printre preoții lui Baal. Și deodată, ca străfulgerări de lumină, flăcări de foc au mistuit jertfa, au
evaporat apa și au ars pietrele altarului. Mulțimea a căzut în genunchi și a strigat: „Domnul este adevăratul Dumnezeu!
Domnul este adevăratul Dumnezeu!”
Să ne proclamăm și noi credința față de Dumnezeu.
 Luni, 4 mai

CE FACI TU AICI, ILIE?

Şi acolo, Ilie a intrat într-o peşteră şi a rămas în ea peste noapte.
Şi cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: „Ce faci tu aici, Ilie?”
(1 Împăraţi 19:9)

L a câteva ore după jertfa de pe Carmel, încă nu venise ploaia. Ilie s-a rugat de șase ori Domnului și de șase ori
slujitorul lui Ilie s-a întors spunând că niciun semn de ploaie nu se vede la orizont. Profetul a început să se
neliniștească. Cel care condamnase atât de vehement apostazia implora acum pentru ploaie, pentru reînnoirea
binecuvântărilor asupra vieții în Israel. După cea de-a șaptea oară, nori grei de furtună au apărut la orizont, și încă
ce nori! Imediat, slujitorul Domnului l-a anunțat pe rege să coboare la Izreel. Dar se făcuse deja noapte. Întunericul
și ploaia torențială împiedicau înaintarea pe drum. Și Ilie înainta, în aceste condiții, înaintea carului acestui rege
necredincios, indicându-i drumul ca un servitor umil.
Când a auzit regina Izabela ce s-a întâmplat pe Carmel, când a auzit despre moartea celor patru sute de proroci ai
lui Baal, s-a mâniat și l-a amenințat pe Ilie cu moartea (1 Împăraţi 19:2). În aceeași noapte, un mesager l-a trezit pe
profet și i-a transmis cuvintele Izabelei. Și, lucru de neînțeles, puternicul erou al adevărului divin a fost cuprins de
groază și de o teribilă depresie. „Dar el, care fusese binecuvântat cu atât de multe dovezi ale grijii iubitoare a lui
Dumnezeu, nu era în afara slăbiciunilor omenești și, în acest ceas întunecat, credința și curajul său l-au părăsit” (Profeți
și regi, p. 100). În luptele credinței este cu neputință să obții o victorie o dată pentru totdeauna; noi și noi conflicte
continuă să pună la încercare credincioșia noastră față de Dumnezeu. În ce privește experiența religioasă, nimeni nu
poate avea pretenția „să trăiască din trecut”.
Pe muntele Horeb, unde Moise Îl văzuse de la spate, Domnul S-a întors ca să se descopere lui Ilie. Nici prin furtună,
nici prin cutremur, nici prin foc, ci printr-un susur blând și subțire. În picioare, la intrarea în peșteră, cu fața acoperită,
profetul a auzit de două ori întrebarea: „Ce faci tu aici, Ilie?” Misiunea lui nu se terminase. Descurajarea și frustrarea
aproape că îl îndepărtaseră de la importanta reformă religioasă care îi rămânea de adus la îndeplinire. Aceeași
întrebare le este adresată tuturor copiilor lui Dumnezeu în dreptul cărora dușmanul sufletelor a reușit să aducă
întristare și, astfel, să reducă la tăcere vocea Lui. Cel mai bun răspuns poate fi dat numai printr-o credință dezinteresată,
prin a rămâne strâns legați de Isus și de dragostea lui Dumnezeu.
Când ne simțim triști, să nu abandonăm speranța. Misiunea noastră încă nu s-a terminat. Să fim dispuși să ascultăm
astăzi glasul Domnului.
 Marți, 5 mai

CU DUHUL ŞI PUTEREA LUI ILIE

Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii şi pe cei neascultători, la
umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.
(Luca 1:17)

A tât în Vechiul, cât și în Noul Testament, figura lui Ilie este o trimitere la adevăratul popor al lui Dumnezeu:
experiența vieții sale, plină de evenimente miraculoase, rod al unei credințe puternice; curajul său de a denunța
păcatele casei regale și ale poporului decăzut; episodul de pe muntele Carmel, unde a sfidat, în numele Domnului,
falsa închinare la idolii canaaniți și a făcut să coboare foc din cer; chiar și descurajarea sa pe când era la Horeb și,
bineînțeles, înălțarea la cer într-un car de foc. Ilie, acest personaj unic al istoriei sfinte, ne este prezentat ca un
antecedent profetic al lucrării lui Ioan Botezătorul (Matei 11:14) și ca un tip escatologic al poporului lui Dumnezeu
din ultimele zile.
Astăzi, lumea și multe dintre bisericile creștine rătăcesc pe cărările apostaziei, indiferenței religioase, necredinței și
plăcerii perverse de a încălca legea lui Dumnezeu. Ne copleșește o maree sofisticată de rău, care camuflează aceleași
păcate ca atunci: idolatrie, senzualitate obscenă, violență și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ca urmare, Dumnezeu
are nevoie și astăzi de oameni însuflețiți de duhul și puterea lui Ilie. La fel ca atunci, Domnul ține în rezervă în Israel
„şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal şi a căror gură nu l-au sărutat”
(1 Împăraţi 19:18).
Prin ce se distinge și se manifestă duhul și puterea lui Ilie?
(1) Indignare și protest față de apostazia generală. (2) Credință înrădăcinată în puterea lui Dumnezeu. (3) Talent
reformator statornic cu desăvârșire. (4) Spirit de rugăciune și devoțiune. (5) Curaj invincibil pentru condamnarea
răului. (6) Mesaj clar și precis. (7) Comportament personal coerent și exemplar. (8) Umilință și spirit de adaptare. (9)
Dragoste și compasiune pentru popor. (10) Un individ dependent de Dumnezeu, și nu un supraom orgolios.
Suntem dispuși să ne asumăm, în timpurile noastre, un rol de conducător asemenea lui Ilie? Dorim să punem
darurile pe care le-am primit din partea cerului în serviciul slujirii creștine? Dumnezeu are nevoie de noi și ne va folosi
pentru proclamarea cu putere a Cuvântului Său. Să acceptăm astăzi provocarea de a răspândi Evanghelia, pentru ca
lumea să știe că există în ceruri un Dumnezeu.
 Miercuri, 6 mai

ILIE, RIDICAT ÎNTR-UN CAR DE FOC

Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul, şi Ilie s-a înălţat la cer
într-un vârtej de vânt.
(2 Împăraţi 2:11)

I lie a meditat la marile minuni ale lui Dumnezeu de-a lungul întregii sale vieți. Însă cea mai extraordinară a avut loc
la sfârșitul călătoriei sale în această lume, atunci când Domnul l-a ridicat la cer într-un car de foc, în mijlocul unei
tornade impresionante.
Reforma religioasă era practic terminată, fuseseră unși noii regi ai Siriei și Israelului, iar Elisei, succesorul lui Ilie,
avea deja la activ câțiva ani de ucenicie alături de el. Sosise momentul sigilării strălucitei slujiri a lui Ilie. Și lucrul acesta
nu s-a întâmplat prin moartea pe care o ceruse pe muntele Horeb, ci în toată gloria care le este promisă copiilor
credincioși ai lui Dumnezeu. Acolo, în singurătatea muntelui, prezența lui Dumnezeu s-a manifestat, pentru profetul
deprimat, printr-un susur blând și subțire. De această dată, pe malul Iordanului, ea s-a manifestat sub ochii slujitorului
său, Elisei, printr-o flacără de foc și o puternică furtună, ca o anticipare miniaturală a glorioasei reveniri a lui Isus în
această lume.
Verosimilitatea acestui moment nu lasă loc de îndoială. A existat un martor ocular, Elisei, care, fiind separat de Ilie
într-un mod atât de extraordinar, a strigat: „Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!” (2 Împăraţi 2:12).
Cincizeci de bărbați puternici dintre fiii prorocilor l-au căutat peste tot timp de trei zile, dar în van. Ilie nu a mai fost
văzut vreodată. Și totuși, a apărut câteva secole mai târziu pe Muntele Schimbării la Față, alături de Moise cel înviat și
îmbrăcat în nemurire prin focul divin, ridicat la cer pentru a trăi veșnic, așa cum spune Pavel că se va întâmpla la a doua
venire a lui Hristos: „Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe
Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:17).
Dumnezeu, care nu lasă niciodată lucrurile neterminate, i-a dat lui Elisei o măsură dublă din duhul lui Ilie. Ellen
White scrie: „Când Domnul, în providența Sa, vede că este potrivit să-i scoată din lucrarea Sa pe aceia cărora le dăduse
înțelepciune, El îi va ajuta și întări pe urmașii lor, dacă ei Îl vor căuta pentru ajutor și vor umbla în căile Lui” (Profeți și
regi, p. 145).
La fel ca Ilie, și noi vom fi în curând ridicați în Împărăția cerurilor. Să trăim astăzi având această speranță în inimile
noastre.
 Joi, 7 mai

CHEMAREA PROFETULUI ELISEI

Ilie a plecat de acolo şi a găsit pe Elisei, fiul lui Şafat, arând. Înaintea lui erau
douăsprezece perechi de boi şi el era cu a douăsprezecea. Ilie s-a apropiat de el şi şi-a aruncat mantaua pe el. Elisei a
părăsit boii, a alergat după Ilie...
(1 Împăraţi 19:19-20)

I lie primise poruncă de la Domnul să ungă în locul său ca profet pe Elisei, fiul unui fermier bogat. Când a ajuns la el,
l-a găsit ocupat cu lucrul câmpului, arând cu una dintre cele douăsprezece perechi de boi ale tatălui său, la fel ca
oricare alt lucrător din gospodărie. Un muncitor să fie succesorul lui Ilie? Lăsând un moment toate acestea la o
parte, trebuie să mărturisesc că Domnul m-a găsit pe când aveam optsprezece ani, la Atelierele Roicor, modest
fabricant de aparate pentru confecționarea pantofilor. Purtam o salopetă bleu, aveam mâinile murdare și
supravegheam în picioare o mașină care dădea formă unei piese de oțel. Lucram în acel mic atelier ca mecanic. Acolo
am auzit chemarea divină.
Ellen White comentează: „Chemarea profetică a venit la Elisei atunci când, împreună cu tatăl său, ara câmpul. [...] Zi
de zi, prin experiență practică, el câștiga destoinicia pentru o lucrare mai cuprinzătoare și mai înaltă. Învăța să slujească
și, învățând lucrul acesta, a învățat și cum să îndrume și să conducă” (Profeți și regi,
pp. 138–139).
Nu a fost ușor să preia postul lui Ilie, un reformator, un maestru al profeților, puternic în minuni. Dar slujirea lui
Elisei, deși diferită, nu a fost mai puțin importantă. Era mereu în mijlocul poporului, un sfetnic influent al regelui
Israelului, s-a ocupat de școlile profeților, mai ales de cea din Ghilgal, și Domnul l-a onorat și pe el oferindu-i darul de a
face minuni. Ellen White ne explică în ce anume constă succesul unui slujitor al Domnului: „Succesul depinde nu atât
de mult de talent, cât de energie și bunăvoință. Nu posedarea unor talente strălucite este aceea care ne face în stare să
îndeplinim o slujire care să poată fi primită, ci împlinirea conștiincioasă a îndatoririlor zilnice, un spirit mulțumitor, un
interes sincer, natural față de binele celorlalți. Datoriile cele mai obișnuite, îndeplinite cu credincioșie iubitoare, sunt
plăcute în ochii lui Dumnezeu” (Profeți și regi, pp. 139–140).
Dacă ați auzit vocea lui Dumnezeu propunându-vă să Îi slujiți, când și cum v-a găsit? Poate că erați la lucru, ca medic,
avocat, învățător, om de afaceri, agricultor, muncitor, mecanic etc. Să nu stați în cumpănă: lăsați „boii”… și ieșiți alergând
după Domnul!
 Vineri, 8 mai

COPILUL NU SE TREZEŞTE
Elisei s-a sculat şi a mers după ea. Ghehazi le-o luase înainte şi pusese
toiagul pe faţa copilului, dar n-a dat nici glas, nici semn de simţire. S-a întors
înaintea lui Elisei, i-a spus lucrul acesta şi a zis: „Copilul nu s-a trezit.”
(2 Împăraţi 4:31)

O femeie importantă din Sunem construise o cameră pentru Elisei și Ghehazi, loc în care erau găzduiți de fiecare
dată când se aflau în trecere pe acolo. Recunoscător pentru așa ospitalitate, profetul I-a cerut Domnului să îi
dăruiască femeii un fiu, din moment ce ea și soțul ei nu aveau copii. Ce fericire! Timp de câțiva ani, familia a fost
înveselită de râsetele și jocurile micuțului care mișuna prin toată casa. Dar într-o zi, pe când se făcuse deja băiețel,
după niște dureri cumplite de cap, a murit. Bucuria s-a transformat în tragedie și tristețe profundă. Mama a plecat ea
însăși în căutarea profetului, care se afla pe muntele Carmel. I-a povestit tot ce se întâmplase. Elisei s-a întristat și a
fost foarte mișcat de moartea băiețelului și l-a trimis pe Ghehazi de urgență la casa îndoliată, poruncindu-i să pună
fără întârziere toiagul lui peste trupul copilului. Mama și profetul au pornit și ei pe urma lui Ghehazi.
Elisei și femeia mergeau pe drum rugându-se și plângând, când au văzut în depărtare că slujitorul se întoarce grăbit
cu toiagul în mână, spunând dezamăgit: „Copilul nu s-a trezit!” Când a ajuns profetul, cadavrul micuțului era în camera
de oaspeți. A scos afară pe toată lumea, a încuiat ușa și L-a implorat pe Dumnezeu. Apoi s-a așezat peste trupul copilului,
gură la gură, ochi peste ochi, mâinile lui peste mâinile copilului. A făcut așa de două ori și a așteptat. Copilul a strănutat
de șapte ori, a deschis ochii și a revenit la viață. Era înviat!
De ce nu a putut Ghehazi să îi redea viața băiețelului? Se rugase? Urmase instrucțiunile profetului? Fără nicio
îndoială. Dar atât și nimic mai mult. Se limitase la a face ce i s-a spus: să atingă cu toiagul trupul inert al copilului, ca și
cum toiagul ar fi avut puteri magice. Și cum nu a funcționat, gândindu-se că nu e vina lui, neglijent, a plecat. A îndeplinit
porunca și a plecat! De la bun început, Ghehazi, slujitorul „conștiincios”, nici nu s-a identificat deloc cu tragedia
sunamitei, nici nu s-a implicat în mod personal. A ignorat faptul că doar viața poate da viață, că minuni pot face doar
dragostea și interesul profund, doar credința vie, doar puterea care vine de sus.
Totul este la fel de valabil și astăzi. Să ne preocupăm pentru ceilalți, și le vom schimba viața.
 Sâmbătă, 9 mai

ŞCOLILE PROFEŢILOR
Fiii prorocilor au zis lui Elisei: „Iată că locul unde locuim noi cu tine este
prea strâmt pentru noi. Haidem până la Iordan ca să luăm de-acolo fiecare
câte o bârnă şi să ne facem acolo un loc de locuit.” Elisei a răspuns: „Duceţi-vă!”
(2 Împăraţi 6:1-2)

C reate de profetul Samuel pentru a acoperi lacunele din educația dată în căminurile israelite, școlile profeților au
fost, așa cum sunt și astăzi școlile adventiste, o providență divină pentru poporul lui Dumnezeu. Ellen White le
descrie astfel: „Intenția era ca aceste școli să slujească drept stăvilar împotriva stricăciunii larg răspândite, să
ajute la bunăstarea mentală și spirituală a tinerilor și să sporească prosperitatea națiunii, dând lumii bărbați calificați
să acționeze în temere de Dumnezeu, ca lideri și consilieri. Elevii acestor școli se întrețineau singuri lucrând
pământul sau practicând vreun meșteșug oarecare. O mare parte a învățăturii era transmisă pe cale orală; tinerii
învățau să citească scrierile iudaice. Subiectele de căpetenie pentru studiu în aceste școli erau legea lui Dumnezeu,
cu instrucțiunile date lui Moise, istoria sacră, muzica sacră și poezia. În rapoartele istoriei sfinte erau descoperite
urmele pașilor lui Iehova. Era nutrit un spirit de evlavie. Nu numai că studenții erau învățați despre datoria de a se
ruga, dar erau învățați și cum să se roage, cum să se apropie de Creatorul lor, cum să-și exercite credința în El și cum
să înțeleagă și să respecte învățăturile Duhului Său” (Educație, pp. 36–37).
Ilie și Elisei și-au împărțit slujirea între popor și educare, în cele trei centre din Ghilgal, Betel și Ierihon. „Credincios
și neobosit în toată lucrarea lui îndelungată și eficientă, Elisei s-a străduit să întărească și să promoveze importanta
lucrare de educație îndeplinită în școlile profeților. În providența lui Dumnezeu, cuvintele lui de îndrumare către
grupele de tineri serioși erau confirmate prin impresiile profunde ale Duhului Sfânt și uneori prin alte dovezi
neîndoielnice ale autorității lui ca slujitor al lui Iehova” (Profeți și regi, p. 153).
În momentul lor de apogeu, aceste școli au contribuit la așezarea fundamentului prosperității ce a caracterizat
domniile lui David și Solomon. În același spirit, instituțiile adventiste de educație, moștenitoare ale școlilor profeților,
sunt astăzi o binecuvântare a Domnului pentru biserică. Regiunile care se bucură de o infrastructură pedagogică bine
organizată, prosperă atât în câștigarea și păstrarea de suflete, cât și în resursele economice pe care le au la dispoziție.
Să ne rugăm pentru școlile adventiste. Să Îi cerem lui Dumnezeu ca directorii lor să fie la înălțimea vocației sfinte pe
care o au și ca studenții lor să poată fi formați după modelul creștin.
 Duminică, 10 mai

DE UNDE VII, GHEHAZI?

După aceea s-a dus şi s-a înfăţişat înaintea stăpânului său. Elisei i-a zis: „De unde vii, Ghehazi?” El a răspuns: „Robul tău nu
s-a dus nicăieri.” Dar Elisei i-a zis:
„Oare n-a fost duhul meu cu tine când a lăsat omul acela carul şi a venit înaintea ta? Este oare acum vremea de luat argint,
haine, măslini, vii, oi, boi, robi şi roabe?”
(2 Împăraţi 5:25-26)

A ceastă relatare conține minunate mesaje care se deduc din text și contrastează cu gestul egoist al lui Ghehazi,
începând cu generozitatea tinerei israelite care slujea în casa generalului sirian Naaman. Fetița fusese smulsă din
căminul părintesc și slujea chiar în locuința unui general lepros din armata invadatoare. Cu toate acestea, a arătat
milă față de stăpânul ei și i-a propus stăpânei ca soțul ei să se ducă la profetul Israelului, care l-ar fi putut vindeca de
lepră. Slujitoarea israelită a avut compasiune pentru Naaman și a uitat că e o simplă slujnică.
Naaman a urmat sfatul fetiței. A luat cu el multe daruri pentru unii și alții, precum și scrisori de recomandare către
regele Israelului. În Samaria însă a găsit un rege perplex, care era convins că generalul, prin cererea lui, caută un motiv
de război. Apoi, când s-a dus să îl viziteze pe profet, Elisei nici măcar nu i-a ieșit în întâmpinare. A trimis un sol care să
îi spună: „Du-te şi scaldă-te de şapte ori în Iordan şi carnea ţi se va face sănătoasă şi vei fi curat” (2 Împăraţi 5:10). Cum
așa? Nici măcar nu se întâlnea cu profetul? Și de ce să se scalde în Iordan? Nu aveau fluvii mai curate la Damasc?
Dezamăgit și enervat, Naaman a decis să plece. Dar slujitorii l-au sfătuit să asculte de profet. Și el, cu o credință care a
biruit toate dezamăgirile de care avusese parte, a ascultat și a fost vindecat de lepra sa. Nu doar că a fost eliberat de
boala îngrozitoare, dar și de lepra păcatului, devenind el însuși un închinător al adevăratului Dumnezeu. Prin contrast,
avariția lui Ghehazi a atras asupră-i lepra lui Naaman.
Deși generalul insistase ca Elisei să accepte o recompensă pentru binele pe care i-l făcuse, profetul a refuzat.
Mărturia convertirii sirianului și faptul că i-a redat acestuia sănătatea erau suficiente. Și-au luat rămas-bun. Dar
Ghehazi, rațional, nu a înțeles refuzul aparent absurd al stăpânului său. Ce motiv ai putea avea să refuzi darul unei inimi
recunoscătoare? A urzit o escrocherie și a plecat în căutarea lui Naaman, care i-a dat de două ori mai mult decât a cerut.
Acasă, profetul l-a așteptat pe slujitor cu o întrebare teribilă: „De unde vii, Ghehazi?” Nimic nu poate fi ascuns de privirea
cercetătoare a lui Dumnezeu. Atitudinea slujitorului profetului nu a rămas nepedepsită, întrucât Domnul detestă orice
formă de corupție.
Să ne îndepărtăm astăzi de orice formă de fraudă. Prețul pe care îl vom avea de plătit este mai mare decât câștigul
pentru care ne vindem.
 Luni, 11 mai

O ARMATĂ INVIZIBILĂ
El a răspuns: „Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei.” Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să
vadă.” Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei.
(2 Împăraţi 6:16-17)

D umnezeu Însuși i-a descoperit lui Elisei planurile și strategiile de război ale regelui Siriei împotriva Israelului.
Profetul l-a avertizat pe monarhul evreu așa încât acesta să le contracareze și să se apere. Conducătorul sirian a
ajuns să creadă că are la curtea lui trădători sau spioni. Și cineva i-a spus: „Nimeni [nu este trădător], împărate,
domnul meu; dar prorocul Elisei, care este în Israel, spune împăratului lui Israel cuvintele pe care le rosteşti în odaia
ta de culcare” (2 Împăraţi 6:12). Exista în Israel un profet care îl sfătuia pe rege! Cât de diferită ar fi putut fi viața
noastră dacă întotdeauna am fi ascultat de sfaturile și avertismentele profeților lui Dumnezeu!
Regele Siriei nu a găsit altă soluție decât să îl înlăture din Israel pe slujitorul Domnului. A elaborat cu grijă un plan
pentru a scăpa de Elisei și a aduce la tăcere vocea lui la curtea din Samaria. Câtă îndrăzneală! Pot vrăjmașii poporului
lui Dumnezeu să îi reducă la tăcere pe profeții Celui Preaînalt? Nu! Mesajele profeților au devenit lipsite de orice valoare
doar prin atitudinea israeliților înșiși, prin respingerea inconștientă și persistentă a purtătorilor de cuvânt ai cerului.
Elisei și slujitorul său se aflau la Dotan, acest loc memorabil unde Iosif fusese vândut ca sclav de către frații săi, care
au deschis astfel, fără să știe, o cale imprevizibilă pentru providența lui Dumnezeu. Noaptea, regele Siriei a trimis un
batalion întreg să asedieze cetatea. În acest context, profetul urma să fie capturat de soldații armatei inamice sau
Providența se va manifesta acolo, în continuare, prin intermediul lui?
În dimineața următoare, slujitorul lui Elisei, îngrozit, l-a avertizat pe profet cu privire la situația în care se aflau: „Ah!
domnul meu, cum vom face?” (2 Împăraţi 6:15). Pentru că slujitorul nu vedea altceva în afară de o mulțime de soldați
inamici, profetul L-a rugat pe Dumnezeu: „Doamne, deschide-i ochii să vadă!” (2 Împăraţi 6:17). Domnul a deschis ochii
slujitorului și, minune, a putut să vadă atunci o enormă armată invizibilă de oameni călare și de care de foc care îl
înconjurau pe Elisei!
Soldații sirieni nu au putut vedea nimic, pentru că doar ochii credinței văd providența cerului. Iată de ce, atunci când
pericolele par de neevitat, trebuie să Îi cerem lui Dumnezeu să ne deschidă ochii, să putem vedea ceea ce alții nu pot
vedea, să vedem că „mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei”.
 Marți, 12 mai

A LOVIT DE TREI ORI ŞI S-A OPRIT

Elisei a mai zis: „Ia săgeţi.” Şi a luat. Elisei a zis împăratului lui Israel:
„Loveşte în pământ!” Şi a lovit de trei ori, apoi s-a oprit. Omul lui Dumnezeu
s-a mâniat pe el şi a zis: „Trebuia să loveşti de cinci sau şase ori; atunci ai fi bătut pe sirieni până i-ai fi nimicit, acum îi vei
bate numai de trei ori.”
(2 Împăraţi 13:18-19)

R egele Ioas era idolatru. Cu toate acestea, într-o zi s-a dus la Elisei să se consulte cu el. Profetul zăcea deja pe patul
de moarte. În acea vreme, sirienii dominau toate cetățile de la estul Iordanului și regele Israelului dorea să știe
dacă trebuia să meargă la luptă împotriva lor. S-a apropiat de patul profetului plângând. Și profetul, aproape
muribund, i-a răspuns printr-unul din acele gesturi simbolice care erau, de fapt, adevărate profeții transpuse în fapte:
„Elisei i-a zis: «Ia un arc şi săgeţi!» Şi a luat un arc şi nişte săgeţi! Apoi Elisei a zis împăratului lui Israel: «Încordează
arcul cu mâna ta.» Şi după ce l-a încordat cu mâna lui, Elisei şi-a pus mâinile pe mâinile împăratului şi a zis: «Deschide
fereastra dinspre răsărit.» Şi a deschis-o. Elisei a zis: «Trage.» Şi a tras. Elisei a zis: «Aceasta este o săgeată de izbăvire
din partea Domnului, o săgeată de izbăvire împotriva sirienilor – vei bate pe sirieni la Afec până îi vei nimici»” (2
Împăraţi 13:15-17).
Profetul nu și-a încheiat mesajul aici. I-a cerut să își ia săgețile și, de această dată, să lovească în pământ. Regele a
lovit doar de trei ori și apoi s-a oprit. „De ce doar de trei ori?” a exclamat Elisei, foarte contrariat. Ioas și-a autolimitat
victoria asupra sirienilor. Ellen White face o minunată aplicație a acestui incident, scriind: „Lecția este pentru toți cei
din poziții de încredere. Când Dumnezeu deschide o cale pentru îndeplinirea unei anumite lucrări și dă asigurarea
reușitei, unealta aleasă trebuie să facă tot ce stă în puterea sa pentru a înfăptui rezultatul făgăduit. Pe măsura
entuziasmului și stăruinței cu care este dusă lucrarea înainte va fi și reușita. Dumnezeu poate face minuni pentru
poporul Său numai dacă ei își îndeplinesc lucrarea cu energie neobosită. El cheamă oameni cu devotament față de
lucrarea Sa, oameni de un curaj moral, cu o dragoste arzătoare pentru suflete, cu o râvnă care nu slăbește niciodată.
Astfel de lucrători nu vor socoti nicio sarcină prea grea, nicio perspectivă prea disperată. Ei vor lucra neînfricați până
când aparenta înfrângere se va transforma într-o biruință glorioasă” (Profeți și regi, p. 166).
Să ne aducem astăzi la îndeplinire îndatoririle cele mai neînsemnate cu cea mai mare preocupare. Să dăm dovadă
de entuziasm. În cel mai scurt timp, vom vedea rezultatele.
 Miercuri, 13 mai

GĂSIREA CĂRŢII LEGII

Atunci marele-preot Hilchia a zis lui Şafan, logofătul:
„Am găsit cartea legii în Casa Domnului.”
(2 Împăraţi 22:8)

T imp de cinci secole, arhivele secrete ale Inchiziției spaniole au rămas inaccesibile cercetătorilor. Dar, cu ocazia
celui de al cincilea centenar al fondării ei de către regii catolici și papa Sixt al IV-lea, secția Inchiziție a Arhivelor
Istorice Naționale a fost deschisă, în 1978, pentru a permite studierea și publicarea ei. Am fost unul dintre
beneficiarii acestei deschideri. Acolo am avut ocazia să țin în mâini dosare care nu mai fuseseră deschise și consultate
de mai bine de trei sute de ani, manuscrise din hârtie de in, legate în coperte de pergament, redactate de notarii
Inchiziției, unele conținând bule papale, scrisori ale regelui Filip al IV-lea,
acte ale sesiunilor tribunalelor, voturi ale inchizitorilor, sentințe, autodafeuri etc. Studierea arhivei atât de
controversatului tribunal al Inchiziției era pe cale să descopere secrete ținute ascunse atâta timp. Pentru mine a fost
o experiență pasionantă și de neuitat.
Descoperirea în Templu a cărții legii, pierdută de aproape un secol, trebuie să fi fost ceva surprinzător. Hilchia,
marele-preot care a găsit-o, a dat-o imediat unuia dintre secretarii regelui Iosia. Această descoperire a dat naștere celei
mai importante reforme religioase din istoria regatului lui Iuda: toate altarele pe care se aduceau jertfe zeilor păgâni,
ca închinare, au fost distruse; s-au tăiat cedrii pe care tatăl său, Manase, îi plantase pe înălțimile unde ridicase temple
idolilor. Personalul și slujbele de la Templu au fost reorganizate și s-a sărbătorit Paștele, care nu mai fusese celebrat de
mai bine de un secol, de pe timpul regelui Ezechia. Biblia spune despre acest subiect că „nicio sărbătoare a Paştelui nu
mai fusese prăznuită ca aceasta în Israel din zilele prorocului Samuel. Şi niciunul din împăraţii lui Israel nu mai
prăznuise Paşte ca cel pe care l-au prăznuit Iosia, preoţii şi leviţii, tot Iuda şi Israelul care se aflau acolo şi locuitorii
Ierusalimului” (2 Cronici 35:18).
Cu toții deținem cărți care ne-au marcat viața într-un mod semnificativ, cărți valoroase pentru viața noastră
spirituală. Poate că sunt momentan ascunse, încuiate prin vreun cufăr din podul casei. De ce să nu le recitim ca să
regăsim dragostea, devotamentul, credința și speranța de altădată, care astăzi s-au răcit, așa încât să ne amintim ce a
fost important în viața noastră în trecut și este important și în prezent.
Și cu Biblia cum rămâne? O citim în fiecare dimineață sau e pe undeva, printr-un colț din casă, acoperită de praf gros?
Să o deschidem! Vom descoperi în ea că există în ceruri un Dumnezeu.
 Joi, 14 mai

CE AU VĂZUT ÎN CASA TA?

Prorocul Isaia a venit apoi la împăratul Ezechia şi l-a întrebat: „Ce au spus oamenii aceia şi de unde au venit la tine?” Ezechia a
răspuns: „Au venit la mine dintr-o ţară depărtată, din Babilon.” Isaia a mai zis: „Ce au văzut în casa ta?” Ezechia a răspuns: „Au
văzut tot ce este în casa mea, n-a rămas nimic în vistieriile mele pe care să nu li-l fi arătat.”
(Isaia 39:3-4)

E zechia nu a fost doar regele lui Iuda care „a făcut ce este bine, ce este drept, ce este adevărat, înaintea Domnului
Dumnezeului său. A lucrat cu toată inima şi a izbutit în tot ce a făcut” (2 Cronici 31:20-21). A fost și un conducător
privilegiat de harul divin. În timpul celui de-al șaselea an al domniei sale, a fost martorul ocupării Samariei de
către asirieni, moment de final al apostaziei regatului de nord. Opt ani mai târziu, Sanherib a asediat Ierusalimul.
Dar, în mod miraculos, Dumnezeu e eliberat capitala.
Ezechia a curățit Templul din Ierusalim și a reintrodus închinarea adevărată, a restabilit slujba preoților și leviților.
A sărbătorit Paștele împreună cu tot poporul. În timpul guvernării sale, a făcut lucrări publice care au dotat Ierusalimul
cu apă potabilă, spre marea bucurie a locuitorilor. A avut privilegiul să poată conta pe slujirea profetică a lui Isaia. Ca și
cum toate acestea nu erau de ajuns, atunci când s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă și a înălțat rugăciuni fierbinți către
Dumnezeu, a fost vindecat și i-a mai fost dat să trăiască încă cincisprezece ani de viață.
Vestea vindecării sale a ajuns la urechile altor popoare. Regele Babilonului a trimis o delegație la Ierusalim pentru
a-l felicita și a-i transmite scrisori și daruri. După această vizită, Isaia l-a întrebat pe rege: „Ce au văzut în casa ta?”
Minunile harului lui Dumnezeu presupun un element exterior (material) și un element interior (spiritual). Elementul
exterior este reprezentat de binecuvântările materiale primite, de realizările obținute, de schimbările produse prin
harul divin. Elementul interior este harul în sine, natura lui, originea lui divină, puterea lui transformatoare.
Cu toții avem multe de povestit despre felul în care a lucrat harul lui Dumnezeu în viața noastră. Dar adesea ne
limităm la a ne etala reușitele, fără a insista asupra puterii, minunilor și măreției dragostei divine. Credința noastră
înseamnă mai mult decât metodele și mijloacele noastre de a o practica, experiențele cu Dumnezeu înseamnă mai mult
decât cunoașterea și doctrina noastră, comuniunea noastră cu Cel Atotputernic înseamnă mai mult decât faptele
noastre bune. Ezechia s-a înșelat atunci când le-a arătat babilonienilor doar comorile sale și, ani mai târziu, trupele lui
Nebucadnețar au golit Ierusalimul de aceste pretinse comori.
Ce vor vedea semenii noștri în noi astăzi? Să nu uităm că cel mai prețios avut este credința și să o împărțim cu ceilalți.
 Vineri, 15 mai

SUNAŢI DIN TRÂMBIŢĂ ÎN SION!

Sunaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare! Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă!
Aduceţi pe bătrâni, strângeţi copiii
Şi chiar pruncii de la ţâţă! [...] Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă
şi altar şi să zică: „Doamne, îndură-Te de poporul Tău!”
(Ioel 2:15,17)

D intre toți profeții care au chemat Israelul la pocăință, Ioel este cel care a adresat cele mai vehemente apeluri.
Folosind un limbaj care să atragă atenția, a cerut poporului să se adune într-o întrunire sfântă, în sunetul
trompetelor, și să țină post, să plângă cu părere de rău pentru păcatele săvârșite, să se îmbrace în sac, să își sfâșie
inimile, să se întoarcă la Domnul, iar preoții să implore iertarea divină. Care era scopul acestui apel înduioșător la
reînnoirea consacrării?
Motivul era triplu: în primul rând, un val de lăcuste urmat de o secetă persistentă au făcut ca orice rod al câmpului
să dispară, orice mijloc de subzistență al poporului, inclusiv vinul, uleiul și făina destinate ofrandelor și darurilor pentru
templu. În al doilea rând, lăcustele, asemenea cailor de război, și seceta, la fel ca focul care distruge totul, erau un
preludiu simbolic al apropiatei invazii caldeene. În al treilea rând, aceste dezastre erau o preînchipuire a zilei Domnului:
„Vai! ce zi! Da, ziua Domnului este aproape, vine ca o pustiire de la Cel Atotputernic. [...] Dar mare este ziua Domnului
şi foarte înfricoşată. Cine o poate suferi?” (Ioel 1:15; 2:11). Oferind limbajului său un sens escatologic, Ioel se referă la
lăcuste ca la mesagerii divini ai dezastrelor iminente. Ellen White spune că profetul Ioel descrie starea Terrei în timpul
celei de a patra plăgi, cea care precedă exact momentul revenirii lui Hristos (Evenimentele ultimelor zile, p. 172).
Ioel nu arată cu degetul greșelile poporului și nu numește niște păcate, așa cum au făcut alți profeți, deoarece scopul
lui este de a motiva poporul să vină înaintea lui Dumnezeu cu umilință și pocăință, fiecare după nevoile lui. În acest
sens, mesajul lui Ioel este unul universal, adresat poporului lui Dumnezeu din toate epocile istoriei și cu atât mai mult
celor ce trăiesc în apropiata venire a zilei Domnului! Ioel, profetul Cincizecimii, al ploii timpurii și târzii, este un profet
şi pentru poporul adventist. Și nu există chemare fără făgăduință. Binecuvântările anunțate de Ioel ca răspuns la
redeșteptarea religioasă sunt trei la număr: prosperitate materială și spirituală, o mare revărsare a Duhului Sfânt,
îndreptățire și apărare a poporului lui Dumnezeu la judecata popoarelor din valea lui Iosafat.
Să urmăm porunca profetului fără nicio clipă de întârziere: „Sunați din trâmbiță în Sion!”
 Sâmbătă, 16 mai

PARABOLA REGELUI ŞI A CERŞETORULUI

Daţi, şi vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce
măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.
(Luca 6:38)

M ergeam cerşind din poartă-n poartă, pe drumul spre sat, când trăsura Ta de aur apăru de departe, ca un vis
fermecat, şi mă minunai de cel ce era Rege al regilor! Nădejdile mele se înălţară şi socoteam că s-au sfârşit zilele
rele! Stăteam gata în aşteptarea milosteniilor şi bogăţiilor revărsate peste tot! Trăsura se opri unde mă aţineam
eu. Privirea Ta căzu asupra mea şi ai coborât cu un zâmbet. Simţii că norocul vieţii mele venise în sfârşit! Atunci,
deodată, ai întins mâna şi ai zis: «Ce ai să-mi dai?» Ah, ce joc regesc! Să întinzi mâna spre cerşetor, ca să cerşeşti! Eram
confuz şi nedumerit; în sfârşit, din traista mea am scos încet un bob de grâu şi
ţi l-am dat. Dar, ce mare-mi fu mirarea, când, la sfârşitul zilei, deşertându-mi traista, găsii un bob de aur în grămada
celorlalte! Atunci am plâns amar şi-am cugetat: cum n-avui inimă să-ţi fi dat tot ce-am avut!” (Rabindranath Tagore,
Ofranda lirică – Gitanjali, traducere de George Remete, Alba Iulia, 1995, p. 42).
Acest poem ilustrează una dintre învățăturile Predicii de pe Munte: Dumnezeu ne invită să oferim, indiferent de
resursele de care dispunem. În schimb, ne promite că vom primi mari binecuvântări. Dumnezeu este marele dătător
descoperit în Scriptură: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Acest exemplu de generozitate absolută ne fascinează și ne
invită să dăruim, la rândul nostru. Noul Testament conține mărturii exemplare de generozitate: ofranda văduvei, vasul
de parfum al Mariei-Magdalena din Betania, mormântul nou al lui Iosif din Arimateea, proprietatea pe care Barnaba a
donat-o apostolilor, macedonenii care au susținut misiunea lui Pavel în Efes etc.
Uneori suntem săraci pentru că am investit în lumea aceasta, acolo „unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le
sapă şi le fură hoţii” (Matei 6:19), în loc să fi investit în cer. Uneori suntem săraci pentru că dăm doar din ceea ce ne
prisosește și ținem pentru noi cea mai mare parte a posesiunilor, de teamă să nu ducem lipsă. Textul de astăzi declară
că, dăruind mai mult, vom primi mai mult. Uneori suntem săraci pentru că avem o credință la fel ca a cerșetorului din
poemul lui Tagore, că bunurile Împărăției lui Dumnezeu sunt doar de primit, nu și de oferit. Cât de neadevărat!
Experiența creștină este un schimb al credinței: ceea ce oferim noi, primim înapoi de la Dumnezeu, preschimbat în aur.
Fără să nutrim speranța că vom primi ceva, orice, să luăm astăzi hotărârea de a dărui dezinteresat.
 Duminică, 17 mai

UN MEŞTEŞUGAR ISCUSIT
Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător
care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.
(2 Timotei 2:15)

P e când lucram ca profesor la seminarul adventist din Valencia, am preluat biserica spaniolă din Castellón. Într-o
dimineață, din dorința de a avea relații instituționale bune cu reprezentanții altor confesiuni, am vrut să îl vizitez
pe epis­copul de Castellón, în calitatea mea de nou pastor al comunității adventiste a orașului. Episcopul nu era
la palatul episcopal, întrucât sediul episcopiei nu este în Castellón, capitala provinciei, ci la Segorbe, un oraș mult mai
mic din interiorul provinciei Castellón. Așa că m-a primit vicarul său, un preot bătrân, cu o ținută de modă veche, cu
sutană, calotă și tonsură.
În biroul vicariatului, contrastul dintre noi era țipător: eu, un tânăr de treizeci de ani, fără multă experiență, fără
veșminte clericale și fără guler preoțesc, purtând un costum de stradă, păstoream o comunitate mică ce se aduna într-
o casă închiriată, aveam o Biblie în servietă și nu vorbeam latină. Vicarul trebuie să fi avut vreo 65 de ani, cu mai mult
de patruzeci de ani de preoție la activ, protocanon al catedralei, vicar al unei dioceze cu mii de suflete și sute de biserici.
Era îmbrăcat într-o sutană care îi cădea până la glezne. Pe birou avea o carte liturgică și vorbea latina, limba slujbelor
catolice. Însă ceva ne unea: amândoi reprezentam o vocație religioasă, o slujire pe care o făceam cu dragoste și
devotament. Imaginați-vă că ne-am înțeles atât de bine încât am ajuns să discutăm lucruri din experiența personală. La
un moment dat, în timpul întrevederii, bătrânul preot mi-a mărturisit: „În fiecare zi sărut sutana.”
Pentru o clipă am rămas fără cuvinte, gândindu-mă la ceea ce auzisem. Ce mărturie! Acest slujitor al Domnului își
iubea și își respecta vocația religioasă și era fericit. Pentru el, a fi preot, a purta ținuta tipică, cu tot cu tonsură, nu era
motiv de rușine, ci de onoare, de recunoaștere a privilegiului pentru care era recunoscător lui Dumnezeu. Așa că săruta
sutana în fiecare zi. Pavel îl sfătuiește pe Timotei, ucenicul lui: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om
încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15). Când
m-am despărțit de vicar, i-am spus mișcat: „Vocația și rugăciunea vor continua să ne unească.”
Să fim buni slujitori ai cauzei Sale! Așa să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu și așa să ne ajute!
 Luni, 18 mai

VICTORIOŞI PENTRU A ÎNVINGE!

M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el avea un arc;
i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască.
(Apocalipsa 6:2)

C e simbolizează calul alb? Ce etapă a istoriei Bisericii Adventiste reprezintă? Ce mesaj teologic ne aduce din istorie?
Părinții bisericii și reformatorii secolului al XVI-lea au văzut în calul alb cauza lui Hristos din primul secol al
creștinismului. Interpreții preteriști actuali îl recunosc ca pe un simbol al puterii militare și îl identifică cu
Imperiul Roman sau cu cei mai duri dintre dușmanii lui, parții. Futuriștii afirmă că acest cal este un simbol al
antihristului din timpul sfârșitului. Unii autori catolici consideră că Îl reprezintă pe Hristos Însuși și biserica Sa,
mergând învingători prin istorie. Interpretarea istoricistă, pe care o împărtășesc și adventiștii, a recuperat
interpretarea originală și vede în el biruințele creștinismului în perioada apostolică.
Exegeza corectă și verificarea istorică, posibilă datorită Scripturilor, confirmă creștinismul apostolic drept o mișcare
victorioasă de evanghelizare. Biblia nu asociază niciodată cuvântul „victorie” cu puterile răului. Răul, în limbaj biblic,
este o putere învinsă. Victoria se referă întotdeauna la biruințele adevărului, ale poporului lui Dumnezeu, ale
Evangheliei și harului divin. Culoarea alb, aplicată întotdeauna realităților cerești, împreună cu mesajul profund al
Apocalipsei coroborează această interpretare.
„Acum biserica e luptătoare. Acum ne stă împotrivă o lume adâncită în întuneric de miez de noapte și dedată aproape
cu totul la idolatrie. Dar vine ziua când lupta va fi terminată și victoria, câștigată. Voia lui Dumnezeu trebuie să se facă
pe pământ, așa cum se face în ceruri. Națiunile nu vor mai avea altă lege decât legea cerului. Toți vor fi o familie fericită,
unită și îmbrăcată cu veșmintele laudei și mulțumirii – haina neprihănirii lui Hristos. Întreaga natură, în frumusețea ei
desăvârșită, Îi va oferi lui Dumnezeu un tribut continuu de laudă și de adorare” (Mărturii, vol. 8, pp. 45-46).
„Adevărul va triumfa” erau cuvintele murmurate de Jan Hus în timp ce trupul îi era mistuit de flăcările rugului.
Reformatorul ceh a avut dreptate: nici apostazia, nici persecuția, nici lumea secularizată, nici vreun atac împotriva
adevărului Evangheliei, oricât de violent ar fi, nu îl va putea face să dispară. Biserica, fiii credincioși ai lui Dumnezeu,
mesajul pentru timpul nostru vor triumfa, vor birui. Iată mesajul teologic adus din istorie de calul alb.
Oriunde mergem astăzi, să fluturăm cât mai sus stindardul dreptății.
 Marți, 19 mai

SECRETELE BIRUINŢEI
Şi, în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni
şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos.
(Faptele apostolilor 5:42)

Î ntrebarea care se ridică acum este: a fost, cu adevărat, biserica apostolică o biserică de biruitori? Și dacă a fost așa,
care sunt secretele biruințelor ei? Istoria creștinismului primar este marcată de mari victorii ale Evangheliei.
Cartea Faptele apostolilor amintește că „în ziua aceea [a Cincizecimii], la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape
trei mii de suflete” (2:41). După ce au fost persecutați de Sinedriu, „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai
mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă” (6:7). În
Samaria, „când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos,
au fost botezaţi, atât bărbaţi, cât şi femei” (8:12). În Antiohia, „un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la
Domnul” (11:21). Pe parcursul primei călătorii misionare a lui Pavel, „o mare mulţime de iudei şi de greci au crezut”
(14:1).
Cronica Faptelor apostolilor ne descoperă ea însăși secretele biruințelor relatate:
1. Reiterează de șase ori prezența spiritului de unitate și de rugăciune care însuflețea biserica apostolică: „Mulţimea
celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte.” (4:32)
2. Șapte referințe afirmă că predicarea lor era o mărturie, rezultat al faptului că ucenicii trăiseră cu Hristos:
„Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui.” (2:32)
3. Prezența reală a Duhului Sfânt este amintită de zece ori: „Toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui
Dumnezeu cu îndrăzneală.” (4:31)
4. Ucenicii erau bărbați „plini de credinţă şi de Duhul Sfânt.” (6:5)
5. Erau bărbați și femei pentru care evanghelizarea era un stil de viață: „Şi, în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau
să înveţe pe oameni şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos.” (5:42)
6. Ultimul dintre secretele succesului acestei biserici ne este descoperit chiar în textul descriptiv al versetului din
Apocalipsa: victoria îi era asigurată pentru că „pornise biruitoare și ca să biruiască.” (Apocalipsa 6:2)
Dacă biserica apostolică a fost un punct de referință pentru toate epocile de creștinism militant, cu cât mai mult ar
trebui să fie pentru noi, biserica rămășiței, căci lucrarea lui Dumnezeu se va încheia cu același avânt care a însuflețit-o
la început. Dacă credem lucrul acesta, să-l și trăim!
 Miercuri, 20 mai

CE M-A ÎNVĂŢAT VIAŢA (1)

Ei aduc roade şi la bătrâneţe; sunt plini de suc şi verzi, ca să arate
că Domnul este drept, El, stânca mea, în care nu este nelegiuire.
(Psalmii 92:14-15)

A ș vrea să rezum într-un dublu decalog ce am învățat din proprie experiență, selectând câteva criterii care m-au
călăuzit de-a lungul vieții mele creștine și pastorale. Să începem cu viața în domeniul spiritual:
1. Călăuzirea divină: „Domnul este bun şi drept, de aceea arată El păcătoşilor calea.” (Psalmii 25:8)
2. Mântuirea, ca obiectiv al vieții: Conform lui Diego Jose de Cadiz, cunoașterea adevărată rezidă în aceea că omul se
desăvârșește prin har, pentru că, în cele din urmă, cel mântuit capătă cunoaștere, pe când cel care nu e mântuit nu știe
nimic.
3. Privirea ațintită la Isus: „Să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi
Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus.” (Evrei 12:1-2)
4. Rămânerea în sânul familiei: „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi. [...] Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji
Domnului.” (Iosua 24:15)
5. Viziune pentru viitor: „Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, decât de a uita calea pe care ne-a condus Domnul
și învățătura Sa din istoria trecutului nostru.” (Life Sketches, 196/l902, din Evenimentele ultimelor zile, p. 50)
6. Căutarea păcii interioare: „Ceea ce îți trebuie însă este pacea: iertarea, pacea și iubirea cerului în suflet.” (Calea
către Hristos, p. 35)
7. Îngrijirea trupului, care este un templu: „Trupul vostru este templul Duhului Sfânt. [...] Proslăviţi dar pe Dumnezeu
în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 6:19-20)
8. Speranță îndelungată și rodnică: „Încă puţină, foarte puţină vreme” şi „Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi.” (Evrei
10:37)
9. Sfințirea, ca ideal de viață: „Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma
mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos
Isus.” (Filipeni 3:13-14)
10. Esențialul în viața omului: „Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte
poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.” (Eclesiastul 12:13)
Aceste reguli sunt și vor rămâne întotdeauna elemente fundamentale pentru a învăța să trăim. Începând de astăzi,
să le folosim!
 Joi, 21 mai

CE M-A ÎNVĂŢAT VIAŢA (2)

Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.
(Proverbele 22:4)

A stăzi aș vrea să vă transmit ce am învățat de-a lungul existenței pentru a duce la bun sfârșit tot ce presupune ea:
1. Să trăiești condus de idealuri nobile este de o importanță capitală. Nu există forță la fel de puternică precum
cea a unui ideal.
2. Este necesar să accepți compromisuri. O viață luată în serios cere să aibă un contur. Nu este onorabil să trăiești
mereu la răscruce de drumuri, fără să accepți un compromis, fără să alegi un drum și să îl urmezi.
3. Nimic mai rău decât să mergi fără să știi încotro, să te obosești pe cărări lipsite de sens, să trăiești fără o traiectorie.
4. Să înflorești acolo unde te-a plantat Dumnezeu, indiferent de condiții. Ca să răzbați în viață trebuie să investești
perseverență, responsabilitate, curaj, eroism în misiunea pe care ți-a încredințat-o Dumnezeu. Înseamnă să înflorești
acolo unde te-a plantat Dumnezeu, chiar și pe stâncă de ar fi.
5. Educația și munca asiduă sunt secretul succesului. Genii apărute din senin nu există. De cele mai multe ori, geniul
este rezultatul unei munci îndelungate. Șansa recompensează, în general, munca asiduă și tenace.
6. Lecțiile se învață din eșecuri. Viața ne rezervă dezamăgiri și momente urâte. Și din ele putem învăța o lecție.
7. Să ai capacitatea de a înțelege oamenii. E imperios necesar ca viața să fie traversată cu o atitudine generoasă de
înțelegere a oamenilor. În aceasta constă armonia unui suflet nobil, rezultatul întâlnirii a două virtuți creștine: umilința
și mila.
8. Să nu alergi după bunuri materiale. Să ne amintim cuvintele lui Hristos: „Viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.”
(Luca 12:15)
9. Să ai eroismul perseverenței. Eroul pe care fiecare îl poartă în sine preferă eroismul de moment. Întotdeauna e
mult mai ușor să îți dai viața într-o clipă decât să trăiești dăruindu-te clipă de clipă.
10. Să știi să te retragi la timp. Înainte să dispară, soarele se ascunde. Așa înflăcărează norii apusului. Fie ca
retragerea să vă fie luminoasă!
Succesul real nu este al celor aroganți, înțelepciunea mântuitoare nu este a celor vicleni, puterea eliberatoare nu este
a celor puternici, bogățiile care dăinuie nu sunt ale celor bogați. Sunt ale acelora care, prin credință și ascultare de
Dumnezeu, luptă și lucrează respectându-și semenii și având întotdeauna în vedere sensul transcendent a ceea ce
întreprind. Să ne trăim viața de zi cu zi având această convingere în inimă.
 Vineri, 22 mai

SĂ TE CUNOŞTI PE TINE ÎNSUŢI

Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă.
Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi.
(2 Corinteni 13:5)

P avel și-a însușit cultura greco-latină, care transpare din diversele pasaje ale epistolelor sale și din discursul său
din Areopagul din Atena, în renumita școală filosofică din Tars, orașul său natal. În acest fel, Dumnezeu l-a
pregătit să devină, după convertire, mijlocul prin care Evanghelia avea să ajungă în vasta lume greacă și latină a
Imperiului Roman: „Nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit biserica lui Dumnezeu. Prin harul
lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic, ba încă am lucrat mai mult decât toţi, totuşi nu
eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (1 Corinteni 15:9-10).
În pasajul important care ne este propus spre meditație astăzi, Pavel folosește trei verbe sinonime (a se examina, a
se încerca, a se cunoaște pe sine însuși), cu referire la autoanaliză, la introspecție, având ca punct de referință pe Hristos
Însuși. Dintre aceste trei verbe, ultimul evocă celebrul aforism socratic „cunoaște-te pe tine însuți”. Când preda, Socrate
punea întrebările recurgând la ceea ce numim ironia socratică, procedeu ce constă în a-l determina pe interlocutor să
descopere ceea ce se presupune că nu știe, ca să poată înainta astfel pe drumul adevărului. Socrate spunea: „Știu doar
că nu știu nimic.” Principiul înțelepciunii adevărate constă în admiterea propriei ignoranțe, dar și în a medita la sine cu
scopul autocunoașterii. Socrate invita la căutarea în sine a sursei adevărului.
Apostolul Pavel ține cont de acest principiu, dar îl completează și îl perfecționează prin principiul creștin al
convertirii, al morții sinelui: „În fiecare zi, eu sunt în primejdie de moarte” (1 Corinteni 15:31). „Căci, dacă este cineva
în Hristos, este o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17). Și adaugă că examenul conștiinței nu este o simplă evaluare
subiectivă, că nu stabilim noi înșine normele după care ne judecăm și nici criteriile adevărului. Conștiința personală nu
este de ajuns, nu este întotdeauna fiabilă. Criteriul, modelul, exemplul de urmat este Hristos: „Noi toţi privim cu faţa
descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul
Domnului” (2 Corinteni 3:18).
Să îi cerem lui Dumnezeu înțelepciunea de a putea să Îl urmăm, conștienți de slăbiciunile noastre și de prezența Sa
alături de noi.
 Sâmbătă, 23 mai

MITUL PEŞTERII
Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci,
vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin,
aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.
(1 Corinteni 13:12)

D r. Norbert Hugedé era profesor de greacă și de exegeza Noului Testament la Seminarul Adventist Collonges, din
Franța. În lucrarea sa de doctorat, intitulată „Parabola oglinzii în scrierile lui Pavel”, el stabilește coincidența pur
formală dintre parabola oglinzii, prezentă în 1 Corinteni 13:12, și mitul peșterii, unul dintre dialogurile din
Republica lui Platon. Pavel compară dragostea cu o enigmă reflectată într-o oglindă, îi afirmă superioritatea
comparativ cu orice alt dar al Duhului Sfânt, discută despre continuitatea ei în veșnicie, despre creșterea și împlinirea
ei atunci când vom înceta să cunoaștem parțial, când cunoașterea noastră nu va mai fi lacunară, când va veni ceea ce
este perfect și Îl vom putea vedea (pe Dumnezeu) față în față.
În mitul pe care l-am amintit, Platon afirmă că omul se află în lanțuri, într-o peșteră, fără altă lumină în afară de cea
care poate pătrunde, parțial, prin intrarea în peșteră. Peretele grotei profilează umbrele unor cărăuși care duc în spate
greutăți, realitățile materiale, tangibile și vizibile ale acestei lumi. Omul care trăiește în interiorul peșterii nu poate
cunoaște lumea care îl înconjoară, a altora, a lui însuși și chiar a lui Dumnezeu, decât limitat, parțial, imperfect,
enigmatic. Pentru a avea o înțelegere clară și o deplină cunoaștere a realității trebuie să iasă din cavernă și să se
întâlnească față în față cu lumea ideilor. Și poate ajunge acolo doar prin intermediul înțelepciunii. Ignoranța este Răul,
iar înțelepciunea este Binele, afirmă Platon.
Bineînțeles, Pavel nu ratifică teoria mântuitoare a lui Platon, cunoscută, fără îndoială, de interlocutorii săi. Dar
recurge, poate, ca mijloc de punere în context, la o ilustrație. Omul, a cărui condiție este privată de Hristos și de revelație,
are, aici și acum, o percepție limitată, așadar defectuoasă, despre bine și rău. Nu se poate baza nici pe simțurile sale și
nici pe capacitatea sa limitată, umbrită de păcat, de a înțelege lucrurile. Are nevoie ca Duhul Sfânt să îi lumineze viața,
înțelegerea, să rupă lanțurile captivității și să îl scoată la lumină, ca să vadă: „Căci Dumnezeu, care a zis: «Să lumineze
lumina din întuneric», ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa
lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4:6). Și astfel, într-o zi, Își va putea termina planul divin, așa încât să Îl putem vedea față
în față.
Să lăsăm ca lumina divină să strălucească astăzi în viața noastră.
 Duminică, 24 mai

AM UN VIS…
Când a adus Domnul înapoi pe prinşii de război ai Sionului, parcă visam.
Atunci gura ne era plină de strigăte de bucurie şi limba, de cântări de veselie. Atunci se spunea printre neamuri: „Domnul a
făcut mari lucruri pentru ei!”
(Psalmii 126:1-2)

P e 28 august 1963, la o sută de ani de la proclamarea abolirii sclaviei de către ilustrul președinte Abraham Lincoln
și de la emanciparea negrilor din Statele Unite ale Americii, pastorul baptist Martin Luther King, lider afro-
american al rezistenței pacifiste (a militat împotriva războiului din Vietnam), a rostit celebrul discurs
I Have a Dream (Am un vis) la Washington D.C., considerat drept unul dintre cele mai elocvente și mai bune discursuri
rostite vreodată. Referindu-se la discursul de proclamare a emancipării negrilor, rostit de Lincoln la Gettysburg, a
afirmat, cu tremur în glas, că sosise timpul ca zorii bucuriei să pună capăt unei lungi nopți de captivitate. Însă, o sută
de ani mai târziu, devenise clar că poporul american nu și-a ținut promisiunile față de afro-americani. Așa că Martin
Luther King a afirmat, de această dată cu vehemență: „Nu ne putem declara satisfăcuţi atâta vreme cât copiii noştri
vor fi privaţi de libertate şi demnitate prin semne pe care stă scris: «Doar pentru albi».” Și, citând Amos 5:24: „Nu,
nu suntem mulțumiți și nu ne vom declara satisfăcuți până când dreptatea nu va curge ca o apă curgătoare şi
neprihănirea, ca un pârâu care nu seacă niciodată.”
Cel mai emoționat moment al discursului este pasajul în care Martin Luther King descrie, într-o notă nostalgică, dar
plină de speranță, visul unei țări în care nu vor mai exista prejudecăți rasiale: „Am un vis, şi anume că într-o bună zi, pe
dealurile roşii din Georgia, fiii foştilor sclavi şi fiii foştilor proprietari de sclavi vor putea să se aşeze împreună la masa
fraternităţii. [...] Am un vis că într-o bună zi [...] băieţeii şi fetiţele de culoare îşi vor da mâna cu băieţeii şi fetiţele albe, ca
fraţii şi surorile. Am un vis!” Și și-a încheiat discursul printr-un cânt entuziast despre libertate: „Dacă vom lăsa să răsune
cântul libertăţii, dacă îl vom lăsa să răsune din fiecare aşezare şi din fiecare cătun, din fiecare stat şi din fiecare oraş, atunci
vom putea trăi mai repede ziua în care toţi copiii lui Dumnezeu, albi şi negri, evrei şi necredincioşi, protestanţi şi catolici,
îşi vor da mâinile şi vor intona versurile vechiului negro spiritual: «În sfârşit, liberi! În sfârşit, liberi! Doamne, Dumnezeule
Atotputernic, suntem în sfârşit liberi!»”
Nu credeți că visul lui Martin Luther King și acest imn al libertății vor fi și ale noastre atunci când va veni Hristos și
va pune capăt, definitiv, sclaviei de care suferim în lumea aceasta? Să facem astfel încât acest vis să se concretizeze
astăzi în viața noastră și în viețile celor care ne înconjoară.
 Luni, 25 mai

CREDINŢĂ FĂRĂ APARTENENŢĂ

Moise s-a aşezat la uşa taberei şi a zis: „Cine este pentru Domnul
să vină la mine!” Şi toţi copiii lui Levi s-au strâns la el.
(Exodul 32:26)

R evista Actualité des religions (Actualitatea religioasă) nr. 44 (2002), editată în Franţa, conține un raport intitulat
„L’Europe et les religions” (Europa și religiile), care prezintă un studiu despre relațiile societății europene cu
religia. Acest studiu (European Values Survey) s-a realizat în trei etape: 1981, 1990 și 1999 și a avut în vedere
aceleași criterii. Rezultatele au revelat care a fost dezvoltarea religioasă a europenilor pe parcursul unei perioade de
aproximativ douăzeci de ani. S-a remarcat un recul semnificativ al creștinismului în societatea europeană, pierderea
conceptului de autoritate religioasă, o creștere a ateismului din convingere, creșterea credinței în rândul tinerilor și
o posibilă tendință mai largă către ordine, o creștere a fenomenului numit „sfântul sălbatic”, adică non-afilierea
credincioșilor la o religie, caracterizată de o religiozitate autonomă, de o criză a apartenenței spirituale, de moda de
a crede fără a aparține unei instituții religioase.
Lipsa angajamentului față de imperativele unei hotărâte profesiuni de credință religioasă; pierderea identității,
diluată într-o colectivitate generală uniformă, fără ideologii; respingerea conceptului de biserică-instituție, cu funcțiile
ei de conducere și guvernare; dispariția conceptului de misiune în lume și de kérygma, mesajul care trebuie proclamat;
un umanism care face din individ centrul lui „a vrea, a trebui și a face”, generator de autonomie, independență și
subiectivism în raport cu credința în Dumnezeu etc.; toate acestea adaptează multe aspecte seculare unui tip de
religiozitate caracteristică omului postmodern din vremea noastră.
La fel ca în timpul crizei vițelului de aur, noi, adevărații credincioși, trebuie să ne distingem astăzi printr-o poziție
fermă de partea lui Dumnezeu. Trebuie să știm care este Dumnezeul nostru și să ne trăim credința, speranța și
dragostea creștină fără să bâjbâim, fără îndoieli, sincer, autentic, liber și solidar, cu simțul responsabilității personale.
Nu este momentul astăzi să mai amânăm, având un sentiment spiritual vag, general, fără obiect. Nu este nici
momentul de a ascunde sau de a nega credința noastră religioasă, ci de a striga, de a susține cu convingere cine suntem,
ce credem și în ce sperăm.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu… să ne luăm astăzi angajamentul de a-I sluji din toată inima și de a
propovădui Cuvântul Său peste tot pe unde vom merge.
 Marți, 26 mai

AMENINŢAT CU MOARTEA
La ziuă, iudeii au uneltit şi s-au legat cu blestem că nu vor mânca,
nici nu vor bea până nu vor omorî pe Pavel. Cei ce făcuseră
legământul acesta erau mai mulţi de patruzeci.
(Faptele apostolilor 23:12-13)

Î ntr-o zi am vizitat Biserica Adventistă Badalona, din Barcelona, al cărei pastor nu fusese încă hirotonit. Pregătise
pentru botez o doamnă de 29 de ani și mă invitase să o botez. Totul era gata pentru ceremonie când, deodată, a
apărut soțul ei, îngrozitor de supărat. Cu niciun chip nu era dispus să permită botezul soției sale. Cu exasperare
ne-a adus la cunoștință că nu acceptă. Dar ea a insistat hotărâtă: voia să fie botezată. Atât cât s-a putut, am încercat
să vorbim cu soțul, să îl calmăm, dar în zadar. Așa că le-am cerut să discute doar ei doi. În cele din urmă, lucrurile s-
au petrecut după cum urmează. I-am sugerat candidatei posibilitatea de a realiza botezul cu o altă ocazie și în alt loc,
dar ea a refuzat, susținând că decizia îi aparținea ei personal, și nu soțului ei, și că cerea să fie botezată. Atunci soțul
și-a scos verigheta, a dat cu ea de pământ și s-a îndreptat către mine spunând: „Vă garantez că veți plăti cu viața dacă
o botezați pe soția mea!” Și a plecat. Toată biserica se ruga stăruitor Domnului. Membrii erau speriați, dar botezul a
avut loc.
La mai puțin de un an după aceea, am întâlnit acest cuplu în cadrul unei întâlniri de activități laice. Soțul mi-a spus
că venise să îmi ceară sfatul. Ce sfat? Mă ruga cu tristețe să îi ajut să își salveze căsnicia. Am vorbit atunci ca doi prieteni,
susținând că eram, de această dată, consilierul lui, dar nu a acceptat recomandările mele. Văzând atitudinea acestuia,
m-am îndreptat către soția lui și i-am dat sfaturile potrivite pentru comportamentul în căsătorie al unei femei
adventiste care s-a căsătorit cu un neadventist. M-am mai întâlnit cu acest cuplu de încă două ori, fără ca situația să se
fi îmbunătățit: soțul îi făcea soției viața imposibilă, o împiedica să meargă la biserică și au sfârșit prin a divorța. El s-a
recăsătorit. Cât despre soție, am vorbit cu ea chiar înainte de a scrie aceste rânduri. Continuă să fie loială credinței sale
și frecventează și astăzi, patruzeci de ani mai târziu, biserica centrală din Barcelona. El a rămas văduv și suferă de un
cancer de prostată în fază terminală. Cât de trist!
Dumnezeu l-a protejat de mai multe ori pe Pavel de pericolele și amenințările cu moartea și continuă să îi ocrotească
pe toți cei care Îi slujesc, Îl ascultă cu credincioșie și Îl iubesc.
 Miercuri, 27 mai

AM FOST ACOLO!
În adevăr, v-am făcut cunoscute puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos nu întemeindu-ne pe nişte basme
meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine, cu ochii noştri, mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl
cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în
care Îmi găsesc plăcerea.” Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer când eram cu El pe muntele cel sfânt.
(2 Petru 1:16-18)

U nul dintre marile secrete ale succesului apostolilor în evanghelizare a fost faptul de a putea spune că au fost
martorii a ceea ce predicau. În prima sa epistolă, Ioan scrie: „Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca
şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 Ioan 1:3). Iar în
textul de astăzi, Petru ne confirmă că a fost acolo, pe muntele sfânt, în momentul Schimbării la Față, alături de
Învățătorul, și că a auzit vocea Tatălui spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” Petru
nu a putut să uite niciodată acest apogeu al slujirii Mântuitorului. Predicarea sa se baza pe o experiență reală cu Isus
Hristos, pe care Îl văzuse în toată slava.
De unde vine puterea mesajului biblic? Fără nicio îndoială, din puterea lui Dumnezeu. Ceea ce umple de entuziasm
mesajele Bibliei este faptul că oamenii L-au văzut personal pe Domnul și I-au auzit vocea adresându-se clar urechilor
omenești. Ce trist este să asculți un sol vorbind fără convingere despre sfânta Evanghelie a lui Hristos! Fără să fie
conștienți, „cei care au doar o cunoaștere teoretică a adevărului, atingându-l doar cu vârful degetelor, care nu au așezat
principiile adevărului vieții în sanctuarul lăuntric al sufletului, ci l-au ținut în curtea de afară”, se găsesc pe un teren
periculos. Ei „nu vor vedea nimic sacru în istoria acestui popor care i-a făcut ce sunt în prezent și i-a determinat să fie
niște misionari hotărâți în lume. Adevărul pentru acest timp este prețios, dar cei ale căror inimi nu au fost zdrobite,
căzând pe stânca Hristos Isus, nu vor vedea și nu vor înțelege ce este adevărul. Ei vor accepta doar ce este în acord cu
ideile lor și vor începe să pună o altă temelie decât cea care a fost așezată. Ei își vor măguli vanitatea și prețuirea de
sine crezând că sunt capabili să înlăture stâlpii credinței noastre și să pună în locul lor niște stâlpi concepuți de ei”
(Schițe din viața mea, p. 373).
În această dimineață, avem privilegiul să privim slava lui Dumnezeu prin Cuvântul Său. Să îi dedicăm tot timpul de
care avem nevoie, ca să creștem spiritual.
 Joi, 28 mai

STRĂINI ŞI CHIRIAŞI
Înaintea Ta, noi suntem nişte străini şi locuitori, ca toţi părinţii noştri.
Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra şi fără nicio nădejde.
(1 Cronici 29:15)

N u e ușor să trăiești într-o țară străină. Imigranții sunt departe de familie. Adesea nu vorbesc limba, nu au aceleași
obiceiuri, nu le garantează nimeni un serviciu stabil, se simt discriminați de unele legi. Și, pe deasupra, în unele
dintre cazuri, nu au documente sau nu dispun decât de un simplu permis de ședere temporară. Începând cu anii
’90, fenomenul imigrației a adus în Spania milioane de persoane din Europa de Est, din America Latină, din Africa de
Nord sau din Africa Subsahariană, toate în căutarea unui mod de viață mai bun decât cel din țara de origine.
Dumnezeu a făcut ca în legea mozaică să fie menționat modul în care poporul Său trebuia să îi trateze pe străini. Nu
trebuia să îi înșele sau să îi subjuge. Mai mult, trebuiau să fie generoși față de ei și să le acorde același statut ca văduvei
și orfanului. Trebuiau să beneficieze de aceleași legi valabile pentru tot Israelul și să beneficieze de privilegiile și
îndatoririle legământului cu Dumnezeu. Biblia spune: „Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu un
băştinaş din mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului. Eu sunt Domnul
Dumnezeul vostru” (Leviticul 19:34). Scripturile stau mărturie că evreii au fost și ei străini într-o țară străină, așa că
trebuiau să manifeste compasiune față de această categorie a populației.
Este evident că toți credincioșii sunt străini și călători pe acest pământ. Nu facem altceva decât să trecem pe aici,
având ca destinație patria cerească, adevăratul nostru cămin. Vorbind despre eroii credinței, Biblia spune: „În credinţă
au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind
că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar
fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai
bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit
o cetate” (Evrei 11:13-16).
Să ne amintim, pe parcursul acestei zile, că lumea nu e casa noastră. Noi suntem străini și călători aici, pentru că Isus
ne-a pregătit o locuință în casa Tatălui Său.
 Vineri, 29 mai

PERFECŢIUNE ABSOLUTĂ SAU RELATIVĂ?

Cui i s-a dat mult, i se va cere mult
şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.
(Luca 12:48)

Î n textul de mai sus, Isus ne învață legea proporțiilor: mult sau puțin, în funcție de cât am primit. După cum arată
Isus în parabola slujitorilor credincioși și necredincioși, aceste învățături se aplică, de obicei, isprăvniciei creștine.
Învățătorul stabilește aici un principiu al relativității, care privește responsabilitatea personală în materie de
administrare a bunurilor primite de la Dumnezeu. Acest principiu se poate aplica și valorilor spirituale, cum ar fi cea
a idealului de perfecțiune. Să nu uităm că principiul perfectibilității situează perfecțiunea umană pe o treaptă mai
înaltă decât cea la care omul a ajuns deja, dându-i, astfel, o valoare relativă.
Pavel afirmă, pe de o parte, că fără sfințire „nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14) și, pe de altă parte, că cei
care primesc nașterea din nou și lucrarea Duhului Sfânt de a genera în credinciosul convertit o stare de perfecțiune
absolută trebuie să fie neprihăniți, impecabili. Cu alte cuvinte, eradicarea definitivă a oricărui stigmat al păcatului,
înainte de a doua venire a lui Isus, postulează un fapt pe care nicio probă observabilă nu îl poate dovedi în niciun fel.
Omul convertit este liber de subjugarea păcatului, abandonează obiceiul de a păcătui și, cu toate acestea, nu este
ireproșabil. Acest statut nu ne va fi conferit decât odată cu învierea și regenerarea trupurilor, lucru care se va întâmpla
la revenirea lui Hristos.
Biblia și Ellen White învață că perfecțiunea trebuie înțeleasă ca fiind relativă, proporțional cu gradul de cunoaștere,
de maturitate, de dezvoltare spirituală la care am ajuns. Multe dintre aspectele vieții spirituale ale credinciosului sunt
relative și depind de un progres spiritual treptat, proporțional cu posibilitățile reale ale individului și cu mijloacele pe
care i le oferă Dumnezeu. Așa cum afirmă textul, unii primesc mai mult, alții mai puțin. Și suntem responsabili pentru
atât cât am primit. Cu alte cuvinte, perfecțiunea este posibilă în dreptul fiecărei etape din dezvoltarea noastră spirituală.
Ellen White exprimă astfel această idee: „În fiecare etapă a dezvoltării noastre, viața noastră spirituală poate fi
desăvârșită, și totuși, dacă trebuie împlinit planul pe care Dumnezeu îl are cu noi, atunci trebuie să aibă loc o continuă
creștere” (Parabolele Domnului Hristos, p. 38).
Să avem astăzi privirea ațintită la Isus și să ne parcurgem drumul împreună cu El, perfecționându-ne la fiecare pas.
 Sâmbătă, 30 mai

DESĂVÂRŞIŢI ÎN HRISTOS
Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi
în cine rămân Eu aduce mult rod, căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.
(Ioan 15:5)

C uvintele pe care le-a adresat Isus tânărului bogat au avut un impact puternic asupra auditoriului: „Dacă vrei să fii
desăvârşit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează-Mă” (Matei 19:21).
Era vorba de un tânăr cucernic, strict păzitor al legii, preocupat de mântuire, care descoperise în Isus ceva mai
mult decât un învățător, numindu-l „bun”, un tânăr despre care se spune că „Isus S-a uitat ţintă la el și l-a iubit”
(Marcu 10:21). Era un tânăr promițător, un candidat special la ucenicie și, în plus, era foarte bogat. Un singur lucru
îi lipsea pentru a fi perfect: să se dezbare de iubirea pentru avere și să aibă o dragoste veritabilă pentru Dumnezeu
și pentru aproapele.
Isus vorbise despre idealul de sfințire având ca model sfințenia lui Dumnezeu.
Dar nu spusese și cum se poate atinge. Se poate deduce din mesajele Sale că sfințirea vine din Cuvântul lui Dumnezeu,
că are strânsă legătură cu păzirea poruncilor Sale, că este lucrarea Duhului Sfânt în noi, pe scurt, că înseamnă o viață
unită cu El. Dar aici, Isus spune explicit că la sfințire se ajunge prin dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele.
Trebuie să recunoaștem că lucrarea lui Hristos în favoarea sfințirii noastre se face pe două direcții convergente: ceea
ce face pentru noi (neprihănirea atribuită) și ceea ce face în noi (neprihănirea aplicată). Prima este neprihănirea lui
Hristos care ne acoperă pe fiecare, ne este atribuită. Dumnezeu ne consideră desăvârșiți prin El. Cea de a doua lucrează
prin viața Sa, care ne este făcută cunoscută și pe care o trăim în noi, prin harul Său. Ellen White spune: „După cum
mlădița își trage neîntrerupt seva din vița-de-vie, tot astfel și noi trebuie să ne prindem de Isus și să primim de la El,
prin credință, tăria și desăvârșirea Lui de caracter” (Hristos, Lumina lumii,
p. 583).
Și, parafrazând cuvintele lui Isus adresate tânărului bogat: „Ca să fii desăvârșit, un lucru îți lipsește: să iubești cum
te-am iubit Eu și, dacă Mă urmezi, voi pune această dragoste în inima ta.» Adevărata sfințire vine prin punerea în
practică a principiului iubirii. „Adevărata sfințire înseamnă iubire desăvârșită, ascultare desăvârșită, o desăvârșită
conformare față de voința lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor,
pp. 385, 389).
Să Îi cerem lui Isus să ne ajute să îi iubim pe semeni.
 Duminică, 31 mai

PRIZONIERI AI SPERANŢEI
Întoarceţi-vă la cetăţuie, prinşi de război plini de nădejde!
O spun şi astăzi că îţi voi întoarce îndoit!
(Zaharia 9:12)

T ema speranței este cu adevărat inepuizabilă cât timp durerea pe care o suferim în această lume, lanțurile care ne
leagă de neprevăzuturi tulburătoare și de care nu ne putem elibera singuri sunt, la rândul lor, inepuizabile și
inevitabile. Înainte de apariția scrierilor filosofice, vechii greci inventaseră mitologia pentru a explica realitățile
pe care le trăim și din cauza cărora suferim pe pământ. Mitul lui Prometeu, de exemplu, relatează că acest titan al
Olimpului a furat focul de la zei și l-a adus oamenilor. Drept pedeapsă, Zeus l-a condamnat să fie legat cu lanțuri de o
stâncă și un vultur să vină zi de zi și să îi mănânce ficatul. Pentru că Prometeu era nemuritor, în timpul nopții, ficatul
lui se regenera, așa că suferința provocată de vultur s-ar fi repetat la nesfârșit. Într-o zi, lui Hercule, fiul lui Zeus, i s-
a făcut milă de el. A ucis vulturul și l-a eliberat din lanțuri pe Prometeu. Aceasta a fost eventuala soluție intuită de
antici pentru salvarea neamului omenesc: Hercule, eliberatorul, era speranța lor. Mai târziu, Aristotel scria:
„Speranța este visul omului treaz.”
Această idee, deși formulată de un păgân, este de o asemănare fundamentală cu cea a Sfintelor Scripturi. Tema
speranței a fost dintotdeauna și continuă să fie marele mesaj al revelației biblice, o soluție la suferințele omului, nu doar
într-un viitor îndepărtat al promisiunilor escatologice, ci și pe traseul cotidian al vieții noastre actuale. Se poate spune
că omului care crede în Isus Hristos i se deschide perspectiva vieții, refugiului și ocrotirii de frică și de suferință.
În Bahamas, pe un promontoriu aflat în apropiere de Nassau, se află ruinele unei mari fortărețe care apără intrarea
în cetate de atacurile piraților. Sub focul tunurilor, nicio corabie nu îndrăznea să se apropie. Și, când erau amenințați
de vreo invazie, locuitorii din Nassau își părăseau orașul pentru a se adăposti în fortăreață. În oraș erau liberi. În
fortăreață erau prizonieri, dar prizonieri ai speranței. Dacă ar fi părăsit-o în timpul unui asediu, și-ar fi riscat viața.
Despre această speranță vorbește și textul de astăzi. În fortăreața speranței în care suntem captivi, stăm în mâinile
unui Dumnezeu atotputernic, la adăpostul aripilor Sale și sub ocrotirea Lui, trăind bucuria speranței în viață veșnică.
 Luni, 1 iunie

LUMINĂ ŞI ÎNTUNERIC
Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează
pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”
(Ioan 8:12)

Î nainte de săptămâna creațiunii, Terra era un astru stins, scufundat în întuneric. Dumnezeu a creat lumina în ziua
întâi. Apoi, în ziua a patra, a rânduit planeta în ciclurile sistemului solar, iar lumina soarelui s-a răspândit pe
întinderea globului pământesc: noapte și zi, întuneric și lumină, la fiecare douăzeci și patru de ore. Imaginea
antitetică lumină-întuneric a devenit unul dintre cele mai emblematice simboluri ale Bibliei: lumina corespunde
binelui, harului divin, mântuirii, vieții; întunericul corespunde răului, păcatului, damnării, morții.
Într-o dimineață, lumea noastră s-a trezit strălucind de lumină, dar s-a umplut de întuneric înainte de căderea nopții.
Ca într-o mare eclipsă, lumina a dispărut în plină zi și întunericul a cuprins viața acestei planete: animalele au devenit
sălbatice, ființele omenești au devenit umbre sinistre care bâjbâie în căutarea luminii, câmpurile de grâu s-au umplut
de neghină, mările și-au croit abisuri adânci și misterioase, munții au devenit abrupți și râurile umflate s-au revărsat
peste maluri, ducând cu ele totul la vale.
Întunericul a cuprins ochii oamenilor, care au devenit triști și temători. Inima le-a fost umbrită și a devenit dură ca
piatra. Întunericul a cuprins și inteligența lor, împiedicându-i să gândească înțelept. Conștiința le-a devenit tulbure și
au transformat adevărul lui Dumnezeu în minciună. Minunatul cămin creat de Tatăl ceresc s-a transformat într-o
cavernă întunecată. Omul a devenit prizonierul ei, având parte de fundul abisului. Boala, violența, înșelăciunea, frica,
invidia, viciul, perversiunea, omuciderea s-au instalat până acolo încât au devenit parte din cotidian.
În mijlocul acestui trist întuneric a apărut lumina: „Căci Dumnezeu, care a zis: «Să lumineze lumina din întuneric»,
ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2
Corinteni 4:6). Isus, Lumina, a coborât în peșteră ca oricare alt prizonier al ei și a luminat-o. El a fost „Lumina lumii”,
„Soarele dreptății”, „viața și lumina oamenilor”, „adevărata lumină care luminează pe oricine”. Datorită Lui suntem
astăzi „lumină în Domnul”, „copii ai luminii”, „lumini în lume”.
Să luminăm astăzi viața altora. Să Îl reflectăm pe Isus.
 Marți, 2 iunie

PROGRAMUL UNEI CAMPANII ELECTORALE

În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului şi a şezut jos. Toţi cei ce
se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună:
„Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.”
(Luca 4:20-21)

D upă patruzeci de ani de autocrație, am aflat ce înseamnă o campanie electorală democratică. În noaptea din 23
spre 24 mai 1977 a început prima campanie a tranziției politice spaniole, care trebuia să aleagă primii senatori
și deputați ai parlamentului spaniol (Cortes Generales). Temele partidelor politice, mitingurile reprezentanților
lor, propaganda televizată, panourile pline de afișe, zidurile și spațiile libere, dezbaterile publice ale liderilor,
promisiunile țâșnind din toate părțile, totul era un real spectacol politic de echilibristică, demagogie, abilitate
dialectică și persuasiune, pentru a obține votul cetățenilor. Se propuneau, printre altele, în acea epocă, un plan de
eliminare completă a șomajului, protejarea mediului înconjurător, dreptul la o locuință demnă, deducerea
cheltuielilor familiale, dreptul la libera alegere a unui medic și a unui centru de sănătate, eliminarea impozitării
pensiilor, un viitor promițător. S-au format un parlament alcătuit din reprezentanți ai poporului și un guvern care să
gestioneze politicile publice. Și apoi a urmat realitatea, cu dezamăgirile ei.
Dacă mi se permite comparația, neobișnuita situație a Spaniei de după război mă duce cu gândul la o altă campanie
electorală, declanșată de un Om la începutul lucrării Sale în lume: Hristos. Când a venit în calitate de Mesia la concetățenii
Săi din orașul Nazaret, unde copilărise, le-a vestit ce avea să realizeze. Fără să recurgă la panouri publicitare sau la graffiti,
la materiale promoționale sau la dezbateri publice. A recurs la Scripturi. Și-a prezentat programul mesianic de acolo, din
textul profeției. Era vorba de un plan de reabilitare a omului, valabil nu doar pentru poporul evreu, ci pentru întreaga
omenire. Un program inspirat de Duhul Sfânt, pentru împlinirea căruia era nevoie de învestitura Sa. Un proiect care
pretinde să aibă soluție la realitățile grave cu care se confruntă omul: sărăcie, mizerie, doliu, nedreptate, boli ale spiritului,
orbire spirituală, lanțuri ale oprimării, privarea de libertate. Un plan spiritual care, deși are implicații asupra vieții sociale
și politice a oamenilor, nu urmărește interese materiale, din moment ce acționează în interiorul omului, în inima lui.
Singurul vot posibil ca răspuns la acest program, care este încă în vigoare, este: „Da, cred.” Atunci, Hristos va lua frâiele
vieții noastre și nu ne va dezamăgi niciodată.
Versetul de azi ne garantează că Domnul Și-a și împlinit promisiunile. Să Îl alegem astăzi la conducerea vieții noastre!
Nu ne va dezamăgi niciodată!
 Miercuri, 3 iunie

CÂND A VĂZUT GLOATELE

Când a văzut gloatele, I S-a făcut milă de ele, pentru că
erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor.
(Matei 9:36)

P e tot parcursul vieții Sale, Isus a cultivat relațiile cu oamenii. Dar în anul Său de popularitate în Galileea, a fost
urmat de mulțimi de oameni avide după învățăturile și minunile pe care le realiza. Marcu spune despre această
perioadă: „Isus S-a dus cu ucenicii Săi la mare. După El a mers o mare mulţime de oameni din Galileea şi o mare
mulţime de oameni din Iudeea, din Ierusalim, din Idumeea, de dincolo de Iordan şi dimprejurul Tirului şi Sidonului,
când a auzit tot ce făcea, a venit la El” (Marcu 3:7-8). Această perioadă s-a încheiat odată cu înmulțirea pâinilor și a
peștilor și cu predica solemnă despre pâinea vieții, rostită în sinagoga din Capernaum, moment în care mulți dintre
ucenici L-au părăsit: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere? [...] Din clipa aceea, mulţi din ucenicii
Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El” (Ioan 6:60,66).
Expresia „când a văzut gloatele” apare adesea în relatările evangheliilor despre anii de popularitate ai lui Isus. El nu
a rămas nepăsător când a văzut situația contemporanilor Săi. Locuia printre ei, Se încarnase pentru a fi părtaș la
slăbiciunile lor și pentru a le alina durerile. Unele dintre texte menționează în mod explicit ce sentiment stârnea în
inima Mântuitorului vederea acestor oameni: „I S-a făcut milă de gloată şi a vindecat pe cei bolnavi” (Matei 14:14).
Vindecările Sale nu atingeau doar trupurile, ci sufletele, prin predicare și învățături (Luca 9:11). Oamenii alergau la El
pentru a-L asculta și a primi sănătate (Luca 6:17).
Misiunea bisericii nu poate rămâne străină de situația reală a lumii. Trebuie să fim atenți la ceilalți cu preocupare și
compasiune, mai ales când sunt în suferință. Trebuie să fim solidari și, în măsura în care este posibil, responsabili. Isus
a venit în lume din dragoste și compasiune față de omenire; din dragoste și compasiune față de oamenii care L-au
pironit pe o cruce. Iată de ce adevărata motivație a bisericii misionare trebuie să fie dragostea și compasiunea: „Abia
dacă se manifestă a zecea parte din mila care ar trebui să existe față de cei nemântuiți. Este nevoie de așa de mulți
lucrători, și totuși cât de puțini simt împreună cu Dumnezeu suficient de mult încât să facă orice ca să poată vedea
sufletele câștigate pentru Hristos!” (Slujitorii Evangheliei, p. 106).
Noi existăm pentru ca toți să știe că există în ceruri un Dumnezeu.
 Joi, 4 iunie

PUTEREA ÎNVĂŢĂTURII
După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea
putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.
(Matei 7:28-29)

L ocuitorii din Nazaret au fost impresionați când L-au auzit pe Isus predicând în sinagogă: „A venit în patria Sa şi a
început să înveţe pe oameni în sinagogă; aşa că cei ce-L auzeau se mirau şi ziceau: «De unde are El înţelepciunea
şi minunile acestea?»” (Matei 13:54). Era evident că-I admirau învățăturile. Apostolul Ioan relatează care a fost
reacția aprozilor trimiși de farisei să Îl aresteze pe Isus. Când s-au întors fără El, au spus: „Niciodată n-a vorbit vreun
om ca omul acesta” (Ioan 7:46). După tristul deznodământ al predicii despre pâinea vieții, la întrebarea lui Isus
adresată apostolilor, dacă și ei ar vrea să plece, Petru a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii
veşnice” (Ioan 6:68). Ellen White prezintă șapte secrete care confereau excelență și autoritate învățăturilor lui Isus:
1. Cunoștea și înțelegea sufletul omului: „El, care căuta să-i schimbe pe oameni, trebuia ca El Însuși să-i înțeleagă.”
(Educație, p. 62)
2. Trăia și punea în practică ceea ce-i învăța pe alții: „Ceea ce-i învăța pe alții, El făcea. [...] Nu numai că propovăduia
adevărul, dar El era adevărul.” (Educație, p. 62)
3. Denunța și reprima răul fără ocolișuri: „Hristos mustra cu credincioșie. [...] Denunțase răul ca fiind vrăjmașul celor
pe care căuta să-i binecuvânteze și să-i salveze.” (Educație, p. 62)
4. Întrezărea posibilități infinite în fiecare ființă omenească: „I-a văzut pe oameni așa cum ar putea să fie,
transformați de harul Său.” (Educație, p. 63)
5. Primea viața de la Dumnezeu și o transmitea oamenilor: „Ca om, El a stăruit cu rugăminți fierbinți la tronul lui
Dumnezeu până când natura Sa umană era încărcată cu un curent ceresc care lega omenescul de divin. Primind viață
de la Dumnezeu, El oferea viață oamenilor.” (Educație, p. 64)
6. Se concentra asupra a ceea ce este fundamental: „Nu s-a ocupat de teorii
abstracte, ci de ceea ce era esențial pentru dezvoltarea caracterului.” (Educație, p. 64)
7. El a unit ceea ce este trecător cu ceea ce este veșnic: „Dumnezeu a pus lucrurile acestei vieți la locul cuvenit, ca
fiind secundare față de cele de interes veșnic; nu a trecut însă cu vederea importanța acestora.” (Educație, p. 65)
Ellen White conchide: „În prezența unui astfel de Învățător, cu o asemenea ocazie de educație divină, ar fi o nebunie
să căutăm o educație despărțiți de El. [...] Să ne întoarcem de la Izvorul de apă vie și să săpăm puțuri crăpate, care nu
țin apa?” (Educație, p. 66)
Să acceptăm astăzi marile învățături ale lui Isus!
 Vineri, 5 iunie

FERICIT
Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură,
ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.
(Romani 14:17)

M ulțimea venise din toate părțile Galileei și se adunase în jurul lui Isus. Ucenicii erau așezați aproape de El, pe
versanții muntelui. Toți priveau la Isus ca și cum se așteptau să spună ceva important. Și Isus a rostit cea mai
importantă predică din perioada cât a slujit public, enunțând principiile Împărăției lui Dumnezeu, noul
legământ, trăsăturile prin care se identifică slujitorii Împărăției Sale. S-a făcut liniște și un cuvânt fascinant a fost
rostit de Fiul lui Dumnezeu: „Fericiți.” Nu este aceasta aspirația supremă a oricărei ființe omenești?
Luther spune că fericirile sunt o introducere frumoasă, sensibilă, plină de dragoste, la doctrina și predicarea lui Isus;
că sunt metoda cea mai afectuoasă, cea mai bună, de a atrage inimile prin intermediul făgăduințelor pline de har (după
L. Bonnet, Commentaire sur le Nouveau Testament, vol. 1, p. 93).
Acest cuvânt care deschide Predica de pe Munte conține un minunat mesaj al făgăduinței, prevestirea mesianică și
escatologică a binecuvântării, a fericirii sau a unei stări de har care va birui orice situație neplăcută cu care ne vom
confrunta în această lume. Cei care sunt chemați să aparțină Împărăției lui Dumnezeu vor avea privilegiul să fie fericiți
în ciuda faptului că viața le rezervă circumstanțe angoasante. Fericirile fac ca binele cuiva să depindă nu de
circumstanțele exterioare, ci de starea interioară, din moment ce Împărăția cerurilor este dreptate, pace și bucurie prin
Duhul Sfânt. În fericiri, Isus inversează valorile umane. Prin ele ne învață secretul adevăratei fericiri și ne oferă, indirect,
un minunat autoportret, căci El a fost totodată sărac, lovit, blând, înfometat și însetat după dreptate, milos, cu inima
curată, creator, dătător al păcii veritabile și persecutat pe nedrept.
Fericirea autentică nu este așa de inaccesibilă pe cât ne imaginăm. Este un dar pe care Dumnezeu ni-l oferă în fiecare
zi, ca să ne putem bucura de el. Ce ne împiedică să fim fericiți dacă suntem îndreptățiți prin credință, dacă pacea și
bucuria ne
inundă inimile născute din Duhul Sfânt? Ce ne mai trebuie în plus? Se pare, totuși, că fericirea îndurerează mulți oameni,
care trăiesc cu nemulțumirea pe buze. De aceea, Isus nu i-a numit niciodată „fericiți” pe cei care se presupune că sunt
încununați de succes sau demni de onoare în această lume. Dimpotrivă, i-a considerat fericiți și binecuvântați pe cei ce
se bucură de o relație autentică cu Dumnezeu.
Astăzi, să cerem Domnului să ne ajute să luăm decizii bune, astfel încât să fim fericiți.
 Sâmbătă, 6 iunie

CEI SĂRACI ÎN DUH

Eu sunt sărac şi lipsit, dar Domnul Se gândeşte la mine.
Tu eşti ajutorul şi izbăvitorul meu: nu zăbovi, Dumnezeule!
(Psalmii 40:17)

C ine sunt cei săraci în duh? Cei care simt o nevoie profundă să depindă numai de Dumnezeu. Este vorba despre o
stare spirituală în care credinciosul nu găsește în el însuși niciun merit pentru a obține mântuirea. Nu este vorba
despre oameni săraci în Duh Sfânt sau în inteligență. Nu le lipsesc nici valorile morale și nici integritatea. Sunt cei
„cu inima înfrântă şi [...] cu duhul zdrobit” (Psalmii 34:18). Iată de ce îi consideră Hristos fericiți.
În timpul lui Hristos, conducătorii religioși ai poporului Israel se considerau bogați spiritual. Scena din parabola
fariseului și a vameșului, relatată de Isus, ilustrează foarte bine atitudinea orgolioasă a celui care se consideră pe sine
însuși un model a ceea ce așteaptă Dumnezeu de la oameni. Un „bogat în duh” nu are nevoie de pocăință, de iertare
divină, de călăuzirea Scripturilor. Știe deja tot. Nu îi rămâne de învățat mare lucru. Din contră, menirea lui este să îi
critice pe alții și să lanseze comentarii virulente la adresa credincioșilor care nu au ajuns la același „nivel înalt” de
creștere în credință ca el. Interesant de notat este faptul că cel care respinge în mod vehement acest fel de atitudine
este Dumnezeu, deoarece implică o evaluare greșită a ceea ce înseamnă să fii creștin, o lipsă crasă de cunoaștere a milei
divine, precum și un dispreț profund față de cei care nu se conformează ideilor ei, în gândire sau în faptă.
O astfel de atitudine este caracteristică bisericii din Laodiceea: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic.”
Care este reala ei valoare spirituală stabilește Însuși Isus: „Nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol” (Apocalipsa
3:17). De unde fericirea de a fi „sărac în duh”. „Aceia care își dau seama că nu se pot mântui cu niciun chip prin ei înșiși,
sau că nu sunt în stare să facă niciun lucru bun prin ei înșiși, sunt cei ce prețuiesc ajutorul pe care poate să-l dea Hristos.
Ei sunt cei săraci în duh, pe care Hristos îi numește fericiți” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 12). Și tot lor li se
adresează martorul credincios și adevărat.
Sunteți conștienți că avem profundă nevoie de iertarea divină? Că niciun merit nu este suficient de valoros ca să ne
mântuim prin el? Dacă este așa, ne așteaptă o veste bună. Domnul ne dă ceea ce ne dorim cu atâta ardoare: îndreptățirea
prin credința în Isus Hristos.
Să Îl rugăm astăzi să ne ajute să trăim cu o nevoie constantă de a beneficia de harul Său. Și vom descoperi fericirea.
 Duminică, 7 iunie

FERICIŢI CEI CE PLÂNG

Isus, când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea,
S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat. [...] Isus plângea.
(Ioan 11:33,35)

F ericiți cei ce plâng? Cum pot fi fericiți cei ce au fost loviți de boală, eșec sau doliu? Textul pare să conțină o
contradicție, pentru că, în diverse ocazii, Isus Însuși nu a avut cum să evite să verse lacrimi. A plâns când a văzut
durerea Martei și a Mariei după moartea fratelui lor, Lazăr. A plâns când Ierusalimul L-a respins pe Mesia și și-a
atras, astfel, câțiva ani mai târziu, în timpul împăratului Titus, distrugerea (Luca 19:41-44).
Copiii lui Dumnezeu care plâng vor primi mângâiere aici, jos, și acum. După Ellen White, „dacă este primită în
credință, încercarea ce pare așa de amară și greu de suportat se va dovedi o binecuvântare. Lovitura nemiloasă care
veștejește bucuriile de pe pământ va fi mijlocul de a ne întoarce privirile spre ceruri. Cât de mulți sunt aceia care nu L-
ar fi cunoscut niciodată pe Isus dacă întristarea nu i-ar fi făcut să caute mângâiere în El!” (Cugetări de pe Muntele
Fericirilor, p. 14). Hristos l-a înviat pe Lazăr și l-a redat surorilor sale care sufereau; suspinele din Ghetsimani și
suferința de pe cruce s-au transformat în slavă la înviere și în biruință asupra morții. Profetul Isaia a spus despre
Hristosul care trebuia să vină: „M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită [...], să dau celor întristaţi din Sion [...] o
cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh
mâhnit” (Isaia 61:1,3). Și, într-un Sabat, în sinagoga din Nazaret, Isus le-a spus concetățenilor Săi: „Astăzi s-au împlinit
cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit” (Luca 4:21).
Această fericire mai are o aplicație: să arate tristețea pocăinței, a părerii de rău, celor ce plâng din pricina păcatelor
lor, celor care cer iertarea divină. Acesta este plânsul după voia lui Dumnezeu: „În adevăr, când întristarea este după
voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată, pe când întristarea
lumii aduce moartea” (2 Corinteni 7:10). Cei care primesc, prin pocăință, iertarea divină primesc consolare. E mai mult
decât un act juridic prin care ne eliberează de condamnare: „Nu este numai iertare de păcat, ci smulgere din păcat. Este
revărsarea iubirii răscumpărătoare care transformă inima” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 85).
Dacă suntem conștienți de durerea profundă pe care păcatele noastre au cauzat-o Tatălui ceresc, dacă recunoaștem
că suntem responsabili pentru erorile grave pe care le-am comis, atunci suntem pe drumul cel bun. Suntem aproape de
Împărăția cerurilor.
 Luni, 8 iunie

CEI BLÂNZI VOR MOŞTENI PĂMÂNTUL

Astfel dar ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu
smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare.
(Coloseni 3:12)

A ntonio era un bun prieten și frate din biserica centrală din Madrid. Tehnician electromecanic, vizita multe cămine
și avea de-a face cu tot felul de oameni, nu întotdeauna amabili și curtenitori. Nu vorbea mult, dar era un fin
observator și un misionar fervent. Într-o zi, cu simplitatea care îl caracteriza, mi-a dat o lecție importantă. Era
vineri după-amiază. Antonio sosise înainte să înceapă întâlnirea de rugăciune și ne-am întâlnit în holul bisericii. După
ce ne-am salutat, mi-a spus: „Carlos, ştii că îi cunoști mai bine pe oameni din reacțiile decât din faptele lor? Reacțiile
sunt spontane și dau pe față ceea ce suntem cu adevărat, în timp ce faptele pot fi intenționate, premeditate sau
înșelătoare.” Am rămas pe gânduri, i-am zâmbit și mi-am spus: Cât e de adevărat ce spune Antonio!
Fericirea de astăzi vorbește despre cei blânzi (praeis), pe care anticii îi identificau cu cei care au un comportament
exterior calm. Isus a ridicat acest termen la o înnobilare pe care nu o avusese niciodată înainte. Spune despre Sine
Însuși: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29). Și
despre Moise se spune că „era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului” (Numeri 12:3) și
asta în ciuda faptului că s-a enervat la stânca Horebului. Această fericire, la fel ca celelalte, presupune o educare, o
schimbare a inimii. Toate sunt caracteristice omului nou, convertit, sfânt și iubit de Domnul.
Blândețea care vine de la Dumnezeu este legată de negarea sinelui și de renunțarea la orice sentiment de egoism și de
orgoliu. Blândețea este rezultatul controlului asupra reacțiilor spontane care izbucnesc dintr-un caracter urât. După cum
spunea prietenul meu, Antonio, blândeţea este rezultatul ținerii în frâu a furtunilor mâniei omenești care se dezlănțuie
odată cu exploziile caracterului și proastei dispoziții. Blândețea este ceea ce controlează provocarea, insultele, afronturile,
sarcasmul sau înjosirile. Despre Hristos se spune: „Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri şi, când era chinuit, nu
ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător” (1 Petru 2:23). Blândețea este opusul spiritului de ură și de răzbunare și,
după cum arată Ellen White: „Prin umilință și predare de sine, putem deveni moștenitori împreună cu El, atunci când «cei
blânzi vor moșteni pământul»” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 18).
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne ajute să ne controlăm reacțiile și să dăm pe față marea Sa iubire.
 Marți, 9 iunie

FOAME ŞI SETE DE DREPTATE

Credincioşia răsare din pământ, şi dreptatea priveşte de la înălţimea cerurilor.
(Psalmii 85:11)

N imeni nu poate trăi fără alimente. Foamea și setea sunt semnul unei dorințe ardente, al unei nevoi imperioase a
sufletului și a trupului. Dreptatea despre care vorbește această fericire nu este dreptatea socială sau politică pe
care atâția indivizi o proclamă și pentru care alții se luptă, se revoltă și mor, ci este verdictul suveran al lui
Dumnezeu, care eliberează pe cei toți cei oprimați și îi salvează de Diavol. Această dreptate divină, care înseamnă
sfințenie, asemănare cu Dumnezeu, respectarea legii Sale, dragoste, este gratuită, nu costă „argint și aur” și face
posibilă loialitatea credincioșilor recunoscători prin îndreptățirea oferită de Dumnezeu. Hristos spune că această
dreptate îi va mântui.
Ca să facă faţă pelerinajului prin această lume, fiecare copil al lui Dumnezeu, fiecare credincios trebuie să aibă o
alimentație fizică și spirituală corespunzătoare: „După cum avem nevoie de hrană pentru susținerea puterii noastre
corporale, tot așa avem nevoie de Hristos, pâinea din ceruri, pentru a ne susține viața spirituală și a ne da putere să
facem faptele lui Dumnezeu. După cum corpul primește continuu hrana care susține viața și vigoarea, tot așa și sufletul
trebuie să comunice continuu cu Hristos, supunându-se Lui și depinzând în totul de El” (Cugetări de pe Muntele
Fericirilor, p. 19). Experiența creștină nu constă în a bea până nu mai poți într-o zi de sărbătoare, pentru ca a doua zi să
nu îți mai amintești nimic. Dimpotrivă, constă în a mânca, în fiecare dimineață, alimente hrănitoare, care să ne dea
puterea necesară pentru a trăi ziua respectivă cu o atitudine bună.
„Dacă ai un simțământ de lipsă în sufletul tău, dacă flămânzești și însetezi după neprihănire, aceasta este o dovadă
că Hristos a lucrat asupra inimii tale, ca să poată fi căutat spre a face pentru tine, prin darul Duhului Sfânt, ceea ce tu
singur nu ești în stare să faci. Nu trebuie să căutăm să ne potolim setea la niște pârâiașe, pentru că marele izvor este
chiar deasupra noastră și din apele lui îmbelșugate putem să bem în voie, numai dacă ne ridicăm puțin mai sus pe calea
credinței” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 20).
Dacă dorim cu ardoare ca Dumnezeu să ne ierte și să facă curățenie în viața noastră, dacă manifestăm o nevoie
stringentă de a înțelege Scripturile și de a împlini voia lui Dumnezeu, atunci nu suntem departe de Împărăția cerurilor.
Multe lucruri pot să ne lipsească, dar avem deja ceea ce este fundamental. Vom fi fericiți că am urmat această cale și
vom mărturisi astfel că există în ceruri un Dumnezeu.
 Miercuri, 10 iunie

CEI MILOSTIVI VOR AVEA PARTE DE MILĂ

Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul Dumnezeu
este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate
şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni,
iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat
drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii
şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!”
(Exodul 34:6-7)

D eși unii interpreți pretind că Moise este subiectul verbului „a striga”, relatarea spune doar ce a auzit Moise, nu și
ce a văzut. Pentru că, de fapt, nu a văzut nimic: „Când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi
acoperi cu mâna Mea până voi trece” (Exodul 33:22). Așadar, Cel care a strigat și a proclamat atributele divine,
și mai ales milostivirea, nu a fost Moise, ci Domnul Însuși.
Termenul „milostiv” (misericors, în latină), este un cuvânt compus din miseror, care înseamnă „a avea milă de” și din
cor, care înseamnă „inimă”. Îl desemnează, așadar, pe cel a cărui inimă compătimește, care e profund înclinat către
milostivire, milă, compasiune. Termenul grecesc praeis, folosit în această fericire, are același sens. Dar inima omului
este înșelătoare: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9).
Milostivirea își găsește esența doar în Dumnezeu. Așa că, de fiecare dată când cineva manifestă un spirit de milostivire,
nu este datorită unui impuls personal. Dumnezeu este sursa oricărei îndurări și cei îndurători pot fi părtași la natura
divină numai atunci când Duhul Sfânt „a intervenit chirurgical” în inimă: „Le voi da o altă inimă şi voi pune un duh nou
în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră şi le voi da o inimă de carne” (Ezechiel 11:19).
Cel care se știe beneficiar al milei divine nu este milostiv, ci mai degrabă făcut, determinat să fie milos. De aceea
spune Hristos că cei milostivi vor avea parte de milă. Cei milostivi sunt cei care manifestă compasiune față de săraci,
față de cei care suferă și față de cei oprimați. Nu este vorba aici numai de practicarea binefacerii, ci este vorba de mult
mai mult: de a practica iertarea, de a-i motiva pe cei descurajați și de a se identifica cu durerea altuia. Ceea ce implică a
nu pune întrebarea dacă cel aflat în nevoie este demn de ajutor. Tot ce trebuie este să oferim ajutor și, dacă este posibil,
să îl scoatem din starea în care se află. Cuvinte și fapte de bunătate, priviri de susținere și simpatie, manifestări de
recunoștință, toate acestea și multe altele alcătuiesc limbajul celor milostivi cu inima.
Astăzi, să Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să avem milă față de alții.
 Joi, 11 iunie

CEI CU INIMA CURATĂ VOR VEDEA PE DUMNEZEU

Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel Sfânt? Cel ce are mâinile nevinovate şi
inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul
la minciună şi nu jură ca să înşele. Acela va căpăta binecuvântarea Domnului,
starea după voia Lui, dată de Dumnezeul mântuirii lui.
(Psalmii 24:3-5)

E xistă o curioasă corespondență antagonică între cele opt fericiri rostite la începutul lucrării publice a lui Isus și
cele opt „osândiri” rostite la adresa cărturarilor și a fariseilor. Prin fericiri, Hristos deschide drumul care duce în
Împărăția cerurilor. Osândirile arată că fariseii și cărturarii îi îndepărtau pe oameni de acest drum (Matei
23:13,15). Fericirile înalță bunătatea și mila față de cei aflați în nevoie, pe când osândirile condamnă conducătorii
poporului pentru felul în care se purtau cu văduvele, pentru că uitaseră dreptatea, mila și credința (Matei 23:14,23).
Isus îi numește fericiți pe cei blânzi, pe cei care iubesc pacea și, din această cauză, suferă persecuție; în osândiri, Isus
îi numește pe cărturari și farisei persecutori și asasini (Matei 23:34,35).
Fericirea celor cu inima curată își are și ea opusul în osândiri. Puritatea la care se referă Isus nu corespunde idealului
imposibil de atins al unei inimi fără de păcat, pur și simplu fără înclinații lumești. Este vorba despre puritatea inimii
sincere, fidele, care slujește lui Dumnezeu. Este inima omului care va urca în Locul Sfânt al lui Dumnezeu: „Cel ce are
mâinile nevinovate şi inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul la minciună şi nu jură ca să înşele. Acela va căpăta
binecuvântarea Domnului, starea după voia Lui, dată de Dumnezeul mântuirii lui” (Psalmii 24:4-5). Este tocmai opusul
falsității ipocrite a cărturarilor și fariseilor, care curăță exteriorul paharului și al farfuriei, dar sunt plini de răpire și
necumpătare pe dinăuntru (Matei 23:25).
Isus a declarat că cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu. Cum vor putea să Îl vadă? La fel ca în cazul celorlalte
fericiri, aceste binecuvântări se împlinesc deja aici, jos, și își vor găsi plinătatea în veșnicie. Ellen White ne asigură că
„numai când suntem ascunși în Hristos putem să vedem iubirea lui Dumnezeu. [...] Prin credință, noi Îl vedem aici și
acum. În experiența vieții noastre de toate zilele, putem să vedem bunătatea și milostivirea Sa în manifestarea purtării
Sale de grijă. [...] Cei curați cu inima trăiesc ca și cum s-ar afla chiar în prezența lui Dumnezeu, în timpul pe care El li-l
îngăduie în lumea aceasta și Îl vor vedea față în față în viața viitoare, nemuritoare, așa cum Îl vedea și Adam când umbla
și vorbea cu Dumnezeu în Eden” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 24, 25).
Să Îi cerem Domnului azi să ne curățească inima. El poate să ne transforme viața.
 Vineri, 12 iunie

CEI ÎMPĂCIUITORI VOR FI NUMIŢI

FII AI LUI DUMNEZEU
Căci cine iubeşte viaţa şi vrea să vadă zile bune să-şi înfrâneze
limba de la rău şi buzele de la cuvinte înşelătoare. Să se depărteze de rău
şi să facă binele, să caute pacea şi s-o urmărească.
(1 Petru 3:10-11)

P acea adevărată își găsește primul fundament în pacea cu Dumnezeu: împăcarea, rod al lucrării lui Isus Hristos, și
îndreptățirea acceptată prin credință restaurează armonia noastră cu Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: „Deci,
fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui
Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem şi ne bucurăm în nădejdea slavei
lui Dumnezeu” (Romani 5:1,2). Cea de-a doua condiție a păcii veritabile este pacea cu noi înșine. O conștiință liberă
de orice remușcare, un spirit liniștit, o mentalitate pozitivă sunt semne ale păcii interioare. În cele din urmă, cea de-
a treia condiție a păcii veritabile este pacea cu aproapele nostru, cu familia, cu frații de credință, cu străinii și inclusiv
cu cei care se consideră dușmanii noștri. „Acela care este în pace cu Dumnezeu și cu semenii Săi nu poate să fie
nenorocit. Invidia nu se va afla în inima sa; bănuielile rele nu-și vor găsi loc acolo; ura nu poate să existe” (Cugetări
de pe Muntele Fericirilor, p. 25).
Cei împăciuitori construiesc pacea. Nu se limitează la a se bucura de ea ca de un fruct personal al echilibrului lor
mental, ci creează condițiile necesare ca și alții să se bucure de pace. Sunt dedicați, caută pacea, o favorizează, apără și
practică înțelegerea. Cel ce construiește pacea este un activist tăcut, bun și binevoitor al drapelului împăcării. Face parte
din rezistența pacifistă împotriva violenței, la fel ca Isus. Iată de ce este numit copil al lui Dumnezeu: „Inima care este
în armonie cu Dumnezeu este părtașă la pacea cerească și va împrăștia influența ei binecuvântată în jur. [...] Acela care,
prin cuvânt și faptă, îl va conduce pe altul să renunțe la păcat și să-și predea inima lui Dumnezeu este un făcător de
pace, un împăciuitor. [...] Spiritul păcii este dovada legăturii lor cu cerul” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 25).
Textul lui Petru ne spune că secretul păcii constă în bucuria de a trăi și în curgerea zilelor fericite.
Să fim și noi pacifiști, care descoperă lumii esența Evangheliei! Prin atitudinea noastră, să arătăm ce echilibru și
liniște vin din comuniunea cu Isus. Atunci, mulți vor putea vedea că există în ceruri un Dumnezeu...
 Sâmbătă, 13 iunie

FERICIŢI CEI CE SUNT PERSECUTAŢI

Fratele va da la moarte pe frate-său şi tatăl, pe copilul lui; copiii se vor scula
împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî. Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu,
dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.
(Marcu 13:12-13)

F aptul că, de-a lungul secolelor, copiii lui Dumnezeu au fost persecutați constituie o dovadă în plus a marii lupte
dintre Hristos și Satana. Deși pare paradoxal, această situație se va agrava în zilele din urmă, ca unul dintre
semnele ce precedă sfârșitul. Cum să mai fie posibile persecuții într-o epocă a drepturilor și libertăților omului?
Fapt sigur este că nu toate țările lumii se bucură de aceste privilegii și că intoleranța religioasă este pe cale să ia
forme foarte diferite, în funcție de guvernul care se află la conducere. Din nefericire, mulți oameni continuă să moară
din cauza conflictelor religioase. Se consideră că există trei zone principale unde înflorește intoleranța religioasă: în
țările în care este bine înrădăcinat fundamentalismul islamic, în regiunile în care încă persistă regimuri totalitare cu
tentă comunistă și în zonele marcate de naționalism etnic. Deși poate părea ciudat, creștinii sunt grupul religios cel mai
persecutat și discriminat din lume. 75% dintre atentatele împotriva libertății religioase au ca țintă creștinii.
În cea de-a opta fericire, Hristos nu Se referă numai la cele zece mijloace de tortură cruntă prin care îi persecutau
romanii pe creștini, la martirii medievali sau la metodele prin care Inchiziția îi obliga pe părinți să își denunțe copiii, pe
frați să își denunțe frații, pe soți să se denunțe între ei. Hristos îi consideră fericiți și pe cei care vor trăi marea persecuție
finală, care va preceda a doua Sa venire și instaurarea Împărăției cerurilor. Persecuție, opoziție, privare de libertate,
poate moarte? Da, este posibil. Dar și fericire: sosirea momentului intrării în Împărăția cerului, brațele deschise ale
Regelui, care ne așteaptă.
Există, totuși, un Dumnezeu în ceruri… când suferim din cauza intoleranței religioase și a persecuției, sub orice
formă. În acele momente, El este alături de noi pentru a ne aminti că nimic nu ne poate despărți de dragostea Sa: „Cine
ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de
îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? [...] Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici
stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură nu
vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8:35,38-
39).
Să nu cedăm! El rămâne alături de noi.
 Duminică, 14 iunie

PERSECUTAŢI ŞI FERICIŢI
Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni
şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!
Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri;
căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.
(Matei 5:11-12)

Î ntr-o zi, un grup de disidenți ai uneia dintre cele mai mari biserici din Uniunea Adventistă Spaniolă și-a propus să
îi discrediteze public și cu o neobișnuită ostilitate pe cei a căror credință o împărtășiseră. Au apărut la radio și la
televiziune, au luat legătura cu o doamnă, deputată a unui partid politic, care a început o campanie de cercetări și
denunțuri a ceea ce ea considera a fi „secte periculoase”. Disidenții i-au dat deputatei respective documente și
publicații. Împinsă de ei și protejată de imunitatea parlamentară, această doamnă a interpretat textele primite într-
o manieră voit deplasată, așa încât să denigreze Biserica Adventistă. Deși unele dintre mijloacele de comunicare în
masă o acuzau pe deputată de oportunism și de lipsă de obiectivitate, timp de câțiva ani, ea a fost, în Spania, cea mai
acreditată voce în materie de secte.
Niciodată nu a acceptat numeroasele invitații pe care i le-am adresat de a vizita administrația sau unele dintre
bisericile noastre, de a ne consulta arhivele și de a pune întrebări direct membrilor. Niciodată nu a acceptat să discutăm,
pentru a clarifica erorile pe care le publica. Dimpotrivă, săptămână de săptămână, invectivele și falsele acuzații pe care
le aducea se repetau în ziare, reviste și interviuri. Pentru adventiștii spanioli a fost un adevărat coșmar. La alegerile din
1990, și-a pierdut, în cele din urmă, scaunul de deputat, i s-a înlăturat imunitatea parlamentară și a trebuit să răspundă
în fața justiției pentru douăzeci și opt de plângeri de defăimare. A acceptat atunci o dezbatere la radio cu mine, din care
a reieșit foarte clar că fusese victima unei lipse de informare, din cauză că nu ascultase pe altcineva în afară de foști
membri ai bisericii noastre. Și, de atunci, niciodată nu a mai vorbit împotriva adventiștilor de ziua a șaptea.
Matei 5:11 descrie o persecuție subtilă, care nu atentează la integritatea fizică sau la viața copiilor lui Dumnezeu, ci
la onoarea, credibilitatea și reputația lor. Ei nu sunt închiși în temnițe întunecoase de piatră, ci în închisori de hârtie,
prizonieri în lanțurile cuvintelor, imaginilor și coloanelor din ziare care, protejate de libertatea de exprimare, aduc
injurii, ultragiază și denigrează biserica. Atenție! Această persecuție nu dovedește mai puțină cruzime decât altele și
este cu mult mai lipsită de onoare.
Când suntem agresați pentru cauza lui Hristos, să ne amintim că răsplata va fi mult mai mare.
 Luni, 15 iunie

LUMINA LUMII
Voi sunteţi lumina lumii.
(Matei 5:14)

Î nainte de a se întoarce în țara lui, un misionar american a cumpărat un colier de 30 de dolari dintr-o mică piață din
Hong Kong. Ajuns în Statele Unite, un bijutier din San Francisco, văzând colierul, i-a oferit 500 de dolari. Misionarul
nu a vrut să i-l vândă. Trecând apoi prin New York cu o ocazie, a intrat la faimosul magazin de bijuterii Tiffany și a
întrebat la ce preț ar fi estimat colierul lui. A fost evaluat la 30 000 de dolari! Și casa l-a asigurat că este interesată să
îl cumpere. Misionarul, uimit, a acceptat să îl vândă, dar cu o condiție: să i se spună care era secretul valorii colierului.
Bijutierul i-a arătat două inițiale gravate pe fiecare dintre pietre: N.J. Colierul era o piesă istorică. Era cadoul de nuntă
al lui Napoleon Bonaparte pentru soția lui, Josefina. La fel este cu cei cărora Isus le spune: „Voi sunteți... ” Purtăm
ascunse în noi inițialele Mântuitorului nostru, inițiale care arată că suntem ai Lui.
Numai marele „Eu sunt”, manifestat în tufișul arzător care nu se mistuia și în Evanghelie, îi poate numi pe cei care îi
aparțin: „Voi sunteți... ” Această expresie apologetică apare pentru prima dată la Sinai, odată cu legământul: „Acum,
dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul
este al Meu (Exodul 19:5). Formularea mai apare în pasajele în care Dumnezeu Se delimitează de dumnezeii falși: „Voi
sunteţi martorii Mei – zice Domnul – voi şi Robul Meu pe care L-am ales” (Isaia 43:10). Apare și imediat după fericiri:
„Voi sunteţi sarea pământului [...], lumina lumii” (Matei 5:13,14). Mai apare și când Isus stabilește legătura dintre El și
ucenici: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15:5); „Voi sunteţi prietenii Mei” (Ioan 15:14). Petru folosește
exprimarea pentru a desemna demnitatea și misiunea bisericii: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie
împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui” (1 Petru 2:9). Și, în cele din
urmă, în Apocalipsa, expresia desemnează rămășița, își schimbă forma, dar își păstrează sensul: „Aici este răbdarea
sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12).
Caracterul apologetic al expresiei ne oferă, în ciuda faptului că suntem săraci și goi, identitatea și demnitatea
poporului lui Dumnezeu, ne angajează și ne responsabilizează față de misiunea pe care am primit-o în lumea acesta.
Să descoperim inițialele lui Hristos în viața și în caracterul nostru!
 Marți, 16 iunie

SAREA PĂMÂNTULUI
Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul,
prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună
la nimic, decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni.
(Matei 5:13)

S e povestește că Fritz Kreisler, celebrul violonist vienez decedat în 1962, a văzut într-o zi un Stradivarius în vitrina
unui magazin de instrumente muzicale din Londra. A vrut să îl cumpere, dar prețul era teribil de mare. Așa că a
cerut să îi fie păstrat până când avea să strângă toți banii. Planul nu i-a reușit. După câteva zile, vioara a fost
cumpărată de un colecționar. Kreisler a aflat și, pentru că găsise un cămătar dispus să finanțeze cumpărarea viorii, a
solicitat o întâlnire cu milionarul și i-a propus să îi cumpere instrumentul. Nici gând ca acesta să vândă cea mai
prețioasă bijuterie a colecției sale. Violonistul a insistat, dar nu l-a putut convinge. Înainte de a-și lua la revedere, l-a
rugat pe proprietar să îl lase să cânte o piesă muzicală la minunatul instrument. Milionarul a acceptat. Kreisler a
cântat magistral la vioară. Și, pe când se pregătea să plece, colecționarul l-a oprit spunându-i: „Nu plecați, vă dăruiesc
acest Stradivarius. Nu pot să țin în vitrină un instrument care produce o muzică atât de frumoasă. Să umpleți lumea
întreagă cu aceste melodii!” Dumnezeu nu ne-a făcut privilegiul de a fi sarea și lumina lumii pentru ca noi să rămânem
în vitrină.
Prezența sării nu trece neobservată. Unde e sare, e gust, e asociere și e conservare (protecție). „Sarea trebuie să fie
amestecată cu substanța căreia i se adaugă; ea trebuie să pătrundă și să străbată, ca să conserve. Tot așa, prin legături
personale și tovărășie, se întâmplă ca oamenii să fie atinși de puterea mântuitoare a Evangheliei. [...] Influența personală
este o putere. Noi trebuie să ne apropiem mai mult de aceia pe care vrem să îi ajutăm” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor,
p. 31).
Isus avertizează că sarea își poate pierde gustul. Pentru a ilustra acest lucru, recurge la o expresie contemporană
Lui, devenită dicton popular și care descrie un fenomen care se întâmplă, de obicei, cu sarea de la Marea Moartă, care
are impurități. Dacă sarea își pierde gustul, nu mai e bună de nimic. Este aruncată afară și călcată în picioare de oameni,
tocmai de aceia cărora trebuia să le transmită gustul de viață spre viață și pe care trebuia să îi protejeze de condamnarea
veșnică.
Domnul nu ne-a chemat ca să trecem neobservați prin lume. Dimpotrivă. Vrea să fim agenți ai schimbării, canale
prin care să fie răspândită dragostea Sa care schimbă vieți și să vestim oamenilor că există în ceruri un Dumnezeu.
 Miercuri, 17 iunie

TOT AŞA SĂ STRĂLUCEASCĂ ŞI LUMINA VOASTRĂ

Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate
să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc,
ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze
şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune
şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.
(Matei 5:14-16)

P redica de pe Munte a fost rostită de Isus pe versantul unui deal care forma un amfiteatru natural, ceea ce permitea
mulțimii prezente să Îl audă. Ellen White spune că cei ce Îl ascultau pe Isus puteau să vadă cu ochii lor, doar
întorcând capul, că ceea ce spunea Mesia era real, din moment ce soarele răsărise nu de mult și scălda casele în
lumină.
„Voi sunteţi lumina lumii” este o propoziție surprinzătoare, deoarece Isus aplică în dreptul ucenicilor ceva ce, în sens
absolut, îi revine numai Lui: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8:12). Așa că noi, ucenicii, nu putem reflecta altceva în afară
de lumina lui Hristos. Și pentru a putea face lucrul acesta, trebuie să trăim având o legătură desăvârșită cu El. Apostolul
Pavel le spune efesenilor: „Odinioară eraţi întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai
luminii” (Efeseni 5:8). Ellen White afirmă și ea: „Omenirea nu are în sine nicio lumină. Despărțiți de Hristos, noi suntem
ca o făclie neaprinsă. [...] Noi nu avem nicio singură rază de strălucire pe care să o revărsăm în întunericul lumii. Dar
când ne întoarcem spre Soarele Neprihănirii, când venim în atingere cu Hristos, tot sufletul se luminează de strălucirea
feței Sale divine” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 33). Isus aduce o lămurire pertinentă: aceste „fapte bune” nu
trebuie să fie o laudă a meritelor omenești, ci „să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri”.
Care sunt faptele bune la care Se referă Isus aici? Ellen White răspunde: „Încercările suportate cu răbdare,
binecuvântările primite cu recunoștință, ispitele biruite cu bărbăție, umilința, bunătatea, mila și dragostea, date pe față
în chip natural, sunt luminile care strălucesc în caracter, în contrast cu întunericul inimii egoiste, în care lumina vieții
n-a luminat niciodată” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 37).
Astăzi avem privilegiul să fim calea spre lumină în viața altor persoane. Să Îl acceptăm pe Domnul în viața noastră,
astfel încât lumina Sa să strălucească prin faptele și cuvintele noastre pe tot parcursul zilei.
 Joi, 18 iunie

NU AM VENIT SĂ ANULEZ, CI SĂ ÎMPLINESC

Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric,
ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece
cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege
înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.
(Matei 5:17-18)

N ici doctrina, nici lucrarea lui Hristos nu aveau ca scop abrogarea legii lui Dumnezeu, ci mai degrabă împlinirea
ei. Cum trebuie înțelese aceste cuvinte în contextul Predicii de pe Munte? La ce lege Se referă Isus? Ce înseamnă,
în acest caz, a împlini legea?
Isus începe spunând: „Să nu credeți că…” El spune acest lucru din cauză că, în timpul Său, circula o anumită
neînțelegere cu privire la Hristos și la lege, cum se întâmplă și astăzi cu cei care cred că, odată cu sosirea Evangheliei,
Cele Zece Porunci nu mai sunt valabile. Verbul kataluein, tradus prin „a strica”, este foarte dur. Nu desemnează o
respingere teoretică a legii, ci o activitate care duce la dispariția, la distrugerea ei, la eliberarea oamenilor de autoritatea
ei și de ascultarea de ea. Dar despre ce lege vorbește Isus? Pare că se referă la întregul Pentateuh, considerat lege de
iudaism, partea cu cea mai mare autoritate a Vechiului Testament. Toate poruncile citate de Isus în versetele care
urmează sunt precepte cu caracter moral: nu vei ucide, nu vei comite adulter, nu îți vei lăsa soția, nu vei depune
mărturie mincinoasă, nu te vei răzbuna, după dictonul „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, îți vei iubi aproapele etc.
Fiecare dintre acestea corespund câte uneia dintre poruncile Decalogului.
Cât despre verbul „a împlini” (plerosai), se poate spune că este purtător al unui sens multiplu și complementar.
Înseamnă, în primul rând, a păstra, a păzi, a asculta. Se poate traduce și prin a completa, a duce la deplina realizare. Mai
înseamnă a-și manifesta spiritualitatea, adică a nu se conforma formalismului literei, ci spiritului legii. Verbul vrea să
transmită și ideea de întruchipare, în primul rând în viața lui Isus, care „a fost o reprezentare vie a caracterului Legii lui
Dumnezeu” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 41), precum și în inimile celor convertiți la noul legământ: „Voi pune
legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor” (Evrei 8:10).
Isus spune despre lege, astfel înțeleasă și înălțată, că „nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din ea înainte ca să
se fi întâmplat toate lucrurile”. A proclamat, în mod solemn, caracterul neschimbător al legii, valabilitatea și autoritatea
ei până în ultima clipă a existenței acestei lumi.
Să Îl lăsăm pe Isus să intre în viața noastră. Astfel, scopul existenței legii se va împlini și în noi.
 Vineri, 19 iunie

IUBIŢI PE VRĂJMAŞII VOŞTRI

Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.”
Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă
pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.
(Matei 5:43-44)

A ceste versete și cele care urmează alcătuiesc una dintre cele mai frumoase părți ale Evangheliei. „Aţi auzit că s-a
zis” se referă la Leviticul 19:18: „Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul.” Această dragoste față de aproapele se limita la copiii lui Israel și la străinii
care locuiau printre ei (Deuteronomul 10:18-19). Tora și Vechiul Testament nu conțin, niciuna dintre ele, precepte
și recomandări cu privire la iubirea dușmanilor, nici porunci de a-i urî sau detesta.
În Predica de pe Munte, Isus condamnă formalismul, adeziunea orbească a fariseilor față de litera legii. Prin „aţi auzit
că s-a zis celor din vechime…, dar Eu vă spun...” (Matei 5: 21-22), Isus înlocuiește „aparatul de fotografiat al moralei
fariseice”, care captează doar exteriorul, cu „aparatul de radiografiat al Duhului Sfânt”, care vede, descoperă și judecă
interiorul, inima.
Legii talionului, „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” (Matei 5:38-42), care fusese dată pentru a reglementa
răzbunarea și a pune limite răului, Isus îi opune principiul activ al nonviolenței, care constă în a deschide conștiința
altuia, a lăsa să pătrundă acolo o rază de lumină, a nu reacționa prin forță, ci prin Duhul (care să învețe, să mustre, să
îndrepte), iar în mod practic, constă în a întoarce și celălalt obraz, a oferi și haina când ți s-a luat cămașa, a căra o povară
de două ori mai mare decât ai fost obligat să o faci.
În contextul eticii relațiilor interpersonale, Isus depășește de departe limitele impuse de morala rabinică, dar și pe
cea creștină, prin învățătura iubirii dușmanilor (Matei 5:43-45), învățătură ce ne îndeamnă să ținem cont de principiile
sfinte care ne ajută să fim umpluți de dragostea divină, și nu de sentimente trecătoare. Domnul știe că nu putem fi
credincioși autentici și, în același timp, să avem inimile pline de ură, chiar dacă există motive care să o justifice.
Independent de dorința lor de a se schimba sau nu, când ne rugăm pentru dușmani, ura și ranchiuna dispar din inima
noastră. Și atunci primim pace.
Să ne rugăm astăzi pentru cei care ne-au rănit și ne-au provocat suferință. Să Îi spunem lui Dumnezeu: „Tată, iartă-
i, căci nu știu ce fac” (Luca 23:34).
 Sâmbătă, 20 iunie

OPUSUL RĂZBUNĂRII
Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucât
atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui
Dumnezeu, căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul.
(Romani 12:17-19)

A m cunoscut familia Deplano și povestea ei la Colegiul Adventist Collonges, din Franța. Tatăl era profesor de desen
la gimnaziul nostru. Originar din Algeria, cuplul avea un singur fiu. Acesta s-a căsătorit cu o tânără care a
demonstrat foarte curând că nu trăiește după principiile creștine pe care promisese, printr-un botez de
conveniență, să le respecte. Ducând o viață dezordonată, ea și-a pierdut rapid interesul față de soțul ei, iar problemele
cuplului s-au înmulțit. Între timp, părinții observau, sufereau și se rugau. Și-au dat seama că nora îl înșală pe fiul lor,
dar au tăcut, nedorind să se amestece în treburile tinerilor. S-a născut un copil, motiv de bucurie trecătoare. Și ce era
mai rău urma să se întâmple. Într-o noapte, tânărul Deplano a fost găsit mort, cu un glonte în cap și tribunalul a
acuzat-o de ucidere pe soția lui. Războiul de independență din Algeria a împiedicat executarea pedepsei, pentru că
toți francezii au fost obligați să se repatrieze, abandonându-și proprietățile, slujba și preocupările. Familia Deplano,
nora și copilul de trei ani s-au mutat în Franța. Resemnați, fără să o mai tragă la răspundere, deși aveau un act care
atesta legalitatea acuzațiilor tribunalului algerian, părinții Deplano au suportat vizitele acestei femei, consolându-se
cu afecțiunea nepoțelului, care locuia cu ei. După un timp, mama lui, folosindu-se de dreptul de tutore, le-a luat copilul
cu ea, la Paris, unde au locuit în chirie.
Așa i-am cunoscut pe fratele și sora Deplano, triști, dar ancorați în credința în mila divină, plini de compasiune,
încercând să uite, fără a se lăsa biruiți de rău, ci biruind răul prin bine, cum spune Pavel. În ciuda a tot ceea ce li se
întâmplase, nu au permis urii să le invadeze viața și mai aveau încă multă dragoste de oferit altora.
Lumea e plină de nedreptăți. Peste tot, atâtea relatări care arată josnicia inimii omului. De fiecare dată când suntem
tentați să ne răzbunăm, să ne amintim cât de important este că există în ceruri un Dumnezeu care judecă lumea.
Astăzi, dacă suntem victime ale nedreptății, să ne amintim: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul.
Să ne încredem în El!
 Duminică, 21 iunie

CRONICA UNEI MORŢI UITATE

Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi,
până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.
(Matei 10:29-31)

Î n zilele noastre, țările se clasifică în funcție de produsul intern brut (PIB), de salariul mediu, de nivelul de educație
al cetățenilor, de gradul de respectare a drepturilor omului și de nivelul de siguranță al populației. După unele
criterii, Elveția figurează pe primul loc în clasamentul celor mai civilizate state. Documentarul Cronica unei morți
uitate, de Pierre Morath, retransmis de televiziunea elvețiană pe 16 ianuarie 2013, provoacă stupoare și rușine.
Filmul povestește cum un bărbat de 53 de ani, Michel Christen, a murit în ianuarie 2003, în apartamentul său din
cartierul Acacias, Geneva, iar cadavrul a rămas acolo până în mai 2005. După cercetări care au durat mai mulți ani,
producătorul documentarului a reluat știrea și a pus degetul pe rana populației geneveze. Cum e posibil ca, timp de
28 de luni, moartea acestui cetățean, de profesie coșar, pompier voluntar, vecin al locuitorilor aceluiași imobil, tată,
prieten, să treacă neobservată? Pierre Morath explică: „Povestea lui este o coborâre în infern. O rană îl împiedică să
meargă la lucru. Singur în garsoniera lui, se cufundă în beție, se ceartă cu familia, pe care o pierde în cele din urmă,
zace într-o mizerie psihică și socială.” Societatea opulentă nu vrea să știe nimic despre acești morți uitați, probabil
pentru că ei îi descoperă mizeria umană care se ascunde în spatele dezvoltării și bunăstării. Dar realitatea nu poate
fi nici cosmetizată și nici trecută sub tăcere: în Elveția, poliția descoperă lunar, în medie, patru morți uitați, iar în
Franța s-a descoperit un cadavru uitat de șaptesprezece ani într-o casă din Lille!
Putem să reflectăm la drama relațiilor dintre oamenii din ziua de azi. Dar Dumnezeu nu ne uită: „Poate o femeie să
uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita
cu niciun chip” (Isaia 49:15).
Textul de astăzi spune că nicio vrăbiuță „nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru”, în ciuda faptului că e atât de
insignifiantă. Credincioșilor, Dumnezeu le promite același lucru: nu ne va uita niciun moment. Din locuința Sa din ceruri,
veghează asupra fiecărui pas pe care îl facem pentru a ne arăta care este cea mai bună cale de urmat.
 Luni, 22 iunie

DOAMNE, ÎNVAŢĂ-NE SĂ NE RUGĂM

Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne
rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.”
(Luca 11:1)

V -ați întrebat cum Se ruga Isus? V-ar fi plăcut să Îl auziți rugându-se în taină, într-una din diminețile pe care le
petrecea singur cu Dumnezeu? Pe unele dintre rugăciunile Sale le cunoaștem, dar evangheliștii le-au relatat în
cuvinte puține. Ucenicii, „după ce fuseseră plecați puțin timp departe de Domnul lor, la întoarcere, L-au găsit în
comuniune cu Dumnezeu. El a continuat să Se roage cu glas tare, părând că nu observă prezența lor. Chipul
Mântuitorului era luminat de o strălucire cerească. Părea că Se află chiar în prezența Celui Nevăzut, iar în cuvintele
Sale era o putere vie, ca și când vorbea față în față cu Dumnezeu” (Rugăciunea, p. 276). Când a terminat, profund
impresionați, ucenicii au exclamat: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” În Evanghelia după Luca, Rugăciunea Tatăl
nostru s-a născut ca răspuns la cererea lor.
Admirăm întreaga slujire a lui Hristos și ne întrebăm cum și unde găsea El puterea incontestabilă care I-a susținut
viața. Ellen White ne arată care era sursa Lui: „Viața de pe pământ a Mântuitorului a fost o viață de comuniune cu natura
și cu Dumnezeu. Prin această comuniune, El ne-a descoperit secretul unei vieți pline de putere” (Divina vindecare, p.
51).
De fiecare dată când trecea printr-o circumstanță dificilă, evangheliile ne spun că Mântuitorul îngenunchea în
rugăciune înaintea Tatălui. Pentru El, rugăciunea a fost mai mult decât o practică religioasă pioasă, mai mult decât un
convenționalism formal al limbajului spiritual, mai mult decât un instrument de comunicare cu Dumnezeu. Rugăciunea
este însăși esența religiei, nu un mijloc, ci un scop în sine, cheia relației credinciosului cu Dumnezeu, respirația
sufletului, sursa puterii spirituale.
Cât a fost pe pământ, Isus a considerat rugăciunea ca fiind indispensabilă vieții Sale. Biblia spune că I se întâmpla să
petreacă toată noaptea în rugăciune. Momentele de comuniune cu Tatăl ceresc Îi dădeau o pace profundă. Dacă El, un
exemplu viu a ceea ce înseamnă a crede, a simțit o mare nevoie de a se ruga, cu cât mai mult noi ar trebui să simțim
nevoia de a ne apropia de Tatăl nostru ceresc! Adevărul este că suntem conștienți de importanța rugăciunii în viața
noastră, dar nu ne preocupă suficient.
Să consacrăm astăzi timp pentru rugăciune și pentru a ne deschide inimile înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui
Prieten. El Însuși ne va învăța să ne rugăm.
 Marți, 23 iunie

ÎNVAŢĂ SĂ TE ROGI
Iată dar cum trebuie să vă rugaţi.
(Matei 6:9)

P e când nepoțeii mei erau mici, am încercat să îi învățăm să se roage lângă pătuț, înainte de masă, înainte de
culcare, când plecam de acasă. Ne rugam dacă cineva din familie era bolnav sau în oricare altă situație în care
aveam nevoie de ajutorul și ocrotirea lui Dumnezeu și a îngerilor Săi. Copiii imitau gesturile și repetau cuvintele
bunicilor: își uneau mânuțele, se plecau pe genunchi, închideau ochii și repetau cuvintele pe care le auzeau. La
sfârșitul rugăciunii, rosteau un „amin” sonor și un surâs încântător li se desena pe chipuri. Într-o zi, fără să aibă
nevoie de prezența noastră, acești copii se vor ruga lui Dumnezeu așa cum îi vor fi învățat bunicii lor. La fel a vrut să
procedeze Isus cu ucenicii Săi. În Matei, după ce le-a dat câteva instrucțiuni despre atitudinea corectă în rugăciune,
le-a spus: „Iată dar cum trebuie să vă rugaţi.” Și ei au repetat cuvintele Rugăciunii Tatăl nostru (Matei 6:9-13).
Tatăl nostru nu este o rugăciune care irupe din inimă. Nu ne aparține. Este o rugăciune revelată și cu caracter
didactic, care vine chiar de la Dumnezeu, prin Hristos. Dumnezeu pune El Însuși în gura noastră cuvintele pe care să I
le adresăm. Coborâtă la noi din ceruri, urcă înapoi la Dumnezeu și, prin minunea Duhului Sfânt, devine cea mai
desăvârșită și intimă exprimare a realității noastre umane, a vieții bisericii și a lumii pierdute, a tuturor ființelor căzute,
tulburate și în nevoie, care ne înconjoară.
Când rostim Tatăl nostru, buzele noastre rostesc Cuvântul minunat al lui Dumnezeu! Duhul Sfânt ne inspiră
rugăciunea, ne transformă prin ea și ne face să trăim în ea. Rugăciunea Tatăl nostru nu trebuie înțeleasă ca o rugăciune
repetitivă și formală, cu puterea de a schimba situația când suntem în momente dificile sau de a ne împlini nevoile.
Tatăl nostru este o rugăciune pedagogică, educativă, vie, tare și puternică, este o cale și un model de viață schimbată,
prin care realitatea noastră se adaptează termenilor și aspirațiilor pe care le exprimăm când o rostim.
Dumnezeu, prin Isus Hristos, nu doar că ne învață această rugăciune. O rostește împreună cu noi. A văzut întrupat
sensul acestei rugăciuni. El, care S-a revelat drept Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, este și rugăciunea întrupată. Dacă
dăm crezare făgăduințelor Lui, vom fi ca aceia care exprimă prin viața lor această rugăciune-model – Tatăl nostru – și
dau astfel mărturie.
 Miercuri, 24 iunie

CARTEA CEA MAI MICĂ DIN LUME

Grăuntele acesta [de muștar], în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele, dar, după ce a crescut, este mai mare
decât zarzavaturile şi se face un copac,
aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui.
(Matei 13:32)

Î n primăvara lui 1977, cercul restrâns care organiza colocvii pentru regina Sofia a Spaniei, din care făceam parte
fiind unul dintre consilieri, a sugerat o excursie la un loc din Sierra de Madrid, numit Izvorul Reginei. Regina a
acceptat și, în plină natură, fără protocol, așezați cu toții pe iarbă, am savurat un prânz delicios. În acest călduros
climat de prietenie și cu un adânc respect pentru suverană, i-am oferit câteva amintiri în miniatură: o fișă de
microfilm de 5x5 cm, conținând toată Biblia în limba engleză, un facsimil în miniatură al unuia dintre manuscrisele
de la Marea Moartă, într-un mic recipient de la Qumran, pe care îl cumpărasem de la Muzeul Cărții, din Ierusalim, și
cartea cea mai mică din lume, care conține Tatăl nostru în șapte limbi. Regina Sofia mi-a mulțumit pentru daruri, am
făcut fotografii și, seara, ne-am întors la Madrid.
Reproducerea în miniatură a Rugăciunii Tatăl nostru provenea din Muzeul Gutenberg din Mainz, Germania. Măsura
3,5x3,5cm. Tipărirea și legarea fuseseră o adevărată minune artizanală. Muzeul o oferea într-un etui ce conținea o lupă,
așa încât textul să fie perfect lizibil. Cartea cea mai mică din lume conține cea mai scurtă rugăciune din lume, Tatăl
nostru, asemenea grăuntelui de muștar folosit ca ilustrație în învățăturile lui Isus. Rugăciunea-model din Evanghelia
după Matei este formulată în cinci versete scurte. Concisă fiind, evită capcana vorbăriei inutile și plictisitoare. Este o
rugăciune universală, cea mai cunoscută, cea mai rostită, cea mai completă. Este rugăciunea-model, schema și planul
oricărei alte rugăciuni din lume.
Rugăciunea este strigătul unei nevoi, adresat singurei Ființe care o poate împlini. Angoasa păcatului, încredințată
singurei Ființe care poate oferi iertare. Implorarea neputinței, acceptarea stării umile, fervoarea pocăinței, credința în
milă. În minunata ei concizie, Rugăciunea Tatăl nostru oferă bogăție, plenitudine, continuitate și simetrie a gândurilor,
care o transformă, cum spunea Tertullian, într-un admirabil rezumat al întregii Evanghelii, în rugăciunea prin excelență
a tuturor creștinilor.
Să ne rugăm lui Dumnezeu în această dimineață, înainte de a pleca la treburile zilnice. Să Îi amintim dragostea
noastră profundă pentru El și nevoia imperioasă de a ne fi companion.
 Joi, 25 iunie

TATĂL NOSTRU CARE EŞTI ÎN CERURI

Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!
(1 Corinteni 1:3)

T ată” este apelativul pe care îl alege Dumnezeu pentru noi în această rugăciune. Dumnezeu Însuși ne-a revelat
acest nume și ni l-a pus pe buze. Vrea să ne adresăm Lui aşa cum i se adresează un copil tatălui său, cu același
respect, cu aceeași afecțiune, cu aceeași încredere. De ce a ales Dumnezeu un astfel de nume? Pentru că vrea ca,
în inima rugăciunii-model, la începutul tuturor rugăminților, să apară minunea împăcării, ca o manifestare a harului
Său. Dumnezeu vrea ca Tatăl nostru să fie un răspuns la vestea bună a înfierii.
Să nu ne înșelăm: suntem pierduți și, în rătăcirea noastră, L-am pierdut pe Tatăl nostru ceresc. Necredința,
răzvrătirea și egoismul ne-au făcut orfani, fără tată, fără Dumnezeu. E o minciună să pronunțăm acest nume și să
ignorăm vestea bună a împăcării. Mai mult decât atât, este o pretenție diabolică, fiindcă numai Isus este Fiul de drept
al lui Dumnezeu și numai El Îl poate numi Tată. Noi nu! Dar Isus ne-a împăcat cu Dumnezeu la cruce, ne-a lăsat dreptul
de fii, a făcut posibilă înfierea: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus” (Galateni 3:26). „Aţi
primit un duh de înfiere care ne face să strigăm: «Ava!», adică: «Tată!»” (Romani 8:15). Isus Hristos ne-a deschis ușa
casei părintești, în care putem admira comorile inimii lui Dumnezeu, deschise copiilor Săi.
Spunem „Tatăl nostru”, nu „Tatăl meu”, pentru că este o rugăciune de mijlocire, în care venim înaintea Tatălui ca
reprezentanți ai familiei omenești, ai lumii întregi care are acces, prin noi, la tronul harului și la afecțiunea Tatălui
nostru, al tuturor.
Continuăm rugăciunea prin „care ești în ceruri”, pentru a ne aminti că Tatăl nostru este Dumnezeu. Cerul este al
divinității, al suveranității, al slavei Tatălui nostru, al independenței și libertății absolute, al misterului prezenței Sale,
aproape de fiecare dintre noi și, în același timp, la o distanță infinită care ne separă. „Tatăl nostru care ești în ceruri”
este în ceruri pentru că este Dumnezeu și îl pot ajunge și atinge numai rugăciunile copiilor Lui. Da, este Tată și este
Dumnezeu.
Să avem astăzi în minte că Dumnezeu este Tatăl nostru. Îi semănăm. Îi aparținem. Să Îi permitem să aibă grijă de noi
ca de niște copii ai Săi preaiubiți.
 Vineri, 26 iunie

SFINŢEASCĂ-SE NUMELE TĂU

Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi
în toată purtarea voastră! Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.”
(1 Petru 1:15-16)

D upă ce ne-am apropiat de Dumnezeu ca de Tatăl nostru care este în ceruri, nu ne-am fi gândit vreodată să Îi
cerem ca primă rugăminte: „Sfințească-Se Numele Tău.” Ce vrea să ne învețe Isus cu această primă cerere din
rugăciunea-model?
În rugăciunea preoțească, Isus spune: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume” (Ioan
17:6). Pavel, la rândul său, ne adresează următorul avertisment: „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul
în Numele Domnului Isus (Coloseni 3:17). Ca popor al lui Dumnezeu, ducem Numele lui Dumnezeu înaintea oamenilor,
ca lumea să cunoască sfințenia, adevărul, drep­tatea Sa, prin mărturia noastră. Numele Lui este strâns legat de viața
noastră. Prima cerere din „Tatăl nostru” presupune, așadar, eliminarea oricărei înălțări omenești, a oricărui merit
uman, și sfințirea Numelui lui Dumnezeu. Conform apostolului Petru, pe drumul mântuirii nu ne putem încrede în
niciun alt nume în afară de Cel al lui Isus Hristos: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume
dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele 4:12).
Sfințirea Numelui lui Dumnezeu înseamnă că niciodată nu va fi folosit pentru a acoperi nelegiuiri sau nedreptăți.
Dumnezeu ne-a poruncit: „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău” (Exodul 20:7) și El nu poate vedea
nedreptatea și minciuna, urăște violența, nu suportă ca cea mai neînsemnată dintre creaturile Sale să fie năpăstuită și
să îi fie încălcate drepturile și vrea ca lumea, privind spre biserică, să își poată da seama cine este El.
Mai mult de 400 000 de persoane vizitează în fiecare an Catedrala Santa Maria de Leon (1205–1301), Spania, numită
Pulchra leonina, pentru a admira cei 1 805 m² de minunate vitralii medievale, care fac ca zidurile să fie cele mai simple
cu putință, iar interiorul bisericii să aibă un spectru luminos inegalabil. Într-o zi, o învățătoare de la școala publică a
întrebat-o pe o elevă dacă poate să le explice colegilor ce este acela un sfânt. Fetița, care văzuse cu siguranță minunatele
vitralii ale catedralei, decorate cu figuri policrome și strălucitoare, a spus: „Un sfânt este un om făcut din cioburi de
sticlă, colorate și prinse laolaltă în plumb, prin care trece lumina cerului.”
Să arătăm lumii astăzi, prin viața noastră, că Dumnezeu este dragoste.
 Sâmbătă, 27 iunie

VIE ÎMPĂRĂŢIA TA
Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.
Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel
ca să izbească privirile. Nu se va zice: «Uite-o aici!» sau: «Uite-o acolo!»
Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.”
(Luca 17:20-21)

T oate literaturile lumii și-au amintit cu nostalgie de paradisul pierdut și au așteptat cu ardoare restabilirea epocii
de aur. Visul, aspirația supremă a omenirii, trebuia să readucă lumii pacea, bucuria veșnică, bunăstarea și
fericirea tuturor. Traducând din poetul latin Ovidiu, Miguel de Cervantes descrie, în Don Quijote de la Mancha,
această lume ideală a trecutului și a viitorului: „Fericită epocă [...] și veacuri fericite, numite de cei din vechime epoca
de aur [...], pentru că, pe atunci, muritorii nu cunoșteau cele două cuvinte, al meu și al tău! Toate lucrurile erau de
obște în acel sfânt veac. [...] Totul era, pe atunci, pace, prietenie, armonie. [...] Nu exista niciun fel de fraudă, de
minciună, de răutate care să se amestece cu sinceritatea și buna-credință. Nu se auzea altceva decât vocea dreptății,
fără ca cea a favorului sau a interesului, care acum o sufocă și o subjugă, să fi îndrăznit să o tulbure” (Don Quijote de
la Mancha, cap. XI, traducere liberă după Louis Viardot, 1836, vol. 1, pp. 154–155).
Ce este Împărăția lui Dumnezeu și, dacă este deja printre noi, de ce trebuie să facă obiectul cererii noastre și să
constituie speranța rugăciunilor noastre? Pentru majoritatea oamenilor, Împărăția lui Dumnezeu este o stare
superioară la care se ajunge treptat, cu sau fără ajutorul lui Dumnezeu. Dar pentru creștini, Împărăția lui Dumnezeu
corespunde lui Isus Hristos, venit de la Tatăl în această lume, cu toată puterea harului mântuitor.
Astăzi, Împărăția lui Dumnezeu este invizibilă. Instaurarea definitivă a Împărăției Sale pe pământ este o imensă
speranță, speranța revenirii Sale. Când cerem „vie Împărăția Ta”, cerem ca Isus Hristos să revină, nu în mod spiritual,
în inima noastră, pentru că asta face deja prin Duhul Sfânt. Nu cerem să vină așa cum a făcut-o deja, dezbrăcându-Se de
divinitate. Ci să revină ca Rege, în slavă, ca Domn Atotputernic, ca Judecător al întregului pământ.
Când cerem: „Vie Împărăția Ta”, nu cerem o epocă de aur făurită de oameni, nici pe cea din reveriile poeților, ci
minunile Împărăției pe care ne-a promis-o Isus, sfârșitul și renunțarea sinceră la toate micile împărății pe care le-am
instaurat în viața noastră. Putem să începem de astăzi să trăim cerul pe pământ. Să fim deciși în a face această alegere!
 Duminică, 28 iunie

FACĂ-SE VOIA TA
Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.
(Psalmii 40:8)

D upă rugăciunea umilinței și cea a speranței, vine cea a ascultării. Speranța în Împărăția lui Dumnezeu nu poate
însemna să fugi de lumea prezentă, un pretext pentru a scăpa de responsabilitățile actuale. Această speranță este
opusul unei relaxări. Este prima condiție a credincioșiei de zi cu zi. Pentru a face voia lui Dumnezeu pe pământ
trebuie să știi care este voia lui Dumnezeu în ceruri. Cerul este împărăția pe care o așteptăm și o cerem, o lume în
care se împlinește voia lui Dumnezeu. Acest fragment din „Tatăl nostru” poate fi formulat astfel: „Facă-se voia Ta
astăzi pe pământ, cum se va face în ziua când vei veni în Împărăția Ta.” Ceea ce înseamnă că putem să începem să
realizăm pe pământ o parte din cerul pe care îl așteptăm, ascultând de Dumnezeu ca și cum Împărăția Sa deja ar fi
venit.
Ascultarea creștină anticipează Împărăția cerului; ea verifică autenticitatea speranței noastre. Împărăția, deși nu a
venit încă, ne consacră în toate domeniile existenței noastre prezente, făcând din noi precursori ai unei lumi mai bune
în mijlocul unei lumi dominate de dușman.
„Facă-se voia Ta.” I se dă adesea un sens pasiv acestei cereri, ca și cum voința divină s-ar limita la lucruri pe care
trebuie să le suferim: boală, doliu, încercări. Mulți creștini au obiceiul de a repeta aceste cuvinte cu răbdare și
resemnare, când trebuie să îndure un necaz care i-a lovit. Dar cererea are aici un sens activ și imperativ. Se aplică mai
degrabă în dreptul a ceea ce facem sau ar trebui să facem, decât în dreptul a ceea ce suferim sau ni se întâmplă.
Înseamnă: „Dă-mi puterea să fac voia Ta, fără să renunț pe parcursul evenimentelor.” În agonia din Ghetsimani, când
Isus spune: „Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26:39), nu este pe cale să accepte cu supunere
inevitabilul, nu se pune câtuși de puțin la dispoziția hazardului sau a sorții, ci Îi cere lui Dumnezeu să Îi descopere ce
așteaptă de la El și să Îi dea puterea de a accepta voia Sa în deplină ascultare.
Isus Hristos a împlinit deja voia Tatălui. A fost ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. În ce ne privește,
putem să Îi cerem lui Dumnezeu, prin credință, cu teamă și cutremur, ca ceea ce a împlinit El, credincioșia și ascultarea
Sa, să fie cu adevărat ale noastre și în noi.
Să ne rugăm Domnului: „Doamne, facă-se voia Ta în viața mea!”
 Luni, 29 iunie

DĂ-NE NOUĂ PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE

Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre,
căci El Însuşi îngrijeşte de voi.
(1 Petru 5:7)

A nii de după război au fost grei pentru multe dintre familiile spaniole: rații, șomaj, salarii de mizerie, locuințe
lipsite de cele mai elementare mijloace de igienă. Pâinea era raționalizată, rară și neagră. Nu pentru că ar fi fost
integrală, ci pentru că era făcută din fel de fel de tipuri de făină. José, unchiul din partea mamei, era șofer de
camioane. Transporta pește de la San Sebastian la Zaragoza, trecând prin Navarra, regiune în care, datorită
drepturilor sale istorice și a colaborării cu armata generalului Francisco Franco în timpul războiului civil, pâinea nu
era raționalizată. Acolo, oamenii aveau pâine albă, dulce și compactă, spongioasă, făcută din cea mai bună făină, cu
coajă strălucitoare și crocantă. Unchiul meu cumpăra câteva dintre minunățiile de pâini și, când sosea la Zaragoza,
ne aducea și nouă. Îmi amintesc că tata lua pâinile în mâini și le tăia în bucățele pe care le mâncam ca desert. Pentru
mine și frații mei, era un adevărat festin. Și astăzi, acasă la mine, nu aș putea să termin o masă fără să pun în gură, la
final, o bucățică de pâine.
Pâinea este alimentul de bază pentru milioane de persoane. Este simbolul a tot ceea ce avem nevoie pentru a
supraviețui. Până acum, Tatăl nostru ne-a invitat să cerem, în Numele Lui, voința și Împărăția divine. Acum trebuie să
cerem pentru noi, cu încrederea concretă și precisă a copilului care cere tatălui său de mâncare pentru a putea trăi. „Dă-
ne nouă astăzi”, spune Tatăl nostru, pentru că Dumnezeu este singura Ființă care deține totul, marele furnizor, iar omul,
creatura Sa, este cel care primește totul. Cu această rugăciune, redevenim creaturi alături de Creator, cu legături de
încredere care ne permit să plecăm și să venim fără nicio grijă, căci știm că avem un Dumnezeu care are grijă de noi.
Dar cererea pentru pâinea cea de toate zilele depășește nevoile noastre materiale. Cerem și pâinea prieteniei și
afecțiunii omenești, pâinea dragostei conjugale și a păcii familiale, pâinea sănătății și a bucuriei de a trăi, pâinea
libertății și a păcii sociale. Pâinea cea de toate zilele a Tatălui nostru reprezintă pâinea cerului, Cuvântul lui Dumnezeu,
pâinea vieții, cea care dă viață și hrănește credința noastră. „Este scris: «Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice
cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu»” (Matei 4:4).
Să ne hrănim astăzi viața din Cuvântul lui Dumnezeu!
 Marți, 30 iunie

IARTĂ-NE GREŞELILE NOASTRE

Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta!
După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!
(Psalmii 51:1)

N u s-a spus încă totul. Ca persoane cu responsabilitate morală, copii ai unui Tată iubitor, sfânt și drept, ne rămâne
în continuare să ne apropiem de El ca vinovați, cerându-I iertare pentru greșelile noastre. Cu toții Îl supărăm pe
Dumnezeu când ne îndoim de Cuvântul Său, păcat al necredinței; când abuzăm de harul Său, reclamând că nu ni-
L acordă mereu și mereu; când suntem nerecunoscători, uitând de toate ocaziile când ne-a arătat har; când suntem
egoiști și ne ocupăm doar de noi înșine; când mândria face din noi ființe autonome și independente; când nu avem
milă față de aproapele, judecând și condamnând cu o patimă neiertătoare; când ne place pacea mai mult decât
dreptatea și rămânem indiferenți la suferința altora; când ne refugiem în tăcere, complici în fața nedreptății și
perfidiei; prin toate acestea, suntem foarte adesea o ofensă continuă la adresa Tatălui care este în ceruri.
Dacă vreodată vom ajunge să credem că nu Îl mai rănim pe Domnul, dacă vom pierde nevoia vitală de a-I cere iertare,
înseamnă că am părăsit credința creștină. Un creștin nu este un om care nu greșește niciodată înaintea lui Dumnezeu,
ci este cel care trăiește pocăința și dureroasa stare de neputință prin care greșește față de Domnul. Pentru un creștin, a
trăi este echivalent cu a cere iertare Tatălui, căci știe că Isus a murit pentru păcatele lui ca el să aibă viața, pentru că știe
că toate păcatele i-au fost șterse prin cruce și îngropate cu Isus Hristos: „Dar Dumnezeu, măcar că eram morţi în
greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos” (Efeseni 2:5).
Fie ca Dumnezeu Însuși să ne pună pe buze rugăciunea de iertare. Aceasta este o minune a harului Său extraordinar.
Dumnezeu ne atrage la El, ne îmbrățișează și ne spune cu dragoste: „Cere-Mi iertare.” Prin aceste cuvinte, Dumnezeu
Se adresează acuzatorilor noștri… „Cere-Mi iertare”, și vei primi iertarea cerească, aceea care îți dă pacea și echilibrul
conștiinței. Această iertare este revelarea lui Dumnezeu. Nimeni nu Îl poate cunoaște pe Tatăl ceresc fără să fi fost iertat.
Nimeni, înaintea Lui, nu poate fi altceva decât un păcătos iertat. Așa cum i-a răspuns lui David când s-a rugat: „Zideşte
în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” (Psalmii 51:12), El ne oferă iertarea divină
și pune în noi un duh nou și statornic.
Să Îl implorăm pe Dumnezeu pentru iertare. Să ne mărturisim păcatele. Să ne recunoaștem defectele. El ne așteaptă.
 Miercuri, 1 iulie

PRECUM ŞI NOI IERTĂM GREŞIŢILOR NOŞTRI

Atunci, stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: „Rob viclean!
Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea
să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?”
(Matei 18:32-33)

A veam abia vreo doisprezece ani, dar eram foarte curios să știu cum funcțio­nează biserica protestantă pe care o
frecventa de câteva luni fratele meu, Adolf. Îmi doream mult de tot să îl însoțesc, însă el considera că eram prea
mic. Dar am așteptat și, într-o zi, momentul potrivit a venit. Fratele meu urma să participe la o piesă de teatru în
biserica lui, avea rolul de rege și am cerut să îl însoțesc. A acceptat și așa am intrat pentru prima dată în contact cu
Biserica Adventistă din Zaragoza. M-au întâmpinat câțiva tineri de vârsta mea și s-au purtat atât de bine cu mine,
încât am decis că nu voi pierde acele prietenii, pe care le-am păstrat chiar și șaizeci de ani mai târziu.
Piesa de teatru despre care am amintit era o adaptare a parabolei robului nemilos. Nu înțelesesem niciodată
povestea aceasta și am fost foarte impresionat. Regele avea un datornic care îi datora o avere imensă. Cum omul nu
putea să o restituie, regele i-a șters datoria. Celui iertat, un alt rob îi datora o sumă mică. Pentru că nu a putut s-o
plătească, creditorul lui l-a aruncat în închisoare. Regele a auzit, s-a supărat foarte tare din cauza aceasta și a decis, în
cele din urmă, să nu-i mai anuleze datoria robului nemilos. Așa că, depinde iertarea divină de iertarea noastră?
Iertarea înseamnă mai mult decât o conștiință liniștită. Iertarea divină ne determină să ne implicăm, nu poate fi nicio
secundă inactivă, nu poate să fie în mine fără să treacă pe la fratele meu. Nu putem să cerem: „Iartă-ne greșelile noastre”
fără să adăugăm imediat „și dă-ne harul de a ierta cum ierți Tu”. Personal, nu înțeleg și nici nu cred în implorarea iertării
dacă ea nu scoate din inima mea ura și resentimentul. Această cerere din Rugăciunea Tatăl nostru este, fără îndoială,
cea mai importantă pentru noi înșine, pentru iertarea noastră, dar aici este vorba, în același timp, și de o mare exigență,
pentru că ne obligă să fim consecvenţi și să îi iertăm și noi pe cei care ne greșesc.
Astăzi este timpul să iertăm și să trăim fără ranchiună. Nu amânați!
 Joi, 2 iulie

NU NE DUCE PE NOI ÎN ISPITĂ

Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui
să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.
(1 Corinteni 10:13)

Î nainte de a ști ce vrea Hristos să spună mai exact prin această cerere din „Tatăl nostru”, trebuie să înțelegem
semnificația a doi termeni: verbul eisenegkes, tradus în mod obișnuit prin „a pune”, „a induce”, poate însemna și „a
lăsa să cadă” și substantivul peirasmon, tradus prin „tentație”, și care înseamnă, la origine, „încercare”. Prin urmare,
o traducere corectă a frazei ar fi: „Nu ne lăsa să cădem în încercare.” Astfel tradus, textul este în acord cu Iacov 1:13:
„Nimeni, când este pus la încercare, să nu zică: «Sunt pus la încercare de Dumnezeu.» Căci Dumnezeu nu poate fi pus
la încercare ca să facă rău şi El Însuşi nu pune la încercare pe nimeni.” Deși este adevărat că nu Dumnezeu este cel
care ne pune la încercare, în același timp, nimic nu scapă de sub controlul voinței divine. „Nu ne lăsa să cădem în
încercare” înseamnă, așadar, că recunoaștem conducerea lui Dumnezeu în viața noastră. Ellen White spune: „Dar,
deși nu trebuie să ne descurajăm din cauza încercării, oricât de amară ar fi ea, noi trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu
să nu ne lase să fim duși acolo unde am fi târâți departe de El, din cauza dorințelor propriilor noastre inimi rele.
Înălțând rugăciunea pe care ne-a dat-o Domnul, ne predăm inimile spre a fi călăuzite de Dumnezeu, cerându-I să ne
conducă pe căi sigure” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 87).
Până când va veni Împărăția lui Dumnezeu, vom trăi într-o lume a tentațiilor și încercărilor. Prin această cerere,
Dumnezeu vrea ca noi să nu uităm realitatea lumii în care trăim. Suntem ispitiți prin tot ceea ce este contrar voinței lui
Dumnezeu: prin puterea întunericului, minciunii și violenței; prin puterea urii, bolii și suferinței; suntem ispitiți prin
puterea nedreptății. Toate acestea pun la încercare credința noastră în bunătatea și suveranitatea lui Dumnezeu. Dar
și prosperitatea, pacea și liniștea se pot transforma într-o ispită periculoasă, nu pentru că ne incită la îndoială, ci pentru
că ne pot face să-L uităm pe Dumnezeu. Pentru ispititor, ar fi o victorie dacă ar reuși să ne aducă într-o stare în care să
nu avem nevoie să veghem sau să luptăm cu ispita.
Prin expresia „nu ne duce pe noi în ispită”, arătăm că putem avea încredere. Dumnezeu este la volanul vieții noastre și
El „nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o
puteţi răbda.”
Astăzi, să nu cedăm tentației. Isus ne va ajuta.
 Vineri, 3 iulie

ELIBEREAZĂ-NE DE RĂU
Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine stăpânitorul lumii acesteia.
El n-are nimic în Mine.
(Ioan 14:30)

C uvântul grecesc poneron este folosit atât pentru a desemna răul, în general, cât și pentru a desemna pe cel rău.
Deși această cerere, „izbăvește-ne de cel rău”, este legată de cea precedentă din „Tatăl nostru”, ea are un sens
mult mai larg.În primul rând, Îi cerem lui Dumnezeu să controleze încercările prin care trecem; de această dată,
Îi cerem să ne scape de cel rău. Nu Îi putem cere lui Dumnezeu să ne ferească în totalitate de micile încercări pentru
că, adesea, ele fac parte din pedagogia de care Cerul se folosește pentru formarea caracterului nostru. Dumnezeu
permite astfel de încercări pentru a ne ajuta să ne încredem pe deplin în El. Dar cererea despre care vorbim aici se
referă la eliberarea de ispita majoră, de amenințarea care nu implică doar un pericol trecător sau o înclinație de
moment, ci căderea totală, adică de sub stăpânirea ilegitimă, incomprehensibilă și inexplicabilă a celui numit de
Scripturi Satana. Creaturi umane fiind, nu avem nicio putere împotriva lui, nicio apărare față de puterea sa.
Dumnezeu este superior celui rău; noi, nu. Și știm că acolo unde nu este Dumnezeu și acolo unde Domnul lipsește,
domnește celălalt, care câștigă și le promite victimelor sale: „Veți fi ca zeii.”
Nu este vorba de o simplă eliberare. Seducţia diavolească ne împiedică să vedem că suntem sclavii lui, că suntem
sub dominația lui. Cel mai mare pericol pentru un copil al lui Dumnezeu stă în a face față unei situații în care influența
spiritului lumii și căile ocolite ale celui rău sunt imperceptibile, unei situații în care putem cu ușurință să confundăm
valorile creștine cu cele pământești. Marea ispită constă în a ne determina să fim mândri de propria umilință, să ne
ignorăm adevărata condiție spirituală.
Eliberarea noastră de cel rău este deja asigurată și împlinită. Nu este vorba de o posibilitate sau de o conjunctură, ci
de un fapt. Este darul Celui care a venit în lume, ne-a luat locul, a rezistat ispitei și l-a biruit pe Diavol. Dumnezeu nu
intervine din înălțimea puterii Sale infinite, ci din adâncul slăbiciunii omenești. Eliberarea nu constă într-o iluminare
divină care îl trăsnește pe Satana, ci în viața pe care Dumnezeu a trăit-o pentru noi, prin Fiul Său, pe acest pământ, în
existența terestră a lui Isus. Asupra Lui, forțele răului nu au avut niciun fel de putere, așa cum spune apostolul Pavel:
„În toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).
Nu este obligatoriu ca Satana să ne guverneze viața. Isus ne poate elibera astăzi.
 Sâmbătă, 4 iulie

CĂCI ALE TALE SUNT ÎMPĂRĂŢIA, PUTEREA ŞI SLAVA

Ale Tale sunt, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava,
căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău! A Ta, Doamne, este domnia,
căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice! De la Tine vin bogăţia şi slava, Tu stăpâneşti peste tot, în mâna Ta sunt
tăria şi puterea, şi mâna Ta
poate să mărească şi să întărească toate lucrurile.
(1 Cronici 29:11-12)

T oate dovezile de text de care dispunem arată că doxologia prin care se termină Rugăciunea Tatăl nostru nu
aparține versiunii originale a lui Isus, ci a fost adăugată mai târziu, ca expresie a spiritului de adorare cu care a
primit și a păstrat biserica primară această rugăciune a Învățătorului. Atât în Vechiul Testament, mai ales în
Psalmii, cât și în Noul Testament, mai ales în epistolele lui Pavel, găsim aceste formule de rugăciune liturgică ce
recunosc și celebrează slava lui Dumnezeu.
După ce ne-am exprimat nevoia de pâine și iertare, după ce am cerut ajutorul divin în încercări și eliberarea de
puterea celui rău, trebuie să ne întoarcem din nou fața către Cel pe care Îl implorăm. La sfârșitul rugăciunii, ca act de
închinare, trebuie să ne afirmăm recunoștința față de Divinitate și de misterul suveranității Sale.
Faptul de a ne ruga prezintă două pericole: primul, de a nu ne gândi la ce spunem și de a repeta în mod automat
formule învățate cu care ne-am obișnuit; al doilea, mult mai general, de a nu ne gândi la Ființa căreia ne adresăm. Cea
mai bună rugăciune poate fi, fără să ne dăm seama, cea prin care credinciosul își descarcă inima înaintea Tatălui ceresc
și caută să găsească mângâierea. Rugăciunea plăcută lui Dumnezeu este cea care ține cont de prezența reală a lui
Dumnezeu, cea prin care stabilim un dialog cu El.
„Căci a Ta este...”, ne invită rugăciunea Tatăl nostru să rostim. „Căci a Ta este...”, se roagă și regele David. „Căci a Ta
este...” conține existența noastră autentică, ea aparține acestei rostiri. Conține ceea ce suntem sau ceea ce putem deveni,
grație împlinirii divine a cererilor și implorărilor noastre. Totul, în lumea de astăzi, de mâine și dintotdeauna, depinde
de recunoștința admirativă și de certitudinea ferventă că măreția, puterea, gloria, victoria și onoarea, precum și
Împărăția, bogățiile și puterea vin de la Tatăl nostru ceresc.
Vă invit astăzi să recunoaștem suveranitatea divină în viețile noastre. Amintindu-ne lucrul acesta, vom putea să
facem față cu bine dificultăților acestei zile.
 Duminică, 5 iulie

AMIN
Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat,
Începutul zidirii lui Dumnezeu...
(Apocalipsa 3:14)

A min” este un cuvânt evreiesc care a trecut în ritualul liturgic al primilor israeliți, apoi în cel al bisericii creștine,
ca expresie a mărturisirii sincere, a fervorii, a supunerii și a certitudinii congregației care se roagă și aduce laudă.
Conține ideea de perseverență fundamentală, solidă, în care se poate avea încredere. În Vechiul Testament,
cuvântul „amin” este atât manifestarea unui asentiment față de proclamarea blestemelor (Deuteronomul 27:14-26),
cât și un răspuns al audienței la cântarea psalmilor în închinarea la templu (Psalmii 41:13). Printre diversele sale
semnificații, putem cita: „așa să fie”, „desigur”, „cuvintele tale să se împlinească”, „cu adevărat”, „este confirmat” și,
în consecință, „în mod obligatoriu”. „Amin” era folosit atât în limbaj comun, cât și juridic și teologic: în ceremoniile
de învestitură, în pacte și alianțe, ca particulă emfatică pentru a exprima afilierea la cuvintele altcuiva, pentru a
confirma o decizie și, printr-o singură afirmare sau repetându-l, comunitatea de credincioși îşi exprima adeziunea la
rugăciunea sau cuvintele de laudă rostite.
În Noul Testament, „amin” era folosit în sinagogă. Adunarea saluta cu acest cuvânt elogiul sau lectura legii. Isus și
ucenicii au întâlnit aminul în închinarea de la sinagogă și astfel a trecut în cultul creștin, în care dăinuie drept cuvânt
liturgic universal. În Noul Testament, urmează după doxologiile și rugăciunile lui Pavel, încheie Rugăciunea Tatăl
nostru, e folosit la finalul majorității epistolelor, iar în Apocalipsa apare ca termen liturgic pentru confirmarea laudelor
și promisiunilor, atât în ceruri, cât și pe pământ. Isus, în evanghelii, îl folosește pentru a preceda cele mai solemne dintre
afirmațiile Sale: „Adevărat vă spun.”
Dumnezeul aminului profetului Isaia (Isaia 65:16) și Amin, Martorul credincios și adevărat, din Apocalipsa, sunt
însăși întruparea adevărului care are un mesaj special pentru biserica noastră, a laodiceenilor. El ne invită să acceptăm
și să ne identificăm, cu toată sinceritatea, cu rugăciunea-model și să rostim aminul final, asertiv, confirmativ, executoriu,
care ne asociază și ne implică în împlinirea sa providențială.
Când ne rugăm astăzi și ne încheiem rugăciunea prin „amin”, putem avea certitudinea că există în ceruri un
Dumnezeu care este atent la rugăciunile noastre, pentru a ne conduce viețile pe cel mai bun drum.
 Luni, 6 iulie

AJUNGE ZILEI NECAZUL EI

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste
lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine;
căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.
(Matei 6:33-34)

Î nvățăturile despre încrederea în Dumnezeu ocupă o bună parte a Bibliei. Înainte de a încheia Predica de pe Munte,
Isus amintește de atenția pe care o dă Dumnezeu păsărilor și florilor, cu aplicație la încrederea implicită pe care
credincioșii trebuie să o aibă în El: „Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar
mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Nu vă îngrijoraţi dar,
zicând: «Ce vom mânca?» sau: «Ce vom bea?» sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?» Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le
caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele” (Matei 6:30-32).
Îngrijorarea pentru nevoile de bază ale vieții, nesiguranța cu privire la cum vor fi acestea satisfăcute în vreme de
criză, dorința de a ne asigura un viitor prosper sunt juste și oportune într-o lume instabilă, în care dificultățile pot
schimba, în scurt timp, bunăstarea noastră. De ce S-a referit Isus la credința în Dumnezeu abordând aceste preocupări
logice și legitime ale credinciosului? Aici, învățătura lui Isus se rezumă la trei principii:
1. Trebuie să evităm neliniștea, nesiguranța și lipsa de încredere care se nasc din necredință. Suntem credincioși,
viața noastră este ancorată în făgăduințele lui Dumnezeu și, deși în aparență o situație poate părea fără ieșire, putem
să ne amintim: „Cerul întreg este preocupat de bunul nostru mers. N-ar trebui să îngăduim ca problemele și îngrijorările
vieții de fiecare zi să ne tulbure sufletul și să ne întunece fața” (Calea către Hristos, p. 88).
2. Să încercăm să luăm fiecare zi pe rând, pentru a nu ne scufunda din cauza problemelor zilei de mâine. „Îndeplinirea
cu credincioşie a datoriilor zilei de astăzi este cea mai bună pregătire pentru încercările de mâine. Nu îngrămădiţi laolaltă
toate răspunderile şi grijile zilei de mâine, adăugându-le zilei de azi” (Divina vindecare, p. 364).
3. Să Îl căutăm pe Domnul din toată inima și să lăsăm viața noastră în mâinile Lui. „Aceia care se călăuzesc după
principiul că slujirea și cinstirea lui Dumnezeu trebuie să fie ținta supremă vor constata că necazurile pier și că înaintea
lor se deschide o cărare netedă” (Hristos, Lumina lumii, p. 276).
Să luăm decizia de a fi fericiți doar pentru ziua de azi. Să profităm de bucuriile pe care ni le oferă Cerul. Să nu ne
îngrijorăm de vreo zi care încă nu a venit, pentru că există în ceruri un Dumnezeu...
 Marți, 7 iulie

VIN NOU ÎN BURDUFURI VECHI

Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altminteri, vinul cel nou sparge
burdufurile, se varsă, şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou trebuie pus
în burdufuri noi şi amândouă se păstrează. Şi nimeni, după ce a băut vin vechi,
nu voieşte vin nou, căci zice: „Este mai bun cel vechi.”
(Luca 5:37-39)

R ăspunsul lui Hristos la întrebarea despre post dă pe față confruntarea dintre iudaism și creștinism, dintre
tradițiile vechi și cele noi care încearcă să se instaleze, veșnicele probleme care survin în urma schimbărilor din
mediile religioase, înnoirea cerută de vremuri noi. În biserică sunt necesare schimbări? Care sunt burdufurile
vechi?
Vinul nou este conținutul, mesajul, pe care îl distingem de doctrină, este adevărul prezent. Cuvântul grecesc neos
înseamnă „nou în timp”, „recent”, „modern”, nu înseamnă de o natură nouă. Ellen White afirmă: „Învățătura lui Hristos,
deși era reprezentată prin vinul cel nou, nu era o doctrină nouă, ci descoperirea aceleia care se dăduse la început”
(Hristos, Lumina lumii, p. 228).
Burdufurile sunt recipientele, structurile, limbajul, metodele, tacticile și instituțiile în care este păstrat mesajul.
Burdufurile se învechesc și devin fragile, nu pot fi folosite pentru a se ține în ele vin nou. Așa că pentru vin nou este
nevoie de burdufuri noi, adică de strategii noi, de metode și mijloace noi, de forme și structuri noi; ele sunt noi, kainos,
în original, prin calitatea și natura lor, dar sunt diferite și au nevoie de înnoire și schimbare în ce privește activitățile și
planificarea. În mod curios, vinul vechi, despre care vorbește doar evanghelistul Luca, este bun, e chiar mai bun și
plăcut, pentru că este o trimitere la faptul că niciodată nu trebuie să uităm că de unde a provenit el, provine și vinul cel
nou.
Schimbările sunt necesare, dar numai în ce privește recipientul mesajului, iar nu în ce privește conținutul.
Dimpotrivă, în aceste vremuri de pierdere a identității, trebuie să protejăm mesajul nostru. Este o gravă greșeală să ne
definim semnele identitare după anumite practici sau structuri care, prin natura lor, sunt schimbătoare. Identitatea
trebuie determinată de doctrinele în care credem și de principiile după care trăim. Ceea ce definește o identitate nu
este recipientul, ci conținutul.
Trăsăturile ideologice ale identității noastre nu trebuie să se schimbe niciodată, dar orice altceva poate și trebuie să
se schimbe.
Să ne amintim că Dumnezeu ne poate ajuta să eliminăm din viața noastră ceea ce nu este necesar și să integrăm în
viața noastră ceea ce este necesar.
 Miercuri, 8 iulie

CINE NU ESTE CU MINE ESTE ÎMPOTRIVA MEA

Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu strânge cu Mine risipeşte.
(Matei 12:30)

E xistă în evanghelii două declarații ale lui Isus care, la prima vedere, par a se contrazice: „Cine nu este cu Mine este
împotriva Mea” (Matei 12:30) și „Cine nu este împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9:40). Înseamnă, oare,
același lucru, spus în mod diferit? Se contrazice Învățătorul? Avem aici două afirmații valabile și veritabile?
Trebuie spus, în primul rând, că diferă în totalitate contextul în care sunt făcute cele două declarații. Prima face parte
din polemicile lui Isus cu fariseii, care considerau că El face minuni cu puterea demonilor. Isus arată, prin răspunsul
Lui, că I-ar fi imposibil să se lupte cu demonii și să facă, în același timp, lucrările lor. Și apoi, prin analogie, aplică
afirmația la ucenici și la noi. A doua declarație este făcută într-un context domestic. Isus vrea să corecteze concepția
greșită și neclară despre criteriile de autenticitate a ucenicilor. Pentru a rezuma, iată ce dorea Isus să transmită prin
afirmațiile Sale: „Cu noi, dar împotriva noastră” și „în afara noastră, dar cu noi.” Primul episod vorbește despre
identitate, coerență internă între membri, iar al doilea vorbește despre toleranță, despre respectarea convingerilor
altora.
Identitatea implică conștientizarea unei apartenențe. Trăsăturile unei identități se manifestă atât prin ceea ce facem
și credem, cât și prin ceea ce respingem și negăm. Făcând o aplicație la biserica noastră, se poate spune că cei care omit
intenționat doctrinele fundamentale, cei care cedează pentru a nu fi diferiți, cei care se laudă că au depășit tabuurile,
iconoclaștii, criticii iresponsabili, cei care preferă să secularizeze doctrinele sunt cu toții împotriva lui Hristos; în loc să
adune, ei împrăștie. Nu pot sluji la doi stăpâni. Hristos cere din partea bisericii dedicare, adeziune totală şi loialitate.
Împotriva lui Hristos sunt și cei care au deformat mesajul adventist, legaliștii tenace; cei care depun plângere și îi
reclamă pe propriii frați, care au făcut din administrație și din instituții o armă permanentă de respingere; cei care
manifestă un spirit de critică și independență sunt și ei împotriva lui Hristos pentru că, departe de a întări biserica,
aceştia o divizează, o polarizează, o slăbesc (Matei 12:25).
„Cu Mine sau împotriva Mea.” Hristos nu ne-a dat alternativă. Adevărul este că nu putem pretinde uniformitate, ci,
mai degrabă, unitate în diversitate. Unitate în ceea ce este fundamental, diversitate în ceea ce nu este esențial.
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne ajute să fim întotdeauna alături de Isus, slujind cu credincioșie acolo unde
vrea El să fim.
 Joi, 9 iulie

CINE NU ESTE ÎMPOTRIVA VOASTRĂ

ESTE PENTRU VOI
Ioan a luat cuvântul şi a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci
în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.” „Nu-l opriţi”,
i-a răspuns Isus, „fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.”
(Luca 9:49-50)

E ra Săptămâna Mare și mă aflam în timpul serviciului militar. Deși se apropiau zile libere prin lege, șeful de
detașament a decis să nu dea permisie niciunui soldat ca să petreacă acele zile în familie. În Joia Mare, în timpul
nopții, în companie, soldații s-au distrat și au făcut o bătaie cu perne. Repede, sergentul de serviciu a intrat și i-a
certat:
– Huliganilor, nu respectați caracterul religios al acestor zile! De ce nu v-am găsit rugându-vă? Vă uitați și voi la Puyol
cum își face datoria în fiecare seară?
S-a făcut liniște. Unul dintre soldați, care era catolic practicant, i-a invitat pe câțiva să își spună rozariul. Când au
început, m-am ridicat la marginea patului. Sergentul s-a apropiat și m-a întrebat:
– Puyol, și tu spui rozariul?
– Nu, dar nu mi se pare corect să dorm în timp ce colegii mei spun rozariul.
A doua zi, ofițerul de gardă m-a chemat și mi-a spus:
– Puyol, ești în permisie până luni.
În textul de astăzi, Isus dă ucenicilor o mare lecție de toleranță activă. Apostolii credeau că autenticitatea creștină
are drept criteriu participarea la grupul de ucenici ai Învățătorului. Isus i-a corectat, spunându-le că a fi un ucenic
veritabil depinde de starea de spirit și de inimă: a fi sau a nu fi în favoarea lui Hristos. Ellen White a scris sute de pagini
pentru a demasca apostazia bisericilor creștine istorice și, în același timp, îi considera pe credincioșii lor drept
potențiali supuși ai Împărăției lui Dumnezeu și făcea următoarele declarații despre toleranță: „Mulți dintre catolici sunt
cei mai conștiincioși creștini și trăiesc în toată lumina care strălucește asupra lor, iar Dumnezeu va lucra prin ei”
(Evenimentele ultimelor zile, p. 138). „Din lucrurile pe care mi le-a arătat Dumnezeu, un mare număr de suflete va fi
salvat din mijlocul catolicilor. [...] Nu trebuie să aibă loc nicio ieșire care să atace bisericile celelalte, pentru că lucrul
acesta nu va face altceva decât să creeze un spirit de luptă, să astupe urechile și să închidă inimile în fața adevărului.
Noi avem de făcut o lucrare, dar nu de a dărâma, ci de a zidi” (Evanghelizare, p. 549).
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne ajute să fim mai înțelegători și prietenoși cu cei care nu ne împărtășesc
credința.
 Vineri, 10 iulie

FALSA BUNĂTATE A LUI SATANA

ŞI APARENTA CRUZIME A LUI ISUS
Petru L-a luat deoparte şi a început să-L mustre zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa
ceva!” Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru: „Înapoia Mea, Satano, tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile
tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.”
(Matei 16:22-23)

I sus S-a retras cu ucenicii în nordul Galileei. Le-a pus două întrebări: „Cine spun oamenii că sunt Eu?” și „Dar voi,
cine ziceți că sunt?”. Răspunsul lui Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” I-a făcut mult bine lui Isus
în acel moment. A început să le vestească ceea ce urma să se întâmple în scurt timp, că va avea de pătimit din cauza
conducătorilor religioși din Ierusalim și că avea să moară și să învieze a treia zi. Apoi s-a întâmplat ceea ce relatează
versetul de mai sus. Petru pare a fi întruchiparea bunătății, sfătuindu-L pe Isus să evite crucea, iar Isus pare a fi
întruchiparea cruzimii, favorizând, prin atitudinea Sa, suferința care Îl aștepta la Ierusalim.
Bunătatea lui Petru este falsă și chiar diabolică, prin faptul că Îl ispitește pe Isus în același fel în care fusese ispitit de
Satana la începutul lucrării Sale: să evite crucea, când tocmai fără cruce Diavolul ar fi ieșit învingător în marea luptă
(Ioan 12:31-32). Cruzimea lui Isus este aparentă, deoarece El nu ne spune „leapădă-te de tine însuți, ia-ți crucea și
urmează-Mă” (Matei 16:24), pentru ca apoi să ne lase vulnerabili și singuri, ci pentru a ne uni cu El și a ne oferi ocrotirea
Sa. Falsa bunătate a lui Petru constă în a confunda ceea ce vine de la Dumnezeu cu ceea ce vine de la oameni; aparenta
cruzime a lui Isus constă în a înțelege și a accepta ceea ce vine de la Dumnezeu, nu ceea ce oferă oamenii.
„Cântarul fals este un simbol al oricărei înșelăciuni, al oricărui artificiu care maschează egoismul și nedreptatea sub
aparența dreptății și virtuții. Dumnezeu nu tolerează deloc aceste practici. Respinge orice comportament fals. Egoismul
și lăcomia Îi produc repulsie. Nu tolerează o negociere la sânge, ci propune o plată corectă [...]. Când cineva se lasă pradă
egoismului sau unei conduite inadecvate, demonstrează că nu se teme de Domnul, nici nu respectă Numele Lui. Cei ce
au o relație cu Dumnezeu nu doar că resping orice nedreptate, dar și manifestă o milă și o bunătate ca ale Lui față de
toți cei cu care vin în contact” (Ellen White, Nuestra elevada vocación, p. 227, traducere liberă).
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu… să acceptăm astăzi voia Lui.
 Sâmbătă, 11 iulie

CINE DINTRE VOI ESTE FĂRĂ PĂCAT

SĂ ARUNCE CEL DINTÂI CU PIATRA ÎN EA
Iată-mă! Mărturisiţi împotriva mea în faţa Domnului şi în faţa unsului Lui: Cui i-am luat boul sau cui i-am luat măgarul? Pe
cine am apăsat şi pe cine am năpăstuit?
De la cine am luat mită ca să închid ochii asupra lui? Mărturisiţi, şi vă voi da înapoi.
(1 Samuel 12:3)

N evoia de a da pe față transparență și onestitate în administrația publică sau în biserică este ilustrată astfel de
apostolul Pavel: „Înţelegeţi-ne bine! N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe
nimeni” (2 Corinteni 7:2) și Îl caracterizează pe Isus: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46).
Ambii au fost calomniați cu mișelie de adversarii lor, deși realitatea este că cei corupți, frauduloși și necinstiți erau
chiar cei care i-au acuzat: „Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în
apostoli ai lui Hristos” (2 Corinteni 11:13). În episodul femeii adultere, Isus demască ipocrizia și impertinența
denunțătorilor: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea” (Ioan 8:7). Au plecat toți, unul
câte unul. Prin aceste cuvinte, Învățătorul a stabilit un important principiu moral: examenul de conștiință.
Este dureros de constatat cât de prolifică este corupția în aproape toate domeniile societății. În mod lamentabil,
acuzația și denunțul s-au transformat în mijloace de destabilizare, generând alertă socială. Și, în lipsă de probe, se
opresc în poarta tribunalului. Iar corupții cu „gulere albe” au din ce în ce mai mult impresia că nicio pedeapsă nu îi
poate ajunge, iar consecințele sunt dezamăgirea și lipsa de încredere față de cei care conduc.
Se constituie comisii de supraveghere, se înmulțesc cenzorii, se promulgă legi anticorupție, se vorbește mult, dar
soluția, conform Scripturilor, este alta: introspecția sau examenul de conștiință (Cine este fără păcat?). Reînarmarea
morală a societății, prin toate mijloacele de educare ce pot construi caractere ideale: familia, școala, literatura,
mijloacele de comunicare; sfârșitul relativismului moral care stabilește că fiecare epocă este așa cum e și că nu există
morală absolută; slujirea altora ca obiectiv de viață și de activitate profesională, adică „regula de aur”, și nu setea egoistă
de îmbogățire. În cele din urmă, restabilirea modelului hristic în toate domeniile: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să
nu mai păcătuieşti” ar trebui să fie rugăciunea noastră, căci există în ceruri un Dumnezeu…
Să decidem astăzi să proclamăm dragostea și iertarea lui Dumnezeu.
 Duminică, 12 iulie

PENTRU A NU OFENSA PE NIMENI

Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa
şi trage afară peştele care va veni întâi. Deschide-i gura şi vei găsi în ea
un ban pe care ia-l şi dă-li-l lor, pentru Mine şi pentru tine.
(Matei 17:27)

P erceptorii care colectau impozitele evreiești l-au întrebat pe Petru dacă Învățătorul lui plătea cele două drahme,
impozitul anual care era cerut iudeilor de la vârsta de douăzeci de ani și care era folosit pentru întreținerea
templului. Permis de romani, acest impozit era un simbol al unității și fidelității religioase a poporului evreu și a
nu-l plăti era considerată o gravă abatere de la loialitatea față de templu. Preoții, leviții și profeții erau scutiți de plata
lui. Petru a răspuns afirmativ, dar apoi, pe când erau acasă, Isus i-a demonstrat apostolului că El, prin calitatea Sa de
Fiu al lui Dumnezeu, era scutit. Și, cu toate acestea, i-a spus: „Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare,
aruncă undiţa şi trage afară peştele care va veni întâi. Deschide-i gura şi vei găsi în ea un ban pe care ia-l şi dă-li-l lor,
pentru Mine şi pentru tine.”
Isus a renunțat la dreptul de a fi scutit și, supunându-se unei legi care nu Îl privea, pentru a nu-i răni pe cei susceptibili,
i-a poruncit lui Petru să plătească impozitul
printr-un procedeu supranatural care dovedea condiția Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Ellen White comentează: „Hristos i-a
învățat să nu se așeze împotriva ordinii stabilite fără să fie nevoie. Pe cât era posibil, ei trebuiau să nu dea niciun prilej de
răstălmăcire a credinței lor. Deși nu trebuie să sacrifice niciun principiu al adevărului, creștinii trebuie să evite cearta ori
de câte ori este posibil” (Hristos, Lumina lumii, p. 371).
Și mai mult decât atât. În inima omenească a Mântuitorului găsim întotdeauna amabilitate și tact în raporturile Sale
cu alții și trebuie să privim acest fapt ca pe un ideal de inimă schimbată. „Pentru a nu-i ofensa” este un principiu creștin
de coabitare socială. Delicatețea creștină nu se întemeiază pe o situație în care totul i se cuvine creștinului, nu face uz
de titluri sau privilegii obținute, nici măcar nu își apără propriul interes; delicatețea este umilă, este contrariul
ostentației, nu lasă să se întrevadă nici intențiile și nici faptele, acționează cu dragoste și creează circumstanțele
necesare pentru a fi pusă în practică; nu lasă celuilalt impresia că îi este dator. Amabilitatea creștină este indulgentă,
asociază adevărul cu mila, evită confruntarea, îi stimează pe ceilalți și le respectă demnitatea, opinia și poziția, nu
rănește și nu umilește. Delicatețea este atentă la cele mai mici detalii; este o roadă a Duhului Sfânt.
Să Îi cerem lui Dumnezeu astăzi să ne ajute să nu ne ofensăm aproapele și să trăim astfel încât curtoazia și bunele
maniere să facă parte din caracterul nostru.
 Luni, 13 iulie

VOR FI PUŢINI CEI MÂNTUIŢI?

Isus umbla prin cetăţi şi prin sate, învăţând pe norod şi călătorind spre Ierusalim. Cineva I-a zis: „Doamne, oare puţini sunt
cei ce sunt pe calea mântuirii?”
El le-a răspuns: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă.
Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea.”
(Luca 13:22-24)

Z ilele lui Isus erau numărate. Nu mai era personajul popular urmat de mulțimi de oameni în Iudeea și Galileea.
Fusese părăsit de o bună parte dintre ucenici și era persecutat de autoritățile religioase. Luca relatează folosind
o expresie foarte semnificativă: „călătorind spre Ierusalim.” Se apropia de sfârșit, umbra crucii se reflecta asupra
Mântuitorului. Iată că, în aceste circumstanțe, a apărut întrebarea: „Cei mântuiți vor fi puțini?” Cine era omul care
întrebase? Pe cine reprezenta? În mod intenționat, Luca nu ne oferă nici numele și nici originea lui. Era un anonim,
nu reprezenta o anumită clasă socială, ci omul, în general; mai mult, îi personifica pe toți aceia care au întrebări
pentru Isus, care au încredere și cred în El (Îl numește Domn). În fine, este vorba de cineva interesat de mântuire. Îl
descoperise în Isus pe Mântuitorul?
Ce întreabă el de fapt? Care e tulburarea lui? Că vor fi puțini oameni mântuiți? Puțini sau mulți, cu ce schimbă asta
lucrurile? Era o simplă curiozitate sau era o întrebare care avea de-a face cu faptul că puțini Îl mai urmau pe Isus? Isus
fiind respins și persecutat de Sinedriu, cel care se afilia cu El se opunea pe față religiei oficiale și trăia sub amenințare.
Omul acesta știa și întrebarea lui putea fi expresia dorinței și a fricii, a unei dorințe arzătoare, sincere și a unor piedici
insurmontabile; o eventuală manifestare a unei ardori condiționate. Depindea mântuirea lui de numărul de ucenici?
Poate că nu ar fi dorit să aparțină unei minorități nepopulare? Ce avea mai multă valoare, reputația și situația socială
sau destinul său veșnic?
Răspunsul lui Isus pare să confirme frământările omului, pentru că El nu oferă un răspuns la întrebarea literală, ci
la motivațiile din spatele ei. Isus răspunde: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să
intre, şi nu vor putea.” Ușa ucenicilor și a mântuirii, deși stă deschisă tuturor, este îngustă și permite intrarea câte unei
singure persoane o dată. Nu putem să intrăm pe ea cu tot cu prieteni, vecini, familie sau cu societatea în care trăim,
pentru că este ușa deciziei personale. În același fel, nu putem să intrăm pe ea cărând „poveri” și „pachete” pe care le-
am achiziționat în lume. Pentru a trece, trebuie să renunțăm la toate acestea. Este o ușă în formă de cruce, șlefuită prin
dreptatea și dragostea lui Isus.
Să facem toate eforturile necesare pentru a intra pe poarta îngustă.
 Marți, 14 iulie

DARUL PROFEŢIEI ÎN BISERICĂ

Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor
spre zidire, sfătuire şi mângâiere.
(1 Corinteni 14:3)

Î ncă de la începuturile mișcării adventiste, unii s-au concentrat pe respingerea lui Ellen White ca profet și pe
atacurile îndreptate împotriva slujirii ei. Printre aceștia, amintim pe D.M. Canright, John K. Kellogg, A.F. Ballenger,
A.T. Jones, Ronald L. Numbers și Walter T. Rea. Cu toții au încercat să o discrediteze pe Ellen White, contestând
revelațiile și inspirația Duhului Sfânt în scrierile ei. Unii dintre ei au acuzat-o de plagiat; alții, ca Desmond Ford, au
afirmat că darul ei profetic nu era identic cu al profeților din scrierile canonice ale Scripturilor.
Slujirea profeților s-a încheiat odată cu cea a lui Isus? Ce este și ce nu este Ellen White pentru adventiști? Cum trebuie
să ne raportăm la darul profeției din biserică?
Nicio declarație din Noul Testament nu anunță încetarea profetismului. Profetismul va înceta odată cu celelalte
daruri spirituale „când va veni ce este desăvârșit” (1 Corinteni 13.10). Darul profeției era ceva obișnuit în biserica
apostolică și nimic nu ne indică faptul că ar fi fost de o altă natură decât cel al profetismului din Vechiul Testament.
Frédéric Godet spune: „El își are sursa într-o revelare a stării actuale, a evoluției și a viitorului Împărăției lui Dumnezeu.
Prin faptul că profetul transmite această revelație bisericii, se străduiește să o stimuleze și să o ridice la înălțimea
menirii ei” (Commentaire sur la Première Épître aux Corinthiens, II, p. 208).
Scrierile lui Ellen White nu sunt o a doua Biblie pentru adventiști. Vorbim despre texte inspirate, dar necanonice,
deoarece canonul Scripturii s-a încheiat cu Noul Testament și considerăm că orice manifestare spirituală sau
charismatică trebuie să se supună lui „stă scris...”. Ea însăși recunoaște: „Scripturile stabilesc în mod explicit că regula
după care orice învățătură și orice experiență trebuie să fie testate este Cuvântul lui Dumnezeu” (Vous recevrez une
puissance, p. 122). Așa cum spune versetul de astăzi, lucrarea profetesei Domnului a slujit și slujește pentru construirea,
încurajarea și mângâierea bisericii în aceste vremuri care precedă a doua venire a lui Hristos. Încă din adolescență am
fost un cititor asiduu al seriei „Mărturii pentru comunitate”, o mică lumină care m-a ajutat, m-a educat, m-a ferit de
problemele cu care se confruntă tinerii și m-a condus întotdeauna către cea mai mare lumină, Cuvântul lui Dumnezeu.
Să profităm astăzi de sfaturile profeților, pe care Dumnezeu le-a dat bisericii pentru consolidarea ei.
 Miercuri, 15 iulie

SCRIE! SCRIE!
Pot totul în Hristos, care mă întărește.
(Filipeni 4:13)

V iața lui Ellen White a fost presărată cu evenimente, unele dintre ele vesele, iar altele triste. Cele din urmă păreau
că dezmint dragostea lui Dumnezeu (decesul soțului când ea avea 53 de ani, decesul celor doi fii, opoziția pe care
o întâmpina din partea celor apropiați și din partea străinilor) și, la vârsta de 88 de ani, providența divină a părut
mai absentă ca niciodată din viața profetesei Domnului. Uneori, harul lui Dumnezeu nu se manifestă imediat, așa
cum cerem și sperăm noi. Dar când avem posibilitatea de a privi în urmă și de a judeca drept faptele reale,
recunoaștem că Dumnezeu nu ne-a abandonat niciodată.
Dintre toate minunile succesive pe care le-a trăit Ellen White, puține sunt atât de surprinzătoare ca importanța
lucrărilor sale ca scriitoare: „La vârsta de șaptesprezece ani, când toți prietenii mei au crezut că voi rămâne invalidă pe
viață din cauza accidentului sever pe care l-am suferit în copilărie, un vizitator ceresc a venit și mi-a vorbit: „Am o solie
pe care tu trebuie să o vestești.” De ce? am gândit eu. Cu siguranță, undeva trebuie să fie o mare greșeală. Din nou, mi-au
fost adresate cuvintele: „Am o solie pe care tu trebuie să o vestești. Scrie pentru oameni lucrurile pe care ți le spun.”
Până la data aceea, mâna îmi tremura și nu fusesem în stare să scriu nici măcar un rând. Am răspuns: „Eu nu pot să fac
lucrul acesta, nu pot să-l fac.” Din nou, mi-au fost adresate cuvintele: „Scrie! Scrie!” Am luat un creion, hârtie și am
început să scriu. Mi-e imposibil să estimez cât de mult am scris de atunci. Puterea a venit de la Dumnezeu. [...] Prin noi
înșine nu putem să facem niciun bine. Totuși, avem privilegiul de a intra într-o relație corectă cu Dumnezeu și de a
hotărî să ne facem partea în lucrarea aceasta, cu ajutorul Său, pentru ca ea să fie mai bună. Slava lui Dumnezeu se va
vedea în viața acelora care aduc la îndeplinire hotărârea aceasta cu umilință, și totuși fără șovăire. Știu lucrul acesta din
experiență” (Solii alese,
vol. I, https://m.egwwritings.org/ro/book/13851.550#550).
Același apostol care L-a auzit într-o zi pe Domnul spunând: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în
slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9) a scris, mai târziu, dintr-o închisoare romană, bisericii din Filipi:
„Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care mă găsesc mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, în
toată curtea împărătească şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos” (Filipeni
1:12-13).
Certitudinea darului profeției în biserică ne amintește astăzi că există în ceruri un Dumnezeu...
 Joi, 16 iulie

FAPTELE ÎI URMEAZĂ
Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! Da, zice Duhul,
ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!
(Apocalipsa 14:13)

A stăzi, 16 iulie 2015, comemorăm o sută de ani de la moartea lui Ellen White, care a decedat în casa ei din
Elmshaven (Statele Unite), la vârsta de 88 de ani. A suferit după ce, căzând, și-a fracturat șoldul pe 13 februarie
și din acel moment s-a stins cum se stinge o lumânare, după cum spunea fiul ei William. Timp de șaptezeci de
ani, slujirea ei ca profet a fost una prolifică. A primit ultima dintre viziuni, care privea tinerii, pe 3 martie 1915 și, cu
o săptămână înainte de a muri, ultimele sale cuvinte au fost: „Știu în cine am crezut.”
Au avut loc trei ceremonii de înmormântare: în duminica zilei de 18 iulie, în grădina din Elmshaven, casa în care a
locuit în ultimii ani ai vieții sale, ceremonie la care au participat patru sute de persoane. Luni, 19 iulie, la Richmond, San
Francisco Bay, unde credincioșii din Uniunea California și-au luat rămas-bun de la conducătorul spiritual și la care au
participat mai mult de o mie de persoane. În cele din urmă, duminică, 24 iulie, la Battle Creek, în cimitirul Oak Hill, unde
dorise să fie înmormântată, alături de soțul ei. A fost ceremonia cea mai importantă și care a atras cel mai mare număr
de oameni, mai mult de patru mii. Președintele Conferinței Generale, A.G. Daniells, a citit o biografie a profetesei
Domnului, arătând contribuția supranaturală pe care a avut-o în biserică și în lume. S.N. Haskell, președintele Uniunii
de Conferințe, a ținut predica bazată pe Psalmii 116:15 și Apocalipsa 14:13.
O sută de ani mai târziu, cu greu putem să facem o evaluare a ceea ce datorează biserica noastră slujirii lui Ellen
White. Convingerea fermă a vocației profetice, ca biserică a rămășiței; rolul evlaviei, speranței și reformei, care sunt
rezultate din așteptarea Revenirii; răspândirea universală a mesajului adventist, rolul instituțional în domeniul
educației, sănătății și publicațiilor și chiar structura administrativă a bisericii, toate au fost rodul binecuvântat al
sfatului său inspirat, al activității personale de susținere și de suport oferit conducătorilor, al călătoriilor sale și, în
special, al mărturiilor.
Periodicul Star din Sainte-Hélène (California, Statele Unite), din 23 iulie 1915, a dedicat un foarte amplu reportaj
vieții și lucrării lui Ellen White și, ca și cum ar fi fost o confirmare a cuvintelor biblice „faptele lor îi urmează”, articolul
a concluzionat: „Acum decedată, pentru totdeauna mesager.”
Să îi cerem lui Dumnezeu ca viețile noastre să fie o binecuvântare pentru alții.
 Vineri, 17 iulie

CREZI LUCRUL ACESTA?

Isus i-a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine,
chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi
crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”
(Ioan 11:25-26)

U na dintre cele mai triste zile din slujirea mea a fost cea de 20 decembrie 1987. În Colegiul din Sagunto, tânăra
Elena Muñoz, fiică a doi pensionari, foști slujbași în Departamentul Publicații din Spania, a murit zdrobită de un
zid în timp ce pregătea, alături de alți tineri, sărbătoarea de Crăciun. În timpul funeraliilor, cu toții, părinți,
profesori, elevi, prieteni și frați, am fost invadați de durere și neputință. La începutul predicii, am spus: „Este o zi
tristă, prea tristă, moartea ne-a răpit-o cu violență pe draga noastră Elena, ca și cum ne-ar fi smuls o bucată din
carnea noastră.” În inimile noastre de credincioși se învălmășeau numeroase întrebări pentru Dumnezeu, cu teamă
și evlavie: De ce, Doamne? De ce nu a ocrotit-o mâna Ta atotputernică pe copila Ta iubită?
Ceea ce a urmat a fost o încercare grea pentru credința noastră și consolarea de care aveam nevoie nu putea veni
decât prin credință. Doar prin credința care străpunge invizibilul, hrănește încrederea și speranța, prin credința care
se supune Cuvântului lui Dumnezeu. În Evanghelia lui Ioan, două cuvinte se repetă frecvent, „a crede” și „viață”, care
păstrează o relație inseparabilă de cauză-efect: „Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa
veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:40); episodul în care această relație este cel mai bine evidențiată este
cel al învierii lui Lazăr. Când rostește cuvintele: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va
trăi”, Isus răspunde la neputința credinței Martei și la durerea cauzată de moartea lui Lazăr, pentru că o luptă se ducea
între realitatea tragică a pierderii unei ființe iubite și speranța învierii viitoare, iar miza era credința ei. Întrebarea:
„Crezi lucrul acesta?” este una retorică, pentru a sublinia această miză.
În acea zi nefericită, am adresat aceeași întrebare tuturor celor apropiați, care sufereau în urma pierderii Elenei
Muñoz: Credeți că Isus este Mântuitorul lumii? Credeți că Isus este Viața? Credeți că ne iubește? Credeți că suferă
împreună cu noi? Credeți că a înviat din morți și a biruit moartea?
Să credem! Pentru că, „dacă vom crede, vom vedea slava lui Dumnezeu!” (Ioan 11:40).
 Sâmbătă, 18 iulie

MIE MI LE-AŢI FĂCUT

Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia
din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.
(Matei 25:40)

T extele din Scriptură care ne sunt adresate cel mai direct sunt cele care ne vorbesc despre misiunea bisericii în
lume. Doctrina socială a bisericii noastre nu este rezultatul unei simple reflecții teologice, nici al oportunismului
ecleziastic. Este o problemă de coerență cu Evanghelia și de fidelitate față de Cuvântul lui Hristos și față de
exemplul Său suprem: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare
pentru mulţi” (Matei 20:28) și „umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de
Diavolul”(Faptele 10:38). Dragostea, compasiunea, slujirea au fost exemplul Său și, pe baza lor, Isus va judeca lumea
la sfârșit.
Pe 19 și 20 octombrie 1982, valul de aer rece care aproape în fiecare an, în lunile octombrie și noiembrie, face ravagii
pe coasta mediteraneeană spaniolă a determinat o asemenea cantitate de precipitații, încât barajul mlaștinilor de la
Tous s-a prăbușit, eliberând din albia fluviului Jucar și a afluenților lui 2 500 hm³ de apă și aluviuni. Localități întregi,
cum ar fi Sollana, au fost inundate. Când apele s-au mai retras, au putut ajunge aici ajutoare trimise de peste tot din
Spania: haine, pături, alimente, corturi, material sanitar etc. Pe 23, s-a cerut ajutor umanitar prin mijloacele de
comunicare pentru scoaterea aluviunilor din case și distribuirea ajutoarelor colectate.
În acel Sabat, am organizat o echipă de intervenție pe terenul de sport al Colegiului din Sagunto. Profesorii,
personalul nedidactic și elevii majori (în total, patruzeci de persoane), însoțiți de echipa de la bucătărie și echipați cu
saci de dormit și câteva unelte, am plecat la Sollana cu un autobuz împrumutat de la un vecin din Sagunto. Primarul din
Sollana ne-a găzduit într-o școală nouă, care fusese inundată în bună parte, și am început să lucrăm. Am curățat case,
am împărțit locuitorilor pături, hrană și, mai ales, multe mesaje de încurajare și speranță. Cinci zile mai târziu,
ne-am întors la colegiu. Colegii și elevii care nu putuseră să ne însoțească ne-au primit ca pe niște eroi, dar noi nu am
considerat decât că am împlinit cuvintele lui Isus: „Mie Mi le-ați făcut.”
Pe parcursul acestei experiențe am simțit că Dumnezeu S-a putut folosi de viețile noastre într-un mod unic, pentru
a-i ajuta pe cei aflați în nevoie. Sunt experiențe care nu se uită și care sunt esența Evangheliei.
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne folosească în slujirea aproapelui.
 Duminică, 19 iulie

SIMONE, DORMI?
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm:
este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn, căci acum mântuirea
este mai aproape de noi decât atunci când am crezut.
(Romani 13:11)

R elatarea din evanghelii a vieții apostolului Petru spune că, de trei ori, acesta a adormit în momente importante
din viața sa.
Prima dată, Petru a adormit în momentul Schimbării la Față (Luca 9:28-36). Se apropia Săptămâna Patimilor și
Isus i-a luat pe Petru, Iacov și Ioan și i-a dus pe un munte să se roage. În timpul rugăciunii, fața și hainele Lui au început
să strălucească și, în acel moment, Moise și Ilie au apărut în slava lor și au vorbit cu El. Dar Petru și ceilalți ucenici
adormiseră și, din această cauză, nu au putut contempla slava lui Isus și nici auzi vocea din cer care confirma divinitatea
Învățătorului.
A doua oară, Petru a adormit în Ghetsimani (Marcu 14:32-42). Isus era tulburat, avea nevoie mai mult ca oricând de
susținerea alor Săi și de ajutorul lui Petru. Așa că i-a luat din nou pe Petru, Iacov și Ioan și i-a dus într-un loc unde se
întâlneau de obicei pentru a se ruga. Le-a cerut să se roage pentru El și pentru ei înșiși, ca să nu cedeze ispitei; între
timp, puțin mai la o parte, a făcut și El același lucru, plângând și transpirând sânge. De două ori însă i-a găsit adormiți,
cuprinși de somn: „Simone, tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi?”
A treia oară, Petru a adormit în închisoarea din Ierusalim (Faptele 12:6-11). Irod, Tetrarhul, îl ucisese deja pe Iacov
și voia să facă la fel cu Petru, pentru a intra în grațiile iudeilor. Dar Petru, prins în lanțuri într-o celulă, între doi soldați,
dormea liniștit. Un Înger al Domnului l-a lovit în coastă pe Petru pentru a-l trezi și a-l scoate din închisoare.
La fel ca Petru, dormim uneori când trebuie să fim treji și să veghem. Dormim când Dumnezeu Își manifestă puterea
pentru noi, când ne întărește credința și încrederea în El, când vrea să ne pregătească pentru momente dificile prin care
trecem ca să fim încercați. La fel ca Petru, dormim când Isus așteaptă colaborarea noastră responsabilă, dedicată și
activă. Dormim inconștienți când El este preocupat de faptul că în joc se află mântuirea sufletelor. Poate că dormim ca
fecioarele neînțelepte care așteaptă venirea Lui? Atenție! Pavel ne spune: „Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn,
căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut.”
Să Îi cerem lui Dumnezeu astăzi să ne ajute să veghem și să ne rugăm în orice clipă. Și astfel, vom fi pregătiți să
înfruntăm provocările vieții.
 Luni, 20 iulie

MOARTEA UNUI FIU

El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi,
cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?
(Romani 8:32)

M aria, originară din Zuera (Zaragoza, Spania) și soțul ei, Mauricio, au lucrat pentru părinții mei la sfârșitul
Războiului civil din Spania. El era vizitiul nostru: conducea un atelaj de transport urban, tras de un cal. Ea o
ajuta pe mama și avea grijă de mine pe când aveam doi ani. A trecut timpul și s-au întors în Zuera, la douăzeci
de kilometri de capitală, unde își aveau casa și terenurile. Dar Mauricio a murit și Maria a rămas singură, foarte
singură, însoțită doar de amintiri amare. Familia mea mergea an de an la Zuera pentru a pune flori la mormântul lui
Mauricio și al celor trei copii ai săi. Cuplul avusese, într-adevăr, doi fii și o fiică, dar toți muriseră. Una dintre aceste
morți tulbura fără consolare viața tristă a Mariei: cea a lui Antonio, cel mai mic dintre băieți, care fusese împușcat în
timpul Războiului civil, după ce fusese denunțat în mod josnic de un vecin din sat, deși nu împlinise încă șaisprezece
ani. În fiecare an, ca să mergem la cimitir, trebuia să trecem pe la poarta denunțătorilor. „Asasinilor! Asasinilor! –
striga Maria neconsolată – mi-ați ucis băiatul! Era doar un copil!” Scena s-a repetat an de an, până când, în cele din
urmă, a murit și Maria.
Am văzut durerea teribilă pe care o poate cauza pierderea unui copil. Am văzut norii doliului coborând asupra
vieților unor părinți; i-am văzut strigând, plângând, disperând, pierzându-și dorința de a trăi, întrebându-se: „De ce el?
De ce nu am murit eu în locul lui?”
Textul de astăzi ne vorbește despre darul Fiului lui Dumnezeu care a murit pentru omenire. A suferit Dumnezeu ca
oricare alt părinte în urma morții lui Isus? Moartea Fiului lui Dumnezeu nu a fost întâmplătoare sau neprevăzută.
Dumnezeu „n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți”. Darul Fiului lui Dumnezeu și moartea Sa
nedreaptă pe cruce au fost cea mai mare, cea mai importantă și cea mai dureroasă mărturie a Providenței divine în
această lume.
Să Îi mulțumim lui Dumnezeu că nu Și-a cruțat propriul Fiu ca să ne salveze și să îi oferim tot ce e mai bun în viața
noastră.
 Marți, 21 iulie

PEŞTELE
Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
(Faptele apostolilor 8:37)

C u mai mulți ani în urmă, am cumpărat o cărticică de rugăciuni pentru tineri, scrisă de Francisco Garcia-Salve,
intitulată El pez [Peștele]. În carte, autorul explică faptul că, până la sfârșitul secolului al XX-lea, Isus era numit
„Pește”. De asemenea, susține că, printre primii creștini, simbolul peștelui era frecvent și s-a păstrat în epitafuri,
inscripții și diverse reprezentări. În anumite perioade, creștinii persecutați reușeau să se recunoască între ei printr-un
semn distinctiv în formă de pește.
În timpul unei călătorii de studii, am vizitat catacombele din Roma, cimitirele subterane care serviseră drept refugiu
și loc de închinare pentru creștini în timpul persecuțiilor Imperiului Roman. Pe pereții acestor locuri se puteau vedea
simbolurile creștine ale Mântuitorului, bisericii, speranței creștine, Duhului Sfânt, pe care primii creștini le desenaseră
și pe care persecutorii nu puteau să le înțeleagă, spre deosebire de credincioși. Unul dintre cele mai frecvente simboluri
era peștele: uneori singur, alteori asociat cu crucea, cu un arc sau cu un vapor, legat de o ancoră sau aproape de un
porumbel. Cu siguranță că, la vederea acestor reprezentări, ei se simțeau încurajați, amintindu-și de Dumnezeul în care
credeau și pentru care își dădeau viața. Deși erau terorizați și trăiau în persecuție, se bucurau să afirme,
într-un fel sau altul, că mântuirea vine doar prin Isus. Puteau, în felul acesta, să înfrunte orice atac ar fi venit din partea
lui Satana.
Peștele era un simbol „secret” al bisericii primare și menirea lui era consolidarea luptei împotriva forțelor răului.
„Primii creștini erau deseori chemați să înfrunte puterile întunericului față în față. Prin amăgiri meșteșugite și prin
prigoană, vrăjmașul s-a străduit să-i abată de la dreapta credință. În vremea de acum, când sfârșitul tuturor lucrurilor
pământești se apropie cu pași iuți, Satana depune sforțări disperate să prindă lumea în cursă. El născocește multe
planuri pentru a ocupa mințile și a abate atenția de la adevărurile absolut trebuincioase mântuirii. În fiecare loc,
uneltele lui se grupează cu sârguință alături de aceia care sunt potrivnici Legii lui Dumnezeu. Arhiamăgitorul este la
lucru spre a introduce elemente de confuzie și răscoală și oamenii sunt plini de un zel care nu este în armonie cu
cunoștința pe care o au” (Faptele apostolilor, p .151).
Cheile secrete ale comunicării cu Domnul ne stau la dispoziție tuturor. Să le folosim astăzi. Să nu uităm că și spiritul
poate fi persecutat. Și este foarte important să reînnoim declarația supremă pe care o ființă omenească o poate face:
„Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.”
 Miercuri, 22 iulie

ATRACŢIA CRUCII
„Şi, după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”
Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară.
(Ioan 12:32-33)

C u câțiva ani în urmă, cu ocazia ceremoniilor de dedicare a noii biserici din campusul adventist din Collonges-
sous-Salève (Franța), au fost prezentate cele trei cruci ale clădirii: crucea exterioară, de pe fațadă, arată caracterul
sacru al edificiului. În interior, pe peretele amvonului este o cruce luminoasă care prezidează serviciile divine. În
cele din urmă, cea de-a treia cruce, din hol, face parte dintr-un basorelief din ipsos și rășină, reprezentând un rând
de brazde care se intersectează într-un punct și având scris, la bază: „Voi atrage la Mine pe toți oamenii.”
„A atrage”, minunat cuvânt, al cărui verb original, elkuo, înseamnă „a conduce la”, „a atrage cu putere”, așa cum un
magnet atrage fierul și oțelul. Reprezintă ceea ce a fost și este cu adevărat crucea, un puternic magnet spiritual,
irezistibil și transformator. Apostolul Pavel le spunea corintenilor: „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru
cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni
1:18). Crucea este instrumentul de reconciliere cu Dumnezeu (Coloseni 1:20). A-L urma pe Isus înseamnă a purta în
fiecare zi o cruce (Luca 9:23). Crucea, instrument de tortură, este viața, pentru că magnetul crucii exercită o atracție a
sensibilității și dragostei divine.
Să încercăm să ilustrăm atracția crucii: dacă luăm un magnet și câteva bucățele de oțel de forme și culori diferite,
magnetul le va atrage, fără excepție, pe toate. Dacă punem fărâmele de oțel pe o foaie de hârtie și, pe sub foaie, ducem
magnetul de la un capăt la altul, ele vor urma magnetul oriunde vom vrea. Dacă luăm o bară mică de oțel și o lăsăm
puțin să se magnetizeze, ea va dobândi puterea de atracție a magnetului și va atrage, la rândul ei, bucățele de oțel. În
același fel, crucea ne transmite și nouă puterea ei de atracție. Dar dacă îndepărtăm o clipă de magnet mica bară de oțel
și îi dăm câteva lovituri puternice cu o bucată de lemn, își va pierde cu desăvârșire puterea de atracție. Separarea de
cruce și ispitele lui Satana ne lipsesc de atracția crucii.
Să păstrăm în memorie: prin cruce, avem putere de atracție; fără ea, redevenim indivizi inerți, fără capacitatea de a
transmite iubirea mântuitoare a lui Isus.
 Joi, 23 iulie

CRUCE ŞI ÎNVIERE
Pe când Se suia Isus la Ierusalim, pe drum, a luat deoparte pe cei doisprezece ucenici şi le-a zis: „Iată că ne suim la Ierusalim
şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi ale cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte
şi-L vor da în mâinile neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată
şi să-L răstignească, dar a treia zi va învia.”
(Matei 20:17-19)

M atei menționează de patru ori moartea și învierea Mântuitorului. De trei ori atunci când Isus le spune ucenicilor
ce urmează să I se întâmple la Ierusalim (16:21; 17:22-23; 20:17-19); a patra oară, când autoritățile evreiești îi
spun lui
Pilat: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: «După trei zile voi învia.» Dă
poruncă dar ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul
şi să spună norodului: ’A înviat din morţi!’ Atunci, înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi»”
(27:63-64). În fiecare dintre aceste texte, moartea și învierea sunt anunțate în același context, ca fapte inseparabile
și inevitabile. Comparând evangheliile lui Matei, Marcu și Luca, descoperim că ceea ce li se vestea era de neînțeles
pentru ucenici: prima dată pentru Petru, ale cărui gânduri „nu [erau] gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale
oamenilor” (Matei 16:23); a doua oară pentru toți cei care „nu înţelegeau cuvintele acestea şi se temeau să-L întrebe”
(Marcu 9:32); și a treia oară, Luca spune că „ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri” (Luca 18:34). Cât despre preoți
și cărturari, nici ei nu înțelegeau nimic din misterul crucii și învierii lui Hristos. Au avut pretenția să închidă și să
sigileze ei înșiși mormântul lui Isus, pentru ca ucenicii să nu meargă să „fure” trupul.
O altă constantă care apare în relatările evangheliilor este că tuturor le-a fost frică. Marcu spune: „Ei erau pe drum
şi se suiau la Ierusalim, şi Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El” (Marcu 10:32).
Dacă ar fi înțeles că nu avea să fie moarte fără înviere și nici cruce fără biruință, ar fi înfruntat evenimentele cu
însuflețire și cu o altă stare de spirit. Satana are cel mai mare interes ca noi să respingem crucea și să negăm învierea.
Apostolul Pavel știa și de aceea a scris: „Cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor? Dacă nu este o înviere a
morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi, dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică
este şi credinţa voastră (1 Corinteni 15:12-14).
Învierea lui Isus este o dovadă în plus că există în ceruri un Dumnezeu și că are puterea de a-i mântui pe copiii Săi.
Să mulțumim astăzi cerului pentru Isus Hristos!
 Vineri, 24 iulie

ÎN LIPSA CRUCII
În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva
decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos,
prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu, faţă de lume!
(Galateni 6:14)

I slamul este astăzi una dintre cele mai importante religii ale lumii. Deși pare ciudat pentru musulmani, Isus are un
loc important în Coran, cartea lor sfântă. Din cele 114 capitole în care este împărțit, 15 vorbesc despre Isus și 93
de versete Îi sunt consacrate. În linii mari, Coranul Îl ridică pe Isus la un nivel la care niciun alt protagonist coranic
nu ajunge, în afară de Allah, bineînțeles. Relatările despre Maria și familia ei, despre Ioan Botezătorul, despre
nașterea și copilăria lui Isus sunt cele care predomină.
În plus, Hristos este numit întotdeauna „Isus, Fiul Mariei”, pentru a sublinia umanitatea Lui. Cu toate acestea, Coranul
consideră conceperea lui Isus ca fiind o lucrare a Duhului: „Și astfel, Mariei, fiica lui Imran, care și-a păstrat virginitatea,
i-am insuflat Duhul Nostru” (LXVI:12). Isus este considerat ca fiind musulmanul perfect. Venirea Lui a fost un semn al
lui Allah, o mărturie a milei divine, pe care Isus o dovedește prin minunile Sale. Isus confirmă Scripturile anterioare,
aduce Evanghelia și anunță venirea lui Mohamed, pe care Coranul îl confundă cu Mângâietorul promis de Hristos. A
doua venire a lui Isus este acceptată în tradiția heterodoxă prin Mahdi, personaj mesianic care va scoate lumea din
nedreptate și va instaura o domnie a dreptății și a păcii.
Onorat cu titlurile de Slujitorul lui Allah, Mesia, Cuvântul, un Spirit emanând din Allah, Isus este mai mult decât un
trimis, un profet, o creatură divină, dar nu este Dumnezeu. Mai mult, Coranul păstrează o tăcere absolută cu privire la
lucrarea mântuitoare a lui Isus, așa că neagă patimile și moartea Lui reală pe cruce. Fără cruce, islamului îi lipsește
noțiunea de dragoste a lui Dumnezeu pentru om și a omului pentru Dumnezeu; dimpotrivă, pentru musulmani, motiv
de laudă sunt supunerea și ascultarea față de Allah.
A înlătura crucea din speranța creștină înseamnă a o goli de sens. Fără cruce, creștinismul se reduce la o serie de
relatări morale antice, o listă de lucruri bune și câteva promisiuni pentru o viață mai bună. Axa în jurul căreia se învârte
Biblia este Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii (Ioan 1:36).
Vă invit să medităm astăzi la crucea lui Hristos, aducându-I slavă pentru sacrificiul pe care L-a făcut pentru noi, și la
valoarea imensă pe care o avem în ochii Lui.
 Sâmbătă, 25 iulie

HARUL
Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul
nelegiuirea şi în duhul căruia nu este viclenie!
(Psalmii 32:1-2)

S oția lui Ricardo Blanco Ferré studia Biblia, iar fiica sa, Alicia, era o membră loială a bisericii. În urma unui nefericit
incident, Ricardo a fost condamnat la 12 ani de închisoare. Pedeapsa părea excesivă pentru un delict înfăptuit în
grup, sub influența alcoolului, de un cetățean fără antecedente și cu o conduită, în mod obișnuit, ireproșabilă.
Avocații săi au cerut clemenţă Departamentului de Grațiere al Ministerului Justiției și cazul a fost admis în procedură.
Dar timpul trecea și răspunsul Consiliului ministerial nu sosea. Am auzit despre durerea acestei familii și m-am
hotărât să cer o întrevedere cu subsecretarul Ministerului Justiției, pe care îl cunoșteam deja în calitate de președinte
al Comisiei de Consiliere pentru Libertatea Religioasă. I-am explicat cazul, am pledat pentru Ricardo, i-am vorbit
despre har, iar el l-a sunat imediat pe directorul general de la Grațiere pentru a confirma existența recursului. A doua
zi, Ministerul Justiției l-a prezentat Consiliului ministerial și sâmbăta care a urmat, Ricardo Blanco m-a sunat pentru
a-mi spune, plin de emoție, că fusese grațiat. Îl iertaseră!
Psalmistul spune: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și cu păcatul acoperit!” Regele David știa din proprie
experiență ce înseamnă să fii grațiat după ce ai comis un delict; cunoștea bucuria iertării divine și a compus minunați
psalmi de pocăință din acest motiv (6, 32, 28, 51, 102, 130, 143), adevărate perle ale poeziei ebraice religioase.
Pentru cei care își recunosc păcatul și se pocăiesc, există posibilitatea iertării. Tot ce trebuie este să o cerem de la
Dumnezeu, invocând dragostea și harul Său: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este
Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui
Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!” (Romani 8:33-34). Grațierea de pedeapsa cauzată de greșelile și păcatele noastre
este imediată, nu își așteaptă rândul printre alte numeroase cereri trimise la tronul harului divin. Nu are nevoie de
procurori și avocați omenești, nu se aplică preferențial celor care au mediatori, prieteni care să pledeze pe lângă
Dumnezeu. Harul cerului este sigur, instantaneu!
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu care pledează pentru noi, în această dimineață, iertarea este posibilă! Să nu
rămânem neacoperiți de minunata stare de grație divină pe care Isus a pregătit-o pentru noi!
 Duminică, 26 iulie

NEONATOLOGUL
Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi
gustat în adevăr că bun este Domnul.
(1 Petru 2:2-3)

F ratele meu Pedro este pediatru neonatolog. Care este domeniul de activitate al medicului neonatolog? Se ocupă
de nou-născuți pe parcursul primelor 28 de zile de viață. În timp ce obstetricianul se ocupă de mamă în timpul
nașterii, neonatologul se ocupă de bebeluș, îl reanimează dacă este nevoie, îi face un examen medical,
diagnostichează eventualele probleme, boli sau malformații congenitale și stabilește tratamentul care trebuie urmat.
Munca neonatologului de asistență a bebelușilor prematuri, adică a celor care se nasc înainte de săptămâna 37 a
sarcinii și a căror greutate este sub 2,5 kg, merită să fie amintită în mod deosebit. Mortalitatea neonatală a scăzut
considerabil datorită acestor specialiști și a mijloacelor tehnologice pe care le au la dispoziție în zilele noastre.
Să ne gândim la neonatologii spirituali, care se ocupă de nou-născuții din familia lui Dumnezeu. Una dintre greșelile
care a făcut mult rău nou-convertiților și care, în multe situații, le-a cauzat moartea spirituală în primele săptămâni de
la nașterea din nou este ideea că, odată botezați, nu mai au nevoie de asistența și atenția unui pastor. Petru și Pavel ne
învață tocmai contrariul. Petru ne spune că nou-născuții în credință trebuie să beneficieze de „laptele duhovnicesc şi
curat” pentru a putea crește și supraviețui provocărilor vieții de creștin. Mai mult, apostolul Pavel le amintește
credincioșilor din Corint: „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă
vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi
suferi, şi nici acum chiar nu le puteţi suferi” (1 Corinteni 3:1-2). Ambii erau neonatologi spirituali.
Apropierea de frații noi ne permite să îi inițiem cu dragoste și atenție în viața lor cea nouă, să îi reanimăm, dacă este
nevoie, să detectăm tendințele și obiceiurile lumești din trecutul lor, astfel încât, cu ajutorul Duhului Sfânt și al unei
terapii spirituale adecvate, cu timpul, ei să se poată corecta. Este posibil să descoperim prematuritate, carențe și
malformații cu risc de moarte spirituală și să fie nevoie să le acordăm de urgență îngrijire intensivă neonatală, în spiritul
de unitate care ar trebui să existe întotdeauna în sânul unei biserici, pentru ca minunea pregătirii lor pentru viața
spirituală să se poată produce.
Vă invit să vă transformați astăzi într-un sprijin pentru noii credincioși. Dumnezeu vă poate folosi pentru a dezvolta
viața spirituală a celor nou-convertiți.
 Luni, 27 iulie

O MINUNE DIN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Căci acest fiu al meu era mort şi a înviat;
era pierdut şi a fost găsit.
(Luca 15:24)

W alter Flandera, profesor de științe la Colegiul Adventist din Bogenhofen (Germania), povestea cum mama sa, o
credincioasă adventistă de ziua a șaptea, suferea văzând că fiul ei se îndepărta de biserică pe măsură ce avansa
în studiile universitare. În Europa, națiunile și oamenii erau pe cale să se distrugă unii pe alții în culmea
freneziei și nebuniei fanatismului politic. Pentru Walter, Dumnezeul dragostei și al mamei sale fie nu exista, fie îi
abandonase.
Tulburarea femeii a ajuns la culme într-o zi, când Walter a fost recrutat pentru serviciul militar și a trebuit să meargă
la război. Biata mamă se gândea că poate aceea era ultima oară când își mai vedea fiul. Teama că moartea l-ar putea
răpi, în condițiile în care el se îndoia de Dumnezeu și nu acceptase sacrificiul lui Hristos ca garanție a mântuirii
personale, o tortura. Înainte de despărțire i-a dat un Nou Testament și i-a spus că se va ruga în fiecare zi ca Dumnezeu
să îi ocrotească viața. Apoi l-a îmbrățișat în hohote de plâns și s-au despărțit.
Ororile războiului au împietrit inima lui Walter și l-au făcut să se revolte până la indignare împotriva Dumnezeului
providenței pe care i-L prezentase mama lui. Nu a deschis niciodată Noul Testament pe care îl luase la război și nici nu
se mai ruga, așa cum obișnuia în copilărie; văzând murind atâția dintre camarazii lui, a refuzat să creadă că viața lui
depindea de Dumnezeu, convins fiind că, în orice moment, la rândul lui, putea fi victima războiului.
La un moment dat, în viața tinerilor, este nevoie ca religia pe care le-au transmis-o părinții să devină personală.
Uneori, această tranziție este însoțită de o criză care provoacă prăbușiri spirituale. Pe deasupra, dacă factori care țin de
mediu și de circumstanțe favorizează îndoielile, nesiguranța și frustrările, criza se poate dovedi dramatică și definitivă.
Dumnezeu nu e în necunoștință de cauză cu privire la acest proces. Providența Sa acționează pe parcursul experienței
noastre și conduce evenimentele în așa fel încât, în mod surprinzător și pe baza căutării noastre sincere, să regăsim
credința.
Dacă suntem pe cale să ne îndepărtăm de credință, dacă ne-am gândit să părăsim biserica, dacă ne simțim asaltați
de ispite să ne amintim că Domnul este dispus să ne arate, în cel mai evident mod, că există în ceruri un Dumnezeu...
 Marți, 28 iulie

„SÂNGELE LUI MĂ ACOPERĂ”

În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui,
iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său.
(Efeseni 1:7)

Î n 1944, forțele militare rusești au invadat Germania. Compánia lui Walter Flandera a fost luată prizonieră și dusă
într-un lagăr de concentrare rusesc. Era în plină iarnă. Au cunoscut acolo foamea, frigul și frica. Într-o zi, un ofițer
a sosit acolo unde se afla Walter și, împărțind grupul în două, a spus: „Cei din dreapta veți fi împușcați mâine
dimineață și cei din stânga, mâine după-amiază.” Flandera se afla în grupul celor din stânga. Nimeni nu a putut dormi
în acea noapte. Se auzeau plânsete, văicăreli, implorări de iertare, rugăciuni, blasfemii… Flandera păstra tăcerea.
Dimineața, plutonul de execuție era pregătit. Primul grup s-a așezat în șir indian și un ofițer le-a ordonat să alerge
pe esplanada înghețată care le stătea în față. Îndată ce au făcut asta, împușcăturile de mitralieră au răsunat până ce
niciunul dintre ei nu a rămas în viață. Oribil! Walter Flandera a simțit cum îl cuprindea o teribilă angoasă, și-a amintit
de mama lui, de credința pe care i-o inculcase, a încercat să se roage, să își amintească unele texte, a scos din raniță Noul
Testament și a căutat cu disperare o consolare. Nimic! „Doamne, ascultă-mă! Nu mi-am adus aminte de Tine. Nu Ți-am
fost credincios – a rostit el cu voce întretăiată – dar, dacă mă scapi de la moarte, Îți predau viața mea.” Și, fără să poată
termina, a început să plângă, neconsolat.
Câteva ore mai târziu, același pluton de execuție a revenit. Același ordin… Walter a alergat din toate puterile. În urma
lui, auzea respirația galopantă a cuiva care alerga la fel ca el. Gloanțele șuierau din toate părțile. Foarte repede un glonț
l-a lovit pe omul care alerga în urma lui și, în cădere, acesta l-a trântit la pământ, iar trupul lui a rămas sub cel al
muribundului. Sângele a țâșnit din abundență din vena jugulară secționată, scurgându-se peste cele două trupuri
întinse la pământ. Walter a observat cum fluidul vâscos îi acoperea corpul. Mitralierele au încetat. Când ofițerul a trecut
pe lângă ei pentru a le da lovitura de grație, le-a tras câte un picior și și-a văzut de drum. Walter Flandera era în viață,
sub un cadavru! Înainte ca trupurile moarte să fie adunate, Flandera a fugit fără să știe nici cum, nici unde. Apoi și-a
respectat promisiunea și, la sfârșitul războiului, și-a terminat studiile și și-a dedicat viața educației creștine, la Colegiul
Adventist din Bogenhofen (Germania).
Așa L-a redescoperit Flandera pe Dumnezeul mamei și al copilăriei lui. Dar a mai descoperit ceva, mai concret: că
sângele lui Hristos, vărsat pe cruce, ne răscumpără. Să nu uităm astăzi că suntem în viață datorită sângelui lui Hristos.
 Miercuri, 29 iulie

CE SUFERINŢE NE LIPSESC?
Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc
ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este biserica.
(Coloseni 1:24)

C u ani în urmă, la o întâlnire de Consiliu Anual al Diviziunii Euro-Africa, noi, președinții câmpurilor din Europa
Occidentală, așteptam cu neliniște sosirea reprezentanților din țările blocului comunist. Autoritățile nu le
permiteau întotdeauna să călătorească, dar atunci când o puteau face ne povesteau lucruri bulversante care li se
întâmplau pastorilor și membrilor bisericii din aceste țări: încarcerare, muncă în mine, tortură, foame, falși pastori
infiltrați de guvern. Pe atunci, a apărut o cărticică intitulată Torturat pentru Hristos, scrisă de Richard Wurmbrand,
pastor evanghelic fondator al Bisericii Subterane. În ea, autorul citează nume de bărbați și femei care au fost eroi
martiri ai bisericii din acele vremuri.
Textul de astăzi, scris în prima perioadă de captivitate a lui Pavel la Roma, a făcut obiectul celor mai diverse
interpretări. Apostolul vorbește despre faptul că el completează suferințele lui Hristos pentru biserică. Cum trebuie
înțeles acest text? Suferințelor răscumpărătoare ale crucii nu le lipsește, bineînțeles, nimic. Tot ce trebuia să se întâmple
s-a împlinit cu prisosință prin Mântuitorul. Nu se poate deduce că Pavel atribuie suferințelor sale o valoare ispășitoare
pentru iertarea propriilor păcate sau pentru iertarea păcatelor altora. Despre ce suferințe vorbește Pavel aici?
Suferințele lui Hristos la care se referă Pavel se regăsesc în contextul bisericii, care este trupul Său; nu este vorba
despre suferințele prin care a salvat omenirea. Cuvântul grecesc thlupseos, tradus prin „suferințe”, nu este folosit
niciodată pentru a desemna suferința lui Hristos pe cruce. Reiese că aici este vorba despre suferințele apostolice, acelea
care au fost îndurate cu scopul de a predica Evanghelia, de a proclama și apăra adevărul în timp și în spațiu pentru
extinderea bisericii în lume, prin lucrarea credincioșilor: „Cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba
încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl” (Ioan 14:12). Și suferințele, persecuțiile și
lipsurile îndurate de-a lungul misiunii sunt un semn al identificării cu Hristos, așa încât suferințele noastre, aici și acum,
sunt și ale Sale: „Dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos ca să vă bucuraţi şi să vă înveseliţi
şi la arătarea slavei Lui” (1 Petru 4:13).
Credeți că o durere ne poate apropia de Dumnezeu? Aceasta este făgăduința Lui. Nimic să nu ne separe astăzi de
iubirea divină.
 Joi, 30 iulie

VIVE LA VIDA!
Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească.
Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.
(Ioan 10:10)

V ive la vida!”(Trăiește viaţa!) a fost tema unei campanii de evanghelizare pe care am organizat-o în Spania acum
câțiva ani. Am avut privilegiul să predic timp de o lună în orașul Murcia. Cu câteva zile înainte de deschidere au
fost împărțite mii de invitații, s-au făcut anunțuri în presă și la radio și s-a instalat pe fațada bisericii un afiș mare
cu mottoul campaniei. Angelita, soția pastorului bisericii, a întâlnit într-o zi un tânăr care locuia la câțiva pași de locul
de închinare. Avea cam douăzeci de ani, era trist, cu ochii stinși şi, în ciuda vârstei, părea plin de dezamăgire. Ea i-a
vorbit despre campania de evanghelizare, l-a încurajat și i-a dat un program. Tânărul a ascultat, a întrebat unde se
țin conferințele și s-au despărțit. Angelita a sperat să îl vadă pe tânăr trecând pragul bisericii, dar nu a avut ocazia.
Într-o după-amiază mă îndreptam spre sală pentru a ține prezentarea, când am văzut că multe persoane urmăreau
un balcon de la etajul al treilea. Nu era nimeni acolo, dar când mi-am întors privirea am văzut o pată enormă de sânge
pe asfalt, de abia acoperită cu nisip. I-am întrebat pe trecători și mi s-a spus că un tânăr se aruncase de la etajul al treilea.
Cum este posibil ca, atât de aproape de locul unde se proclama viața, cineva să își fi luat viața? Când i-am spus Angelitei
despre asta, s-a ridicat, și-a luat capul în mâini și a spus: „El este! El este!” Presa a confirmat în zilele următoare moartea
tânărului care fusese atât de aproape de viață, dar nu putuse să o apuce. Titlul prezentării mele din ziua suicidului a
fost: „Sufletul: raiul meu sau iadul meu.” Era clar că în sufletul acestui tânăr fusese un infern.
Lucru cert și trist este că Satana vine doar ca „să fure, să junghie şi să prăpădească”. Dar Hristos vine pentru ca noi
să avem viața. În ce constă viața pe care ne-o oferă Hristos? Apostolul Ioan ne răspunde: în a avea pace interioară,
adevărata pace pe care El ne-o dă (Ioan 14:27); în a birui frica prin iubire (1 Ioan 4:18); în a trăi în armonie cu Legea
lui Dumnezeu (Ioan 15:10); în a păstra o comuniune perfectă cu Isus (1 Ioan 5:12).
Să Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute ca astăzi să ne trăim viața după voia Lui.
 Vineri, 31 iulie

SCRISORI DE LA HRISTOS
Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui,
nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table din piatră,
ci pe nişte table care sunt inimi de carne.
(2 Corinteni 3:3)

C e este aceea o scrisoare vie? Cine este o scrisoare vie și cum au fost scrise epistolele la care se referă apostolul
Pavel? Ținând cont de text, ceea ce vrea Pavel să spună este că oricând, dar mai ales când intervine îndoiala sau
când lucrarea lui Hristos în lume este ignorată, noi suntem chemați să Îl reprezentăm înaintea oamenilor până la
revenirea Sa. Fiecare dintre noi este o scrisoare deschisă, vie, o probă și o mărturie convingătoare despre bunătatea
și adevărul Său, cel mai bun argument pro sau contra lui Hristos.
O scrisoare vie este un mesaj trimis lumii prin mărturia vieții persoanelor care se numesc creștini. Biserica este o
scrisoare, un certificat al lui Hristos, semnat de El, acreditat de El, prin care Autorul și expeditorul poate fi cunoscut,
este expresia vie a unei solii pe care Hristos o transmite oamenilor. Aceste epistole dictate de Hristos nu au fost scrise
cu cerneală, de oameni sau prin metode omenești, ci cu Duhul lui Dumnezeu care, așa cum Isus îi spune lui Nicodim,
împlinește în noi o lucrare nevăzută, o transformare profundă asimilată nașterii din nou în Isus Hristos: „Căci, dacă este
cineva în Hristos, este o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17).
Și materia pe care este scris mesajul este materie vie, nu tăblițe de piatră ca cele ale lui Moise, ci inimă de carne. Ar
fi fost mai logic ca Petru să compare inima de carne pe care scrie Duhul Sfânt cu hârtia, care este în mod normal folosită
pentru a scrie scrisori, dar el a dorit să facă trimitere la noul legământ, în care, așa cum spune Ieremia, Domnul promite:
„Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor” (Ieremia 31:33).
Suntem scrisori ale lui Hristos, mesaje de viață, fapte care vorbesc cu mai multă putere decât cuvintele. Suntem
conștienți de asta? Ne dăm seama de responsabilitatea enormă pe care o avem ca mesageri ai adevărului creștin?
Să ne reînnoim astăzi legământul cu Hristos. Să Îi cerem ajutor pentru a putea reprezenta cu demnitate marea
onoare de a fi un creștin răscumpărat pentru a locui în locuințele cerești.
 Sâmbătă, 1 august

DINCOLO DE EVANGHELII
Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne,
care nu sunt scrise în cartea aceasta.
(Ioan 20:30)

R elatarea despre patimile lui Hristos trebuie să fie adevărată, nu poate fi închipuită, nu poate fi rodul imaginației
apostolilor sau nişte mituri rezultate din credința postpascală a evangheliștilor. Doar dacă este autentică, istorică, îi
putem acorda credibilitate și putem fi de acord cu lucrarea de mântuire înfăptuită de Hristos în acea săptămână. Orice
ar fi, cel puțin unul dintre personajele cele mai importante ale istoriei crucificării, Ponțiu Pilat, a existat și a lăsat urme
dincolo de evanghelii.
Mai mult decât atât! Ce informații despre Isus și viața Sa putem găsi în alte documente în afară de textele biblice?
Cum au primit evreii și latinii ecoul evenimentelor evanghelice? În anul 115, Tacit, istoric roman, vorbind despre
persecuțiile împăratului Nero împotriva creștinilor, a scris: „Numele «creștin» vine de la numele lui Hristos, care a fost
condamnat sub domnia lui Tiberiu, de procuratorul Ponțiu Pilat...” (Anale, 15.44). Dintre sursele evreiești, opera lui
Josephus, istoric contemporan cu Pavel, și Talmudul sunt cele mai semnificative. Josephus, în lucrarea sa Antichități
iudaice, îi citează o dată pe Ioan Botezătorul și de două ori pe Hristos; iar Talmudul, și mai valabil și explicit, spune: „Nu
s-a găsit nimeni care să dea mărturie în favoarea Lui, așa că a fost atârnat în ajunul Paștelui.”
După cum afirma Petru: „În adevăr, v-am făcut cunoscute puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos nu
întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui” (2
Petru 1:16). Evenimentele patimilor lui Hristos, desfășurate de Paști, așa cum le găsim în evanghelii, sunt mărturia vie
a celor care au luat parte la ele, le-au trăit. Prin intermediul acestei mărturii, semnificația spirituală profundă pe care
teologia creștină a dat-o evenimentelor devine reală și validă, astăzi și în secolele ce vor veni, la fel de reală și validă ca
faptele pe care ea se întemeiază.
Dincolo de tot ceea ce s-ar putea spune, există o dovadă fundamentală care demonstrează veridicitatea relatării
sfinte despre Isus, și anume puterea ei transformatoare în viața omului. Mii de persoane pot da mărturie despre modul
în care Isus le-a schimbat viața. Nu există putință de tăgadă. Ceea ce a făcut în viața mea și în viața dumneavoastră este
un adevărat miracol!
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu… este momentul să Îl rugăm să folosească viețile noastre pentru a face
cunoscută și altora istoria mântuirii, faptul că Isus S-a născut, a trăit și a înviat din morți și este gata să revină.
 Duminică, 2 august

FAŢA LUI ISUS

El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele.
(Matei 17:2)

C um era Hristos? Un artist spaniol, Luis Menéndez Pidal, a realizat, în 1920, un desen în creion, bazat pe ceea ce se
presupune că ar fi urmele lăsate de fluidele capului lui Hristos mort pe giulgiul din Torino. El I-a redat fața plecând
de la acest negativ. Prin tehnica de carbon 14 s-a demonstrat că țesătura datează, totuși, din Evul Mediu. Iar
desenul pretinde să descrie fața lui Hristos mort, în timp ce evangheliile și epistolele ne arată un Hristos viu, prin
descrierea trăsăturilor Sale morale, a calităților Sale spirituale reflectate pe chipul Său. Iată câteva exemple.
Un text din Luca ne spune că Hristos avea fața hotărâtă: „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus
Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim” (Luca 9:51). Anumite caractere se fortifică atunci când se confruntă
cu adversitatea; fața lui Hristos era ca a celor care, în fața încercării, se dovedesc a fi hotărâți, îndrăzneți, senini şi
curajoși.
Petru ne descrie o față care nu face compromis cu păcatul: „Dar faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul” (1
Petru 3:12). Această față dovedește precizia morală cu care Dumnezeu tratează răul. Hristosul din evanghelii nu și-a
ascuns nemulțumirea față de cinismul fariseilor (Marcu 3:5).
În Ghetsimani, fața lui Hristos exprimă totodată implorare și supunere: „A căzut cu faţa la pământ şi S-a rugat, zicând:
„Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei
26:39). Hristos simțea greutatea păcatelor rasei umane, dar accepta voia Tatălui. Greșeala păcatului a însemnat agonie
pentru sufletul Lui, iar fața Lui exprima ascultare hotărâtă.
Pe cei care L-au condamnat și L-au asasinat cu o ură feroce, Hristos i-a privit având pe față o expresie a iubirii
compătimitoare: „Atunci L-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii şi L-au pălmuit” (Matei 26:67), o față însângerată de
o coroană de spini. Acest chip era răvășit de furia manifestată a celui rău, pe care El a suportat-o cu fermitate. Un
exemplu minunat pentru noi! Pe Muntele Schimbării la Față, „faţa Lui a strălucit ca soarele” (Matei 17:2).
Cu toții putem avea chipul lui Hristos, putem reproduce în viața noastră, prin Duhul Sfânt, trăsăturile Sale de caracter
(2 Corinteni 3:18). Aceasta să fie rugăciunea noastră de astăzi.
 Luni, 3 august

NU CUMVA SUNT EU, ÎNVĂŢĂTORULE?

Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul şi I-a zis: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?”
(Matei 26:25)

I sus și Iuda se aflau față în față. Deși între versiunile ultimei cine prezentate de cei patru evangheliști sunt diferențe
importante, există aspecte pe care niciunul dintre ei nu le omite: declarația lui Isus că va fi trădat de unul dintre
cei doisprezece și reacțiile ucenicilor. Cu toții avuseseră impresia că trăiesc momente foarte grele și că ceva
important avea să se întâmple, dar când Învățătorul a rostit cu tristețe: „Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi
Mă va vinde” (Ioan 13:21), ei au fost cuprinși de o mare tristețe și au început să dea glas strigătului conștiinței: „Nu
cumva sunt eu, Doamne?” (Matei 26:22).
La masă, în jurul Mântuitorului, existau oameni cu două tipuri de conștiință: conștiințele celor unsprezece (chiar și
cea a lui Petru, care avea să se lepede de El de trei ori), sensibile, deschise, sincere; și conștiința lui Iuda, insensibilă,
închisă, ipocrită. Isus a făcut apeluri, de fiecare dată mai directe, la conștiința lui Iuda:
1. În timpul spălării picioarelor, Isus a mângâiat în tăcere picioarele ucenicilor.
2. La masă, Isus a spus: „Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde” (Matei 26:21). Ceva mai târziu, Domnul
precizează: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde” (Matei 26:23). A recurs apoi la amenințare directă:
„Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului!” (Matei 26:24). Ioan se apropie de Învățător și Îl întreabă:
„Doamne, cine este?” Și Isus răspunde: „«Acela căruia îi voi întinde bucăţica şi i-o voi da.» Şi a întins o bucăţică şi a dat-
o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul” (Ioan 13:26). Și ultima încercare de a vorbi direct inimii lui Iuda a fost răspunsul
Său la întrebarea ipocrită a ucenicului: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” Isus i-a răspuns: „Da, tu ești.”
3. Textul spune că în acel moment Satana a intrat în Iuda, iar Isus i se adresează: „Ce ai să faci, fă repede” (Ioan
13:27).
4. Trista relatare despre Iuda și conștiința lui se încheie cu declarația sinistră a evanghelistului: „Iuda, după ce a luat
bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte” (Ioan 13:30).
Când conștiința rămâne insensibilă la invitațiile binevoitoare ale Domnului, dispare lumina lui Dumnezeu și ne
învăluie întunericul orbirii și al nebuniei. Satana ia în stăpânire viața noastră și nimeni nu poate să își imagineze la ce
adâncimi ale răului putem ajunge. Iuda L-a dat pe Isus în mâinile dușmanilor Săi și apoi s-a spânzurat.
 Marți, 4 august

NU MĂ VOI LEPĂDA DE TINE!

Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.
(Matei 26:35)

V iaţa lui Petru ilustrează mai bine decât cea a oricărui ucenic metoda pedagogică a lui Hristos” (Educație, p. 70).
Spontan, impetuos, curajos, încrezător în el însuși, generos în iertare. Evangheliștii relatează felul în care, cu
iubire și răbdare, în mod inteligent, Isus îl mustră, îl învață umilința, ascultarea și încrederea, transformându-i
caracterul. Una dintre cele mai semnificative și decisive experiențe ale vieții sale a fost lepădarea de Hristos în curtea
casei marelui-preot și pocăința care a urmat.
Petru, apostolul convertit, purtătorul de cuvânt al tuturor, Îl iubea cu adevărat pe Învățătorul său și avea încredere în
El. Cum se explică faptul că s-a lepădat de El de trei ori? Cum este posibil să ajungă până acolo încât să jure strigând că nu
Îl cunoaște pe Isus? Care a fost păcatul lui Petru? Bietul Petru! Avea o conștiință sinceră, plină de intenții bune, dar
nestatornică. Nu se cunoștea pe sine însuși. Păcătuia prin exces de încredere; eșua crezând că este mai puternic, motivat
de vanitate și autosuficiență. Petru păcătuia prin superficialitate. Păcatul lui era de a părea și a nu fi, de a nu fi aprofundat
realitatea experienței sale religioase. Este mult mai greu să trăim în fiecare zi credința pe care o avem în Dumnezeu decât
să murim într-un moment de sacrificiu.
Spre deosebire de Iuda, pocăința lui Petru a fost mai importantă decât păcatul (și așa se întâmplă de cele mai multe
ori). Două lucruri l-au dus pe Petru la pocăință: un semn exterior, cântatul cocoșului, și un semn interior, privirea lui
Isus. Pocăința își găsește originea în iubirea divină. Nu Petru a fost cel care L-a privit pe Isus, ci Isus a fost Cel care Și-a
întors privirea către Petru. Primele roade ale suferinței ucenicului au fost recunoașterea păcatului și lacrimile amare
pe care le-a vărsat. Apoi, solitudinea, reculegerea; mai târziu, mărturisirea, în răspunsul dat Învățătorului la întrebarea
Lui: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc”
(Ioan 21:15). Și, în final, reabilitarea, când, printr-un act de curaj, a mărturisit înaintea Sinedriului și a înfruntat
închisoarea și moartea. Transformarea lui Petru a fost o minune a iubirii divine.
Cu toții greșim. Marea victorie a lui Petru a constat în faptul că și-a recunoscut greșelile și L-a căutat pe Isus, care a
fost mereu dispus să îl primească.
Să Îi mulțumim astăzi lui Dumnezeu pentru iubirea profundă pe care o are pentru noi. El cunoaște lipsurile și
eșecurile noastre. Important este să nu ne îndepărtăm de El. Și transformarea intereselor, dorințelor, atitudinilor și
reacțiilor noastre va mărturisi că există în ceruri un Dumnezeu.
 Miercuri, 5 august

LIMBAJUL TĂCERII
Irod, când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult, căci de mult dorea să-L vadă din pricina celor auzite despre El şi
nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune.
I-a pus multe întrebări, dar Isus nu i-a răspuns nimic.
(Luca 23:8-9)

V orbind despre patimile lui Hristos, Isaia profetiza: „Ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea
celor ce o tund; n-a deschis gura” (Isaia 53:7). În niciun alt pasaj din evanghelii nu sunt tăcerile lui Isus atât de
elocvente și semnificative ca în scenele patimilor.
Evangheliștii subliniază că Isus a tăcut când Caiafa, marele-preot, după ce i-a ascultat pe martorii mincinoși la
judecata religioasă, a întrebat: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?” (Matei 26:62). În casa
marelui-preot, Isus l-a privit de la distanță pe Petru, care tocmai termina de hulit, dar nu a făcut niciun comentariu
(Luca 22:61). Nu i-a răspuns lui Pilat când, în pretoriul roman, preoții și bătrânii l-au acuzat (Matei 27:12,14). Nu a spus
nimic nici când poporul l-a preferat pe Baraba. Nu s-a văicărit și nici nu a protestat când a fost biciuit, batjocorit și
încoronat cu o coroană de spini (Ioan 19:1-3). În tăcere, sfâșiat de durere și umilire, a apărut înaintea poporului (Ioan
19:5-6). Nici măcar lui Pilat nu i-a răspuns când acesta L-a întrebat: „De unde eşti Tu?” (Ioan 19:9). Și a rămas mut,
impasibil, când guvernatorul l-a condamnat la moarte: „Atunci L-a dat în mâinile lor ca să fie răstignit” (Ioan 19:16).
Fraza apare sub diferite variante în cele patru evanghelii.
În mijlocul tuturor acestor tăceri se înscrie tăcerea lui Isus înaintea lui Irod: tăcere de rușinea altuia, tăcere de
tristețe profundă, tăcere de mustrare, tăcere de condamnare. Tăcerea lui Isus înaintea lui Irod nu are de-a face cu frica,
disprețul sau indiferența, cu atât mai puțin cu slăbiciunea. Acum, Cel care era Cuvântul divin tăcea. De ce?
Tăcerea lui Isus înaintea lui Irod a fost expresia unui act de judecată: i-a condamnat frivolitatea, lipsa de respect
pentru lucrurile sfinte. L-a judecat pentru că a respins adevărul care îi fusese prezentat de cel mai bun dintre profeți,
Ioan Botezătorul, și pentru senzualitatea și cruzimea dovedite prin uciderea slujitorului lui Dumnezeu. L-a judecat
pentru conștiința insensibilă, vinovată, incapabilă de pocăință. Isus a păstrat tăcerea de multe ori, deoarece „pentru
cine nu are urechi de auzit, Isus nu are gură să vorbească” (Matei 13:9,14-15).
Să apreciem liniștea. Să închidem televizorul și alte surse de poluare sonoră. Să ne pregătim urechile să asculte și
vom putea să vedem că există în ceruri un Dumnezeu.
 Joi, 6 august

HRISTOS SAU BARABA

Când erau adunaţi la un loc, Pilat le-a zis: „Pe care voiţi să vi-l slobod?
Pe Baraba sau pe Isus, care Se numeşte Hristos?”
(Matei 27:17)

D intre toate contrastele scenelor patimilor, cel mai surprinzător și semnificativ moment este, fără îndoială,
relatarea despre Hristos și Baraba. Cine era Baraba? Adunând toate datele biblice, știm că era un prizonier
celebru care, conform unor manuscrise antice, se numea Isus Baraba. Era bandit și asasin. Ellen White adaugă:
„Acest om pretinsese că este Mesia. El își arogase autoritatea de a stabili o nouă ordine a lucrurilor pentru a îndrepta
lumea. Amăgit fiind de Satana, el pretindea că tot ceea ce obținea prin furt și jaf era proprietatea lui. Prin mijloace
satanice, el făcuse lucruri extraordinare, își câștigase simpatia poporului și stârnise revolta împotriva conducerii
romane. Sub masca entuziasmului religios, era un tâlhar împietrit, gata de orice, dedat la răscoală și cruzime”
(Hristos, Lumina lumii, p. 634).
Pilat a vrut să se folosească de frapantul contrast moral și uman care exista între Hristos și Baraba pentru a trezi în
popor simțul dreptății și simpatia față de Isus. „Pe care voiţi să vi-l slobod? Pe Baraba sau pe Isus, care Se numeşte
Hristos?” Răspunsul părea evident, dar Pilat se înșela: „Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii au înduplecat noroadele să-
l ceară pe Baraba, iar pe Isus să-L omoare” (Matei 27:17-23) și răspunsul poporului a fost că îl alege pe Baraba. Când
Pilat a vrut să intervină din nou în favoarea lui Isus, au strigat și mai tare: „Răstignește-L!”
Care a fost procesul psihologic care a dus la acest absurd, inegal, nedrept, infam și crud răspuns? Dumnezeu ne
descoperă voința Sa și ne convinge prin intermediul conștiinței, iluminată și curățată de către Duhul Sfânt. Liderii
religioși de la Ierusalim și-au închis conștiința prin trei acțiuni regretabile: în primul rând, Îl condamnaseră pe Isus la
moarte înainte de a-L fi judecat; în al doilea rând, au urzit o serie întreagă de intrigi pentru a-și pune în practică
planurile; în al treilea rând, au manipulat poporul să ceară eliberarea lui Baraba, l-au ameninţat subtil pe Pilat că, dacă
L-ar fi eliberat pe Isus, ei i-ar fi făcut plângere la Cezar.
Patimile se dezlănțuie atunci când conștiința este anihilată și astfel se pot comite cele mai înspăimântătoare fapte și
se pot face alegerile cele mai absurde. Atunci când avem de ales între Hristos și „Baraba”, putem ști cu certitudine prin
influența căruia dintre ei vom avea o conștiință curată și luminată.
Astăzi este șansa noastră să Îl alegem pe Isus. Să facem această alegere și să decidem să ne trăim viața așa încât să
onorăm Numele Său.
 Vineri, 7 august

CE SĂ FAC CU ISUS, CARE SE NUMEŞTE HRISTOS?

Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care Se numeşte Hristos?”
„Să fie răstignit”, i-au răspuns cu toţii.
(Matei 27:22)

D intre toți interlocutorii lui Isus din scenele patimilor, Pilat a fost cel care a dialogat cu El cel mai mult. Ioan
consemnează acest dialog. În fața surprizei provocate de alegerea poporului de a-l elibera pe Baraba, Pilat
formulează o întrebare al cărei răspuns a fost exprimat într-un mod foarte diferit de fiecare dintre participanții
la aceste scene: „Ce să fac cu Isus, care se numește Hristos?” Oamenilor li se pune și astăzi aceeași întrebare și ei
răspund fie cu fervoarea credinței, fie cu indiferență și dispreț.
Cum răspunde Pilat la propria întrebare? Care a fost cel mai grav păcat al său? În calitate de guvernator roman,
auzise vorbindu-se despre Isus, despre vindecările, discursurile și opoziția Sa față de autoritățile religioase. Este posibil
să fi avut o anumită curiozitate și admirație pentru El și să-l fi considerat, fără a-L fi văzut, ca pe un mare învățător
evreu. Pentru Pilat, Isus nu era un agitator periculos. Garda condusă de un tribun, cu aprobarea sa, nu a trebuit să
intervină atunci când El a fost arestat. Nicio răscoală sau dezordine publică nu s-a petrecut, contrar a ceea ce
pretinseseră autoritățile evreiești.
În timpul procesului nu a fost nevoie de multe minute pentru ca guvernatorul să își dea seama de demnitatea,
maiestatea, seninătatea și măreția Omului. Soția sa, Claudia Procula, încălcând legea romană care interzicea
interferența într-un proces juridic, i-a trimis lui Pilat un mesaj: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta; căci azi am
suferit mult în vis din pricina Lui” (Matei 27:19). Pentru o clipă, moartea lui Isus pe cruce a depins de visul unei femei
romane, a cărei voce a rămas neauzită.
Pilat voia și să Îl elibereze pe Isus de la moarte, și să mulțumească poporul (Marcu 15:15). După Luca, L-a declarat
pe Isus nevinovat de patru ori, iar după Matei, L-a numit pe Isus „drept” de două ori. Pilat a încercat să se eschiveze de
la acest proces și L-a trimis la Irod. Dar a ordonat biciuirea lui Isus. Și, în cele din urmă, nu a putut sau nu a vrut să
rezolve dilema dintre justiție și presiunea poporului și, spălându-se pe mâini, L-a dat pe Isus să fie crucificat.
Cel mai grav păcat al lui Pilat nu a fost ceea ce a făcut, ci ceea ce nu a făcut: nu L-a eliberat pe Isus, știind că este
nevinovat, de teamă să nu își piardă funcția. A declarat: „Iată Omul!”, Omul prin excelență, fără să-L fi primit ca
Mântuitor al său personal. Ce facem noi astăzi cu Isus? Răspunsul nostru este foarte important.
 Sâmbătă, 8 august

IATĂ OMUL!
Isus a ieşit deci afară purtând cununa de spini şi haina de purpură.
„Iată Omul!” le-a zis Pilat.
(Ioan 19:5)

D upă ce a fost biciuit, Isus a fost înjosit de soldații romani, care L-au îmbrăcat cu o mantie de purpură, I-au pus pe
cap o coroană de spini, un băț în mâna dreaptă și, îngenunchind înaintea Lui, au rostit: „Plecăciune, Împăratul
iudeilor!” L-au scuipat în față, L-au bătut și L-au pălmuit. Și astfel a fost adus înaintea poporului. Deși chinuit de
tortură, chipul Său arăta milă: „Fața Mântuitorului n-a fost desfigurată pe când Se afla înaintea vrăjmașilor Săi.
Fiecare trăsătură a feței exprima bunătate și resemnare, precum și mila cea mai gingașă pentru cruzii Săi vrăjmași.
[...] Unii dintre cei ce priveau scena plângeau. Privind la Domnul Hristos, inimile lor erau pline de simpatie pentru El.
Chiar preoții și conducătorii erau convinși de faptul că El era exact ceea ce spunea că este” (Hristos, Lumina lumii,
p. 637). Pilat, reafirmând nevinovăția lui Isus, L-a prezentat spunând: „Iată Omul!”
Nu știm de ce a folosit guvernatorul roman această propoziție pentru a se referi la Isus. Dar a rostit un mare adevăr,
Isus fiind Cuvântul lui Dumnezeu făcut Om pentru salvarea rasei umane. Datorită întrupării, El a devenit reprezentantul
întregii omeniri înaintea lui Dumnezeu, luând asupra Sa păcatele ei și murind pe crucea Calvarului pentru ea. De aici
reiese valoarea enormă pe care o are fiecare om pentru Isus, indiferent de culoarea pielii, de naționalitate sau de religie.
Ne-a iubit și Și-a dat viața pentru noi, pentru ca noi să credem în El: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin
faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8).
Conducătorii evrei, convinși că Isus este cine pretindea că este, au strigat și mai tare: „Răstignește-L! Răstignește-L!”
Această întâlnire cu preoții și bătrânii Israelului a însemnat prăbușirea, ruptura definitivă a legăturii dintre Mesia și
poporul făgăduinței. Când a fost prezentat evreilor de către Pilat, Isus a devenit Mesia, Omul, Răscumpărătorul și
Mântuitorul întregii omeniri pe care o reprezenta.
Dacă vă confruntați cu probleme grave pe care nu le puteți depăși, dacă trăiți sub permanentă presiune, dacă sunteți
foarte confuz, căutați-L pe Isus! Iată Omul care vă poate ajuta să depășiți orice obstacol!
 Duminică, 9 august

DRUMUL CRUCII LUI HRISTOS

ESTE DRUMUL NOSTRU
Pe când Îl duceau să-L răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirene, care se întorcea de la câmp, şi i-au pus
crucea în spinare, ca s-o ducă după Isus.
(Luca 23:26)

C rucea condamnaților era formată din două bucăți de lemn: cea verticală, de aproximativ trei metri înălțime, care
era introdusă într-o gaură la locul crucificării, și cea orizontală, numită patibulum, care trebuia dusă de
condamnat la locul supliciului. Isus nu a putut duce această bucată de lemn decât pe o distanță scurtă din drumul
crucii, slăbit fiind după ce a fost biciuit cu cruzime, nemâncat și epuizat după lunga noapte de chin din Ghetsimani.
Cine să poarte crucea condamnatului? Aceasta era o înjosire și nimeni nu era dispus să care o cruce.
Simon din Cirene trecea pe acolo și s-a intersectat cu cortegiul funebru. L-a văzut pe Isus încoronat cu spini, cu fața
sângerândă și căzut la pământ; i s-a făcut milă, s-a oprit, a protestat față de ceea ce vedea, iar soldații l-au obligat pe el
să poarte crucea. Evangheliile nu precizează dacă Isus și Simon au schimbat vreo vorbă, dar fără îndoială că s-au privit.
Cu siguranță că privirea lui Isus a fost una de recunoștință omenească și de compasiune divină, o privire a unei chemări
de nerefuzat.
Urmând exemplul bunului samaritean din parabolă, lui Simon din Cirene i s-a făcut milă de Isus, nu a rămas neutru,
nu i-a fost frică să ia atitudine în favoarea lui Isus și această întâlnire a devenit providențială pentru el. A purtat crucea
lui Isus până pe Golgota. Dar odată ajuns la Calvar, nu Simon din Cirene a fost cel crucificat. Această moarte, acest
sacrificiu, Îi era rezervată în exclusivitate Fiului lui Dumnezeu.
Ce semnificație are istoria omului care a purtat crucea lui Hristos și a mers în urma Lui? Ce semnificație are pentru noi,
credincioșii? Simon din Cirene este prototipul omului păcătos. Cu crucea în spate, Simon pare un condamnat la moarte pe
drumul către locul de execuție, dar nu moare el: Hristos moare în locul lui. Crucea lui Simon este crucea suferinței
omenești. Durerile, angoasele, tragediile omenești sunt reprezentate de crucea cireneanului, de care suntem eliberați
atunci când Isus Își dă viața pentru noi. Simon și crucea lui întruchipează credincioșii și ucenicii lui Hristos, care acceptă
poveri și sacrificii, care suportă oprobriul și rușinea pentru a purta crucea Mântuitorului în această lume. Hristos înainte,
Simon, ducând crucea, în urma Lui; drumul Calvarului este un simbol al unirii umanului cu divinul în planul de mântuire.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, atunci când e rândul nostru, să ducem crucea alături de Isus Hristos. Acesta
este un privilegiu. La sfârșitul drumului, ne așteaptă o mare răsplată.
 Luni, 10 august

CRUCIFICAREA
Când au ajuns la locul numit „Căpăţâna”, L-au răstignit acolo,
pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta şi altul la stânga.
(Luca 23:33)

Î n 1968, într-un vechi cimitir din Ierusalim s-au găsit rămășițele unui tânăr de 25 de ani, care fusese crucificat la
jumătatea primului secol. Este dovada arheologică cea mai asemănătoare crucificării lui Isus. Dealul Căpățânii era
un mic deal stâncos aflat la nord-est de Ierusalim, la o sută de metri de zidul cetății, aproape de poarta lui Efraim.
Acolo l-au crucificat pe Isus, alături de doi răufăcători. Crucificarea era cea mai crudă și rușinoasă condamnare
practicată de romani. Evreii știau și, cu o mânie și o ură feroce, i-au cerut lui Pilat crucificarea lui Isus.
Crucea lui Hristos și suferințele Lui semnifică, în primul rând, împlinirea multor profeții din Vechiul Testament:
„Pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora
şi S-a rugat pentru cei vinovaţi” (Isaia 53:12; vezi Luca 23:33-34); „mi-au străpuns mâinile şi picioarele, [...] îşi împart
hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea” (Psalmii 22:16,18; vezi Matei 27:35); „Ei îmi pun fiere în
mâncare şi, când mi-e sete, îmi dau să beau oţet” (Psalmii 69:21; vezi Matei 27:34,48).
Crucea lui Hristos a fost o mărturie vie a iertării divine. Isus nu a cerut niciun blestem și nicio răzbunare asupra
soldaților, preoților și fariseilor care L-au asasinat. Crucea de pe Calvar a fost ultima confruntare dintre Hristos și
Satana. A fost expresia freneziei satanice împotriva Fiului lui Dumnezeu, apogeul rebeliunii sale și a opoziției față de
Creator. A fost confirmarea eșecului său și biruința definitivă asupra lui.
Crucea lui Hristos, suferințele și moartea Sa au fost și o ocazie finală de pocăință, de convertire și de credință pentru
tâlharul cel bun, care murea alături de El. Ellen White spune: „În Domnul Isus, zdrobit, batjocorit și atârnând pe cruce,
el a văzut pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. [...] «Doamne, adu-Ți aminte de mine», strigă el, «când vei
veni în Împărăția Ta.» [...] Cât de mângâietoare a fost atunci pentru Mântuitorul exprimarea credinței și a iubirii din
partea tâlharului muribund!” (Hristos, Lumina lumii, p. 651). Răspunsul lui Isus nu s-a lăsat așteptat: „Adevărat îţi spun
astăzi că vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43). Aceste cuvinte ale lui Isus fac din cruce garanția, promisiunea, gajul vieții
veșnice, atunci, astăzi și întotdeauna.
Să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darul binecuvântat al lui Isus!
 Marți, 11 august

IUBIREA DE FIU ŞI UMBRA MORŢII

Când a văzut Isus pe mamă-Sa şi, lângă ea, pe ucenicul pe care-l iubea,
a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” Apoi, a zis ucenicului: „Iată mama ta!”
Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă.
(Ioan 19:26-27)

M atei spune că, atunci când a fost crucificat Isus, multe dintre femeile care Îl urmaseră în Galileea ca să Îi slujească
au rămas să Îl privească pe Isus de departe (Matei 27:55), dar Ioan arată că la piciorul crucii se aflau „mama Lui,
sora mamei Lui, Maria, nevasta lui Cleopa și Maria Magdalena” (Ioan 19:25). Aceste femei au fost martore la
ororile crucificării; ascultaseră nebunia satanică a preoților și cărturarilor care Îl batjocoriseră; asistaseră la execuția
brutală a soldaților romani; fenomenele naturale care însoțiseră moartea lui Isus le-au înspăimântat: întunericul
care a acoperit Golgota și cutremurul de pământ care a sfărâmat stâncile. Aceste femei au văzut cu durere suferințele
chinuitoare ale lui Isus și au simțit în propriile trupuri presiunea unei suferințe de nedescris în cuvinte.
În mod special Maria, mama îndurerată a Mântuitorului, a fost nevoită să suporte acest moment. La un moment dat,
din cauză că era expusă unui asemenea spectacol brutal, Ioan a trebuit să o ia din locul suferințelor Fiului ei: „Ea a văzut
cum mâinile Sale se întind pe cruce; ciocanul și cuiele fuseseră aduse, erau acolo, și, în timp ce piroanele erau bătute în
carnea moale, ucenicii, cu inima zdrobită, au dus departe de scena aceea plină de cruzime trupul leșinat al mamei lui
Isus” (Hristos, Lumina lumii, p. 646). În momentul morții, când a simțit că rămâne fără respirație, cu ultima suflare,
trecând cu privirea peste cei ce erau în jurul crucii şi văzând-o pe mama Lui, Isus a rostit: „Femeie, iată fiul tău!” și apoi,
adresându-se lui Ioan: „Iată mama ta!” Ellen White comentează din nou: „O, ce Mântuitor milostiv și iubitor! În mijlocul
durerilor fizice și al chinurilor sufletești, El S-a gândit la mama Sa! Nu avea niciun ban cu care să Se îngrijească de
nevoile ei, dar, pentru că Ioan Îl iubea din toată inima, El i-a încredințat-o pe mama Lui ca pe o comoară de preț. [...]
Exemplul desăvârșit al iubirii filiale a Domnului Hristos strălucește cu putere neumbrită prin negura veacurilor”
(Hristos, Lumina lumii, p. 653).
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, să purtăm de grijă, să iubim și să protejăm persoanele față de care suntem
responsabili.
 Miercuri, 12 august

ELI, ELI, LAMA SABACTANI?

Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani?”
Adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
(Matei 27:46)

P lanul stabilit de Dumnezeire pentru salvarea omenirii este numit „taină” în Noul Testament și se face referire la
el în moduri diferite: „taina Împărăţiei” (Marcu 4:11); „taina evlaviei” (1 Timotei 3:16); „taina credinţei” (1
Timotei 3:9); „taina lui Dumnezeu Tatăl, adică Hristos” (Coloseni 2:2); „taina Evangheliei” (Efeseni 6:19); „taina
voii Sale” (Efeseni 1:9). Taina mântuirii are implicații care pot fi greu de înțeles fără exercitarea credinței: întruparea
Fiului lui Dumnezeu, coborârea dumnezeirii; noțiunile de substituire, de ispășire, de moarte și părăsire de către
Tatăl; toate pot fi taine de neînțeles. Dar, așa cum spune Pavel, aceste taine au fost descoperite (Efeseni 1:9). În
scenele dramatice ale patimilor lui Hristos, supranaturalul este în mod intim legat de cea mai dură realitate a
suferințelor, a chinuitoarei agonii și, în cele din urmă, a morții îndurate de Fiul omului. Strigătul lui Hristos pe cruce
ne surprinde: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Răscolitor! Trebuia ca Mântuitorul
preaiubit să treacă singur prin toată această suferință și moarte? Nu spusese Hristos evreilor: „Tatăl Meu lucrează
până acum şi Eu, de asemenea, lucrez” (Ioan 5:17)? Unde era Tatăl în timp ce Isus agoniza pe cruce?
„Asupra Domnului Hristos, ca înlocuitor și garant al nostru, a fost așezată nelegiuirea noastră, a tuturor. [...] Acum,
sub povara teribilă a vinovăției ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea fața dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii
dumnezeiești de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea
niciodată să fie înțeleasă de către om. [...] O întunecime adâncă, asemenea unui giulgiu de moarte, a îmbrăcat crucea.
[...] În întunericul acela dens era ascunsă prezența lui Dumnezeu. [...] Dumnezeu și îngerii Săi sfinți se aflau în jurul
crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezența Sa nu era descoperită. Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor,
orice ființă omenească ce ar fi privit scena ar fi fost nimicită. Și, în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi
mângâiat de prezența Tatălui” (Hristos, Lumina lumii, pp. 654–655).
Când medităm la suferințele și la moartea lui Hristos pe Calvar, realismul tulburător al acestor scene ne face să ne
dăm seama că nimic din toate acestea nu s-ar fi putut întâmpla fără o iubire infinită față de omenire, față de noi.
 Joi, 13 august

S-A ISPRĂVIT
Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!”
Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul.
(Ioan 19:30)

L uca și Ioan sunt singurii care descriu momentul precis al morții lui Isus. Cele două versiuni ale lor coincid și arată
că Domnul Și-a dat duhul. Ioan adaugă o scurtă propoziție a lui Isus: „S-a isprăvit!”, propoziție care a căpătat o
semnificație profundă în biserica primară, din moment ce Ioan și-a scris evanghelia la sfârșitul primului secol. A
șasea rostire a lui Isus pe cruce, la fel ca ultimele patru dintre cele rostite deja, are legătură cu lucrarea Sa de
mântuire. Semnificația multiplă a verbului folosit aici poate fi „a executa”, „a împlini”, „a înfăptui”, „a termina”, „a
plăti”. Despre ce este vorba? Este vorba despre mântuirea lumii, despre salvarea omenirii. Suferințele și moartea Sa
au permis omului păcătos să beneficieze de îndreptățire și viață veșnică.
În rugăciunea preoțească, Hristos spusese Tatălui: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). În
momentul morții Sale, a confirmat cu un strigăt de victorie că această lucrare s-a terminat. Planul de mântuire, conceput
înainte de crearea lumii, a fost înfăptuit. Prezicerile profeților mesianici s-au împlinit. Răscumpărarea pentru eliberarea
omului de jugul păcatului a fost plătită. Obiectivul întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost atins. Moartea lui Hristos pe
cruce nu a reprezentat eșecul slujirii Sale pe acest pământ; El nu a cedat cruzimii, patimilor și urii celor care L-au
crucificat. Moartea Sa a fost, fără îndoială, o victorie. Strigătul final care a răsunat pe Calvar s-a răspândit în lume și în
ceruri pentru totdeauna. „S-a isprăvit!” este un strigăt de revendicare a victoriei. „Domnul Isus nu Și-a încheiat viața
până când n-a adus la îndeplinire lucrarea pe care a venit s-o facă. [...] Atât pentru îngeri, cât și pentru lumile necăzute
în păcat, strigătul „S-a sfârșit“ a avut o profundă semnificație. Pentru ei, ca și pentru noi, marea lucrare de răscumpărare
fusese înfăptuită. Împreună cu noi, ei se împărtășesc din roadele biruinței lui Hristos. [...] Satana a văzut că masca sa a
fost smulsă. Guvernarea sa fusese descoperită înaintea îngerilor necăzuți și înaintea universului ceresc. El se
descoperise ca ucigaș [...] și pierduse cu totul simpatia ființelor cerești” (Hristos, Lumina lumii, pp. 659, 662).
Așa cum Isus Și-a dus lucrarea la bun sfârșit, să luăm și noi astăzi decizia de a îndeplini misiunea pe care El o are
pentru noi.
 Vineri, 14 august

DRUMUL SPRE EMAUS

El le-a zis: „Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?”
(Luca 24:17)

Î n amurgul zilei învierii, doi ucenici ai lui Isus se întorceau în satul lor natal, Emaus, aflat la vreo 11 kilometri de
Ierusalim. Pe drum vorbeau despre evenimentele petrecute și, cu o dezamăgire adâncă, mărturiseau că își
pierduseră orice speranță: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel” (v. 21). Văzuseră minuni,
auziseră mesaje, erau siguri că El era Hristosul, Fiul lui Dumnezeu întrupat, dar odată cu coborârea Lui în mormânt,
fuseseră îngropate și aceste convingeri.
Își pierduseră orice bucurie. Simțeau nostalgia unui trecut care nu avea să mai revină; erau triști din cauza
despărțirii, din cauza golului lăsat de absența cuiva pe care Îl iubiseră. Resimțeau durerea cauzată de momentul în care
Învățătorul fusese înmormântat. Erau pustiiți de frustrare, decepție, ca și cum trăiseră o vrajă, o iluzie sau un vis.
Separarea de Domnul produce întotdeauna tristețe; cei care cred că se „eliberează” se înșală pe ei înșiși. Întoarcerea la
Emaus era ca o întoarcere la punctul de start; Petru, Ioan și Iacov ar fi trebuit să se întoarcă la pescuit, să dispară, să
șteargă tot ce trăiseră. Dar ei nu puteau și nu știau să vorbească despre altceva. Niciodată mai înainte nu realizaseră
câtă nevoie aveau de prezența Sa, nu știuseră cât Îl iubeau. Așa că Isus a apărut și a călătorit cu ei pe drumul de
întoarcere la Emaus.
De ce nu L-au recunoscut pe Isus? Textul spune: „Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască” (v. 16). Lipsa lor de
credință, pe care n-o conştientizau, îi împiedica să accepte speranțele mesianice ale contemporanilor lor. Perspectiva
înșelătoare pe care o aveau ei despre misiunea lui Mesia îi împiedica să înțeleagă, așa că nu erau pregătiți să accepte
nici moartea și nici învierea Sa. Și nu L-au recunoscut pe Isus. Dar Hristos călătorea alături de ei.
Dacă am avut ochii încețoșați de idei preconcepute, dacă am avut dezamăgiri, tristeți, deziluzii în viaţa de credință
din cauză că lucrurile nu au funcționat așa cum am sperat, dacă vreodată ne-am gândit să renunțăm și să ne întoarcem
la Emaus, Isus, fără ca nici măcar să știm, călătorește alături de noi pe drumurile îndoielii, decepției și dezamăgirii. Și,
dacă vrem, ne va deschide ochii și ne va mângâia.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, când suntem luați cu asalt de îndoială și ne simțim copleșiți de întrebări
spirituale, El ne este alături, călătorind împreună cu noi.
 Sâmbătă, 15 august

RĂMÂI CU NOI!
Când s-au apropiat de satul la care mergeau, El S-a făcut că vrea
să meargă mai departe. Dar ei au stăruit de El şi au zis: „Rămâi cu noi,
căci este spre seară şi ziua aproape a trecut.”
(Luca 24:28-29)

U cenicii din Emaus aveau ochii încețoșați și Isus i-a făcut să vadă. Cum a reușit? În primul rând, a fost nevoie să îi
îndepărteze de la preocupările lor. În orice criză, de obicei facem din noi înșine centrul preocupărilor și totul se
învârte în jurul nostru. Cel mai bun remediu pentru tristețe, frustrare sau depresie este să fim capabili să uităm
de noi înșine și să ne ocupăm de alte lucruri și de alte persoane.
Învățătorul le-a arătat apoi cum să caute răspunsuri în Scripturi. Trebuie să încercăm să găsim răspuns la îndoielile,
confuziile, crizele și întrebările pe care le avem în Biblie. Hristos i-a învățat să aibă încredere în Biblie.
În cele din urmă, Isus le-a arătat că era absolut necesar ca Mesia să moară. Până atunci, acești ucenici nu înțeleseseră
că era nevoie de moartea lui Hristos, că ea fusese anunțată și că nu era un accident nefericit al slujirii Sale. Domnul le-a
spus: „Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?” (Luca 24:26). Apoi a făcut cu ei un studiu
biblic: „Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (v. 27).
Crucea, suferința și durerea fac parte din experiența uceniciei. Ignorarea lor nu face decât să adauge suferință și durere
la lipsa de înțelegere a planurilor divine.
Au ajuns în satul Emaus. Ziua era pe sfârșite și călătorul misterios s-a prefăcut că merge mai departe. Dar ucenicii,
entuziasmați de cuvintele Sale, L-au convins să rămână cu ei. Prin studiul Scripturilor învățăm să cunoaștem și să
apreciem compania lui Isus. Pasul următor este să Îl invităm în intimitatea căminului nostru, să Îi oferim un loc la masă,
să mâncăm împreună cu El. Povestea ucenicilor din Emaus ne învață experiența minunată a comuniunii.
L-au recunoscut pe Învățătorul înviat în slavă! Ce surpriză! Ce binecuvântare! Ce revelație! Când a frânt pâinea, S-a
făcut nevăzut dinaintea lor (v. 30-31). Atunci și-au dat seama de influența supranaturală a lui Isus asupra lor, pe când
le explica Scripturile: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” (v. 32).
Să Îi cerem lui Isus astăzi să ne ajute să înțelegem Scripturile.
 Duminică, 16 august

ÎNAPOI LA IERUSALIM
S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim
şi au găsit pe cei unsprezece şi pe cei ce erau cu ei adunaţi la un loc şi zicând:
„A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon.”
(Luca 24:33-34)

I sus a dispărut dinaintea celor doi ucenici din Emaus chiar în momentul în care L-au recunoscut. De ce? Timp de
mai bine de trei ani, acești oameni își puseseră credința și încrederea în Isus, în prezența Sa vizibilă, auzibilă,
tangibilă. Făcuseră parte din cercul Său de prieteni, fuseseră martori ai manifestărilor publice ale divinității Sale.
Dar când a fost crucificat și pus în mormânt, au încetat să Îl mai vadă și au crezut că Îl pierduseră pentru totdeauna.
Venise momentul să trăiască prezența interioară a lui Isus în viețile lor, să vadă invizibilul prin credință. Așa că Isus
a dispărut. Avuseseră dovada învierii Sale și, la fel ca Toma, trebuiau să creadă fără să vadă. Cu toții avem nevoie de
acest lucru: de prezența interioară a lui Hristos, de o realitate interioară necondiționată de circumstanțe, de o
prezență exclusiv prin credință. Credința integrală nu este un misticism interior, golit de realism.
De la Emaus, probabil fără să fi terminat de mâncat, s-au întors la Ierusalim. Noaptea, întunericul, oboseala,
obstacolele, nimic nu mai contează când „inima arde” de bucuria revederii lui Isus înviat. Dacă la dus mergeau încet,
târându-și pașii, vorbind cu amărăciune și melancolie, pe drumul de întoarcere la Ierusalim mergeau cu plăcere, nu cu
tristețe, cu certitudini, nu cu îndoieli, fără a-L avea pe Hristos alături, dar cu Hristos în ei, plini de speranță, nu de
nostalgie, îmbătați de bucuria regăsirii, nu simțindu-se abandonați, siguri de victorie, nu împinși de eșec. Același drum,
dar mult mai scurt odată ce în inimă le ardea un foc. Să remarcăm expresia de entuziasm și de satisfacție cu care începe
și se termină Evanghelia lui Ioan: „Noi am găsit pe Mesia!” (Ioan 1:41; 20:25).
Ellen White interpretează astfel călătoria de întoarcere la Ierusalim a celor doi ucenici din Emaus: „Noaptea este
întunecată, dar Soarele Neprihănirii luminează asupra lor. [...] Hristos este un Mântuitor viu. Ei nu-L mai jelesc ca pe un
om mort. Hristos a înviat—repetă ei mereu și mereu. Aceasta e solia pe care ei o aduc celor întristați. Trebuie să le
povestească întâmplarea minunată de pe drumul către Emaus. Trebuie să le spună cine li S-a alăturat pe cale. Ei duc
solia cea mai mare care s-a dat vreodată lumii, vestea bună de care depind nădejdile neamului omenesc atât pentru
vremurile acestea, cât și pentru veșnicie” (Hristos, Lumina lumii, p. 695).
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne înflăcăreze inima cu ardoare spirituală.
 Luni, 17 august

ÎŞI VOR ÎNTOARCE PRIVIRILE

SPRE CEL PE CARE L-AU STRĂPUNS
Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului
un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine,
pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu
şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut.
(Zaharia 12:10)

C itind relatarea crucificării, se observă că evangheliștii folosesc în mod repetat verbul „a privi”, ca și cum ar vrea
să transmită ideea că scenele de la Golgota sunt, cu adevărat și pentru mulți, spectaculoase: „Norodul stătea acolo
şi privea” (Luca 23:35); „Trecătorii îşi băteau joc de El, își ridicau capetele şi ziceau: «Uă!»„ (Marcu 15:29);
„Sutaşul, când a văzut ce se întâmplase, a slăvit pe Dumnezeu” (Luca 23:47); „Şi tot norodul care venise la priveliştea
aceea, când a văzut cele întâmplate, s-a întors bătându-se în piept” (v. 48); „Toţi cunoscuţii lui Isus şi femeile care-L
însoţiseră din Galileea stăteau departe şi se uitau la cele ce se petreceau”
(v. 49). Ioan adaugă că soldații au rupt picioarele celor crucificați, ca să nu rămână acolo pe timpul Sabatului: „Când
au venit la Isus şi au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor. [...] Faptul acesta este adeverit de cel ce l-
a văzut: mărturia lui este adevărată. [...] Şi, în altă parte, Scriptura mai zice: «Vor vedea pe cine au străpuns»” (Ioan
19:33-37).
Privirile de ură și dispreț ale unora, privirile de compasiune și durere ale altora, privirea de pocăință și de credință
a tâlharului bun, privirile curioșilor avizi de senzații sau privirile furișe ale celor ce treceau, Ioan spune că au fost
împlinirea profeției lui Zaharia: „Își vor întoarce privirile spre Cel pe care L-au străpuns.” Cine au fost cei care L-au
străpuns în coastă pe Mântuitorul? Dar ce anume I-a sfâșiat inima și I-a străpuns sufletul mai puternic decât lancea care
I-a străpuns coasta? A fost păcatul lumii, răutatea oamenilor. Toți ar trebui să privim la Cel crucificat.
Totuși, profeția lui Zaharia nu și-a atins împlinirea la Calvar. Ioan vorbește despre o împlinire viitoare, mult mai
generală și grandioasă, când Isus va veni pe nori. Atunci, „orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns” (Apocalipsa
1:7). Fiecare Îl va privi pe Isus la revenirea Sa, așa cum L-a privit pe Isus crucificat. Foarte curând, cu toții Îl vom vedea
pe Cel pe care L-au străpuns păcatele noastre. Îl vom privi cu teamă sau cu bucurie? Imposibil de spus sau de prevăzut.
Să privim astăzi la Mântuitorul țintuit pe o cruce, cu credinţă, cu dragoste şi speranță, iar la revenirea Sa, vom avea
viața veșnică.
 Marți, 18 august

DECALOGUL EXCELENŢEI
Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos biserica şi S-a dat pe Sine
pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această
biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură
sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.
(Efeseni 5:25-27)

A stăzi vreau să prezint un Decalog al excelenței bisericii pe care o iubește Isus, al unui popor care este „fără
pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfânt şi fără prihană”:
1. Biserica nu este perfectă, dar o iubim. Când o criticăm fără dragoste, ne administrăm singuri o pedeapsă.
Numai critica născută din dragoste poate genera schimbări pozitive.
2. Excelența este o condiție a supraviețuirii. Pentru biserică, excelența este mult mai mult decât un ideal de atins,
este indispensabilă pentru supraviețuirea ei.
3. Excelența se aplică tuturor indivizilor și în toate domeniile. Are întotdeauna caracter global.
4. Excelența în cantitate și calitate. Cantitate fără calitate poate fi semn de ipocrizie. Calitatea fără cantitate este semn
de evazionism sectar.
5. Evanghelizarea, factor de echilibru. Este rațiunea de a fi a bisericii și un factor de echilibru raportat la agresiunile
lumii.
6. Vremurile grele dau pe față caracterul bisericii. Ele sunt balanța care cântărește calitatea proiectelor noastre și a
oamenilor noștri, momentele în care se consolidează valorile morale și spirituale, un apel la autocritică, un altar pe care
Îi putem oferi lui Dumnezeu dragostea și consacrarea noastră.
7. Succesul nu este niciodată rodul improvizației. Este rezultatul gândirii inteligente, al efortului perseverent și al
dependenței de Dumnezeu.
8. Biserica este o expresie individuală și colectivă a unei forțe liniștite și constructive.
9. Cel mai bun model al bisericii este rezultatul conformării bisericii de ieri la exigențele de astăzi, în timp ce
pregătim biserica de mâine.
10. Trebuie să ne simțim mândri de această biserică nonconformistă față de ea însăși, care nu vrea să fie murdară,
care, deși poate fi descrisă ca fiind lovită, nenorocită, săracă, oarbă și goală, este îmbrăcată cu o haină albă, pentru că
idealul ei de excelență este Hristos.
Să Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să dăm tot ce e mai bun bisericii Sale.
 Miercuri, 19 august

ADMINISTRATORI AI LUI DUMNEZEU

De la Tine vin bogăţia şi slava, Tu stăpâneşti peste tot, în mâna Ta sunt tăria
şi puterea şi mâna Ta poate să mărească şi să întărească toate lucrurile.
(1 Cronici 29:12)

C ând Dumnezeu a terminat creațiunea, a văzut că „toate erau foarte bune”. I-a dat omului mult mai mult decât avea
nevoie pentru a fi fericit; propriul trup și natura înconjurătoare erau manifestări ale puterii, slavei și iubirii
Creatorului. După păcat, Providența divină a continuat să aibă grijă de ființa omenească, manifestând o
nemăsurată generozitate. Dar asupra Edenului, și apoi asupra acestui pământ întunecat de păcat, Dumnezeu nu i-a
acordat omului dreptul de proprietate. Titlul de proprietar este al lui Dumnezeu. Adam a fost un administrator. El
avea putere, autoritate, la fel ca un administrator, dar pământul nu i-a aparținut. Când Adam și Eva au mâncat din
fructul interzis, au acționat ca și cum ar fi fost proprietari, din moment ce doar proprietarul poate lua liber din ceea
ce îi aparține. Administratorul trebuie să aibă permisiune. Și Adam nu a avut-o!
Câteva secole mai târziu, arătându-i lui Solomon planurile Templului de la Ierusalim și tot aurul pe care îl pusese
deoparte pentru construcție, David a cerut poporului să aducă lui Iehova un dar de bunăvoie și a rostit o rugăciune de
binecuvântare în care a reafirmat principiul administrării edenice: „Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-Ţi
aducem” (1 Cronici 29:14).
Dumnezeu Se manifestă ca un proprietar, lăsându-ne libertatea de a asculta sau de a nu asculta de poruncile Sale.
Administrarea bunurilor lui Dumnezeu cu credincioșie se manifestă în trei feluri: consacrarea celei de-a șaptea părți
din timpul nostru, Sabatul; dăruirea celei de-a zecea părți din mijloacele financiare pe care le primim, zecimea; și
libertatea sistematică de a dărui de bunăvoie din banii, timpul și talentele noastre. Dumnezeu vrea ca administrarea să
fie: o școală de eradicare a egoismului, în formarea caracterului, o mărturie sinceră a încrederii, recunoștinței, dragostei
și credincioșiei față de Dumnezeu și o dovadă a capacității noastre de a primi, într-o zi, bogățiile veșnice ale Împărăției
cerurilor.
Să nu uităm că administrarea nu este doar o chestiune de generozitate, ci și de onestitate și, mai ales, de dragoste,
pentru că „dăruirea fără dragoste este posibilă, dar dragostea fără dăruire nu este posibilă”. Dumnezeu așteaptă ca
„fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie îl iubeşte
Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7).
 Joi, 20 august

FERICIREA VA VENI MAI TÂRZIU

Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuie în veci şi,
la ceea ce face El, nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut,
şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El.
(Eclesiastul 3:14)

C u câteva zile în urmă am auzit la știri că un jucător la loterie care era sărac a câștigat lozul norocos de o sută de
milioane de euro. O avere imensă. Un muncitor anonim, fără loc de muncă, trăind din șomaj, a câștigat la loterie.
La fel i s-a întâmplat și lui Jesus Pacheco, un alt ghinionist care, în anii ’90, a jucat o grilă câștigătoare a patruzeci
și opt de milioane de pesetas. Avea patruzeci și opt de ani. De treisprezece ori fusese lovit de silicoză, boală pe care o
contractase pe când muncea ca miner. Când asfixia îi tortura cu mai multă cruzime plămânii, ca o feroce ironie a sorții,
patruzeci și opt de milioane au venit la el, câte unul pentru fiecare an dificil dintr-o viață de suferință. Și, odată cu ei, a
venit și un suflu de speranță: poate că, având bani, va putea să lupte împotriva răului care îl tortura. Boala a fost mai
puternică decât banii. La douăzeci și opt de zile de la duminica fericită în care a câștigat, a murit, cu singura „consolare”
că lăsa, cel puțin, o femeie și copiii ei la adăpost de nevoi. „Pentru Jesus Pacheco”, au titrat ziarele, „şansa a venit târziu”.
Astfel de istorii ne ridică semne de întrebare și majoritatea dintre ele rămân fără răspuns. Mulți oameni îndreaptă
aceste întrebări împotriva lui Dumnezeu, luân­du-L cumva la rost, cerându-I o lume mai evlavioasă, mai dreaptă. De ce
pare viața omului croită cu atâta cruzime? Nu știm, dar astfel de întâmplări nu sunt rezultatul unui destin fatal, nici al
nenorocului și cu atât mai puțin al Providenței divine, ci al lumii, al unei stări de lucruri pe care noi înșine am construit-
o. Este cerul responsabil că Jesus Pacheco a trăit o viață mizeră în Galicia natală, că a fost nevoit să presteze o muncă
periculoasă, că lucra în mină în condiții insalubre?
Orice om, nu doar Jesus Pacheco, care caută remedii și siguranță altundeva decât la Dumnezeu moare la poarta
fericirii. Solomon știa că doar Dumnezeu poate oferi fericirea care durează veșnic, fericirea care nu sosește niciodată
prea târziu, cea la care nu trebuie adăugat sau luat nimic, fericirea dragostei, a credinței și a speranței. Singurul mod de
a o trăi în această lume este să călătorim spre ea.
Dacă nu suntem încă acolo, să apucăm astăzi pe acest drum.
 Vineri, 21 august

DĂ-MI ÎNTÂIETATE
Ilie i-a zis: „Nu te teme, întoarce-te şi fă cum ai zis!
Numai, pregăteşte-mi întâi mie, cu untdelemnul şi făina aceea o mică turtă
şi adu-mi-o, pe urmă să faci şi pentru tine şi pentru fiul tău.”
(1 Împăraţi 17:13)

P oporul Israel era devastat de o secetă și o foamete persistente atunci când Ilie a ajuns în casa văduvei din Sarepta:
„Când a ajuns la poarta cetăţii, acolo era o femeie văduvă care strângea lemne. El a chemat-o şi a zis: «Du-te şi
adu-mi, te rog, puţină apă într-un vas, ca să beau.» Pe când se ducea ea să-i aducă, a chemat-o din nou şi a zis:
«Adu-mi, te rog, şi o bucată de pâine în mâna ta» (1 Împăraţi 17:10-11). Femeia i-a răspuns: „Viu este Domnul,
Dumnezeul tău, că n-am nimic copt, n-am decât un pumn de făină într-o oală şi puţin untdelemn într-un urcior. Şi
iată, strâng două bucăţi de lemne, apoi mă voi întoarce şi voi pregăti ce am pentru mine şi pentru fiul meu; vom
mânca şi apoi vom muri” (v. 12).
Profetul a ascultat-o liniștit pe văduvă și apoi i-a zis: „Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: «Făina din
oală nu va scădea şi untdelemnul din urcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe faţa
pământului»” (v. 14).
Și așa a fost. Femeia a acceptat provocarea credinței și s-a supus: „Ea s-a dus şi a făcut după cuvântul lui Ilie. Şi multă
vreme a avut ce să mănânce ea şi familia ei şi Ilie” (v. 15).
Având în vedere că la Dumnezeu găsim siguranța, a ne gândi la noi înșine mai întâi este o opțiune înșelătoare. Pentru
binele nostru și ca antidot la egoism, această istorisire ne învață că Dumnezeu nu renunță niciodată la dreptul Său de a
ocupa primul loc în viața noastră, că sinele nu are niciodată prioritate față de Dumnezeu. Ellen White spune: „Mulți [...]
nu Îi dau lui Dumnezeu ocazia să le poarte de grijă. Și Domnul nu face pentru ei mare lucru, din cauză că nu I se permite.
Sunt prea preocupați de ei înșiși și se încred prea puțin în Dumnezeu.” (Mărturii, vol. 2, p. 177 în original)
Să Îl punem astăzi pe primul loc și să ne încredem în făgăduințele Lui.
 Sâmbătă, 22 august

CU TOŢII VREM MAI MULT

Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El Însuşi a zis: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi
părăsi.” Aşa că putem zice plini de încredere: „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?”
(Evrei 13:5-6)

Î mi amintesc de un cântec celebru din tinerețea mea, care spunea: „Cu toții vrem mai mult, cu toții vrem mai mult,
cu toții vrem mai mult, mai mult și încă mai mult.” Vechiul raționament ce reiese din cântec este să ai și să fii sau,
ca să ne exprimăm în termenii apostolului Pavel, atitudinea de avariție versus atitudinea de mulțumire. Ambele
sunt filosofii lipsite de sens.
Să lămurim, în primul rând, faptul că atitudinea de mulțumire nu înseamnă renunțarea la spiritul de autodepășire. Să
nu aspiri la mai bine ar însemna să negi idealul de perfecțiune. Mulțumirea la care se referă Pavel în Evrei 13:5 și în Filipeni
4:11 nu are nimic de a face cu a fi sau cu a avea, cu lipsa ori deținerea de bunuri; ni se transmite că ar trebui să știm să
trăim cu ceea ce avem. Mesajul nu este că trebuie să adoptăm o atitudine de resemnare față de nevoile noastre reale. Să Îi
cerem lui Dumnezeu pâinea cea de toate zilele, dar să lucrăm și să luptăm pentru a o obține. Pavel le recomandă
tesalonicenilor: „Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce” (2 Tesaloniceni 3:10).
Filosofia mulțumirii este atitudinea de încredere în Dumnezeu, de moderație în ce privește consumul; înseamnă să
știi să acorzi valoare și să profiți de ceea ce ai, mult sau puțin; este atitudinea de recunoștință și de generozitate. Filosofia
avariției este o atitudine de permanent nonconformism, de neliniște din cauza a ceea ce nu avem, de nemulțumire, în
ciuda faptului că suntem posesorii a multe lucruri; este atitudinea de invidie față de alții care au mai mult. Calderón de
la Barca are un pasaj, în La vida es sueño (Viața e vis), care spune:
Despre-un filosof se zice
că, sărac, lihnit de foame,
fu silit, în loc de poame,
buruiană să dumice.
„Oare-o fi vreun neferice
— se-ntreba — mai cu ponoase?”
Şi văzu, când capu-ntoarse,
înc-un filosof mergând
după el şi adunând
frunzele ce le-aruncase.
Să ne amintim că există un Dumnezeu care ne va da ce avem nevoie pentru a trăi.
 Duminică, 23 august

ESTE MAI FERICE SĂ DAI DECÂT SĂ PRIMEŞTI!

Este mai ferice să dai decât să primeşti.
(Faptele apostolilor 20:35)

D eși aceste cuvinte atribuite lui Isus nu apar în evanghelii, ele pot aparține tradiției orale și scrierilor care circulau
despre viața Mântuitorului, pe care Luca, autor al unei evanghelii și al Faptelor apostolilor, le-a putut consulta
(Luca 1:1-4). Pe de altă parte, dihotomia a da/a primi nu este străină mesajului lui Hristos: „Fără plată aţi primit,
fără plată să daţi” (Matei 10:8); „Daţi, şi vi se va da” (Luca 6:38). Despre El Însuși, Isus afirmă: „Pentru că nici Fiul
omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28).
Dumnezeu este întâiul și marele Dătător al lumii: Dătător al vieții, Creator (Geneza 2:7); El dă semănătorului
sămânță și pâine ca hrană (2 Corinteni 9:10), dă bogăție, recoltă și rod câmpurilor (Psalmii 147:8,9,14-18), dă
oamenilor știința, puterea și capacitatea de a acumula bogății (Deuteronomul 8:17-18). Dumnezeu dă înțelepciune din
belșug celui care o cere (Iacov 1:5); „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl
luminilor” (Iacov 1:17); în cele din urmă, așa cum arată toate darurile lui Dumnezeu pentru oameni, „a dat pe singurul
Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
Scripturile relatează și despre oameni care au fost dătători generoși (Exodul 36:5). David a dat pentru casa lui
Dumnezeu mai mult decât fusese deja oferit: „Mai mult, în dragostea mea pentru Casa Dumnezeului meu, dau Casei
Dumnezeului meu aurul şi argintul pe care-l am, afară de tot ce am pregătit pentru casa Sfântului Locaş” (1 Cronici
29:3). Iar Pavel spune despre bisericile din Macedonia, care l-au ajutat: „Vă mărturisesc că au dat de bunăvoie, după
puterea lor şi chiar peste puterile lor” (2 Corinteni 8:2-3).
În toate aceste situații, textul biblic subliniază că natura unui binefăcător este de a nu se mulțumi cu îndeplinirea
unei îndatoriri, ci de a merge mult mai departe decât ce este strict necesar, parcurgând cu plăcere „a doua milă”. Cei
care fac astfel sunt preafericiți, pentru că simt plăcerea și privilegiul de a împărți, pentru că prețuiesc faptul de a fi o
binecuvântare pentru alții, ceea ce îi face sensibili, solidari și fericiți, după modelul lui Dumnezeu Însuși, marele Dătător
al acestei lumi.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, să facem din ziua de astăzi o zi a dăruirii și a slujirii aproapelui.
 Luni, 24 august

DARUL VĂDUVEI
Atunci, Isus a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: „Adevărat vă spun că
această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie,
căci toţi ceilalţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei,
a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască.”
(Marcu 12:43-44)

Î n 2001, Mozambicul aparținea Diviziunii Euro-Africa. Am fost la Mocuba, în nordul țării, pentru a inaugura și
consacra o frumoasă biserică ce fusese construită de Enrique Lema, un misionar spaniol. După ceremonia de
consacrare, președintele Misiunii i-a invitat pe frați să aducă daruri. Am rămas uimit la vederea unui enorm șir
format dintr-o sută de persoane; membrii au defilat pe dinaintea unei mese pe care fiecare își lăsa darul. Eram chiar
lângă masă, vrând să văd îndeaproape ce și cum aduceau. Niciodată nu voi uita! Îi aduceau Domnului daruri foarte
modeste pentru că erau săraci: puțin orez, unii lăsau acolo bancnote de 100 de meticais (0,008 dolari americani), un
ou de găină, o nucă de cocos, rădăcini de manioc… Își lăsau darul cu mâna dreaptă, în timp ce cu mâna stângă își
suflecau mâneca, în liniște, cu devotament, ca semn al unei predări totale, al recunoștinței și al adorării. Inevitabil,
mi-au dat lacrimile și mi-am amintit de cele două drahme aduse în dar de văduva pe care altădată o apreciase Isus.
Leptonul, sau drahma, era cea mai mică monedă grecească, din cupru, echivalentă cu 1,128 dintr-un dinar, care era
salariul pe o zi. Atunci ca și acum, aceste valori nu sunt cantități apreciabile, dar Isus nu se uita la mâinile care aduceau
și nici la cât aduceau; privirea Lui ajungea la inimă, așa că i-a chemat pe ucenici și le-a spus: „Adevărat vă spun că această
văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie; [...] ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-
i mai rămăsese ca să trăiască.”
În 2002, într-un Sabat, am inaugurat tabăra misionară din Munfuluni (Mozambic). La sfârșitul serviciului divin, a
început să plouă torențial și sutele de persoane prezente s-au refugiat sub niște copaci mari. Alergam alături de surori
și am văzut că una dintre ele ducea ceva înfășurat în batistă. Am întrebat-o ce ținea acolo și mi-a arătat două banane,
spunându-mi: „Este prânzul meu. Vrei și tu una?” La fel ca văduva din evanghelie, din sărăcia ei voia să împartă cu mine
puținul pe care îl mai avea de mâncare. Cât am fost de uimit!
Fie ca astăzi să dorim și să putem împărți ceea ce avem.
 Marți, 25 august

CE RĂSPLATĂ VOM AVEA?

Atunci, Petru a luat cuvântul şi I-a zis:
„Iată că noi am lăsat tot şi Te-am urmat. Ce răsplată vom avea?”
(Matei 19:27)

Î n episodul cu tânărul bogat, Învățătorul i-a cerut să aleagă între ucenicia lui Hristos și numeroasele sale posesiuni
și, cu tristețe, el a preferat să rămână cum era și să respingă calea renunțării.
Atunci Petru, cel mai impulsiv dintre cei doisprezece, L-a întrebat pe Învățător: „Noi am lăsat tot şi Te-am urmat.
Ce răsplată vom avea?” Isus nu l-a corectat pe apostolul cel impulsiv, așa cum făcea de obicei, ci a acceptat întrebarea.
Petru exprimă o preocupare universală a oricărui fiu al lui Dumnezeu. Noi, care am decis să Îl urmăm pe Isus în ciuda
faptului că aceasta presupune renunțări, privațiuni și împotriviri, amărăciuni și ură din partea lumii, ce răsplată vom
avea? Isus a considerat întrebarea ca fiind legitimă, pentru că Cerul nu rămâne indiferent sau impasibil la sacrificiile pe
care le fac ucenicii, dimpotrivă.
Așa că a răspuns: „Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde,
pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19:29). Răspunsul este foarte generos. Dacă a
fi ucenic al lui Hristos implică în mod necesar renunțare și sacrificii, o viață creștină este plină de binecuvântări,
privilegii și asigurări care compensează pe deplin valoarea materială sau sentimentală a pierderilor.
La câtva timp de la aceste cuvinte, Petru și Ioan au mers la templu să se roage și, în fața porții templului, un șchiop
din naștere le-a cerut de pomană. Petru i-a răspuns cerșetorului: „Uită-te la noi! [...] Argint şi aur n-am, dar ce am, îţi dau:
în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” (Faptele 3:4-6). Șchiopul, ajutat de cei doi apostoli, s-a ridicat
și a intrat cu ei în templu, sărind și lăudând pe Dumnezeu. Ce avea Petru? Ce putea el să îi ofere cerșetorului? O limuzină?
Nu. Câteva monede ar fi ameliorat temporar situația celui șchiop. Însă, în urma ajutorului primit, nu a mai fost nevoie ca
el să cerșească vreodată. Era vindecat! „De o sută de ori mai mult”, spune Isus, „și viața veșnică!” La apusul îndelungatei
sale vieți, Petru a scris câteva cuvinte care transmit mesajul de siguranță al preafericitei speranțe cu care a închis ochii
și a părăsit această lume: „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui
neprihănirea” (2 Petru 3:13).
Există, totuși, un Dumnezeu în ceruri… atunci când suntem îngrijorați cu privire la viitor. Să fim siguri că vom primi
mai mult decât ne-am fi putut imagina vreodată.
 Miercuri, 26 august

COLECTORI DE TIMP
De aceea zice: „Deşteaptă-te, tu care dormi, scoală-te din morţi, şi Hristos te va lumina.” Luaţi seama deci să umblaţi cu
băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.
(Efeseni 5:14-16)

C u o altă ocazie, v-am vorbit despre profesorul Isidro Aguilar, directorul școlii misionare din Madrid (Spania),
unde am primit o parte din formarea mea ca pastor, despre lecțiile pe care le-am primit de la el, despre
nemaipomenitele studii biblice pe care le ținea, despre simțul său practic. Îmi amintesc de una dintre expresiile
pe care ni le-a transmis pentru a face față momentelor în care avem prea puțin timp și prea multe de făcut: trebuie
să fim „colectori de timp”, adică să îl recoltăm, să profităm eficient de timpii morți cărora puțini sunt cei care le acordă
valoare sau importanță. Este vorba despre cele câteva minute pierdute ici și colo care, adunate, însumează milioane
de ore risipite de rasa umană. Risipa este reală, o încărcătură reziduală de o incomensurabilă valoare, pe care nu o
vom putea recupera niciodată.
Pastorul Aguilar nu făcea referire la orele de repaus, de activitate fizică sau de divertisment necesar, ci la minutele
care trec fără să ne dăm seama, când suntem ațipiți, deși ar trebui să fim treji, când nu știm ce să facem sau când ceea
ce ne-am apucat să facem nu este nici profitabil, nici indispensabil, nici oportun; la orele sterile, la ocupațiile triviale, la
pustiurile mentale, la prostii, superficialități, nonsensuri; la momentele în care risipim darul divin al timpului, care este
prețioasa materie primă din care sunt făcute oportunitățile vieții și ale mântuirii.
Celebrului scriitor grec Nikos Kazantzakis îi aparține fraza: „Îmi vine să cobor la colț, să întind mâna și să cerșesc de
la străini: «Vă rog, dați-mi și mie un sfert de oră!»” Spunea astfel când o boală nemiloasă îi mistuia interiorul și simțea
că timpul îi este pe sfârșite. Dacă pentru filosoful, poetul și autorul de nuvele a fost tragic, cu atât mai mult ar trebui să
fie pentru noi, care am pus în așteptare o lucrare de care depinde venirea Domnului în lume, o misiune pentru care a
mai rămas foarte puțin timp, iar milioane de oameni încă nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Mai dispunem de fragmente de
timp pe care să I le oferim lui Dumnezeu? Când va veni vremea să ne ocupăm de părinți, prieteni, vecini? Este nevoie
să trăim aceste vremuri dificile „nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând vremea”. Trebuie să fim
„colectori de timp”.
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne ajute să ne folosim timpul cu înțelepciune.
 Joi, 27 august

URIAŞUL CU PICIOARE DE LUT

Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece
sub stăpânirea unui alt popor.
Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic.
Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte fără ajutorul vreunei mâini şi care a sfărâmat fierul,
arama, lutul, argintul şi aurul.
(Daniel 2:44-45)

Î mi amintesc că atunci când am început să studiez Biblia și mi s-a explicat profeția chipului din Daniel 2, am rămas
uimit de corespondența dintre interpretare și diferitele metale ale statuii și de împlinirea exactă a succesiunii
imperiilor, confirmată de istoria antică. Nicio altă profeție biblică nu a confirmat suveranitatea lui Dumnezeu
asupra istoriei lumii, la fel ca aceasta.
Acest colos de metal cu cap de aur, piept și brațe de argint, mijloc și coapse de bronz, gambe de fier și picioare de
fier amestecat cu lut, pe care l-a văzut regele în vis, era, de fapt, un uriaș cu picioare de lut. Apoi, regele a văzut un fel de
piatră, neatinsă de mână omenească, prăvălindu-se peste picioarele statuii și sfărâmând-o, făcând-o praf purtat de vânt
și care nu lasă nicio urmă și, în locul ei, piatra a devenit un munte care a acoperit tot pământul. Daniel a interpretat
astfel visul monarhului: capul de aur erau regele Nebucadnețar și imperiul său; celelalte metale ale statuii reprezentau
succesiunea marilor imperii până la sfârșitul istoriei și stabilirea Împărăției lui Dumnezeu.
Timp de aproape douăzeci de secole, interpretarea tradițională a evreilor și creștinilor a coincis cu cele patru metale
ale statuii: Babilonul, Medo-Persia, Grecia și Roma. În ce privește piatra, mulți văd în ea un simbol al lui Hristos, care
vine pe nori la sfârșitul timpului. Istoria popoarelor este, într-adevăr, ca un uriaș impunător, cu înfățișare
înspăimântătoare, dar cu picioare de lut; este o istorie care nu dăinuie, pentru că Dumnezeul cerului o va face să dispară
la venirea Regelui regilor și Domnului domnilor.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu… putem fi siguri că profeția celei de-a doua veniri a lui Isus se va împlini cu
aceeași precizie și exactitate ca cea a succesiunii imperiilor.
 Vineri, 28 august

CREDINŢA PROFETICĂ A PĂRINŢILOR NOŞTRI

Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte,
ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă
şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.
(2 Petru 1:19)

Î ntr-o zi, în Santa Cruz de Tenerife (Spania), un jurnalist care îmi lua un interviu, după ce mi-a pus câteva întrebări
de rutină, mi-a zis: „Spuneți-mi, este Biserica Adventistă încă un produs al colonizării religioase determinate de
Statele Unite?” Răspunsul la această întrebare ar fi urmat să demonstreze care sunt adevăratele rădăcini ale
bisericii noastre. Ca organizație religioasă, avem o istorie recentă, dar principala doctrină care dă numele bisericii
este recuperarea de către creștinismul contemporan a unui adevăr intrinsec: mesajul lui Hristos, împărtășit de toți
credincioșii, de la Eden până în zilele noastre.
Biblia este un mesaj al făgăduinței. Istoria mântuirii este istoria făgăduinței divine care creează o stare de așteptare
și menține certitudinea în inimile credincioșilor. Întreg Vechiul Testament este orientat către anunțarea profetică a
venirii lui Mesia. De cel puțin 1 527 de ori se face referire la revenire în Vechiul Testament. Așteptarea face parte din
esența revenirii. Și Noul Testament este un mesaj de speranță în cea de-a doua venire a Mântuitorului, amintit de 319
ori în textele sale. Oscar Cullmann spune: „A spera, după Noul Testament, nu poate însemna decât a spera în revenirea
Sa. A sacrifica speranța bisericii sau a o înlocui cu o altă speranță – cu speranța platonică, de exemplu – înseamnă atât
a abandona credința veritabilă, cât și a distruge schema istoriei mântuirii, care constituie începutul, centrul și
împlinirea Bibliei” (Le retour du Christ [Revenirea lui Hristos], p. 19).
Credința în a doua venire a lui Isus a existat pe tot parcursul istoriei bisericii, după cum spune Le Roy Edwin Froom,
în The Prophetic Faith of our Fathers [Credința profetică a părinților noștri]. Creștinismul autentic este în mod necesar
adventist. Karl Barth spunea: „Creștinismul care nu este în totalitate escatologic nu are, în mod absolut, nimic de a face
cu Hristos” (Deir Römerbrief, p. 298).
„Iată care sunt adevăratele noastre rădăcini”, i-am răspuns jurnalistului. „Faptul că a apărut în Statele Unite este o
simplă conjunctură a istoriei.”
Cuvântul profeției este o dovadă puternică a faptului că există în ceruri un Dumnezeu...
 Sâmbătă, 29 august

MĂ VOI ÎNTOARCE
Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine.
În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus.
Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca
acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.
(Ioan 14:1-3)

M ă voi întoarce”, astfel s-a născut fericita speranță a creștinilor în a doua venire a lui Hristos. Cuvinte ce
deschideau calea pentru o nouă speranță mesianică. Această venire nu trebuie confundată cu prima, nici cu
întâlnirea personală cu Hristos în procesul de mântuire și nici, așa cum au afirmat unii, cu venirea
Mângâietorului promis, care Îl reprezintă. A doua venire a lui Hristos este împlinirea finală a lucrării de
răscumpărare pe care a realizat-o odată cu prima venire: „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca
să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L
aşteaptă” (Evrei 9:28).
„Vestea revenirii lui Hristos ar trebui să fie, acum ca şi atunci când a fost adusă de îngeri păstorilor din Betleem, o
veste plină de o mare bucurie. Aceia care Îl iubesc cu adevărat pe Mântuitorul nu pot decât să salute cu bucurie vestea
care se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu, că Acela în care sunt concentrate nădejdile de viață veșnică vine iarăși, nu ca
să fie insultat, disprețuit și lepădat, așa cum a fost la prima venire, ci în putere și slavă ca să-Și răscumpere poporul”
(Tragedia veacurilor, p. 292).
„Mă voi întoarce” este promisiunea ce rezonează ca un ecou de fiecare dată când Noul Testament menționează
speranța în glorioasa revenire. Ea impregnează decisiv viața bisericii și răzbate din toate acţiunile ei. Este referentul
plin de speranță al salutului primilor creștini, Maranatha – Domnul vine! Ea dă un sens punerii în practică a reflecțiilor
teologice ale epistolelor. Oferă conceptului timp un sens salvator pentru lume, un timp de har, iar pentru biserică este
oportunitatea de a lucra pentru încheierea misiunii. „Mă voi întoarce” este cheia care descifrează profețiile sfinte,
descoperirile biblice pe care Dumnezeu le-a făcut lumii: „«Da, Eu vin curând.» Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa
22:20).
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, avem asigurarea că Isus va reveni curând pe nori în slava Tatălui Său (Matei
16:27).
 Duminică, 30 august

VOCI DIN CER

Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri,
să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.
(Luca 21:31)

S ocietatea evreiască din timpul lui Isus era impregnată de false speranțe mesianice care ajunseseră să fure chiar și
inima apostolilor lui Isus. Esenienii, fariseii și zeloții aveau cu toții ceva în comun: speranța în iminenta apariție a
lui Mesia, ca șef spiritual și militar care va instaura domnia teocratică a lui Israel, supunând toate națiunile păgâne
sub sceptrul monarhiei restaurate a lui David. Răspunsul lui Isus pentru ucenici, în predica profetică, avea ca scop
corectarea acestor așteptări și îndepărtarea oricărei incertitudini cu privire la venirea Sa. Mesajul Său este totodată
imperativ și liniștitor. Semnele sfârșitului sunt mai degrabă chemări ale harului divin la pregătire spirituală, în timpul
așteptării, decât indicatori cronologici; trebuie înțelese global, mai degrabă ca tendințe decât ca fapte izolate.
Cartea Apocalipsei a fost numită cartea vocilor din cer. Dacă vocile din cer au fost permanente pe tot parcursul
istoriei acestei lumi, în timpul sfârșitului aceste voci se intensifică, sunt mai frecvente, mai impunătoare, mai puternice.
Sunt ca zgomotul unei cascade, ca vuietul a șapte furtuni, ca un leu care rage, ca vocea unei mari armate, ca sunetul unei
trompete. Sunt ca nişte strigăte ale lui Dumnezeu către omenire și către biserică pentru a le anunța apropierea venirii
Sale. Aceste voci de intensitate crescândă sunt semnele timpului, evenimentele, catastrofele și dezastrele care se
manifestă astăzi în societate, în politică, în economie, în natură.
În ciuda acestui fapt, mulți ignoră mesajul. De ce? Iată răspunsul: „Nu este decât materializarea unui efort studiat al
prințului întunericului, de a ascunde de oameni ceea ce descoperă amăgirile lui. Pentru motivul acesta, Hristos,
Descoperitorul, prevăzând lupta ce se va duce împotriva studierii Apocalipsei, a pronunțat o binecuvântare pentru toți
aceia care vor citi, vor asculta și vor păzi cuvintele prorociei” (Tragedia veacurilor, p. 294).
Semnele timpului sunt și mesaje de iubire și de har, avertismente care salvează, care arată că Domnul vrea ca nimeni
să nu piară, „ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9), care sunt de aceeași amploare și intensitate cu ritmul în care crește
răul.
Astăzi vă invit să studiem profețiile biblice și să fim atenți la semnele care ne anunță apropiata revenire a lui Isus în
această lume.
 Luni, 31 august

HRISTOŞI ŞI PROFEŢI MINCINOŞI

Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari
şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.
(Matei 24:24)

Z iarul elvețian Le Matin publica pe 16 decembrie 1996 o informație surprinzătoare. Statul Israel studia un proiect,
„Apocalipsa anului 2000”, în care au pretins că îi invită pe turiști să participe la sfârșitul lumii la Meghido, locul în
care Biblia situează Armaghedonul. Folosind tehnologii inovatoare (realitatea virtuală, hologramele, laserul) și
convenționale (machete, actori, sunete și lumini), se dorea reproducerea scenelor apocaliptice, în care binele triumfă
asupra răului. Acest „Disneyland escatologic” avea un scop comercial și dorea să atragă zece milioane de vizitatori
creștini. Vaticanul, fără să știe, urma să colaboreze, din moment ce între 1997 și 2000, pelerinii care vizitau Țara Sfântă
primeau de la papă o indulgență specială.
În mediile teologice se produce un fenomen de secularizare a speranței. Mai mult, au apărut tot felul de idei care
afirmă că împlinirea speranței creștine se realizează prin intermediul evenimentelor istorice generate de oameni. Ca și
cum nu ar fi suficient, vulgaritatea și batjocura cu care unii privesc sfârșitul lumii și punctul lui culminant, cea de a doua
venire a lui Hristos, au făcut ca subiectul să se transforme în ceva incert, fantezist, derizoriu, teoretic și ireal pentru cei
mai sceptici.
Este evident că tot acest ansamblu grotesc în care a fost plasată a doua venire a Domnului este un semn al timpului
care împlinește avertizarea lui Hristos: semne mari și minuni, hristoși mincinoși și așa-ziși profeți care vor înșela chiar
și pe cei aleși. Trebuie să fim prevăzători, pentru că intenția este de a ridiculiza mesajul nostru și de a pune la îndoială
speranța adventistă. Ea este marele răspuns pe care bisericile îl au astăzi pentru omul postmodern, îngrijorat cu privire
la viitor, complet intoxicat și indus în eroare de ipostazele eronate prin care se manifestă așteptarea și speranța
creștină.
Isus avertizează că înainte de venirea Sa vor fi mulți șarlatani și înșelători care vor predica absurdități cu Biblia în
mână. Aceștia vor înșela mulți oameni, unii dintre ei adventiști, care vor plăti foarte scump neglijarea studierii
Scripturilor, dar care vor pleca urechea la acești înșelători, îi vor urma și „îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor
îndrepta spre istorisiri închipuite” (2 Timotei 4:4). În mod lamentabil, „se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de
duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu
fierul roşu în însuşi cugetul lor” (1 Timotei 4:1-2).
Suntem pregătiți să rămânem fideli sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu?
 Marți, 1 septembrie

BOGĂŢII PUTREDE
Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă
din pricina nenorocirilor care au să vină peste voi!
Bogăţiile voastre au putrezit şi hainele voastre sunt roase de molii.
(Iacov 5:1-2)

C uvintele lui Iacov rezonează în mod dramatic cu criza economică globală pe care o trăim, o criză cum nu s-a mai
întâmplat după 1929: recesiunea economică a unora din cele mai bogate țări ale lumii, state opulente care au
nevoie de o infuzie de mai multe milioane de euro, creșterea ratei șomajului, pierderea a ceea ce se numește
statul-providență, falimentul marilor bănci prin acumularea de produse financiare toxice („aur și argint ruginit”),
printre altele.
Această situație generează o schimbare drastică în economiile private și publice, revolte sociale, greve, petiții și
proteste în stradă, o criză socială de o gravă dimensiune. După cum spune Iacov, această criză economică se produce în
apropierea venirii Domnului. Situația actuală, preludiu al unor vremuri și mai grele, este eșecul filosofiilor materialiste
care și-au pus încrederea în știință și tehnologie, în putere, forță și bogăție. Ieremia spune: „Înţeleptul să nu se laude cu
înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui” (Ieremia 9:23). Pentru că
dezvoltarea tehnologică a adus cu sine bomba atomică de la Hiroshima, iar prosperitatea economică provine din bogății
„care au putrezit” și care au condus la criza economică actuală.
Regretabil este totuși că abuzul este practicat și de unii așa-ziși creștini. „Ce dezvăluiri vor fi făcute în ziua judecății!
Comorile adunate și salariile neplătite, în mod fraudulos, lucrătorilor, vor sta mărturie împotriva celor vinovați, care
pretindeau a fi buni creștini și se măguleau că păzesc legea lui Dumnezeu, în timp ce arătau mai multă iubire pentru
câștig decât pentru sufletele pentru care Hristos Și-a vărsat sângele” (Sfaturi privind administrarea creștină a vieții, p.
129 în original). Chiar cunoscând profețiile despre sfârșitul timpului, poporul lui Dumnezeu nu este scutit de crize și
suferă cu răbdare alături de concetățeni. Dar nu are aceeași atitudine ca ceilalți. Încrederea pe care o avem în
Providența divină ne permite să afirmăm, la fel ca apostolul Pavel: „Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la
strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu pierduţi” (2 Corinteni
4:8-9).
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, când suntem în criză, să ne sprijinim pe ajutorul divin.
 Miercuri, 2 septembrie

ÎL AŞTEPTAM ÎNAINTE DE A FACE SERVICIUL MILITAR

Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni:
nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.
(Matei 24:35-36)

C ând eram copil, obișnuiam să merg la o familie de vechi adventiști, ca să mă joc cu băiatul lor cel mai mic. Într-o
zi, pe când ne jucam în curtea casei, l-am întrebat cu inocență și încredere, știind că se născuse adventist:
– Daniel, când crezi că vine Domnul?
Daniel, care de nenumărate ori îi auzise pe părinții lui că sfârșitul este foarte aproape, mi-a răspuns cu aerul serios
al cuiva care este expert în domeniu:
– O să vină înainte ca tu și eu să plecăm în armată.
Mi s-a părut rezonabil și am continuat să ne jucăm. Pentru mine, a doua venire a lui Hristos umplea orizontul
așteptărilor copilăriei mele. Eram sigur că voi fi martorul ei înainte de a fi adult.
Au trecut mai bine de șaizeci de ani de atunci. Ne-am făcut serviciul militar și eu, și Daniel. Apoi am terminat
pregătirea pastorală la seminarul adventist. Am început să predicăm iminenta întoarcere a Domnului, cu puterea
tinereții. Am sărbătorit vârsta de 70 de ani și Domnul tot nu a revenit. Decepție? Îndoială cu privire la adevărul revenirii
Sale? Nimic de felul acesta! O înțelegere mai corectă și profundă a așteptării revenirii. Ucenicii, cu puțin timp înainte de
înălțarea lui Hristos, L-au întrebat: „«Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?» El le-
a răspuns: «Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa»”
(Faptele 1:6-7).
Apostolul Petru ne dă un prim indiciu: timpul nu are aceeași valoare pentru noi și pentru Dumnezeu. Pentru noi,
timpul corespunde existenței omenești, care depinde de un început și de un sfârșit, spre deosebire de eternitatea
divină: „Pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi” (2 Petru 3:8). Habacuc L-a abordat pe
Domnul și L-a întrebat: „Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculţi? Până când mă voi tângui Ţie, fără să
dai ajutor?” (Habacuc 1:2). Și Domnul i-a dat semnul suprem, valabil pentru toți cei care așteaptă cu nerăbdare apariția
în slavă a lui Isus: „Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă
zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit” (Habacuc 2:3).
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, să avem încredere în această făgăduință binecuvântată.
 Joi, 3 septembrie

AŞTEPTARE NEÎMPLINITĂ, INIMĂ BOLNAVĂ

O nădejde amânată îmbolnăveşte inima.
(Proverbele 13:12)

P e 22 octombrie 2019 se împlinesc 175 de ani de când adventiștii predică iminenta revenire a Domnului. Suntem
o mișcare care și-a început călătoria religioasă cu un mesaj concret despre timpul sfârșitului: „A venit ceasul
judecăţii Lui” (Apocalipsa 14:7), dar această judecată încă nu s-a realizat. Continuăm să vorbim despre întârziere
pentru că biserica noastră nu poate evita această problemă, pentru că o interpretare corectă a întârzierii celei de-a
doua veniri nu numai că explică și justifică rațiunea de a exista a bisericii noastre, ci și duce la o reală înțelegere a
trăirii în biserică și în lume a membrilor noștri. Ne înșelăm noi, adventiștii de ziua a șaptea, când afirmăm că
întoarcerea Domnului va fi un eveniment care se va petrece concret, în istorie? Sau trebuie să legăm revenirea, așa
cum mulți alți creștini fac, de un sfârșit absolut al timpului, neconectat la cronologie? Nu! Profețiile și planul de
mântuire se împlinesc în cadrul istoriei omenirii.
De ce nu a revenit Domnul? Textul din Proverbe spune: „O nădejde amânată îmbolnăveşte inima.” Și este adevărat
că noi, adventiștii, putem suferi consecințe ale crizei întârzierii. Isus ne avertizează cu privire la acest aspect. În trei
dintre cele patru parabole din Predica de pe Munte, ne vorbește despre întârziere. În parabola robului credincios,
slujitorul necredincios, obosit de așteptare, exclamă: „Stăpânul meu zăbovește să vină!” (Matei 24:48). În parabola celor
zece fecioare, Isus ne avertizează: „Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit” (Matei 25:5). În parabola
talanților, Isus semnalează că „după multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala” (Matei
25:19), așadar ei avuseseră mult timp la dispoziție pentru a face să prospere averea stăpânului înainte de a-i da
socoteală. Atenție! În lipsa unanimității doctrinare și din cauza renunțării la proclamarea revenirii, criza întârzierii
poate da naștere unei incertitudini cu privire la mesajul nostru; ea ne poate determina să prindem rădăcini în această
lume, să pierdem din vedere caracterul ei provizoriu și poate avea consecințe etice și spirituale nefaste în viețile
noastre.
Ellen White spune: „Întârzierea este doar aparentă, Domnul nostru va reveni la timpul potrivit” (Manuscript
Releases, vol. 16, p. 179). Care este timpul acela? Nu un timp ne separă de a doua venire, ci o misiune: pregătirea noastră
spirituală și pregătirea spirituală a lumii, pentru a-L primi pe Domnul.
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne ajute să ne îndeplinim misiunea.
 Vineri, 4 septembrie

ÎNTREBAREA REGINEI SPANIEI

La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”
(Matei 25:6)

P e parcursul anului academic 1975–1976, Biserica Adventistă a fost invitată să țină un seminar doctrinar în cadrul
unui curs interdisciplinar de la Universitatea Autonomă din Madrid, numit „Umanități contemporane”. La
seminar a asistat o studentă excepțională, o dată pe săptămână, timp de mai multe luni: regina Spaniei. La
sfârșitul cursului, regina și-a exprimat dorința de a vizita câteva biserici ale grupurilor religioase participante. Prima
a fost sinagoga evreiască, apoi a urmat biserica noastră centrală din Madrid, în cadrul unui serviciu de împărtășire,
în sâmbăta din 26 iunie 1976. Ulterior, nu a mai vizitat alte locuri de cult.
După câteva zile, i-am solicitat reginei o audiență la Casa Real, pentru a-i mulțumi de vizită. Ni s-a acordat audiența,
iar pastorul Rafael Hidalgo și cu mine am mers acolo. Am fost primiți de regină, care ne aștepta în picioare într-un salon
mare. Știți care a fost prima întrebare pe care ne-a adresat-o odată cu salutul? „Când revine? Da, Domnul, când va
reveni?” Descoperise că, dintre toate grupările creștine care participaseră la seminarele doctrinare, doar adventiștii
aveau un răspuns convingător la această întrebare.
Este adevărat că toți creștinii cred în revenire, dar nu toți sunt adventiști. Care este diferența? Adventiștii trăiesc
această credință cu dedicare. Trăim cu o permanentă speranță vie, plină de bucurie și comunicativă, cu o atenție
vigilentă, încrezătoare și activă. Pentru noi, așteptarea nu este o acceptare intelectuală a făgăduinței Domnului: „Eu vin
curând.” Este o atitudine existențială care influențează viața noastră cu tot ce presupune ea. Pentru noi, adventiștii,
vestirea celei de-a doua veniri este misiunea noastră specială în sânul creștinătății contemporane. Suntem strigătul de
la miezul nopții, care trezește fecioarele ațipite din parabolă; suntem gărzile care străjuiesc pe zidurile cetății lui
Dumnezeu: „Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus nişte străjeri care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte! [...] Iată ce
vesteşte Domnul până la marginile pământului: „Spuneţi fiicei Sionului: «Iată, Mântuitorul tău vine; iată, plata este cu
El, şi răsplătirile merg înaintea Lui»” (Isaia 62:6,11). Regina Spaniei descoperise acest lucru.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, revenirea Domnului va instaura o nouă domnie asupra lumii, în care vom
putea trăi în pace și siguranță.
 Sâmbătă, 5 septembrie

PREGĂTEŞTE-TE! AVEM ÎNTÂLNIRE

Și fiindcă îţi voi face astfel, pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău, Israele!
(Amos 4:12)

T imp de mai mulți ani, am participat alături de soția mea la recepția pe care regele Spaniei o dădea pe 23 aprilie
la Palatul Regal, cu ocazia oferirii Premiului Cervantes pentru Literatură. Pe invitația la ceremonie, secretariatul
de la Casa Real oferea indicații detaliate cu privire la protocol: ținută de zi pentru doamne, costum negru pentru
domni, ora și data sosirii, sala de întâlnire cu regii, ordinea în care vor fi salutați cei prezenți, sala unde se dă recepția
și ora închiderii.
Există un protocol de pregătire și pentru întâlnirea în slavă care va avea loc la revenirea lui Isus ca Rege al regilor și
Domn al domnilor. Făgăduința revenirii Domnului este întotdeauna asociată cu necesitatea unei pregătiri responsabile.
În ce constă protocolul pregătirii pentru întâlnirea cu Mântuitorul? În ce termeni dorește Domnul să Se întâlnească cu
cei care așteaptă a doua Sa venire? Așa cum reiese din alte întâlniri cu poporul Său din trecut, Dumnezeu cere trei
lucruri fundamentale:
1. Sfințire. La întâlnirea lui Dumnezeu cu israeliții la Sinai, Dumnezeu îi cere lui Moise: „Du-te la popor, sfinţeşte-i azi
şi mâine şi pune-i să-şi spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi, căci a treia zi Domnul Se va coborî în faţa întregului
popor, pe muntele Sinai.” (Exodul 19:10-11)
2. Pocăință. La întâlnirea lui Isus cu iudeii la Iordan, Ioan Botezătorul, verișorul și precursorul Său, a pregătit calea
Domnului spunând: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” (Matei 3:2)
3. Unitate. Când Duhul Sfânt a coborât peste biserica creștină, la Cincizecime, textul spune: „Toţi aceştia stăruiau cu
un cuget în rugăciune.” (Faptele 1:14)
Cu siguranță că cele trei întâlniri prefigurează marea întâlnire finală, de cea mai mare amploare și cu caracter
definitiv. Ele ne slujesc ca exemplu și model: pocăința sinceră totală și redeșteptarea reală a evlaviei sunt nevoile cele
mai urgente. Sfințirea înseamnă un stil de viață în strânsă legătură cu Dumnezeu și o anumită stare mentală: sinceritate,
verticalitate, integritate; idealul către care tindem este evlavia, asemănarea cu Dumnezeu, calea către un progres
continuu. Pentru ca, în cele din urmă, Dumnezeu să întâlnească o biserică după voia Lui, în permanentă comuniune cu
El și unii cu alții, și nu un popor împărțit, aflat în dezacord și risipit în dispute.
Astăzi este timpul să ne pregătim pentru această întâlnire și să ne adaptăm protocolului ceresc, pentru a-L primi pe
Isus.
 Duminică, 6 septembrie

CÂŢI TALANŢI AI PRIMIT?

Atunci, Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece
într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat
cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat.
(Matei 25:14-15)

P redica profetică a lui Isus a avut trei obiective care au structurat felul în care a fost redactată de Matei. În prima
parte (24:4-36), Isus previne biserica în legătură cu falsele accepții escatologice ale vremii, care sunt niște
capcane, și prezintă adevăratele semne ale sfârșitului, care se vor întâmpla la a doua Sa venire. În cea de-a doua
parte (24:37-44), găsim avertismente de a fi vigilenți, din moment ce nu știm când va reveni Domnul. Isus ne prezintă
a doua Sa venire ca fiind subită, neașteptată. A treia parte (24:45-25,46), alcătuită din patru parabole, are menirea
de a explica în ce constă vigilența și cum trebuie să trăiască biserica așteptarea revenirii.
Aceste patru parabole ne vorbesc despre o așteptare activă, prin misiunea care ne-a fost încredințată (Marcu 13:34).
Există o strânsă legătură între atitudinea cu care așteptăm și administrarea creștină: 1). administrarea bunătății și
dragostei lui Dumnezeu (parabola judecății finale); 2). administrarea casei lui Dumnezeu (parabola robului credincios);
3). administrarea talanților puși în slujba bisericii (parabola talanților); trăirea zilnică a darului credinței (parabola
celor zece fecioare).
Parabola talanților se referă în principal la necredincioșia robului care a primit un singur talant și nu l-a investit.
Acest slujitor neglijent nu era un mare păcătos. Nu delapidase, nu risipise averile stăpânului său. Păcatul său a constat
în a nu fi folosit talantul pe care îl primise. A comis și păcatul de a-i fi fost teamă, i-a lipsit curajul de a-și asuma un risc,
de a înfrunta necunoscutul, de a accepta provocările care vin odată cu noile proiecte. Și a păcătuit și prin încercarea de
a se justifica. A aruncat responsabilitatea unei administrări neglijente asupra Domnului și asupra circumstanțelor.
Parabola ne mai învață și legea biblică a proporțiilor în slujirea Domnului. Proporționalitate între ce oferim și ce am
primit; între credincioșia noastră față de „puțin”, precum și față de „mult” din ceea ce ne-a încredințat Dumnezeu; între
a avea și a primi mai mult, față de a nu avea și a pierde tot. Acestea se aplică așteptării active, lucrării care ne rămâne
de îndeplinit în vederea revenirii
Domnului.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, să încercăm astăzi să fim credincioși chiar și în cele mai mici lucruri.
 Luni, 7 septembrie

VISAREA ŞI PRUDENŢA CELOR ZECE FECIOARE

Atunci, Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat
candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci,
înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn, dar cele înţelepte, împreună cu
candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase.
(Matei 25:1-4)

P arabola celor zece fecioare a fost rostită de Isus aproape de finalul predicii profetice, la apus, pe când în depărtare
se puteau vedea luminile unui cortegiu nupțial asemenea celui despre care vorbea. Cele zece fecioare, cu lămpile
cu ulei aprinse, așteptau la poarta casei miresei sosirea mirelui, cu intenția de a-l însoți la casa lui, unde cortegiul
urma să celebreze sărbătoarea nupțială. Dar mirele întârzia, așa că fecioarele au ațipit și când le-a trezit strigătul de
la miezul nopții, lămpile lor erau stinse. Cinci dintre ele au avut rezervă de ulei, celelalte cinci, nu. Cele din urmă au
rămas, din păcate, în afara cortegiului nupțial.
Dintre cele patru parabole ale lui Isus, aceasta are deznodământul cel mai nefericit. Cele zece fete erau, aparent,
egale. Dar finalul nu le-a fost același. Toate au avut lămpile aprinse la sosire, au obosit să aștepte și au adormit. Când
lămpile au început să se stingă, ele s-au trezit la timp pentru a le reumple și a ieși în întâmpinarea mirelui, numai că
doar cinci dintre ele prevăzuseră eventualitatea unei așteptări prelungite.
Uleiul lămpilor reprezintă Duhul Sfânt, care ne dă darul credinței pentru a ne menține vigilenți și activi în așteptarea
revenirii. Dar unii au așteptări greșite cu privire la iminența momentului: situează revenirea într-un timp determinat,
nu au rezerve de credință pentru zile grele, iar dacă Isus nu vine pe cât de repede se așteaptă ei, se descurajează și își
pierd credința. Speranța care ne poate susține la vreme târzie este o valoare spirituală netransmisibilă. Dacă o avem,
vom fi încrezători chiar și atunci când așteptarea se prelungește.
Victor Hugo descrie în Mizerabilii cum o mică pasăre se așază pe o ramură subțire a unui arbust care se pleacă
deasupra curentului unui pârâu învolburat. Cu greutatea ei, pasărea face ca ramura să se încline și s-ar putea crede că,
dintr-un moment în altul, se va rupe; mai mult, bate un vânt puternic și dă impresia că păsăruica poate fi oricând smulsă
de la adăpostul ei și aruncată în torent. Și cu toate acestea, mica pasăre ciripește! De ce? Pentru că știe că are aripi.
Să Îi cerem astăzi Duhului Sfânt marea rezervă divină de credință, de care avem nevoie ca să fim pregătiți pentru
revenirea Lui.
 Marți, 8 septembrie

MĂRŞĂLUIND PÂNĂ ÎN ZORI

Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu
poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi
arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos.
(Tit 2:11-13)

J osé Maria Diez-Alegria, teolog catolic progresist, afirmă în lucrarea sa, Yo creo en la esperanza [Cred în speranță],
că religia lui Isus și a creștinilor din biserica primară era un fel de religie etnico-profetică, spre deosebire de religia
ontologico-cultuală a marilor biserici istorice, al căror fundament pentru răscumpărarea individuală a
credinciosului este cultul, manifestările sale liturgice și practicarea sacramentelor. Religia etnico-profetică despre
care vorbește acest autor este religia noastră, a adventiștilor care trăiesc în așteptarea revenirii Domnului. Conform
lui Diez-Alegria, în cadrul ei i „se cere omului să realizeze dreptatea și dragostea, este un manifest pentru pregătire,
care încurajează, prin cuvântul profeției revelatoare, adevăruri spirituale și morale. Este o religie mesianică ce
anunță și așteaptă venirea unui eliberator care va interveni pentru a schimba radical istoria noastră.”
A trăi așteptând înseamnă a adopta un anumit stil de viață, în care practica și gândirea sunt orientate înainte și în
sus. După cum îi spune Pavel lui Tit, înseamnă a trăi după principiul temperanței (în raport cu noi înșine), al dreptății
(în raport cu ceilalți) și al evlaviei (în raport cu Dumnezeu), a mărșălui până în zorii apropiatei zile a veșniciei. Această
atitudine de așteptare nu este utopică, nu este irațională sau emoțională, ci se întemeiază pe făgăduința revelației. Isus
Hristos este garanția speranței și Cel care va împlini așteptarea lor.
Dacă păstrăm sentimentul de iminență și de provizorat, întârzierea nu va fi niciodată frustrantă sau generatoare de
crize (1 Corinteni 7:29-31). Dacă vom continua să practicăm principiile unei reforme morale și spirituale în viața
noastră (Luca 21:34), dacă vom avea un spirit de putere și perseverență (Matei 24:13) și dacă vom păstra un spirit de
rugăciune, mânați de sentimentul de urgență, vom proclama „cu glas tare” mesajul revenirii, acesta fiind prioritatea
noastră (Romani 13:11). Biblia spune: „Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate
lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului” (Luca 21:36).
În așteptarea revenirii Domnului, Dumnezeu aduce în viața noastră multă fericire, pentru a menține vie în noi
bucuria de a fi credincios.
Să profităm astăzi de bucuria produsă credinciosului de preafericita speranță.
 Miercuri, 9 septembrie

MARELE MESAJ AL SFINTEI CINE

Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi
din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El.
(1 Corinteni 11:26)

U nul dintre cele mai memorabile momente ale serviciilor divine este celebrarea Sfintei Cine, când credincioșii se
împacă cu Dumnezeu și primesc iertarea. Totuși, sunt câteva cuvinte pe care le uităm adesea în aceste ocazii atât
de solemne: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea
Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26). Slujba de împărtășire are un important mesaj central: „Serviciul
comuniunii arată spre a doua venire a lui Hristos. El a fost desemnat pentru a păstra această nădejde vie în mintea
ucenicilor. Ori de câte ori se întâlneau pentru a comemora moartea Sa, ei își aminteau cum El a luat un pahar și, după
ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat zicând: „Beți toți din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului
celui nou, care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de-acum încolo, nu voi mai bea din acest
rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăția Tatălui Meu” (Matei 26:27-29). În perioada de
strâmtorare care a urmat, ei au găsit mângâiere în nădejdea revenirii Domnului lor. Nespus de prețios era pentru ei
gândul: „Pentru că ori de câte ori mâncați din această pâine și beți din acest pahar, vestiți moartea Domnului până
va veni El” (1 Corinteni 11:26)” (Sfaturi pentru biserică, p. 405).
Dacă Sfânta Cină este un ritual celebrat pentru a proclama revenirea lui Isus în această lume, nu ar trebui să încetăm
să luăm parte la eveniment. Ne amintește că nu suntem singuri în această lume de păcat, pentru că El revine curând și
iubirea Lui ne ajută să rămânem uniți pentru a birui orice obstacol. „Dragostea lui Isus, cu puterea ei de constrângere,
trebuie menținută proaspătă în memoria noastră. Domnul Hristos a instituit acest serviciu ca să poată vorbi simțurilor
noastre despre dragostea lui Dumnezeu, care a fost manifestată în favoarea noastră. Nu poate exista unitate între
sufletele noastre și Dumnezeu decât prin Hristos. Unitatea și dragostea dintre frați trebuie cimentată și făcută eternă
prin dragostea lui Isus. Și nimic mai puțin decât moartea Domnului Hristos nu poate face această dragoste eficientă
pentru noi. Doar prin moartea Sa, noi putem privi cu bucurie spre a doua Lui venire. Sacrificiul Lui este centrul nădejdii
noastre. Asupra acestuia trebuie să ne fixăm credința noastră” (Sfaturi pentru biserică, pp. 405–406).
Să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru Sfânta Cină și data viitoare să nu ezităm să participăm.
 Joi, 10 septembrie

PIATRA ALBĂ
Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă
şi-i voi da o piatră albă şi pe piatra aceasta este scris un nume nou,
pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.
(Apocalipsa 2:17)

T extul pe care l-am ales face parte din făgăduința dată celor biruitori, din mesajele către cea de-a șaptea biserică
din Apocalipsa. Făgăduințele pline de culori, de simboluri și, în cazul multora dintre ele, de semnificație istorică,
relevantă pentru contextul cultural în care au fost date, se repetă în structura acestor mesaje.
Cât despre piatra albă promisă biruitorilor din biserica din Pergam, aceasta este un simbol inteligibil pentru cititorii
scrisorii, altfel semnificația lui spirituală ar fi fost greu de descifrat. Cuvântul folosit este psêfos, care înseamnă
„pietricele șlefuite de apă”, „prundiș”. Nu este vorba despre o piatră prețioasă, despre un diamant. Textul adaugă
adjectivul leuké, „albă”. Aceste pietricele fac referire la tribunalele din vechime, în cadrul cărora judecătorii își exprimau
verdictul prin intermediul unei pietre mici: albă, dacă acuzatul era absolvit, și neagră, dacă era condamnat. În afară de
Apocalipsa, Noul Testament mai folosește același termen când Pavel relatează momentul în care regele Agripa dă
verdictul acuzator pentru condamnarea la moarte a creștinilor (Faptele 26:10).
O pietricică albă se mai folosea ca bilet de intrare la festivitățile publice organizate de împărat sau de curțile regale.
În anumite regiuni tribale, la sfârșitul unei ceremonii de inițiere, după jurământ, membrul tribului primea un nume nou
și o pietricică albă sau un cristal de quartz. Era simbolul unei alianțe sfinte și secrete.
În Apocalipsa, culoarea alb simbolizează întotdeauna lucrurile cerești; numele este expresia identității, a
caracterului, și un semn al apartenenței, al adeziunii și al filiației, iar adjectivul „nou” se referă întotdeauna la înnoirea
tuturor lucrurilor, la slava viitoare de care se vor bucura cei răscumpărați. Se poate presupune, așadar, că piatra albă
pe care se află gravat un nume nou este o făgăduință pentru biruitorii absolviți de către tribunalul divin, care le dă
dreptul să intre la sărbătoarea cerească (nunta Mielului) și, mai mult, este un semn secret al aderării noastre la pactul
veșnic cu Dumnezeu. Noul nume este expresia noii noastre identități, a unui nou caracter veșnic, a schimbării definitive,
de către El Însuși, a naturii noastre păcătoase, la revenirea Sa pe norii cerului.
Eu vreau să primesc în ceruri o piatră albă. Dar voi?
 Vineri, 11 septembrie

CALUL DIN TROIA ÎN CETATEA LUI DUMNEZEU

Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.
(Ioan 17:15)

I storia calului din Troia povestește cum această cetate invincibilă a căzut în urma atacurilor grecilor. Semnificația
lui rămâne de actualitate din moment ce ilustrează în mod magistral pericolele care îi amenință pe toți cei care
introduc în casele lor armele dușmanilor. Grecii și troienii erau în război. Mii de nave grecești au încercuit cetatea
Troia, dar zidurile și apărarea feroce a troienilor nu le-au permis grecilor să intre în cetate. Într-o zi, asediatorii s-au
prefăcut că se retrag, lăsând în apropierea zidurilor un cal enorm în care se afla un număr semnificativ de războinici
greci; restul armatei retrăgându-se la navele situate în apropiere de insula Tenedos.
Ușurați după asediul îndelungat, troienii au ieșit să admire calul monumental. Era o minunăție și s-au sfătuit ce ar
trebui făcut. Influențați de mărturiile unor falși dezertori din armata grecească, au decis să îl introducă în cetate. A fost
nevoie să spargă zidul ca să poată aduce fatala mașină de război și au plasat-o la înălțime, pe Acropole. La miezul nopții,
când toți dormeau, unul dintre falșii dezertori a deschis trapele calului și mica armată care a ieșit din el a ucis santinelele
de la porți, a deschis larg porțile și a anunțat restul armatei care aștepta la nave. Soldații au sosit pe întuneric, au
incendiat orașul, au ars palatele și templele, iar troienii, lipsiți de apărare, luați prin surprindere și înșelați, au fost
învinși. Astfel a căzut Troia, marea
cetate.
Cu câțiva ani în urmă, Dietrich von Hildebrand a scris o carte intitulată Calul din Troia în cetatea lui Dumnezeu, în
care avertizează biserica despre pericolele la care se expune admirând, luând în discuție și acceptând, în cele din urmă,
asimilarea unor principii filosofice care guvernează această lume. Pentru a le introduce în biserică trebuie să facem
breșe în zidul neclintit care până acum a fost apărat. Ellen White spune: „Păcatele care domină lumea au năpădit
biserica și inimile creștinilor care pretind a fi poporul lui Dumnezeu” (Témoignages pour l’église, vol. 2, p. 186). De
aceea, Isus se roagă: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.”
Să avem grijă astăzi să nu ne deschidem porțile inimii în faţa Diavolului.
 Sâmbătă, 12 septembrie

CA LUTUL ÎN MÂNA OLARULUI

„Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel?” zice Domnul.
„Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel!”
(Ieremia 18:6)

D intre toate parabolele prin care își ilustrează Ieremia mesajele, cea mai realistă este cea a olarului și a vasului de
lut. În vreme de apostazie, de schimbări drastice, de pericole pentru poporul lui Dumnezeu, profetul a primit
porunca de a ilustra mesajul cerului pentru israeliți mergând la un olar. Acolo a văzut cum olarul lucra la roată,
cum un vas nu i-a ieșit; vasul s-a deformat în mâinile lui și el și-a reluat lucrul pentru a face un altul. Ce lecții învățăm
din parabola olarului și a vasului de lut?
1. Nu suntem altceva decât argilă maleabilă, umedă, moale, care primește diverse forme în mâna Olarului divin.
2. Pe roata vieții trăim circumstanțe și experiențe uneori bune, alteori rele, care ne formează sau ne deformează.
3. Suntem în mâinile Lui, degetele Sale ne dau formă. Dumnezeu Se folosește de întorsăturile pe care le ia viața
noastră pentru a ne modela caracterul; nimic nu este întâmplător, fiecare formă pe care o ia lutul se transformă în
providență divină.
4. Dumnezeu are un plan pentru noi. Olarul divin nu ne face pe toți la fel, nu ne face în serie. Amprentele degetelor
Sale în caracterul nostru ne fac unici și folositori pe fiecare dintre noi.
5. Olarul divin nu se bucură mereu de reușită în ce ne privește, deoarece nu ne anulează libertatea, pentru că argila
omenească nu este o masă inertă, iar noi participăm la procesul de transformare, fiecare cu supunerea sau cu
rebeliunile noastre, și uneori vasul nostru se frânge în mâinile Lui.
6. Dumnezeu nu aruncă, enervat, argila. Lângă roată are apă, udă din nou materialul și începe un alt vas.
Niciunul dintre noi nu este perfect și nici nu a ajuns la idealul pe care Dumnezeu Îl are pentru fiecare dintre copiii
Săi. Cu siguranță că ne-am înșelat de multe ori. De câte ori s-a destrămat lucrarea mâinilor Olarului divin? De câte ori a
luat-o de la capăt cu noi? Suntem conștienți de rebeliunea sau de supunerea noastră? Să nu abuzăm de răbdarea divină.
Să Îi spunem la fel ca Saul din Tars: „Ce să fac, Doamne?” (Faptele 22:10).
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu… poate să ne ajute să ne depășim defectele de caracter și propriile atitudini
rele. Să ne încredem în El și să Îl lăsăm să Își facă lucrarea în noi.
 Duminică, 13 septembrie

UN VAS FĂCUT ŢĂNDĂRI

Să spargi apoi vasul sub ochii oamenilor care vor merge cu tine. Şi să le spui:
„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Tocmai aşa voi zdrobi pe poporul acesta şi cetatea aceasta cum se sparge vasul unui olar,
fără să poată fi făcut la loc.»”
(Ieremia 19:10-11)

Î n repetate rânduri, degetele olarului au încercat să modeleze un vas perfect. Dar uneori vasul iese strâmb. La un
moment dat, argila se întărește, nu mai poate fi modelată și din ea nu mai poate ieși altceva decât un vas defect,
care nu folosește la nimic. Pentru că profetul trebuia să ilustreze situația dramatică a lui Israel, a cumpărat un vas
strâmb pe care l-a catalogat drept iremediabil, apoi l-a aruncat la pământ în fața ochilor conducătorilor poporului.
Cunoașteți pe cineva căruia i s-a întâmplat ceva asemănător?
Am în posesie scrisoarea unui tânăr pe care îl voi numi Leoncio, scrisă lui Augustin, un prieten al bisericii. Era
originar din sud-estul Spaniei, avea 30 de ani și fusese cândva adventist. Domnul lucrase cu el în mii de feluri, dar de
fiecare dată când încercase să îi modeleze viața, el Îi scăpa din mâini. După ce a cunoscut Evanghelia, a frecventat
diferite comunități religioase, apoi a devenit membru al unei trupe, a cunoscut plăcerea și a băut cupa ei până la fund.
Dar insatisfacția și însingurarea lui creșteau și a făcut depresie. În scrisoarea către Augustin, amintește despre ceea ce
învățase în biserica noastră, dar fără a fi descoperit esențialul: puterea mântuitoare a harului lui Dumnezeu.
„Dragul meu Augustin, am speranța că Dumnezeu va primi sufletul meu în ziua aceea. Te rog să îi scrii mamei mele,
căci știi că nu cunoaște adevărul… Scrie-i și încurajeaz-o, să nu simtă că am părăsit această lume… Ia asupra ta poverile
mele. Gândește-te și fă lucrurile cum trebuie, fără să faci vâlvă și frații noștri să aibă de suferit din cauza asta. Sper că
vei fi întărit prin post. Și sper că ne vom revedea pe noul pământ.”
A doua zi, Leoncio s-a aruncat de pe unul dintre podurile fluviului care traversa orașul. Trupul său zdrobit, ca un vas
făcut țăndări, zăcea pe malul râului. În acea zi mă aflam din întâmplare în același oraș și, împreună cu pastorul bisericii,
a trebuit să îi comunicăm bietei mame vestea.
Suntem întotdeauna în mâinile Olarului divin, care ne modelează viața și face din noi vase utile, vase prețioase.
 Luni, 14 septembrie

OARE DEGEABA SE TEME IOV DE DUMNEZEU?

Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi
tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui acoperă ţara.
(Iov 1:9-10)

T ema centrală a cărții lui Iov este credința. La începutul relatării, Satana Îi expune lui Dumnezeu natura credinței
lui Iov. „Degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Te crede și se încrede în Tine pe degeaba?” Diavolul insinuează că
slujirea și credința lui Iov sunt rezultatul interesului. Și refuză ideea că Iov ar putea avea o credință trăită în mod
sincer și, în mod fundamental, bună.
După părerea lui Satana, credința există la schimb cu ceea ce oferă, nu pentru ceea ce este ea. Așa că, pentru a se
descoperi care este adevăratul caracter al patriarhului, Dumnezeu propune să i se retragă binecuvântările. Și începe
probarea credinței lui Iov. Dumnezeu îi permite lui Satana să îl copleșească pe Iov cu necazuri: întâi îl lasă fără avere,
apoi fără casă și copii și, în cele din urmă, îi lovește trupul cu o boală îngrozitoare. Dar textul biblic spune: „În toate
acestea, Iov n-a păcătuit deloc şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1:22). Relatarea
suferințelor lui Iov se încheie cu intrarea în scenă a soției patriarhului, personaj care ilustrează credința interesată și
egoistă, adusă în atenție de acuzația diabolică: „Tu rămâi neclintit în neprihănirea ta! Blestemă pe Dumnezeu şi mori!”
(Iov 2:9). Și încă o dată se manifestă credința autentică a lui Iov: „Primim de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi
răul?” (v. 10).
Unii definesc credința din interes drept „utilitară”, adică cea prin intermediul căreia se pot primi binecuvântări.
Pentru ei, înaintea oricărei alte trăsături a credinței, stă utilitatea ei. E subtilă credința utilitară, dar Îl confundă pe
Dumnezeu cu binecuvântările Sale: dacă primim ocrotire, atenție, prosperitate, înseamnă că Dumnezeu există. Dar dacă
asupra noastră se abat rușinea, suferința sau nenorocul, înseamnă că suntem abandonați de Dumnezeu și punem la
îndoială existența Sa. În galeria de eroi ai credinței, se spune despre Moise că „a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe
Cel ce este nevăzut” (Evrei 11:27). În experiența exemplară a lui Iov, odată cu sfârșitul ei fericit, patriarhul încheie prin
a recunoaște: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (Iov 42:5).
Să Îi cerem astăzi Domnului să ne ajute să urmăm exemplul lui Iov, așa încât credința noastră să fie autentică și noi
să avem convingerea fermă că există în ceruri un Dumnezeu.
 Marți, 15 septembrie

UN ŢEPUŞ ÎN CARNE
Şi, ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor
descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei,
ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf.
(2 Corinteni 12:7)

N u se știe la ce fel de suferință face referire apostolul în acest pasaj. Ar putea fi vorba despre o boală cronică sau
despre un handicap fizic cunoscut deja de cei din Corint. Pavel trăia cu un țepuș înfipt în carne, pe care Domnul
nu i-l scosese. Știți ce înseamnă? Suferiți și voi de o suferință cronică sau de un handicap dobândit sau congenital?
Este adevărat că ne obișnuim cu toate, dar apostolul își dă seama că Satana se folosea de suferința lui pentru a-l
chinui. În ciuda acestui fapt, ce viață plină de realizări, prosperă, ferventă și evlavioasă a avut Pavel! Autorul a trei
dintre epistolele Noului Testament, întemeietorul atâtor biserici, călătorul neobosit, eroul victorios în atâtea situații
potrivnice, era un om care suferea de o deficiență fizică!
Îmi amintesc de pe vremea când eram copil cum mă jucam cu Linda, cățelușa unui vecin care avea o lăptărie. Era
veselă, afectuoasă și jucăușă; alerga în căutarea pietrelor pe care i le aruncam și, dacă nu aruncam piatra, se oprea
dinaintea noastră și lătra. Într-o zi, a călcat-o un tramvai și a rămas fără una dintre lăbuțele din față. Pentru că scheuna
teribil de durere, am văzut cu oroare cum stăpânul ei a omorât-o.
De ce? Nu s-au mai văzut câini umblând în trei picioare? Nu știu dacă animalele suferă din cauza asta, dacă le face rău
să fie așa și ar prefera să moară; din moment ce sunt atât de grațioase când sar și se joacă, ca și cum nu și-ar lua
handicapul în serios și nu ar avea numai trei picioare, cred că nu.
Unele persoane sunt ca Pavel, așchiile din trupul lor nu le sunt indiferente, dar le depășesc și nu îi împiedică să
realizeze o mulțime de lucruri. Alte persoane, dimpotrivă, când dobândesc orice fel de rană, morală sau fizică, își petrec
viața concentrându-se numai asupra aspectelor dureroase, ca și cum nu ar mai exista niciun alt motiv pentru care să
trăiască. Unii își iau prostul obicei de a-și plânge de milă în urma loviturilor primite, „învârt cuțitul în rană”, se contopesc
cu minuscula plăcere de a se autocompătimi și trăiesc viața „într-un picior”. Păcat! Pavel nu se plânge de situația lui.
Singura dată când face referire la ea este pentru a ne învăța cum să depășim slăbiciunile: „Harul Meu îţi este de ajuns,
căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9).
În loc să ne concentrăm astăzi atenția asupra țepușului din carne, să ne concentrăm atenția asupra lui Isus.
 Miercuri, 16 septembrie

MARELE NOSTRU PREOT

De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă
privirile la Apostolul şi Marele-Preot al mărturisirii noastre, adică Isus.
(Evrei 3:1)

U na dintre cele mai eficiente modalități prin care poate fi înțeles planul de mântuire al cerului este doctrina
sanctuarului. Pornind de la ea, Ellen White a făcut următoarea afirmație: „Înțelegerea corectă a lucrării de slujire
din sanctuarul ceresc constituie temelia credinței noastre” (Sfaturi pentru biserică, p. 465).
Sanctuarul din pustie era un adevărat plan pedagogic pentru înțelegerea adevărurilor veșnice ale Cuvântului lui
Dumnezeu. „Sanctuarul pământesc a fost construit de Moise după modelul arătat lui pe munte. A fost o întruchipare
pentru timpul de atunci, când se aduceau atât daruri, cât și jertfe; cele două încăperi ale acestuia erau după chipul celor
arătate pe munte; Domnul Hristos, Marele nostru Preot, slujește în Locul Preasfânt și în adevăratul cort, care a fost
ridicat nu de un om, ci de Domnul. Privind în viziune templul lui Dumnezeu din ceruri, apostolul Ioan a putut să vadă
«cele șapte sfeșnice cu foc arzând înaintea tronului»” (Sfaturi pentru biserică, p. 465).
Conform doctrinei sanctuarului, noi, ființele omenești, avem un Mare-Preot care mijlocește pentru noi înaintea
Tatălui ceresc. Așa că nu mai avem nevoie de niciun alt fel de mediere. Cu toate acestea, tot noi, ființele omenești, am
mers până acolo încât am încercat să fabricăm tot soiul de „intermediari”, care se presupune că îi împacă pe oameni cu
Dumnezeu. Nu e nevoie de toate lucrurile acestea. Mai bine ar fi să încercăm să înțelegem slujirea lui Isus ca Mijlocitor
pentru poporul Său: „Toți au nevoie de o cunoaștere personală a poziției și a lucrării Marelui lor Preot. Altfel, le va fi cu
neputință să arate credința care este absolut necesară în vremea aceasta sau să ocupe locul pe care Dumnezeu dorește
ca ei să-l ocupe. Fiecare are un suflet de câștigat sau de pierdut. Fiecare are un caz ce trebuie să se înfățișeze înaintea
barei de judecată a lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să se întâlnească față în față cu Judecătorul cel mare. Cât de important
este deci ca fiecare minte să contemple cât mai des scena solemnă în care se va ține judecata și se vor deschide cărțile,
când, așa cum spune Daniel, fiecare trebuie să-și primească plata la sfârșitul zilelor” (Tragedia veacurilor, pp. 418–419).
Să ne întâlnim astăzi față în față cu Isus. Să Îi mărturisim Lui păcatele, mai degrabă decât să le povestim oricărei alte
ființe omenești. El este singurul care ne poate oferi iertarea divină și ne poate da pacea de care inima noastră are atâta
nevoie. Și vom ști că există în ceruri un Dumnezeu.
 Joi, 17 septembrie

ŞTIU ÎN CINE AM CREZUT

Dar nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat
că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea.
(2 Timotei 1:12)

T ranziția politică din Spania, din a doua jumătate a anilor ’60, a cunoscut noi și surprinzătoare inițiative.
Implicarea jurnalistului Joaquin Arozamena la Televiziunea Spaniolă în anul 1975 a însemnat o schimbare
importantă în privința modului în care se relatau actualitățile. S-a spus că Arozamena a fost un profesionist al
mass-mediei care i-a condus cu măiestrie pe spanioli prin această perioadă istorică dificilă.
La o emisiune de seară erau invitați reprezentanți ai diferitelor culte necatolice cărora, timp de mai bine de patruzeci
de ani, le fusese interzis să își facă simțită prezența, să își prezinte mesajul și activitatea. Într-o după-amiază, a venit rândul
adventiștilor. La început, totul a decurs politicos, confortabil, agreabil, dar, la un anumit moment al interviului, ni s-a
adresat următoarea întrebare: „Credeți voi, adventiștii, că sunteți deținători ai adevărului și că toate celelalte confesiuni
se înșală?”
Dilema ridicată de întrebare și posibilul nostru răspuns era următoarea: dacă spuneam că da, Biserica Adventistă se
identifica cu conceptul de exclusivism religios caracteristic sectelor; dacă răspundeam că nu, am fi arătat
telespectatorilor o anumită nesiguranță în privința doctrinei și crezului nostru. Ce ar fi trebuit să răspundem pentru a
nu cădea în niciuna dintre capcane? Cum să respectăm principiul pluralismului religios, care tocmai fusese recunoscut
în țara noastră?
După câteva secunde, am răspuns: „Sunt, întâi de toate, un credincios. Și am multe afinități cu toți cei care acceptă
existența unui Dumnezeu transcendent, care este deasupra noastră a tuturor; sunt apoi un creștin și mă identific cu toți
cei care au făcut din Hristos modelul și Mântuitorul nostru, centrul credinței și închinării; sunt, în cele din urmă,
adventist de ziua a șaptea pentru că această biserică și crezul ei mi-au oferit cele mai convingătoare răspunsuri la
exigențele mele în ce privește adevărul.” Prezentatorul programului a înțeles și a trecut la alt subiect.
Apostolului Pavel, în mijlocul persecuțiilor, suferinței și în închisoare, nu i-a fost rușine. Știa bine în cine își pusese
încrederea. Dincolo de așteptarea de a avea adevărul absolut, dincolo de crez, de sistemul religios și de instituțiile care
dau contur bisericii, ar trebui să avem o convingere personală profundă, ar trebui să fim permanent în căutarea
adevărului, care este Isus, ar trebui să existe o coerență responsabilă și fermă între credința noastră și viața noastră.
Să nu ne fie teamă astăzi să ne arătăm credința prin faptele noastre.
 Vineri, 18 septembrie

NAUFRAGIUL CREDINŢEI
Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca prin ele să te lupţi lupta cea
bună şi să păstrezi credinţa şi un cuget curat, pe care unii l-au pierdut şi au căzut din credinţă.
(1 Timotei 1:18-19)

C osta Concordia, un vas de croazieră de 114 500 de tone, care avea la bord
4 231 de pasageri, a naufragiat pe 13 ianuarie 2012, la 100 de ani de la naufragiul vasului Titanic. Naufragiul s-a
produs în dreptul insulei Giglio, din Marea Tireniană, după ce nava a lovit un recif. Specialiștii au estimat că acesta
ar fi naufragiul de cel mai mare tonaj din istoria navigației. Din nefericire, mai mult de treizeci de persoane și-au
pierdut viața și multe au fost rănite. Totul a părut să indice că lipsa de experiență a căpitanului a fost cea care a cauzat
tragedia.
Naufragiu! Termenul înseamnă pierderea sau ruina unei nave și este sinonim cu tragedie, dezastru, cădere și moarte.
Ce înseamnă „naufragiul credinței”? Este vorba despre o experiență similară, în domeniul spiritualității. Ca dovadă că
este ceva obișnuit pentru vremurile din urmă, pentru a se referi la această experiență, Pavel folosește în scrisorile de la
sfârșitul lucrării sale expresii prin care afirmă că oamenii vor cădea „în prăpăd și pierzare” (1 Timotei 6:9); „au rătăcit
de la credinţă” (v. 10); „unii se vor lepăda de credinţă” (1 Timotei 4:1).
E dureros să asiști la naufragiul credinței unui creștin! Uneori mai este încă timp pentru a-l salva de la o iminentă
tragedie a vieții sale spirituale, dar alteori este prea târziu pentru ca dezastrul să poată fi evitat. De ce se întâmplă
lucrurile astfel? Apostolul Pavel ne spune care pot fi cauzele naufragiului credinței: iubirea de bani
(1 Timotei 6:10); înfierarea conștiinței (1 Timotei 1:19; 4:2); explicațiile falsei științe
(1 Timotei 6:20-21); iubirea de lume (2 Timotei 4:10); diferențele individuale și opoziția față de autoritatea bisericii (2
Timotei 4:14-15).
Pavel ne îndeamnă să respectăm cinci principii care sunt un antidot împotriva naufragiului: mulțumirea (1 Timotei
6:6); o conștiință bună și o credință autentică (1 Timotei 1:5,19); renunțarea la necurății și poftele lumești (Tit 2:12);
consolidarea sfintelor învățături ale bisericii (2 Timotei 1:13).
Să Îi încredințăm lui Isus conducerea în viața noastră. El este cel mai bun Căpitan, care ne va duce în siguranță în
port și va ști să evite naufragiul credinței noastre.
 Sâmbătă, 19 septembrie

VINO ŞI VEZI
Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: „Noi am găsit pe Acela despre care a
scris Moise în Lege şi Prorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif.” Natanael i-a zis: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” „Vino şi
vezi!”, i-a răspuns Filip.
(Ioan 1:44-46)

C asilda era o femeie simplă, dar afabilă, mereu surâzătoare, nu prea vorbăreață, dar cu o privire pătrunzătoare.
Avea pe atunci aproape 60 de ani, iar fiul și nora ei o însoțeau la întâlniri. Casilda nu știa să scrie și cu greu citea,
dar în rucsacul ei simplu avea întotdeauna o Biblie pe care învățase să o folosească, câteva pliante și cărți de vizită
cu adresa bisericii. Era o adventistă devotată și convinsă și o mare misionară. În afară de fiii ei, mai multe persoane
pe care le invitase mergeau la conferințele pe care pastorul Daniel Sanz le ținea în fiecare duminică. Cum proceda
pentru a avea succes? Duhul Sfânt o înzestrase cu mai multe daruri. Unul dintre ele era foarte deosebit, conceput în
mod special pentru ea. Și folosea acest dar cu mare eficiență.
Casilda trecea prin parcurile și grădinile orașului, prin locurile cele mai tranzitate, se așeza pe o bancă, își scotea
Biblia și căuta un verset pe care îl subliniase. Când cineva se așeza lângă ea, îi cerea cu amabilitate să îi citească pasajul,
scuzându-se că nu prea știa să citească. Evident că, în cele mai multe situații, cererea ei dădea naștere unor întrebări
din partea cititorului și mărturisirilor de credință din partea sorei Casilda. Apoi, când venea ocazia, la fel cum Filip
făcuse cu Natanael, fără să intre în discuții contradictorii, Casilda Olivares îl invita pe cel care stătea pe aceeași bancă
alături de ea și îi citea: „Vino și vezi.” Într-o duminică după-amiază, am văzut-o intrând în holul bisericii centrale din
Madrid (Spania), însoțită de un bărbat elegant, al cărui chip exprima curiozitate, care era străin și nu vorbea altceva
decât engleză și înțelegea foarte puțină spaniolă! Din fericire, pastorul nostru a putut sta de vorbă cu el în limba lui și
bărbatul a rămas să asculte conferința, alături de Casilda.
Care era darul acestei surori? Cum reușea să aducă la biserică trecătorii, chiar și de altă naționalitate? Nu știu exact,
dar știu că în orice situație manifesta dedicare, iubire pentru suflete, înțelepciune de sus, umilință, bunătate,
persuasiune, răbdare și darul special de a inspira încredere. Și astăzi, „vino și vezi” continuă să fie un mijloc al cerului
de a aduce sufletele la Isus.
Să Îi cerem Dumnezeului cerurilor să ne ajute astăzi să folosim darurile pe care le-am primit de la El, deoarece, cu
siguranță, avem daruri.
 Duminică, 20 septembrie

A CERCETA CU ATENŢIE
Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun!
Feriţi-vă de orice se pare rău!
(1 Tesaloniceni 5:21-22)

O dată ce Isus S-a înălțat la cer, biserica primară s-a confruntat cu tot felul de provocări în încercarea de a rămâne
hotărâtă în speranța Evangheliei. Au apărut tot felul de idei legate de învățătura creștină în anumite biserici, dar
altele s-au dovedit a fi drastice. Problema este că unele atitudini extreme din partea unor credincioși împiedică
alte persoane să se apropie de biserică. La fel ca atunci, se întâmplă și astăzi. Unele manifestări autoritare ale
credinței în anumite domenii ale vieții bisericii paralizează un mare număr de oameni în încercarea lor de a-și preda
viața lui Hristos. „Fanatismul și răutatea cu care își fac lucrarea oameni care în mod nelegitim își spun trimiși ai lui
Dumnezeu au drept consecință faptul că mulți oameni buni și serioși privesc cu o mare neîncredere și nu dau credit
celor care cred în revelația divină. Cel care caută adevărul trebuie să se pregătească și împotriva minciunilor falșilor
profeți și mentori, și împotriva eșecului în ce privește cunoașterea adevărului. Apostolul Pavel spune: «Nu dispreţuiţi
prorociile. Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun»” (Christian Experience and Teaching of Ellen G. White, p.
244). Apostolul Pavel ne amintește că nu e cazul să acceptăm toate opțiunile care ni se oferă și să nu facem nicio
deosebire între ele. Ne sfătuiește să avem criteriile corecte de selecție și să avem în vedere un obiectiv.
„Conform acestui îndemn, credincioșii lui Hristos trebuie să fie deschiși să ia în considerare dovezile care arată că
actuala mișcare adventistă este călăuzită de Dumnezeu și să ia în considerare manifestările profetice care au legătură
cu această mișcare. Ni se amintește, în același timp: «Păziţi-vă de prorocii mincinoşi! Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de
oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori.» Criteriul care trebuie să ne călăuzească este acesta: «După faptele lor îi
veți cunoaște»” (Christian Experience and Teaching of Ellen G. White, p. 244).
Trebuie să ne ferim de rău. A alege dintre numeroasele și diversele opțiuni pe care le întâlnim în viață, după un
criteriu moral și spiritual, este cea mai bună metodă de învățare și are un obiectiv: păstrarea a ceea ce este bun, adică
a ceea ce are ca scop realizarea binelui, căutarea și găsirea adevărului. Apostolul Pavel explică
într-un alt pasaj ce trebuie să căutăm: „Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este
curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească”
(Filipeni 4:8).
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne îndepărteze de rău.
 Luni, 21 septembrie

TEATRUL ROMAN DIN SAGUNTO

Veniţi să cântăm cu veselie Domnului
şi să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre.
(Psalmii 95:1)

L a confluența a două vechi drumuri romane se găsește orașul antic Sagunto, delimitat la sud de un contrafort din
piatră, unde încă se mai pot vedea ruinele unei fortărețe arabe medievale, și un teatru roman construit în anul 50
d.Hr. Sagunto, numit Arse pe vremea când era o cetate latină, a rămas în istorie după anul 219 î.Hr. datorită
faptului că a rezistat cu eroism unui asediu dur timp de opt luni, din partea trupelor generalului cartaginez Hanibal,
în timpul celui de al doilea război punic. Devenit, cinci ani mai târziu, orașul roman Saguntum a avut o viață prosperă,
atestată de numeroase dovezi arheologice.
Celebrul teatru roman, un semicerc de 90 de metri diametru săpat pe versantul dealului, își păstrează foarte bine
configurația clasică. Capacitatea sa este de până la opt mii de spectatori și au fost reprezentate aici, timp de aproape trei
secole, lucrări celebre ale autorilor latini și greci, majoritatea dintre ele cu caracter de divertisment, nelipsind așadar
satira, obscenitatea sau obrăznicia, puneri în scenă ale căror personaje aveau uneori caractere marginale, curtezane,
prostituate și bătrâni libidinoși. Abia în perioada târzie a Imperiului Roman a fost transformat în spațiu pentru orchestră
sau în bazin pentru activități acvatice de recreere și loc pentru desfășurarea luptelor de gladiatori, care nu fuseseră
nicidecum interzise de cenzura creștină, după cum arată puținele dovezi ale creștinării orașului Sagunto din perioada
respectivă.
În vecinătatea nordică a orașului se află, de la 1974, Colegiul Adventist Sagunto. În 1985, Uniunea Adventistă
Spaniolă și colegiul, al cărui director eram în vremea aceea, au dorit să organizeze un Festival Muzical al Tineretului
Adventist Spaniol. În sala de festivități a instituției nu era loc suficient, așa că am solicitat autorităților locale să ni se
dea acces la teatrul roman din Sagunto. În această incintă istorică, un monument nerestaurat care își păstrează tot
farmecul de acum aproape două mii de ani, așezaţi pe vechile sale pietre, admirând bolțile, porticele și pietrele
unghiulare, acolo unde locuitorii din Sagunto de altădată se distrau și râdeau, ne-am adunat, mai mult de o mie cinci
sute de persoane, să cântăm cu bucurie pentru slava lui Dumnezeu și să lăudăm Numele Său. Un eveniment memorabil
în timpul căruia Dumnezeu a fost prezent, transformând teatrul roman într-un adevărat sanctuar.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, când Isus va reveni, toate locurile din lume care au fost cândva folosite
pentru dezmăț și degradarea naturii umane vor fi transformate și folosite pentru închinarea la Tatăl ceresc.
 Marți, 22 septembrie

CITIUS, ALTIUS, FORTIUS

Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare toţi aleargă, dar numai unul
capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel, ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă
la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta
ca să capete o cunună care se poate veşteji; noi să facem lucrul acesta
pentru o cunună care nu se poate veşteji.
(1 Corinteni 9:24-25)

P e 12 august 2012, Abel Kirui, originar din Kenya, adventist de ziua a șaptea, a trecut linia de sosire a maratonului
de la Jocurile Olimpice din Londra. A căzut în genunchi, și-a plecat capul și a înălțat o rugăciune. Câștigase medalia
de argint! Întreaga lume a fost martoră a gestului său de recunoștință față de Dumnezeu.
Cum ating oamenii asemenea obiective? Cu multă muncă și efort. Abel consacră patru luni ca să se pregătească
intensiv pentru o cursă: aleargă douăzeci și unu de kilometri dimineața și cincisprezece după-amiaza; se culcă devreme
și se trezește înainte de răsărit pentru a se întâlni cu Dumnezeu. La toate acestea, se adaugă o alimentație sănătoasă.
Alergătorii profesioniști aleargă doar două sau trei curse pe an. Deviza lor este: „Întâmplările sunt oportunități care îi
favorizează pe cei pregătiți să profite de ele.”
Jocurile olimpice au început în 776 î.Hr., în Olimpia (Grecia). Erau practicate doar de bărbați și câștigătorii obțineau
drept premiu o coroană de măslin. Au fost întrerupte în 394 d.Hr., de către împăratul Teodosiu. Cincisprezece secole
mai târziu, pe 16 iunie 1896, baronul Pierre de Coubertin a reușit să le restabilească, inițiind astfel jocurile olimpice ale
epocii moderne. În discursul inaugural, a rostit deviza: Citius, mai rapid (atletismul); Altius, mai înalt (săritura); Fortius,
mai puternic (lupta).
Apostolul Pavel folosește de mai multe ori în scrisorile sale imaginea atletului în competiție pe stadion, pentru a
ilustra idealurile înalte, etice și spirituale ale vieții de creștin: perfecționarea, perseverența, hotărârea fermă, efortul,
sacrificiul, respectarea regulilor, existența unui obiectiv final, trecerea liniei de sosire, primirea premiului. Atleții fac
eforturi pentru a obține victoria, însă creștinii au ceva mult mai prețios decât victoria (Romani 8:37). Recompensa
noastră este să fim alături de Isus: „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici
puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură nu vor fi în stare să
ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8:38-39).
Să ne urmărim astăzi obiectivul creștin până când vom trece linia de sosire. Curând, Dumnezeul cel veșnic ne va da
coroana de biruitori.
 Miercuri, 23 septembrie

O MOŞTENIRE BINECUVÂNTATĂ
Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam,
şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte
şi te făcusem proroc al neamurilor.
(Ieremia 1:5)

A fi părinte este un mare privilegiu al vieții, dar este, în același timp, şi o enormă responsabilitate. Părinții le
transmit copiilor anumite tendințe și afinități ereditare care, dacă nu sunt avute în vedere din timp, se pot
complica în viitor. Să ne amintim că părinții vor fi judecați de Dumnezeu: „Ce scenă va fi aceea în care părinții și
copiii lor se vor întâlni la judecata finală! Mii de copii care au fost niște sclavi ai apetitului și ai viciilor degradante,
ale căror vieți au fost ruinate moral, vor sta față în față cu părinții care i-au născut. Cine altcineva va trebui să poarte
responsabilitatea pentru această situație dacă nu părinții? Oare Domnul i-a făcut pe acești copii atât de corupți? O,
nu! Cine, deci, a realizat această lucrare îngrozitoare? Nu păcatele părinților au fost cele care s-au transmis în copii
sub forma gusturilor și a pasiunilor pervertite? Oare nu tocmai aceia care și-au neglijat propria datorie, în
conformitate cu prescripțiile date de Dumnezeu, sunt cei care au realizat o asemenea lucrare? Cum este de sigur
faptul că acești părinți există, tot atât de sigur este faptul că ei vor fi nevoiți să se prezinte la judecată înaintea lui
Dumnezeu” (Minte, caracter și personalitate, pp. 138–139).
Cu toții avem o influență asupra lumii, dar părinții îi influențează în primul rând pe copiii lor. Cel mai bun cadou pe
care îl putem oferi copiilor noștri este să exemplificăm înaintea lor o viață transformată prin Duhul Sfânt: „Ferice de
părinții ale căror vieți sunt reflectări veritabile ale caracterului divin, astfel încât făgăduințele și poruncile lui Dumnezeu
să trezească în copiii lor respectul și închinarea; ferice de părinții ale căror duioșie, dreptate și îndelungă răbdare
reprezintă pentru copil iubirea, dreptatea și îndelunga răbdare ale lui Dumnezeu și care, învățându-l pe copil să-i
iubească, să-i asculte și să aibă încredere în ei, îl învață să-L iubească, să-L asculte și să aibă încredere în Tatăl ceresc.
Părinții care îi oferă unui copil asemenea daruri îl înzestrează cu o comoară mai prețioasă decât bogățiile tuturor
veacurilor, o comoară care rămâne pentru eternitate” (Minte, caracter și personalitate, p. 139). Biblia spune: „Fiii sunt
o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată dată de El. Ca săgeţile în mâna unui războinic, aşa sunt fiii
făcuţi la tinereţe” (Psalmii 127:3-4).
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu ca aceia care ne înconjoară să poată să Îl vadă pe El în viaţa noastră.
 Joi, 24 septembrie

MAMA S-A STINS ÎN BRAŢELE MELE

În adevăr, niciunul din noi nu trăieşte pentru sine şi niciunul din noi nu moare
pentru sine. Căci, dacă trăim, pentru Domnul trăim şi, dacă murim, pentru
Domnul murim. Deci fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului.
(Romani 14:7-8)

S -a întâmplat în zorii de 29 iunie 1984. Pregătisem până la o oră foarte târzie predica pentru o nuntă. A doua zi ar
fi trebuit să călătorim spre Barcelona (Spania), unde urma să fie ceremonia. Eram singur în cameră de vreo două
ore când ne-am dat seama că mama se ridicase tușind și se îndreptase spre terasă. Avea nevoie de aer proaspăt
pentru că se sufoca. Suferea de un cancer de plămâni. În acea noapte, starea i s-a agravat și a făcut o criză respiratorie
care i-a fost fatală. Am sărit imediat, soția mea și cu mine, și am prins-o în brațe chiar înainte să cadă. Când horcăitul
morții ne-a dat de înțeles că agonizează, toată familia s-a adunat alături de ea. Fără să rostească vreun cuvânt,
privirea ei a trecut de la un chip la altul cu o expresie a feței care îmbina, în mod misterios, privirea cuiva care cere
ajutor cu privirea cuiva care împarte iubire, căutând să transmită fiecăruia dintre noi afecțiunea din ochii ei. Am
strâns-o la piept și, câteva minute mai târziu, și-a dat ultima suflare.
Într-unul dintre cele mai faimoase versuri ale sale, Gustavo Adolfo Becquer repetă: „Doamne! Cât de singuri rămân
morții!” Nu sunt de acord cu poetul romantic, nici cu cei care cred că oamenii trăiesc împreună, dar mor singuri. Când
a murit, mama mea nu a simțit nici nesfârșitul întuneric al nopții în care a intrat, nici zidurile reci ale mormântului, nici
absența celor apropiați, pentru că nu a mai fost conștientă. Când a murit, a încetat să mai simtă, să mai vadă, să mai
înțeleagă și, până când va reîncepe să trăiască, nu își va mai aminti nimic. Dar când va avea din nou viață, fețele celor
atât de iubiți care i-au fost alături în ziua aceea, iubirea pe care ne-a arătat-o în ultimele momente vor renaște odată cu
ea. Cum trăim împreună, așa și murim împreună, iar mama va rămâne neatinsă în amintirea noastră până în ziua
învierii.
Cum trebuie înțeleasă viața? Cum trebuie trăită? Răspunsul mi se pare evident: iubind! Pentru că a iubi înseamnă a
trăi dumnezeiește: a-L iubi pe Dumnezeu, a iubi familia, frații de credință, aproapele, a iubi până și dușmanul. Cum
spune și textul, trăind pentru Dumnezeu, nu pentru sine, trăind pentru alții, nu pentru sine; trăind în comunitate, frăție,
slujind, împărtășind, în ziua morții nu vom fi singuri.
Să ne folosim viețile pentru a-L onora pe Tatăl ceresc și, orice s-ar întâmpla, să ne amintim întotdeauna că există în
ceruri un Dumnezeu.
 Vineri, 25 septembrie

CULTURA VIOLENŢEI
Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie.
Dumnezeu S-a uitat spre pământ şi iată că pământul era stricat,
căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ.
(Geneza 6:11-12)

Î n martie 1977, Israel Drapkin, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, a publicat un eseu intitulat „Cultura
violenței”, în care încearcă să arate că lumea trăiește scufundată într-un orizont cultural caracterizat de violență,
la nivelul oricărei dimensiuni care caracterizează cultura unei epoci istorice: literatură, artă, muzică, politică, relații
internaționale, viață de familie, relații interpersonale, economie, relații profesionale, printre altele. De la un capăt la
celălalt al acestei lumi, am auzit de atâta crimă organizată, persecuții politice și religioase, sechestrări, masacre, încât
astfel de scenarii au devenit ceva obișnuit, au ajuns să facă parte din mediul nostru. Violența generează condiții
favorabile dezvoltării ei. Odată cu asta, se poate proclama domnia terorii și a culturii fricii în societate, în care
capacitatea de a gândi se dovedește a fi ceva extrem de complicat, așa că mult mai ușor este ca, în schimbul siguranței,
să fie cedată libertatea.
Au trecut treizeci și cinci de ani de la o atare analiză a culturii violenței, concepută ca un diagnostic al situației de la
acea dată. Unii gânditori considerau că este vorba despre o criză care trece repede, dar criza nu a fost depășită. Cartea
lui Israel Drapkin este încă de actualitate, iar noi ne găsim încă scufundați într-un orizont cultural caracterizat de
violență, fără ca previziunile asupra viitorului să aibă măcar o tendință de ameliorare. De ce? Pentru că generalizarea
violenței nu poate duce la altceva decât la sfârșitul acestei lumi, la judecata lui Dumnezeu, care va rosti într-o zi:
„Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc
împreună cu pământul” (Geneza 6:13).
Ceea ce înseamnă că răul nu va învinge. Cei care cred că violența este unica modalitate prin care se poate supraviețui
în lume vor descoperi foarte curând că există în ceruri un Dumnezeu… Ce privilegiu avem de a cunoaște ce urmează să
se întâmple și de a putea construi din timp „arca” în care vom fi salvați!
Să punem în practică astăzi, în contrast cu ceea ce promovează cultura violenței, cultura iubirii, Isus spune:
„Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu
şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:7-
8).
 Sâmbătă, 26 septembrie

LA FEL CA ÎN ZILELE LUI NOE

Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de
potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când
a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.
(Matei 24:37-39)

I sus a făcut din analogia dintre timpul sfârșitului și epoca antediluviană un semn al timpului. Ellen White descrie
astfel zilele lui Noe: „Oricine poftea nevasta sau averea aproapelui său le lua prin forță și oamenii se făleau cu
faptele lor de violență.” Oamenii au devenit din ce în ce „mai cruzi și mai setoși de sânge, până când au ajuns să
privească viața omului cu o înspăimântătoare indiferență” (Patriarhi și profeți, p. 78). Astăzi, multe atitudini imorale
sau corupte îmbracă forme mai sofisticate și mai subtile decât altădată și, sub aparența egalității, libertății,
emancipării și depășirii tabuurilor, societatea contemporană încurajează deliberat practici opuse moralității,
echilibrului și binelui comun. Unele dintre practici sunt chiar contra naturii, contra legilor înrădăcinate pe care ni le
dictează natura, cum ar fi, de exemplu, căsătoria între persoane de același sex.
Putem pune aceste practici, așa cum spune Isus, în rândul semnelor timpului? Fără îndoială, odată ce ele reprezintă,
prin generalizarea și integrarea lor în cultură, o deviere de la lucruri care păreau a avea o structură solidă, precum și
prin consecințele lor funeste. Vă propun un exercițiu simplu: luați un ziar, nu contează care, și luați și trei markere de
culori diferite: roșu, verde și negru. Răsfoiți-l și citiți titlurile. De câte ori găsiți un titlu care are legătură cu violența
(crimă, terorism, furturi, sechestrări, ucideri, războaie, revoluții, agresiuni), faceți un semn roșu. De câte ori găsiți un
titlu care are legătură cu corupția, imoralitatea, necinstea, mita, faceți un semn verde și de câte ori găsiți un titlu care
are legătură cu alte semne (foamete, cutremure de pământ, boli, populații aflate în pericol, persecuție religioasă), faceți
un semn negru. Apoi socotiți. Care este rezultatul? O descriere statistică surprinzătoare a cronicii unei zile din timpul
nostru, un strigăt sfâșietor, urgent al semnelor timpului. „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe”, la fel este și în timpul în
care trăim.
Să rămânem atenți la semne, pentru că există în ceruri un Dumnezeu… care va reveni curând pe pământ.
 Duminică, 27 septembrie

CALM ÎN MIJLOCUL HAOSULUI

Apostolii s-au adunat la Isus şi I-au spus tot ce făcuseră
şi tot ce învăţaseră pe oameni. Isus le-a zis:
„Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.”
(Marcu 6:30-31)

Î n Europa, patru din cinci oameni trăiesc astăzi în marile orașe. Metropolele s-au extins de la Stockholm la Napoli,
de la Madrid la Budapesta, schimbând viața a milioane de persoane. Cu ce consecințe? Este evident că în marile
aglomerări urbane s-a constat o creștere îngrijorătoare a agresivității. În acest tip de aglomerări, spațiile pentru
recreere, în care să poți profita de calm și liniște, sunt mult mai greu de găsit.
Isus i-a învățat pe ucenici importanța odihnei, în ciuda unui mediu plin de gălăgie și agitație. Odihna despre care le-
a vorbit Isus ucenicilor trebuia să le reîncarce bateriile, nu să îi epuizeze și mai tare. „Odihna pe care și-au îngăduit-o
Domnul și ucenicii nu era o odihnă egoistă. Timpul petrecut în locul acela retras n-a fost dedicat căutării de plăceri.
Acolo au vorbit despre lucrarea lui Dumnezeu și despre posibilitatea de a face ca lucrarea lor să fie mai eficientă.
Ucenicii fuseseră cu Hristos și puteau să-L înțeleagă; lor nu era nevoie să le vorbească în parabole. El le-a corectat
greșelile și le-a explicat calea cea mai bună pentru a se apropia de oameni. Ei au primit tărie din puterea divină și au
fost inspirați cu nădejde și curaj” (Hristos, Lumina lumii, p. 305).
Fray Luis de Leon își începe Vida retirada [Viața retrasă], astfel:
„Ce viață liniștită
cea care fuge de zgomotul lumii
și o pornește pe calea
ascunsă pe care au urmat-o
puținii înțelepți care au existat vreodată.”
Exemplul lui Isus este revelator: „Nicio altă viață nu a fost așa de împovărată cu muncă și răspundere ca viața lui
Isus și, cu toate acestea, cât de des Se ruga El! Cât de constantă era comuniunea Lui cu Dumnezeu!” (Hristos, Lumina
lumii, p. 306). În atmosfera reconfortantă de la țară, găsim pace, liniște, odihnă, calm. Viața în natură ar fi un antidot
providențial pentru agresivitate și violență. Avem nevoie de mai mult timp de calm și liniște.
Să ne rugăm astăzi pentru odihna minții. Dumnezeu ne va da pacea.
 Luni, 28 septembrie

RĂMAŞI LA DACHAU
Isus plângea.
(Ioan 11:35)

Î n iulie 1975, cu ocazia călătoriei pentru Congresul Conferinței Generale, care a avut loc la Viena (Austria), am
vizitat primul lagăr de concentrare construit de naziști la Dachau, aproape de München, în sudul Germaniei. La fel
ca lagărul mult mai mare de la Auschwitz, Dachau a fost, între 1933 și 1945, scena persecutării cu o cruzime teribilă
a prizonierilor închiși din motive religioase, a aristocraților, intelectualilor, politicienilor, țiganilor și, începând cu
1939, a evreilor. În timpul acestei perioade, mai mult de 200 000 de prizonieri au fost închiși în acest lagăr de
exterminare, estimându-se că 41 500 de persoane au fost ucise și multe alte mii au murit din cauza condițiilor
îngrozitoare de viață. La Dachau, doctorul Sigmund Rasher a făcut abominabile experimente medicale pe prizonieri,
pentru a testa noi medicamente experimentale. Sute de prizonieri au murit sau au rămas infirmi pe viață ca urmare
a experimentelor lui.
Dachau a fost scena unor teribile munci silnice până la pierderea vieții, a torturilor, execuțiilor, foametei, frigului și
suprapopulării. Incinta era înconjurată cu un gard electrificat de sârmă ghimpată, un șanț și un zid cu șapte turnuri de
control. Este imaginea care mi-a rămas în memorie a acestui infern pe pământ. Imposibil să nu plângi odată ce ai intrat
acolo să vizitezi.
De ce atâta violență? Mai ales asupra copiilor lui Dumnezeu? „Dumnezeu nu forțează niciodată voința sau conștiința,
dar calea continuă a lui Satana – pentru a câștiga stăpânire asupra acelora pe care nu-i poate amăgi altfel – este
constrângerea prin cruzime. Prin teamă, el încearcă să domine conștiința și să-și asigure închinarea. Pentru împlinirea
acestui țel, el lucrează prin autoritățile religioase și pământești, mobilizându-le să impună legile omenești, disprețuind
Legea lui Dumnezeu” (Tragedia veacurilor, p. 508).
Astăzi, la aproape șaizeci de ani [în 2005, la data realizării volumului, n.t.] de la eliberarea din lagărul de la Dachau
de către trupele aliate, suntem tot la Dachau, în acest lagăr de concentrare, locul inechităților, al violenței, foametei,
abuzurilor, corupției, nenorocirilor, care este lumea noastră. Continuăm fără să ne schimbăm, deși ar trebui; cu o severă
indiferență, continuăm să rămânem pasivi, ca și cum tragicele statistici nu ar însemna nimic. Până când? Numai
Dumnezeu știe.
Vestea bună este că Isus revine curând pentru a ne lua să trăim acolo unde aparținem de drept. Atunci nu va mai fi
nici țipăt, nici durere.
 Marți, 29 septembrie

INDIGNARE ÎNDREPTĂŢITĂ
Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi! Să n-apună soarele peste mânia voastră
şi să nu daţi prilej Diavolului.
(Efeseni 4:26-27)

S e poate mânia cineva fără să păcătuiască? Apostolul Pavel se referă la o indignare îndreptăţită, al cărei rol
fundamental este de a stimula oamenii în lupta lor împotriva păcatului. Isus nu se supără atunci când I se aduc
Lui personal ofense, dar reacționează cu vehemență față de atitudinea subtil provocatoare față de Dumnezeu și
față de nedreptățile la adresa altor persoane (Marcu 3:5). Mânia este justificată când este îndreptată asupra unui
comportament greșit, nu asupra unei persoane, căci Dumnezeu urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos. Violența,
sub oricare dintre manifestările ei, nu este o componentă a patrimoniului etico-spiritual al revelației biblice.
Indignarea la care face referire textul nostru este opusul încuviințării păcatului și face parte din programul de
atitudini și reforme morale pe care Dumnezeu i l-a încredințat bisericii (1 Ioan 2:15-17). Și tot El a prevăzut că
împotriva păcatului nu trebuie manifestată o indignare abuzivă, răzbunare și resentiment personal, pentru a evita
ca rădăcina amărăciunii să crească și să mânjească sau să ruineze pacea sufletului (Evrei 12:15).
Pe de altă parte, este foarte important să nu fie cultivate atitudini care favorizează dezvoltarea roadelor firii, mai
ales în ce ne privește pe noi înșine: „Căminul trebuie să fie centrul iubirii celei mai curate și nobile. Pacea, armonia,
iubirea și fericirea trebuie cultivate cu străduință în fiecare zi, până ce aceste lucruri prețioase sălășluiesc în inimile
celor ce compun familia. Planta iubirii trebuie îngrijită atent, altfel ea moare. Orice principiu bun care dorim să prospere
în suflet trebuie cultivat cu grijă. Iar ceea ce Satana sădește în inimă – invidia, gelozia, cearta, vorbirea de rău,
nerăbdarea, prejudecata, egoismul, lăcomia și mândria – trebuie dezrădăcinat. Dacă li se permite acestor lucruri rele
să rămână în suflet, ele vor aduce roade care îi vor pângări pe mulți. O, cât de mulți cultivă plante otrăvitoare care ucid
fructele prețioase ale iubirii și mânjesc sufletul!” (Căminul adventist, p. 157).
„Ar trebui făcut un efort serios în fiecare biserică pentru a elimina vorbirea de rău și spiritul de cenzură, aceste
păcate care generează cele mai mari rele. Rigiditatea și critica trebuie denunțate ca fiind lucrări ale lui Satana. Trebuie
încurajate și consolidate printre credincioși iubirea reciprocă și încrederea” (Mărturii pentru biserică, vol. 2, p. 298 în
original).
Să nu uităm să respingem faptele, dar niciodată persoanele.
 Miercuri, 30 septembrie

REVOLUŢIA HARULUI
Mulţumesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit
vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui, măcar că mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi un batjocoritor. Dar am
căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă! Şi harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult
împreună cu credinţa şi cu dragostea care este în Hristos Isus.
(1 Timotei 1:12-14)

Î mpărăția lui Dumnezeu, lumea mai bună pe care o așteptăm, începe de fapt cu renașterea spirituală care trebuie
să se întâmple în inima omului. Tot ce nu se schimbă în inima omului împiedică ruperea lanțurilor durerii lumii
acesteia. Întoarcerea la Hristos, lucrarea Duhului Sfânt, este cea mai radicală revoluție pentru instaurarea unei
lumi mai bune.
Aceasta a fost singura revoluție pe care a realizat-o Hristos. Experiența lui Pavel este un bun exemplu. Dintr-un
persecutor înfocat al creștinilor, defăimător violent și batjocoritor, Dumnezeu a făcut un loial slujitor al Evangheliei, un
om care aduce pacea, iubirea și echitatea între oameni. Descrierea convertirii sale este cea mai emoționantă: „Pentru o
vreme, el a fost un puternic instrument în mâinile lui Satana spre a-și împlini răzvrătirea sa împotriva Fiului lui
Dumnezeu. Dar, în curând, acest neobosit prigonitor avea să fie folosit la clădirea bisericii pe care acum o dărâma.
Cineva mai puternic decât Satana îl alesese pe Saul să ia locul lui Ștefan, ca să predice și să sufere pentru Numele Său și
să răspândească în lung și în lat vestea cea bună a mântuirii prin sângele Său” (Ellen White, Faptele apostolilor, p. 71).
Cel care fusese un torționar neînduplecat al bisericii a devenit un puternic instrument al lui Dumnezeu și un canal
de manifestare a iubirii cerești, cum reiese și din cuvintele adresate lui Filimon: „Te rog pentru copilul meu pe care l-
am născut în lanţurile mele, pentru Onisim, care altădată ţi-a fost nefolositor, dar care acum îţi va fi folositor şi ţie, şi
mie. Ţi-l trimit înapoi pe el, inima mea. Aş fi dorit să-l ţin la mine ca să-mi slujească în locul tău cât sunt în lanţuri pentru
Evanghelie. Dar n-am vrut să fac nimic fără învoirea ta, pentru ca binele pe care mi-l faci să nu fie silit, ci de bunăvoie.
Poate că el a fost despărţit de tine pentru o vreme tocmai ca să-l ai pentru veşnicie, dar nu ca pe un rob, ci mult mai
presus decât pe un rob: ca pe un frate preaiubit mai ales de mine şi cu atât mai mult de tine, fie în chip firesc, fie în
Domnul!” (Filimon 1:10-16).
Aceasta este revoluția harului: în liniște, aducătoare de pace, eficace și profundă. Iar astăzi Dumnezeu vrea să facă
aceeași lucrare și în inima noastră.
 Joi, 1 octombrie

HOMO HOMINI LUPUS

Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea.
Cine poate s-o cunoască?
(Ieremia 17:9)

D ictonul latin homo homini lupus (omul este lup pentru om) a fost preluat de filozoful englez Thomas Hobbes, care
l-a popularizat prin lucrarea sa Léviathan. Autorul a îndurat suferințele cruzimii Războiului Civil englez din
perioada 1642–1651.
Omul este ca un lup, față de semeni este un prădător. Profetul Ieremia, autorul biblic care folosește de cele mai multe
ori cuvântul „inimă” pentru a se referi la voința omului, pune fraza latină a lui Plaut alături de expresii ca: „Inima este
nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9); „nu vor mai urma pornirile
inimii lor rele” (Ieremia 3:17). Ezechiel, la rândul lui, vorbește despre oameni „neruşinaţi şi cu inima împietrită”
(Ezechiel 2.4), „a căror inimă simte plăcere faţă de idolii şi urâciunile lor” (Ezechiel 11:21), care au „inima de piatră”
(Ezechiel 11:19; 36:26).
Cronica omenirii, plină de morți violente, masacre, genociduri, holocausturi, terorism și cruzimi făptuite de oameni
asupra altor oameni, a putut fi inspirată numai de Diavol, de la uciderea lui Abel și până astăzi. Citind cartea istoricului
francez Guy Richard, L’histoire inhumaine, te îngrozeşti văzând metodele sofisticate și armele folosite de oameni pentru
a tortura, a face să sufere, a mutila și asasina alte ființe umane. Fără să fie nevoie să facem referire la faptele tragice ale
istoriei, presa cotidiană este plină de articole ale căror titluri ne înspăimântă.
Versetul de astăzi întreabă dacă există cineva capabil să înțeleagă inima omului. Dumnezeu răspunde: „Eu, Domnul,
cercetez inima şi cerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui” (Ieremia 17:10).
Singurul care poate neutraliza lucrarea distructivă a prințului acestei lumi este Dumnezeu, care schimbă inima
oamenilor. El inițiază noul legământ pe care îl face cu omul, legământ de renaștere și de iubire, și promite: „Vă voi da o
inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne”
(Ezechiel 36:26).
Făgăduința transformării inimilor noastre ne umple de speranță și ne dă sentimentul de siguranță. Pentru că există
în ceruri un Dumnezeu, viitorul nostru poate fi foarte diferit.
 Vineri, 2 octombrie

CÂND SE VA TERMINA CORUPŢIA?

Căpeteniile lui sunt în mijlocul lui ca nişte lupi care îşi sfâşie prada; varsă sânge, pierd sufletele numai ca să-şi potolească
lăcomia de bani.
(Ezechiel 22:27)

C ampaniile electorale sunt evenimente în timpul cărora, adesea, aspiranții la funcțiile publice își exagerează
propunerile pentru a convinge alegătorii, promițându-le mai mult decât vor putea realiza vreodată. Pentru și mai
multă credibilitate, ajung să promită cu înverșunare că, odată aleși într-o funcție sau alta, „se va termina cu
corupția” din respectivul domeniu. Curios este însă că e dificil să vezi sau să auzi știri, sau să citești ziarul, fără să dai
peste mari scandaluri de corupție în rândul celor din clasa politică din diverse regiuni ale lumii. Se pare că ideea de
angajat în domeniul public, persoană care creează facilități pentru concetățeni prin acorduri și legi, este de mult
făcută uitată. Până acolo încât mulți au ajuns să considere că liderii lor sunt persoane abuzive care, deseori, confundă
administrația publică cu o pradă de război. Promisiunea de „a termina cu corupția” se repetă fără să fie adusă la
îndeplinire.
Nu e bine să-i privim cu ochi răi pe cei care guvernează țările în care lucrurile stau astfel, pentru că această atitudine
nu contribuie la consolidarea libertăților unei națiuni. Dar nu putem nici să ne conformăm unui asemenea leadership,
mai ales de dragul copiilor și al tinerilor, care vor risca să creadă că trebuie să se adapteze la o stare de lucruri, din
moment de corupția este o parte implicită din viața societății. Liderii care guvernează astăzi sunt copiii care au asimilat
valori (sau nonvalori) în societățile în care au crescut. Astăzi recoltăm ce am semănat.
Ce se poate face pentru a opri corupția, la orice nivel? Iată un sfat bun: „O mare lucrare trebuie îndeplinită prin
prezentarea adevărurilor mântuitoare ale Bibliei. Ele constituie mijloace de stăvilire a valului de stricăciune morală de
pe pământ, rânduite de Dumnezeu. Hristos Și-a dat viața pentru a face posibil ca omul să fie refăcut după chipul lui
Dumnezeu. Puterea harului Său este cea care aduce oamenii laolaltă, în ascultare de adevăr. Cei care vor experimenta
în sufletul lor mai mult din sfințirea adevărului trebuie să prezinte acest adevăr și celor care nu îl cunosc. O lucrare mai
nobilă și mai înălțătoare, ei nu vor găsi niciodată” (Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, p. 195).
Astăzi vă încurajez să studiați, să îi învățați pe alții, să proclamați și să practicați adevărurile Bibliei. Influența ei în
viața noastră și a alor noștri va favoriza construirea unei societăți mai bune.
 Sâmbătă, 3 octombrie

LACRIMILE DIN ATOCHA

Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul Dumnezeu
este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate
şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni,
iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat
drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii
şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!”
(Exodul 34:6-7)

S -a întâmplat pe 11 martie 2004, la o oră de vârf, dimineața. Trenurile din suburbii erau pline de bărbați, femei și
copii care își începeau activitățile cotidiene. Urcau pasageri din fiecare stație a magistralei Henares (zonă
periferică a Madridului), unde locuiește o importantă colonie de imigranți români. Direcția era gara Atocha, cel
mai important nod de legătură din oraș. Dar între 7:36 și 7:40, în gările El Pozo, Atocha și Santa Eugenia, au avut loc
aproape simultan zece explozii în patru trenuri. Bilanțul: 191 de morți şi 1 858 de răniți.
Autorul masacrului a fost un comando terorist al organizației islamiste Al-Qaida. Teroriștii au pus în vagoane
rucsacuri în care se aflau bombe cu ceas. Printre morți s-au aflat doi adventiști: tânăra Nicoleta Diac și Emilian Popescu,
ambii români, ale căror trupuri au fost de nerecunoscut. Dintre adventiștii grav răniți, Margarita Cerrato, spaniolă, a
fost rănită la un picior și la urechi; Ciuhat Lorin, român, care a scris mai târziu o carte despre atentat; și Emilia Mavru,
româncă, rănită la picioare și la față. Silviu Jarnea, care călătorea cu unul dintre trenuri și care mi-a povestit în detaliu
tragedia, a scăpat nevătămat pentru că în vagonul în care se afla nu fusese pus explozibil.
Teroriștii căutau să facă maximum de victime nevinovate pentru a genera o mare panică socială. Cea mai mare parte
a celor afectați erau muncitori, studenți, persoane modeste, care nu aveau nicio legătură cu revendicările teroriste. Mai
rău decât atât, aceste atrocități au fost comise din așa-zise motive religioase.
Biblia Îl descrie pe Tatăl ceresc drept „un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi
credincioşie”. Am experimentat acest lucru în viața mea personală. Dumnezeul Bibliei nu poate inspira un atentat, o
crimă sau o fraudă. Sub nicio formă! Dimpotrivă, inspiră compasiune și îndurare.
Să Îl căutăm astăzi pe Domnul din inimă și să trăim așa încât viața noastră să îi aducă onoare!
 Duminică, 4 octombrie

VIOLENŢA CONJUGALĂ
Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor.
Cine îşi iubeşte nevasta se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu
drag, ca şi Hristos biserica; pentru că
noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui.
(Efeseni 5:28-30)

A m oficiat prima căsătorie în calitate de pastor hirotonit cu mult timp în urmă. Soții erau studenți la seminarului
adventist și, după studii, s-au angajat într-o
frumoasă activitate, slujindu-L pe Dumnezeu prin lucrarea misionară în străinătate. Tema predicii de atunci a
fost prima nuntă din Eden, oficiată de Însuși Creatorul; Isus vorbește despre autoritatea lui Dumnezeu în ce privește
căsătoria, în Evanghelie (Matei 19:5-6), iar Pavel folosește acest argument în Epistola către efeseni: „De aceea va lăsa
omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vor fi un singur trup” (Efeseni 5:31). Sunt convins
că, dacă semnificația expresiei „un singur trup” ar fi bine înțeleasă, dacă obiectivul oricărei căsătorii ar fi trecerea de
la cei doi, din momentul inițial, la unitatea conjugală, cuplurile nu ar mai fi nefericite și, mai ales, nu am mai asista la
această cronică neagră a timpului nostru, numită „violența conjugală”.
Nicio lovitură nu rănește atât de tare ca aceea care vine de la persoana căreia poate că îi purtăm cea mai mare
dragoste. Așa că în cămin se construiește fericirea sau nefericirea vieților noastre: „Nimeni nu poate ruina mai mult
fericirea și rodnicia unei femei, făcându-i viața o povară chinuitoare, ca propriul ei soț și nimeni nu poate distruge nici
măcar în proporție de a suta parte speranțele și aspirațiile unui bărbat, nu-i poate paraliza energiile și ruina influența
și planurile de viitor, ca propria soție. Ceasul căsătoriei este cel care determină în dreptul multor bărbați și femei
succesul sau eșecul în această viață și speranțele lor în ce privește viața viitoare” (Căminul adventist, p. 32).
Iubirea dintr-o relație de cuplu trebuie să se coacă, să crească și să își atingă potențialul în ce privește realizarea
idealului de a fi „un singur trup”. Lucrurile nu se întâmplă întotdeauna astfel. Uneori, din cauza unor motive greșite
pentru căsătorie, alteori, pentru că mariajul nu este mai puternic decât egoismul cu care luptă şi, în cele din urmă,
pentru că nu există un referent spiritual al iubirii, așa cum arată textul nostru: să ne iubim soțiile „ca şi Hristos biserica”.
Să ne punem astăzi viața în mâinile lui Dumnezeu, pentru ca El să ne învețe să oferim și să primim iubire.
 Luni, 5 octombrie

PUNE-ŢI SABIA ÎNAPOI ÎN TEACĂ

Isus a zis lui Petru: „Bagă-ţi sabia în teacă.
Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?”
(Ioan 18:11)

L a numai câteva luni de la declanșarea Războiului Civil din Spania, un tânăr de 19 ani, numit José Maria Gironella 1,
a fost nevoit să fugă în Franța din cauză că, în Girona, orașul natal, viața îi era amenințată. Tatăl său l-a însoțit
până la graniță și, la puțin timp după aceea, jandarmii francezi l-au oprit și l-au percheziționat. În buzunarul de la
pantaloni era o hârtie pe care tânărul nu o văzuse. Tatăl său îi lăsase un mesaj de adio. Gironella a citit emoționat:
„Să nu ucizi pe nimeni, fiule. Tatăl tău, Joaquin.”
Nu i-a spus, așa cum ar fi făcut oricare tată la despărțirea de fiul său în vreme de război: „Apără-ți viața, fiule, ai grijă
să nu fii ucis.” Dimpotrivă, i-a cerut: „Să nu ucizi”, pentru că, deși și-ar fi dorit ca fiul său să se poată întoarce sănătos și
în siguranță, voia ca lucrul acesta să se întâmple fără ca tânărul să-și mânjească mâinile de sânge, chiar și pentru a se
apăra. În mod curios, tatăl scriitorului relua ceea ce îi spusese Isus lui Petru în Ghetsimani: „Bagă-ţi sabia în teacă.”
Creștinii trebuie să fie mesageri ai păcii, acea pace care transformă viața, care este personală și care poate fi inspirată
și altora. Pentru Hristos, cel mai bun susţinător al nonviolenței, nicio circumstanță periculoasă, de autoapărare sau de
supraviețuire, nu justifică uciderea unui semen, chiar dacă este vorba despre un dușman. Nu există invadare care să
poată fi justificată și nici război sfânt în numele lui Dumnezeu; nu există iure belli, dreptul la război pe care îl apăra
călugărul dominican Francisco de Vitoria în 1532. Războaielor de cucerire, campaniilor militare ale regelui David, „om
sângeros”, masacrelor cruciaților asupra popoarelor necredincioase de musulmani, Inchiziției și autodafeurilor
cruzimii, războaielor religioase, îngrozitorului Holocaust al evreilor, autorilor genocidului ruandez, în majoritatea lor
creștini, sau celor vinovați de epurarea etnică din Bosnia Herțegovina, tuturor persoanelor violente, ca Petru în noaptea
când a fost arestat, Învățătorul Isus le poruncește: „Bagă-ţi sabia în teacă.”
Și, ca gest de iubire și de compasiune, așa cum a făcut pentru Malhu, va scoate victimele violenței din mâinile lor și
le va vindeca.

1*José Maria Gironella (1917–2003) este unul dintre cei mai citiți autori spanioli. În romanele sale descrie haosul care a urmat Războiului Civil
din Spania. Dintre lucrările sale, putem cita: Los cipreses creen en Dios [Chiparoșii cred în Dumnezeu], Un millón de muertos [Un milion de morți],
Ha estallado la paz [A izbucnit pacea], Los hombres lloran solos [Bărbații plâng singuri], care alcătuiesc o tetralogie.
 Marți, 6 octombrie

DE LA URĂ LA IUBIRE
Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea. Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu
iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.
(1 Ioan 3:13-14)

U na dintre cele mai lamentabile trăsături ale experienței creștine este apariția intoleranței religioase. De-a lungul
istoriei bisericii, ura și persecuția au reprezentat un real handicap pentru poporul lui Dumnezeu. Și astăzi, încă
suntem martori ai unor manifestări de intoleranță din partea anumitor medii religioase. Dar Isus a anunțat că,
înainte de revenirea Sa în glorie și mărire, lumea va cădea din nou într-o eră a totalitarismului: „Atunci vă vor da să
fiţi chinuiţi şi vă vor omorî şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. [...] Pentru că atunci va fi un necaz
aşa de mare cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi
fost scurtate, nimeni n-ar scăpa, dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Matei 24:9,21-22). Pentru o
astfel de situație, Domnul face o făgăduință importantă: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului” (Matei 28:20).
Astăzi, zvonuri de persecuție se tot aud. De ce? Răspunsul este unul încurajator: „Atunci de ce persecuția pare că a
slăbit într-o mare măsură? Singurul motiv este că biserica s-a conformat cerințelor lumii și nu mai trezește nicio
împotrivire. Religia care este la modă în zilele noastre nu are caracterul curat și sfânt pe care l-a avut credința creștină
în zilele lui Hristos și ale apostolilor Săi. Din cauza spiritului de compromis cu păcatul, din cauză că marile adevăruri
ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt privite cu indiferență, pentru că este atât de puțină evlavie în biserică, creștinismul
este în aparență atât de popular în lume. Să se producă o reînviorare a credinței și puterii din prima biserică, și atunci
spiritul persecuției va fi reînviat, iar flăcările persecuției vor fi iarăși aprinse” (Tragedia veacurilor, pp. 38–39).
Iubirea adevărată stârnește ura necredincioșilor. Isus a întruchipat iubirea divină și a combătut ura și violența cu
dragoste. Când urmăm exemplul Lui, trecem de la o existență condamnată la dispariție la o experiență de viață cu
perspective de veșnicie. Pentru că „cine nu iubeşte rămâne în moarte”.
Iubirea costă foarte mult, inclusiv ură, intoleranță și persecuție. Dar a nu iubi înseamnă moarte.
Să o luăm astăzi pe calea care duce la viață și să iubim!
 Miercuri, 7 octombrie

ÎNGRIJIRE BĂTRÂNI
Adevărat, adevărat îţi spun că atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai
şi te duceai unde voiai, dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile
şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.
(Ioan 21:18)

C uvintele lui Isus pentru Petru conțin un adevăr indiscutabil, scos în evidență de viață și de vârstă: când
îmbătrânim, nu întotdeauna avem abilitatea și capacitatea de a ne mai descurca singuri, de a ne îngriji de propriile
nevoi, de a ne apăra drepturile sau, pur și simplu, onoarea. Trebuie să depindem de alte persoane și putem fi, din
cauza lipsei lor de respect, victimele umilinţelor de tot felul. Vorbim despre oameni care calcă în picioare demnitatea
persoanelor vârstnice.
Într-o lume în care totul se cumpără și se vinde, dați-mi voie să întreb: Cât costă un bătrân? Ei bine, în relatarea care
urmează, prețul depinde de vârsta și de starea lui de sănătate. Cu cât e mai bătrân și mai bolnav, cu atât este mai valoros.
Cam 300 de euro dacă este un om prezentabil, cu o sănătate acceptabilă și care are în jur de șaizeci de ani. Pentru 600
de euro se poate găsi un bătrân suferind, apropiat de optzeci de ani. Iar pentru 1 200 de euro poți avea un bătrân care
suferă de o boală incurabilă și al cărui deces este garantat în scurt timp. La Roma, un domn de 81 de ani care trăia într-
un azil a luat în căsătorie o tânără actriță iugoslavă, care avea nevoie să obțină cetățenia italiană. Ea recursese la
serviciile Agenției Anonime de Căsătorii, care se ocupa, cu acte în regulă, cu acest mod curios de „îngrijire bătrâni”.
Actrița a plătit 600 de euro, așa cum i se ceruse, s-a măritat cu bătrânul dimineața devreme și a luat prânzul împreună
cu el. Iar apoi s-au despărțit pentru a nu se mai revedea vreodată.
Martorii l-au însoțit pe bătrân la reședința lui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, i-au plătit suma pentru care se
înțeleseseră și au plecat. Numai că, foarte curând, soțul singur, deși căsătorit, a început să fie chinuit de singurătate. În
primul rând, ironiile și comentariile colegilor de azil, apoi vizita unei angajate a agenției, care a încercat să îl șantajeze,
pentru ca el, la rândul lui, să o șantajeze pe actriță. A primit scrisori indignate din partea apropiaților și înțepături
sarcastice din partea cunoștințelor. Într-o zi, bietul octogenar mărturisea unei jurnaliste: „Aș vrea să plec, nu știu unde,
undeva unde nu mă cunoaște nimeni. Să plec. Să plec. Fie și pe lumea cealaltă.”
A-i ocroti pe cei în vârstă și a lupta pentru demnitatea lor sunt semne importante că o societate este echitabilă și
civilizată. În același timp, biserica este chemată să promoveze respectul față de acest sector al populației. Să acționăm
şi noi, astăzi, în sensul acesta!
 Joi, 8 octombrie

O SĂ REVII ÎN SEPTEMBRIE
Ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său,
în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi,
prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.
(Efeseni 2:7-8)

A veam 18 ani când mă pregăteam să intru la Seminarul Adventist din Madrid, dar înainte de asta trebuia să trec
examenele de absolvire a liceului, iar una dintre materii era religia catolică. Profesorul, un preot al Bisericii din
Zaragoza, mi-a cerut să explic doctrina harului. Examenul era oral, așa încât nu mi-a fost foarte greu să îi explic
convingerile mele personale cu privire la harul lui Dumnezeu, care mântuiește lumea prin Isus Hristos și prin
credință. Profesorul nu m-a lăsat să termin și, fără să-și ascundă enervarea, mi-a zis: „Niciun preot nu te-a învățat așa
ceva! O să revii în septembrie, deși niciodată nu o să treci cât timp sunt eu profesor!” Am avut o a doua șansă și m-
am prezentat la examenul din septembrie, pe care l-am și luat, dar, într-un mod foarte trist, profesorul nu a mai avut
ocazia să mă pice, deoarece chiar în ziua examenului a murit de un stop cardiac, în timp ce vorbea la telefon. Harul
este un dar al lui Dumnezeu care, odată respins în mod deliberat, se poate să nu mai revină niciodată.
Șapte ani mai târziu, m-am aflat în fața unei alte comisii de examen. Cu acea ocazie, la Facultatea de Teologie
Adventistă din Collonges (Franța). Mi-am prezentat studiul despre lege și har și, la sfârșitul discursului meu,
președintele Uniunii Franco-Belgiene, Francis Lavanchy, un pastor veteran care prezida comisia, mi-a spus: „Foarte
bine, fiule! Tema aceasta ar trebui să fie laitmotivul predicării tale ca pastor adventist.”
Fiecare avem o bogată experiență personală a harului lui Dumnezeu. Poate că am fost cuprinși de emoție la
descoperirea mesajului Evangheliei, întâia dată când acesta ne-a pus față în față cu Dumnezeu, sau când, din adâncimile
ispitei și păcatului în care am căzut, invocăm iertarea cerului, sau când, din mijlocul durerii și suferinței, cerem ajutorul
lui Dumnezeu și, la fel ca lui Pavel, Domnul ne răspunde: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune
este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9).
Ce s-ar alege de noi fără harul lui Dumnezeu? Totuși este în ceruri un Dumnezeu care, dinainte de întemeierea lumii,
are din abundență rezerve de har pentru fiecare dintre copiii Lui, așa încât „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a
înmulţit şi mai mult” (Romani 5:20).
 Vineri, 9 octombrie

ZIUA ŞI CEASUL
Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni,
nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.
(Marcu 13:32)

P e 16 octombrie 2006, în ziarul 20 minutos, din Madrid, a apărut o informație preluată din revista Nature: „Omul
va dispărea pe 31 octombrie 2252006.
Oamenii de știință europeni au calculat că specia noastră va dispărea din cauza frigului. Un decalaj al orbitei
Pământului, din cauza căruia planeta nu se va mai apropia de Soare suficient de mult, va provoca răcirea ei și extincția
mamiferelor.”
Senzațional anunț! Și, bineînțeles, neverificabil. Cine va fi acolo la acea dată pentru a verifica? Dincolo de asta, știm
că posibilitatea sfârșitului tuturor lucrurilor nu mai este mesajul „grupurilor catastrofice, alarmiste și excentrice”.
Oamenii de știință au preluat ștafeta și acum ei sunt cei care ne surprind cu predicții și pronosticuri cu privire la sfârșitul
lumii. În zilele noastre este din ce în ce mai obișnuit să auzi întrebările: are lumea termen de valabilitate, care este
impactul suprapopulării, al dezastrelor climatice, războaielor, pandemiilor?
Oamenii de știință nu se pun de acord când este vorba despre exactitatea datelor și lansează cifre care ne lasă
indiferenți, din moment ce niciun om care trăiește acum nu va putea fi martorul predicțiilor lor. Dar ce mesaj lansează
aceste previziuni? În primul rând, realitatea faptului că sfârșitul a devenit o temă apreciată de contemporani:
proliferarea acestor comentarii și previziuni cu privire la sfârșitul lumii, dintr-o perspectivă științifică ce le conferă
verosimilitate, le confirmă. În al doilea rând, generalizarea temei: explozia de declarații științifice și pseudo-științifice
a redus din influența mesajului creștin. Ținând cont de plasarea într-un viitor îndepărtat și de felul spectaculos în care
este tratat subiectul, populația nu ia subiectul în serios. Evident că fixarea de date pentru sfârșitul tuturor lucrurilor,
pe care Biblia îl asociază cu a doua venire a lui Hristos, a fost și continuă să fie o tentație pentru toți cei care cred și
așteaptă revenirea Mântuitorului. Dar este o tentație de care trebuie să ne ferim, pentru că ziua și ora nu sunt cunoscute
de nimeni, în afară de Tatăl.
Semnele venirii Domnului sunt tot mai evidente. Să continuăm să proclamăm revenirea Sa și să arătăm lumii că
singura speranță și mântuire a planetei se află în stabilirea Împărăției lui Dumnezeu în această lume.
 Sâmbătă, 10 octombrie

AFECŢIUNE FRĂŢEASCĂ
Stăruiţi în dragostea frăţească.
(Evrei 13:1)

Î n septembrie 1953 s-a celebrat, la Biserica centrală din Barcelona, primul Congres Național de Tineret al Bisericii
Adventiste din Spania. Aveam 14 ani și eram director al Societății de Cadeți a bisericii din Zaragoza. Îmi amintesc
sloganul congresului: „Stăruiţi în dragostea frăţească.” Dragostea frățească a devenit, de-a lungul experienței mele
religioase, una dintre cele mai valoroase descoperiri și una dintre cele mai mari binecuvântări pe care le-am găsit în
Biserica Adventistă.
Încercând să fiu obiectiv și făcând astăzi bilanțul a mai bine de șaizeci de ani de practicare a credinței adventiste,
pot să afirm că am avut, am și sper că voi avea în continuare în biserică mulți prieteni buni, frați preaiubiți, care mi-au
arătat în mii de feluri farmecul adevăratei iubiri frățești. Îmi amintesc de iubirea frățească neîndoioasă a fraților din
bisericile pe care le-am slujit ca pastor sau în care am făcut primele stagii de slujire. Apreciez în mod deosebit dragostea
frățească a colegilor mei de slujire, a colegilor de studii, a elevilor sau a colaboratorilor. Păstrez multe scrisori în care
dovezile de stimă, de prietenie și de afecțiune nu sunt pure formalități, ci expresia a ceea ce textul numește „dragostea
frățească”, concept desemnat în limbajul Noului Testament prin cuvântul philadelphia și care nu are echivalent în
Vechiul Testament.
Termenul philadelphia apare de cinci ori în Noul Testament (1 Tesaloniceni 4:9; Romani 12:10; 1 Petru 1:22-23; 2
Petru 1:5-7 și Evrei 13:1). Analizând cu atenție aceste texte, ne dăm seama că iubirea frățească nu este echivalentă cu
afecțiunea generală pe care trebuie să o avem, în mod obișnuit, pentru orice semen, nici nu este iubire filială sau
parentală, nici iubire ca cea pentru prietenii noștri. În Noul Testament, philadelphia este, mai degrabă, un termen
specializat, care se folosește cu referire la afecțiunea unică, spirituală, care trebuie să existe între copiii lui Dumnezeu.
Este un rod al regenerării lucrate de Duhul Sfânt în credincios; asociată în aceste versete cu verbul „a iubi”, se poate
traduce prin „a iubi în felul lui Dumnezeu”; această iubire este legată de orice inimă și este sinceră, departe de ipocrizie.
Totuși, philadelphia se poate răci și chiar pierde, așa că Pavel recomandă în Epistola către evrei: „Stăruiţi în dragostea
frăţească.” Să păstrăm philadelphia, pentru că pot să spun din proprie experiență că este unul dintre cele mai bogate
privilegii pe care le avem, ca adventiști.
Vă invit astăzi să fiți amabili cu ceilalți și să dați pe față prietenie. Ce ați semănat, veți recolta curând.
 Duminică, 11 octombrie

CULTURĂ ŞI RELIGIE
Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?
(Luca 18:8)

P utem afla răspunsul la întrebarea lui Isus din relatarea care urmează. În decembrie 1976, scriitorul iudeo-
american Saul Bellow a ținut o conferință la Academia Suedeză, înainte de a primi Premiul Nobel pentru
Literatură. Un jurnalist relatează astfel cele întâmplate: „Bellow a stârnit o dispută cu tema «Scriitorul și
societatea» și, ca un profet biblic, a reclamat: «Noi, scriitorii actuali, trădăm omenirea. În tulburările secolului al XX-
lea, romancierul modern s-a îndepărtat de fundamental, de esențial, de durabil. Timp de aproape un secol, literatura
s-a folosit de aceleași idei, mituri, strategii. Eseu după eseu, carte după carte, literatura ne oferă aceleași gânduri ale
lui Baudelaire, Nietzsche, Marx, Freud, care cu greu ne mai reprezintă. Sunt ca niște monștri bătrâni dintr-un muzeu
de paleontologie. Lupta scriitorului ar trebui să fie aceea de a arăta marile angoase comune, pentru a defini tot mai
complet, coerent și clar ce este ființa umană, ce suntem noi și la ce e bună viața»” (José Maria Carrascal, El Pais,
15.12.1976, p. 33).
Astăzi, lucrările multor scriitori cunoscuți ating tiraje care pot ajunge la milioane de exemplare. Traduse în
principalele limbi moderne, sunt citite în toate colțurile lumii și exercită o influență culturală lentă, dar profundă,
asupra societății. Multe dintre ele sunt declarate ca fiind atee, dogmatice sau, în cel mai bun caz, agnostice și
independente, dar toate îi marchează ideologic pe contemporanii noștri.
A fi ateu nu este egal cu a fi mai înțelept sau mai inteligent. Mario Vargas Llosa2 afirmă într-un articol de opinie:
„Cultura nu a putut înlocui religia pentru că, în epoca noastră, cultura a încetat să mai fie un răspuns serios și profund
la marile întrebări ale omului despre viață, moarte, destin și istorie. Deși unii intelectuali străluciți încearcă să ne
convingă că ateismul este singura consecință logică și rațională a cunoașterii, ființa umană comună și obișnuită
continuă să găsească în credință această speranță a unei supraviețuiri în fața morții, speranță la care nu a putut
niciodată să renunțe. Nu numai că religia este legitimă, dar este și indispensabilă unei societăți democratice” (El Pais,
28.08.2011).
Credința este în continuare necesară. Astăzi și în fiecare zi.

2Mario Vargas Llosa (n. 1936) este un scriitor peruan de limbă spaniolă, autor de eseuri politice și de romane. A primit Premiul Nobel pentru
Literatură în 2010.
 Luni, 12 octombrie

SUCCESUL NU ESTE O ÎNTÂMPLARE

Dimineaţa seamănă-ţi sămânţa şi până seara nu lăsa mâna
să ţi se odihnească, fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau aceea,
sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune.
(Eclesiastul 11:6)

Î ntr-o anumită perioadă din slujirea mea, am avut un program de lucru foarte încărcat: țineam cincisprezece ore de
cursuri pe săptămână la seminarul teologic, eram director al departamentului Educație al Uniunii Spaniole, pastor
al Bisericii din Castellon și urmam simultan cursurile de doi ani pentru studii de licență în istorie la Universitatea
din Valencia, eram căsătorit și aveam un bebeluș. Cum am reușit să fac față unui asemenea volum de muncă? În
primul rând, depinzând de Dumnezeu, care mi-a dat capacitățile necesare. În al doilea rând, respectând cu strictețe
programul meu de lucru. În al treilea rând, știind că era „sprintul” final al unei situații temporare. În al patrulea rând,
fixându-mi un obiectiv foarte motivant. În al cincilea rând, stabilind o ordine a priorităților în activitățile mele. Și pot
să vă asigur că nu m-am simțit niciodată afectat de dependența de muncă, pentru că am fost călăuzit de Dumnezeu,
care m-a motivat și mi-a suplinit carențele.
Reușita nu este niciodată o întâmplare. Nu este rezultatul unei moment în care te-a lovit norocul. Când inteligența,
circumstanțele și efortul se combină, ele pot aduce multe lucruri bune în viață: succes în studii, în afaceri sau în proiecte,
inspirație, virtuozitate. Fiecare se poate pregăti pentru a-și dezvolta la maximum capacitățile intelectuale și abilitățile
fizice, precum și pentru a deprinde abilități la locul de muncă, a căpăta determinare și responsabilități. Și, la un moment
dat, va veni și circumstanța potrivită, oportunitatea de a putea demonstra din ce material suntem făcuți.
Cât privește viața spirituală, textul de astăzi spune că sămânța semănată fără oprire, munca, lucrul făcut cu rost,
având în vedere o perspectivă, sunt garanția unor rezultate bune. Beethoven spunea: „Geniul este 2% talent și 98%
muncă”, iar Edison îl corectează puțin și afirmă că „invenția presupune 1% inspirație și 99% transpirație”. În general,
geniul începe lucrurile importante, dar munca le termină. Reușita, sclipirea de geniu, creativitatea și realizările
importante sunt tributare muncii. Așa afirmă și Solomon în Proverbele: „Dacă vezi un om iscusit în lucrul lui, acela
poate sta lângă împăraţi, nu lângă oamenii de rând” (Proverbele 22:29).
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne ajute să ne îmbunătățim aptitudinile și să dobândim obiceiuri mai bune cu
privire la muncă. Și, când circumstanțele vor apărea, vom fi pregătiți să ne bucurăm de oportunități.
 Marți, 13 octombrie

MICROFOANE PENTRU NEBUNI

Negreşit, n-avem îndrăzneala să ne punem alături sau în rândul unora
din aceia care se laudă singuri. Dar ei, prin faptul că se măsoară cu ei înşişi
şi se pun alături ei cu ei înşişi, sunt fără pricepere.
(2 Corinteni 10:12)

T itlul de astăzi îi este atribuit filozofului danez Søren Kierkegaard (1813–1855). Este ca o premoniție despre epoca
noastră. O epocă în care relativismul a ajuns la triumful mascaradei asupra adevărului, o microlume în care
superinformațiile abundă de superficialitate, extravaganță și absurd. Lumea contemporană s-a transformat într-
o mare farsă, la care contribuie, în definitiv, media de scandal, cu telenovelele și reality show-urile ei, și multe alte
emisiuni de televiziune. Spre deosebire, lui Shakespeare îi este atribuită o altă frază celebră: „Iarba crește noaptea.”
Adică în liniște, ca toate lucrurile mari și importante, fără ca nimeni să îi acorde atenție, fără strălucire sau zgomot.
Din cauza unui marketing disproporționat, astăzi suntem condamnați să vedem realitatea prin oglinzi deformate.
Dar nu aș vrea să mă limitez la a critica felul în care ni se oferă informația despre timpul nostru, pentru că vreau să
mă refer și la atitudinea îndoielnică a celor cărora, așa cum spune Isus, le place să aibă locurile de cinste, a celor care
dau pomană sau care se roagă pentru a fi văzuți și auziți, a celor care, după cum relatează Pavel, merg la biserică pentru
a fi acoperiți de laude, se măsoară după propriile standarde și se compară cu ei înșiși. Uneori ne folosim de statistici și
de informații, afișăm cu ostentație resursele de care dispunem, arătăm orgoliu spiritual față de cei cu care suntem în
dezacord, facem în mod inconștient discriminare între săraci și bogați (Iacov 2:2-3), iar aceste atitudini se pot converti
în fapte sau gesturi de mândrie sau de înălțare personală.
Discreție, modestie, liniște, simplitate, atitudine rezervată, „să nu ştie stânga ta ce face dreapta”, recunoașterea
altora și a meritelor lor, „pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu” (1 Petru 4:11; Coloseni 3:17), aceasta ar
trebui să fie atitudinea celor ce reprezintă Numele Său. Ei dispar în umbra lucrării realizate, la fel ca Ioan Botezătorul:
„Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30). Ei caută încuviințarea și aprecierea lui Dumnezeu mai
mult decât pe cea a „galeriei”, pentru că nu slujesc ca să fie văzuți drept cei-ce-empatizează-cu-semenii-lor (Efeseni
6:6). Numai astfel vom fi acoperiți de umbra Celui Atotputernic, vom primi felicitările din partea lui Dumnezeu și se va
împlini Cuvântul Său: „Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat” (Luca 18:14).
Să ne ajute Domnul să fim discreți și prudenți.
 Miercuri, 14 octombrie

DRUMUL NOSTRU SPRE DAMASC

Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, deodată a strălucit o lumină
din cer în jurul lui. El a căzut la pământ şi a auzit un glas care-i zicea:
„Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”
(Faptele apostolilor 9:3-4)

I sus i-a ieșit înainte lui Pavel pe drumul spre Damasc, l-a învăluit în lumină cerească, l-a trântit la pământ și l-a
întrebat: „Saule, pentru ce mă prigonești?” „Cine ești Tu, Doamne?” i-a răspuns Pavel. „Eu sunt Isus, pe care Îl
prigonești; ți-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş!” a spus cu hotărâre vocea din ceruri.
Saul L-a recunoscut pe Isus și, fascinat de El, L-a întrebat: „Doamne, ce vrei să fac?” Astfel, drumul lui Saul din Tars
și-a schimbat complet direcția. Începând din acea zi, a devenit apostolul Pavel. În aceeași dimineață, Anania a avut o
viziune în care Domnul i-a poruncit: „Du-te pe uliţa care se cheamă «Dreaptă» şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul,
un om din Tars. Căci iată, el se roagă şi a văzut în vedenie pe un om numit Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile
peste el, ca să-şi capete iarăşi vederea” (Faptele 9:11-12). Anania a făcut ce i-a cerut Isus.
Convertirea lui Saul este, în multe feluri, un arhetip al oricărei veritabile con­vertiri:
1. Pavel merge pe drumul său, convins, sigur, dar înșelându-se, deoarece căile noastre nu sunt întotdeauna și ale lui
Dumnezeu.
2. Hristos l-a întânit pe drum, l-a abordat.
3. Dintr-odată, o strălucitoare lumină din ceruri l-a înconjurat. O lumină nouă, orbitoare.
4. Pavel a căzut la pământ. Siguranța, convingerile și orgoliul său s-au prăbușit.
5. Între Isus și Pavel s-a închegat un dialog personal, intim.
6. Timp de trei zile rămâne orb, pentru că în lumea sa interioară, rugându-se, ajunge să se pocăiască.
7. Ia contact cu biserica.
8. Când își recapătă vederea, îi cad de pe ochi un fel de solzi, adică prejudecățile, pentru că ajunge să vadă lucrurile într-
un mod cu totul diferit.
9. Este botezat.
10.Este umplut de Duhul Sfânt.
Care va fi drumul nostru? Care a fost drumul nostru spre Damasc? Care este drumul nostru actual? L-am întâlnit
până acum pe Isus?
 Joi, 15 octombrie

INTOXICARE ÎN MASĂ
Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile,
dacă sunt de la Dumnezeu, căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi.
Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte
că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu.
(1 Ioan 4:1-2)

D e la 1 mai până la 18 iulie 1981, douăzeci de mii de persoane din Spania au fost afectate de o maladie ciudată care
se manifesta prin simptome de pneumonie atipică: tuse, febră ridicată, dificultăți respiratorii, dureri toracice,
dureri musculare intense, reacții ale pielii și, în unele cazuri, moarte instantanee. Epidemiologii au înregistrat mai
mult de 70 de decese și mii de pacienți rămași cu sechele în urma a ceea ce, într-un final, a fost diagnosticată ca fiind o
intoxicare în masă cauzată de consumul unui ulei toxic de rapiță, modificat în scopul folosirii în industrie.
Sortimentul de ulei de rapiță, numit canola, este comestibil și bogat în acizi grași nesaturați, omega-6 și omega-3,
care sunt buni pentru sănătate. Are proprietăți foarte asemănătoare cu uleiul de măsline, dar, modificat pentru uz
industrial, devine toxic, otrăvitor, mortal. Mânați de o sete criminală de profit, importatorii acestui ulei industrial l-au
comercializat în mod fraudulos pentru consum alimentar, vânzându-l
mai ieftin și folosind metoda din om în om. A fost cumpărat de clasa muncitoare, de persoane vârstnice, de mânăstiri,
de instituții de binefacere; adică de oameni cu mijloace financiare limitate. Prima victimă a fost un băiat de opt ani,
Jaime Vaquero, care a murit de pneumonie pe genunchii mamei sale, în drum spre spital.
În Sfintele Scripturi, uleiul de măsline simbolizează Duhul Sfânt. Uleiul folosit pentru aprinderea candelelor la
templu reprezenta prezența divină în acel loc și se folosea şi la ungerea regilor, preoților și profeților. Faptul că li se
turna uleiul pe cap avea semnificația că li se transmitea Duhul lui Dumnezeu (1 Samuel 16:13), profeții deveneau „cei
unși” (Zaharia 4:14), „omul insuflat” (Osea 9:7), iar Hristos, Mesia, Unsul, a fost umplut de Duhul Sfânt. Așadar, duhurile
mincinoase cu privire la care ne avertizează Ioan, duhurile care nu sunt de la Dumnezeu, profeții care induc în eroare,
falsifică sau mint, provoacă o intoxicare spirituală, la fel ca aceea cu ulei de rapiță prelucrat, ale cărei efecte asupra vieții
spirituale pot fi mortale sau le pot genera credincioșilor probleme serioase de sănătate spirituală. Apostolul Ioan spune
că pe ei trebuie să îi cercetăm și să le detectăm toxicitatea. De la Dumnezeu provin numai spiritele care înalță, onorează
și proclamă întruparea lui Hristos ca unic Mântuitor. Să Îi cerem astăzi Domnului să ne umple de Duhul Sfânt.
 Vineri, 16 octombrie

CU ÎNDOIALA CE E DE FĂCUT?
Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu,
care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.
Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins
de vânt încoace şi încolo.
(Iacov 1:5-6)

T imp de mai multe luni, am ținut studii biblice cu un bărbat a cărui tradiție familială catolică era foarte
înrădăcinată. La șaizeci și cinci de ani, a întâlnit o femeie adventistă și a început să frecventeze biserica sâmbăta,
să asculte Cuvântul lui Dumnezeu predicat, să întrebe, să descopere, să constate… Astfel am început ceea ce el
numea „catehizarea”. Când am abordat temele legate de nemurirea condiționată, am simțit că cele mai importante
crezuri ale sale se zguduiau: raiul și iadul, mijlocirea sfinților, cultul Fecioarei Maria etc. Omul mi-a mărturisit că are
anumite îndoieli cu privire la învățătura adventistă despre aceste lucruri. Părea sincer.
Îndoiala. Ce e de făcut cu ea? Ellen White spune, în Calea către Hristos, că, deși Dumnezeu a oferit suficiente dovezi
pentru ca adevărul să fie cunoscut, cei care vor să se îndoiască au posibilitatea să o facă. Mai mult decât atât, este
imposibil pentru duhul limitat al omului să înțeleagă pe deplin infinitul, unele taine neputând fi niciodată cunoscute pe
deplin. Trebuie luat în considerare și faptul că Satana intervine pentru a perverti capacitatea de înțelegere a omului,
așa că nu trebuie să zeificăm rațiunea și să o alegem drept criteriu suprem al adevărului. Rațiunea suferă de slăbiciunile
omenescului. Pentru orgoliul nostru poate părea destul de umilitor să recunoaștem că nu înțelegem unele adevăruri.
Uneori ne lipsește răbdarea de a aștepta, pe care ne-o dă lumina. Alteori, iubirea păcatului ne împiedică să acceptăm
adevărul. Pentru a ajunge la adevăr, trebuie să fim mânați de dorința sinceră de a-l cunoaște și să fim dispuși să ascultăm
de el. În loc să ne îndoim și să medităm la ceea ce nu înțelegem, ar trebui să ne bucurăm de lumina care strălucește în
noi și să mărturisim prin noi înșine adevărul Scripturilor. Punând în practică ceea ce cunoaștem deja, câștigăm dovezi
foarte bune.
Când ne bucurăm de plinătatea iubirii lui Isus, îndoielile dispar. Evităm ca îndoiala să se transforme în scepticism și
necredință: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă
de Dumnezeul cel viu” (Evrei 3:12).
Să punem astăzi îndoielile noastre în mâinile lui Dumnezeu. El are răspuns pentru fiecare dintre ele.
 Sâmbătă, 17 octombrie

SURZI ŞI ORBI ÎN SÂNUL BISERICII

Ascultaţi, surzilor, priviţi şi vedeţi, orbilor! Cine este orb,
dacă nu robul Meu, şi surd ca solul Meu pe care îl trimit? Cine este orb
ca prietenul lui Dumnezeu şi orb ca robul Domnului? Ai văzut multe,
dar n-ai luat seama la ele; ai deschis urechile, dar n-ai auzit.
(Isaia 42:18-20)

V ă imaginați un orb care vizitează pinacoteca Muzeului Prado? Se oprește în fața tabloului Las Meninas, al lui
Velázquez, și așteaptă ca cineva să îi explice „aerul interpus” dintre figurile infantelor și cele ale doamnelor de
companie. Vă imaginați un surd bătând din palme în ritmul celebrului Marș Radetsky, cu ocazia concertului de
Anul Nou la Viena? Pare un joc al imaginației, dar textul de astăzi ne spune că poporul Israel era orb și surd din cauză
că, deși vedea, nu vedea, și deși auzea, nu auzea, așa că nu înțelegea ceea ce îi arăta și îi spunea Domnul prin minunile
și evenimentele întâmplate.
În biserică pot fi surzi de inimă, care nu simt, orbi în credință, care nu cred, cei care nu comunică din cauză că nu
aud, cei care nu înțeleg din cauză că nu văd. Ar fi minunat dacă am putea să ne deschidem urechile încuiate și să ne
aprindem ochii stinși! Am fi martori ai minunilor lui Dumnezeu, am vedea și am auzi explozia de lumină multicoloră a
infinitei iubiri divine pentru această lume, duhul ne-ar fi vesel, senin, mângâiat și am avea o poftă enormă să le spunem
și altora ceea ce vedem și auzim.
Domnul a spus: „Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt
Dumnezeu, şi nu altul” (Isaia 45:22). Odată cu asta, mântuirea se rezumă la o întâlnire a privirii lui Dumnezeu cu
privirea omului, la o atentă ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu, din care vine credința care mântuiește. Privirea lui
Isus a întâlnit-o pe cea a lui Petru în curtea marelui-preot. Petru și-a amintit cuvintele Sale și a plâns cu amar. Paraliticul
de la scăldătoare, locuitorul din Gadara posedat, leprosul, femeia bolnavă care pierdea sânge au privit la Isus și au fost
vindecați; văduva din Nain, Iair și soția lui, cărora le-a readus la viață copiii. Orbul Bartimeu, orbul din Betsaida și orbul
din naștere au privit și ei la Isus, cu ochii lor fără lumină, și apoi au văzut. Și răufăcătorul de pe Golgota, pironit pe cruce,
a privit la Isus, agonizând, și Domnul i-a promis că va intra în paradis. Isus i-a privit pe toți și le-a spus: „Fiți mântuiți!”
Să privim astăzi la El. Ne va învăța să ascultăm de glasul Lui și să Îi înțelegem Cuvântul.
 Duminică, 18 octombrie

DIN MOARTE LA VIAŢĂ

Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce
M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.
(Ioan 5:24)

J ean Weidner a fost un erou adventist din timpul celui de al Doilea Război Mondial. La mijlocul anului 1940, a creat
o organizație clandestină, rețeaua Dutch-Paris, foarte persecutată de Gestapo. Organizația avea ca scop trecerea
evreilor prin Franța în Elveția, pe ruta elvețiană, sau din Franța în Spania, Portugalia și Anglia, pe ruta spaniolă
care traversează Pirineii. Într-o zi, cineva a spus despre Jean Weidner: „Mi-a salvat părinții, mi-a salvat viața, a salvat
viața atâtor oameni, mulţi dintre ei evrei, dar a făcut mai mult decât atât: ne-a dat adăpost și hrană, ne-a dat curajul
de care am avut nevoie.”
În timpul anilor celui mai mare holocaust din istorie, Weidner a salvat viețile a opt sute de evrei și a multor altora
care fugeau de teroarea nazistă. Și-a pus în pericol, în mod constant, propria viață, a suferit torturi, persecuție și
condamnări la moarte; i-a salvat pe oameni de la o moarte sigură în acele oribile lagăre de exterminare și i-a condus
către libertate, speranță, viață. Întrebat într-o zi care este motivul pentru care și-a riscat viața pentru a o salva pe a
altora, răspunsul său a fost scurt și imediat: „Erau copii ai lui Dumnezeu, erau ființe omenești.” Jean Weidner era
însuflețit de certitudinea că, în orice moment, se afla în mâinile lui Dumnezeu: „Sunt mulțumit că Dumnezeu m-a
călăuzit pe parcursul acelor ani de prigoană, temniţă, tortură și teroare.”
Pentru a trece din moarte la viață avem nevoie de un ghid, de cineva care să își riște viața pentru a ne salva. Acest
ghid a fost Hristos. El a fost sursa de inspirație și modelul lucrării lui Jean Weidner, Mântuitorul oamenilor, Cel care a
venit în lume pentru a stabili o cale prin care se poate evada din închisorile răului, o rețea care a pironit pe cruce actul
prin care eram condamnați și ne-a dat în loc un certificat prin care suntem achitați, libertatea. Isus a suferit pedepse,
persecuții, torturi, amenințări și, în cele din urmă, moartea. „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru
dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos
(prin har sunteţi mântuiţi)” (Efeseni 2:4-5).
Numai Isus ne poate însufleți și poate transforma experiențele noastre negative. Să Îl lăsăm să ne conducă și vom
constata repede că există în ceruri un Dumnezeu.
 Luni, 19 octombrie

REZISTENŢA PAŞNICĂ
Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri şi,
când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător.
(1 Petru 2:23)

A l Doilea Război Mondial (1939–1945) a scris una dintre cele mai violente și pline de cruzime pagini ale istoriei
omenirii: numărul victimelor, începând din septembrie 1939, se ridică la mai mult de șaizeci de milioane de
persoane, din care mai mult de patruzeci de milioane au fost civili și aproape douăzeci de milioane au fost
militari. În timpul Holocaustului, șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele naziste ale morții. Explozia
bombei de la Hiroshima, pe 6 august 1945, a cauzat într-o singură zi moartea a o sută douăzeci de mii de oameni,
aproape toți civili, în afară de miile de răniți.
Rezistența franceză a fost un ansamblu de mișcări și organisme de apărare care au militat împotriva ocupației
germane: atentate, catastrofe feroviare, opoziții… Dar organizația clandestină creată de Jean Weidner, rețeaua Dutch-
Paris, care acționa împotriva decretului german de exterminare a milioanelor de evrei, a reprezentat o rezistență
pașnică. Membrii ei nu și-au mânjit mâinile de sânge, dimpotrivă, au eliberat de la moarte sute de persoane riscându-
și propriile vieți. Gabrielle Weidner a murit într-un lagăr de concentrare și alți membri ai rețelei arestați de Gestapo au
fost împușcați. Weidner însuși a scăpat de la moarte de câteva ori. Când a fost arestat la Toulouse (Franța), pe 29 mai
1944, iar Gestapoul plănuise să îl execute a doua zi, Weidner i-a declarat șefului miliției de colaboratori francezi, care
îl arestase: „Știți că sunt șeful rețelei de evadare Dutch-Paris. Lucru cert este că nimeni dintre cei din organizația mea,
nici eu însumi, nu am folosit violența și nu am omorât pe nimeni, francez sau german… Datoria mea ca ființă umană
este să salvez vieți. Acesta este scopul organizației mele.”
Nonviolența, rezistența pașnică, a fost și tactica lui Isus față de adversarii Săi. În niciun moment nu i-a incitat pe
ucenici să se opună fariseilor și cărturarilor și să favorizeze astfel înfruntarea polemică și violența. Abia la sfârșitul
lucrării Sale, în culmea opoziției din partea autorităților religioase ale epocii, a denunțat public greșelile lor,
caracteristice unei atitudini spirituale eronate. El ne învață: „Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi
pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc” (Matei 5:44).
Apostolul Petru ne amintește că este important să călcăm pe urmele Sale (1 Petru 2:21).
Să respingem orice fel de violență și să proclamăm pacea lui Isus.
 Marți, 20 octombrie

GHIZI FALŞI SAU ÎNGERI AI LUI DUMNEZEU

Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale
şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră.
(Psalmii 91:11-12)

Î n iulie 1942, Joseph Smith, șef al unei întreprinderi evreiești din Rotterdam (Olanda), era neliniștit și voia să își
părăsească țara pentru a se refugia în Elveția. Fusese reținut de Gestapo pentru o zi și se temea că el sau familia lui
ar putea sfârși într-un lagăr nazist de exterminare. Un prieten i-a spus că știa pe cineva care putea să îl treacă întreg
și nevătămat în Elveția, dar că trebuia să plătească un preț mare: două mii de florini, de persoană, și să plătească în
avans. A plătit, a intrat în contact cu ghidul clandestin și au stabilit împreună itinerariul: Rotterdam, Bruxelles, Paris,
Lyon, Annecy, Collonges, Geneva.
Dar încă de la început au fost ținta escrocheriilor și șantajului. Au schimbat ghizii de mai multe ori și aceștia au cerut
și mai mulți bani. În cele din urmă, au ajuns până la Lyon și au rămas fără niciun ban în portofel. Acolo, consulatul țării
lor i-a pus în contact cu Jean Weidner care, aflând ce li se întâmplase și cum fuseseră victimele escrocheriilor, s-a ocupat
de familie fără să le ceară vreun ban. I-a introdus în Elveția făcând o parte din călătorie prin muntele Salève, pe care îl
cunoștea foarte bine, până la Collonges, iar de acolo au parcurs drumul noaptea, trecând gardul de sârmă ghimpată
care îi separa de Elveția.
Grupul a început traversarea prin Salève în zori. Dar bunica a obosit repede. Și dintr-odată, Jean și-a dat seama că ea
nu mai era cu ei. A plecat în căutarea ei. Dar ea i-a spus: „Nu o să ajung niciodată. Mergeți înainte cu ceilalți. Lăsați-mă
aici, lăsați-mă aici! Prefer să mor aici, pe munte.” Weidner se simțea responsabil pentru grupul acesta de oameni și nu
putea concepe să piardă pe cineva dintre ei. A rugat-o să se sprijine de umărul său. „Lăsați-mă să mor, lăsați-mă să mă
întind aici și să mor.” Așa că Jean Weidner a luat-o în brațe și a dus-o până la hambarul în care trebuia să mănânce și să
se odihnească înainte de a trece granița. La miezul nopții, după ce au evitat să fie văzuți de patrulele germane care
treceau pe ruta aceea, au traversat, unul câte unul, granița de sârmă ghimpată și au ajuns în Elveția, în regiunea Geneva.
Ghizi falși și îngeri ai lui Dumnezeu. Familia Smith întâlnise prin Jean Weidner pe îngerul lui Iehova din Psalmul 91,
care a purtat-o pe brațe pe bunică și a condus-o la libertate și la viață.
Și noi putem să fim astăzi îngeri ai lui Dumnezeu.
 Miercuri, 21 octombrie

A CREDE ŞI A SLUJI OAMENILOR

ÎNSEAMNĂ A CREDE ÎN DUMNEZEU
Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.
(Proverbele 4:23)

L a sfârșitul războiului, după ce a primit medalii și a fost decorat, Jean Weidner s-a stabilit în Statele Unite. A dus o
viață liniștită, fără să atragă atenția, fără să arate către faptele sale de eroism sau către recompensele primite. Dar
într-o zi, un jurnalist adventist de la Pacific Union College, Herbert Ford, a reușit să treacă dincolo de modestia
lui Jean Weidner și să prindă într-un text povestea acestui om extraordinar. Astfel a apărut cartea al cărei titlu
original, în limba engleză, este Flee the Captor, sursa relatărilor pe care le-ați citit.
În 1963, Congresul Evreiesc American a dorit să onoreze persoanele care au salvat refugiați din ghearele naziștilor
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a intra în contact cu ele, s-a publicat un anunț în toate ziarele din
țară care au dorit să colaboreze. Un client al lui Weidner, Norman Rosen, a citit anunțul și a trimis asociației evreiești o
lungă scrisoare în care a detaliat faptele lui Jean Weidner. Așa a ajuns să se organizeze, în luna martie a aceluiași an, o
ceremonie de recunoștință, în cadrul căreia Congresul Evreiesc American i-a oferit lui Weidner o sculptură
reprezentând o Biblie deschisă, pe care apare următoarea inscripție: „În semn de recunoștință pentru salvarea cu
eroism a sute evrei în Europa ocupată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru imensul curaj pe care l-a pus
în slujba umanității [...], pentru punerea în practică în mod exemplar a celor mai frumoase principii de caritate, dreptate
și neprihănire.”
Sâmbătă, 21 mai 1994, Jean Weidner, prieten al umanității, s-a stins în locuința sa din Monterrey Park (California,
Statele Unite). Reprezentanții diplomatici ai Israelului, Olandei, Franței, Belgiei, autoritățile Statelor Unite,
supraviețuitori sau urmași ai celor eliberați, membri ai rețelei Dutch-Paris și mulți membri ai Bisericii Adventiste de
Ziua a Șaptea au asistat la funeraliile din Sabatul care a urmat, la Biserica Adventistă Temple City. Ca o sinteză a ceea ce
Weidner a păstrat totdeauna în inima lui și i-a ghidat viața, Milton Geiger a spus: „Cred în om pentru că sunt obligat să
o fac dacă vreau să cred în Dumnezeu, care a crezut în om suficient de mult încât să îl creeze și să continue să aibă
răbdare cu el. Iată ceea ce nicio cruzime sau nebunie nu va putea vreodată să distrugă: faptul că omul crede în el însuși.
În definitiv, aceasta înseamnă că omul are încredere în Creatorul său.”
Domnul dorește ca noi să dăm dovadă de răbdare, iubire, toleranță și afecțiune față de semenii noștri. Astfel, ei vor
descoperi că există în ceruri un Dumnezeu.
 Joi, 22 octombrie

PASTORI CREDINCIOŞI
Vă voi da păstori după inima Mea şi vă vor paşte cu pricepere şi cu înţelepciune.
(Ieremia 3:15)

D acă Domnul Și-a împlinit vreodată această promisiune, a fost odată cu darul propriului Său Fiu și apoi prin
slujirea bunului meu prieten, pastorul Ignacio López, decedat la 49 de ani, victimă a unei hemoragii în timpul
unei intervenții chirurgicale. Prietenia care m-a legat de Ignacio datează din perioada când eram studenți la
Madrid, în vremurile grele când o vocație fie se făurea pe nicovala neajunsurilor, fie căutai alt drum în viață.
Lucrător neobosit, conștiincios, practic, chibzuit, generos, credincios convins, exemplar, Ignacio era și un om bun.
Astfel l-a descris un jurnalist din Almeria, ultima sa biserică, într-o scurtă descriere publicată într-un ziar din oraș atunci
când a avut loc decesul său: „Astăzi a murit un om bun.” După cum spune Andrés Tejel în necrologul publicat în Curierul
Adventist: „Adio, Ignacio, pe curând! Ne vom revedea. Ai părăsit lumea fără să te fi certat vreodată cu cineva. În ce te
privește, nu a existat război, luptă sau critică. Ai știut să chibzuiești, să înțelegi totul, să iubești oamenii. Ai trecut prin
lume mângâind, zâmbind, consolând, iubind. Locul tău nu știu cine îl va ocupa. Pe curând!”
Cât bine face unei biserici slujirea dedicată a unui pastor! E dificil de șters urma pe care o lasă în viața multor oameni.
Pastorul este chemat să arate o mare sensibilitate față de frații în Hristos, bărbați și femei supuși slăbiciunilor, aflați în
fiecare zi în lupta credinței, din care nu mereu ies biruitori. „Biserica de pe pământ este alcătuită din bărbați și femei cu
greșeli, care au nevoie de efort plin de răbdare și osteneală spre a fi formați și disciplinați să lucreze, fiind acceptați în
viața aceasta, iar în viața viitoare să fie încununați cu slavă și nemurire. Este nevoie de slujitori, păstori credincioși care
nu vor linguși pe popor, nici nu-l vor trata cu asprime, ci îl vor hrăni cu pâinea vieții, bărbați care să simtă zilnic în viața
lor puterea transformatoare a Duhului Sfânt și care să nutrească în inimă o iubire puternică și neegoistă față de aceia
pentru care lucrează” (Faptele apostolilor, p. 362).
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu ca El să dea bisericii pastori călăuziți de voința divină și care să se ocupe de oameni
cu inteligență și înțelepciune.
 Vineri, 23 octombrie

UN VRĂJMAŞ A FĂCUT LUCRUL ACESTA

Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: „Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină?” El
le-a răspuns: „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.” Şi robii i-au zis: „Vrei dar să mergem s-o smulgem?”
(Matei 13:27-28)

Î n perioada adolescenței, Felix a intrat într-un anturaj periculos care l-a atras în lumea oribilă a drogurilor și a
devenit dependent de heroină. La 25 de ani, i-a cunoscut pe Pedro și Laura Peralta, o familie adventistă care l-a
învățat Evanghelia. Felix L-a întâlnit pe Domnul. Mai târziu s-a căsătorit cu Esperanza, una dintre fiicele familiei
Peralta, și au format o familie în care se trăia în mod fidel după Evanghelie. Dar după doi ani de la căsătorie și având
deja o fetiță, Felix a început să aibă simptomele unei boli ciudate: era vulnerabil față de tot felul de infecții, în ciuda
regimului său alimentar și a unei vieți foarte sănătoase. Din păcate, medicii l-au diagnosticat cu SIDA. Boala înainta
lent, dar în 1994, la 33 de ani, a cerut o rugăciune specială însoțită de ungere. Pastorul bisericii lui mi-a cerut să o fac
eu și am făcut-o, nu fără o anumită nedumerire: de ce nu a fost eradicat total și definitiv răul?
Am găsit răspunsul la întrebarea mea în parabola neghinei și am vorbit despre ea la ungere: „Un vrăjmaş a făcut
lucrul acesta.” Dumnezeu semănase sămânța bună în inima lui Felix, dar, mai înainte, Diavolul semănase și el neghină.
Fără ca el să fi vrut, binele și rău crescuseră în liniște împreună, se dezvoltaseră și, în cele din urmă, și-au adus roadele:
spice bogate de grâu amestecate cu sămânța toxică de neghină. Grâul a hrănit viața cea nouă a lui Felix, umplând-o de
bucurie, pace și iubire, dar neghina i-a distrus sănătatea. Nu am putut să smulg neghina din cauză că rădăcinile ei
ipocrite s-au întrețesut cu cele de grâu până acolo încât a o smulge pe una ar fi însemnat a o scoate și pe cealaltă. „Lăsaţi-
le să crească amândouă împreună până la seceriş”, spune Hristos. Atunci, Domnul va face separarea definitivă și va
spune îngerilor Săi: „Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu”
(Matei 13:30).
După ungere, Felix a mai trăit patru ani. S-a stins la vârsta de 37 de ani. Prin harul lui Dumnezeu, nici Esperanza,
soția lui, nici fetița lor nu au suferit niciun fel de contaminare. Au trecut mulți ani de atunci, dar familia Peralta își
amintește de Felix ca de un spic în hambarul lui Dumnezeu.
Cât de curând, răul se va sfârși. Să ne pregătim pentru împlinirea acestei făgăduințe.
 Sâmbătă, 24 octombrie

CUM SE SEPARĂ UNGHIA DE CARNE

Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca
să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.
(1 Ioan 2:19)

S -au separat unul de altul ca unghia de carne.” Prin această figură de stil plină de realism, autorul anonim al
poemului medieval El Cantar de Mio Cid (Cântecul Cidului) exprimă durerea resimțită de Cidul Campeador atunci
când se desparte de soția și fiicele lui, pentru a îndeplini porunca regelui Castiliei, prin care i se impunea exilul.
Trăiri asemănătoare simțim și noi atunci când cineva din biserică decide să părăsească credința și să rupă legăturile
cu frații. În 1985, am trăit, în mod dramatic, despărțirea de biserică a unui grup de frați din Zaragoza (Spania), alături
de care trăisem experiențe frumoase în tinerețe. În aprilie 1986, la un congres regional la Zaragoza, în Sabat, înainte
de a începe să predic, știind că vorbele mele vor ajunge la ei prin intermediul familiei lor, am spus cu o durere sinceră:
„Dacă nu am putut, dacă nu am știut, dacă ne-a lipsit dragostea, dacă v-am nedreptățit, vă cerem iertare, întoarceți-
vă acasă.” „S-au separat unul de altul ca unghia de carne.”
Disensiunile, disidențele, dezacordurile doctrinare erau o constantă în biserica apostolică, iar apostolul Pavel a
învățat bisericile: „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii” (1 Corinteni 14:33). Din acest motiv,
pe cei care se separă de noi, nu trebuie să îi tratăm ca pe dușmani, ci ca pe frați (2 Tesaloniceni 3:15); mai mult, prudența
ne învață că trebuie să le acordăm „prezumția de sinceritate”, să le respectăm modul de a gândi, chiar dacă nu îl
împărtășim, ținând cont „nu de cugetul vostru, ci de cugetul altuia” (1 Corinteni 10:29). Merită să aplicăm regula de aur:
să îi tratăm așa cum ne-ar plăcea să fim tratați, să urmăm sfatul apostolului, care spune: „Să-l ridicaţi cu duhul blândeţii”
(Galateni 6:1). Să îi prețuim ca pe noi înșine. Și, în final, să Îi lăsăm lui Dumnezeu ultimul cuvânt: „Pentru ce dispreţuieşti
tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (Romani 14:10).
Tot ce se întâmplă în biserică trebuie să contribuie „la pacea şi zidirea noastră” (Romani 14:19). Și în orice lucru,
atât în apărarea adevărului, cât și în corectarea greșelilor, orice facem, să facem „pentru slava lui Dumnezeu” (1
Corinteni 10:31), nu ca înălțare personală. Știind că, în cele din urmă, providența divină va face ca ceea ce vine de la
Dumnezeu să aibă câștig de cauză, iar ceea ce nu vine de la El să dispară, „ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri”.
Fie ca Domnul să ne ajute să conviețuim cât se poate mai bine.
 Duminică, 25 octombrie

MOISE NU ERA ACOLO

Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei
lui faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu
decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.
(Evrei 11:24-25)

Î n timpul unei vizite la Muzeul de Arheologie din Cairo (Egipt), ghidați de cineva din conducerea muzeului, am
obținut permisiunea specială de a intra în sala mumiilor. Minunat! Am putut fotografia mumiile lui Tutmes al III-
lea, faraonul sclaviei, Amenhotep al II-lea, faraonul exodului, ambii din a XVIII-a dinastie, din secolul al XV-lea î.Hr.
Dar și pe cele ale lui Ramses al II-lea și Merneptah, faraoni consemnați de cealaltă teorie cu privire la data exodului,
din dinastia a XIX-a, din secolul al XIII-lea î.Hr. Mumia reginei Hatshepsut, figură considerată de mulți ca fiind mama
adoptivă a lui Moise, deși descoperită de Howard Carter în 1903, nu a putut fi identificată până în 2007, așa că nu am
găsit-o în sala mumiilor la data vizitei noastre. Dar mumia lui Moise? Nu era acolo. Atunci unde? Oare s-a pierdut?
Sau a rămas în Valea Regilor, într-un mormânt încă nedescoperit? Moise nu era acolo, nu și-a încheiat existența
printr-o îmbălsămare, mumificat, pus într-un sarcofag undeva pe malul Nilului. Moise este în ceruri, lângă Isus. Este
recompensa pe care el văzut-o, prin credință, în viziunea de pe Muntele Nebo, înainte de a muri, pentru ca apoi să
învieze.
Providența divină s-a folosit de copilăria lui Moise lângă mama sa israelită, precum și de anii petrecuți la curte și de
pregătirea lui în școlile militare egiptene, ca fiu adoptiv al fiicei faraonului, deși mai târziu a trebuit să uite multe dintre
lucrurile învățate acolo. Providența s-a folosit și de cei patruzeci de ani petrecuți în solitudinea deșertului, la Horeb,
pentru a face din Moise cel mai mare conducător din istoria lui Israel. A fost legiuitor, lider spiritual, ghidul și
conducătorul poporului de sclavi care a devenit o națiune. Gloria lumii nu l-a interesat, a preferat onoarea și călăuzirea
divină. Așa că nu se află în sala mumiilor din muzeul din Cairo. Dar a fost pe Muntele Schimbării la Față, iar apostolii l-
au văzut alături de Ilie și Isus, în slavă.
Ellen White spune: „Măreția Egiptului este în țărână. Puterea și civilizația lui au trecut. Însă lucrarea lui Moise nu va
pieri niciodată” (Educație, p. 54).
Putem să alegem astăzi să Îi slujim Domnului și să ne pregătim să locuim cu El în locuințele cerești.
 Luni, 26 octombrie

PĂSTREAZĂ CE AI
Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.
(Apocalipsa 3:11)

Î n mesajele din Apocalipsa date de Isus celei de-a șaptea biserici, este pus accentul pe o anumită noțiune, prin
folosirea cuvintelor „a păstra, a ține, a prevala…” întotdeauna ca avertisment imperios pentru credincios, pentru
ca el să adopte o poziție fermă în încercările prin care trece sau față de adevărul pe care îl cunoaște: „Fii credincios
până la moarte”, „Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit!”, „Păstrează ce ai”. Găsim aceleași imperative în epistolele
lui Pavel: „Rămâneţi tari şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit” (2 Tesaloniceni 2:15). „Să ţinem fără şovăire la
mărturisirea nădejdii noastre” (Evrei 10:23); „Dreptarul învăţăturilor sănătoase [...] ţine-l” (2 Timotei 1:13).
Este interesant de constatat că verbul krateo, folosit pentru imperativul „ține”, înseamnă „a fi puternic”, dar mai
poate însemna și „a apăra”, iar în alte pasaje este tradus prin „a prevala”, „a învinge”. Mesajul din Apocalipsa spune că
trebuie să păstrăm și să apărăm ceea ce ne aparține, la fel cum un soldat își apără postul. De ce? Pentru că pericolele
sunt reale și amenință mesajul sfânt pe care Dumnezeu l-a încredințat bisericii.
Unul dintre pericolele care pândesc poporul lui Dumnezeu este necredința: „Un puternic curent de scepticism
traversează continentul și atinge biserica lui Dumnezeu” (Témoignages pour l’église, vol. 2, p. 123). Îndoiala,
scepticismul sau respingerea pe față a adevărurilor fundamentale încredințate bisericii rămășiței, cum ar fi doctrina
sanctuarului și implicațiile sale profetice, darurile spirituale și manifestarea lor prin Ellen White, biserica, organizarea
și autoritatea ei, par a fi astăzi obiectul unor atacuri țintite, atât din afara, cât și din interiorul bisericii. Să nu uităm:
„Nicio bucată din adevărul care a făcut din adventiștii de ziua a șaptea ceea ce sunt nu trebuie să își piardă din putere.
[...] Trebuie să stăm cu fermitate pentru apărarea principiilor noastre în fața lumii” (Ibidem, p. 432).
Trăim într-o epocă puternic zdruncinată în materie de interpretare biblică și în care nebunia este mare. Multe ispite
luptă să ne capteze atenția și să ne distragă de la lucrurile spirituale. Este foarte ușor să te dezorientezi când nu știi să
îți păstrezi principiile creștine.
Să cerem astăzi Cerului să ne ajute să rămânem credincioși Cuvântului și adevărului în aceste momente cruciale ale
istoriei.
 Marți, 27 octombrie

VORBE TEMERARE
Acum fă o învoială cu stăpânul meu, împăratul Asiriei, şi-ţi voi da
două mii de cai; să vedem dacă poţi face rost de călăreţi ca să încalece pe ei!
(Isaia 36:8)

A rmata asiriană era una dintre cele mai puternice din lume. Sanherib, regele ei, se afla în război împotriva
Egiptului și, deși micul regat al lui Iuda, aliat cu Egiptul, nu reprezenta un dușman periculos, el l-a trimis pe
marele paharnic, cu o mare armată, să asedieze cetatea Ierusalimului și să îl someze pe regele ei, Ezechia, să se
predea și să își schimbe aliatul. Solul asirian, știind că armata lui Ezechia nu are cai, i-a oferit un pact avantajos: „Îți
voi da două mii de cai dacă găsești călăreți care să încalece pe ei.” Dar Iuda nu dispunea de două mii de călăreți! Ca
să nu ne îndoim de istoricitatea acestui moment, a fost consemnat în detaliu pe o inscripție scrisă cu caractere
cuneiforme, găsită în ruinele cetății Ninive. Este amintit și de cronicarii greci, care atribuie distrugerea armatei
asiriene nu îngerului lui Iehova, cum spune Biblia, ci unei epidemii.
Făcând o aplicație omiletică a pasajului, două mii de cai sunt oportunitățile și mijloacele pe care le pune Dumnezeu
la dispoziția fiecăruia dintre noi, ca măsuri concrete pentru a rezolva situațiile dificile pe care ni le rezervă viitorul. Iar
cei două mii de călăreți există, nu sunt o ipoteză, și cu atât mai puțin o ficțiune. Noi, cei două mii de călăreți, suntem toți
cei dispuși să ne aventurăm, să ne adaptăm, să învățăm, să încercăm, să experimentăm, să riscăm. Pentru aceasta
trebuie să fim bărbați și femei cu credință fermă, care cred promisiunile lui Dumnezeu, care au încredere în planurile
divine, care ascultă de poruncile Sale; bărbați și femei care au viziune, care văd noile oportunități care apar, care știu
ce trebuie să facă biserica şi își stabilesc obiective; bărbați și femei care știu să lucreze în echipă; oameni consacrați,
dispuși la sacrificiu, neobosiți; bărbați și femei care au dobândit o formare, ca David, care știa bine ce are de făcut cu
praștia, ca Pavel, despre care Dumnezeu a spus: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu
înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel” (Faptele 9:15).
Aceasta este aplicația spirituală pe care o putem da relatării întâlnirii trimișilor lui Sanherib cu Ezechia.
Imprevizibilul s-a petrecut și providența divină și-a trimis Îngerul care a dat victoria regelui lui Iuda.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, El nu va permite ca poporul Său să fie distrus. La final, îi va da victoria.
 Miercuri, 28 octombrie

A TRĂI ESTE HRISTOS

Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.
(Filipeni 1:21)

Î n iunie 1964, am absolvit Facultatea de Teologie Adventistă din Collonges-sous-Salève (Franța). Invitat la
ceremonie a fost Charles Winandi, iar deviza noastră a fost: „A trăi este Hristos”. Tot ea a fost și titlul primei predici
pe care am ținut-o apoi la biserica din Liria, unde fusesem trimis să îmi încep lucrarea. „A trăi este Hristos” este
interpretarea adevăratei vieți de creștin. Primind acest mesaj al apostolului Pavel, nu pot să nu îmi amintesc de o
altă interpretare a vieții, despre care Calderón de la Barca a scris în La vida es sueño (Viața e vis):
„Ce e viața? O nebunie. Ce e viaţa? O iluzie, o umbră, o ficțiune și cel mai mare bine este mic; toată viața e un vis, și
visele sunt visări.”
Acesta este contrastul dintre viziunea pesimistă, dezamăgitoare asupra vieții și o manifestare entuziastă a vieții de
creștin, cu tot ce presupune, în întregul ei.
Ce înseamnă pentru Pavel a trăi? Se poate deduce din acest verset și din altele paralele (Galateni 2:20) că a fi creștin
înseamnă mai mult decât apartenența la o religie, mai mult decât un sistem de principii, mai mult decât un cod
comportamental. Creștinismul este Hristos, o experiență de identificare cu El, un mod de a da semnificație cotidianului.
Cine sunt? Și unde merg pentru eternitate?
Apostolul Pavel dă trei dimensiuni înțelegerii devizei sale „a trăi este Hristos”. În primul rând, a trăi datorită lui
Hristos, pentru că El este Creatorul nostru: „pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl [...] şi un singur Domn:
Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi, prin El, şi noi” (1 Corinteni 8:6). Tot El este și Mântuitorul care, pe când
eram „morţi în greşelile şi în păcatele” noastre (Efeseni 2:1), ne-a adus la viață. În al doilea rând, a trăi în Hristos se
referă la experiența transformării și a comuniunii cu El: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi
s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). Pavel folosește expresia „în Hristos” de o sută șaizeci
și cinci de ori în epistolele sale, întotdeauna pentru a desemna noua relație dintre credincios și Mântuitorul. În al treilea
rând, a trăi pentru Hristos implică dimensiunea slujirii, a vieții ca sacrificiu, a dedicării noastre în slujba lui Dumnezeu:
„Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat
pentru ei” (2 Corinteni 5:15). Cât de multe se pot exprima în atât de puține cuvinte!
 Joi, 29 octombrie

E MAI BINE SĂ ÎL URMEZI PE ISUS

Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă şi acum privesc
toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am
pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.
(Filipeni 3:7-8)

P rofesorul Julián San Valero era decan al Facultății de Filosofie și Litere de la Universitatea din Valencia (Spania).
Într-o zi, pe când îmi terminam licența în istorie, mi-a propus să țin un curs la Catedra de istorie antică: „Puyol,
încearcă să îți susții lucrarea cât de curând posibil, așa încât să poți ține cursul ca PNN (profesor netitular) și să
ne pregătim să putem face grupele.” Pe vremea aceea se ținea cursus honorum pentru a putea deveni profesor la
universitate în Spania. Asociat unei catedre, țineai câteva cursuri ca PNN, în timp ce lucrai la teza de doctorat, și apoi
te prezentai la concurs pentru a obține un loc de profesor asociat, pentru ca în cele din urmă să devii profesor.
Propunerea era tentantă, dar eram deja pastor al unei biserici și profesor de religie la colegiul nostru, așa că am
răspuns că nu pot să accept. Și nu am regretat niciodată.
„Omul care puteai fi tu” este titlul unei povestiri despre un bancher care, având ceva bani, a întâlnit într-o zi o
persoană stranie care i-a povestit multe dintre lucrurile pe care le făcuse și care i-au plăcut mult bancherului, pentru
că îi aminteau de vechi aspirații și visuri din tinerețe. Când, la sfârșit, bancherul a întrebat: „Domnule, cine sunteți?”,
necunoscutul, uitându-se în ochii bancherului, i-a răspuns: „Sunt omul care puteai fi tu.”
Lucrurile pe care ni le oferă lumea – poziție, avere, renume, notorietate, glorie – nu sunt niciodată ușoare și nu
întotdeauna se realizează. Dar, în oricare dintre situații, nimic nu se compară cu ceea ce ne oferă Hristos. Din iubire
pentru Isus, apostolul Pavel s-a îndepărtat de învățătura școlilor ebraice din vremea sa, cum erau cele ale lui Shammaï,
Hillel sau Gamaliel, învățătorul său. Dumnezeu ne conduce la ceva infinit mai bun, iar omul care am putea fi şi care
trebuie să devenim prin harul divin este cel despre care vorbește Ioan într-un verset unic: „Preaiubiţilor, acum suntem
copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl
vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2).
Să considerăm astăzi slujirea lui Dumnezeu ca fiind cel mai mare privilegiu pe care îl avem în viața noastră.
 Vineri, 30 octombrie

LUMEA DE DINCOLO NU EXISTĂ

Şi, când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea, căci viermele lor nu va muri şi
focul lor nu se va stinge.”
(Isaia 66:24)

I saia opune închinării necurmate aduse de cei răscumpărați ai lui Iehova (Isaia 66:23), în noul Ierusalim, pedeapsa
veșnică pe care o vor primi cei nepocăiți. Isus reia această imagine a viermelui care nu moare și a focului care nu
se stinge când vorbește despre rămășițele omenești care vor fi aruncate în géhenne, groapa unde se ardea gunoiul,
din valea Hinom, în afara Ierusalimului, cuvânt pe care sute de versiuni îl traduc prin infern (Marcu 9:48). Ce voiau
să transmită Isaia și Isus prin simbolurile viermelui, focului și cadavrelor? Voiau ca prin aceste imagini specifice
contextului ideologic ebraic în care au fost prezentate să arate că există un infern al chinurilor veșnice, așa cum învață
unii creștini? Teologul Emmanuel Petavel-Olliff a scris în 1891 o carte intitulată Le problème de l’Immortalité
(Problema nemuririi), în care lămurește acest subiect:
1. Rolul viermelui nu este de a face cadavrele să sufere, ci de a le distruge. Ceea ce fac viermii este să accelereze
dispariția a ceea ce a încetat să existe. Viermele este un necrofag, un distrugător. Viermele și focul veșnic
simbolizează, așadar, eternitatea morții, imposibilitatea de a mai restaura pentru viața veșnică.
2. Focul veșnic, sau care nu se stinge, este, în ce îl privește, agentul unei distrugeri complete și iremediabile. Focul care
a ars palatele Ierusalimului (Ieremia 17:27) sau cetățile Sodoma și Gomora, condamnate la foc veșnic (Iuda 1:7) a
încetat să mai ardă. În acord cu o filologie biblică elementară, nu focul este „veșnic”, ci consecințele lui sunt veșnice.
3. Și cadavrele din verset au o semnificație simbolică. Perpetuitatea unui cadavru în descompunere este simbol pentru
o moarte veșnică fără nicio posibilitate de viață viitoare. Din momentul morții, cadavrele mai pot însemna numai
amintirea prezentă a unei ființe care a trăit, dar care nu mai este.
Noțiunea de chin veșnic este străină simbolismului pe care îl găsim la profeții biblici. Niciun verset din cărțile canonice
ale Bibliei nu conține nicio silabă despre eventuale chinuri veșnice la care sunt supuși cei ce nu sunt mântuiți. Pe ei îi
așteaptă o singură sentință: nu există viață după moarte. Géhenne despre care vorbește Isus este un loc public unde se
ardeau cadavrele animalelor și ale criminalilor. În cele paisprezece versete care descriu sfârșitul, géhenne nu este asociat
cu chinuirea păcătoșilor.
Dumnezeu a prevăzut cu îndurare și milă sfârșitul veșnic al celor care nu se întorc la El.
 Sâmbătă, 31 octombrie

RUGĂCIUNEA FĂCUTĂ CU CREDINŢĂ

Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav
şi Domnul îl va însănătoşi şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.
(Iacov 5:15)

T omás era un prieten bun, membru în biserica centrală din Madrid (Spania). Cunoscuse credința adventistă în
tinerețe și fusese botezat la 18 ani. Făcuse închisoare militară la Mahón, pentru că rămăsese credincios Domnului
în timpul serviciului militar. Toată biserica s-a rugat pentru el. S-a căsătorit și a avut opt copii, dar pe când ei erau
încă mici, a fost diagnosticat cu ciroză hepatică congenitală avansată. În ianuarie 1982, doctorii nu îi mai dădeau de
trăit decât o săptămână. A cerut o rugăciune specială și ungerea și, pentru că eram prieteni, a dorit să particip și eu.
Când am ajuns în camera de spital, Tomás era întins în patul lui. Nu a deschis ochii și nu a rostit niciun cuvânt. La
sfârșit, l-am lăsat singur împreună cu soția lui. Era cam pe la orele douăzeci și două. Pe la unu dimineața, mi-a sunat
telefonul. Era Tomás! Mi-a povestit că fusese perfect conștient pe parcursul întregii ceremonii de ungere și că, atunci
când m-am rugat, a simțit ceva ca un curent electric care îi străbătea trupul, apoi, când a rămas singur cu soția lui, i
s-a făcut sete, a cerut un pahar cu apă, s-a așezat pe marginea patului, apoi s-a ridicat și a început să umble prin
cameră. Două sau trei zile mai târziu, i s-a dat voie să părăsească spitalul.
Timp de zece ani, Tomás a suportat boala cât de bine a putut, dar, în ianuarie 1992, medicii au fost obligați să
intervină chirurgical, în urma unor varice gastrice și a unor hernii inghinale care au provocat edeme enorme. Între viață
și moarte, Tomás a cerut din nou ungerea. Și în ziua de dinaintea operației, am mers la spital. Am cerut infirmierei ca,
timp de câteva minute, nimeni să nu intre în cameră, pentru că urma să îndeplinim un act religios. Lucrurile s-au
petrecut așa cum prevăzusem: Tomás a fost operat, iar Domnul, răspunzând rugăciunilor noastre, l-a salvat pe bolnav
și l-a ridicat. Câteva zile mai târziu, am aflat că medicul chirurg care făcuse operația îi întrebase pe membrii familiei:
„Ce ați făcut în ziua de dinaintea operației, în camera lui Tomás? Actul acela a avut mare putere.” Tomás a mai trăit un
an și unsprezece luni. S-a stins pe 1 noiembrie 1993.
Rugăciunea făcută cu credință are putere. Să punem bolile noastre în mâna Domnului și vom ști că există în ceruri
un Dumnezeu.
 Duminică, 1 noiembrie

A ZBURA MAI SUS

Dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea;
ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc; umblă şi nu ostenesc.
(Isaia 40:31)

Î n cartea Educație, de Ellen White, se găsește un paragraf frumos despre vulturul Alpilor: „Vulturul Alpilor este
câteodată învins de furtună și silit să coboare în defileurile munților. Norii de furtună izolează această pasăre
puternică a pădurii, siluetele lor întunecate despărțind-o de înălțimile însorite, unde aceasta și-a făcut cuib.
Eforturile ei de a scăpa par lipsite de izbândă. Zvâcnește ca o săgeată încoace și-ncolo, bătând aerul cu aripile
puternice și trezind ecourile muntelui cu țipetele ei. Într-un târziu, pe o notă de triumf, se înalță cu viteză și,
străpungând norii, iat-o din nou liberă în razele soarelui, lăsând întunecimea și furtuna departe, sub ea. [...] Lumina
lui Dumnezeu strălucește dincolo de nori. Pe aripile credinței, ne putem înălța în razele de soare ale prezenței Sale”
(Educație, p. 93).
Într-adevăr, în Alpi se poate observa zborul maiestuos al vulturilor printre vârfurile muntoase. Probabil că Ellen
White i-a văzut cu ocazia a două vizite pe care le-a făcut la Torre Pellice, în văile valdenze din Piemont (Italia), în 1885
și 1886. Vulturii sunt amintiți de douăzeci și cinci de ori în Scripturi, adesea pentru a sublinia forța lor în zbor, aripile
puternice, atenția și educația pe care le dau puilor lor. Ellen White și versetul din Isaia vorbesc despre vulturi în
confruntarea lor cu vânturile și furtunile, din care reușesc să iasă ridicându-se deasupra lor.
Ce înseamnă pentru noi a zbura mai sus atunci când avem de atins un obiectiv sau când suntem în mijlocul furtunilor
vieții? Să zbori mai sus, pe deasupra obstacolelor, incertitudinii și dificultăților, și nu să aștepți, pur și simplu, ca ele să
dispară. A zbura mai sus, mai aproape de Dumnezeu, mai dependenți de El, experimentând siguranța Sa de neclintit. A
zbura mai sus, a ne ridica, a crește nu doar în ce privește comuniunea noastră cu Dumnezeu, dar și angajamentul și
loialitatea față de El. A zbura mai sus, a fi mai neînfricați, a înfrunta dificultățile cu mai multă îndrăzneală, aplomb și
curaj. A zbura mai sus, a obține o mai bună pregătire, mai multe capacități, mai multe experiențe. A zbura mai sus, a fi
mai eficace, a aspira la excelență, a nu ne mulțumi cu mediocritatea. A zbura mai sus, a cere ajutor, a crește numărul de
colaboratori, a crea o echipă.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, să decidem să zburăm mai sus! El ne va ajuta să depășim încercările prin
puterea Duhului Său Sfânt.
 Luni, 2 noiembrie

A TRĂI ÎN LIBERTATE DEPLINĂ

Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie
o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste.
(Galateni 5:13)

C hristian Boireau era directorul Departamentului de Tineret al Uniunii Franco-Belgiene, mare orator, dar în
aceeași măsură specialist în zborul liber cu deltaplanul. Cunoscându-i pasiunea, i-am cerut, în primăvara lui 1992,
să conducă pentru tinerii noștri o săptămână de meditații spirituale cu tema „A trăi în libertate deplină”.
Întâlnirile au fost inspiratoare, ne-a făcut demonstrații de zbor, ne-a povestit numeroase experiențe.
A trăi în libertate deplină! Însăși esența mântuirii. Nu se poate vorbi despre libertate decât acolo unde ea nu există.
Lumea este o enormă închisoare plină de lacăte, suferință și lupte. Hristos spunea că a venit cu un scop: „să
propovăduiesc robilor de război slobozirea [...]; să dau drumul celor apăsaţi” (Luca 4:18) și a plătit cel mai mare preț:
a luat locul nostru în această închisoare, a îndurat chinurile noastre și, în cele din urmă, a luat asupra Lui condamnarea
legii, pedeapsa cu moartea, pentru ca astfel să putem fi liberi: „Rămâneţi, dar, tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei”
(Galateni 5:1).
Christian ne-a spus că a trăi liber seamănă cu a zbura. Zborul este simbolul dominării spațiului. Când privim în sus
nu există barieră, pentru că cerul nu are limite; numai când privim în jos găsim limite și obstacole riscante. Trebuie să
evităm răpitoarele, care știu să vâneze din zbor. Trebuie să avem puncte de sprijin, în care să ne odihnim. Trebuie să
știm să zburăm precum coloniile de rațe, de stârci sau de alte păsări migratoare, care formează un V în văzduh pentru
a străbate mai eficient aerul și a se ajuta reciproc, schimbând locurile din când în când pentru a ghida grupul. Trebuie
să știm că anumite libertăți ucid, la fel ca acea diabolică „vânătoare de porumbei: cât timp pasărea este în colivie,
captivă, se află în siguranță; când ușița libertății se deschide spre ceruri, pasărea iese, zboară, dar un prăștiaș postat în
spatele coliviei o urmărește în zbor cu un proiectil și, dacă este țintaș bun, o ucide…
Pentru acea săptămână de meditații, m-am ocupat de concluzia spirituală a dezbaterilor și, ca ilustrație finală, am
cumpărat șapte porumbei de fermă, pe care i-am eliberat aruncându-i în aer. A fost impresionant, dar numai patru
dintre porumbei și-au luat zborul, pe când ceilalți trei, deși au încercat, au căzut la pământ din cauză că nu știau să
zboare, nu învățaseră să trăiască în libertate deplină.
Să trăim astăzi libertatea pe care ne-o dă Dumnezeu!
 Marți, 3 noiembrie

NU EXISTĂ DUŞMAN MIC

Dalila a zis lui Samson: „Spune-mi, te rog, de unde-ţi vine
puterea ta cea mare şi cu ce ar trebui să fii legat ca să fii biruit.”
(Judecători 16:6)

N u știu dacă ați asistat vreodată la jocul „legat cu un fir de ață”. Este interesant. Se alege cea mai robustă persoană
din sală, i se cere să își pună mâinile împreună apropiindu-și încheieturile palmelor și, cu o bobină de ață de
cusut, sunt înconjurate o dată sau de două ori, legându-le ca și cum fi încătușate; apoi i se cere persoanei să rupă
ața și să se elibereze, ceea ce reușește cu ușurință. Se repetă situația de mai multe ori, de fiecare dată înconjurând
încheieturile mâinilor cu și mai multă ață. La un moment-dat, persoana „legată cu un fir de ață” nu se mai poate
elibera, atât de puternică devine legătura. Un fir de ață foarte subțire, ușor de rupt, se poate transforma într-o
legătură care nu poate fi ruptă. Atenție! Putem rămâne încătușați cu un fir de un micron grosime, pentru că totul
depinde de cât de groasă e legătura, de câte ori am trecut firul peste ea.
Secretul puterii lui Samson nu era în mușchii săi, ci în nazireat, al cărui semn exterior era părul său lung. Funiile cu
care fusese legat de trei ori la rând de filisteni nu rezistaseră, dar atunci când a dezvăluit legătura spirituală care îl lega
de Dumnezeu, dușmanii au putut să o facă să dispară și să îi anuleze forța magnifică. Când ne „jucăm” în mod repetat
cu păcatul, la fel ca Samson, legătura noastră cu Dumnezeu slăbește pe măsură ce grosimea lanțurilor ispititorului
crește. Să nu ne subestimăm dușmanul, să nu îl considerăm niciodată inofensiv, „nu există dușman mic”. Ața este cu
atât mai groasă cu cât reiterăm frecventarea terenului păcatului. Vulnerabilitatea și slăbiciunea forței noastre spirituale
depind de comuniunea noastră cu Dumnezeu. Ellen White ne avertizează: „Numai când suntem legați strâns de
Dumnezeu putem rezista efectelor nesfințite ale iubirii de sine, ale îngăduinței de sine și tendinței spre păcat. Noi putem
părăsi multe obiceiuri rele și, pentru câtva timp, putem da la o parte tovărășia lui Satana, dar, fără o legătură vie cu
Dumnezeu prin predarea noastră față de El, în fiecare clipă putem fi biruiți. Fără o cunoaștere personală a lui Hristos și
o comuniune continuă cu El, suntem la bunul plac al lui Satana și până la urmă vom împlini pretențiile lui” (Hristos,
Lumina lumii, p. 270).
În lupta spirituală nu putem fi nicio clipă neatenți. Astăzi, să Îi cerem Domnului să ne păstreze alături de El și să ne
îngăduie să ne bucurăm de o relație solidă cu El.
 Miercuri, 4 noiembrie

AŢI AUZIT ŞUIERATUL GLOANŢELOR?

Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt
şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic...
(Psalmii 91:1)

Î n perioada în care mi-am făcut stagiul militar obligatoriu, în Spania nu a fost război. Așa că nu cunosc oroarea unei
scene reale de luptă, bubuitul tunurilor, răpăitul mitralierelor sau bombardamentele distrugătoare. Dar știu ce
înseamnă să auzi de foarte aproape șuieratul gloanțelor care-ți trec pe deasupra capului. Ca ofițer de servicii
medicale, a trebuit să asist, cu echipa de salvare, la exercițiile de tir de pe câmpul de instrucție militară. Într-o zi,
căpitanul de companie mi-a zis: „Puyol, vino cu mine în tranșee, vei auzi șuieratul gloanțelor.” Așa că, într-una din
gropile de doi metri adâncime pe care le săpasem în apropierea țintelor, am auzit gloanțele șuierându-ne pe
deasupra capetelor. Era impresionant, gloanțele străpungeau aerul cu un zgomot caracteristic foarte ascuțit,
inconfundabil și amenințător, dar fără niciun pericol de acea dată. Eram protejați de tranșee.
Pe vremea când psalmistul spunea: „Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară
ziua” (Psalmii 91:5), nu exista nicio armă de foc care să tragă gloanțe; auzise, fără îndoială, nu doar o dată, șuieratul
săgeților trecându-i pe deasupra capului și experimentase protecția și refugiul pe care un credincios le primește trăind
la adăpostul Celui Preaînalt, la umbra Celui Atotputernic, ocrotit de scutul providenței divine. Urăsc orice instrument
care poate cauza moartea. Urăsc războiul și aș prefera să nu văd și să nu iau parte la așa ceva, dar dacă ar trebui să o
fac, aș fi în corpul medical al armatei, pentru a îngriji, a salva, a scăpa de la moarte răniții și muribunzii, chiar dacă ar
trebui să îmi risc viața pentru ei. Este ceea ce a făcut eroul soldat adventist Desmond Doss care, în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, pe 30 aprilie 1945, la Okinawa (Japonia), a salvat 75 de soldați răniți. Președintele Statelor
Unite, Harry S. Truman, i-a decernat apoi medalia de onoare.
Ca să auzim șuierând forțele răului în jurul nostru, nu este nevoie să existe războaie. Dar niciodată nu ni se va părea
familiar acest zgomot sinistru, asasin. Și
știm că Dumnezeul nostru este un refugiu și un scut pentru cei care cred și se încred în El.
Astăzi putem fi încrezători: există în ceruri un Dumnezeu care ne ocrotește și ne scapă din pericole.
 Joi, 5 noiembrie

MĂ ÎNEC!
Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor îneca.
(Isaia 43:2)

C ând aveam 19 ani, profitând de câteva zile de vacanță de vară, toată familia a dorit să petrecem o zi la țară. Ne-
am instalat într-un tufiș, aproape de un râu al cărui curent nu era puternic, dar din care aveam să aflăm că se
extrăgea pietriș pentru construcții. În timp ce mama pregătea mâncarea, fratele meu mai mic și cu mine am decis
să ne scăldăm. La câțiva metri de mal, totul a fost în regulă, dar, când ne-am îndreptat spre mijlocul râului, ne-a dus
curentul și a trebuit să înotăm împotriva lui. Fratele meu nu înota bine și, când curentul l-a dus spre un ghiol, s-a
panicat și a început să fluture din mâini și din picioare pentru a se menține la suprafață, dar s-a scufundat. M-am
grăbit să înot spre el pentru a-l ajuta, dar, cuprins de panică, el s-a prins de mine și m-a scufundat, așa că a trebuit să
mă separ de el. În acel moment a scos un strigăt care mi s-a întipărit în suflet și în inimă: „Mă înec!” Când am întors
capul spre el, apa îl acoperise cu totul. Am simțit atunci o angoasă de nedescris crescând în mine. Avea să îngăduie
Dumnezeu ca această excursie de familie să se termine cu o tragedie? Nu, Doamne! Nu! Printre suspine, am îngăimat
o rugăciune disperată: „Doamne, salvează-mi fratele!” Deși epuizat, am înotat cât am putut ca să ies din curent. Când
mi-am întors privirea către locul în care se afla, am văzut că doi pescari care fuseseră martori la acea scenă îl scoteau
din ape. Pedro, fratele meu, abia dacă își amintește detaliile accidentului. Dimpotrivă, eu, care l-am văzut, care i-am
auzit strigătul, care am luptat neputincios ca să îl ajut, care am trăit acel tragic moment de căutare a ajutorului divin,
niciodată nu am putut să uit momentul acela. Mi-a lăsat o cicatrice într-un loc din subconștient și, când sunt foarte
stresat, aud în vis strigătul fratelui meu care se îneacă.
Dumnezeu îngăduie uneori ca momentele tragice pe care le-am trăit, în care intervenția mâinii Sale puternice a fost
evidentă, să lase cicatrici în sufletul și în corpul nostru, cicatrici care să ne amintească de accident: Iacov, după lupta cu
Îngerul Domnului, a şchiopătat toată viața. Pavel, pe drumul spre Damasc, când a fost învăluit de lumina strălucitoare
a cerului, a rămas orb câteva zile și a rămas, pentru totdeauna, cu vederea afectată. Dumnezeu, în minunata Sa
providență, l-a salvat pe fratele meu, Pedro, și mi-a lăsat o amintire de neșters.
Suntem conștienți că Dumnezeu ne-a salvat viața?
 Vineri, 6 noiembrie

UNUL VA FI LUAT, ALTUL LĂSAT

Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat.
Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată.
(Matei 24:40-41)

Î ntr-o zi, am auzit că doi dintre studenții colegiului nostru fuseseră la discotecă și fumaseră un joint. Situația era
gravă din cauză că aproape toți cei care trăiesc robia drogului au început prin a fuma cu naivitate iarbă. În ciuda
acestui lucru, înainte de a-i informa pe părinți despre ceea ce se întâmplase, i-am convocat pe tinerii în cauză în
biroul meu și le-am propus un pact „între bărbați”. Urma să nu le spun nimic părinților și faptul să rămână între noi
dacă își luau angajamentul înaintea lui Dumnezeu că nu vor mai frecventa niciodată un astfel de loc și că nu vor mai
fuma niciodată marijuana. Au acceptat fără ezitare. Ne-am rugat și ne-am despărțit. Ce urmări au existat? Unul dintre
ei a terminat anul școlar la colegiu, a obținut diploma de pastor câțiva ani mai târziu și împlinește până astăzi o
lucrare binecuvântată de Domnul. Celălalt, câteva zile mai târziu, a trebuit să părăsească instituția și să se întoarcă
la mama lui, care îi plătea taxele școlare muncind nopți îndelungi la croitorie. Am continuat să mă interesez de el, să
vorbesc în mod regulat cu mama lui, dar a sfârșit prin a părăsi biserica.
Când Hristos va reveni în această lume, destinul fiecăruia va fi sigilat pentru veșnicie: „unul va fi luat şi altul va fi
lăsat”. Va salva Dumnezeu în mod arbitrar pe unul și îl va condamna pe altul? Este El nedrept cu destinul oamenilor?
Nu! Dumnezeu vrea ca toți oamenii să fie salvați și ne iartă de mii de ori greșelile, dar mântuirea nici nu se impune, nici
nu se vinde. Din contră, se oferă fără plată. Ceea ce ne determină șansa și destinul sunt liberul-arbitru, răspunsurile
responsabile la posibilitățile oferite de cer, angajamentul personal față de procesul de mântuire, dependența de
Dumnezeu.
Comentând cazul lui Esau și al lui Iacov, Ellen White spune: „N-a fost o alegere arbitrară din partea lui Dumnezeu,
prin care Esau a fost lăsat în afara binecuvântărilor mântuirii. Darurile harului Său prin Hristos sunt oferite în mod liber
tuturor. Nu există predestinație, ci omul poate pieri numai prin hotărâre proprie. [...] Mijloacele mântuirii sunt oferite
în mod liber tuturor, dar de rezultatele mântuirii se vor bucura numai aceia care au îndeplinit condițiile” (Patriarhi și
profeți, pp. 187–188).
Dumnezeu ne-a oferit toate condițiile necesare pentru a ne schimba viața, pentru a ne ajuta să depășim adversitățile
și pentru a ne acorda mântuirea. Dar decizia de a accepta binecuvântările Sale ne aparține.
 Sâmbătă, 7 noiembrie

JUSLIBOL
Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos. Niciun ostaş
nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înscris la oaste.
(2 Timotei 2:3-4)

J uslibol este un cartier rural din Zaragoza (Spania), aflat la cinci kilometri și jumătate nord de centrul urban, pe
faleza uneia dintre meandrele abandonate ale Ebrului, unul dintre cele mai mari fluvii din Spania. În împrejurimi
se află ruinele unui castel medieval, castelul de Miranda, unde noi, tinerii din biserică, ne ducem frecvent în
excursie. Dar care este originea toponimului Juslibol? Nu știam ce înseamnă, până când profesorul de istorie
medievală ne-a explicat într-o zi la ore.
Regele Petru I de Aragon, în 1101, a vrut să ia Zaragoza de la mauri pentru că era unul dintre cele mai mari și mai
bogate bastioane ale arabilor din Spania, în Evul Mediu. Nu departe de cetate, de pe promontoriul malului drept al
Ebrului, unde se poziționaseră trupele pentru o a asedia, se vedeau palatul, turnurile și casele capitalei musulmane și,
contemplându-le, soldații și-au lansat strigătul de război pe care papa Urban al II-lea îl inițiase odată cu predicarea
Primei Cruciade în Țara Sfântă: Deus lo vol! (Dumnezeu o vrea!). Zaragoza nu a putut fi cucerită atunci, dar strigătul de
război a dat numele taberei soldaților creștini, nume care a derivat și a devenit actualul toponim Juslibol, Dumnezeu o
vrea!
În calitate de copil al Său, este foarte important să știi ce vrea Dumnezeu. Nu Domnul a ales râurile de sânge vărsate
de cruciați în Orientul Mijlociu; nu a vrut nici faptele de credință ale Inchiziției, nici războaiele religioase din Franța,
nici masacrul de Sfântul Bartolomeu, nici exterminarea a șase milioane de evrei de către naziști. Vrea Dumnezeu asta?
Nu, Dumnezeu, Allah, nu vrea ca, în Numele Său, să fie comise acte teroriste care implică mii de victime inocente. Ce
vrea atunci Dumnezeu?
Dumnezeu vrea ca, atunci când privim la lumea dominată de Satana, să lansăm strigătul de război „Juslibol!”,
„Dumnezeu o vrea!”. Și ce vrea El este ca lumina noastră să lumineze înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre
bune şi să slăvească pe Tatăl nostru care este în ceruri. (Matei 5:16). El vrea să predicăm Evanghelia Împărăției,
mărturisind în toată lumea, pentru ca sfârșitul să vină (Matei 24:14) și astfel să împlinim ceea ce este bine și plăcut
celui care ne-a înscris la oaste, Mântuitorul nostru.
Astăzi este momentul să ne hotărâm să facem voia lui Dumnezeu.
 Duminică, 8 noiembrie

UN TĂCIUNE SCOS DIN FOC

Domnul a zis Satanei: „Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre,
El, care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?”
(Zaharia 3:2)

J esús Ubieta Bustos era militant în organizația Tinerimea Socialistă. Înrolat în armata republicană, nu a fost printre
câștigătorii Războiului Civil spaniol. La sfârșitul războiului, a fost reținut și băgat la închisoare, la vârsta de 18 ani.
După mulți ani petrecuți în diverse închisori spaniole, a fost condamnat la moarte. În închisoarea din Bilbao, în
fiecare dimineață, un pluton de soldați sub comanda unui ofițer trecea prin celule și îi striga pe anumiți prizonieri,
care apoi nu se mai întorceau niciodată… Dar întotdeauna au trecut mai departe, pe lângă celula lui Jesús Ubieta.
Dacă l-au strigat vreodată? A venit într-adevăr și ziua aceea. În timpul unui proces sumar, a fost întrebat dacă avea
ceva de pledat și a răspuns că nu își mânjise niciodată mâinile de sânge. Era socialist pentru că aprecia valorile acestei
ideologii politice. Apoi, un preot i-a spus că vrea să îi asculte spovedania înainte de moarte, dar Ubieta a refuzat
categoric pentru că avea conștiința liniștită și, pe deasupra, nu era credincios. Atunci iezuitul l-a scos din grup și i-a
spus: „Rămâi în camera aceasta! Noi doi trebuie să stăm de vorbă. Înainte să mori, o să te conving!” Nu a aflat
niciodată de ce părintele Vilariño nu s-a mai întors. Descoperise în el un om sincer, drept, onest, care nu merita să
moară? Sau era vorba despre orgoliul rănit al preotului, care nu putea tolera opoziția acuzatului, dar care l-a uitat
imediat?
Dumnezeu știe și se știe din sursă sigură, pe baza mărturiilor, că guvernul generalului Francisco Franco i-a grațiat
pe prizonierii politici condamnați la moarte la una sau două zile după executarea lor; dar prizonierului Jesús Ubieta
Bustos i-a fost acordată grațierea pe când era încă în viață. Autoritățile închisorii s-au văzut obligate să îi redea
libertatea. Câțiva ani mai târziu, Ubieta a intrat în contact cu Biserica Adventistă și a fost botezat, alături de familia sa,
pe 20 aprilie 1969. Timp de mulți ani a luat parte la lucrarea de colportaj. El însuși mi-a relatat experiența providențială
a vieții sale, pe când era colportor.
Satana îl condamnase pe omul acesta să fie încă una dintre victimele epurărilor politice din timpul Războiului Civil
Spaniol, dar Dumnezeu l-a disculpat și l-a eliberat. El a fost ca „un tăciune scos din foc”.
Să fim recunoscători astăzi pentru îndurarea divină, care este la lucru în viața noastră.
 Luni, 9 noiembrie

ÎNŢELEPŢI ÎN CE PRIVEŞTE BINELE

ŞI PROŞTI ÎN CE PRIVEŞTE RĂUL
Cât despre voi, ascultarea voastră este cunoscută de toţi. Mă bucur, dar,
de voi şi doresc să fiţi înţelepţi în ce priveşte binele şi proşti în ce priveşte răul.
(Romani 16:19)

Î nainte să încheie epistola, ca un fel de post-scriptum sau de postdata, apostolul, după ce a făcut elogiul supunerii
față de adevăr a credincioșilor romani, care era cunoscută de toți, spre deosebire de cei care au cauzat disensiuni
și scandaluri împotriva doctrinei, le spune că ar vrea ca ei să fie „înţelepţi în ce priveşte binele şi proşti în ce
priveşte răul”. Care este mesajul apostolului?
Termenul grec akéraios (puri) a făcut obiectul unor traduceri foarte diferite: „inocenți”, „simpli”, „cruțați”, „naivi”,
„neprihăniți”. Cât despre sofous (înțelepți), care apare de douăzeci de ori în Noul Testament, a fost tradus prin
„prudenți”, „pregătiți”, „ingenioși”, „avizați”. În mod normal, un moralist ar fi spus: „Simpli în ce privește binele și
prudenți în ce privește răul”, dar Pavel spune exact contrariul. De ce? Termenul akéraios era folosit de greci pentru a
se referi la vinul neamestecat cu apă sau la metalul pur, neamestecat cu alte metale, de unde înțelegem că apostolul
Pavel vrea să spună că o singură atitudine este potrivită față de rău: respingerea. Cu răul nu trebuie făcut niciun
compromis, nicio concesie, nu trebuie justificat, pentru că este periculos. Pavel recomandă o atitudine care să nu fie
echivocă, ci clară, curată, neamestecată, neintoxicată sau alterată. Este vorba despre trăsătura moralității prin care ea
nu se amestecă cu răul, prin care își conservă calitatea de metal pur. Pavel explică în Filipeni 2:15: „Ca să fiţi fără prihană
şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în
lume.”
În ce privește binele, avem nevoie de discernământ, prudență, cunoaștere, geniu. De ce? Pentru că putem strica sau
distruge ceea ce este bun prin imprudență și nepricepere: Este momentul oportun? Cum? Cui? Unde trebuie să
prezentăm, să apărăm sau să punem în valoare binele? Intențiile bune nu sunt suficiente, nu este suficient să ai dreptate
sau să ai adevărul de partea ta. Avem nevoie de abilități practice, de circumspecție, de știința de a face lucrurile, pe care
grecii o numeau cunoaștere. În ce privește răul, abilitatea și înclinația sunt un pericol. În ce privește binele, simplitatea
și naivitatea sunt un pericol, în măsura în care se pot transforma în intransigență. Isus spune: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii
şi fără răutate ca porumbeii” (Matei 10:16).
Domnul ne poate ajuta să trăim cu înțelepciune într-o lume de păcat.
 Marți, 10 noiembrie

CÂINII AU SUFLET?
Iată, Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa voastră, care va veni după voi;
cu toate vieţuitoarele care sunt cu voi, atât păsările, cât şi vitele,
şi toate fiarele de pe pământ care sunt cu voi; cu toate cele care
au ieşit din corabie şi cu orice alte dobitoace de pe pământ.
(Geneza 9:9-10)

Î mi amintesc că, într-o zi, în timpul unor colocvii consacrate unor teme reli-gioase organizate sub patronajul reginei
Sofia a Spaniei pentru Fundación Pensamiento y Ciencia Contemporáneos [Fundația Gândire și Știință
Contemporană], am discutat conceptele biblice de corp, suflet și duh. Ființa omenească nu este un suflet care se
separă sau iese din trup când acesta moare. Ființa omenească este un suflet. „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din
ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Sufletul ființei
umane este viața individualizată, este sinonimul persoanei și desemnează, trup și suflet, omul în totalitatea sa. Suflet
și viață sunt termeni interschimbabili care dispar odată cu moartea: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”
(Ezechiel 18:20).
Probabil puțin confuză, aceste concepte fiind noi pentru ea, și presupunând că sufletul este un principiu vital
caracteristic numai omului, regina m-a întrebat: „Câinii au suflet?” Nu știu ce ați fi răspuns, dar eu nu am ezitat nicio
clipă: „Da, Maiestate, au suflet, dar un suflet de câine...”
Termenul evreiesc tradus prin suflet este néfesh, care desemnează viața în vitalitatea ei; este vorba despre sensul
pe care tradiția Vechiului Testament și iudaismul o dau acestui cuvânt. Biblia afirmă despre néfesh ceea ce noi afirmăm
despre viața însăși: începe și se sfârșește, putem să o pierdem sau să o păstrăm, se poate însănătoși sau înceta (Jud.
16:30; 1 Împ. 3:11; Isaia 53:12). Néfesh nu este nemuritor prin sine însuși. Iar omul și animalele sunt suflete distincte.
În versetul de astăzi, Dumnezeu îi spune lui Noe că face un legământ cu el și cu familia lui și cu „toate néfesh care sunt
cu voi”. Majoritatea versiunilor traduc acest cuvânt prin „ființe vii” (aici, viețuitoare), dar termenul evreiesc este suflet,
néfesh. Așadar este vorba despre néfesh-ul animalelor.
Să ne amintim astăzi că Îi datorăm viața lui Isus. Să luăm decizia de a da tot ce avem mai bun pentru a aduce onoare
și glorie Tatălui ceresc.
 Miercuri, 11 noiembrie

ÎNALŢĂ-ŢI GLASUL CU PUTERE!

Suie-te pe un munte înalt ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu
putere ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme şi spune cetăţilor lui Iuda: „Iată Dumnezeul
vostru! Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El şi răsplătirile vin înaintea
Lui.”
(Isaia 40:9-10)

G ândind după logica unității fundamentale a Cuvântului lui Dumnezeu, profetul Isaia și Apocalipsa au o
perspectivă asemănătoare, imagini comune, planuri istorice sau escatologice; vocabularul este colorat și
hiperbolic în Apocalipsa, mai natural și direct la Isaia, dar ambii insistă ca poporul lui Dumnezeu să proclame cu
glas tare un mesaj al venirii în mijlocul strigătelor și confuziei atâtor voci contradictorii.
Voci repetitive, epuizante, ale unor șarlatani care rostesc fraze publicitare. Voci, discursuri, întâlniri politice care ne
promit o pace și o prosperitate inepuizabile. Voci de înțelepți și filosofi care pretind a fi descoperit piatra filosofală
pentru a ameliora un umanism depășit. Voci și imagini celebre ale jurnaliștilor însetați de senzațional, personaje ale
unei lumi avide după superficialitate și frivolitate. Voci ale confruntării și violenței, strigăte de război. Voci, strigăte de
frustrare și neputință, strigăte de foame și sete de dreptate și echitate. Voci ale disperării, dezamăgirii, scepticismului
și amărăciunii. În mijlocul acestor voci trebuie să proclame poporul lui Dumnezeu Evanghelia veșnică, judecata lui
Dumnezeu, a doua venire a lui Hristos. Ce înseamnă să ridicăm glasul cu putere?
Înseamnă că trebuie să proclamăm mesajul plini de o încredere absolută și cu convingere, fără orgoliu spiritual, dar
fără reținere: „Să nu-ţi fie ruşine dar de mărturisirea Domnului nostru [...] căci ştiu în cine am crezut” (2 Timotei 1:8,12).
Ceea ce înseamnă că trebuie să vestim reformele pe care ni le-a dat Dumnezeu pentru această epocă, având certitudinea
că ele sunt răspunsurile la crizele și tendințele care îi domină pe contemporanii noștri. Înseamnă că trebuie să primim
focul, ungerea, puterea Duhului Sfânt ca la Cincizecime. Înseamnă că trebuie să trăim ceea ce proclamăm, pentru că viața
noastră vorbește mult mai tare decât cuvintele noastre: „Influența noastră asupra altora nu depinde atât de mult de ceea
ce spunem, cât de ceea ce suntem. Oamenii pot să combată și să desconsidere logica noastră, se pot împotrivi și apelurilor
noastre, dar o viață plină de iubire dezinteresată este un argument căruia nu i se pot împotrivi. O viață în care faptele se
potrivesc cu vorbele, caracterizată prin umilința lui Hristos, este o putere în lumea aceasta” (Hristos, Lumina lumii, p. 107).
Să luăm hotărârea ca și noi să avem o influență bună asupra semenilor noștri.
 Joi, 12 noiembrie

ORIGINEA FRICII
El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică,
pentru că eram gol, şi m-am ascuns.”
(Geneza 3:10)

S -a întâmplat în Eden, ca primă mărturie semnificativă despre consecințele păcatului. Cuvântul „frică” apare pentru
prima dată în limbajul și în duhul omului pentru a desemna un sentiment nou, straniu, de nesiguranță, de
vulnerabilitate, de neputință și de goliciune interioară; solitudinea a apărut înainte de a se fi îndepărtat Creatorul
de om din cauza neascultării. Adam și Eva au dorit să fie autonomi, așa că au simțit frica provocată de o nouă
înțelegere a Dumnezeului Creator. Astfel s-a instaurat în lume imperiul fricii.
Cât de semnificativă este frica lui Cain, după ce l-a ucis pe fratele său, Abel, și a fost lovit de blestemul divin, când își
exprimă, în tulburarea lui, teama din vinovăție: „Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi. Iată că Tu mă izgoneşti azi
de pe faţa pământului; eu va trebui să mă ascund de faţa Ta şi să fiu pribeag şi fugar pe pământ” (Geneza 4:13-14).
Frica este o „stare de adâncă neliniște și de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar” (DEX, 2009). Ea
generează anxietate, nesiguranță, teamă și înfricoșare, în urma perceperii a ceva ce amenință și alterează stabilitatea
personală. Fricile se pot intensifica și pot crea o stare de anxietate care perturbă viața și o bulversează.
Din punct de vedere teologic, frica este prima consecinţă a separării de Dumnezeu cauzate de păcat. Este rezultatul
ruperii legăturii de dependență dintre om și Dumnezeul Creator. Dumnezeu a creat o ființă după asemănarea Lui, ființă
a cărei subzistență era garantată de o legătură de strânsă comuniune. Ființele omenești au fost create de așa manieră
încât bunăstarea și stabilitatea noastră emoțională depind, în mod necesar, de relația noastră cu Dumnezeu: închinarea,
încrederea, iubirea, ascultarea sunt condițiile vieții împlinite a ființei umane.
Søren Kierkegaard a afirmat că viața fără Dumnezeu este caracterizată de îndoială, senzualitate, frică și disperare.
Opusul este o relație personală între om și Dumnezeu: „Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic” (Psalmii 56:4).
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, El ne poate ajuta să ne învingem fricile.
 Vineri, 13 noiembrie

UNIVERSALITATEA FRICII
Iacov s-a înspăimântat foarte mult şi l-a apucat groaza.
(Geneza 32:7)

J ean-Paul Sartre, filosof francez reprezentant al existențialismului ateu, spunea: „Tuturor oamenilor le este frică.
Tuturor. Cui nu îi este frică nu este normal; aceasta nu are nimic de-a face cu curajul” (Căile libertății, 1945).
Cuvântul „frică” și sinonimul „teamă” sunt profund înrădăcinate în limbajul uzual: „a muri de frică”, „a înlemni de
spaimă”, „teamă irațională”, „a răspândi teamă”. Acestea și multe alte expresii arată o prezență indiscutabilă a fricii
în cotidian, din moment ce frica nu este străină stărilor afective ale omului, ci, mai degrabă, face parte din structurile
noastre mentale ca o reacție normală, spontană a spiritului uman confruntat cu o circumstanță care prezintă un
pericol real sau imaginar. Frica, la fel ca păcatul, este universală în lumea în care trăim.
În Sfintele Scripturi, cuvântul „frică” și derivatele sale apar de 435 de ori în Vechiul Testament și de 142 de ori în
Noul Testament. Este, așadar, un termen care apare frecvent în Biblie. Toți oamenii din istoria biblică au trecut printr-
un episod de teamă sau de frică. De exemplu, Avraam, după campania împotriva regilor din câmpie (Geneza 15:1); lui
Iacov i-a fost foarte frică atunci când a mers înaintea fratelui său, Esau (Geneza 32:8); Moise, stăpânit de frică, a fugit
din palatul faraonului în deșert, atunci când i s-a descoperit crima (Exodul 21:4); David, căruia nu îi fusese frică de
uriașul Goliat, a tremurat și s-a tulburat persecutat fiind de Saul sau fugind de fiul său, Absalom (Psalmii 18:5-7); și Ilie
a fost asaltat de teamă din cauza amenințărilor reginei Izabela (1 Împăraţi 19:3); ucenicii, Petru, și chiar Isus, au fost cu
toții victimele neliniștii, conform relatării patimilor (Matei 26:69-74; Evrei 5:7).
Cât despre noi? Ne e frică? Ne-au cuprins nesiguranța, neputința, descurajarea sau panica? Ce am făcut ca să ne
revenim? Cum le-am biruit? Ne-am rugat Domnului, la fel ca Avraam, Iacov, David, Ilie, Isus? Poate că a fost chiar nevoie
să fim insistenți, să strigăm și să vărsăm lacrimi în rugăciunea noastră, suferind și pătimind. Dar Domnul răspunde. Iar
siguranța cerului ne inundă sufletul și ne aduce pacea: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să
nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27).
Să Îi cerem Domnului ca pacea Lui să ne umple astăzi inima.
 Sâmbătă, 14 noiembrie

MI-E FRICĂ!
Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu Mă primeşte pe Mine.
(Matei 18:5)

Î n urmă cu mai mulți ani am auzit una dintre cele mai bulversante știri, despre un copil de zece ani găsit spânzurat
în podul locuinței. Avea doar zece ani. Un copil obișnuit. Lucru cert este că își pregătise moartea cu cruzimea rece
a unui adult. În camera lui, pe birou, fusese găsită o scrisoare care repeta ceea ce se știa deja: „Nimeni să nu se
simtă vinovat de moartea mea. Mi-am luat viața de bunăvoie.” Și apoi, ca explicație, doar trei cuvinte oribile,
năucitoare: „Mi-e frică.”
Îi fusese frică. Nici el nu știuse să explice bine de ce. Numai copiii închiși în infinita solitudine resimțită de micuți
când nu sunt iubiți suficient ar putea explica. Acest copil, urcând scările de la etajul șapte la etajul opt, unde era podul,
nu știuse, nu citise niciuna dintre statisticile care arată că în fiecare an, în lume, mai mult de două milioane de copii sunt
supuși unor rele tratamente; că în Statele Unite, în fiecare an, spitalele primesc între o sută de mii și două sute de mii
de copii torturați, între șaizeci de mii și o sută de mii de cazuri de micuți supuși violenței sexuale și că aproape opt sute
de mii sunt abandonaţi de părinții lor. Nu știa, în timp ce trecea cureaua pe după conducta de gaz, nici că acest moment
tragic urma să facă parte din Anul Internațional al Copilului (1979)…
Ca și cum nu ar fi destul, frica face ca viața să ne fie afectată de diverse boli: „Relația care există între minte și corp
este foarte strânsă. Când mintea suferă, corpul
suferă împreună cu ea. Starea minții afectează sănătatea într-o măsură mult mai mare decât își pot închipui mulți. Multe
dintre bolile de care suferă oamenii sunt rezultatul depresiei mintale. Supărarea, neliniștea, nemulțumirea, remușcarea,
sim­țământul de vinovăție, lipsa de încredere, toate acestea tind să zdrobească forțele vitale și să deschidă ușa pentru
decădere și moarte” (Sfaturi pentru sănătate, p. 371).
În aceste vremuri de supraexpunere la tot felul de informații (în cea mai mare parte, foarte frustrante), copiii, tinerii
și adulții suportă efectele mediului în care trăim. Așa că este foarte important să Îl primim pe Isus în viața noastră.
Prezența Lui ne deschide orizonturi de speranță care schimbă cele mai pesimiste perspective.
Să ne apropiem astăzi de Isus ca un copil. Să ne recunoaștem slăbiciunile. Să Îi încredințăm vulnerabilitățile. Să Îi
spunem că ne este teamă. Ne va primi și ne va da pacea Sa.
 Duminică, 15 noiembrie

ŢIPETE ŞI LACRIMI ÎN GHETSIMANI

În zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri
cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească
de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui…
(Evrei 5:7)

D acă există un moment sublim și atroce totodată, în timpul căruia realitatea inevitabilă a întrupării Fiului lui
Dumnezeu și-a arătat latura cea mai umană, slabă și vulnerabilă, acela a fost episodul patimilor lui Hristos.
Uneori, epilogul supranatural, glorios al acestor evenimente dramatice, încununat de relatarea învierii, ne face
să ne gândim că Hristos nu a suferit ca noi durerea agoniei, că fiind Însuși Dumnezeu, nu avea cum să sufere, să fie
tulburat și să Îi fie frică. Dar acest docetism3 mascat L-ar îndepărta nemărginit pe Mântuitor de restul ființelor
omenești, ar transforma în simplă ficțiune principalele episoade ale Evangheliei și ar pune la îndoială nu doar
realitatea încarnării, ci mântuirea însăși.
Numeroase texte din scrierile evanghelice și din epistole afirmă perfecta umanitate a Fiului omului, identificarea Lui cu
omul și moartea înlocuitoare ca mediator și reprezentant al ființelor omenești. A nega acest adevăr esențial al Evangheliei
sau a pretinde atribuirea unei interpretări falsificate ar însemna bruscarea mesajului biblic și chiar distrugerea planului de
mântuire. În relatările patimilor, conceptul de frică și tulburare apare, aplicat la fenomenologia emoțională suferită de Isus,
înainte și în timpul crucificării: „A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se
făcuse ca nişte picături mari de sânge care cădeau pe pământ” (Luca 22:44).
Ellen White subliniază tragica realitate existențială pe care a trăit-o Hristos în acel moment: ucenicii „I-au văzut fața
plină de sudoarea de sânge a agoniei. [...] Întorcându-Se, Domnul Hristos S-a îndreptat iarăși către locul Său retras și a
căzut cu fața la pământ, copleșit de groaza unui mare întuneric. [...] Hotărârea fiind luată, El Se prăbuși ca mort la pământ,
de unde Se ridicase puțin” (Hristos, Lumina lumii, pp. 594–595).
Dacă va trebui vreodată să înfruntați moartea în mod conștient, dacă veți fi martori ai felului în care o persoană
iubită își dă ultima suflare, dacă groaza, tulburarea, agonia vă cuprind sufletul tulburat sau muribund, amintiți-vă că,
înainte ca toate acestea să se întâmple, Isus a trecut deja pe aici, ca să ne salveze: „Prin faptul că El Însuşi a fost încercat
în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt încercaţi” (Evrei 2:18).
Isus a fost tulburat. El poate să ne înțeleagă mai bine decât oricine altcineva. Să Îi spunem Lui ceea ce ni se întâmplă,
El cunoaște răspunsul la incertitudinile noastre.

3 Erezie care neagă umanitatea veritabilă a lui Isus.

 Luni, 16 noiembrie

NU TE TEME!
Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor.
Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.
(Isaia 41:10)

C ât despre universalitatea fricii, revelația biblică nu avea cum să treacă sub tăcere remediul pentru atenuarea
efectelor ei devastatoare. Unul dintre cele mai mari scopuri ale harului divin prezentate de Scriptură este cel
menit să liniștească și să controleze frica omenirii. „Nu te teme”, expresia-cheie a întregii istorii a mântuirii,
reprezintă o constantă a revelației divine făcută omului după apariția păcatului. Recenzând folosirea acestei
propoziții, a reieșit că rădăcina ei ebraică apare de 365 de ori în textul sacru. Conform specialiștilor, ea este o
prevestire a mântuirii, un cuvânt revelat care promite consolare și ocrotire, care inspiră siguranță și încredere.
„Nu te teme” este antidotul dat de Dumnezeu pentru frica, goliciunea și dorinței de a se ascunde manifestate de
primii noștri părinți în relatarea căderii în păcat. „Nu te teme de nimic” face parte din structurile mentale ale
credinciosului, condiționând procesul mântuirii. Este făgăduință și încredere, angajament divin și credință omenească,
providență divină în fața circumstanțelor și insecurității vieții pe acest pământ.
Dumnezeu îi spune lui Avraam: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare” (Geneza 15:1).
Israeliților confruntați cu traversarea Mării Roșii: „Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-
o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe egiptenii aceştia, pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată” (Exodul
14:13). Lui Iosua când se pregătea să treacă Iordanul: „Întăreşte-te şi îmbărbătează-te! Nu te înspăimânta şi nu te
îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face” (Iosua 1:9). Păstorilor din Betleem: „Nu vă temeţi,
căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un
Mântuitor, care este Hristos, Domnul” (Luca 2:10-11). Isus a afirmat: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru
vă dă cu plăcere Împărăţia” (Luca 12:32).
Dumnezeu dorește ca „nu te teme” să producă în noi nu doar încredere, speranță și pace, ci și iubire autentică pentru
El: „În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa şi cine se teme
n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1 Ioan 4:18).
Astăzi nu trebuie să vă temeți. Dumnezeu vă iubește.
 Marți, 17 noiembrie

MORT DE SPAIMĂ
Oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor
care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate.
(Luca 21:26)

U n nou agent al temerii s-a integrat în cronica obișnuită a zilelor noastre. Este vorba de terorism. Atentatele din
11 septembrie 2001, din New York, și cele din Atocha, Madrid, din 11 martie 2004, au cauzat morți regretabile,
generând un val de teroare colectivă. Catastrofele naturale care se repetă cu o frecvență fără precedent, cauzând
devastare și ruină în anumite locuri din lume prin cutremure de pământ, tornade, tsunami, uragane; dezastrele
ecologice și criza mondială se adaugă și ele la lista factorilor care declanșează frica. Ca o încununare, unele țări din
Africa sunt pe cale de dispariție din cauza SIDA. Toate acestea au dezvoltat o stare de teamă colectivă și de angoasă
a societății.
Unde este remediul? Răspunsul este pe cât de clar, pe atât de interesant: remediul se găsește în mesajul primului
înger proclamat de Biblie: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, şi închinaţi-vă Celui
ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14:7). Remediul este Evanghelia veșnică,
cunoașterea timpului și temerea de Dumnezeu. Evanghelia este un mesaj de pace, de bucurie și de mântuire. Conține
un principiu al speranței care generează în credincios o atitudine psihologică pozitivă față de durerea și teama
vremurilor actuale. Cunoașterea timpului prin studierea profețiilor despre sfârșit înlătură vălul cu privire la viitor și ne
permite să știm că întoarcerea Mântuitorului este iminentă. Isus spune: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri,
să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie” (Luca 21:28), iar temerea de
Dumnezeu este remediul paradoxal pentru teama caracteristică timpului nostru. Teama de Dumnezeu nu este frică, ci
evlavie, nu este doar respect, ci este și dependență, credință și încredere în Tatăl ceresc. Este recunoașterea existenței
Sale, a suveranității Sale asupra lumii și a providenței Sale.
Noi, copiii lui Dumnezeu, nu trebuie să trăim descurajați și paralizați de teamă. Speranța în Hristos și în făgăduințele
Sale binecuvântate ne dau puterea de a înfrunta crizele ce vor veni.
Să înfruntăm fiecare nouă zi cu siguranța pe care ne-o dă faptul că știm că există în ceruri un Dumnezeu.
 Miercuri, 18 noiembrie

GIOCONDA ESTE TRISTĂ

La auzul acestor cuvinte, Nebucadneţar s-a umplut de mânie şi
şi-a schimbat faţa, întorcându-şi privirile împotriva lui Şadrac,
Meşac şi Abed-Nego. A luat din nou cuvântul şi a poruncit să încălzească
de şapte ori mai mult cuptorul de cum se cădea să-l încălzească.
(Daniel 3:19)

U na dintre cele mai celebre opere picturale ale Renașterii italiene este Gioconda, portretul Mona Lisei, pe care
Leonardo da Vinci l-a pictat în 1503 și care este expus la Muzeul Luvru din Paris (Franța). Portretul se distinge
prin enigmaticul surâs al Giocondei, care dă chipului ei un aer misterios și ambiguu ce a devenit subiectul celor
mai subtile interpretări și pe care, în ciuda miilor de copii care au fost făcute, nimeni nu a știut să îl imite.
Sunt câțiva ani de când un film produs de Televiziunea Spaniolă, La Gioconda está triste (Gioconda este tristă), a
câștigat un concurs de scurt-metraj. Scenaristul a dorit să exprime printr-o parodie ingenioasă o situație pe care o
trăiește omenirea din cauză că și-a pierdut capacitatea de a surâde. Într-o zi, gardianul de la Luvru responsabil de sala
în care este expus tabloul a observat cu stupoare că doamnei i-a dispărut surâsul și că, în loc, i-a apărut o grimasă oribilă
de tristețe. A crezut, inițial, că pânza originală a fost furată și că a fost înlocuită cu o reproducere proastă, dar nu, tabloul
era cel original. Nu era vorba nici de un fenomen chimic care să altereze culorile. Perplexitatea specialiștilor a crescut
când au descoperit că, pe toate celelalte copii existente în alte muzee din lume, Gioconda își dăduse surâsul pe o grimasă
de tristețe. În cele din urmă, straniul eveniment a fost interpretat ca o reflectare a realității caracteristice societății.
Omenirea își pierduse capacitatea de a zâmbi.
Așa că a fost convocată o întâlnire internațională la Londra, cu reprezentanți din lumea întreagă. Acolo, sub celebrul
Big Ben, pe când orologiul bătea de douăsprezece ori, oamenii adunați ar fi trebuit să rupă soarta tristeții zâmbindu-și
unii altora. Dar, în ciuda eforturilor realizate, nu a apărut nimeni, iar tentativa s-a transformat într-o ocazie de grimase
oribile și de plânsete. Orologiul a continuat să bată și, odată cu ultima bătaie, un cataclism a distrus planeta.
Această ficțiune este contemporană cu profeția despre frica generală de la sfârșitul timpului, una dintre marile
tragedii ale vieții noastre trepidante. Scriptura spune: „Bucuraţi-vă întotdeauna” (1 Tesaloniceni 5:16), şi noi știm de
ce.
 Joi, 19 noiembrie

GLOSAS EMILIANENSES
Înveseleşte sufletul robului Tău, căci la Tine, Doamne, îmi înalţ sufletul.
(Psalmii 86:4)

Î n mod curios, David Îi cere lui Dumnezeu același lucru pe care I L-a cerut și călugărul anonim care a scris Las Glosas
Emilianenses. Cere bucurie. În anul 977, în mânăstirea benedictină Suso, din San Millán de la Cogolla, în inima unei
Castillii în formare, un călugăr a scris, pe marginea textului latin al unei predici a Sfântului Augustin despre
semnele sfârșitului, faimoasele glose, care reprezintă primele texte redactate în castiliană 4. Este vorba, așadar,
despre originea limbii spaniole, limbă vorbită astăzi de mai mult de patru sute de milioane de persoane din întreaga
lume.
Aceste prime fraze scrise în spaniolă sunt, de fapt, o rugăciune murmurată cu tristețe de călugăr, după ce citise ororile
sfârșitului profetizate de Sfântul Augustin pentru anul 1000 d. Hr., adică la numai douăzeci și trei de ani distanță. Iată
transcrierea acestei rugăciuni: „Cu ajutorul stăpânului nostru, Domnul Hristos, Domnul Mântuitor care este în glorie și
care are puterea împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în vecii vecilor, dă-ne, Dumnezeule atotputernic, îndurarea ca,
înaintea feței Tale, să fim bucuroși.”
Călugărul mânăstirii din San Millán a cerut în rugăciunea sa bucurie, într-o epocă de teamă generalizată din cauza
dezastrelor și calamităților prevestite pentru anul 1000. Atunci a fost vorba despre catastrofe prezise de profeți pesimiști;
astăzi, din păcate, acestea sunt date, informații, fapte reale din cronica de zi cu zi a epocii noastre. Ca un paradox al istoriei,
rugăciunea călugărului ar trebui să fie, o mie de ani mai târziu, rugăciunea noastră. Neliniștiți, cu glas sugrumat, Îi cerem
Mântuitorului:
„Te rugăm, Doamne, Mântuitorul nostru Isus Hristos, care deții împreună cu Tatăl și Duhul Sfânt puterea asupra a
tot ce există, care conduci de secole istoria acestei lumi spre împlinirea suverană a sfintei Tale vreri, şi Îți cerem în
aceste timpuri de angoasă a lumii, să prezinți înaintea Feței Tatălui poporul Tău, plin de o bucurie reală și veritabilă.
Amin.”
Noi, ființele omenești, continuăm să fim însetate după bucurie, bunăstare și fericire. Niciuna dintre aceste virtuți nu
este de condamnat. Din contră, sunt daruri ale Duhului Sfânt (Galateni 5:22). Cu toții putem să le dobândim, să ne
schimbăm viața și să experimentăm că există în ceruri un Dumnezeu.

4 n.tr: În noiembrie 2010, Real Academia Española [Academia Regală Spaniolă] a stabilit că primele texte scrise în castiliană se găsesc în Cartularios
de Valpuesta (Cartularele din Valpuesta), documente medievale din provincia Burgos.
 Vineri, 20 noiembrie

VREME DE NECAZ PENTRU IACOV

Vai, căci ziua aceea este mare. Niciuna n-a fost ca ea!
Este o vreme de necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea.
(Ieremia 30:7)

P rofetul Daniel vorbește despre un timp de necaz la sfârșitul timpului de har: „Va fi o vreme de strâmtorare cum
n-a mai fost de când sunt neamurile” (Daniel 12:1). Și Isus face referire la o astfel de perioadă (Marcu 13:19).
Nenorocirea din zilele sfârșitului îi va afecta și pe cei drepți, și pe cei nedrepți.
Profetul Ieremia compară timpul acesta cu noaptea strâmtorării și tulburării lui Iacov, când a luptat în rugăciune
pentru a fi izbăvit de răzbunarea lui Esau, care venea înaintea lui cu patru sute de oameni înarmați; Iacov a vrut să
rămână singur cu Dumnezeu, pentru a-și mărturisi păcatul, a-i arăta părerea lui de rău și a invoca legământul pe care îl
făcuse cu El la Betel, cu douăzeci de ani în urmă. Pe când se ruga și plângea în întunericul și singurătatea nopții, a simțit
o mână pe umăr. Iacov a crezut că este un dușman și a început să se lupte cu El, iar lupta a durat toată noaptea. Când au
răsărit zorii, necunoscutul i-a dat o lovitură care l-a paralizat pe patriarh, iar acesta s-a agățat neputincios de misteriosul
adversar, implorându-L. Abia atunci și-a dat seama că se luptase cu Isus, Îngerul legământului, de la care a obținut, în
cele din urmă, iertarea, schimbarea firii lui și binecuvântarea dorită.
În ce ne privește, acum este timpul să ne pregătim pentru a înfrunta timpul de necaz de la sfârșit. „Timpul de
încercare și de groază din fața noastră va cere o credință care să suporte oboseala, amânarea și foamea, o credință care
nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată. [...] Toți aceia care se vor prinde de făgăduințele lui Dumnezeu așa cum a
făcut el și vor fi sinceri și stăruitori așa cum a fost el vor reuși asemenea lui. Aceia care nu sunt gata să se lepede de sine,
să se lupte înaintea lui Dumnezeu, să se roage mult și stăruitor pentru binecuvântarea Sa nu o vor primi” (Tragedia
veacurilor, pp. 534–535). Nu întotdeauna obținem, în micile noastre încercări, răspunsul pe care îl cerem și îl așteptăm
de la Domnul, dar încrederea implicită pe care o avem în Cuvântul Lui ne pregătește pentru victoria din teribila și
întunecata noapte a strâmtorării lui Iacov.
Să avem încredere astăzi în binecuvântata promisiune: „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume:
eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi
flacăra nu te va aprinde” (Isaia 43:1-2).
 Sâmbătă, 21 noiembrie

NU VA MAI FI NICI TÂNGUIRE,

NICI ŢIPĂT, NICI DURERE
El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că
lucrurile dintâi au trecut.
(Apocalipsa 21:4)

O serie de expresii paralele, solemne și emfatice caracterizează profețiile din Apocalipsa despre timpul sfârșitului și
Noul Pământ: „Nu va mai fi nicio zăbavă” (10:6); „Cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul” (18:21); „moartea nu
va mai fi” (21:4); „Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte.” (21:25); „Nu va mai fi nimic
vrednic de blestem” (22:3). Este evident că toate motivele atât de tragice de înfricoșare, angoasă și teamă vor înceta și
vor dispărea definitiv atunci când Dumnezeu va conduce istoria acestei lumi spre sfârșitul ei. Timpul, ca oportunitate,
circumstanță și materie primă din care sunt făcute evenimentele istoriei, bune și rele, nu va mai fi. Frica, apărută în
Eden care a însoțit omenirea începând de atunci, nu va mai fi pentru că „nenorocirea nu va veni de două ori” (Naum
1:9). Răul, cauzat de răzvrătirea împotriva sfintelor legi ale lui Dumnezeu, va înceta să existe și, odată cu el, și funestele
sale consecințe, durerea și suferința.
Alte texte apocaliptice, dar din scrierile profetului Isaia, subliniază bucuria perpetuă și fericirea, ca atitudini pozitive
ce vor exista în cerurile noi și pe noul pământ, luând locul fricii, tristeții sau tânguirii care prevalează astăzi în lume: „Ci
vă veţi bucura şi vă veţi înveseli pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie, şi pe poporul
lui, în bucurie. Eu însumi Mă voi înveseli asupra Ierusalimului şi Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el
de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor” (Isaia 65:18-19); „Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor
merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar
durerea şi gemetele vor fugi!” (Isaia 35:10).
Apostolul Pavel spune: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava
viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Romani 8:18), iar câteva versete mai târziu: „Căci în nădejdea aceasta
am fost mântuiţi.” (v. 24) Circumstanțele dureroase ale epocii în care trăim ne apropie vertiginos de sfârșit; cerul ne
transmite avertismente insistente pentru a ne ajuta să devenim mai puternici și să ne reînnoim speranța. Vremea se
împlinește și, odată cu ea, sfârșitul tuturor lacrimilor, strigătelor și durerilor prezente. Trăim această minunată
speranță, care este o garanție a mântuirii.
Astăzi este momentul să experimentăm anticipat bucuriile cerului. Există în ceruri un Dumnezeu!
 Duminică, 22 noiembrie

SOLDAT, POT SĂ ASIST LA SLUJBA DE LA BISERICA TA?

Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra.
El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca soarele la amiază.
(Psalmii 37:5-6)

P rima dată când am vorbit cu locotenent-colonelul, șeful batalionului unde îmi făceam stagiul militar, a fost pe
câmpul de instrucție. Eram un recrut care sâmbăta refuzam instrucția pentru că eram adventist de ziua a șaptea.
În acea sâmbătă, pentru că nu am vrut să fac parte din plutonul de instrucție, am fost închis la carceră, în
așteptarea sosirii locotenent-colonelului care să ordone ce avea să se întâmple cu mine. Când a sosit, mi-a spus că
trebuie să particip la întreg programul de instrucție ordonat de Comandamentul general și că acest program includea
instrucție sâmbăta dimineața. Nici el, nici altcineva nu putea să mă scutească de exercițiile de sâmbătă pe perioada
instrucției. M-am îngrijorat, neștiind ce îmi pregătise Providența divină pentru sâmbăta care a urmat.
Mi-am amintit că, pus în fața unei situații extreme, psalmistul spune în Psalmul 37: „Încrede-te în El şi El va lucra.”
Mi-a petrecut săptămâna rugându-mă și sâmbăta a sosit. Nu am aflat niciodată de ce, dar în acea zi nu a fost instrucție.
În timpul săptămânii care a urmat, căpitanul medic m-a încadrat ca ajutor la dispensar, și nici acum nu știu de ce eu nu
am mai făcut instrucție sâmbăta dimineața.
La sfârșitul perioadei de instrucție, locotenent-colonelul șef a revenit să vorbim, de data aceea pentru a-mi spune:
„Soldat, o să te repartizăm acolo unde se realizează garda de control.” Cu această încadrare urma să nu am niciodată
probleme cu Sabatul. La câtva timp, locotenent-colonelul m-a chemat în biroul său și mi-a spus: „O să primești permisie
de noapte, așa încât să îți poți continua studiile de licență.” Permisia de noapte este permisiunea de a dormi acasă în
fiecare noapte, un privilegiu de care profitau numai trei soldați în tot batalionul.
Acest șef militar servise în Maroc, unde cunoscuse familii evreiești care respectau Sabatul. Era văduv, avea un copil
de aceeași vârstă cu mine și era interesat de biserica mea: „Cum sunt slujbele la voi? Pastorii voștri se căsătoresc? Aveți
biserici în mai multe locuri?” Cu ocazia unuia dintre aceste surprinzătoare interogatorii, mi-a spus: „Soldat, pot să asist
la slujba de la biserica ta? Nu-ți face griji, voi fi în civil.” Deși i-am făcut o invitație, nu a îndrăznit niciodată să ne viziteze.
Când mi-am terminat serviciul militar, am trecut să îmi iau la revedere și i-am oferit ca amintire o Biblie.
Atunci când noi decidem să fim loiali Domnului, El deschide ușile pentru ca oamenii din jurul nostru să poată vedea
că există în ceruri un Dumnezeu...
 Luni, 23 noiembrie

DUHUL SFÂNT ŞI FILIPENII

Noaptea, Pavel a avut o vedenie. Un om din Macedonia stătea în picioare
şi i-a făcut următoarea rugăminte: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!”
(Faptele apostolilor 16:9)

Î n rare ocazii intervine Duhul Sfânt într-un mod atât de ostentativ ca atunci când i-a condus pe Pavel și pe
colaboratorii lui în cetatea Filipi. De două ori le-a interzis Duhul Sfânt să plece în Asia sau în Bitinia; de două ori au
fost conștienți că Duhul intervenise în mod decisiv în stabilirea itinerariului lor. În cele din urmă, ajunși la Troa,
Pavel a primit o vedenie în care un macedonean îl implora: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!”
În mod evident, nu a mai fost loc de incertitudine sau amânare. Pavel și ucenicii lui au sosit curând la Filipi, primul
oraș din Macedonia (n.t. provincia grecească Macedonia). Nu exista sinagogă, iar puținii credincioși, majoritatea femei,
se întâlneau pe malul râului. Pavel și colaboratorii lui au predicat acolo cu rezultate minunate. Lidia, vânzătoarea de
purpură, a fost prima care a acceptat Evanghelia. Și astfel s-a născut biserica din Filipi, un început providențial. Pavel a
înțeles că nu există un mai bun secret pentru propagarea Evangheliei decât a urma directivele Duhului Sfânt. Și același
lucru este valabil și astăzi pentru oricare proiect al bisericii, sau pentru oricare proiect important în viață.
Dar providența Duhului Sfânt nu se manifestă numai prin reușitele fulminante ale credincioșilor, ea este prezentă și
în încercare. Uneori, cele mai semnificative rezultate se obțin după episoade de suferință disperată. Și cu siguranță că
așa li s-a întâmplat și lui Pavel și Sila. Vindecarea fetei posedate, care practica ghicirea, i-a pus într-o situație de
neconceput: cu hainele sfâșiate, cu spinările învinețite de lovituri de baston, au sfârșit prin a fi închiși într-o carceră
întunecată, cu picioarele în butuci, totul dus la îndeplinire cu deosebita îndemânare a temnicerului din Filipi.
Cum a fost posibil? Nu fuseseră conduși la Filipi de Duhul Sfânt? Nu doriseră ei să meargă în alte provincii? De ce să
îndure astfel de pedepse grele? Ar fi concluzii logice, dar nu pentru Pavel și Sila. Pentru că ei, la miezul nopții, cântau
imnuri lui Dumnezeu. Atunci, un cutremur a deschis carcerele, iar temnicerul s-a convertit! A fost cea mai mare reușită
a experienței la Filipi și cea mai roditoare, pentru că mii de persoane s-au convertit, de-a lungul secolelor, ascultând
această relatare.
Să Îi permitem astăzi Duhului Sfânt să ne conducă viața. Să ne încredem în El chiar și când ni se întâmplă lucruri pe
care nu le înțelegem! Făcând astfel, vom ști că există în ceruri un Dumnezeu...
 Marți, 24 noiembrie

COMOARA ASCUNSĂ
Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă
într-o ţarină. Omul care o găseşte o ascunde şi, de bucuria ei,
se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.
(Matei 13:44)

C ând eram copil, aveam doi prieteni. Îmi plăcea să ne jucăm în pasajele subterane din ruinele Castelului de
Palomar, în căutarea unei comori. Această incintă, din care nu au mai rămas decât câteva vestigii, a fost în Evul
Mediu un important palat al unuia dintre șeicii arabi care au dominat regiunea timp de secole. Imaginația și setea
de aventură ale copiilor care eram pe atunci ne-au făcut să gândim că în acele săli subterane și pasaje care
permiseseră cândva o comunicare între interiorul palatului și pădure, cineva ar fi putut ascunde o comoară –
monede, bijuterii, obiecte de epocă. Din păcate, nu am găsit niciodată nimic. Dar într-o zi, cu discreția obișnuită, mi-
am convocat prietenii într-una din ascunzătorile Castelului de Palomar. Trebuia să le comunic ceva foarte important:
eu, de la înălțimea celor doisprezece ani ai mei, descoperisem o comoară! Trecuseră deja câteva luni de la fericita
descoperire, dar am păstrat tăcerea până când am fost pe deplin convins de valoarea a ceea ce găsisem. Curiozitatea
prietenilor mei era imensă. Unde? Când? Ce conține? Cine altcineva în afară de noi mai știe secretul?
Curând au aflat totul. Le-am explicat că, alături de fratele meu, începusem să frecventez Biserica Adventistă din oraș,
aflată într-o clădire căreia îi fuseseră dărâmați câțiva pereți pentru a se putea construi sala de întâlnire, a cărei ușă era
în permanență păzită de un paznic; în acel loc se țineau conferințe despre profețiile biblice. Întâlnisem acolo un grup
de băieți de vârsta mea, simpatici, amabili, inteligenți, care îmi spuneau despre Evanghelie lucruri pe care nu le auzisem
niciodată mai înainte. Într-o Biblie pe care o primisem de la fratele meu, descoperisem ce a făcut Isus pentru a salva
lumea de consecințele păcatului. Da, acolo, în Biblia mea, descoperisem comoara ascunsă despre care vorbea Isus în
parabolă. I-am invitat pe Benito și pe Gary să împartă cu mine această comoară și au acceptat. Așa că am renunțat la
joaca noastră în ruinele Castelului de Palomar și, începând de atunci, am prins gustul cercetării, investigării, cunoașterii
comorii neperisabile a Împărăției lui Dumnezeu. Astăzi, la mai bine de șaizeci de ani de atunci, suntem aceiași trei
prieteni din copilărie care continuă să descopere noile bogății ascunse ale Cuvântului lui Dumnezeu: inestimabila
valoare a milei divine, providența și făgăduințele Sale.
Pentru noi există mari comori în Cuvântul lui Dumnezeu. Fie ca astăzi, inima noastră să fie dispusă să le descopere.
 Miercuri, 25 noiembrie

SĂ NU SUFERE DE FOAME
Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi,
poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi…
(Efeseni 3:20)

A tunci când eram copii, în fiecare seară, tata făcea socoteala câștigurilor sale de peste zi și ne lăsa pe masă puțin
din bănuții pe care îi câștiga muncind, indicând pe o foaie din caietul său cui îi era destinată suma: „Atât pentru
Adolfo, atât pentru Carlos, atât pentru Pedro.” Primul lucru pe care îl făceam noi, copiii, când ne trezeam – tata
fiind deja la serviciu – era să ne ducem repede la masa din bucătărie pentru a ști cui și cât îi lăsase tata în noaptea
aceea. Cam așa au stat lucrurile timp de zece ani, până când am fost majori și am putut să avem propriile noastre
venituri prin muncă.
Când am decis să studiez la seminarul adventist din Madrid, planul era ca mai întâi să fac colportaj în timpul verii,
pentru ca astfel să câștig banii pentru taxa de înscriere. Sarcină foarte dificilă la momentul acela, nu doar din cauza
situației economice precare a țării, cât și din cauza timidității mele față de oameni. Într-o dimineață, ultima pe care o
petreceam acasă, când m-am trezit, m-am apropiat, ca de obicei, de masă. Nu era mărunțiș! Dar am găsit o bancnotă de
o mie de pesetas, cu obișnuitul bilețel, pe care tata scrisese: „Pentru Carlos, să nu sufere de foame.” O mie de pesetas!
Aproape salariul pe o lună al unui muncitor pe vremea aceea! După masă, când a trebuit să ne despărțim, tatăl meu a
fost, din nou, foarte pesimist în ce privește colportajul, și i-a spus tânărului pe care casa de editură îl trimisese să mă
instruiască: „Carlos va fi un student foarte bun, dar pentru colportaj va fi un eșec.” Și a plecat.
Însă în acea fericită vară a anului 1956, lucrurile s-au aliniat după planul binevoitor al lui Dumnezeu. Versetul de
astăzi spune că Dumnezeu are puterea să ne surprindă cu rezultate mult mai rodnice decât am prevăzut noi. Și așa mi
s-a întâmplat și mie. Vânzările mele din acea vară mi-au permis să câștig taxa de înscriere nu pentru un an, ci pentru
trei. Când s-a terminat campania de vară, am fost studentul cu cel mai mare câștig, m-am întors acasă cu un cec de
economii de la banca unde îmi păstram câștigurile substanțiale și cel mai important a fost că noi, tatăl și mama mea,
frații mei și eu însumi, am înțeles că în situații dificile Dumnezeu nu ne lasă mărunțișul în buzunare, ci mult, mult mai
mult decât cerem sau gândim noi.
Să ne amintim astăzi că planurile lui Dumnezeu depășesc cele mai înalte așteptări omenești.
 Joi, 26 noiembrie

UCENICI ÎN SECRET
După aceea, Iosif din Arimateea, care era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns,
de frica iudeilor, a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce.
Pilat i-a dat voie. El a venit deci şi a luat trupul lui Isus.
(Ioan 19:38)

C oncepción avea optsprezece ani când mi-am început lucrarea în mica localitate Liria (Valencia, Spania). Alicia, o
tânără din biserică, mi-a prezentat-o și mi-a spus că dorea să facă studii biblice, în ciuda opoziției părinților ei.
Era singurul copil al familiei. Părinții ei se bucurau de o bună situație financiară, erau foarte cunoscuți în oraș și
în niciun caz nu ar fi permis ca fiica lor să aibă legături cu „protestanții de la fermă”, cum erau numiți adventiștii în
sat. Pe vremea aceea, prejudecățile religioase erau foarte mari, favorizate de autorități și de cei doi preoți de la cele
mai importante parohii din oraș.
În ciuda tuturor acestora, Concepción era o tânără curajoasă, dispusă să meargă înainte în ce privește cunoașterea
Cuvântului lui Dumnezeu. Întrebarea era unde și când. Pentru a evita ca familia să își dea seama și să o împiedice, am
decis ca studiile biblice să aibă loc în ruinele unui vechi schit, aflat nu departe de casa ei, la ora siestei, în timp ce părinții
dormeau. Lucrurile au decurs astfel timp de aproape un an. Tânăra, însoțită de Alicia, venea la locul stabilit pe un drum,
iar eu mă duceam pe alt drum. Când părinții ei s-au stins, ea era deja căsătorită și, la fel ca soțul ei, dădea mărturie fără
să se mai ascundă despre credința ei adventistă, iar la momentul construirii unei noi biserici a contribuit cu
generozitate, la fel ca și la alte proiecte ale bisericii.
Pentru un timp, Iosif din Arimateea și Nicodim au fost ucenici ai lui Isus în secret, apărând cauza lui Hristos și
împiedicând Sinedriul să își împlinească planurile. Dar când a fost necesar să iasă din anonimat pentru ca trupul lui
Isus să nu fie îngropat într-un mormânt dezonorant, ei, oameni bogați și influenți, au obținut de la Pilat permisiunea de
a lua trupul pentru a-l îmbălsăma și a-l înmormânta cu demnitate.
Dacă Dumnezeu ne-a chemat să Îi slujim în circumstanțe complicate, este posibil ca, pentru propria siguranță, să fie
nevoie să fim în secret ucenici ai Domnului. Vom putea proclama în mod deschis adevărul care astăzi este în inimă, la
momentul potrivit. Să ne încredem în El!
 Vineri, 27 noiembrie

RODUL PERSEVERENŢEI
Să nu obosim în facerea binelui, căci, la vremea potrivită,
vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală.
(Galateni 6:9)

P e 6 ianuarie 1982, un juriu a atribuit Premiul Nadal, cel mai mare premiu pentru literatură decernat în Spania,
lui Carmen Gómez Ojea, o scriitoare de 36 de ani, căsătorită, mamă a cinci copii și casnică, licențiată în filologie
romanică și colaboratoare a mai multor jurnale și reviste. Cu numai câteva zile înainte, obținuse un alt premiu,
pentru proză scurtă: Premiul Tigre Juan de Oviedo. Se mai prezentase la alte trei concursuri, fiind premiată la două
dintre ele. Nu disperase și se prezentase, de-a lungul timpului, la numeroase concursuri. Atitudinea ei perseverentă
a adus roade mai târziu. Dar ea nu este singurul caz datorită căruia putem face elogiul perseverenței și curajului.
Simfonia a V-a de Bruckner a fost compusă în 19 ani. Pentru astfel de oameni nu există loc și timp de distracție.
Perseverența, capacitatea de a încasa aparentele eșecuri, darul de a nu pierde speranța în mijlocul dificultăților aduc
adesea, după cum spune și versetul, o recoltă plină de satisfacții.
Prea adesea, răbdarea și perseverența au fost considerate virtuți pasive: să poți suporta și tolera adversitățile vieții
fără să te plângi, să înduri, să suferi, să te resemnezi. Dar aceste virtuți au o componentă activă foarte importantă:
constanța, puterea, hotărârea, curajul, așteptarea activă. În Evanghelia după Matei, o anumită propoziție se repetă în
două ocazii: „Cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Matei 10:22). Termenul grecesc folosit pentru „a răbda” este
hupomeinas, care are un larg spectru de semnificații, printre care: „a aștepta pe poziții”, „a supraviețui atacului”, „a
întreprinde”, „a se opune la”, „a îndrăzni”. Cât despre textul din Apocalipsa 14:12, mai cunoscut adventiștilor: „Aici este
răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”, termenul grecesc tradus prin „răbdare” este
un substantiv cu aceeași rădăcină ca a termenului hupomeinas, care înseamnă „perseverență”, „răbdare”, „persistență”,
„așteptare”.
În vremuri de instabilitate ideologică, atunci când eşti în pericol să-ţi pierzi identitatea, în vremuri de dezertare, de
oportunism religios și de pragmatism interesat, când este normal „să îți faci un loc sub soare”, în vremuri de letargie
pentru creștini, cauzate de o îndelungă așteptare, Dumnezeu ne cere să avem puterea, hotărârea de a persevera pentru
că foarte curând „vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală”.
Să perseverăm astăzi în a deveni creștini mai buni. Să nu ne descurajăm. În curând vom avea satisfacția de a vedea
rezultatele.
 Sâmbătă, 28 noiembrie

MĂRTURISIREA PĂCATELOR
Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi!
(Iacov 5:16)

P e când îmi făceam teza de doctorat la Universidad Autónoma de Madrid, mă întâlneam cu regularitate cu
conducătorul meu de doctorat pentru a-i cere sfatul. Știa că sunt pastor adventist și aceasta nu ne împiedica în
niciun fel să relaționăm, cu atât mai mult cu cât mă considera un ajutor și un suport spiritual. Într-o zi, la el acasă,
a avut încredere în mine și mi-a pus următoarea întrebare: „Puyol, chiar trebuie să ne confesăm unui om și să îi
permitem accesul în intimitatea conștiinței noastre pentru a putea primi împărtășania? Soția mea este catolică
practicantă. Îmi place să o însoțesc duminicile la slujbă și să mă împărtășesc alături de ea, dar nu îmi place să mă
confesez înainte de a participa la euharistie.” Mi-a povestit că cel care îi fusese duhovnic mai mulți ani la rând se
secularizase și renunțase la preoție; mai mult, se căsătorise. Și acum, laic fiind, știa secretele din viața fiilor și fiicelor
de confesiune. Profesorul se simțea trădat. Ce era de făcut?
Confesiunea auriculară (n.t. mărturisirea păcatelor sau spovedania, în tradiția ortodoxă) nu s-a generalizat în
biserica creștină primară înainte de anul 600 al erei noastre. Înainte de această dată, se făceau mărturisiri publice ale
unor păcate și se primea absolvirea de păcate o dată pe an, în Joia Mare. Păcatele personale se anulau prin mărturisirea
directă, lui Dumnezeu. Catolicii recunosc că ego te absolvo (eu te iert), pe care îl rostește preotul, este rostit prin
delegare divină, pentru că numai Dumnezeu are per se puterea de a ierta păcatele (Marcu 2:7). Biserica apostolică nu a
înțeles niciodată că Isus a instaurat confesiunea auriculară și absolvirea de păcate prin intermediul apostolilor. Nu
există niciun precedent pentru o astfel de practică religioasă în Noul Testament. Iacov vorbește despre a mărturisi „unii
altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii”, evidențiind astfel necesitatea de a ne ierta unii pe alții atunci când greșim,
știind că această iertare lucrează pentru Împărăția cerurilor. Nu trebuie să confundăm confesiunea auriculară și
absolvirea de păcate cu exercițiul disciplinei ecleziastice pe care o deleagă Dumnezeu bisericii (Matei 18:15-18) și
despre care avem referințe în Noul Testament (1 Corinteni 5:5; 1 Timotei 1:20).
I-am recomandat profesorului să se confeseze direct lui Dumnezeu și am putut să îi liniștesc, astfel, conștiința. Și am
aflat apoi că un prieten al său, preot, i-a recomandat același lucru.
Să Îi încredințăm astăzi lui Dumnezeu păcatele noastre. Și El ne va ierta.
 Duminică, 29 noiembrie

MEDICUL DIVIN
El îţi vindecă toate bolile tale, El îţi izbăveşte viaţa din groapă,
El te încununează cu bunătate şi îndurare.
(Psalmii 103:3-4)

S pitalul Universitar La Paz este unul dintre cele mai mari spitale din Madrid și din Spania. Cu ani în urmă, eu și
familia mea am devenit „atașați” de acest spital: mai întâi eu, după ce am suferit un infarct al arterelor coronare.
Două luni mai târziu, fratele meu a făcut şi el un infarct, dar al miocardului. Cinci luni mai târziu, fiul meu, căruia
i s-a făcut o artroscopie, și câteva săptămâni mai târziu, soția mea, care a fost operată pentru implantarea unei
proteze de genunchi. Mulți asociază spitalul cu durerea, boala sau suferința, pe bună dreptate, dar numai într-o
anumită măsură. În spital se pun diagnostice fatale, există suferință și unii pacienți mor.
Dar multe boli sunt tratate și vindecate, durerea este diminuată, se acordă îngrijire paliativă, se evită multe morți.
Spitalul Universitar La Paz dispune de un serviciu facultativ specializat în tratamentul și evitarea durerii la pacienți. Cu
câtă dragoste, atenție, solicitudine lucrează personalul acestui spital! Câtă știință și experiență din partea medicilor și
asistentelor pentru combaterea relelor din corpul uman! Ce mare ușurare! Câtă încredere inspiră ei pacienților! Ca și
cum Dumnezeul cerurilor, pe care psalmistul David Îl binecuvântează din tot sufletul pentru toate binecuvântările Sale,
a delegat acestor instituții de sănătate și personalului lor misiunea de binefacere pentru alinarea și salvarea oamenilor,
pentru combaterea bolii și suferinței, inerente vieții pe pământ. Iată un lucru de care trebuie să țină cont toți cei care
lucrează în sistemul de sănătate: „Hristos este Capul adevărat al slujitorilor medicinei. Ca Medic-şef, El stă lângă fiecare
practicant temător de Dumnezeu, care lucrează pentru uşurarea suferinţei umane. [...] Boala, suferinţa şi moartea sunt
lucrarea unei puteri opuse. Satana este nimicitorul. Dumnezeu este reparatorul” (Ellen White, Divina vindecare, pp. 71–
72).
Făgăduința biblică este că Dumnezeu „vindecă toate bolile” fizice și emoționale. Nu există nimic de care Dumnezeu
să nu poată avea grijă. Și când un om cu o profesie medicală se pune la dispoziția Lui, acesta poate deveni un important
instrument de vindecare, speranță și bunăstare pentru semenii săi.
Astăzi este o minunată ocazie de a vesti altora că putem găsi vindecare la Isus.
 Luni, 30 noiembrie

INTERIOR DE AUR ŞI OŢEL

Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă;
şi funia împletită în trei nu se rupe uşor.
(Eclesiastul 4:12)

D eși acest verset este folosit adesea când se discută despre căsătorie, astăzi aș vrea să fac referire la el în contextul
relației personale pe care trebuie să o aibă membrii bisericii unii cu alții și cu Hristos.
Noi toți suntem în biserică, în mod individual, precum niște funii, toroane formate din fibre de diferite feluri și
culori: unele puternice și fine, ca mătasea; altele obișnuite, dar foarte folositoare, ca lâna, bumbacul sau inul; altele cu
o rezistență deosebită, cum este cânepa; altele mai aspre, dar solide, ca iuta. Nu amintesc aici fibrele sintetice, pentru
că ele nu sunt autentice, nu sunt create de Dumnezeu, ci sunt un substitut pentru fibrele naturale, sunt inventate de om.
Din cauza păcatului, suntem fire fragile: ne rupem ușor, nu rezistăm atunci când suntem supuși unor tensiuni
puternice sau când unele lovituri ne destramă ca și cum ar fi foarfece. Dar când legăturile coeziunii creștine și ale iubirii
frățești ne adună și ne leagă unii de alții, devenim mai puternici și dobândim o mai mare rezistență, fără a ne pierde
elasticitatea individualității, după cum spune versetul: „Dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul” (Eclesiastul
4:10). Nu doar căsătoria și familia, dar și prietenia, solidaritatea, asocierea membrilor bisericii pentru viața de
comunitate ne dau mai multă putere și ne fac aproape de neînfrânt. Suntem ca o minunată împletitură făcută din mai
multe funii.
Chiar și astfel, atacurile Diavolului, circumstanțele dificile ale vieții de creștin și, în special, problemele personale
care survin în urma coabitării întâi ne uzează și apoi ne destramă, reducându-ne considerabil rezistența, până la a ne
rupe. Este motivul pentru care avem nevoie să fim împletiți cu Hristos, Dumnezeu, marele Țesător al cerului. Prin Duhul
Sfânt, El învârte și tot învârte fusul și fuiorul, iar degetele Sale fine torc cu dexteritate firele omenești de bumbac, lână
sau mătase, alături de firele prețioase și puternice de aur și de oțel ale lui Hristos. Așa că cele trei capete ale funiei, al
meu, al dumneavoastră și al lui Hristos, perfect împletite, formează o legătură pe care nimeni și nimic nu o poate rupe.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, avem posibilitatea de a menţine relații solide cu cei care ne sunt dragi. Să
luăm astăzi decizia de a face tot ce ne stă în putință pentru ca acest lucru să fie posibil.
 Marți, 1 decembrie

DĂ-MI ÎNDURAREA TA, CA SĂ URMEZ LEGEA TA!

Depărtează-mă de calea necredincioşiei faţă de Tine
şi dă-mi îndurarea Ta, ca să urmez Legea Ta!
(Psalmii 119:29)

Î n Psalmul 119, David cântă valoarea pe care o are Legea lui Dumnezeu în viața omului. Harul și Legea apar
împreună în acest verset. În vechiul legământ, oamenii nu erau mântuiți prin păzirea Legii. Cu atât mai puțin în
noul legământ, în care oamenii sunt mântuiți numai prin har, nu prin Lege. Legea și harul se întrepătrund adesea
în procesul de mântuire, fiecare având rolul său specific.
Rolul legii este de a pune etichete pentru ca păcatul să poată fi recunoscut, dezvoltând în om sentimentul de
vinovăție. Este ceea ce Pavel numește „sub Lege” (Galateni 4:5). Mai mult decât atât, Legea arată că este imposibil pentru
oameni să o respecte, în ciuda eforturilor lor. Acuzându-ne, ea se transformă într-un motiv de condamnare și moarte;
trăim sub condamnarea Legii. Acest ideal, totodată inaccesibil și obligatoriu, ne aruncă la picioarele lui Hristos,
implorând iertare și ajutor. Și astfel „Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin
credinţă” (Galateni 3:24).
Legea nu ne poate salva prin ea însăși. Pretinzând că ar putea să ne salveze, am ajunge să confundăm remediul
pentru păcat. Ar fi la fel de inutil ca a trata o fractură cu medicamente pentru gastrită. Legea dă pe față magnitudinea
păcatului și atunci intră în joc harul (Romani 5:20-21). Harul ne iartă greșelile, ne ia în stăpânire voința, trezește
recunoștința și dragostea noastră față de Dumnezeu și se transformă într-o nouă forță interioară care ne eliberează de
păcat și de condamnarea Legii. Este ceea ce Pavel numește „sub har” (Romani 6:14), instaurând Legea lui Dumnezeu în
interiorul nostru: „Instaurarea legii în om, iată lucrarea prin excelență, iată minunea Evangheliei. Ce este un creștin?
Este un om în care s-a stabilit legea, este un om care iubește, din acel moment, toată voia Dumnezeului Său; cu alte
cuvinte, este un om născut din nou” (Agenor de Gasparin, Paroles de vérité [Cuvântul adevărului],
pp. 7–8).
Dar și pretinzând că suntem salvați prin har și uitând Legea, se creează contextul periculos în care să confundăm
remediul pentru păcat, la fel cum ingerarea unui produs pentru uz extern poate fi letal. David știa acest lucru, de aceea
L-a rugat pe Dumnezeu: „Dă-mi îndurarea Ta, ca să urmez Legea Ta!” Suntem sub Lege, suntem sub har, dar suntem,
mai mult ca oricând, de partea Legii.
Să facem apel la harul lui Dumnezeu ca să putem trăi conform principiilor Legii lui Dumnezeu.
 Miercuri, 2 decembrie

NICIDECUM!
Deci, prin credinţă, desfiinţăm noi Legea?
Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.
(Romani 3:31)

Î n polemicile sale cu acei creștini care erau proveniți dintre evrei, așadar cu iudeii, Pavel încearcă să procedeze
astfel încât să nu dea ocazia unei interpretări greșite cu privire la locul ocupat de Lege, credință și har în procesul
de mântuire. Apostolul, folosind stilul socratic ce constă în a pune întrebări didactice, dă răspunsuri care neagă
ipoteza și își introduce tezele teologice explicative printr-o expresie emfatică ce contrazice și neagă formulările
întrebărilor: „Nicidecum!” Această negație este categorică și nu lasă loc de dubiu. Pavel o folosește de paisprezece
ori în scrisorile sale, întotdeauna după o frază interogativă și, cu o singură excepție, în epistolele după Romani și
Galateni. În afară de versetul de astăzi, iată câteva alte contexte: „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se
înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Romani 6:1-2). „Atunci,
oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa,
într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege” (Galateni 3:21).
Astăzi, ca întotdeauna, locul Legii, al faptelor, al credinței și al harului în procesul de mântuire a făcut obiectul
dezbaterilor și polemicilor aprinse. Luther s-a bazat pe mesajul neprihănirii prin credință (sola fide) pentru a se ridica
împotriva mântuirii prin indulgențele impuse de papă. Unii dintre discipolii lui au înțeles Legea ca fiind complet opusă
Evangheliei, alte grupuri au legat mântuirea de credința și ascultarea de Evanghelie. Iar unii continuă să pună Legea
înaintea Evangheliei. Tuturor acelora care au înțelegeri teologice eronate ce trădează adevărul, Pavel le spune:
„Niciodată!”
„Educația, cultura, exercitarea voinței, eforturile omenești, toate acestea au sfera lor de acțiune, dar aici ele sunt cu
totul fără putere. Ele pot produce o corectă comportare exterioară, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curăți izvoarele
vieții. Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o nouă viață de sus, mai înainte ca oamenii să poată fi
schimbați de la păcat la sfințenie. Această putere este Hristos. Numai harul Său poate să învioreze puterile fără viață
ale sufletului și să-l atragă spre Dumnezeu, spre sfințire” (Calea către Hristos, p. 13).
Să facem astăzi apel la puterea Domnului de a ne transforma viața și de a ne oferi darul ascultării de sfântă Legea Sa.
 Joi, 3 decembrie

NAUFRAGIUL TITANICULUI
Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.
(1 Corinteni 10:12)

P e 15 aprilie 1912, Titanicul s-a scufundat în mijlocul Atlanticului, după ce s-a ciocnit de un aisberg. S-au pierdut
1 500 de vieți. Se estimează că numai 705 persoane au supraviețuit. Coliziunea s-a produs în mod imprevizibil în
partea dreaptă, generând o breșă de 75 până la 90 de metri; două ore și cinci minute mai târziu, a fost înghițit de
ocean. Rămășițele acestei ambarcațiuni, considerată de nescufundat de către tehnologia epocii, se află la 4 000 de
metri adâncime, ca o mărturie fantomă a unui exces de încredere.
O organizație de consultanți în managementul resurselor umane, Hay Group, a extras zece lecții din tragedia
Titanicului, lecții pe care aș vrea să le rezum aici în cinci principii aplicabile la noi, cei care navigăm în această lume
furtunoasă, plină de capcane și pericole, în drum spre portul mântuirii:
1. Aroganța are un preț. „De nescufundat!”, au spus, constructorii, până acolo încât să Îl sfideze pe Dumnezeu în
blasfemie. Umilința, dependența de Dumnezeu sunt întotdeauna bune și ne ocrotesc.
2. Experiența se poate dovedi periculoasă. Căpitanul Titanicului, Edward J. Smith, era pentru ultima dată la cârmă,
înainte de pensionare. Nu avusese niciun accident în toată cariera, dar, sigur de el, în acea zi nu a luat în considerare
radiogramele care semnalau prezența aisbergurilor în zonă.
3. Ce e cel mai periculos nu e vizibil. Aisbergul a lovit brusc sub linia de plutire. Dimensiunile sale reale nu erau vizibile.
Uneori, cele mai mari pericole care amenință viața spirituală nu sunt perceptibile și pot interveni cu o violență așa
de mare încât ne pot distruge.
4. Nu este întotdeauna suficient să respecți regulile. Nava trecuse de toate inspecțiile regulamentare. Dar în momentul
naufragiului, s-a constatat cu oroare că numărul de bărci de salvare stabilit nu era suficient. Umplând toate bărcile,
numai jumătate din pasageri și echipaj ar fi putut fi salvați.
5. Momentele dificile sunt un test al credincioșiei noastre. Trei sferturi din echipaj a pierit în naufragiu, ajutând pasagerii.
Credincioșia noastră este dovedită în momentele de maximă dificultate. Uneori este nevoie de o criză care să scoată
la iveală adevărata noastră stare.
Să fim prudenți cu excesul de încredere. Să Îi cerem astăzi Domnului să ne ajute să fim umili.
 Vineri, 4 decembrie

CUMPĂRAREA UNEI PIETRE PREŢIOASE

Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută
mărgăritare frumoase. Şi, când găseşte un mărgăritar de mare preţ,
se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără.
(Matei 13:45-46)

V ictor a devenit, la un moment dat, membru în Biserica Adventistă din Zaragoza (Spania). Aparținea unei familii
catolice foarte bogate și cu rang înalt în delegația provincială a Ministerului Dezvoltării. O tânără adventistă
lucrase în casa lor ca internă. Victor, care era un tânăr curios, un „căutător de perle rare”, a dorit să știe mai multe
despre credința unică a fetei care nu lucra sâmbăta. Așa a aflat că ea făcea parte din Biserica Adventistă de Ziua a
Șaptea. A trecut mult timp. Victor s-a căsătorit, s-a mutat la Zaragoza și, călăuzit de amintirea tinerei care lucrase
pentru părinții lui, s-a hotărât să viziteze Biserica Adventistă. Așa am ajuns să îl cunosc. A urmat studii biblice și a
descoperit perla prețioasă pe care o căuta. Atunci au început problemele: soția i-a întors spatele și, fiind sfătuit greșit
de duhovnicul său, el a divorțat. Pe plan profesional, nu i s-a permis să aibă Sabatul ca zi de odihnă și a fost demis. Ca
o încoronare a tot ce se întâmpla, pentru mulți dintre prietenii săi a încetat să mai fie un om onorabil. Plătea un preț
foarte mare pentru a deține „mărgăritarul de preț”, dar el nu a ezitat. A acceptat adevărul, a cumpărat perla dorită și
a „vândut”, în schimbul ei, tot ce avusese: căsătorie, familie, prieteni, poziție socială.
„Noi trebuie să căutăm Mărgăritarul de mare preț, dar nu în târgurile lumii sau pe căi lumești. Prețul pe care ni se
cere să-l plătim nu constă în aur sau argint, pentru că de fapt aurul și argintul aparțin lui Dumnezeu. Trebuie să
abandonăm ideea că avantajele temporare sau spirituale vor putea să câștige mântuirea pentru noi. Dumnezeu cere
ascultarea noastră de bunăvoie. El ne cere să ne părăsim păcatele. Sunt unii care se pare că întotdeauna caută
Mărgăritarul ceresc, dar ei nu abandonează, nu părăsesc cu totul vechile lor obiceiuri rele. Ei nu mor față de sine, pentru
ca Domnul Hristos să poată trăi în ei. De aceea, ei nu găsesc Mărgăritarul de mare preț. Ei n-au ajuns să biruiască ambiția
nesfântă și iubirea lor pentru plăcerile păcatului. Ei nu și-au luat crucea și nu L-au urmat pe Domnul Hristos pe calea
renunțării de sine și a sacrificiului. Aproape creștini, dar nu pe deplin creștini, deși se simt aproape de Împărăția
cerurilor, ei nu vor putea intra în ea. Aproape, dar nu pe deplin mântuit înseamnă a fi nu aproape, ci cu totul pierdut”
(Parabolele lui Isus, p. 75).
Ce preț suntem dispuși să plătim pentru mărgăritarul de mare preț?
 Sâmbătă, 5 decembrie

MARAVILLOSISMO
Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a
pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.
(1 Corinteni 2:9)

V ersetul acesta se aplică în mod frecvent binecuvântărilor de care vor avea parte cei răscumpărați în cerurile noi
și pe noul pământ și nu există îndoială cu privire la faptul că, din cauza limitelor cunoașterii omenești, omul nu
este capabil să descrie cum vor fi lucrurile cerești. Dar contextul imediat al acestui text scris de Pavel este legat
și de prezent, de aici și acum. Este legat de înțelegerea lucrării minunate pe care Dumnezeu o împlinește cu cei care
decid să intre în „atelierul-laborator” al Duhului Sfânt, să beneficieze de roadele harului Său și de iubirea Sa, să se
convertească și să aibă parte de schimbarea caracterului. Este minunea minunilor, dovada cea mai evidentă a puterii
Duhului Sfânt în inimile oamenilor care pregătesc domnia slavei viitoare și trăiesc domnia harului în prezent.
Am calificat fenomenologia lucrării de convertire ca fiind „maravillosismo” un neologism încă neacceptat de
Academia Regală de Limbă Spaniolă. Termenul defineşte ceva ce este minunat, adică un eveniment sau lucru
extraordinar care provoacă admirație, dar căruia i se adaugă nuanțe de neprevăzut, incredibil, de neconceput, toate
elementele încorporate de apostol în versetul introductiv. „Maravillosismo” se întâmplă în contextul unor fenomene
surprinzătoare, neobișnuite, uimitoare și inexplicabile pentru cei care le sunt martori. Este vorba, așadar, despre un
termen mult mai emfatic și cu un caracter mult mai puternic decât cuvântul „minune”, din care provine. Se pare că a
început să fie folosit în secolul al XVII-lea, epocă în care, conform cronicilor vremii, se petreceau frecvent minuni care
alimentau fantasmele, spiritul bombastic al societății baroce exaltate, decadente, tulburate și avide de senzații tari.
Frédéric Godet afirmă: „Prin alăturarea celor trei termeni: „a vedea, a auzi și a se sui la inimă”, apostolul vrea să facă
referire la cele trei mijloace de cunoaștere: vederea, sau experiența imediată; auzul, sau cunoașterea prin intermediul
tradiției; și inspirația inimii, descoperirile propriei inteligențe. Prin niciunul dintre aceste mijloace, omul nu poate
ajunge la înțelegerea binecuvântărilor pe care i le-a pregătit Dumnezeu” (Comentariu la 1 Corinteni, p. 132).
Numai prin credință și iluminarea Duhului Sfânt vom fi capabili „să putem pricepe împreună cu toţi sfinţii care sunt
lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoaştem dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să
ajungem plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:18-19).
 Duminică, 6 decembrie

ESTE URGENT SĂ TRĂIEŞTI

Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în Locuinţa morţilor
în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!
(Eclesiastul 9:10)

P e când mă apropiam de împlinirea vârstei de 73 de ani, am făcut un infarct miocardic. Deși am primit imediat
îngrijiri și inima nu a suferit semnificativ necroze, cateterismul hemodinamic a scos la iveală faptul că arterele
mele coronare erau bolnave, motiv pentru care a trebuit să mi se implanteze patru stenturi. În cazul meu, a existat
un evident factor de risc genetic. Tatăl meu a murit la 62 de ani, victimă a unei cardiopatii congenitale, fratele meu
mai mare a murit de o boală cardiacă la vârsta de 77 de ani, iar la doi ani de la infarctul meu, și fratele meu mai mic
a suferit unul. Am înfruntat problema morții cu realism și cu o conștiență a probabilei proximități a acesteia. Dacă
îmi e frică de moarte? Ca să fiu foarte sincer, nu știu ce înseamnă fiorul fricii de moarte.
Frică, nu, dar, da, am avut și am momente de meditație cu privire la semnificația morții. Inspirat de ceea ce afirmă
versetul de astăzi, sunt conștient că trebuie să mă confrunt cu moartea când ea va veni, nu doar prin prisma speranței
în viața veșnică, ci și prin prisma realității existențiale a lui „aici”. Sinteza cuvintelor înțeleptului din Eclesiastul este
următoarea: „Dat fiind că știi că vei muri, învață să trăiești aici și acum.” De aceea am intitulat meditația de astăzi: „Este
urgent să trăiești.” După cum spune José Luis Martín Descalzo: „În loc să mă intimideze, moartea mă stimulează, pentru
că, în loc să mă coboare, îmi dă o teribil de mare poftă să trăiesc și să iubesc.”
În paginile acestei culegeri de meditații, am relatat multe experiențe pe care le-am
trăit, le-am văzut îndeaproape și, dacă ar trebui să fac un bilanț în perspectiva morții mele, aș exclama: Ce privilegiu, ce
dar prețios mi-a oferit providența în această viață! De câte ori am fost martorul iubirii infinite a lui Dumnezeu, de câte
ori am descoperit și m-am bucurat de planurile veșnice ale Tatălui ceresc pentru această lume! Ce bucurie să fi slujit
biserica, de mână cu preaiubitul meu Mântuitor! Câtă iubire nemeritată am primit din partea familiei mele, a prietenilor
mei și a fraților mei de credință! Reflectând la toate acestea și fiind ancorat în speranțele mele pentru viitor, nu, nu mi-
e frică de ruptura tragică a morții.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, să Îi mulțumim pentru darul binecuvântat al vieții.
 Luni, 7 decembrie

NOAPTEA ÎN CARE AM REDEVENIT OAMENI

Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi
să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci.
(Daniel 12:3)

J osé Luis González, scriitor portorican, a scris o poveste intitulată „La noche que volvimos a ser gente” [Noaptea în
care am redevenit oameni], în care relatează peripețiile unui Boricua (nume indigen al celor născuți în Puerto Rico)
aflat în drum spre reședința sa dintr-o suburbie a New York-ului, în ziua în care a avut loc marea pană generală de
curent din 13 iulie 1977: oprirea metroului, a oricărui lift și a oricărui serviciu electric, haosul comunicațiilor etc.
Situația era cu atât mai gravă pentru protagonist cu cât în acea zi urma să se nască fiul său, iar el ar fi vrut să fie
prezent la naștere… A ajuns, în cele din urmă, dar bebelușul se născuse deja. Chiar și așa, el și alți portoricani s-au
hotărât să urce pe acoperișul casei pentru a sărbători nașterea. De acolo au putut vedea, cu surprindere, cerul plin
de stele, o enormă lună plină, foarte asemănătoare cu cea a nopților minunate din orașul lor natal. Și așa au redevenit
oameni, aceiași ca atunci când își părăsiseră insula.
Povestea nu este numai o revendicare a rădăcinilor și mărturia mândriei imigranților portoricani, ci subliniază și
ambianța impersonală, nonsolidară și ostilă care exista la New York pe vremea aceea, un oraș în care a saluta sau a
zâmbi unui necunoscut aproape că era perceput ca o ofensă. New York, Las Vegas și alte mari orașe ale lumii sunt
iluminate de nenumărate spoturi electrice și panouri luminoase; e adevărat că strălucesc și iau ochii, dar sunt lumini
artificiale, care acoperă strălucirea stelelor și împiedică splendoarea firmamentului să ajungă la noi. Ați observat
focurile de artificii de la sărbători? Se sting luminile electrice, pe cer explodează focuri strălucitoare, opere de lumină
și culoare, capricii cromatice pictate în nori și destul de zgomotoase. Dar ce se vede când s-a terminat spectacolul și
liniștea nopții a revenit? Nimic, doar fum. Ba nu! După câteva minute, același cer strălucește din nou, cam șters, dar cu
aceeași sclipire palidă și îndepărtată a stelelor, care au fost acolo dintotdeauna.
Această imagine poate avea și o aplicație spirituală. Cerul înstelat al idealurilor autentice strălucește în spatele
focurilor de artificii și a luminilor de neon, dar el există, nu este nici miraj, nici vis. Este realitatea permanentă care va
continua să strălucească atunci când toate luminile lumii se vor stinge.
Pentru a redeveni oameni, persoane care răspândesc lumină, este suficient să ne ridicăm capetele și să privim stelele
strălucind.
 Marți, 8 decembrie

CUM ŞI TATĂL VOSTRU CEL CERESC ESTE DESĂVÂRŞIT

Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.
(Matei 5:48)

Î n ce privește mântuirea, a existat dintotdeauna o aspirație supremă care a servit ca motor al întregului proces:
idealul de perfecțiune. „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” Este
perfecțiunea un ideal tangibil? Are o valoare absolută sau relativă? Care este modelul de urmat?
Încă de la originea creștinismului, perfecțiunea credinciosului a constituit subiectul unor discuții controversate care,
în unele dintre cazuri, au dat curs unor atitudini și cuvinte contrare tocmai idealului care anima discuția. Principalele
soluții care au fost oferite pot fi rezumate în patru tipare de gândire:
1. Pesimist. Perfecțiunea este un ideal moral intangibil pentru om, doar Hristos îl poate atinge.
2. Voluntar. Perfecțiunea este obiectivul suprem al vieții de creștin și cu toții ar trebui să tindem către ea.
3. Coercitiv. Perfecțiunea este condiția imperativ necesară pentru mântuire.
4. Înlocuitor. Perfecțiunea absolută există doar în Dumnezeu. În om, ea are o valoare relativă. Dar cu toții putem fi
perfecți în Hristos și pentru Hristos. Această atitudine corespunde cu ceea ce susține Biblia.
Cuvântul folosit în Noul Testament pentru „desăvârșit” este adjectivul téleios, care înseamnă „plin”, „complet”, „care
a atins întreaga dezvoltare posibilă”, „care și-a atins obiectivul” sau „care a ajuns la maturitate”. Care maturitate? Cea
care corespunde fiecărui individ care se implică. Acest cuvânt descrie foarte bine dobândirea maturității spirituale
bazată pe credință.
Doar că perfecțiunea și sfințenia Divinității sunt două lucruri diferite. Și, oricât de surprinzător poate părea, în Biblie
există un singur pasaj care prezintă perfecțiunea ca fiind un atribut al Divinității: versetul de astăzi. Scrierile sfinte nu
au dorit niciodată să vorbească despre perfecțiunea divină, așa cum vorbesc despre sfințenia divină, ca să definească
natura lui Dumnezeu. Termenul „desăvârșit” este întotdeauna aplicat lucrărilor lui Dumnezeu, căilor Sale, Legii Sale,
omniscienței Sale. Și în această declarație a lui Isus din Predica de pe Munte, perfecțiunea divină este pusă în relație cu
îndurarea pe care trebuie să o avem față de toți oamenii (Matei 5:46-48).
„În măsura în care Dumnezeu este desăvârșit în ale Sale, în aceeași măsură trebuie să fim și noi desăvârșiți în ale
noastre” (Patriarhi și profeți, p. 541).
Să încercăm astăzi să atingem perfecțiunea creștină pe care o așteaptă Dumnezeu de la noi.
 Miercuri, 9 decembrie

AZI MAI MULT CA IERI ŞI MAI PUŢIN CA MÂINE

Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste
unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi.
(1 Tesaloniceni 3:12)

O mul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, fără nicio urmă de rău, de pată sau înclinație spre păcat, a fost dotat
cu capacitatea de a se dezvolta și de a crește; adică Dumnezeu a creat omul perfect, diferit de animale, care nu
își pot schimba instinctele atavice. Ellen White spune: „«Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său» (Geneza 1:27),
iar scopul Lui a fost ca omul să descopere cu atât mai mult acest chip, cu cât trăia mai mult, să reflecte din ce în ce
mai fidel slava Creatorului. Toate facultățile sale puteau fi dezvoltate; capacitatea și vigoarea lor trebuia să crească
neîncetat” (Educație, p. 11).
După păcat, omul și-a pierdut treptat capacitatea de a reflecta perfecțiunea divină, de care se bucurase atunci când
ieșise din mâinile Creatorului; astăzi, deși păstrăm rămășițe prăpădite din perfecțiunea originală, imaginea lui
Dumnezeu este profund alterată, sărăcită și desfigurată de consecințele fatale ale păcatului. Noi, oamenii, suntem
incapabili să atingem prin noi înșine idealul divin din Eden: „Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât
gândirea omenească cea mai înaltă. Evlavia – asemănarea cu Dumnezeu – este scopul care trebuie atins” (Educație, p.
14). În tot acest proces de degradare cauzat de imperiul răului, am pierdut perfecțiunea. În același fel în care ne-am
păstrat individualitatea, modul de a gândi și de a acționa, liberul-arbitru, deci responsabilitatea morală și spirituală
care ne caracterizează, ne-am păstrat și capacitatea de a progresa și de a ne dezvolta. Iar în veșnicie vom continua să
creștem: „În ceruri va trebui să continuăm să progresăm” (Ellen White, Solii pentru tineret, p. 98).
Duhul Sfânt folosește perfecțiunea pentru a lucra cu noi, ea fiind fundamentul oricărei creșteri morale și spirituale.
Dacă luăm ca exemplu iubirea conjugală, unii gravează pe coliere aforismul: „Azi mai mult ca ieri și mai puțin ca mâine.”
Același lucru îl putem spune și noi despre creșterea iubirii dintre frați și despre sfințire, la fel cum Pavel vorbește în
versetul de astăzi despre creșterea în credință, creșterea în cunoașterea lui Dumnezeu, creșterea în lucrarea lui
Dumnezeu. La fel putem vorbi și despre creșterea în perfecțiune, știind că perfecțiunea este o cale progresivă care va
culmina cu asemănarea cu Isus la revenirea Lui (1 Ioan 3:2).
Să nu uităm că acest drum este anevoios, dar, la final, se va dovedi cel mai sigur.
 Joi, 10 decembrie

NU SUNT PERFECT
Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit, dar alerg înainte,
căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus.
(Filipeni 3:12)

Î n nicio altă epistolă nu își deschide Pavel inima și nu le descoperă credincioșilor secretele vieții sale spirituale, ca
în Epistola către filipeni. Acest text, numit „epistola bucuriei” și scris într-un mod amical, este cea mai intimă și
personală, cea mai pastorală scrisoare a sa către o congregație. Pavel le transmite fraților săi devizele, provocările,
dificultățile și obiectivele care îi ghidează experiența creștină.
În Filipeni 3:12-14, Pavel ne spune că abordează căutarea perfecțiunii și creșterea spirituală în cinci etape
progresive:
1. Recunoașterea sinceră și umilă a condiției noastre individuale: „Nimeni nu a ajuns deja desăvârșit.”
2. Eforturile și preocupările noastre trebuie canalizate asupra a ceea ce este cel mai important: „Un singur lucru
contează.”
3. Evaluarea trecutului și a viitorului: „Uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte.”
4. Valoarea perspectivei: „Alerg spre țintă.”
5. Aprecierea recompensei promise la sfârșitul drumului: „premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.”
Admiterea propriei imperfecțiuni este o declarație gravă, încărcată de consecințe. Nimeni nu trebuie să se
conformeze propriei condiții spirituale, întotdeauna există un țel mai înalt. Nimeni nu este superior, nu se poate erija
în model pentru alții; imperfecțiunea fiecăruia ne face pe toți egali, nimeni nu trebuie să își fixeze atenția asupra altor
oameni pentru a-i judeca, critica sau imita, dimpotrivă, trebuie să ne amintim: „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi
Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus” (Evrei 12:2). Suntem chemați cu toții să fim mai buni; pentru aceasta,
avem obligația de a ne cerceta conștiința în permanență.
Contrar a ceea ce s-ar putea deduce, nu este vorba despre o viziune pesimistă a credinciosului, cum se afirmă adesea.
În viețile noastre, imperfecțiunea se transformă în motorul progresului și creșterii spirituale. Din recunoașterea ei se
naște spiritul de luptă și de progres, creștinul fiind o ființă care progresează, care se înnoiește și avansează în mod
constant, pentru că Dumnezeu nu are „copii mici”, care trăiesc din tradiții și din ceea ce au moștenit de la părinți fără
niciun efort, ci doar copii care, cu ajutorul Său, trebuie să-și modeleze experiența personală și să-și administreze
propria avere spirituală. Deoarece nu suntem perfecți, trebuie să progresăm!
 Vineri, 11 decembrie

UN SINGUR LUCRU CONTEAZĂ

Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu,
dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.
(Luca 10:41-42)

D upă ce și-a recunoscut propria nevrednicie, Pavel ne îndreaptă atenția către propria responsabilitate în a
descoperi ce este cel mai important pe drumul perfecțiunii: „Un singur lucru contează” (Filipeni 3:13). Printre
cele mai profunde învățături ale Sale, se află, cu siguranță, cuvintele lui Isus adresate Martei: „Pentru multe
lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie.”
„Un singur lucru contează.” „Eu”, spune Pavel, „trebuie să fac ceva pentru a atinge perfecțiunea”. Pentru apărătorii
neprihănirii prin credință, fără nicio altă implicație sau datorie, pentru cei care postulează un har „ieftin”, aceste cuvinte
pot deveni o provocare, o contrazicere sau o greșeală. Dar nu este cazul. Într-un alt pasaj al aceleiași epistole, Pavel
pune alături îndemnul „duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur” și implicarea ambelor părți: „Căci
Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea”, toate acestea „ca să fiţi
fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină” (Filipeni 2:12-15).
Perfecțiunea pe care Dumnezeu vrea să o lucreze în omul convertit cere cooperare responsabilă. Dumnezeu nu îl
salvează pe om fără consimțământul lui; credinciosul este mai degrabă activ împreună cu Dumnezeu la mântuire.
Când este vorba despre perfecțiune, nu putem privi de la distanță, ca și cum nu ar fi responsabilitatea noastră. Nu îi
putem face pe alții responsabili; Dumnezeu așteaptă ca noi, în mod personal, să fim consecvenți în determinarea
noastră, să răspundem, să ne exprimăm adeziunea: Am descoperit direcția în care e imperativ necesar să acționez sau
mă împrăștii în continuare în „multe lucruri”? Sunt conștient de obstacolul care stă în calea creșterii mele spirituale?
Ce am de făcut ca să urc treptele perfecțiunii și să nu stagnez? Nu întotdeauna este vorba de decizii și de schimbări
majore. Uneori sunt lucruri aparent nesemnificative. Un celebru globetrotter care își propusese să traverseze pe jos
Statele Unite, de la coasta de est la coasta de vest, a fost intervievat de jurnaliști pe când era pe la jumătatea drumului.
Unul dintre reporteri l-a întrebat: „Spuneți-ne, care este cea mai mare dificultate pe care ați întâmpinat-o până acum în
tentativa dumneavoastră?” După un moment de tăcere, sportivul a răspuns: „Nisipul care îmi intră în pantofi.”
Ați mers vreodată cu nisip sau cu pietricele în pantofi? La fel este și în viața spirituală. Scuturați nisipul care v-a
intrat în viață și calitatea experienței spirituale se va îmbunătăți.
 Sâmbătă, 12 decembrie

CONSTRUIREA SAU IPOTECAREA VIITORULUI

Uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte…
(Filipeni 3:13)

F rank Crane (1861–1928), pastor prezbiterian, prezentator, conferențiar, cronicar și autor a scris El Credo del
Necio [Crezul nebunului], ca o denunțare a celor care idolatrizează prezentul, fără a se gândi la viitor: „Ei cred în
prezent. Cred că poftele au fost făcute pentru a fi satisfăcute, nu controlate. Cred în distracție, motivând că tânăr
ești doar o dată. Cred că pot să pună ipotecă pe viitor în schimbul prezentului...”
Despre prezent, Pavel spune tocmai contrariul: ce am de făcut astăzi este urgent și sunt responsabil și consecvent.
Prezentul este examinare, reflecție; în același timp, creez, proiectez, acționez. Așa cum spune versetul de astăzi: privind
înapoi, uit toate aspectele negative ale trecutului; privind înainte, văd și proiectez posibilitățile pe care mi le oferă
viitorul.
Apostolul recunoaște cu umilință că nu a atins mereu perfecțiunea, așa că trecutul a fost dezamăgitor, motiv pentru
care vrea să îl uite, nepermițând ca experiențele frustrante pe care le-a trăit să îl condiționeze, să îi aducă amărăciune
și să îl facă incapabil de a merge înainte. Trebuie să evităm să ne martirizăm, înăcriți de ceea ce am făcut sau de ceea ce
nu am făcut, de ceea ce am pătimit din cauza altora în trecut. Întâmplările nefericite, eșecurile, greșelile trecutului care
au rămas în urmă nu trebuie să fie un balast pe care să îl cărăm după noi. Hristos spune: „Oricine pune mâna pe plug şi
se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9:62). Suntem bărbați noi, femei noi, cu planuri
noi, cu forțe proaspete și cu o și mai mare încredere.
Preocuparea cu privire la ce ne stă înainte este un act de speranță și de încredere în viitor; înseamnă a vedea în mod
pozitiv viitorul, fără temeri și presimțiri rele. Înseamnă a vedea noi providențe care deschid drumul către perfecțiune
și către prelungirea harului sfințitor; înseamnă oportunitate, ocazie, conjunctură sau circumstanțe favorabile;
înseamnă a începe din nou, cu o nouă viziune, cu o nouă consacrare, o nouă comuniune cu Hristos, o nouă dragoste și
o nouă credincioșie, toate datorate regenerării produse de Duhul Sfânt.
Să nu ne abatem astăzi de la scopul nostru de a-L urma pe Isus. El ne va călăuzi.
 Duminică, 13 decembrie

ALERG SPRE ŢINTĂ

Alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.
(Filipeni 3:14)

P unctul culminant al experienței perfecțiunii relatată de Pavel filipenilor este expresia emfatică „alerg spre țintă”.
Putea adopta patru atitudini diferite atunci când și-a admis, cu sinceritate, imperfecțiunea și a creionat un viitor:
1. Abandonul. Eșecurile trecutului și recunoașterea propriei neputințe nu îi permit să continue lupta,
vrând să se elibereze de tensiunea provocată de căutarea perfecțiunii.
2. Nesiguranța. În fața micilor progrese și a marilor regrese, nu îndrăznește nici să abandoneze, nici să avanseze.
Situația este de fiecare dată mai rea și e din ce în ce mai secătuit.
3. Justificarea greșelilor. Încercarea de a găsi vinovați și de a-i face responsabili pentru propria stare. A se simți victima
circumstanțelor. Departe de a-l dezvinovăți, această atitudine îl înjosește.
4. Continuarea luptei, perseverența, în ciuda dificultăților și eșecurilor anterioare. Este ceea ce face Pavel. Cu noi
încurajări, el spune: „Doamne, voi continua, poți conta pe mine, ai răbdare și ajută-mă să devin mai bun.”
Când a spus aceste cuvinte, apostolul Pavel se afla la Roma, privat de libertate. Din închisoare, din celula suferinței,
le scrie filipenilor că, încă o dată, Îi spune „da” lui Dumnezeu şi își reînnoiește angajamentul de a căuta perfecțiunea.
Este contextul suferinței necesar pentru a continua lupta pentru perfecțiune? Când totul ne merge bine, ne complăcem
și cedăm păcatului? Unele suferințe sunt veritabile providențe divine care ne ajută să devenim mai buni și să depindem
mai mult de Dumnezeu. Așa cum spune Petru: „Cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul” (1 Petru 4:1).
Care este ținta sau scopul luptei pentru perfecțiune? Ce speră Pavel la capătul drumului în căutarea sfințirii? În mod
literal, premiul pentru luptă; la fel ca la jocurile olimpice, recompensa pentru câștigători. În mod curios, acest premiu
este „chemarea cerească a lui Dumnezeu, în Isus Hristos”. Altfel spus, reînnoirea chemării lui Dumnezeu. Pentru Pavel,
repetarea acelei întâlniri pe drumul Damascului, când a auzit pentru prima dată chemarea cerului.
În același fel, în experiența noastră creștină, trebuie să reînnoim frecvent aderarea noastră la Dumnezeu și să Îi
spunem de multe ori, în multe situații: „Da, Doamne, urmăresc ținta, poți conta pe mine.” Domnul Își reiterează cu
insistență vocația sfântă, făgăduința, siguranța sfințirii în Hristos.
 Luni, 14 decembrie

UNSUL CIRUS
Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cirus, pe care-l ţine de mână
ca să doboare neamurile înaintea lui şi să dezlege brâul împăraţilor,
să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă.
(Isaia 45:1)

A m fost adesea surprins că, în Noul Testament, atât Pavel, cât și Petru ne încurajează: „Vă îndemn dar, înainte de
toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce
sunt înălţaţi în dregătorii” (1 Timotei 2:1-2); să îi considerăm trimiși ai lui Dumnezeu (1 Petru 2:13-14), pentru
că „nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. [...] El
este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. [...] De aceea, trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi
din îndemnul cugetului” (Romani 13:1-5). Cum este posibil ca apostolii să facă astfel de propuneri într-o vreme când,
cel mai probabil, Imperiul Roman era condus de Nero, un nebun care a făcut atâția martiri? Să fie autoritățile și
monarhiile „de drept divin”?
Dumnezeu nu este niciodată complicele crimelor, războaielor fratricide, folosirii armelor de distrugere în masă, de
care fac uz unii conducători ai lumii. La întrebarea mea nu există răspuns, în afară de cazul în care acceptăm realitatea
tragică a conflictului de pe pământ dintre Hristos și Satana și filosofia providențialistă a istoriei, conform căreia
Dumnezeu dă autorităților oportunitatea de a guverna în mod drept, punându-le astfel la încercare, ținând sub control
acțiunile lor de conducere și determinându-le deciziile, legile și rezoluțiile, după înțeleapta Sa providență, pentru a sluji
împlinirii finale a planurilor Sale.
Cirus a reușit să pună punct supremației Babilonului, o națiune care distrusese Ierusalimul și luase ca prizonieri
foarte mulți evrei. A promulgat un decret pentru reconstruirea Casei lui Dumnezeu la Ierusalim (2 Cronici 36:22-23) și
a finanțat o mare parte din acest proiect. În timpul primului an al domniei sale, a autorizat prin decret repatrierea unui
prim contingent de evrei, pentru reconstruirea Templului (Ezra 1:1-4). Cu aproape două sute de ani înainte, profetul
Isaia spusese că Cirus avea să fie „unsul Său”, „păstorul” care va împlini voia divină, cel care „va împlini voia Lui
împotriva Babilonului” (Isaia 45:1; 44:28; 48:14).
Așa au fost și așa sunt planurile providențiale ale lui Dumnezeu, chiar și cu cei care nu fac parte din poporul Său.
Să nu uităm că, dacă nu o facem noi, Dumnezeu poate folosi un necredincios pentru a vesti Cuvântul Său în aceste
zile.
 Marți, 15 decembrie

PROFEŢIA MESIANICĂ
Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare,
Părintele veşniciilor, Domn al păcii.”
(Isaia 9:6)

A m fost cândva în Gibraltar, pentru a mă ocupa în timpul vacanței de vară de cele două mici biserici din La Línea
de la Concepción și Algeciras (Cadiz, Spania). Printre persoanele care participau la studiile biblice era şi o
doamnă cultivată, cu o situație bună. Într-o zi, pe când studiam împreună despre profeția biblică, a fost foarte
mișcată de împlinirea minunată a profețiilor mesianice ale lui Isaia: „Când au fost scrise?” a întrebat ea. „Cu șapte
sute de ani înainte de Hristos”, i-am răspuns. „Poate este vorba despre o extrapolare, adică un fel de profeție post
eventum?” a continuat. „Imposibil, pentru că într-o copie din anul 150 î.Hr. a cărții lui Isaia, găsită printre
manuscrisele de la Marea Moartă, se aflau deja aceste texte.” „Și nu este vorba despre intuiții înțelepte sau de o idee
inteligentă întâmplătoare a lui Isaia?” „Nu, doar prin inspirație divină ar fi putut profetul să facă preziceri atât de
precise și detaliate”, i-am răspuns amabil.
Profeția mesianică a cărei împlinire se realizează în Noul Testament este una dintre cele mai convingătoare mărturii
ale originii divine a Scripturilor și a autenticității mântuitoare a lui Isus. Conform lui Henry Parry Lindon, există 332 de
predicții diferite în Vechiul Testament, a căror împlinire este, în mod literal, Isus Hristos. Atât în evanghelii, cât și în
predicile din cartea Faptele apostolilor și în epistole, fraza privitoare la Isus: „ca să se împlinească ce fusese vestit prin
proroci” (Matei 2:23) are valoare de dovadă. Nașterea, la fel ca patimile Fiului lui Dumnezeu, lucrarea Sa și profunda
semnificație teologică și mântuitoare a morții Sale au fost prezise de profeții biblici.
Isaia, profetul mesianic contemporan cu regele Ezechia, a anunțat nașterea din fecioară a lui Mesia (7:14),
titulaturile și numele Sale (9:6), duhul cu care L-a insuflat Dumnezeu (11:1,2), bucuria venirii Lui (25:9), lucrarea
precursorilor Săi (40:3-5), caracterul spiritual al lucrării Sale (61:1-3), caracterul înlocuitor al suferințelor și morții Sale
(53:2-9). Profetul Daniel a prezis data botezului și data morții Sale (9:24-27); Mica, locul nașterii (5:2); Zaharia, intrarea
triumfală în Ierusalim și scena crucii (9:9; 12:10); Hagai, venirea comorilor tuturor popoarelor (2:7).
Să Îi mulțumim astăzi lui Dumnezeu pentru certitudinea cuvântului profetic.
 Miercuri, 16 decembrie

CINE ŞTIE?
Dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte
pentru iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine ştie
dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?
(Estera 4:14)

Î n timpul Evului Mediu, în Spania, perioadele de depresiune economică au fost caracterizate de persecuții și
promulgarea de legi antisemite, precum și de expulzarea și masacrarea acestei părți a populației. În mod regretabil,
încă din timpul împărătesei Estera, acest fapt a fost o constantă a istoriei evreilor care, din cauza invidiei suscitată
de bogățiile pe care le acumulaseră, a faptului că erau asociați cu noțiunea de cămătari și a religiei lor deosebite, au
suportat, mult prea frecvent, ura maselor și a conducătorilor lor.
Deși numele lui Dumnezeu nu apare în mod explicit în cartea Esterei, cred că providența divină și atenția salvatoare
a lui Dumnezeu pentru poporul Său s-au manifestat pe tot parcursul evenimentelor relatate, cu condiția să nu dăm o
importanță dominantă hazardului și „norocului”, în această istorie. Estera avea o frumusețe unică, atât fizică, precum
și morală. Chiar și așa, cum a putut Mardoheu să îndrăznească să o prezinte la castingul făcut de casa regală, din moment
ce erau evrei? Cine i-a dat ideea? Și apoi, de ce a ales-o regele asirian pe Estera, dintre toate tinerele cele mai frumoase
ale împărăției? Cine i-a ghidat alegerea? Nici faptul că Mardoheu a auzit despre complotul împotriva regelui și l-a putut
dejuca nu este providențial? Nici că fapta lui a fost înregistrată în cronicile palatului? Și când decretul de exterminare
dat de Haman apăsa deja evreii, cine a atins inima Esterei pentru ca ea să meargă la împărat fără să fie chemată, cu
riscul propriei vieți? De ce i-a întins regele sceptrul de aur, în loc să fie iritat de îndrăzneala ei? De ce a semnat decretul
prin care permitea evreilor să se înarmeze și să se apere de dușmani? Un singur răspuns: Estera ajunsese regină tocmai
pentru un astfel de moment.
Sunt prea multe întâmplări și momente imprevizibile în istoria Esterei, ca să nu vedem că Dumnezeu acționează,
prevăzând și dirijând evenimentele pentru a-Și salva poporul. La fel ca în zilele Esterei și ale lui Mardoheu, Providența
divină va promulga decrete de protecție şi amnistii, va avea avocați ai apărării curajoși, va strica planurile criminale
prin sfetnicii Săi atunci când va veni timpul marii strâmtorări pentru biserica rămășiței.
Să ne amintim astăzi că și noi avem pe lume o misiune. Suntem conștienți de ea?
 Joi, 17 decembrie

UN CALCUL PROFETIC ÎMPLINIT MATEMATIC

Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii
tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor,
până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice,
până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor.
(Daniel 9:24)

U na dintre cele mai extraordinare profeții ale Bibliei este cea a celor șaptezeci de săptămâni. Ea ne permite să
stabilim data botezului lui Mesia și data morții Sale. Pavel dă mărturie despre aceasta, scriind: „Când a venit
împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.” (Galateni 4:4) și: „Pe când eram noi încă fără putere, Hristos,
la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi” (Romani 5:6). Însuși Isus, după ce a fost botezat în Iordan, și-a
început slujirea vestind: „S-a împlinit vremea” (Marcu 11:15), iar evreii care cunoșteau profeția celor șaptezeci de
săptămâni așteptau venirea lui Mesia în acele timpuri (Ioan 1:19; Luca 3:15).
Această descoperire făcută profetului Daniel a fost răspunsul la rugăciunea de mijlocire pentru poporul său.
Rămăsese perplex, crezând că cele 2 300 de seri și dimineți din viziunea anterioară se aplicau perioadei de captivitate
în Babilon: „Am stat leşinat şi bolnav mai multe zile... Eram uimit de vedenia aceasta şi nimeni nu ştia” (Daniel 8:27).
Când îngerul Gabriel este trimis la Daniel pentru a-i dezvălui misterul calculului profetic, îi spune: „Ia aminte dar la
cuvântul acesta şi înţelege vedenia!” (Daniel 9:23). Ce vedenie? Un element de natură filologică ne lămurește cu privire
la vedenia despre care vorbește îngerul. Termenul evreiesc folosit pentru cuvântul „vedenie” în Daniel 8:27 este mar’eh,
vedenia cu serile și diminețile (Daniel 8:26). Adică singura parte care rămăsese fără explicație din vedenia anterioară,
cronograma celor 2 300 de zile profetice.
În felul acesta, capitolele 8 și 9 ale cărții lui Daniel au legătură, fiind părți ale aceleiași vedenii, și lor li se aplică
principiul de interpretare zi-an, care este cheia înțelegerii sensului profeției. Interpretarea celor șaptezeci de săptămâni
este centrată pe ultima, cea mai importantă. Admițând începutul profeției în toamna anului
457 î.Hr., se poate stabili data botezului lui Isus, în toamna anului 27 d.Hr., data crucificării Sale, în primăvara anului 31
și începutul predicării Evangheliei neamurilor sau universalizarea legământului divin, în toamna anului 34.
Nu poate fi pus la îndoială faptul că profeția confirmă providența divină în istorie și că profetul Daniel este inspirat.
 Vineri, 18 decembrie

ÎMPLINIREA VREMII
Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,
născut din femeie, născut sub Lege.
(Galateni 4:4)

P avel dă mărturie în acest pasaj din Epistola către galateni că întruparea Fiului lui Dumnezeu a avut loc la
împlinirea timpului. Semnificația expresiei care evocă termenul „timp” ne permite să atribuim profeției valoarea
ei istorică, chiar cronologică. În Biblie, făgăduința mesianică nu este un anunț abstract care se înscrie în cadrul
unui timp determinat. Profeția biblică arată către un viitor pe care pretinde că îl indică, dar în așa fel încât poporul
făgăduinței să poată dezvolta o speranță permanentă și actuală. Apostolul folosește aici termenul chronos, timpul
măsurabil, timpul în care se petrec evenimentele istoriei omenirii și ale istoriei mântuirii. Isus a venit atunci când
orologiul divin a sunat, într-un moment prestabilit de omnisciența divină.
Nașterea lui Hristos este un fapt istoric. Versetul spune că venirea Lui a însemnat „împlinirea vremii”. Punctul
culminant al istoriei omenirii a fost nașterea Mântuitorului. Mulți autori au semnalat caracterul providențial al
conjuncturii istorice în care a apărut Isus. Iată ce spune Ellen White: „Providența divină îndrumase mișcările națiunilor,
precum și torentul pasiunilor și influenței omenești, până când lumea era gata pentru venirea Mântuitorului. Națiunile
erau unite sub o singură cârmuire. O singură limbă se vorbea aproape peste tot, fiind pretutindeni recunoscută ca limbă
literară. Iudeii, împrăștiați în toate țările, se adunau la Ierusalim pentru sărbătorile anuale. Când se întorceau în locurile
pe unde trăiau, ei puteau să răspândească în toată lumea vestea despre venirea Mântuitorului. În vremea aceea,
sistemele religioase ale păgânismului își pierdeau influența asupra poporului. Oamenii erau sătui de mituri și de
ceremonii fastuoase, dar deșarte. Ei tânjeau după o religie care să le mulțumească inima. Atunci când lumina adevărului
părea că dispăruse dintre oameni, existau totuși suflete care căutau lumină și care erau pline de griji și întristare. Ele
însetau după o cunoaștere a viului Dumnezeu, după asigurarea în ce privește viața de dincolo de mormânt” (Hristos,
Lumina lumii, pp. 19–20).
Lumea era pregătită să Îl primească pe Mântuitorul. Va fi și momentul culminant al celei de a doua Sa veniri în glorie
și mărire marcat de confluența circumstanțelor istorice providențiale? Este posibil. Cert este că Isus va reveni curând
pe pământ. Să nu uităm! Va reveni la „împlinirea vremii”.
 Sâmbătă, 19 decembrie

ACELEAŞI DISPOZIŢII
Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea
chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă
cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob,
făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om,
S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.
(Filipeni 2:5-8)

Î n zorii existenței limbii spaniole, în preajma secolelor al X-lea și al XI-lea, autori anonimi s-au inspirat din relatarea
nașterii sau patimilor Domnului pentru a crea primele piese de teatru. Piesele erau prezentate în biserici de bărbați
care interpretau atât rolurile masculine, cât și pe cele feminine. Cea mai veche piesă din literatura dramatică
spaniolă este un fragment din relatarea nașterii, intitulat El auto de los Reyes Magos [Adorarea Magilor], găsit în
sacristia catedralei din Toledo, la sfârșitul secolului al XII-lea.
Relatările nașterii au o valoare surprinzătoare, indiscutabilă, prin caracterizarea foarte precisă a personajelor lor,
prin plasticitatea scenelor și prin scenariu. Fiecare personaj își interpretează rolul înaintea Copilului Isus, figura
centrală. Toți protagoniștii și toate scenele sunt încărcate de o profundă semnificație etică, spirituală și teologică.
Care este scenariul Adorării Magilor? Prin scenariu se înțelege mesajul lansat de personajele care fac reprezentația,
învățătura didactică, morală sau spirituală pe care o primește publicul. Apostolul Pavel ne arată că principalul scenariu,
lecția supremă a nașterii, este renunțarea, smerirea, sau kenosis, a Fiului lui Dumnezeu. Ca într-un scenariu de
amploare, fiecare personaj care asistă la naștere își va interpreta rolul preluând sau contrazicând renunțarea
exemplară a Copilului Isus ghemuit în ieslea staulului în care s-a născut.
Mai mult decât atât, renunțarea este trăsătura-cheie a ucenicului veritabil al lui Hristos, iar credincioșii din toate
timpurile ar trebui să mediteze la relatarea nașterii lui Isus cu un spirit de umilință și de admirație: „Admirăm sacrificiul
Mântuitorului, care a schimbat tronul cerului cu staulul și tovărășia îngerilor sfinți cu vitele din grajd. Îngâmfarea
omenească și mulțumirea de sine se simt mustrate în prezența Sa” (Hristos, Lumina lumii, p. 28). În lumina acelorași
învățături, textul liturgic al apostolului Pavel adresat filipenilor începe cu îndrumarea: „Să aveţi în voi gândul acesta,
care era şi în Hristos Isus.”
Să avem în noi, astăzi, dorința de a sluji lui Dumnezeu.
 Duminică, 20 decembrie

ROABA DOMNULUI
Maria a zis: „Iată, roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale!”
Şi îngerul a plecat de la ea.
(Luca 1:38)

V iziunea inefabilă și pură a veștii pe care i-o dă îngerul Gabriel Mariei, misterul fecioriei ei, caracterul sublim al
întregului episod nu ne-au permis, uneori, să analizăm dimensiunea umană, consecințele pe care le putea suferi
tânăra fată acceptând maternitatea lui Isus. Primirea nobilei misiuni anunțată de înger presupunea o serie de
dificultăți și multe pericole: Maria era logodită cu Iosif și, după cum spune ea însăși, nu știa de bărbat. Și-a asumat
riscul discreditării și rușinii unei sarcini ilegitime și era aproape sigură că va fi repudiată de logodnic. Mai grav încă,
risca să își piardă viața din moment ce legile riguroase ale vremii condamnau la moarte tinerele femei căsătorite care
rămâneau însărcinate cu un alt bărbat (Deuteronom 22:23-24).
Maria cunoștea cauza straniei sarcini. Știa că fiul din pântecele ei era conceput prin lucrarea și harul Duhului Sfânt,
dar cine ar fi crezut-o? Dacă și astăzi, în ciuda tuturor progreselor pe care le-a făcut teologia în domeniul ipotezei dublei
naturi divino-umane a Fiului lui Dumnezeu, numeroși teologi pozitiviști neagă în mod absolut natura supranaturală a
însărcinării Mariei cu Isus, putem să ne imaginăm cum au interpretat vecinii, familia și autoritățile religioase
misterioasa ei sarcină? Tânăra fată și-a jucat rolul în această scenă la fel ca Fiul lui Dumnezeu, acceptând cu umilință și
supunere oprobriul, batjocurile, incapacitatea oamenilor de a înțelege, disprețul tuturor (inclusiv pe cel al lui Iosif,
viitorul soț) și singurătatea unei misiuni sfinte pe care doar ea o cunoștea. Fără a pune condiții, ea i-a răspuns îngerului:
„Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale.”
Uneori o așezăm pe Maria în toată splendoarea, „plină de har și binecuvântată între femei” (Luca 1:28), fără legătură
cu experiența noastră, fără să ne dăm seama că și nouă ni se cere, în anumite circumstanțe, să ne acceptăm supuși
îndatoririle și situarea în poziții care generează, în înțelegerea noastră, respingere, critică, dispreț, privațiuni, false
acuzații, marginalizare, pierderi materiale și agresiuni fizice din partea oamenilor care ne înconjoară.
Suntem dispuși să acceptăm, în ciuda oricărui risc, și să răspundem Domnului, ca această femeie exemplară: „Facă-
mi-se după cuvintele tale”?
 Luni, 21 decembrie

FIUL TÂMPLARULUI
Pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului
şi i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta,
căci ce S-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt.”
(Matei 1:20)

I osif și Maria erau logodiți. Logodna era o înțelegere formală, prealabilă căsătoriei, în care, deși nu întotdeauna
locuiau împreună, cele două părți ale cuplului erau considerate unite, iar cei doi erau numiți soț și soție. Pentru a
desface logodna, repudierea se făcea printr-o carte de divorț, la fel ca în cazul cuplurilor căsătorite. La scurt timp
după logodnă, soțul își trimitea logodnica acasă la ea și căsătoria era considerată consumată. În cazul lui Iosif și al
Mariei, probabil că lucrurile au stat astfel: după trei luni în care Maria a stat la Elisabeta, Iosif a vrut să o ia la el. Și
atunci a descoperit cu surprindere că era însărcinată.
Prima reacție a fost că nu a știut ce să facă, fiind confruntat cu două îndatoriri contradictorii: pe de o parte, nu se
putea căsători cu Maria, necunoscând sau necrezând care este cauza sarcinii ei; pe de altă parte, puritatea, candoarea,
explicațiile și lacrimile logodnicei sale nu îi permiteau nici să o expună ca fiind o ticăloasă și, cu atât mai puțin, să o
supună rigorii legii. Așa că a decis să se despartă de ea în secret, fără să spună motivul, ceea ce însemna că trebuia să
suporte, la fel ca Maria, o parte a oprobriului. Dumnezeu însă cunoștea intențiile lui Iosif și avea alt plan: îngerul i-a
descoperit acestui om bun realitatea a ceea ce se întâmplase și i-a cerut să accepte planul divin, cu toate consecințele
sale. Iar Iosif, încrezător în dreapta și înțeleapta Providență divină, a renunțat la a-și apăra onoarea de soț al Mariei, a
acceptat, „a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului şi a luat la el pe nevasta sa” (Matei 1:24).
Isus a crescut în Nazaret, înconjurat de prieteni și vecini. Când s-a împlinit timpul Scripturii, cei care Îl văzuseră
crescând s-au întrebat cu uimire: „Nu este acesta Fiul tâmplarului?” (Matei 13:55). Iosif a acceptat să fie tatăl adoptiv al
lui Isus. Nu doar că a avut acest rol la nașterea Pruncului, dar și l-a asumat pentru tot restul vieții sale.
Da, există în ceruri un Dumnezeu… atunci când înțelegem voia Sa, la fel ca și atunci când ceea ce ne cere ni se pare
imposibil de realizat. Să ne încredem astăzi în Cuvântul Său. Și să ne amintim cuvintele pe care i le-a adresat Isus lui
Petru: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea” (Ioan 13:7).
 Marți, 22 decembrie

NU ERA LOC PENTRU EI

Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat
într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.
(Luca 2:7)

L ocuitorii Betleemului erau foarte ocupați. Recensământul lui Cezar Augustus presupunea înregistrarea tuturor
persoanelor și a bunurilor lor, pentru a facilita strângerea impozitelor. Fiecare trebuia să se înregistreze în locul
de origine, nu în locul de reședință. Așa că în localități ca Betleemul era un tranzit și o mulțime de oameni sosiți
din toate colțurile Palestinei, cărora trebuia să li se asigure hrană și adăpost. Erau zile de muncă pentru locuitori,
aducătoare de câștiguri enorme. Iosif și Maria sosiseră din Nazaret și căutau un loc în care să se odihnească. Ea era
însărcinată în nouă luni și erau stresați de posibilitatea ca nașterea să survină în orice moment. Au bătut la porți, au
făcut apel la ospitalitatea oamenilor din Betleem, dar porțile și inimile s-au închis cu indiferență și, probabil, cu
egoism. Versetul spune: „În casa de poposire nu era loc pentru ei.”
Casele de atunci erau mari incinte construite din piatră. Aveau o curte interioară, unde se aflau animalele, și de jur
împrejur erau camere. Dar totul era ocupat. Nu le-a oferit nimeni nici măcar un colț în care să se așeze. Nu i-a fost
nimănui milă de cuplul sfânt. Neliniștea lor creștea din ce în ce, pentru că Maria începuse să aibă contracții. Cu fiecare
pas, cu fiecare răspuns negativ, cu fiecare gest de indiferență, cu fiecare durere a Mariei și cu fiecare strângere de inimă
a lui Iosif se apropiau de nașterea lui Isus și de mântuirea lumii. În cele din urmă, le-a oferit cineva un grajd aflat într-
una din peșterile din spatele caselor, unde erau ținute animalele în nopțile foarte răcoroase. Dumnezeul cerurilor,
Regele regilor și Domnul domnilor, s-a născut acolo.
De ce erau locuitorii Betleemului așa de insensibili și indiferenți și manifestau atâta respingere? În zilele acelea în
care se adunaseră atât de mulți călători, inimile sătenilor erau prea ocupate de grijile vieții acesteia, de muncă și câștig,
ca să mai descopere și urgența presantă a cuplului. Inimi ocupate de materialism, capabile să respingă și să dea afară
din viețile și căminurile lor pe Mântuitorul lumii. Cât de mulți sunt și astăzi animați de același spirit!
Să ne pregătim inimile și să Îl primim pe Isus în viața noastră. Să nu Îl lăsăm să treacă mai departe!
 Miercuri, 23 decembrie

UN BEBELUŞ AŞEZAT ÎN PAIE

Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat,
S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi.
(2 Corinteni 8:9)

Î n acest verset, Pavel subliniază contrastul calitativ presupus de întrupare: bogat fiind, s-a făcut sărac, pentru ca
sărăcia Lui să îi facă bogați pe oameni, totul datorită harului Său minunat.
Ce fel de sărăcie a acceptat de bunăvoie? Cea descrisă în relatarea nașterii Sale: Isus a venit pe lume într-un grajd,
locul unde se nășteau animalele. A fost aşezat pe paie umede și, în loc de leagăn, a fost pus într-o iesle. Relatarea nu
amintește de vreo moașă, nici de alte persoane care să ajute la naștere. Fiul lui Dumnezeu, la întruparea Sa, S-a născut
la fel ca cei mai săraci dintre oameni.
Dar la ce fel de bogăție a renunțat de bunăvoie? E dificil de calificat slava tronului Său din ceruri; de cuantificat, cu
atât mai dificil. Dar aceeași glorie a fost prezentă și la nașterea Sa. Sărăcia nașterii descrisă de evanghelii contrastează
enorm cu slava îngerului Gabriel când îi dă vestea Mariei, cu splendoarea cerului care îi înconjoară pe păstori pe
dealurile Betleemului, cu măreția corului de îngeri care au cântat „slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte”, cu steaua
miraculoasă care i-a condus pe magii venind de la așa de mari depărtări și cu intervenția indiscutabilă a Duhului Sfânt,
nu doar în ce privește sarcina Mariei, ci în legătură cu toate manifestările Providenței divine care L-au ocrotit și
împiedicat uciderea Lui.
Bogățiile pe care le-a lăsat pentru atare sărăcie s-au manifestat odată cu unirea divinului cu umanul, în persoana lui
Isus. Divinitatea și umanitatea s-au unit pentru totdeauna într-o ipostază care îmbogățește specia umană. Ioan spune
despre întrupare: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14). Iar Pavel spune
despre Hristos, după învierea Sa: „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9).
Acceptarea divinității lui Isus are o profundă semnificație pentru experiența noastră spirituală. Sacrificiul Său capătă
o dimensiune specială. Și, de fiecare dată când medităm la lucrarea Sa, când ascultăm cuvintele Sale și când Îi acceptăm
făgăduințele, putem fi siguri că există în ceruri un Dumnezeu.
 Joi, 24 decembrie

SĂ MERGEM LA BETLEEM
După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer,
păstorii au zis unii către alţii: „Haidem să mergem până la Betleem
şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul.”
(Luca 2:15)

M omentul în care intră în scenă păstorii, acest al patrulea act al nașterii, este cel mai popular, cel mai grandios și
spectaculos: îngerul care aduce vestea, splendoarea cerului care îi înconjoară pe păstori, veștile bune, de mare
bucurie, prilejuite de nașterea Mântuitorului; corul de îngeri format din mulțimea de oaste cerească, intonând:
„Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2:14). Toată
splendoarea de lumină și cântec a cerului înstelat al acestei nopți contrastează cu apariția umilă, sărăcăcioasă și
simplă a păstorilor, clasa insignifiantă a ţăranilor, slujitori ai lui Dumnezeu. Ei își petreceau noaptea în preajma celor
trei coline care se află la 1 500 de metri de Betleem, păzindu-și turma, cu capetele acoperite de turbane negre, cu piei
de miel pe umeri, desculți sau încălțați cu niște sandale mizerabile, cu toiege de sicomor în mâini, așezați pe pietre
în jurul unui foc mare, făcând de pază cu rândul.
Aceste suflete simple și receptive, spontane și vesele, fără prejudecăți de clasă, fără mari pretenții intelectuale, fără
neliniști politice, au fost atât de impresionate de mesajul îngerilor, încât, fără să manifeste vreo urmă de suspiciune,
fără ezitare și cu entuziasm, au exclamat: „Să mergem până la Betleem!” Și, în grabă mare, păstorii au mers la staul,
unde i-au întâlnit pe Iosif și Maria, alături de Copil. Încântați, I S-au închinat. Întorcându-se la turme, au vestit tuturor
locuitorilor Betleemului ceea ce văzuseră și auziseră, stârnind admirația și uimirea celor care îi ascultau.
După Iosif și Maria, păstorii au fost primii martori ai nașterii Mântuitorului. Primii care au dus lumii vestea bună,
Evanghelia mântuirii pe care o primiseră de la îngerii din ceruri și ai căror martori fuseseră pe pământ. În scena nașterii,
ei sunt interpreții atitudinii fericite și sincere a oamenilor simpli și discreți care ieri, astăzi și întotdeauna, își manifestă
religiozitatea și își exprimă credința fără mari discuții teologice; ei îi reprezintă pe aceia care cred și urmează cu
entuziasm și bucurie Cuvântul Domnului.
Astăzi, avem nevoie să urmăm exemplul nobililor păstori, fiind martori ai măreției lui Isus și împărtășind-o vecinilor
noștri.
 Vineri, 25 decembrie

O CĂLĂTORIE LUNGĂ ÎN URMĂRIREA UNEI STELE

După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod,
iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim şi au întrebat:
„Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor?
Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui.”
(Matei 2:1-2)

A cești înțelepți din Răsărit erau filosofi. Ei aparțineau unei clase mari și influente, care cuprindea oameni de viță
nobilă și care deținea mare parte din bogăția și știința națiunii lor. Printre aceștia erau mulți care îi înșelau pe
cei creduli. Alții însă, care erau sinceri, studiau descoperirile lui Dumnezeu din natură și erau onorați pentru
integritatea și înțelepciunea lor. Un astfel de caracter aveau și înțelepții care au venit la Isus. [...] Magii au aflat cu
bucurie că venirea Sa era aproape și că lumea întreagă avea să fie plină de cunoașterea slavei Domnului” (Hristos,
Lumina lumii, p. 37).
Ellen White afirmă că Dumnezeu le-a descoperit înțelepților faptul că sosise momentul să Îl caute pe Prințul nou-
născut. Au văzut o stea care nu corespundea niciunei planete și niciunui alt astru cunoscut. Steaua s-a oprit pe cer
reținându-le cu insistență atenția și s-a transformat, în cele din urmă, în călăuza care le-a indicat drumul către Betleem.
Ea precizează că: „Pe lângă faptul că aveau steaua în fața lor ca un semn exterior, aveau și dovada lăuntrică din partea
Duhului Sfânt, care lucra asupra inimii lor și le insufla speranță” (Hristos, Lumina lumii, p. 38).
După o călătorie lungă, înțelepții au ajuns la destinație. Ce au găsit acolo? Aparent, totul era menit să îi
dezamăgească: steaua a dispărut când au intrat în Ierusalim. În oraș, niciun indiciu că s-ar fi născut un rege; la palat au
găsit un tiran în loc de Fiul lui Dumnezeu; scribii și cărturarii Legii, pe care i-au consultat, i-au tratat cu indiferență
pentru că erau străini, după care au fost conduși către o casă umilă. Ar fi putut considera că au toate motivele să se
îndoiască de această descoperire și că periplul lor s-a soldat cu un eșec. Dar niciun obstacol nu a putut să clatine credința
acestor înțelepți. Au intrat în casă, s-au plecat și s-au închinat Pruncului și și-au deschis comorile. I-au oferit aur, smirnă
și tămâie Celui pe care Îl căutaseră cu dragoste și Îl găsiseră cu bucurie.
Magii de la Răsărit îi reprezintă pe toți acei oameni iluștri, bogați sau puternici ai lumii, care depășesc cu o puternică
încredere în Dumnezeu prejudecățile naționaliste sau de clasă, care știu să renunțe la îndoielile ridicate de rațiune și
care, împotriva tuturor evidențelor, manifestă o credință simplă, dar hotărâtă.
Să Îl urmăm astăzi pe Isus acolo unde este voia Lui, și El ne va arăta drumul.
 Sâmbătă, 26 decembrie

AUTORITĂŢILE RELIGIOASE ÎL RESPING

A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului
şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul.
„În Betleemul din Iudeea”, i-au răspuns ei.
(Matei 2:4-5)

M ajoritatea preoților și cărturarilor pe care i-a consultat Irod erau reprezentanți ai religiei oficiale, interpreți
autorizați ai profeției mesianice și, bineînțeles, cunoscători ai profeției lui Mica despre locul nașterii lui Mesia.
Dar acești paznici ai sfintelor profeții și ai dreptei credințe nu au manifestat simpatie față de „intrușii” străini;
i-au ascultat cu o indiferență totală cum povesteau despre detaliile călătoriei și despre caracterul supranatural al
stelei care i-a călăuzit. Nu acordaseră credit nici mărturiei păstorilor din Betleem, despre care auziseră între timp,
considerând toate acestea ca fiind zvonuri și bârfeli ale unora avizi de senzațional. Nu au manifestat niciun interes
față de un eveniment atât de important, despre care se spunea că este nașterea și manifestarea Celui pe care Îl
așteptau, Mesia. Se ridică o întrebare: De ce?
Răspunsul este tulburător: „Dacă s-ar fi dat ascultare veștilor aduse de păstori și de magi, acest fapt i-ar fi pus pe
preoți și pe rabini în poziția cea mai de neinvidiat, dovedind falsitatea pretenției lor că sunt exponenții adevărului lui
Dumnezeu. Acești învățători erudiți n-au fost dispuși să se plece pentru a fi îndrumați de aceia pe care ei îi numeau
păgâni. Nu se putea, ziceau ei, ca Dumnezeu să-i fi dat pe ei la o parte și să comunice cu niște păstori inculți sau cu
neamuri necircumcise. Ei se hotărâră să-și arate disprețul pentru veștile care au agitat pe împăratul Irod și tot
Ierusalimul. Nu voiau nici măcar să meargă la Betleem, pentru a vedea dacă lucrurile erau astfel. Și i-au determinat pe
oameni să considere orice interes manifestat pentru Isus ca o agitație fanatică. De aici a început lepădarea lui Hristos
de către preoți și rabini. Din acest moment, îngâmfarea și încăpățânarea lor s-au transformat într-o ură înverșunată
împotriva Mântuitorului” (Hristos, Lumina lumii, p. 40).
În relatarea nașterii, preoții și cărturarii reprezintă orgoliul, invidia și prejudecățile de clasă care foarte frecvent
închid ușa luminii. Ei joacă rolul acelora care, și astăzi, își canalizează mai mult atenția asupra modului în care pot
„conserva” sistemul, religia oficială, decât asupra adevărului care le este revelat. Clasica paradigmă a claselor
privilegiate, care nu vor să renunțe la prestigiu și influență. Dramatic este că opoziția care s-a născut îi va fi dus la
macabrul paroxism al crucii.
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu suficientă sensibilitate ca să ascultăm și să acceptăm mesajele Sale pentru noi. El să
ne inspire să nu respingem lumina Sa.
 Duminică, 27 decembrie

PĂCĂLICIUL PĂCĂLIT
Atunci, Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare
şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos,
care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea
pe care o aflase întocmai de la magi.
(Matei 2:16)

R elatările îl introduc în scenă pe sinistrul personaj Irod, cu gătelile și cu fastul lui regesc. El reprezintă forța,
puterea, șmecheria, ambiția, cruzimea, perfidia și minciuna. Cea mai mare minciună prin care Pruncul Isus este
umilit este rostită de Irod. Cea mai mare contrazicere a renunțării, a modelului divin – uciderea pruncilor –
devine principala dovadă a istoriei nașterii. Irod este „răul” în psihodramă, care pierde, în cele din urmă. În timp ce
familia sfântă este de fiecare dată salvată, el devine păcăliciul păcălit.
Vestea sosirii magilor și povestea lor stranie a făcut înconjurul Ierusalimului, generând teamă și așteptare în rândul
mulțimii. Când a ajuns la urechile lui Irod, acesta s-a tulburat crezând că regele iudeilor despre care întrebaseră magii
ar fi putut fi un rival. Ascensiunea la tron îi fusese presărată de nenumărate crime. Și, edomit fiind, știa că va fi urât de
popor. Iar noul prinț evreu ar fi fost îndrituit să îi ia locul. Așa că a făcut un plan pentru uciderea Copilului. I-a tratat
curtenitor pe străini și a manifestat un interes fals, pretinzând că dorește să Îl cunoască pentru a I se închina, le-a arătat
drumul spre localitatea către care se îndreptau și le-a cerut ca, la întoarcere, să treacă pe la el și să îi confirme existența
Pruncului. Dar magii nu au repetat vizita. Informați de un înger despre planurile criminale ale lui Irod, s-au întors în
țara lor pe un alt drum. Irod s-a simțit păcălit. Furios, a decretat uciderea oricărui copil sub vârsta de doi ani, din
Betleem și împrejurimile sale. Iosif Flavius amintește despre infanticid, fără a-i menționa cauza, atestând că această
istorie plină de cruzime s-a întâmplat cu adevărat.
În istoria poporului lui Dumnezeu, sunt mulți cei care au plătit cu viața perfidia, ura, cruzimea și minciuna
autorităților publice. Au existat decrete de exterminare, prizonierat, eșafod și ruguri pe care au murit copiii credincioși
ai lui Dumnezeu. Dar acest sânge vărsat a adus un rod abundent de noi convertiți. În cele din urmă, păcălicii sunt
păcăliți. Iar în perspectiva eternității, cele care prevalează sunt cauza lui Dumnezeu și providența divină.
Totuși există în ceruri un Dumnezeu… care i-a ocrotit pe Iosif, pe Maria și pe Copilul Isus. Și în același mod îi va ocroti
și pe copiii Săi, spre a nu fi distruși de cei nevrednici.
 Luni, 28 decembrie

DRAMA NAŞTERII NU S-A TERMINAT

Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise
pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.
(1 Corinteni 10:11)

D rama nașterii nu s-a terminat. Printr-o consecvență a inimii omenești, aceste atitudini, reprezentări, scenarii
sunt un exemplu care se repetă și astăzi, în alte circumstanțe, în viețile a milioane de persoane. În ce fel? Nu mă
refer la reluarea lor în cadrul dramatizărilor sau al ieslei instalată odată cu apropierea Crăciunului, ci la reacțiile,
căutările, respingerile și disconfortul pe care le simţim și astăzi în relație cu Pruncul Dumnezeu din Betleem. La fel
ca altădată, există și azi:
1. Marii umile, resemnate, dispuse să sufere oprobriul, lipsa de înțelegere și afrontul, pentru cauza lui Hristos. Marii
care, la fel ca Maria din Nazaret, acceptă misiunea pe care le-a propus-o Dumnezeu.
2. Oameni ca Iosif, cu conștiință, care dau dovadă de credincioșie și supunere, dispuşi să accepte revelațiile lui
Dumnezeu care îşi pun în discuție îndoielile, fac front comun cu Domnul, crezând și păstrând în tăcere, cu
devotament, misterele întrupării.
3. Oameni simpli, ca păstorii, fără prejudecăți, acceptă vestea îngerilor, I se închină cu bucurie, Îl proclamă cu
entuziasm, Îl adoră și Îi slujesc cu inimă curată.
4. Oameni educați, ca magii, a căror credință este de nezdruncinat. Siguri de revelația divină, sunt dispuși să meargă
până la capăt în ciuda obstacolelor. Ei se pleacă înaintea lui Isus, I se închină și Îi aduc ofrande cu generozitate.
Fără îndoială că și astăzi există:
1. Oameni ca locuitorii Betleemului, prea ocupați și absorbiți de îndatoriri și griji cotidiene, ca să Îi mai ofere și lui Isus
atenția sau iubirea pe care El le așteaptă.
2. Intelectuali și cunoscători, ca preoții și cărturarii, îmbibați de știința lor, mândri de privilegiile lor, dispuși să apere
mai degrabă ceea ce le oferă pozițiile de cinste decât să apere adevărul, incapabili să înțeleagă și să le pese de
credința simplă a altora.
3. Irozi ipocriți, care acționează contrar cu ceea ce spun. Cruzi și perfizi, care fac uz de putere numai pentru a împiedica
venirea Mântuitorului și proclamarea venirii Lui.
Scena nașterii se repetă în marele teatru al lumii. Noi cu cine ne identificăm?
 Marți, 29 decembrie

DE LA CREAŢIUNE LA MÂNTUIRE
Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!
(Psalmii 90:12)

Î n aceste ultime zile ale anului, este bine să medităm la semnificația biblică a timpului. Astfel vom putea privi în
urmă și înainte cu înțelepciune și vom putea crea prezentul și viitorul. John Ruskin, scriitor, critic de artă și filozof
englez, le spunea studenților săi că „fiecare zi este ca o viață în miniatură. Cine știe să trăiască în fiecare zi așa cum
își dorește să arate viața lui va fi cel mai fericit.”
În accepțiunea biblică a timpului, Creațiunea este începutul temporal al lucrurilor. Reiese că ceea ce nu începe odată
cu lucrurile create, odată cu timpul, aparține ordinii eternității. Astfel este Cuvântul, care exista deja cu Dumnezeu
atunci când au fost create toate lucrurile.
Dumnezeu îi spune lui Adam: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:18). Așadar, păcatul a
dat timpului o dimensiune dramatică, moartea, care este procesul invers creațiunii, degradarea către aneantizare.
Odată cu moartea, timpul se oprește, existența conștientă dispare. Dar, în economia păcatului, timpul este și
îmbătrânire, o pierdere treptată a vitalității, care culminează cu moartea. Se poate afirma, așadar, la scară individuală,
că timpul este tiranul care ne duce de la leagăn la mormânt.
Creatorul intervine pentru a da timpului o nouă dimensiune. Dumnezeu transformă timpul, în mod iremediabil
alterat, în timp de răscumpărare, în istoria mântuirii, în manifestare a harului Său salvator: „Căci harul lui Dumnezeu,
care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat” (Tit 2:11). Însuși Dumnezeu S-a întrupat, S-a supus tiraniei
timpului, S-a făcut muritor pentru a ne elibera de păcat, pentru a birui moartea și a ne oferi veșnicia.
Între dimensiunea dramatică a timpului și cea salvatoare, Biblia vorbește despre timpul făgăduinței, timpul de
așteptare mesianică, timpul de speranță, pentru Israel și pentru biserică: „Și ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu
poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi
arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2:12-13). Această așteptare adaugă o
dimensiune suplimentară: timpul de pregătire, de pocăință și de convertire, timpul mântuirii personale. „Iată că acum
este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2). Timpul unei oportunități unice pe care trebuie
să o luăm în mod serios în considerare: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii”
(Evrei 3:15).
Să ne ajute Domnul astăzi să ne administrăm bine viața.
 Miercuri, 30 decembrie

ŞI TIMPUL NU VA MAI FI
Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ
şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor,
care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el,
marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă.
(Apocalipsa 10:5-6)

E xistă trei dimensiuni importante ale timpului, care ne privesc în mod deosebit pe noi, creștinii. În primul rând,
timpul pus deoparte ca sfânt, binecuvântat, de odihnă, timpul de păzit: Sabatul, pus deoparte de Creator pentru
ca omenirea să se apropie în mod periodic de El, să I se închine. Timp care să stea, între oameni și Dumnezeu, ca
un semn al sfințirii. Din moment ce astăzi ziua de odihnă păzită este duminica, Sabatul a devenit un semn distinctiv
al celor ce continuă să îi respecte caracterul irevocabil, de memorial al actului creator și de legătură sfințitoare a
credinciosului, dobândind pentru acesta o indiscutabilă valoare apologetică și de identificare.
Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, se vorbește despre timpul sfârșitului sau despre un timp escatologic. Este
timpul judecății de cercetare, al împlinirii tuturor lucrurilor, timpul în care se vor manifesta semne spectaculoase și
care va lua sfârșit odată cu revenirea Domnului în această lume. Pentru Biserica Adventistă, este un timp de acțiune, de
urgentă proclamare a mesajului. Pavel se adresează bisericii: „Cu atât mai mult cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm:
este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut”
(Romani 13:11). Timpul care ne rămâne este scurt; semnele sfârșitului se grăbesc vertiginos, iar predicarea Evangheliei
în toată lumea nu este încă realizată. De câte ori va mai bate încă orologiul lui Dumnezeu înainte de a se opri pentru
totdeauna?
Îngerul din Apocalipsa ne vestește că timpul creației s-a consumat, că paranteza deschisă la veșnicie se închide.
Timpul de har și de mântuire ia sfârșit, marea zi a Dumnezeului Atotputernic a sosit; este sfârșitul istoriei, al făgăduinței
și al așteptării, este sfârșitul morții, este viața veșnică. Cei răscumpărați sunt deja la marea de cristal; totul reintră în
dimensiunea incomensurabilă a eternității. Pentru că timpul măsurabil, krônos, și timpul oportunității, kairós, nu vor
mai fi…
Să acceptăm astăzi planul lui Dumnezeu pentru viața noastră. Mâine ar putea fi prea târziu.
 Joi, 31 decembrie

MAI LASĂ-L ŞI ANUL ACESTA!

„Doamne”, i-a răspuns vierul, „mai lasă-l şi anul acesta;
am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină.
Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.”
(Luca 13:8-9)

G eorges Steveny și Jean Zurcher au fost doi lucrători importanți din Diviziunea Euro-Africa, pe care i-am stimat și
admirat. Ambii au condus Seminarul Adventist din Collonges (Franța), ambii au fost secretari generali al
Diviziunii, ambii au fost teologi reputați, autori ai mai multor volume, profund convinși de mesajul adventist și
apărători determinați ai doctrinei noastre. Am avut o relație de sinceră prietenie și recunoștință cu acești doi pastori.
În vara anului 2000, Georges Steveny, care fusese diagnosticat cu o boală incurabilă, mi-a spus: „Sfârșitul brusc al
tuturor activităților mele a venit ca picat din cer, complet neașteptat. Mărturisesc că asta mi-a făcut cel mai mult rău.
Dar nimic nu mai contează dacă rămâne intactă comuniunea cu Dumnezeu. Soția mea și cu mine ne agățăm de ea,
știind atât: copiii lui Dumnezeu, în necazurile lor, nu sunt fără apărare” (Isaia 63:9). Domnul i-a prelungit viața cu
patru ani.
Cât despre Zurcher, ne-a transmis, în 2001: „În ce mă privește, mă văd nevoit să îmi încetez activitățile de cercetător
și de autor. În câteva zile mă voi interna la spitalul din Lausanne (Elveția) pentru a fi operat la ficat. Mi se va scoate o
tumoare canceroasă. Domnul, în bunătatea Lui, va face ca toate lucrurile să contribuie la vindecarea mea. Îi cer să se
îndure să Îl mai pot sluji încă o vreme.” Și Domnul i-a dat încă doi ani de viață.
Timpul vieții copiilor lui Dumnezeu este administrat de Dumnezeu Însuși. Smochinului din parabolă i-a mai dat un
an. Anul de har prelungit a fost un timp providențial, pentru că vierul și-a luat angajamentul de a-și înmulți eforturile,
așa încât pomul să poată face rod. Parabola vorbește despre mijlocire, ajutor, sprijin eficace, daruri noi și noi
oportunități. La începutul unui nou an, putem primi mesajul parabolei drept făgăduință și milă dumnezeiască.
Să asociem planurile și proiectele noastre pentru noul an cu îndurarea și Providența divină. Să începem noul an cu
încrederea absolută pe care au avut-o prietenii mei, Georges și Jean, când au aflat că timpul care le mai rămăsese era
scurt.
Există în ceruri un Dumnezeu care cunoaște traiectoria timpului vieții noastre. Să trăim astăzi și mâine așa încât
viața noastră să aducă onoare Numelui Său.