Devotional

Carlos Puyol Buil
„
Dumnezeu ar este un
în ceruri”
Pantelimon 2019
Devotional 2020.indd 1 9/17/2019 9:24:51 AM

© 2019 – Editura Viaţă şi Sănătate, Pantelimon, România
Toate drepturile rezervate.
Traducere: Larisa Marcu

Redactare: Livia Mihai
Tehnoredactare: Irina Toncu
Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prin

reţeaua sa naţională de librării.
www.solascriptura.ro/librarii
Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare:

Editura Viaţă şi Sănătate
Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34
Fax: 021 323 00 40
comenzi@viatasisanatate.ro
www.viatasisanatate.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PUYOL BUIL, CARLOS
Dar este un Dumnezeu în ceruri / Carlos Puyol Buil ;
trad.: Larisa Marcu. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2019
ISBN 978-606-911-711-8
I. Marcu, Larisa (trad.)
2

Introducere
S ă compar experiențele altora cu ale mele; să asociez viața altora cu a mea; să scot la
iveală experiențe al căror spectator invizibil sau al căror martor privilegiat am fost;
să fac cunoscute situații pe care le-am citit în presa cotidiană, cele pe care le-am studiat
sau care mi-au fost povestite; să aduc laolaltă acest ansamblu de mici fapte reale ca pe
minuscule pietricele multicolore ce compun marele mozaic al vieții; să coordonez toate
aceste străluciri colorate și texturi diverse care constituie războiul și urzeala pe care se
ţese minunatul covor al experienței; să amestec totul ca un alchimist al existenței, într-o
mărturie personală, dar și colectivă – iată scopul meu pe măsură ce redactez aceste gân-
duri pentru meditație zilnică.
Tema comună care sintetizează și amplifică fiecare povestire, care le leagă una de alta ca
zalele aceluiași lanţ, scoțând în evidenţă o realitate inevitabilă, un adevăr indiscutabil, deși
paradoxal și adesea neînțeles, care planează asupra lumii noastre degradate, secătuită de atâ-
tea nenorociri și tragedii, este Providența. Ea este realitatea spirituală în jurul căreia orbitează
toate evenimentele, toate experiențele umane, microistoria fiecăruia dintre noi și istoria în-
tregii omeniri. Providența, Dumnezeu la cârma lumii noastre, recentrând, reorientând, co-
rectând direcția pe care noi, oamenii, i-am indus-o. Dumnezeu va fi, în cele din urmă, vocea
ultimă, omega conștiinței latente a istoriei, marele Judecător, Suveranul și Domnul destinelor
acestei lumi, al tuturor faptelor de eroism, al pasiunilor, reușitelor și eșecurilor, al tragediilor,
luminilor și umbrelor, al binelui și răului, al îngerilor și al oamenilor.
Providența, Emanuel, Dumnezeu cu noi, este făgăduință și speranță, îndurare și drep-
tate, îndreptățire și credință. Este istoria mântuirii, revelație, profeție și pact. Este har, ale-
gere, predestinare și vocație. Răscumpărare, înviere, slăvire și viață veșnică. Dumnezeu
aici, acum și întotdeauna. Este curcubeul legământului sigilat după furtunile vieții, este
norul care ne protejează ziua și stâlpul de foc care ne luminează noaptea. Este apa vieții
care țâșnește din stânca Horebului pentru cei însetați și Pâinea vieții care coboară din cer
pentru cei înfometați. Este ploaia timpurie și târzie. Este Paștele și Cincizecimea, crucea și
coroana. Este a doua venire a Domnului, un cer nou și un pământ nou.
Este Providența pe care profetul Daniel a mărturisit-o și a afirmat-o în fața rege-
lui Nebucadnețar al Babilonului, formulând termenii unei adevărate filosofii a istoriei:
„Dar este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele (...). Ale Lui sunt înțelepciunea
și puterea. El schimbă vremurile și împrejurările; El răstoarnă și pune pe împărați; El dă
înțelepciune înțelepților și pricepere celor pricepuți! El descoperă ce este adânc și as-
cuns; El știe ce este în întuneric și la El locuiește lumina. (...) El face cunoscut împăratului
Nebucadnețar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (Daniel 2:20-22,28, passim).
Evenimentele, circumstanțele, probabilitățile vieții pot părea incontrolabile, iremediabi-
le, atroce, disperate, „dar este în ceruri un Dumnezeu”. Sensul gramatical, sensul teolo-
gic esențial, profunda valoare spirituală, aplicația sa universală fac din această propoziție,
atât în ce privește experiențele personale, cât și marile evenimente ale istoriei, chintesența
credinței creștine, rezumatul sau sinteza cea mai reușită a marelui mister al Providenței.
Această expresie emfatică va fi, așadar, cuvântul de ordine al meditației matinale de față.
Fie ca ea să devină pentru toți sursă de inspirație!

IANUARIE
„Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.”
(Psalmii 23:1)

Miercuri, 1 ianuarie
O PAGINĂ ALBĂ
Încredințează-ți soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, și El va lucra!
(Psalmii 37:5)
C e să aibă de spus o pagină albă din moment ce pe ea nu s-a scris nimic? Ar

putea sugera sau insinua o grămadă de lucruri, totuși… O pagină albă este
imaculată, curată, fără ștersături și pete. Este simbolul noului. Spațiul unde pot lua
naștere proiecte, se pot trasa itinerare, se pot determina acțiuni viitoare. În opera
sa Lecția unui poet, Rabindranath Tagore scria: „Multe pagini sunt deja scrise în
cartea ta. Unele sunt triste, altele vesele, unele sunt ordonate și clare, altele sunt
ciorne murdare. Totuși, o pagină este albă, cea pe care o vei scrie azi. Nu îți rămâne
decât să o umpli. Gândește-te și fă în așa fel încât această pagină să fie cea mai fru-
moasă, cea mai sinceră, cea mai înțeleaptă. În fiecare dimineață, când te trezești,
amintește-ți că ai de umplut cea mai bună dintre pagini, cea care va exprima cel
mai bine mesajul cărții pe care o lași în urma ta, căci ești pe cale să îți scrii propria
viață. Gândește-te că cea mai frumoasă pagină abia acum urmează să fie scrisă.”
La începutul unui nou an, o pagină albă oferă ocazia unui nou început, ocazia
de a depăși eșecurile. Pentru unii, este momentul resuscitării, aidoma fiului văduvei
din Nain, căruia Isus îi poruncește: „Tinere, scoală-te, îți spun!” (Luca 7:14). Și nouă,
creștinilor, Anul Nou ne lansează o provocare. Suntem chemați să trasăm direcția
bisericii, într-o mare de confuzie și de vânturi puternice. Astăzi, când trebuie să în-
fruntăm farmecele unei lumi care devorează conștiințe, când nu avem timp suficient
ca să ne îndeplinim misiunea, Dumnezeu ne dă ocazia providențială de a scrie cea
mai frumoasă, cea mai bună dintre paginile existenței noastre.
Pagina albă vine și cu tentaţia de a accepta compromisuri. La sosirea în Babilon,
Daniel, deportat, separat de părinți, ales să rămână la curtea Babilonului și cunos-
când pericolul la care era expus în acel mediu corupt, ia o decizie importantă pe care
o scrie pe noua pagină din viața lui: „Daniel s-a hotărât să nu se spurce” (Daniel 1:8).
Hotărăște-te să nu te lași contaminat de influențe rele pe parcursul acestui an.
Permite Cerului să te folosească în calitate de martor al faptului că este în ceruri un
Dumnezeu...

Joi, 2 ianuarie
ESTE TIMPUL SĂ ÎNŢELEGEM PROFEŢIILE

Tu însă, Daniele, ține ascunse aceste cuvinte și pecetluiește cartea
până la vremea sfârșitului. Atunci, mulți o vor citi și cunoștința va crește.
(Daniel 12:4)
C u câțiva ani în urmă, discuțiile despre sfârșitul lumii erau aproape în mod
exclusiv legate de sfera religioasă. Predicile despre viitor ale conducătorilor
spirituali aveau un ton care părea prea catastrofic, dezastruos sau negativist în
comparație cu discursul progresist și avangardist al sferelor științifice ale societății.
Zilele acestea, mai degrabă cei preocupați de mediu, ecologiștii și cercetătorii sunt
în mod serios îngrijorați de schimbările climatice și de încălzirea globală răspun-
zătoare de uraganele și cutremurele din ce în ce mai dese și agresive pe care le
suportăm. Se mai adaugă crizele economice care asfixiază anumite părți ale lumii,
antrenând în mecanismul lor revolte sociale. Trăim timpuri de profundă instabi-
litate socială, un scenariu „de strâmtorare printre neamuri” prezis în Biblie și care
precedă întoarcerea lui Isus în lumea aceasta (Luca 21:25).
Expresia „timpul sfârșitului”, precum și alte formulări cu sens asemănător, apare
de nouă ori în cartea profetului Daniel. Pe de altă parte, toate ciclurile profetice cu
care are legătură se desfășoară de-a lungul unor evenimente care au loc la sfârșitul
istoriei. Până în secolul al XVIII-lea, partea din această carte care avea legătură cu
evenimentele finale era considerată ca fiind ocultă, secretă, de neînțeles. Dar în se-
colul al XIX-lea, împlinirea profeției fiind aproape, cartea trebuia studiată pentru
a-i descoperi secretele atât de bine păzite. Astfel au înțeles și au acționat pionierii
bisericii noastre. Ellen White scria: „Pe măsură ce ne apropiem de încheierea istoriei
lumii, proorociile lui Daniel cer o atenție deosebită, deoarece se referă chiar la tim-
pul în care trăim” (Profeți și regi, p. 350).
Mesajul cărții lui Daniel, această providență descoperită special pentru poporul
lui Dumnezeu din timpul sfârșitului, ne arată drumul pe care trebuie să mergem și
mesajul judecății pe care trebuie să îl predicăm. Naște în noi credința și încrederea
în conducerea profetică a lui Dumnezeu. Ne vestește marea întâlnire cu Mântuitorul
nostru și ne pregătește pentru ea. Ne amintește că există în ceruri un Dumnezeu,
invitându-ne să fim atenți la orologiul profetic, care ne anunţă că a sosit timpul să
studiem profețiile ce vestesc soarta omenirii.
Astăzi este momentul ideal pentru a ne ridica privirile și a observa cu atenție
cum se împlinesc profețiile care anunță întoarcerea lui Isus în lumea noastră.

Vineri, 3 ianuarie
ISTORIA ESTE ÎN MÂINILE LUI

În anul întâi al lui Belșațar, împăratul Babilonului, Daniel a visat
un vis și a avut vedenii în mintea lui pe când era în pat.
În urmă a scris visul și a istorisit lucrurile de căpetenie.
(Daniel 7:1)
S tudiul cărților Daniel și Apocalipsa este foarte atrăgător pentru cititorul dor-
nic să le descopere conținutul. Relatările pline de culoare locală, revelând con-
textul cultural în care au fost scrise, împlinirea istorică a impresionantelor ima-
gini profetice și a cronogramelor lor, simbolismul unic al viziunilor Apocalipsei,
semnificația criptografică a numerelor, a fiarelor, descrierea amănunțită a eveni-
mentelor finale, toate au o logică și se succed în mod fascinant.
Unul din domeniile în care înțelegerea și interpretarea literaturii apocaliptice a
progresat cel mai mult este analiza literară. Descoperirea structurii literare a acestor
două cărți, mai ales a cărții lui Daniel, al cărei plan este elaborat cu minuțiozitate, a
dezvăluit secretele autorului ei și ceea ce a dorit să transmită atunci când le-a scris.
Mai exact, în schema literară repetitivă, aplicată atât relatărilor din primele șase ca-
pitole, cât și celor patru viziuni profetice pe care le prezintă, se poate descoperi o
cheie fundamentală a interpretării.
Care e mesajul? Că Dumnezeu cunoaște finalitatea lumii noastre. Trecând prin
toate luptele pentru putere care au marcat omenirea, istoria și-a urmat cursul care
îi fusese revelat profetului Daniel. Nu o singură dată, un suveran, sau un coman-
dant sau un guvernator a avut pretenția de a schimba scenariul profetic prin acțiuni
nesăbuite, cum ar fi declanșarea unui război. Și cu toate acestea, odată cu trecerea
timpului, s-a păstrat tendința de a urmări traiectoria stabilită de profeția biblică.
Ideea principală a fiecărei relatări sau viziuni este victoria finală a adevărului
și a copiilor lui Dumnezeu. Există totuși un Dumnezeu în cer… care acționează
în spatele cortinei. Nu există nimeni care să fie deasupra autorității Sale. Părintele
domnitor, în providența Sa, are ultimul cuvânt: face judecata și rostește sentința.
Nimic din această carte nu e la voia întâmplării. Dumnezeu domnește. Istoria se află
în mâinile Sale divine.
Amintiți-vă, pe parcursul vieții voastre, acest adevăr. Nu permiteți problemelor
lumii josnice să vă umbrească înțelegerea și nici să vă împiedice să meditați la mare-
le adevăr al mesajului profetic al Bibliei: Dumnezeu știe încotro se îndreaptă lumea.
Încredeți-vă în El. Triumful dragostei Lui vă așteaptă.
Soarele apune: B 16:47, CT 16:38, IS 16:31, MS 16:46, SM 16:48, DJ 16:57, AR 17:00 7

Sâmbătă, 4 ianuarie
DUMNEZEU ESTE JUDECĂTORUL MEU

Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au așezat niște scaune de domnie.
Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. (...) Un râu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui.
Mii de mii de slujitori Îi slujeau și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui.
S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile.
(Daniel 7:9-10)
V -a fost vreodată frică atunci când v-ați gândit la judecata lui Dumnezeu? Re-
alitatea este că nu e ușor de înțeles conceptul biblic de judecată. De obicei ne
gândim la el ca la un lucru negativ, deși acest element nu ar trebui să corespundă
unui lucru negativ din moment ce este legat de acțiunile Tatălui ceresc. Dimpo-
trivă, trebuie susținut de scopuri sfinte, drepte și bune, aidoma caracterului lui
Dumnezeu revelat în Sfintele Scripturi.
Pe tot parcursul cărții lui Daniel reapare tema judecății. Numele autorului, Dani-
el, înseamnă „Judecătorul meu este Dumnezeu”. Dumnezeu intervine în rezolvarea
finală a fiecărei crize prin care trec protagonistul cărții și prietenii lui și la fel se în-
tâmplă în evenimentele finale din fiecare viziune profetică, printr-un act care îi ab-
solvă pe copiii Săi și prin care dă o sentință împotriva dușmanilor lor. Fiecare capitol
din cartea lui Daniel conține cel puțin o trimitere la tema judecății. Printre diversele
scene în care apare o judecată, se numără, de exemplu, și cea a falsei și adevăratei
filosofii a educației, care îi diferențiază pe studenții evrei de restul tinerilor. Ce îi
face pe ei mai inteligenți, remarcabili printre atâția alții din aceeași școală? Apare
aici ideea că este vorba despre un regim alimentar sănătos față de unul nesănătos.
Caldeenii credeau că alimentația lor este cea mai bună. Însă Daniel și prietenii lui
decid să aibă un alt stil de viață, care să le permită să profite de educația care le este
oferită. Tema judecății reiese și din evaluarea împărățiilor acestei lumi trecătoare
și fragile, față de Împărăția lui Dumnezeu, solidă și veșnică, sau din respectul față
de falsa ori adevărata închinare, din comportamentul plin de pretenții și orgolii al
împăratului Nebucadnețar, ca și, printre altele, din relatarea sacrilegiului făcut de
împăratul Belșațar.
Deznodământul istoriei omenirii și al copiilor lui Dumnezeu este determinat
de Providența divină: printr-o judecată, voința suverană pronunță ultimul cuvânt și
pune capăt istoriei.
Totuși există un Dumnezeu în cer… și El este adevăratul Judecător al faptelor
noastre. Nu avem motive să ne temem de judecată odată ce, prin natura Lui, El este
îndurător.
8 Soarele apune: B 16:48, CT 16:39, IS 16:32, MS 16:47, SM 16:49, DJ 16:58, AR 17:01

Duminică, 5 ianuarie
DUMNEZEU ŢESE IŢELE ISTORIEI

El schimbă vremurile și împrejurările; El răstoarnă și pune pe împărați;
El dă înțelepciune înțelepților și pricepere celor pricepuți!
(Daniel 2:21)
N u o dată mi-a fost dat să aud credincioși care se îndoiau de faptul că Dumne-
zeu este Cel care ține, cu adevărat, frâiele acestei lumi. Ellen White declară:
„În analele istoriei omenirii, dezvoltarea națiunilor, creșterea și prăbușirea impe-
riilor apar ca dependente de voința și bravura omului. Modelarea evenimentelor
pare a fi, într-o mare măsură, determinată de puterea, ambiția sau capriciile sale.
În Cuvântul lui Dumnezeu însă, perdeaua este dată la o parte și putem să pri-
vim cum, în toate acțiunile și conflictele de interese, putere și pasiune omenească,
uneltele Celui Preamilostiv lucrează în tăcere și cu răbdare și duc la îndeplinire
planurile Sale, după voia Sa. Biblia descoperă adevărata filozofie a istoriei. (...)
Puterea exercitată de fiecare cârmuitor de pe pământ este oferită de Cer și succe-
sul său depinde de modul în care va folosi puterea ce i-a fost încredințată. (...) A
recunoaște lucrarea acestor principii în manifestarea puterii care „răstoarnă și îi
pune pe împărați” înseamnă să înțelegi filosofia istoriei” (Educație, cap. „Istoria și
profeția”).
Așadar, Dumnezeul Bibliei este atât de direct legat de lucrarea Lui, încât nu pu-
tem trece în revistă istoria omenirii fără a realiza un rezumat al acțiunii Providenței
însăși. Nimic nu este atât de bine stabilit ca sfârșitul providențial către care lumea se
îndreaptă. Filosofia providențialistă a istoriei ne învață că tot ce ține de faptele omu-
lui are un sfârșit, că Dumnezeu conduce istoria și că are un obiectiv stabilit. În Biblie
ne stă la dispoziție o dare de seamă asupra planurilor divine, nimic altceva decât
relatarea cronologică a faptelor lui Dumnezeu pe pământ, care conduc către actul
răscumpărător al încarnării și culminează cu instaurarea Împărăției Sale.
Acest sens ascuns al istoriei ne permite să descoperim, plini de speranță, că,
în ciuda felului greșit în care oamenii se folosesc de libertate și de ocaziile pe care
Dumnezeu li le oferă, Tatăl ceresc Se află la cârma acestei nave și face din fiecare
ființă omenească creată după chipul Său obiectul grijii, dragostei și providenței Sale.
Astăzi, vă invit să recunoașteți că există în ceruri un Dumnezeu care controlează
această planetă. Promisiunile Lui sunt sigure. Luați decizia de a-I rămâne fideli.

Luni, 6 ianuarie
DAR ESTE ÎN CERURI UN DUMNEZEU

Daniel a răspuns înaintea împăratului și a zis: „Ce cere împăratul este o taină pe
care înțelepții, cititorii în stele, vrăjitorii și ghicitorii nu sunt în stare s-o descopere
împăratului. Dar este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele și care face
cunoscut împăratului Nebucadnețar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă.
Iată visul tău și vedeniile pe care le-ai avut în patul tău.”
(Daniel 2:27-28)
A m dat uneori dovadă de nesiguranță în ce privește înțelegerea circumstanțelor

vieții mele care erau îngăduite de Providență. Ca să spun drept, deși eram
perplex în adâncul sufletului și nu îmi manifestam lupta interioară, în dialogul
meu cu Dumnezeu mă identificam, fără să îmi dau seama, cu opoziția pertinentă
a lui Moise față de porunca Domnului: „Tu nu vei trece Iordanul acesta!” (Deute-
ronomul 3:27). Însă un slujitor al Domnului știe că nu există circumstanțe bune
sau rele, nici întâmplare, nici ghinion sau noroc, din moment ce viața lui este în
mâinile Celui pe care Îl slujește, care îi cunoaște pașii, îl călăuzește și îi controlează
atât prezentul, cât și viitorul. Este motivul pentru care am pregătit o meditație
bună de prezentat nu doar pentru frați, ci şi pentru mine însumi. Să nu vă mire
dacă din punct de vedere omiletic cele mai bune predici sunt uneori cele pe care
predicatorul le face pentru el însuși. Așa a luat naștere culegerea de meditații Dar
este în ceruri un Dumnezeu.
Această propoziție sintetizează mesajul implicit al întregii cărți a lui Daniel. Ea
constituie unul dintre adevărurile experienței creștine și oferă un răspuns potrivit
incertitudinii mele. Din analiza gramaticală reiese că avem două propoziții coor-
donate prin conjuncția adversativă „dar”. În propoziția principală se poate petrece
orice împrejurare, eventualitate sau tragedie a vieții cotidiene sau a istoriei, cu sorții
ei de izbândă sau eșec și cu încărcătura ei de neliniște, neputință, nesiguranță, ca
și de orgoliu, vanitate și autosuficiență. Conjuncția adversativă „dar” marchează în
acest caz contrastul cu propoziția principală, arătând că propoziția secundară, „este
în ceruri un Dumnezeu” , de care este legată, împiedică, se opune sau atenuează
conținutul propoziției principale: „Da, este adevărat, ceea ce mi se întâmplă este te-
ribil, de neînțeles, ireparabil, pare fără rezolvare… Dar este în ceruri un Dumnezeu.”
A doua parte a frazei, propoziția legată de cea principală prin conjuncția „dar”, este
Dumnezeu și providența Sa. Mesajul de speranță al cărții lui Daniel este rezumat
într-o singură propoziție scurtă.
Trăiți cu siguranța că este în ceruri un Dumnezeu… pentru a scăpa de îndoieli,
neliniști și tulburări.
10

Marți, 7 ianuarie
DE CE AM NEVOIE
PENTRU A CREDE CĂ EL EXISTĂ?
Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie
de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.
(Evrei 11:6)
Î n timpul anilor de după război, studenții Seminarului Adventist din Madrid se

aprovizionau cu Biblii și literatură religioasă prin librăria clandestină a unei bi-
serici evanghelice. Pastorul era german și își împărțea timpul între slujire și con-
sulatul țării sale la Madrid. Într-o zi, mi-a vorbit despre o carte foarte interesantă
numită Spre Dumnezeu prin știință. Am cumpărat-o, sperând să găsesc în ea do-
vezi științifice ale existenței lui Dumnezeu. Însă am fost cu adevărat dezamăgit.
Nu conținea niciuna, cercetătorii creștini nu reușiseră să demonstreze nimic, deși
există mii de dovezi! De fapt, cincizeci de ani mai târziu, indiciile științei au dus
la concluzia că macrouniversul (cel infinit de mare) și microuniversul (cel infinit
de mic) sunt rezultatul unui proiect. În cartea sa Știința Îl descoperă pe Dumnezeu,
Ariel A. Roth adresează cercetătorilor întrebarea: „Cum este posibil ca această
proiectare inteligentă a naturii să fie rezultatul întâmplării și nu opera unui mare
Artist, Dumnezeul creator al Bibliei?”
Căldura și lumina care ne vin de la soare, formarea carbonului în moleculele
organice ale ființelor vii, aerul pe care îl respirăm, toate puse în concordanță pentru
ca viața să fie posibilă pe planeta noastră sunt probe indiscutabile că universul a
fost creat pentru binele nostru, pentru om, așa cum învață Geneza. Da, există un
Dumnezeu în ceruri!
Până când, însă, vom avea nevoie de dovezi pentru a crede în prezența Tatălui
ceresc? De ce fel de mărturie avem nevoie pentru a crede că există în ceruri un
Dumnezeu? Cu siguranță că tânărul Daniel a fost confruntat cu astfel de întrebări
pe parcursul anilor de studii în școlile caldeene. A fost nevoit să îi asculte mai mult
decât o dată pe profesori și savanți negând principiile biblice pe care le învățase încă
din copilărie. Cu toate acestea, știa în cine crede. Nu avea nicio îndoială că există un
Dumnezeu în cer care veghează asupra căii lui în aceste ținuturi îndepărtate. Loiali-
tatea față de Dumnezeu și studiul consacrat l-au pregătit pentru a deveni unul dintre
cei mai importanți profeți ai Vechiului Testament.
Astăzi, Tatăl ceresc dorește să vă descopere un aspect al dragostei Lui. Puneți-vă
inima la dispoziție pentru a-l descoperi și pentru a recunoaște că există un Dumne-
zeu în ceruri! Și EL vă va răsplăti.
11

UNDE VA STA ÎNGERUL?

Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și unde voi fugi departe de Fața Ta?
Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în Locuința morților,
iată-Te și acolo. Dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea
mării, și acolo mâna Ta mă va călăuzi și dreapta Ta mă va apuca.
(Psalmii 139:7-10)
C harles, tatăl pastorului Pierre Winandi, a fost un evanghelist care a lucrat

cu succes în Paris. Cu ocazia absolvirii mele, în 1964, el a fost invitat să ne
vorbească. S-a întâlnit cu absolvenții de mai multe ori și ne-a povestit o istorisire
interesantă. Când el și soția lui plecau de acasă pentru a ține conferințe, prevăzând
că întâlnirile vor dura până târziu, îl lăsau pe băiețelul lor dormind. Îl asigurau că
Îngerul Domnului rămâne alături de el pentru a-l păzi cât timp ei lipsesc. Copilul
se obișnuise și, de obicei, adormea repede. Dar într-o zi, văzând că mama lui îi
lăsase hăinuțele pe singurul scaun din dormitor, i-a cerut foarte serios: „Mamă, ia
hainele de pe scaun, că îngerul unde o să stea?” Pentru Pierre, prezența Domnului
în camera lui era cât se poate de reală.
Pastorul Stanley Folkenberg mi-a povestit că un pastor foarte în vârstă, la pensie,
un prieten de familie, dormea uneori noaptea acasă la el. Înainte de a se culca, acest
frate avea obiceiul de a se așeza pe marginea patului și de a petrece un timp conside-
rabil stând de vorbă cu Dumnezeu. Îi povestea, așa cum i-ar fi povestit soției lui, cele
petrecute în timpul zilei și Îi cerea ajutorul pentru persoanele cu care se întâlnise în
ziua respectivă. Astfel, Dumnezeu devenise foarte real în viața lui. Ați simțit vreo-
dată prezența lui Dumnezeu atât de aproape de voi încât să puteți percepe căldura
brațelor Sale iubitoare și șoapta blândă a cuvintelor Lui?
David mărturisește despre divina omnisciență și omniprezență în minunatul
Psalm 139. Aici, el recunoaște că Dumnezeu a fost de partea lui încă de când era la
sânul mamei sale, că este încă alături de el atunci când se trezește (v. 18), că este pre-
tutindeni (v. 8), că în orice loc, oricât de îndepărtat sau ascuns ar fi, „și acolo mâna
Ta mă va călăuzi și dreapta Ta mă va apuca” (v. 10).
El vă rămâne alături, ați uitat? Nu vă temeți de nimic, prezența Lui vă va ocroti.
Există în ceruri un Dumnezeu!
12

Joi, 9 ianuarie
DUMNEZEU DOMNEŞTE!
Domnul împărățește îmbrăcat cu măreție; Domnul este îmbrăcat
și încins cu putere, de aceea lumea este tare și nu se clatină.
(Psalmii 93:1)
D upă un crud război civil și patruzeci de ani de dictatură, Spania se bucură

astăzi de un sistem democratic de guvernare, cu o monarhie constituțională
restabilită. În monarhii precum cea a Spaniei, regele domnește, dar nu guvernea-
ză. Acest rol revine puterii executive, adică președintelui guvernului, miniștrilor
și instituțiilor. Deși legile promulgate de parlament sunt semnate de rege, nu
el este cel care ia deciziile, ci puterea legislativă, adică parlamentul format din
reprezentanți ai poporului. Monarhul este garantul respectării și aducerii la în-
deplinire a Constituției. Și poate acționa atunci când cineva alterează ordinea
constituțională.
La 23 februarie 1981, democrația spaniolă a suferit unul dintre cele mai im-
portante atacuri din istoria sa recentă. O grupare militară a luat cu asalt Camera
deputaților și a sechestrat parlamentarii, sub amenințarea armei. Foarte repede au
pus mâna pe posturile de radio și televiziune. La Valencia, pe străzi patrulau tancu-
rile și armata. Criza părea fără ieșire. Țara trecea prin momente de spaimă profundă.
Într-o atare situație, regele Carlos I și-a asumat toate prerogativele democratice, a
restabilit pacea și ordinea constituțională cu autoritate și cu ajutorul forțelor armate.
Ceva asemănător se petrece în vasta republică a lumii: Dumnezeu domnește, dar
nu guvernează. Suveranitatea Sa domină acest du-te-vino al istoriei, în ciuda faptu-
lui că prințul acestei lumi reclamă putere și autoritate asupra unui teritoriu care nu
îi aparține. Dominația divină este mai puternică decât conducerea guvernelor diri-
jate de Satana. Dumnezeu prezent, creator, suveran la începutul tuturor lucrurilor și
Dumnezeu prezent, suveran, judecător la sfârșitul tuturor lucrurilor: iată învățătura
Sfintelor Scripturi.
Satana a dorit să ia lumea cu asalt, la fel ca și viețile fiecăruia dintre locuitorii ei.
Însă nimeni nu este obligat să trăiască în supunere față de acest nelegiuit. Alergați la
Regele regilor! Dați-I voie să-și asume toate prerogativele în viața voastră și așteptați
ca El să restabilească pacea și ordinea în existența voastră umană!
Dat fiind că astăzi Satana deține o autoritate uzurpată, foarte curând această
lume va fi din nou guvernată de adevăratul suveran. Și atunci va sosi timpul eliberă-
rii noastre mult așteptate.
13

Vineri, 10 ianuarie
PERII DIN CAP, TOŢI NE SUNT NUMĂRAŢI

Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povățui pe cărări
neștiute de ei; voi preface întunericul în lumină înaintea lor,
și locurile strâmbe, în locuri netede; iată ce voi face și nu-i voi părăsi.
(Isaia 42:16)
D umnezeu nu este responsabil pentru tot ce se întâmplă pe acest pământ. Cu

toate acestea, intervine adesea pentru a contrabalansa, anula sau împiedi-
ca urmările relei conduite a oamenilor: iată Providența. Sunt măsurile pe care
Dumnezeu le ia atunci când faptul este consumat, pentru a repara sau remedia
răul care se poate produce. Sunt grija și prevederea înțeleaptă cu care Se poartă
Dumnezeu față de creația Sa într-o lume a probabilităților suferinței. Providența
divină este antidotul răului în lume, Dumnezeu oferind soluții și alternative,
schimbând circumstanțele, scriind drept pe liniile strâmbe pe care i le oferim noi,
oamenii. Providența divină depășește așteptările omenești. Când ne lăsăm ocrotiți
și conduși de El, putem avea perspective pe care nu le întrezăriserăm.
„Aduceți toate planurile voastre înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să le aprobe
sau să le respingă, conform planului Providenței. Acceptați planurile divine în locul
propriilor dorințe, chiar dacă această acceptare presupune renunțarea la proiecte la
care țineți. În acest fel, viața vă va fi modelată din ce în ce mai mult după Modelul
divin și «pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gân-
durile în Hristos Isus» (Filipeni 4:7)” (Fiecare zi cu Dumnezeu, p. 37; Mărturii pentru
comunitate, vol. 3, p. 107).
Puterea Providenței divine, implicită în afirmația profetului Daniel „dar este în
ceruri un Dumnezeu”, este expusă de Isus Însuși în Predica de pe Munte: „Și chiar pe-
rii din cap, toți vă sunt numărați. [...] Să nu căutați ce veți mânca sau ce veți bea și nu
vă frământați mintea. Căci toate aceste lucruri neamurile lumii le caută. Tatăl vostru
știe că aveți trebuință de ele” (Luca 12:7,29-30). Cele mai propice soluții, rezolvările
cele mai nebănuite, cele mai mari schimbări sunt cele pe care Providența le păstrea-
ză adesea de rezervă pentru noi în cartea sa extraordinară. „În cartea providenței
dumnezeiești, în volumul vieții, avem fiecare câte o pagină. Pagina aceasta cuprinde
amănuntele istoriei noastre; până și perii capului ne sunt numărați. Copiii lui Dum-
nezeu nu sunt niciodată uitați de El” (Hristos, Lumina lumii, p. 260).
Pentru grija plină de afecțiune pe care o are față de noi, să Îi mulțumim astăzi lui
Dumnezeu. El ne cunoaște mai bine decât oricine altcineva.

DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE

Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu
faţă de noi. Dumnezeu este dragoste şi cine rămâne în dragoste
rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el.
(1 Ioan 4:16)
Î mi amintesc de incendiul de la Biblioteca Națională din Sarajevo (Bosnia-

Herțegovina), care s-a petrecut la finele lunii august 1992. Edificiul era simbolul
identității unui popor. Două mii de cărți și mii de documente și manuscrise de
mare valoare erau găzduite aici. Focul de artilerie al armatei sârbo-bosniace a atins
clădirea și fondul editorial al bibliotecii s-a aprins.
Să facem acum un mic efort de imaginație și să presupunem că unul dintre aceste
codexuri din Sarajevo ar fi fost copia unică a primei Epistole a lui Ioan și că cea mai
mare parte a capitolului patru ar fi ars. La versetul opt, aproape în întregime carbo-
nizat și înnegrit de fum, s-ar fi putut încă citi cu mare dificultate: „Dumnezeu este...”,
restul rămânând indescifrabil. Ce păcat! Dacă nu ar fi ars, am fi putut conta pe o
definire a naturii lui Dumnezeu. Tot imaginându-ne, să presupunem că misterul ar
fi fost la un moment dat descoperit, fraza din manuscris completată, experții ar fi
reușit să descifreze în cele din urmă fragmentul ars din capitolul patru și să comple-
teze cuvântul care lipsea din versetul opt, cu cel din versetul șaisprezece: dragoste.
Da, Dumnezeu este dragoste. Dragostea constituie ființa, substanța, viața Sa.
Dragostea rezumă toate faptele Sale și explică toate căile Sale. Dragostea a învins pă-
catul pentru a ne da viața veșnică. Dragostea face obiectul admirației îngerilor și la
fel va fi și pentru noi de-a lungul veșniciei. Gândurile lui Dumnezeu sunt dragoste,
voința Sa este dragoste, totul în El este dragoste. Dumnezeu este dragoste! Cuvintele
Sale sunt dragoste! Gelozia Lui este dragoste! Bucuriile Sale sunt dragoste! Lacrimile
Sale sunt dragoste! Reproșurile Sale sunt dragoste! Judecățile Sale sunt dragoste!
Or, tocmai lumea noastră mică este teatrul de operațiuni al dragostei divine. Iată
de ce tocmai ea servește ca Scriptură universului. Atât îngerii, cât și locuitorii lumi-
lor necăzute studiază misterele dragostei mântuitoare manifestată prin moartea lui
Hristos pe cruce. Și vor continua să le studieze de-a lungul veșniciei, împreună cu cei
mântuiți. Între timp, lumina Calvarului este sursa și inspirația oricărui act de iubire
înfăptuit de omenire.
Dumnezeu vă iubește. Nu uitați acest lucru. Nu contează cine sunteți. Așa că
hotărâți-vă să duceți minunatul mesaj al dragostei lui Dumnezeu oriunde veți
merge.

CUTIA PANDOREI
Căci Tu eşti nădejdea mea, Doamne Dumnezeule!
În Tine mă încred din tinereţea mea.
(Psalmii 71:5)
Î n Munci și zile, Hesiod povestește cum Prometeu, unul din cei zece Titani, a fu-
rat focul din carul soarelui și l-a adus oamenilor. Zeus, cel mai important dintre
zei, s-a înfuriat foarte tare și a vrut să îl pedepsească trimițându-i-o în acest scop
pe Pandora, prima femeie creată. Prometeu îl găzduia pe fratele său Epimeteu,
care s-a îndrăgostit de Pandora și a luat-o de soție. Pandora a adus în bagajele sale
o misterioasă cutie care conținea toate relele în stare să umple lumea de dureri
și suferințe, dar și tot ce era nevoie pentru a le remedia. Epimeteu a avertizat-
o pe Pandora de pericolul de a deschide cutia. Dar tânăra femeie, căzând pra-
dă curiozității, a deschis-o. Ce zi funestă! Toate relele care iau astăzi cu asalt pe
nefericiții muritori s-au dezlănțuit și, odată cu ele, și toate virtuțile, care s-au întors
imediat în Olimp, reședința zeilor. Înspăimântată de ceea ce a făcut, Pandora a
închis imediat cutia. Dar speranța, ultimul dintre daruri, mai precis acela de care
oamenii au atâta nevoie pentru a depăși relele care îi iau cu asalt, a rămas prizo-
nieră înăuntru. Prin mitul cutiei Pandorei explicau grecii antici originea răului și
remediul lui.
Providența divină rupe fatalismul răului, oferind alternative. Prin făgăduințele
Sale îl delimitează în timp, generând speranță în această lume. Speranța este cu mult
mai mult decât una dintre cele trei virtuți teologice, mai mult decât o iluzie. Este un
mod de viață, cel al copiilor lui Dumnezeu, și, mai concret, al nostru, al celor care
trăim în speranța revenirii. Biblia este purtătoarea unui mesaj de speranță. Să crezi
în Dumnezeu înseamnă să îţi pui speranţa în El, înseamnă să depășești contextul
dureros al prezentului, să ignori previziunile triste asupra viitorului. Înseamnă să
trăiești în siguranță, încrezător că Dumnezeu va interveni în favoarea ta, nu doar
aici și acum, dar și pentru veșnicie.
Să trăiești plin de speranță, cum afirmă Ellen White, este o mărturie pentru lume:
„Bucuraţi-vă în nădejde” (Romani 12:12). „Oriunde am merge, să dăm dovadă de
un spirit de speranță și de bucurie creștină; astfel, cei separați de Hristos se vor simți
atrași de religia pe care o practicăm; cei necredincioși vor putea vedea consistența
credinței noastre” (Our Father Cares, p. 229).
Isus poate face ca fața ta să reflecte astăzi această preafericită speranță și harul
Său poate alunga din inimă orice tristețe. Nu trebuie decât să Îi ceri!
16

Luni, 13 ianuarie
LOCUINŢA CEREASCĂ A LUI DUMNEZEU

Domnul este în Templul Lui cel sfânt, Domnul Îşi are scaunul de domnie în ceruri.
Ochii Lui privesc şi pleoapele Lui cercetează pe fiii oamenilor.
(Psalmii 11:4)
E ste în ceruri un Dumnezeu. Realitatea prezenței lui Dumnezeu în această lume

este un adevăr indiscutabil confirmat de Cuvântul Său (Fapte 17:27-28; Matei
1:23). Dincolo de asta, Biblia situează locuința lui Dumnezeu în ceruri: „Domnul
este în Templul Lui cel sfânt.” (Psalmii 11:4); „La Tine îmi ridic ochii, la Tine, care
locuieşti în ceruri.” (Psalmii 123:1); „[puterea] pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin
faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti” (Efe-
seni 1:20). Asta nu înseamnă nicidecum că Dumnezeu este departe de problemele și
destinele noastre. Din înălțimea cerurilor, El cercetează lumea, privește oamenii, se
interesează de mersul acestei planete și o dirijează.
Lumile terestre și celeste, deși uneori se confruntă una cu cealaltă din cauza pă-
catului, nu sunt opuse. Dimensiunile verticală și orizontală ale vieții omului se în-
tâlnesc și se întrepătrund. Relația noastră cu Dumnezeu, care stă pe tronul Său din
ceruri, consolidează și îmbogățește viața noastră aici jos, pe pământ. Hristos a venit
în această lume pentru a uni definitiv cerul și pământul.
„În Hristos ajungem mult mai strâns uniți cu Dumnezeu decât dacă n-am fi
căzut niciodată în păcat. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat de omenire cu
o legătură ce nu se va rupe niciodată. El este legat de noi pentru veșnicie” (Hristos,
Lumina lumii, p. 13).
Înălțarea la cer a lui Hristos, lângă Tatăl, ne-a transportat, figurat vorbind, în
locurile cerești odată cu El. Expresia „locurile cerești” apare numai în Epistola către
efeseni (1:3,20; 2:6; 3:10; 6:12), unde scoate în evidență avantajele obținute de victo-
ria lui Hristos prin întrupare. Fără să înțelegem bine lucrurile cerești, nu putem să
ne asumăm circumstanțele dificile prin care trecem pe pământ și nici să înțelegem
felul în care Dumnezeu lucrează cu noi.
Visul pe care l-a avut Iacov la Betel, cu scara care unește cerul cu pământul, nu
a fost numai o promisiune de binecuvântare care să îl însoțească pe patriarh de-a
lungul vieții. Această scară rămâne la dispoziția tuturor celor care vor să își unească
experiențele, fie ele dureroase, tulburătoare, pline de bucurie, bogate în speranță sau
promițătoare, cu providența divină a unui Dumnezeu care, din ceruri, continuă să
se ocupe de noi.
Nu crezi că ar trebui să consolidezi legăturile tale cu Tatăl ceresc? El te așteaptă şi
este gata să locuiască în inima ta.
17

Marți, 14 ianuarie
PRIN PUTEREA BOGĂŢIEI MELE

După douăsprezece luni, pe când se plimba pe acoperișul palatului împărătesc
din Babilon, împăratul a luat cuvântul şi a zis: „Oare nu este acesta
Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, ca loc de ședere împărătească,
prin puterea bogăției mele şi spre slava măreției mele?”
(Daniel 4:29-30)
N ebucadnețar avea dreptate. De pe terasa palatului său, putea contempla zi-

gurate depășite în înălțime de temple și, la vest de palat, pe malul Eufratului,
celebrele grădini suspendate ale orașului, construite de rege în cinstea uneia din-
tre soțiile sale, grădini care aveau să fie considerate una dintre cele șapte minuni
ale lumii antice. Ce păcat! Nebucadnețar nu învățase lecția. Cu un an în urmă,
avusese un al doilea vis interpretat de Daniel, în care Dumnezeu îi spunea că va
ajunge să trăiască timp de șapte ani ca fiarele de pe câmp. Profetul îl avertizase:
„Împărăția ta îţi va rămâne ție îndată ce vei recunoaște stăpânirea Celui ce este în
ceruri. De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale şi trăiește
în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociți, şi poate că ţi
se va prelungi fericirea!” (Daniel 4:26-27).
Nu trebuie să uităm niciodată că tot ce suntem și avem este posibil datorită lui
Dumnezeu, care în providența Lui, fără ca noi să ne putem da seama, a creat sau
modificat circumstanțele, ne-a pregătit calea, ne-a trezit interesul, ne-a deschis porți
către o bogăție de oportunități, ne-a dat viziune, inteligență și putere pentru a obține
averi, situație, bunăstarea de care ne bucurăm. Când israeliții, după un exod coor-
donat de Providență, erau gata să intre în Țara promisă, în aceste ținuturi în care
„curgea lapte și miere”, unde urmau să se bucure de case, câmpuri, fructe și animale,
Moise i-a avertizat: „Vezi să nu zici în inima ta: «Tăria mea şi puterea mâinii mele
mi-au câștigat aceste bogății.» Ci adu-ţi aminte de Domnul Dumnezeul tău, căci El
îţi va da putere să le câștigi, ca să întărească legământul încheiat cu părinții voștri
prin jurământ, cum face astăzi” (Deuteronomul 8:17-18).
Când totul e bine, când viața vă surâde, când aveți succes la serviciu sau la școală,
când în familie domnesc pacea și prosperitatea, când vă bucurați de sănătate, când
sunteți mândri și mulțumiți de reușite, amintiți-vă că este în ceruri un Dumnezeu…
Acest lucru vă va ține departe de a deveni orgolioși și vă va aduce încă și mai multe
binecuvântări cerești.
18

CRIZA SCOATE LA IVEALĂ CARACTERUL

De ce n-am murit în pântecele mamei mele?
De ce nu mi-am dat sufletul la ieșirea din pântecele ei?
(Iov 3:11)
B ietul Iov! Strigătul lui este cel al unui om disperat care se simte abandonat de
Dumnezeu. În decurs de câteva zile, a pierdut tot: proprietăți, copii, sănătate,
soție… Însă, ne întrebăm, a pierdut și ceea ce ar fi mult mai teribil: încrederea că
va depăși problemele? Prietenii lui au ținut să îi arate că tot ce i se întâmplă este
din cauza nedreptății lui: „Tu zici: «Felul meu de a vedea este drept şi sunt curat
în ochii Tăi.» Ah! de ar vrea Dumnezeu să vorbească, de Şi-ar deschide buzele
să-ţi răspundă şi de ţi-ar descoperi tainele înțelepciunii Lui, ale înțelepciunii Lui
nemărginite, ai vedea atunci că nu-ţi răsplătește totuși după fărădelegea ta” (Iov
11:4-6). Există însă un lucru esențial pe care patriarhul nu l-a pierdut, chiar și
atunci când își dorește moartea: credința și speranța în Salvatorul său: „Dar știu că
Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi
se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dum-
nezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia.
Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu” (Iov 19:25-27).
Există, totuși, un Dumnezeu în ceruri… Chiar și atunci când toate ne merg rău,
când neșansa, dizgrația, suferința se agață de noi, când problemele nu încetează să
tot apară, când nu mai vedem mâna lui Dumnezeu acționând în viața noastră, când
cerul devine surd, insensibil la implorările noastre, când pare că Dumnezeu ne-a
abandonat, când nu înțelegem de ce ni se întâmplă una sau alta: o boală gravă, pier-
derea serviciului, decesul cuiva drag. De ce ni se întâmplă așa ceva tocmai nouă,
tocmai mie? De ce?
Să păstrăm totdeauna în minte că Dumnezeu este un Dumnezeu al providenței,
care ne iubește și ne ocrotește, care ține viața noastră în mâinile Lui, care poate
și știe cum să întoarcă vântul, care știe unde vrea să ne conducă. Un Dumnezeu
care a răspuns credinței și încrederii lui Iov într-un mod nebănuit. Patriarhul, care
pierduse iluzia vieții, nu doar că s-a căit de lamentările lui, dar a și mărturisit: „Da,
am vorbit fără să le înțeleg de minuni care sunt mai presus de mine şi pe care nu le
pricep” (Iov 42:3).
Să vă amintiți astăzi că în criză iese la iveală caracterul. Orice suferință este tem-
porară. Nu cedați în fața ei. Ci, la fel ca Iov, mai degrabă credeți că veți vedea cu ochii
voștri revenirea lui Isus pe acest pământ.
19

Joi, 16 ianuarie
DOMNUL ESTE JUDECĂTORUL MEU

Cât despre mine, prea puțin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun
omenesc de judecată. Ba încă nici eu însumi nu mă mai judec pe mine.
Căci n-am nimic împotriva mea, totuși nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit:
Cel ce mă judecă este Domnul.
(1 Corinteni 4:3-4)
A numite biserici din secolul întâi s-au dedat la practica tradițională de a-i
compara pe slujitorii Domnului între ei și de a emite judecăți la adresa lor.
În biserica din Corint, credincioșii erau divizați în patru facțiuni rivale, conform
preferințelor lor. Existau partizani ai lui Pavel, fondatorul bisericii, ai lui Apolo,
strălucit predicator din Alexandria, ai lui Petru, unul din cei doisprezece, care a fă-
cut parte din cercul de apropiați ai lui Isus, și, în cele din urmă, ai lui Hristos, care
refuzau orice afiliere, dar care nu erau, din acest motiv, mai puțin agresivi decât
ceilalți, din moment ce erau dezbinați de invidie, discuții și neînțelegeri (1 Corin-
teni 3:3; 1:10), în care cei mai aprigi dintre ei erau slujitorii înșiși, când criticați de
cei care îi judecau implacabil, când aplaudați de cei care îi lăudau excesiv. În acest
context, afirmă Pavel: „Cât despre mine, prea puțin îmi pasă dacă sunt judecat de
voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă nici eu însumi nu mă mai judec
pe mine. Căci n-am nimic împotriva mea, totuși nu pentru aceasta sunt socotit
neprihănit: Cel ce mă judecă este Domnul” (1 Corinteni 4:3-4).
Care dintre noi nu a fost judecat greșit măcar o dată, sau acuzat pe nedrept? Ați
fost victima geloziei, perfidiei sau a vorbirii de rău? V-ați regăsit în postura de ca-
lomniat, devalorizat, strivit, denigrat sau marginalizat de gurile rele, fără să știți cum
să vă apărați și nici cum să dovediți adevărul?
Dacă încă nu vi s-a întâmplat, poate oricând să vi se întâmple. Și atunci când
va veni momentul, amintiți-vă că o conștiință liniștită este esențială, că Dumnezeu
cunoaște adevărul, că El este sfânt și drept. Și că, mai mult decât atât, El vă cunoaște
inima și vă este atât judecător, cât și apărător. Daniel și Pavel au fost acuzați pe ne-
drept și denunțați fără motiv de dușmanii, respectiv rivalii lor. Unii erau perfizi,
alții pur și simplu rătăciți. Dar Dumnezeu i-a revendicat pe acești doi oameni, le-a
dovedit nevinovăţia și i-a eliberat pentru că, la fel ca Isus, și-au încredințat cauza
dreptului Judecător (1 Petru 2:23).
Dacă veți fi victimele unor neînțelegeri sau a unor acuzații false, amintiți-vă că
este un Dumnezeu în ceruri… care, la momentul potrivit, va da fiecăruia ce i se
cuvine.
20

Vineri, 17 ianuarie
NU VĂ CREDEŢI ÎNŢELEPŢI
Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite.
Să nu vă socotiți singuri înțelepți.
(Romani 12:16)
C ontroversele religioase se aprind de obicei din cauză că intră în joc unele în-
trebări transcendentale, de care depinde adesea înțelegerea adevărului. Pavel
știa asta din proprie experiență și, deși încerca să combată artificiile erorii făcând
referire la adevăr în spiritul dragostei (Efeseni 4:15), glasul nu-i tremura atunci
când denunța schimbările doctrinare ale galatenilor sau erorile falșilor învățători
iudaizanți (Galateni 3:1; 2 Corinteni 2:17). În mod trist, aceste polemici au cauzat
diviziuni și disidențe pe tot parcursul istoriei. Și cu toate că înfruntările dintre
adevăr și eroare au permis demascarea unor false doctrine care nu aveau nicio
legătură cu adevărul, denunțând interpretările fanteziste ale Scripturii și identifi-
cându-i pe cei în apostazie, nu doar că erezia și eroarea au fost confruntate cu ade-
vărul, ci și cu aroganța și orgoliul spiritual manifestate de reprezentanții dreptei-
credințe. De aceea recomandă Pavel romanilor: „Nu umblați după lucrurile înalte,
ci rămâneți la cele smerite. Să nu vă socotiți singuri înțelepți” (Romani 12:16).
Niciodată să nu uităm că Dumnezeu este singurul deținător al întregului ade-
văr, căci El este adevărul; că noi, oamenii, căutăm dreptatea, fără a o deține însă
vreodată; că ea este cea care ne posedă, prin harul lui Dumnezeu, prin intermediul
Cuvântului Său și prin lucrarea Duhului Sfânt; că în orice controversă și polemică,
de orice natură, trebuie să căutăm să aducem slavă lui Dumnezeu și nu nouă înșine,
că aroganța și suficiența nu fac parte din patrimoniul adevărului. Întrucât cei care au
parte de adevăr și au înțelepciunea de a proceda după modelul divin duc, înainte de
toate, o viață curată, sunt împăciuitori, plini de bunătate, liniștiți, empatici, nepărti-
nitori, sinceri și făcători de bine (Iacov 3:17).
Când mă încăpățânez să îmi impun punctul de vedere într-o polemică în care se
confruntă mai multe păreri; când mă simt superior; când am impresia că sunt sin-
gurul care are dreptate; când încerc să fac să conteze criteriile mele; când caut slava
personală; când mă îndoiesc de sinceritatea și onestitatea altora; când acționez cu un
orgoliu nemăsurat sau ca un egoist murdar fără să îmi dau seama, și când atitudinea
mea devine un obstacol insurmontabil pentru consens și unitate, și atunci este un
Dumnezeu în ceruri.
Astăzi, cereți Cerului să îndepărteze acest spirit din viața voastră și să vă ajute să
fiți un factor de unitate în biserica voastră.

VEGHEAŢI ÎMPREUNĂ CU MINE

Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind și a zis lui Petru:
„Ce, un ceas n-ați putut să vegheați împreună cu Mine!”
(Matei 26:40)
M ai multe cuvinte importante și pline de înțelesuri presară relatarea rugăciunii

lui Hristos din grădina Ghetsimani: tulburarea și tristețea Sa, cererea către
Tatăl („Dacă este posibil, îndepărtează de la Mine paharul acesta.”), supunerea față
de voința divină („Facă-se nu voia Mea, ci a Ta.”), momentul înspăimântător în
care „soarta neamului omenesc atârna în balanță” (Hristos, Lumina lumii, p. 594).
Or, există în această relatare două cuvinte ce apar în scrierile lui Matei, repetate
de două ori, care sunt încărcate de multă sensibilitate și semnificație: „împreună
cu Mine”. „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneți aici și
vegheați împreună cu Mine” (Matei 26:38). Prin faptul că i-a găsit de trei ori dor-
mind, refuzându-i sprijinul moral și compania de care avea nevoie din partea lor,
aceste cuvinte „împreună cu Mine”, neîmplinite, absente din atitudinea ucenicilor,
subliniază și mai mult în relatare profunda singurătate a lui Isus în Ghetsimani,
așa cum profetul mesianic anunțase: „Eu singur am călcat în teasc și niciun om
dintre popoare nu era cu Mine” (Isaia 63:3).
Când ne simțim singuri, fără sprijin omenesc; când ajutorul sperat nu a sosit;
când nici familia, nici prietenii, nici biserica, nici pastorul nu ne-au ajutat să depășim
problemele; când ne purtăm singuri crucea, în liniște, sângerând pe dinăuntru fără
ca nimeni să își dea seama, fără ca nimeni să ne întindă o mână de care să ne agățăm,
un umăr pe care să ne sprijinim, să nu uităm că există un Dumnezeu în ceruri. Cum
pot prietenii cei mai apropiați și frații noștri să păstreze tăcerea și, aparent, să ignore
durerea noastră sau să nu o înțeleagă?
Să nu uităm niciodată că Dumnezeu ne cunoaște suferința. Că nu suntem nici-
odată singuri. Că El merge întotdeauna alături de noi, în spatele nostru, cu brațele
iubitoare larg deschise pentru a ne prinde în caz că vom cădea. Că putem vedea ur-
mele pe care le lasă în urma urmelor noastre pe pământul udat de lacrimi și că, dacă
nu vedem decât două urme de pași în loc de patru, să nu ne credem abandonați,
pentru că El ne poartă în brațe…
Nu, Domnul nu va adormi, așa cum au adormit ucenicii în noaptea marii
suferințe a lui Isus! „Da, El nu va îngădui să ți se clatine piciorul; Cel ce te păzește nu
va dormita” (Psalmii 121:3).
Deschide-ți inima înaintea lui Isus în rugăciune. Exprimă-ți recunoștința și mărtu
risește-ți păcatele. Ascultă în liniște vocea Sa.

LEGĂTURI DE DRAGOSTE RUPTE

I-am tras cu legături omenești, cu funii de dragoste, am fost pentru ei ca
cel ce le ridică jugul de lângă gură. M-am plecat spre ei și le-am dat de mâncare.
Nu se vor mai întoarce în țara Egiptului, dar asirianul va fi împăratul lor,
pentru că n-au voit să se întoarcă la Mine.
(Osea 11:4-5)
S cripturile compară dragostea lui Dumnezeu pentru copiii Săi cu dragostea

conjugală. Această relație prinde culori dramatice în cartea profetului Osea,
pentru că Domnul îi poruncește în mod surprinzător profetului: „Du-te și ia-ți o
nevastă curvă și copii din curvie, căci țara a săvârșit o mare curvie, părăsind pe
Domnul!” (Osea 1:2). Căsătoria lui Osea urma să ilustreze misterul planurilor lui
Dumnezeu pentru Israel. Profetul o ia în căsătorie pe Gomera, cu care are trei co-
pii. Dar ea nu îi este credincioasă. Îl părăsește pentru a trăi cu amanții ei. Cu sufle-
tul tulburat și agitat, Osea continuă totuși să o iubească și să spere că se va întoarce
acasă. În același fel, dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său, afecțiunea pa-
ternă pentru copiii Săi, elemente care se regăsesc în tragica experiență personală a
profetului, au devenit mesajul de convertire și speranță transmise lui Israel.
Într-adevăr, cele mai intime trăiri ale ființei se exprimă în căsătorie și în viața de
familie. Însă, odată cu divorțul, legăturile de afecțiune și funiile de dragoste se rup. De
ce anume eliberează divorțul și cu ce preț? Se poate vorbi cu adevărat de divorț dacă
există și copii în urma căsătoriei? Cum poate Cuvântul lui Dumnezeu să contribuie
la stabilizarea relațiilor conjugale sau să prevină ruptura? Ce ajutor ne oferă Domnul?
Un preafrumos proiect de viață pe pământ, transformat în catastrofă! Să păstrăm
în minte faptul că divorțul ilustrează, în Biblie, suferința provocată de despărțirea de
Dumnezeu. Că Dumnezeu nu vrea ca omul să separe ceea ce El a unit. Că o binecu-
vântare și o fericire divină sunt promise căsătoriei creștine. Că putem invoca darul
harului sfințitor pentru a o păstra și a o consolida. Că dragostea (conjugală) este
„îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește; dragostea nu
se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu
se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri ni-
ciodată” (1 Corinteni 13:4-8).
Când ruptura conjugală pare inevitabilă, când legăturile de dragoste par să fi dis-
părut, când, după divorț, apar sentimente de frustrare, singurătate și eșec personal,
când nostalgia, sentimentul de vinovăție sau mânia aduc trecutul înapoi, nu uitați că
există un Dumnezeu în ceruri…
23

Luni, 20 ianuarie
HOHOTE DE PLÂNS CA HRANĂ

Suspinele îmi sunt hrana de toate zilele și jalea mi se varsă ca apa.
De ce mă tem, aceea mi se întâmplă; de ce mi-e frică, de aceea am parte!
(Iov 3:24-25)
A ți suferit vreodată de o stare depresivă? Ați fost nevoiți să luați anxiolitice sub
supraveghere medicală? Știați că în Elveția Germanică depresia este endemi-
că? Am auzit despre lucrul acesta ascultând o predică foarte interesantă despre de-
presie a colegului meu german Karl Stambach. În slujirea mea a trebuit să intervin
în două cazuri de suicid cauzate de depresie. Unul a fost o tentativă eșuată, celălalt
era, în mod cumplit, un caz consumat. Îmi amintesc și de un drag coleg, pastor
al unei biserici mari, care mi-a mărturisit într-o zi: „Carlos, uneori îmi doresc să
mor...” Adevărul este că o stare depresivă care ne încătușează curajul și ne macină
voința este teribilă, incontrolabilă, complet negativă, fără perspectivă, irațională
și, cum spunea Iov: „Suspinele îmi sunt hrana de toate zilele şi jalea mi se varsă
ca apa. De ce mă tem, aceea mi se întâmplă; de ce mi-e frică, de aceea am parte!”
Când sunt acaparat de circumstanțele vieții și mă simt incapabil să avansez, când
mă simt descurajat, când nu zăresc nicio luminiță la capătul tunelului, când viața mi
se pare prea dificilă, când aș vrea să mor, când doctorii îmi spun că sufăr de depresie,
când mă simt bolnav și nu văd cale de ieșire, și atunci există un Dumnezeu în ceruri.
Din păcate, depresia este boala la modă a zilelor noastre. Milioane de oameni suferă,
mai ales în societățile dezvoltate și, surpriză, chiar și în biserică.
Să nu uităm niciodată că mulți oameni ai lui Dumnezeu au suferit de această
boală a sufletului care este descurajarea: Iov, în încercarea sa atât de dură; Avraam,
după victoria împotriva regilor din câmpie; Iosif, când a fost vândut de frații săi;
Iosua, când i-a urmat lui Moise și a început cucerirea; Saul, când și-a dat seama că
Dumnezeu l-a înlocuit; David, când fugea de persecuția regelui care intenționa să îl
ucidă; Ilie, când a fost amenințat de regina Izabela și a vrut să moară; Ieremia, Ioan
Botezătorul, Petru și încă mulți alții. Da, este adevărat, depresia îi lovește și pe copiii
credincioși lui Dumnezeu într-un moment sau altul din viața lor.
Dumnezeu cunoaște fragilitatea fiecăruia dintre ei și știe până când pot supor-
ta crizele emoționale. În orice situație ne-am putea vedea vreodată, cu toții să ne
amintim că putem „să ne apropiem cu deplină încredere de scaunul harului, ca să
căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4:16).
24

Marți, 21 ianuarie
FĂRĂ ACOPERIŞ DEASUPRA CAPULUI

Atunci s-a apropiat de El un cărturar și I-a zis: „Învățătorule, vreau să Te urmez
oriunde vei merge.” Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini și păsările cerului
au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul.”
(Matei 8:19-20)
C âtă siguranță ne oferă faptul că dispunem de un loc mereu primitor unde să ne

adăpostim familia, fie el mic sau spațios, mobilat scump sau dotat cu ce e strict
necesar! În Europa, Spania deține una dintre cele mai înalte cote la cumpărarea de
locuințe, în anii de dezvoltare imobiliară, pe când creditele pentru achiziționarea
unei proprietăți erau foarte ușor de obținut. Ca rezultat al creditelor oferite, ce a
adus criza economică? Șomaj, diminuarea considerabilă a nivelului de trai, imposi-
bilitatea de a rambursa ratele lunare către bănci, lucru care a dus la pierderea titlului
de proprietate și la evacuare prin executare silită. Conform datelor de la Platforma
celor afectați de creditul ipotecar, în primul trimestru al anului 2012, în Spania au
avut loc zilnic 517 evacuări și numărul total al oamenilor care nu au putut rambursa
împrumutul la bancă a crescut la 400 000. Dar cel mai tragic bilanț al evacuărilor a
fost alegerea pe care au făcut-o unele persoane în disperare de cauză: suicidul.
Există totuși un Dumnezeu în ceruri… chiar și atunci când ți-ai pierdut acoperișul
de deasupra capului și căminul, pentru că nu legile, nici statul, nici băncile nu sunt
cele care asigură siguranța familiilor noastre. Când frații noștri care trăiesc în bu-
năstare par să nu mai fie solidari, uitând cuvintele: „Dar cine are bogățiile lumii
acesteia și vede pe fratele său în nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în
el dragostea de Dumnezeu?” (1 Ioan 3:17). Când, adresându-te plin de neliniște lui
Dumnezeu, Îl întrebi: „Și Tu, Doamne, mă vei scăpa din necazul meu cu dreptatea și
dragostea Ta? Vei deschide o ușă care să ofere adăpost familiei mele?”
Să nu uităm niciodată că nici Domnul nu a avut pernă pe care să Își plece ca-
pul și nici cămin, în afară de cel al prietenilor Săi, ceea ce face ca El să înțeleagă
situația noastră și să ne ajute. Atunci când ne trezim pustii și pustiiți, evacuați sau
fără locuință, să ne amintim ce spune Domnul: „Eu voi lupta împotriva vrăjmașilor
tăi și voi scăpa pe fiii tăi” (Isaia 49:25). Să ne amintim că frații noștri ne iubesc și știu
ce așteaptă Dumnezeu de la ei: „Împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta
pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l și nu întoarce spatele
semenului tău” (Isaia 58:7). Să ne amintim că Dumnezeu nu ne abandonează când
suntem fără adăpost. Și, dacă îmi pot permite să fac o interpretare liberă, să ne amin-
tim și că există „o ușă deschisă pe care nimeni n-o poate închide” (Apocalipsa 3:8).
Dumnezeu Îți cunoaște nevoile. Nu te lăsa pradă disperării. Soluția este foarte
aproape.
25

LA RĂSCRUCE
Nu sta de mine să te las şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu,
voi merge și eu, unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu,
și Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.
(Rut 1:16)
C e relatare magnifică și ce exemplu educativ ne oferă tânăra moabită Rut, care

a știut să aleagă, la răscruce, drumul care avea să o ducă la Betleem alături
de soacra sa! În acest fel, ea a devenit o israelită și o închinătoare la Dumnezeul
adevărat și, grație Providenței divine, din culegătoare de spice a ajuns soția unui
om respectat, și din străină, străbunica regelui David și apoi a lui Isus Însuși, Me-
sia. Spre deosebire de cumnata sa, Orpa, care a decis să se întoarcă în țara ei, Rut
a ales bine, la fel ca regina Estera, atunci când viața poporului ei era în joc, la fel
ca ucenicii când au lăsat totul pentru a-L urma pe Isus, la fel ca Pavel pe drumul
spre Damasc.
Nu este niciodată ușor să iei decizia să părăsești locurile natale și să pleci într-un
loc străin și ostil. E nevoie de curaj, putere și încredere în Dumnezeu. Așa că Rut,
care avea aceste calități, a fost pregătită să își urmeze soacra.
Există, totuși, în ceruri un Dumnezeu și atunci când suntem la răscruce. Când în-
doiala sau perplexitatea ne împiedică să vedem mai departe. Când trebuie să alegem
o carieră sau o profesie. Când ne stă înainte o schimbare de reședință sau provocarea
de a răspunde unei chemări, alegerea unei relații sau întemeierea unei familii. Când
Dumnezeu bate la ușa inimii noastre și ne invită la o schimbare a direcției, pentru a
călca pe urmele Sale și a-I duce crucea. Când loialitatea și credința în Dumnezeu ne
sunt puse la încercare și trebuie să luăm o decizie eroică, la fel ca Iosif în Egipt sau
Daniel în Babilon.
Să avem mereu în minte că planurile lui Dumnezeu pot fi diferite de ale noastre.
Că unele cărări care par drepte duc în cele din urmă la moarte. Că avem nevoie să
ne consacrăm lui Dumnezeu ținând cont de cărările dreptății, credinței, relației cu
Dumnezeu. Și că atunci se vor împlini făgăduințele Sale: „Te voi învăța și-ți voi arăta
calea pe care trebuie să o urmezi; te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra
ta” (Psalmii 32:8). „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: «Iată drumul,
mergeți pe El!»” (Isaia 30:21). Și vom putea să rostim la fel ca Rut: „Îmi vei arăta
cărarea vieții; înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice, în dreapta
Ta” (Psalmii 16:11).
Astăzi, luați decizia de a-L urma pe Isus. Fie ca nimic să nu vă clintească!
26

Joi, 23 ianuarie
TRĂIEŞTE CLIPA
Bucură-te, tinere, în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr,
umblă pe căile alese de inima ta și plăcute ochilor tăi,
dar să știi că, pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată.
(Eclesiastul 11:9)
T ema din Eclesiastul, carpe diem (trăiește clipa), este comună literaturii univer-
sale. Expresia în sine a fost consacrată de poetul latin Horațiu (secolul I î.Hr.)
în ale sale Ode. De aici s-a născut versiunea Renașterii, veselă, lejeră, profană, pe
care poetul Garcilaso de la Vega o formulează astfel în Sonetul XXIII:
Bucurați-vă cu pasiune de dulcele fruct
Al frugalei primăveri, înainte ca rafalele timpului
Să acopere de ninsori semețele culmi;
La fel ca în Eclesiastul, viața, frumusețea, plăcerile tinereții țin de adverbele de
timp „înainte să” și „cât timp”, însă cu o diferență fundamentală: la final de tot, Solo-
mon include judecata divină pe care poeții o uită.
Există, totuși, un Dumnezeu în ceruri… Când fac din viața mea o experiență ve-
selă, amuzantă, dar iresponsabilă. Când asociez oportunitățile și scopurile vieții cu
plăcerea, divertismentul, și nu cu munca. Când regulile și criteriile care îmi ghidează
conduita îmi sunt dictate de pornirile inimii și de reclamele care mă înconjoară.
Când centrul existenței, ceea ce mă interesează cel mai mult, este propria persoană,
fără să țin cont nici de Dumnezeu, nici de părinți, nici de profesori, nici de prieteni.
Când vreau să profit la maximum și cu pasiune de tot ceea ce văd, ating, gust și simt,
fără niciun control calitativ sau cantitativ. Când vreau să profit de fiecare moment al
vieții mele ca și cum ar fi ultimul.
Să nu uităm niciodată că, deși avem liberul-arbitru, deci putem alege, putem
acționa sau nu, suntem ființe care răspundem moral de faptele noastre, că emoțiile
și simțurile noastre trebuie supuse controlului inteligenței și conștiinței noastre. Că,
așa cum proclamă Scriptura, ce semănăm, aceea vom culege, că timpul și dificultățile
vor pune la încercare tot ce am construit. Că, în final, după cum conchide Solomon,
datoria oricărui om este aceasta: „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui.
Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu
privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:13-14).
Dumnezeu să ne ajute să folosim cu înțelepciune timpul pe care îl avem la
dispoziție.
27

Vineri, 24 ianuarie
CREDINCIOS PÂNĂ LA CAPĂT

Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc,
avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână,
ci este veşnică. Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm
peste el cu locaşul nostru ceresc, negreşit, dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi
nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el.
(2 Corinteni 5:1-2)
P astorul Edwin Ludescher a fost președintele Diviziunii Euro-Africa timp de

mai mult de douăzeci de ani. Pentru președinții de Uniuni din Diviziunea
noastră, el era un punct de referință, un administrator desăvârșit. Era și un bun
predicator: am tradus pentru mai bine de un deceniu predicile sale, atunci când
venea în vizită în Spania. Ne deplasam împreună, cu mașina mea, și aveam ast-
fel ocazia să ne bucurăm de îndelungi și fructuoase conversații. Mă bucuram de
experiențele pe care le trăise ca misionar în Africa Occidentală. Recunosc că am
avut multe de învățat de la acest om al lui Dumnezeu. Am continuat să fim pri-
eteni până la pensionarea sa, în 1995, și ne-am îmbogățit apoi relația purtând
corespondență de-a lungul multor ani.
Însă relația noastră a luat sfârșit în mod subit în 2008 și de atunci nu am mai
știut nimic despre el. Datorită unor cunoștințe comune, am aflat că îi murise soția și
sănătatea lui se șubrezise. Și, pe 10 aprilie 2013, am primit din Germania, unde locu-
iesc copiii săi, o scrisoare al cărei conținut m-a umplut de tristețe: „Situația mea s-a
schimbat radical. La începutul lui 2008, medicii m-au informat că sufăr de un can-
cer de prostată foarte agresiv. Sănătatea mi se deteriorează pe zi ce trece. Îmi aștept
sfârșitul vieții. Fie ca Domnul să scurteze această perioadă de suferință… Gerda,
scumpa mea soție, odihnește în cavoul familial din locul natal. Rămășițele îmi vor fi
depuse lângă ea, în așteptarea zilei glorioase a revenirii lui Isus și a învierii... Cuvin-
tele «Cel Veșnic împărățește!», din Psalmul 93, mă consolează.”
Aceste rânduri au marcat finalul unei vieți în slujba bisericii, al unui slujbaș al
lui Hristos, al unei credințe și al unei speranțe în glorioasa revenire a Domnului. În
cele din urmă și conștient fiind, la fel ca Pavel, „că se desface casa pământească a
cortului nostru trupesc”, prietenul și mentorul meu, pastorul Ludescher, s-a sprijinit
pe făgăduința că „Cel Veșnic împărățește” și că, în providența Sa, îi pregătește „o
casă care nu este făcută de mână, ci este veșnică” (2 Corinteni 5:1). Pastorul Edwin
Ludescher s-a stins pe 11 iunie 2012.
Există, totuși, un Dumnezeu în ceruri atunci când ajungem în ultima etapă a
vieții noastre. Durerile și suferința, inclusiv moartea, sunt temporare și ușoare în
comparație cu suprema bogăție de glorie pe care Dumnezeu ne-a promis-o.

DUMNEZEU NU ÎŞI ABANDONEAZĂ COPIII

Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi
cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit. Şi, astfel, să vă purtaţi
cuviincios cu cei de afară şi să n-aveţi trebuinţă de nimeni.
(1 Tesaloniceni 4:11-12)
U na dintre cele mai dramatice consecințe ale crizei economice este creșterea
incidenței șomajului. În Spania, în zilele noastre, una din patru persoane apte
de muncă sunt victime ale acestui fenomen. O reală tragedie umană și economică!
Scriitorul Rainer Maria Rilke l-a întrebat într-o zi pe sculptorul Auguste Rodin, cu
ocazia unei vizite pe care i-a făcut-o la Paris:
– Cum trebuie trăită viața?
– Muncind, răspunse Rodin.
– Bineînțeles, replică Rilke, cred că „a munci, înseamnă a trăi fără să mori”. De
unde reiese că „a nu avea de muncă înseamnă a muri fără să fi trăit”.
Iată drama a milioane de oameni care suferă din cauza șomajului.
Dar există în ceruri un Dumnezeu… Când sunt privat de munca mea, iar
locuința mea duce lipsă de pâine. Când nu reușesc să obțin un prim loc de muncă
sau când nimeni nu vrea să mă angajeze pentru că sunt trecut de cincizeci de ani.
Când am nevoie să lucrez, dar nu pot, din cauză că fabricile s-au închis și nu știu
unde să mai caut. Când pierd vremea degeaba zile întregi la cozile de la Forțele de
muncă. Când subvenția de la stat nu îmi ajunge. Când, umilit de șomaj, mă simt ca
o povară pentru societate, ca un parazit.
Să ne amintim întotdeauna că „munca a fost dată de Dumnezeu ca o bine-
cuvântare pentru om, ca să-i ocupe mintea, să-i întărească trupul și să-i dezvolte
capacitățile. [...] Și viața de trudă și griji care avea să fie de acum încolo partea omu-
lui a fost dată și ea cu iubire. [...] Era o parte a marelui plan al lui Dumnezeu pentru
recuperarea omului din ruina și degradarea păcatului” (Patriarhi și profeți, pp. 34,
45). Munca plăcută și care să consolideze sănătatea a făcut parte din planul lui Dum-
nezeu pentru creația umană încă dinainte de păcătuire și, bineînțeles, și după. Iată
de ce Pavel recomandă tesalonicenilor munca și ocupația drept mijloace onorabile
de subzistență și de bună mărturie pentru străini. Astfel stând lucrurile, de ce să nu
Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea lucrul pe care El l-a binecuvântat? David știa și
scria despre asta: „Am fost tânăr și am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit
părăsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și pâinea” (Psalmii 37:25).
Domnul să vă ajute astăzi să aveți încredere în această făgăduință și să fiți
credincioși Cuvântului Său!

NENOROCITUL DE MINE!
Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele,
răul este lipit de mine. [...] O, nenorocitul de mine!
Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”
(Romani 7:21,24)
S trigătul inimii exprimat de Pavel în Epistola sa către romani ne surprinde pe

toți. Pare neverosimil ca un gigant al credinței, un campion al creștinismului
ca el, să ducă o luptă atât de penibilă în forul său interior. Cu toate acestea, iată
adevărul. Pavel mărturisește că nu este perfect, contrar luptei sale de a deveni
astfel (Filipeni 3:12), că este primul dintre păcătoși (1 Timotei 1:15), că este foarte
conștient de cât este de vulnerabil (1 Corinteni 9:27). Exprimă Pavel îndoieli cu
privire la mântuirea sa atunci când exclamă: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va
izbăvi de acest trup de moarte?” Da, dă dovadă de aceleași incertitudini care ne
pot invada și pe noi când ne dăm seama că, după atâția și atâția ani de apropiere
de Hristos, unele tendințe din viața noastră de dinainte persistă.
Totuși, este în ceruri un Dumnezeu… Când mă simt neputincios în fața slăbi-
ciunilor mele și mă îndoiesc de mântuire. Când îmi dau seama că păcate la care am
vrut de atâtea ori să renunț rămân adânc ancorate în mine și mă țin captiv. Când
experiența mea religioasă a devenit o serie de eșecuri și de frustrări spirituale. Când,
la fel ca apostolul Pavel, recunosc că „nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.
[...] Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământeas-
că, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” (Romani
7:15,18).
Să nu uităm niciodată că mântuirea noastră depinde mai mult de ce a făcut
Dumnezeu pentru mine decât de ceea ce fac eu în favoarea mea, că El a făcut tot
ce era de făcut pentru ca eu să fiu salvat, că a dat pe Fiul său ca să moară în locul
meu, că Pavel însuși conchide și răspunde la întrebarea lui, cu un strigăt de victorie:
„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!” (Romani
7:25). Sfințenia lui Isus Hristos și moartea Sa răscumpărătoare constituie garanția
deplină a mântuirii mele, așa cum afirmă Pavel în Epistola către evrei: „Cu cât mai
mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi jertfă
fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi
Dumnezeului celui Viu!” (Evrei 9:14).
Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi. Nu disperați. El continuă să ne
transforme. Nu-I îndepărtați mâna.
30

Luni, 27 ianuarie
CA LA ÎNCEPUT
Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt,
ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!
(Plângerile lui Ieremia 3:22-23)
C e este obișnuit și cotidian, obicei sau rutină, ceea ce noi considerăm ca fiind
normal, lucrurile care sunt exact aceleași și la fel în fiecare dimineață sunt,
în general, pline de bunătăți, frumuseți și binecuvântări care trec neobservate:
libertatea de care ne bucurăm, paleta de opțiuni care ni se oferă, pâinea cea de toa-
te zilele, sănătatea, munca, afecțiunea spontană și sigură a familiei etc. Ce multe
binecuvântări! Am putea aminti și tabloul de care ne-am îndrăgostit într-o zi și
care atârnă acum în sufragerie, impulsul ritmic al muzicii, bucuria sau bunăstarea
de care ne bucurăm atunci când lucrăm sau când ne odihnim, soarele care ne lu-
minează și ne încălzește, aerul pe care îl respirăm, apa care ne stinge setea, natura
îmbrăcată toată în ruginiu toamna, marea și cerul, stelele strălucitoare care lumi-
nează firmamentul. Și ar trebui să adăugăm încă o mie și unul de lucruri care nu
ni se par evidente din cauză că am uitat admirația și uimirea care ne-au inundat
când le-am văzut sau când le-am simțit pentru prima dată.
Trăiesc de mai mulți ani la Madrid și, din motive profesionale, am vizitat Bar-
celona de mai multe ori. Cele două orașe posedă admirabile frumuseți urbane. Dar
am luat eu vreodată un aparat foto ca să ies să admir și să fotografiez minunile ne-
cunoscute ale orașului meu? Îmi amintesc de ziua în care m-am întors în locul unde
am crescut, acolo unde mi-am petrecut primii optsprezece ani din viață. În acea zi,
m-am apucat pur și simplu să descopăr cotloanele, monumentele și locurile specta-
culoase pe care nu apucasem să le văd din moment ce crescusem înconjurat de ele.
Putem să enumerăm atâtea binecuvântări ale lui Dumnezeu pentru noi. Bine-
cuvântările Sale care se reînnoiesc în fiecare dimineață au devenit ceva obișnuit în
viața noastră. Caracterul lor excepțional a ajuns să fie eclipsat de viața de zi cu zi.
Realitatea este că suntem pe cale să pierdem multe din bucuriile credinței și vieții
cotidiene, pur și simplu pentru că rutina ne împiedică să experimentăm măreția
dragostei divine. Dacă am fi capabili, ca Adam și Eva în Eden, să ne oprim pentru a
privi și a descoperi tot ce ia ființă din mâna generoasă a Dumnezeului nostru! Dacă
am putea regăsi admirația, recunoștința exultantă a acelei prime dăți și dacă am trăi
ca nou-născuți, permanent uimiți de îndurările divine!
Ați dori să reînnoiți speranța lui Dumnezeu, în viața voastră? Trăiți astfel încât
acest lucru să se poată întâmpla.
31

Marți, 28 ianuarie
DE LA DUMNEZEUL ASCUNS LA DUMNEZEUL BIBLIEI

Dar Tu ești un Dumnezeu care Te ascunzi, Tu, Dumnezeul lui Israel, Mântuitorule!
(Isaia 45:15)
Î n timpul slujbei de Paște, imaginile cu sfinți din bisericile catolice spaniole sunt
acoperite cu un văl violet. Scopul acestui gest pascal este de a pune pe plan
secund orice act de cult, pentru a pune în evidență pe cel al Răscumpărătoru-
lui în timpul patimilor Sale. Acest ritual era practicat și în templele grecești ale
Antichității. Ridicarea vălului care îl acoperea pe zeu era un act numit apocalipsis
(din verbul grecesc apocalupto, a descoperi, a dezvălui sau a revela ceva ce era
ascuns). Mai târziu, mai ales în epoca creștină, termenul a fost în general aplicat
revelației divine.
Prin definiție, Dumnezeu este inaccesibil omului. Omnipotența divină, veșnicia
Sa, perfecțiunea absolută sunt, prin esență, imposibil de perceput de inteligența
noastră limitată. Dumnezeu Se ascunde, locuiește într-un spațiu inaccesibil pe care
nimeni nu l-a văzut (Isaia 45:15; 1 Timotei 6:16; Ioan 1:18). În consecință, omul are
nevoie ca Dumnezeu să i se descopere, să îi devină accesibil, să îi arate cum și pe ce
cale poate restabili relația cu El, cum să ajungă să Îl înțeleagă.
Dumnezeu a dorit să Se reveleze, să ridice vălul care Îl ascundea de privirile
oamenilor. Și a făcut lucrul acesta în primul rând prin intermediul naturii și al
conștiinței, aceste prime revelații, universale și permanente, care manifestă unele
dintre caracteristicile perfecțiunii Sale invizibile (Romani 1:20; 2:14-16). Însă na-
tura și conștiința au devenit insuficiente față de amploarea răului în lume. Păcatul
a degradat lucrarea perfectă a creațiunii și a întunecat conștiința umană. Iată de ce
omul a avut nevoie de o revelație de altă natură, superioară, legitimă, imposibil de
confundat. Această revelație s-a făcut prin Isus Hristos, Dumnezeul întrupat, în care
se contopesc cele două naturi, divină și umană, ale cărei ipostaze devin o singură
persoană care unește umanul și divinul ca niciodată înainte.
Între revelația primară și revelația supremă se petrec o serie de revelații pe care
Dumnezeu le oferă lui Israel prin profeți, apoi bisericii primare prin apostoli. Aceste
revelații intermediare sunt Sfintele Scripturi, sau Cuvântul lui Dumnezeu. În această
revelație scrisă, Dumnezeu Se închide în cuvânt omenesc, în istorie, în text scris.
Revelația scrisă devine referent al oricărei cunoașteri cu privire la Dumnezeu, la
Mântuitor, la biserică, la doctrinele ei, la răscumpărarea umanității și a împlinirii
tuturor lucrurilor.
Nu există nimic mai bun decât faptul că Dumnezeu Se descoperă copiilor Săi.
Astăzi, El Își dezvăluie dragostea profundă pe care o are pentru voi.
32

FIECARE CREDINCIOS ESTE UN PROFET

Du-te acum – zice Domnul – de scrie aceste lucruri înaintea lor
pe o tăbliţă şi sapă-le într-o carte ca să rămână până în ziua de apoi,
ca mărturie pe vecie şi în veci de veci.
(Isaia 30:8)
Î nainte de revelația scrisă, adevărurile religioase se transmiteau prin învățare ora-

lă. Extraordinara longevitate a patriarhilor antediluvieni și memoria lor prodi-
gioasă înlăturau din acest sistem inconveniente care, mai târziu, au făcut necesară
redactarea scrierilor canonice. La început, istoria lui Isus, relatată după mărturia
ucenicilor, a fost și ea orală.
Marele miracol al istoriei lui Israel și al bisericii este profeția, orală și scrisă. Dar
de ce a ales Dumnezeu acest mijloc? Pentru că era perfect adaptat tuturor oameni-
lor din orice epocă. Prin profet, Dumnezeu Se coboară la nivelul omului, folosește
limbajul lui și, respectând personalitatea instrumentului ales, sigilează mesajul cu
autoritatea Sa, printr-un «așa zice Domnul».
Profetismul are rolul de a pregăti poporul pentru prima și a doua venire a lui Mesia.
De asemenea, menirea lui este de a le aminti copiilor Săi că Dumnezeu are un reprezen-
tant în mijlocul poporului Său, cineva care să îi ghideze, să îi orienteze, care să Îi poarte
Numele, să-i conducă în timp de criză și să le transmită voia Sa. Aceasta este modalitatea
prin care omul poate colabora la planul de mântuire, având în vedere că nu este doar
receptorul unui mesaj, ci că îl trăiește el însuși și îl transmite și altora. Ca urmare, credin-
ciosul autentic este un profet printre necredincioși.
Mesajele profetice nu au ca scop satisfacerea curiozității deșarte a oamenilor, ci
acela de a-i îndemna să creadă în suveranitatea și în Providența divină, odată ce
evenimentele anunțate se împlinesc. Prin profetism, omul are acces la cunoașterea
lui Dumnezeu, a planurilor Sale, precum și la speranță. Așa dispare teama de un
viitor necunoscut, de inevitabilitatea morții ca sfârșit absolut. Ele sunt înlocuite de
încredere și dragoste, ca reflectare a dragostei divine revelate.
Dumnezeu a ales profetismul, cuvântul (oral sau scris), ca mijlocul de care era
nevoie pentru a salva omenirea. Și el va dăinui până atunci când va fi din nou posi-
bilă comunicarea directă, odată cu reașezarea tuturor lucrurilor.
Astăzi suntem chemați să vestim unei lumi aflate în criză speranța revenirii lui
Isus. Asemenea profeților de altădată, nu trebuie să ne așteptăm nici la recunoștință,
nici la aplauze, ci mai degrabă la opoziție, la dificultăți și la obstacole. Dar ce privi-
legiu este să primești, să trăiești și să transmiți mesajul mântuirii! Nimic în viață nu
se poate compara cu această binecuvântare!
33

Joi, 30 ianuarie
INSPIRAŢIE DIVINĂ
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să
îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire.
(2 Timotei 3:16)
I nspirația este o influență supranaturală care se manifestă asupra persoanei care

primește o revelație, făcând-o capabilă să primească și să transmită fără erori
descoperirile lui Dumnezeu. Ea se manifestă în trei etape. La momentul revelației,
omul care primește descoperirea este în întregime sub influența Duhului Sfânt
(Ezechiel 8:3; 37:1). În faza de transmitere a mesajului, acest om este ghidat de
Duhul Sfânt așa încât să comunice verbal sau în scris adevărul revelat (2 Petru
1:21). În momentul iluminării, credincioșii sunt îndrumați de Duhul Sfânt în in-
terpretarea scrierilor sfinte (Evrei 6:4-5).
Există sute de mărturii implicite ale faptului că autorii biblici au fost inspirați: în
mai mult de o mie de ocazii, profeții asimilează Cuvântului lui Dumnezeu mesajul
pe care îl transmit, prin expresii ca „așa spune Domnul” sau „Cuvântul lui Dumne-
zeu mi-a vorbit astfel”. Există și mărturii explicite: „Duhul Domnului vorbeşte prin
mine şi cuvântul Lui este pe limba mea” (2 Samuel 23:2). „Toată Scriptura este insu-
flată de Dumnezeu” (2 Timotei 3.16) și „oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi
de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). Mărturia lui Ellen White este foarte clară cu privire
la acest aspect: „Considerând că este bine să comunice către lume adevărul Său prin
intermediul oamenilor, Dumnezeu i-a acoperit cu Duhul Său pe cei pe care i-a ales
pentru acest scop. I-a coordonat în alegerea subiectelor și în felul în care au fost pre-
zentate.” „Nu cuvintele Bibliei sunt cele care au fost inspirate; oamenii sunt cei care
au fost inspirați. Inspirația nu acționează asupra cuvintelor sau exprimării, ci asupra
autorului însuși, căruia Duhul Sfânt îi comunică gânduri. [...] Spiritul divin se unește
cu spiritul omului până acolo încât ceea ce rostește omul este Cuvântul lui Dumne-
zeu.” „Sfânta Scriptură, în care adevărul este exprimat în limbaj omenesc, ne oferă o
strânsă legătură între divinitate și umanitate. Aceeași unire se regăsește în natura lui
Hristos, care a fost totodată Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. Despre Scriptură, ca
și despre Isus Hristos, se poate afirma, așadar, că este «Cuvântul Întrupat» și că «a
locuit printre noi»” (Solii alese, vol. 3).
Crede că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, revelat și inspirat, scris într-un lim-
baj simplu pentru ca tu să poți înțelege voința divină.
34

Vineri, 31 ianuarie
SOLA SCRIPTURA
Omul nu trăieşte numai cu pâine,
ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.
(Matei 4:4)
Î ntâlnirile congresului Conferinței Generale din 1909 au avut loc de joi, 13 mai,
până duminică, 6 iunie. Ellen White avea atunci 82 de ani. Probabil că presimțea
că era ultima dată când mai apărea la un congres mondial. W.A. Spicer, primul
secretar al Conferinței Generale, relatează astfel cuvintele de rămas-bun ale lui
Ellen White în ziua închiderii: „A luat Biblia din care citise, a deschis-o, a ținut-o
în mâinile care îi tremurau din cauza vârstei și a rostit: «Frați și surori, vă reco-
mand această carte». A închis apoi cartea fără să adauge vreun alt cuvânt și a co-
borât de pe scenă. A fost ultimul discurs pe care l-a rostit cu ocazia unei adunări
mondiale a Bisericii Adventiste” (Spiritul Profetic în Mișcarea Adventă, p. 30).
Ellen White mărturisește despre autoritatea supremă a Bibliei în biserica lui
Dumnezeu: „Dar Dumnezeu va avea un popor pe pământ care să susțină Biblia,
și numai Biblia, ca măsură a tuturor învățăturilor și ca temelie a tuturor reforme-
lor. Părerile oamenilor învățați, deducțiile științei, crezurile sau hotărârile consiliilor
ecleziastice, atât de numeroase și contradictorii, cum sunt și bisericile pe care ele le
reprezintă, glasul majorității – niciuna și nici toate acestea laolaltă nu trebuie privite
ca dovadă pentru sau împotriva vreunui punct al credinței religioase. Înainte de a
primi orice învățătură sau precept, trebuie să cerem un clar «așa zice Domnul» în
sprijinul ei” (Tragedia veacurilor, p. 511).
Martin Luther și primii reformatori s-au ridicat împotriva abuzurilor Bisericii
Catolice din epoca lor, acordând Sfintelor Scripturi un rol critic față de faptele dog-
matice arbitrare și fosilizate de tradiție. Astfel a luat ființă principiul evanghelic Sola
Scriptura. Acest lucru înseamnă că Biblia este singura noastră regulă de credință
și de evlavie practică, și nu tradiția, considerată de catolici drept sursă deținătoare
a revelației. Principiul Sola Scriptura continuă să fie susținut și apărat de poporul
lui Dumnezeu: „În Cuvântul Său, Dumnezeu a încredințat oamenilor cunoștința
necesară pentru mântuire. Sfintele Scripturi trebuie să fie primite ca o descoperi-
re autoritară, infailibilă a voinței Sale. Ele sunt măsura caracterului, descoperitorul
doctrinelor și dovada experienței” (Ibid., p. 2 din Introducere).
Dețineți o Biblie? Studiați-o în fiecare zi. Sunt numeroși frații voștri de credință
din alte epoci care și-au dat viața pentru această Carte sfântă.

FEBRUARIE
„El mă paște în pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă.”
(Psalmii 23:2)

Sâmbătă, 1 februarie
ÎNŢELEGI TU CE CITEŞTI?
Filip a alergat şi a auzit pe etiopian citind pe prorocul Isaia.
El i-a zis: „Înţelegi tu ce citeşti?”
(Faptele 8:30)
E unucul era un ofițer al reginei Candace, în Etiopia. Fusese la Ierusalim să se în-

chine la templu, ceea ce ne permite să presupunem că era vorba de un prozelit
evreu. Un înger al Domnului i-a cerut lui Filip să meargă să îl întâlnească pe dru-
mul pe care o apucase. Filip l-a auzit citind și l-a întrebat: „Înțelegi tu ce citești?”
Famenul a răspuns: „Cum aş putea să înţeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?”
Într-o altă relatare, cea a ucenicilor din Emaus, Isus îi întreabă pe cei alături de
care călătorea de ce nu au asociat tragicele evenimente din vinerea care trecuse cu
previziunile profetice. Și apoi le citează din Scripturi: „Şi a început de la Moise şi de
la toţi prorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27).
Traducerea cea mai corectă ar fi: le-a interpretat (din verbul grecesc diermenuo, de
unde provine termenul „hermeneutică”, sau știința interpretării Scripturilor).
O lectură atentă a acestor pasaje ridică unele întrebări: Este cu adevărat necesară
o hermeneutică a pasajelor din Scripturi care vorbesc despre revelația divină? Poate
oricine să aibă acces la o suficientă cunoaștere a Bibliei sau acesta este privilegiul
câtorva experți în materie, de care noi, restul, depindem pentru a putea înțelege
mesajul ei? Ce metodă de interpretare a folosit Isus atunci când le-a explicat-o uce-
nicilor din Emaus?
Deși Biblia este revelație divină, e nevoie de o tehnică de interpretare, pentru că
este opera literară a diverși scriitori, inspirați cu certitudine, dar care au scris în mai
multe limbi, au trăit în epoci diferite, în culturi diferite și au folosit genuri literare
diferite. Dumnezeu ne-a promis ajutorul Duhului adevărului pentru a ne călăuzi în
tot adevărul (Ioan 16:3), astfel încât același Spirit care i-a inspirat pe profeți în pri-
mirea și scrierea Scripturilor să intervină și când ele sunt interpretate de credincioși.
Este ceea ce teologii numesc mărturia interioară a Duhului Sfânt, cel care iluminea-
ză credinciosul, dovedind astfel posibil principiul studiului liber, spre deosebire de
autoritatea infailibilă a Bisericii Catolice, care le rezervă doar episcopilor dreptul de
a interpreta Scripturile.
Însă studiul liber nu înseamnă interpretare liberă. Credinciosul trebuie să ră-
mână deschis la iluminarea Duhului și să aplice același principiu de interpretare ca
Isus: Scripturile sunt propriul lor interpret. Orice model de interpretare trebuie să
respecte acest principiu.
Cereți-I lui Dumnezeu să vă ajute să înțelegeți Cuvântul Său. Nu vă va dezamăgi.

Duminică, 2 februarie
LISTA VERDE
Dar Domnul nu v-a dat minte să pricepeţi, nici ochi să vedeţi, nici urechi să auziţi,
până în ziua de azi. [...] Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru,
iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie,
ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia.
(Deuteronomul 29:4,29)
A tunci când eram student la Seminarul Adventist din Spania, nu aveam nici săli
de clasă, nici bibliotecă, nici dormitoare, nici sală de mese. Profesorii ne predau
cursurile la ei acasă și noi îi însoțeam în munca de pastorație pe care o făceau. Era o
epocă eroică și fericită. În această școală peripatetică, așezați ca și Pavel, „la picioare-
le lui Gamaliel” – în cazul nostru pastorul Isidro Aguilar – am învățat să descoperim
și să explicăm Sfintele Scripturi. Se întâmpla ca necontenitele întrebări ale tinerilor
avizi de cunoaștere, cum eram pe atunci, să îi ridice reale dificultăți profesorului
Aguilar. Dacă nu avea la dispoziție un răspuns, ne spunea: „Notați asta pe lista verde.
Când vom fi cu Hristos în Împărăția cerurilor, ne va explica.” Și această curioasă listă
verde se lungea zi de zi, plină de întrebări fără răspuns.
Nu ne-au fost descoperite toate misterele științei mântuirii. În textul din această
dimineață, Moise admite că poporul Israel avea probleme în a înțelege planul divin
în timpul exodului, situație pe care apostolul Pavel o formulează astfel, cincisprezece
secole mai târziu: „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci vom
vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, aşa cum
am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Corinteni 13:12). Apostolul, deşi atât de erudit,
avea el însuși lista lui verde de întrebări fără răspuns. Drept dovadă, exclamația sa:
„O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt
judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi, în adevăr, „cine a cunoscut gân-
dul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Romani 11:33-34).
Totuși, în fața tăcerii cerului în privința adevărurilor pe care nu reușim să le
înțelegem în această viață, în veșnicie, la școala cerului, nu vom termina niciodată
de descoperit și de sondat celebrele răspunsuri la întrebările noastre de pe lista ver-
de. Ellen White ne spune despre școala de dincolo: „Înaintea studentului se va des-
chide o istorie cu un orizont nesfârșit și de o bogăție de nedescris. [...] Toate lucrurile
neclare ale experienței vieții vor fi atunci clarificate. Acolo unde pentru noi nu exista
decât încurcătură și dezamăgire, țeluri spulberate și planuri zădărnicite, se va vedea
un scop grandios, de neoprit, victorios, o armonie divină” (Educație, pp. 238, 239).
Într-o zi, toate îndoielile și neclaritățile care vă tulbură își vor găsi un răspuns.
Pregătiți-vă astăzi pentru acea zi.
38

Luni, 3 februarie
ROMÂNUL CU BIBLIA
Orânduirile Tale sunt prilejul cântărilor mele în casa pribegiei mele.
(Psalmii 119:54)
Î n perioada în care am fost pastor la biserica centrală din Madrid, începuse să se

formeze un grup foarte numeros de imigranți români. Se întâlneau după-amia-
za. Și mă ocupam de ei ajutat de interpreți care îmi traduceau predicile. Într-o zi,
unul dintre bătrâni mi-a spus că un frate sosit recent, numit Ilie Ancu, în vârstă de
vreo 58 de ani, avusese un grav accident de muncă și fusese internat într-un spital
din Madrid. Situația era foarte delicată, deoarece Ilie era internat de mai mult de o
lună, nu avea permis de ședere sau de muncă, îi lipseau resursele financiare și, ca
să fie și mai rău, nu vorbea spaniola. Am plecat la spital să îl vizitez cât de repede
am putut, dar niciun interpret nu a putut veni cu mine. Cum era să mă înțeleg cu
acest om? Pe de altă parte, cum să îi plătim facturile de la spital? Uimit și îngri-
jorat, m-am dus la spital implorând ajutorul providențial al Celui Atotputernic.
Când am ajuns, mi-am dat seama că toată lumea îl cunoștea pe „Românul cu
Biblia”, cum îl numiseră oamenii de la etajul din spitalul enorm unde se afla. Mi-am
dat seama că Secția de nefrologie și echipa de chirurgi căutaseră o doamnă doctor
româncă să le fie interpret. Medicul șef de secție, infirmierele, cei mai umili membri
ai echipei, toți îmi spuneau că Ilie Ancu este un om fermecător. Mereu zâmbitor,
amabil, recunoscător, optimist, nedespărțit de Biblia pe care o citea ori de câte ori
putea. După ce m-au pus la curent cu situația lui, am știut că starea lui este foarte
delicată și că trebuie să rămână sub supraveghere medicală încă o lună sau două în
plus.
Când m-am apropiat de căpătâiul patului lui, primul nostru contact a fost un
schimb de semne de simpatie, de recunoștință față de Dumnezeu. Apoi i-am arătat
un text din Biblia mea, pe care l-a căutat în Biblia lui. Astfel că, indicându-i aici câ-
teva cuvinte, dincolo câteva fraze, am avut un dialog timp de mai bine de o oră, prin
intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. Românul cu Biblia a ieșit din spital lăsând
în urmă o atmosferă de încredere în Biblie, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, și în
Providența divină. Și, ghiciți: spitalul nu a dorit vreodată să încaseze factura aceea
colosală!
Când suntem departe de casă și nici măcar nu putem vorbi cu ceilalți din cauză
că nu cunoaștem limba lor, totuși este un Dumnezeu în ceruri. El nu ne abandonea-
ză. Dumnezeu îl protejează pe fiecare dintre copiii Lui.
39

Marți, 4 februarie
BIBLIA A AVUT DREPTATE

Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.
(Ioan 17:17)
T itlul devoționalului de astăzi este cel al unei cărți interesante scrise de Werner
Keller în 1981. Biblia a avut dreptate (The Bible was right) are ca scop să de-
monstreze prin descoperiri arheologice că Biblia ne vorbește despre evenimente și
personaje veridice și că, pentru anumite perioade ale istoriei antice, ea a fost, timp
de secole, singurul document disponibil. Săpăturile arheologice au făcut „pietrele
să vorbească”, scoțând dintre dărâmături o mulțime de mărturii fără glas ale rela-
tărilor biblice, răspunzând astfel într-o manieră satisfăcătoare unei serii de între-
bări prin care mulți se opuneau până atunci conținutului istoric al cărților sfinte.
În 1980, Seminarul Adventist din Collonges publica o lucrare colectivă numi-
tă Daniel. Întrebări dezbătute, care aborda unele dintre enigmele cărții lui Daniel,
considerate a fi erori istorice. De exemplu, Nebucadnețar este menționat ca fiind
constructorul noului Babilon (Daniel 4:30). Or, niciunul dintre istoricii clasici – He-
rodot, Strabon sau Pliniu – nu amintește de lucrul acesta. Cu toate acestea, descope-
ririle arheologice au coroborat afirmațiile Bibliei cu expresii akkadiene similare ce-
lor folosite de profetul Daniel. Nebunia de care a suferit Nebucadnețar timp de șapte
ani nu a fost nici ea dovedită de surse extrabiblice și comentatorii cărții lui Daniel
au semnalat că autorul ar fi confundat boala lui Nebucadnețar cu cea a unui alt rege
caldeean, Nabonid, boală menționată pe un cilindru de argilă numit Rugăciunea lui
Nabonid. Dar analiza unei tăblițe cuneiforme păstrată la British Museum a confir-
mat că Nebucadnețar a suferit de tulburări mentale care l-au împiedicat să se ocupe
de treburile curții. În același fel se poate discuta și despre subiectul „regelui-fantomă
Belșațar”, pe care Daniel îl prezintă ca fiind ultimul rege al Babilonului și care nu
era atestat de niciun document antic. Or, o altă descoperire datând din epoca lui
Nabonid demonstrează fără urmă de îndoială că Belșațar a existat și că a fost fiul lui.
Documentul mai spune că regele i-a încredințat regatul odată ce el s-a îmbolnăvit
și s-a retras la Teima, unde și-a petrecut zece ani pentru a se îngriji. Ce bucurie că
veridicitatea Bibliei a fost confirmată! „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17).
Și filosoful Dietrich von Hildebrand adaugă: „Nu va fi niciodată posibil să
existe contradicție între adevărul revelat și știință. Interpretările filozofice erona-
te pot fi incompatibile cu adevărul revelat, nu descoperirile științifice însele. Toate
contradicțiile între descoperirile științifice și adevărul revelat nu sunt nimic altceva
decât aparente contradicții” (The Trojan horse in the City of God, pp. 46, 47).
Să trăiți având liniștitoarea încredințare că Biblia este adevărul lui Dumnezeu.
40

Miercuri, 5 februarie
O SABIE CU DOUĂ TĂIŞURI

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie
cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul,
încheieturile şi măduva, judecă simțirile şi gândurile inimii.
(Evrei 4:12)
Î ntr-o zi, pastorul Javier Moliner a avut o conversație de necrezut. Era sergent
în forțele aeriene, pilot de elicoptere și instructor de trupe al unui detașament
militar din Sevilla. Acolo a cunoscut doi soldați adventiști care citeau Biblia, pre-
tindeau că păzesc Sabatul și dădeau mărturie pentru credința lor. Ca să mențină
disciplina în unitatea sa militară, el s-a opus fățiș acelor doi tineri și le-a făcut
viața imposibilă trimițându-i în arest, persecutându-i și umilindu-i în tot felul.
Subofițerul Moliner era un bărbat grosolan, bețiv, violent și lipsit de respect. Însă
undeva în inima lui sălășluia un sentiment de admirație față de acești doi tineri
care, în ciuda unei asemenea ostilități, rămâneau credincioși principiilor lor. Într-
o zi, unul dintre soldații adventiști i-a vorbit despre Biblie și Moliner a fost im-
presionat de Duhul Sfânt în așa fel încât, cu ocazia unei călătorii la Sagunto, loca-
litatea sa natală, a intrat în contact cu Francisco Domenech, profesor la colegiul
adventist local, care i-a prezentat principalele învățături ale Bibliei. Javier Moliner
și soția lui s-au convertit la Evanghelie. A renunțat la armată, a urmat cursurile
institutului teologic și a schimbat armata pe slujirea pastorală. Sufletul i-a fost
străpuns, transformat de „sabia cu două tăișuri”.
Biblia este cartea istoriei mântuirii. Din ea aflăm cum Dumnezeu Se angajează să
rezolve problema păcatului în lume. Ea prezintă un vast repertoriu de acțiuni ale lui
Dumnezeu în favoarea oamenilor, pe care îi eliberează din robia păcatului. Această
eliberare este rezultatul înlănțuirii a trei factori implicați în procesul revelației: întâi
Dumnezeu, autorul Bibliei, care convertește textul literar omenesc într-o întâlnire
cu Cuvântul Său Însuși; apoi Duhul Sfânt, a cărui influență pozitivă lucrează la du-
hul omului, convingându-l cu privire la păcat, dreptate și judecată; și în final, omul,
care își manifestă în mod indubitabil libertatea cercetând Scripturile, primindu-le
drept Cuvânt al lui Dumnezeu, acceptându-le autoritatea suverană și practicându-le
preceptele.
Așa cum comentează Ellen White, „acest Cuvânt oferă putere; aduce viață, [...]
transformă firea și reface sufletul după chipul lui Dumnezeu” (Educație, p. 98).
Dumnezeu poate să vă transforme și pe voi astăzi, prin Cuvântul Său. Studiați-l
cu fervoare!
41

Joi, 6 februarie
BIBLIA ŞI LIBERTATEA
Şi a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi
în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.”
(Ioan 8:31-32)
L -am cunoscut pe Jean Henri Weidner în Franța, cu ocazia unei ceremonii de

absolvire a Facultății de Teologie de la Collonges. Acest sexagenar franco-olan-
dez cu temperament jovial era un credincios convins și un om al rugăciunii. În-
grozit de exterminarea a mii de evrei de către naziști în timpul celui de al Doilea
Război Mondial, tânărul Weidner a organizat o rețea secretă nonviolentă, Olanda-
Paris, pentru a salva evrei și a-i introduce clandestin în Elveția.
În timp ce căutau o nouă rută pentru a ajunge în Spania, de unde să fugă mai apoi
în Anglia, Weidner și încă o persoană au fost arestați în orașul francez Toulouse. Nu-
mele său figura pe listele cu oamenii cei mai căutați de Gestapo. Cei doi prizonieri
au fost conduși la cartierul general al Miliției, corp militar francez care colabora cu
nemții. După ce au fost torturați cu brutalitate, au fost aruncați într-o celulă aflată
la etajul cinci al clădirii. Acolo și-a făcut apariția câteva ore mai târziu un ofițer care
l-a întrebat sec pe Weidner:
– Ești protestant?
– Sunt adventist de ziua a șaptea, a răspuns el. Dar de ce mă întrebați?
– Am găsit această Biblie în buzunarul de la geaca ta, a răspuns militarul cu ho-
tărâre. Sunt catolic și am mult respect pentru oamenii care citesc Biblia. Am studiat
la Universitatea din Montpellier alături de colegi evanghelici care citeau Biblia în
fiecare zi. I-am admirat.
Când a auzit aceste cuvinte, Weidner s-a bucurat că își făcuse obiceiul să aibă
mereu Biblia cu el. Apoi un alt ofițer de poliție s-a apropiat pentru a le comunica
prizonierilor că polițiști nemți urmau să vină a doua zi să îi caute pentru a-i executa.
– Aș vrea să pot face ceva pentru voi, dar ...
Atunci Weidner și-a făcut curaj și i-a cerut:
– Ajutați-ne să evadăm! Transferați-ne la subsolul clădirii! De acolo avem acces
direct la ferestrele care dau în stradă.
De necrezut, dar ofițerul așa a și făcut! La ora șase dimineața, Weidner și colegul
său de celulă au sărit de pe un balcon în stradă și au scăpat.
Totuși este un Dumnezeu în ceruri chiar când totul pare pierdut și fără cea mai
mică licărire de speranță. Pentru Dumnezeu, nimic nu e imposibil. Și la fel cum l-a
scăpat pe Jean Weidner de la o moarte iminentă, poate să vă elibereze astăzi și pe voi
de orice neajuns care vă bulversează viața.
42

Vineri, 7 februarie
CUVÂNTUL DOMNULUI RĂMÂNE ÎN VEAC

Căci orice făptură este ca iarba și toată slava ei, ca floarea ierbii.
Iarba se usucă și floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac.
(1 Petru 1:24-25)
P rima excursie pe care am făcut-o pe tărâmurile biblice a fost pentru mine o

experiență de neuitat. Îmi amintesc de vizita noastră la Muzeul Cărții, din
Ierusalim, unde erau expuse faimoasele Manuscrise de la Marea Moartă. Ob-
servându-le cu emoție profundă, mă întrebam cum fuseseră descoperite, cui îi
aparținuseră, ce vârstă aveau, care a fost aportul lor la studiul Sfintelor Scripturi.
În 1947, când erudiți partizani ai unei critici înverșunate puneau la îndoială au-
tenticitatea a numeroase cărți din Biblie, Mohammed edh-Dhib Hassan și Ahmed
Mohammed – doi beduini care căutau o capră pierdută pe malul stâncos de vest al
Mării Moarte – au dat peste o peșteră pe fundul căreia au găsit opt vase de ceramică.
Unul dintre ele conținea suluri: unul mare și două mici. Emoționați, păstorii și-au
dus descoperirea în tabără. În zilele care au urmat, au continuat să exploreze grota și
au găsit alte fragmente de suluri pe care le-au vândut unui anticar din Betleem. Cele
șapte suluri găsite în prima peșteră constituiau cartea completă a lui Isaia, încă un
fragment al aceleiași cărți, Comentariul la Habacuc, Manualul comunității, Apocrifa
Genezei, Războiul fiilor luminii cu fiii întunericului și Imnuri. După multe peripeții,
când manuscrisele au ajuns în mâinile specialiștilor, au început săpături sistematice
în zonă și s-a putut descoperi că aparținuseră esenienilor, o comunitate religioasă
din Qumram, și că fuseseră scrise în secolul al II-lea î.Hr.
Descoperirea sulurilor de la Marea Moartă a atras atenția a numeroși erudiți
și a consolidat cercetarea textelor sfinte. Datorită acestei descoperiri, versiunile ul-
terioare ale Bibliei au ținut cont de numeroase date de valoare lingvistică, care au
contribuit masiv la știința interpretării Scripturilor. Avem, astăzi, certitudinea că
textul biblic este autentic și corespunde cu ceea ce au cunoscut evreii Antichității.
În providența Sa, Dumnezeu a conservat textul biblic pe parcursul a mai bine de o
mie de ani.
Când autenticitatea Bibliei este pusă la îndoială și când este atacată fără milă,
totuși este în ceruri un Dumnezeu. Da, Tatăl ceresc este Cel care a inspirat Scrip-
turile și știe cum să le apere. Nu există motive să ne pierdem încrederea în Biblie!
Și de fiecare dată când se vor manifesta atacuri împotriva autorității Cuvântului lui
Dumnezeu, Domnul va răspunde la momentul potrivit pentru a stabili acuratețea
Cuvintelor Sale.

CUVÂNTUL DOMNULUI ESTE AUTOSUFICIENT

Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru
cei ce se încred în El. Nu adăuga nimic la cuvintele Lui,
ca să nu te pedepsească şi să fii găsit mincinos.
(Proverbele 30:5-6)
A ți auzit până acum că există anumite versiuni ale Bibliei care conțin mai multe
cărți decât altele? Este vorba de cărți apocrife (Iudit, Înțelepciunea lui Solo-
mon, Tobia, Ecleziasticul, Baruc, 1 și 2 Macabei). Cea mai mare parte din ele da-
tează din perioada intertestamentară. Și, deși evreii nu le-au acceptat vreodată ca
făcând parte din Vechiul Testament, o lungă serie de controverse a avut loc în in-
teriorul bisericii cu privire la valoarea inspirației lor. În cele din urmă, la 8 aprilie
1546, cea de-a IV-a sesiune a Conciliului de la Trent le-a declarat egale cu celelalte
cărți inspirate ale Bibliei. Și astăzi, lumea catolică le recunoaște ca fiind inspirate.
Să examinăm două texte extrase din Macabei: „Drept aceea, sfânt şi cucernic
gând a fost că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de pă-
cat” (2 Macabei 12:46). O notă a versiunii spaniole Bover-Cantera declară că „acest
fragment afirmă cu curaj dogma învierii, existența purgatoriului și a rugăciunilor
și jertfelor pentru cei morți”. Și mai departe, marele-preot decedat, „Onia, a grăit
către Iuda: Acesta este iubitorul de frați, prorocul lui Dumnezeu Ieremia, care mult
se roagă pentru popor şi pentru sfânta cetate” (2 Macabei 15:14). O notă a versiunii
spaniole a Bibliei catolice de la Ierusalim afirmă: „Acest rol oferit lui Ieremia și lui
Onias este prima dovadă într-o credință în rugăciunea drepților defuncți pentru cei
în viață.” Nu sunt străine aceste doctrine? Care parte din Sfintele Scripturi le aprobă?
Purgatoriul, jertfele pentru morți și intervenția sfinților care au murit pentru cei în
viață sunt crezuri catolice care se regăsesc doar în cărțile apocrife adăugate canonu-
lui Scripturilor evreiești.
De altfel, contradicțiile, caracterul grotesc al relatărilor, erorile istorice și varian-
tele textuale confirmă faptul că nu sunt inspirate. „Luther a declarat că biserica nu
poate conferi mai multă forță și autoritate unei cărți decât are ea însăși” (citat de Jose
Flores, Escribiendo la Biblia, p. 267).
Nimeni nu trebuie să adauge sau să scoată ceva, orice, din Biblie. Acest Cuvânt
a anticipat orice situație din istorie în care s-ar fi putut afla poporul lui Dumnezeu.
Iată de ce psalmistul declară: „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuie în veci, în ceruri.
Credincioșia Ta ține din neam în neam” (Psalmii 119:89-90).
Mulțumiți-I, astăzi, lui Dumnezeu pentru Cuvântul Său.

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU NU ESTE ÎNLĂNŢUIT

Pentru… [Evanghelie] sufăr până acolo că sunt legat ca un făcător de rele.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat.
(2 Timotei 2:9)
B iserica adventistă spaniolă din Valladolid se află pe strada Lope de Vega, chiar
lângă cea care a fost clădirea Sfintei Inchiziții și foarte aproape de „locul de
ardere”, locul unde erau executați condamnații la moarte, la poarta Del Campo,
astăzi piața Zorrilla. Acolo, la 8 octombrie 1559, a avut loc o ardere pe rug, în
prezența regelui Felipe al II-lea și a mii de martori. A fost executat guvernatorul
orașului Toro, don Carlos de Seso, unul dintre primii reprezentanți ai protestan-
tismului castilian. De origine italiană, probabil că primise credința evanghelică la
Napoli, în grupul umanistului Jean Valdes. În timpul celebrului proces inchizitori-
al împotriva arhiepiscopului și a primatului Spaniei, Bartolomé Carranza, cel care
îl denunțase a fost și el închis și apoi judecat de Inchiziția de la Valladolid. Înainte
de a muri pe rug, notarul Inchiziției a înregistrat mărturia primatului, somat să
se lepede de credința sa luterană: „Afirm și conchid că mă încred numai în El, că
Îl slăvesc, că mă ține în brațele Sale și că este singura mea comoară; și, cu mâna
la brațul Lui preasfânt, mă voi bucura, prin meritul sângelui Său, de făgăduințele
făcute aleșilor Săi. De aceea nu vreau să mor renegându-L pe Isus Hristos” (Jose
Ignacio Tellechea Idigoras, El arzobispo Carranza, pp. 147–148).
Deși inchizitorul general Fernando de Valdes a oprit răspândirea Reformei
protestante în Spania, în secolul al XVI-lea, Cuvântul Domnului nu a putut fi nici
înlănțuit, nici ars pe rug. Biblia apărea în Indexul cărților interzise din 1551, însă
continua să fie introdusă pe furiș în țară, datorită unor colportori ca Julian Her-
nandez și Julianillo, ascunsă pe fundul dublu al butoaielor cu vin aduse din Europa
Centrală. Spania nu a fost ținută departe de speranța Scripturilor! Așa se face că
astăzi, pe aceeași stradă care altădată fusese o zonă a terorii, se proclamă cu fervoare
apropiata revenire a lui Isus în această lume.
Nimic nu poate înrobi Cuvântul Său! „Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat” nici
atunci când închisorile și lanțurile doresc să îl împiedice să intre în inimi.
Lăsați ca puterea Cuvântului să ne dea orientarea, atitudinea, puterea și curajul
de care avem nevoie pentru a fi stăpâni pe viața noastră.
45

Luni, 10 februarie
PIERDUŢI ÎN PARIS
Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.
(Psalmii 119:105)
P ărinții mei, deși amândoi spanioli, s-au cunoscut și s-au căsătorit la Paris, unde
au și locuit timp de cincisprezece ani. Cea mai mare parte a familiei mele a
emigrat în Franța, unde, din cauza blocadei pe care țările europene au impus-o
Spaniei la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, nu am putut intra timp
de patru ani. Frontierele s-au redeschis în 1954 și părinții mei au decis ca fratele
meu mai mare și cu mine – aveam șaisprezece ani – să facem o călătorie în Franța
pentru a ne vizita rudele. Perspectiva de a vedea Parisul mă umplea de încântare.
Pastorul bisericii noastre ne-a spus că o comunitate adventistă foarte importantă
se întâlnea în Paris, pe Boulevard de l’Hôpital nr. 133. Și am convenit că vom duce
cadou un fanion din partea Societății de tineret adventiste din Zaragoza. Când a
sosit primul nostru Sabat în capitala franceză, am hotărât să mergem la biserică și să
oferim cadoul. Pentru că cei din familia noastră lucrau, nu au putut să ne însoțească.
Era foarte scump pentru noi să luăm un taxi, iar verii noștri ne explicaseră cu lux
de amănunte cum să ajungem cu metroul. Foarte mulțumiți, deși cam inconștienți
cu privire la complexitatea aventurii pe care o întreprindeam în acest oraș imens,
am plecat cu mai mult entuziasm decât prudență către biserica adventistă de pe
Boulevard de l’Hôpital. Așa cum era de așteptat, ne-am pierdut în labirintul complex
al rețelei de metrou. Nu vorbeam și nici nu înțelegeam limba franceză, așa că ne-am
dat repede seama de dificultatea periplului nostru.
Ne-am predat încă o dată Providenței și, la scurt timp după aceea, am văzut într-o
stație o doamnă în vârstă cu o Biblie în mână, care se pregătea să prindă trenul ur-
mător. Ce era de făcut? Fiind Sabat, fără îndoială că era vorba de o soră adventistă
care mergea la biserică. Am hotărât să o urmărim, să urcăm și să coborâm unde
cobora și ea. Zis și făcut. Biblia acestei surori a fost, literalmente, „o candelă pentru
picioarele noastre şi o lumină pe cărarea noastră”. Ce bucurie când am putut înmâna
directorului de tineret fanionul! Cu câtă recunoștință am salutat-o pe doamna care,
cu Biblia sub braț, ne-a condus până la biserica adventistă!
Nu e neapărat necesar să vă rătăciți în această lume. Biblia este candela care vă va
ghida de-a lungul drumului până la un port sigur. Aprindeți-o în fiecare zi!
46

Marți, 11 februarie
FOAME ŞI SETE DE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU

Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete
în țară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete
după auzirea cuvintelor Domnului [...] şi nu le vor găsi.
(Amos 8:11-12)
Î n marile deșerturi, apa și hrana sunt rare sau inexistente. Odată ce rezervele s-au
epuizat, dacă nu dai de o oază unde să te revitalizezi, poți ajunge într-un punct
fără întoarcere, adică să nu supraviețuiești. Amos, care era un om al câmpului,
cunoștea bine acest pericol al deșerturilor care înconjoară Palestina. El folosește
această imagine pentru a ilustra situația lui Israel.
Contextul în care profetul Amos rostește aceste cuvinte este cel al unei epoci în
care poporul Israel, din cauza constantei neascultări, a pierdut posibilitatea de a se
împăca cu Dumnezeu ascultând Cuvântul Său și urmându-L. Chiar dacă ar fi vrut
să asculte din nou de Cuvântul Domnului, i-ar fi fost imposibil. Situația dramatică
în care se împotmolise corespundea unui punct fără posibilitate de întoarcere. Este
ceea ce profetul numește „foame și sete după Cuvântul Domnului”, o foame și o sete
iremediabile, imposibil de satisfăcut, angoasante, fără viață spirituală. Bineînțeles, nu
este vorba despre faptul că Dumnezeu Se îndepărtează de păcătoși, ci mai degrabă
despre faptul că aceștia, adoptând o atitudine ostilă, o apucă pe cărările neascultării.
Scopul escatologic al cuvintelor lui Amos pare evident. Astăzi, poporul lui
Dumnezeu care se pregătește pentru scenele finale ale istoriei omenirii ar trebui
să simtă „foame și sete după Cuvântul Domnului”. Ellen White lansează următo-
rul avertisment: „Vremea în care orice suflet va fi pus la încercare se apropie cu
pași repezi. În acele zile dificile, cei care sunt slabi în credință nu vor rezista. Marile
adevăruri ale revelației trebuie studiate cu atenție, întrucât cu toții vom avea nevoie
de o cunoaștere inteligentă a Cuvântului lui Dumnezeu. Prin studiul Bibliei și prin
comuniune în fiecare zi cu Isus, vom avea perspective noi, clare și fără echivoc cu
privire la responsabilitatea individuală pe care o avem, dar și forța de a rezista în
ziua încercării și a ispitirii. Cel a cărui viață este unită cu Hristos prin legături secrete
va fi păstrat, prin puterea lui Dumnezeu, datorită credinței care duce la mântuire”
(Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 116).
Totuși există un Dumnezeu în ceruri… când ne este foame și sete de Cuvântul
divin. Acum este timpul să ne așezăm și să studiem, sub inspirație, Scriptura. Tim-
pul pe care îl acordăm astăzi unor activități lipsite de importanță ne va lipsi mâine
pentru studiul Bibliei. Să ne amintim că va veni o zi când va fi prea târziu pentru cei
mulți, care vor căuta să înțeleagă preceptele divine.
47

O ÎNTÂLNIRE CU DUMNEZEU
Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria şi vese-
lia inimii mele, căci după Numele Tău sunt numit, Doamne, Dumnezeul oștirilor!
(Ieremia 15:16)
V ocația profetică a lui Ieremia s-a manifestat pe când nu era încă născut: „Mai
înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale te cunoșteam şi mai îna-
inte ca să fi ieșit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi te făcusem proroc
al neamurilor” (Ieremia 1:5). Și-a primit darul profetic cu porunca divină de a-și
începe misiunea pe când nu era decât un copil. A răspuns: „Ah! Doamne Dumne-
zeule, vezi că eu nu știu să vorbesc, căci sunt un copil” (Ieremia 1:6). Însă Domnul
i-a garantat ajutorul Său: „Apoi Domnul Şi-a întins mâna şi mi-a atins gura. Şi
Domnul mi-a zis: „Iată, pun cuvintele Mele în gura ta” (Ieremia 1:9). Mai târziu,
profetul a relatat ce a reprezentat pentru viața sa această întâlnire personală cu
Cuvântul lui Dumnezeu: „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvinte-
le Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău sunt numit,
Doamne, Dumnezeul oștirilor!” (Ieremia 15:16).
Misiunea lui Ieremia nu a fost ușoară. A fost chemat să fie profet într-o perioa-
dă de apostazie și criză politică în regatul lui Iuda, pentru a comunica poporului
răzvrătit mesajele divine care anunțau consecințe dure. Și-a pierdut curajul în fața
opoziției tuturor și a vrut să renunțe la Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu a reușit. Iată
că în inima mea este ca un foc mistuitor închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar
nu pot” (Ieremia 20:7,9). Experiența lui Ieremia se poate aplica la întâlnirea pe care
o avem noi cu Dumnezeu când citim Cuvântul Său. Dumnezeu îi vorbește omului
prin paginile Bibliei. Ni se adresează, ne cheamă din nou, ne cere să renunțăm la un
stil de viață, ne arată care este voia Sa, ne dezvăluie planurile Sale, ne consolidează
credința și speranța. Și noi reacționăm adresându-I-ne, fie cu puternice îndoieli,
fie cu încredere, fie cu devoțiune și sacrificiu, loialitate și dragoste. Dar, oricare ar
fi cazul, dacă dovedim o căutare sinceră a lui Dumnezeu și întâlnirea noastră cu El
este reală, citirea Cuvântului Său nu ne poate lăsa vreodată indiferenți. Este ceea
ce Ellen White formulează astfel: „Cel care studiază Cuvântul lui Dumnezeu cu un
spirit sincer și educabil, căutând să-i înțeleagă adevărurile, va fi adus în legătură cu
Autorul lui și nu există vreo limită a posibilităților lui de dezvoltare, în afară de cazul
în care alege el însuși aceasta” (Educație, p. 97).
Credeți că întâlnirea cu Dumnezeu este posibilă și doriți să experimentați pu-
terea Cuvântului? Deschideți-I ușa inimii și veți fi martori ai unor mari minuni în
viața voastră.
48

Joi, 13 februarie
SCRIA ÎN BIBLIA LUI

Cum își va ține tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău.
(Psalmii 119:9)
I srael Moyano Herrero era un tânăr adventist de douăzeci de ani, originar din
Barcelona. Făcuse studii în Spania, la Colegiul Adventist din Sagunto. Într-o zi,
s-a hotărât să plece în Statele Unite pentru a se înscrie la un curs, astfel încât să
poată sluji ca pilot misionar. Eu însumi m-am ocupat de documentele care tre-
buiau completate ca el să aplice ca pilot misionar. Însă în timpul ultimului curs
practic de zbor deasupra împrejurimilor Los Angelesului, micul avion în care se
afla a căzut în mare, fapt ce a dus la moartea lui, a instructorului și a unui alt tânăr
spaniol. Părinții lui, fratele său, Joel, și toți cei care îl cunoscuseră au fost împietriţi
de durere. Părinții lui, de neconsolat, s-au dus în Arizona, unde locuise, pentru a-i
recupera lucrurile. Acolo i-au găsit Biblia în limba engleză, pe care o lua cu el la
biserică în Sabat.
Israel era un tânăr foarte legat de biserică, dar foarte puțin extrovertit din punct
de vedere spiritual. Părinții lui aveau uneori impresia că era mai degrabă interesat
să trăiască și să profite de tinerețe decât să se pregătească pentru revenirea lui Isus.
Însă Israel citea din Biblie. Răsfoind-o, la o simplă privire, părinții au putut simți
credința vibrantă a fiului lor dispărut, spiritualitatea, speranța, angajamentul lui față
de Dumnezeu și experiența sa spirituală profundă cu Isus. Această Biblie a fost pen-
tru ei un fel de testament spiritual al fiului lor.
Nu doar că multe dintre pagini era subliniate, dar pe margini se puteau citi nu-
meroase comentarii personale, scrise cu mâna lui. O serie de reflecții spirituale, gân-
duri și aspirații care descopereau ce credea Israel despre Dumnezeu, despre slujirea
creștină, despre experiența religioasă. Am recopiat în întregime unele dintre aceste
fraze, dintre care majoritatea erau în engleză. Cele mai importante erau, totuși, scri-
se în spaniolă, limbă pe care părinții lui puteau să o înțeleagă, ca și cum, scriindu-
le, avusese o presimțire a tragediei care avea să îl smulgă din sânul familiei sale:
„Doamne, ce pot face pentru Tine astăzi?”; „Situația noastră înaintea lui Dumnezeu
nu depinde atât de mult de câtă lumină am primit, ci mai degrabă de ce am făcut cu
ceea ce am primit.”; „Doamne, dă-mi înțelepciunea necesară pentru a învăța să mă
rog, curajul pentru a încerca să mă rog și perseverența pentru a continua să mă rog.”;
„Dumnezeu nu dorește să înțelegem totul întotdeauna, ci să avem încredere în El.”
Să scriem, la fel ca Israel, în Biblia pe care o studiem, dialogul nostru cu Dum-
nezeu, credința, încrederea noastră, luptele noastre, iar Duhul Sfânt care a inspirat
această Carte ne va transforma viața.
49

Vineri, 14 februarie
CREAŢI PENTRU A IUBI

Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului și toată oștirea lor, prin suflarea
gurii Lui. [...] Căci El zice și se face, poruncește și ce poruncește ia ființă.
(Psalmii 33:6,9)
Î n diferite locuri din lume, astăzi se sărbătorește ziua iubirii și a prieteniei. În ge-
neral, asociem cu această zi chestiuni care privesc amorul și dragostea de cuplu.
Însă această sărbătoare este mult mai bogată în semnificație. În textele antice care
vorbesc despre creațiune, distrugerea și relațiile sexuale dintre zei fac parte din
procesul de creare a ființelor omenești. Cu timpul, aceste concepte au generat un
ansamblu de practici imorale la popoarele care se învecinau cu Israel, practici în
mod curios asociate cu iubirea dintre zeități și creațiunea: prostituția, atât mascu-
lină, cât și feminină, confrerii recunoscute de homosexuali, orgii în temple și pe
înălțimi, sacrificii umane și animale, mutilări și răniri în perioadele de durere și
de doliu.
Biblia declară că Dumnezeu a creat doar prin cuvânt, fără să își găsească locul
aici relațiile sexuale. Revelația biblică începe prin actul creator al lui Dumnezeu:
„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). Și se va încheia
tot printr-un act creator: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:5). Între
aceste declarații biblice, revelația face de sute de ori referire la creația divină, atât
în Vechiul, cât și în Noul Testament, fără a insinua vreodată că Dumnezeu s-ar fi
folosit de vreun proces evolutiv. Verbul evreiesc bara, folosit în Geneza 1:1, tradus
prin „a creat”, Îl are întotdeauna pe Dumnezeu ca subiect unic, ceea ce exclude orice
concepere presupusă mitică sau purtătoare de conotații ale oricărei activități uma-
ne asemănătoare. Este vorba de un termen special, folosit în limbajul de închinare
pentru a se referi exclusiv la acțiunea creatoare a lui Dumnezeu, fapt ce permite ca
aceasta să se diferențieze de orice lucrare sau realizare umană. Și, deși verbul în sine
nu descrie o creație, ex nihilo este folosit pentru a reprezenta creația extraordinară,
suverană, personală, fără efort și complet liberă, realizată de Dumnezeu.
Natura dragostei omenești este dificil de înțeles dacă nu i se recunosc originile
adevărate. Darul sfânt al dragostei poate chiar să fie denaturat până acolo încât să
se ajungă la practici imorale aflate la foarte mare distanță de scopurile inițiale ale
Tatălui ceresc în materie de dragoste. În acest sens, ființa umană are nevoie mai
întâi de restabilirea legăturii cu Dumnezeu pentru a putea restabili apoi legăturile de
afecțiune cu semenii.
În această zi atât de specială, vă invit să recunoaștem că suntem ființe create de
Dumnezeu pentru a iubi.

CREAREA CERURILOR ŞI A PĂMÂNTULUI

La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.
(Geneza 1:1)
L a început, Dumnezeu a făcut...” Acest prim verset are o anumită rezonanță ca

preambul sau titlu al relatării despre săptămâna în care Dumnezeu a făcut po-
sibilă viața pe planeta Terra. Desemnează un eveniment pozitiv, care înglobează
tot ceea ce urmează: Dumnezeu a creat, a produs materia primă și universală din
care au luat ființă cerurile și pământul. Această declarație neagă, înainte de orice,
existența independentă a acestei materii care, în toate sistemele cosmogonice antice,
era considerată ca fiind dintotdeauna și pentru totdeauna coexistentă cu zeitatea.
Cuvântul bereschith, „la început”, nu este urmat aici de un complement, cum se
întâmplă de obicei, deoarece, la fel ca în Ioan 1:1, desemnează începutul absolut,
începutul timpului, la fel ca și toate ființele finite care se desfășoară în el. Cât despre
verbul bara, „a crea”, înseamnă, la origine, „a tăia”. Așa că nu implică neapărat, la
fel ca verbul nostru modern „a crea”, absența unei materii preexistente. Întrucât,
în mod uzual, acest verb desemnează o acțiune asupra unei materii preexistente,
folosește o formă verbală ce are ca subiect o ființă omenească și drept complement
însăși materia folosită ca obiect al muncii. Pe când forma folosită în acest text Îl
are întotdeauna pe Dumnezeu ca subiect și cuvântul Său drept complement, cuvânt
care descrie rezultatul acțiunii realizate. Pusă în legătură cu ideea principiului ab-
solut, cum este cazul textului de mai sus, acțiunea verbală bara nu poate însemna
altceva decât formarea inițială a materiei. În final, expresia „cerurile și pământul”
desemnează întotdeauna în Vechiul Testament întregul univers. Așadar, primul text
al Scripturilor afirmă categoric că Dumnezeu a creat universul.
Cu toate acestea, este foarte ușor astăzi să existe dubii cu privire la faptul că Dum-
nezeu a creat cerurile și pământul. Această afirmație aproape că nu își mai găsește
niciun fel de loc în societate. De fapt, cu cât sunt mai importante realizările ființei
umane, cu atât mai puțin sunt apreciate lucrările divine. Pentru moment, actuala
retorică provocatoare seamănă foarte mult cu cea a constructorilor turnului Babel,
care credeau că nivelul de dezvoltare tehnologică la care ajunseseră le va permite să
rivalizeze cu Tatăl ceresc.
Există, totuși, în ceruri, un Dumnezeu chiar dacă lumea Îi reneagă puterea crea-
toare. El este acolo, gata să intervină în viața oamenilor când aceștia se ridică împo-
triva autorității Sale, așa cum s-a întâmplat și atunci când turnul Babel a fost clădit.
Să recunoaștem autoritatea divină în viața noastră. Ne va ajuta să ne stabilim mai
bine prioritățile.

PRIN LUMINA TA, VOM VEDEA LUMINA

Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Și a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era
bună și Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi,
iar întunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară și apoi a fost o dimineață:
aceasta a fost ziua întâi.
(Geneza 1:3-5)
A m fost întrebat adesea despre semnificația misterului luminii din prima zi a

creațiunii. Viață fără lumină nu poate exista. Așadar, care să fie natura acestei
lumini? Imposibil de afirmat că ar fi vorba de lumina solară, apărută abia în a
patra zi.
Primele trei acțiuni creatoare ale lui Dumnezeu evocă principiul separării. Astfel,
Dumnezeu a separat lumina de întuneric, apele de sus de apele de jos, pământul de
mări. Și, cu toate că în toate cosmogoniile cunoscute lumea este o emanație a ființei
sau gândirii divinității, în relatarea Genezei lumea este produsul voinței libere a lui
Dumnezeu. Expresia „Dumnezeu a zis”, care apare de opt ori în narațiune, indică
lucrul acesta. Cuvântul este manifestarea externă a voinței divine. Moise folosește
această imagine pentru a defini creația, ca rezultat al voinței divine. Există, din acest
punct de vedere, o diferență semnificativă între primul verset din Geneza și versetele
care urmează. În primul, Dumnezeu a creat. Nu știm bine nici când, nici cum. În ur-
mătoarele, actul creator din fiecare zi începe cu „Dumnezeu a zis”, pentru a sublinia
că Domnul a creat prin cuvânt.
Geneza nu se referă la lumina soarelui atunci când spune: „Să fie lumină!” Aceas-
tă lumină, a cărei apariție urmează după perioada de întuneric ce acoperea pămân-
tul, ne este prezentată ca provenind de la Dumnezeu Însuși, sursa luminii: „Dum-
nezeu este lumină” (1 Ioan 1:5). La fel va fi și pe Noul Pământ. Locuitorii lui „nu
vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul
Dumnezeu îi va lumina” (Apocalipsa 22:5).
Separarea luminii de întuneric a creat, în prima zi, ocazia de a divide timpul în
seară și dimineață, în zi și noapte, deși mișcarea de rotație nu fusese încă imprimată
pământului. Intenția autorului este de a sublinia că durata fiecărei zile a creațiunii a
fost de douăzeci și patru de ore, nu de perioade de mii sau de milioane de ani.
Prin harul lui Dumnezeu, vedem în fiecare dimineață lumina zilei. După cum
spune psalmistul: „Prin lumina Ta, vedem lumina” (Psalmii 36:9).
52

Luni, 17 februarie
CREAREA ATMOSFEREI
Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape.” Şi
Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinde-
rii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinde-
rea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua a doua.
(Geneza 1:6-8)
Î ntinderea de care vorbește Moise aici desemnează învelișul atmosferic al pla-

netei noastre. Dacă apele de jos sunt cele din care s-au format mările, apele de
sus nu pot fi altceva decât cele pe care le conțin norii. Norii nu se află deasupra
atmosferei, ci plutesc, în general, deasupra părții din atmosferă în care se găsește
aerul pe care îl respirăm.
Putem să ne imaginăm ce s-a întâmplat în ziua aceea în felul următor. Pămân-
tul era acoperit de o atmosferă grea, densă, poluată puternic. În momentul în care
substanțele gazoase s-au separat de cele care au trecut în stare lichidă sau solidă, s-a
format această întindere, această pătură transparentă și ușoară pe care o numim
atmosferă. Totodată, deasupra stratului celui mai apropiat de sol s-au ridicat vapori,
mai ușori decât aerul, care au ajuns în zone cu temperaturi mai scăzute și s-au con-
densat, formând astfel pătura de nori care acoperă globul pământesc. Acestea sunt
apele de sus.
Oxigenul pe care îl respirăm se află jos, norii și vaporii de apă – la mijloc și stratul
de ozon al atmosferei – deasupra, pentru a ne proteja de radiațiile solare. Dumnezeu
stabilește totul, astfel încât pe Terra să fie posibil un climat echilibrat și temperat.
Astăzi, când activitatea iresponsabilă a omenirii reduce sau distruge stratul de ozon,
schimbările climatice care se petrec în consecință atrag după ele catastrofe naturale
enorme, deșertificarea a importante zone ale planetei, topirea unei părți a ghețurilor
polare, însoțită de creșterea pe măsură a nivelului apelor marine și inundarea a nu-
meroase zone de coastă. Dumnezeu a făcut bune lucrurile în cea de a doua zi, însă
omul este pe cale de a le distruge, deteriorând echilibrul original.
Totuși, există un Dumnezeu în ceruri, deși se pare că ființele omenești lucrează
pentru distrugerea minunatei Sale creații și poluarea afectează cerul și marea. Prin
mila Sa, putem încă să trăim și să ne bucurăm de momentele de fericire pe care ni le
oferă zilnic, în ciuda atâtor distrugeri cauzate de supraexploatarea planetei.
Să Îi cerem lui Dumnezeu astăzi să ne ajute să medităm la dragostea pe care o
manifestă prin intermediul creației Sale.
53

PĂMÂNTUL, MAREA ŞI VEGETAŢIA

Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă,
pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei
sămânţa lor pe pământ.” Şi aşa a fost.
(Geneza 1:11)
S ă rezumăm activitatea creatoare a lui Dumnezeu de până acum: în prima zi, a

luat naștere lumina dătătoare de viață prin separarea luminii de întuneric; în a
doua zi, a format atmosfera respirabilă, separând apele de sus de cele de jos; în a
treia zi a fost creat solul locuibil prin separarea pământului de apă. Relatarea pre-
supune că pământul exista deja și că a ieșit din ape odată ce Dumnezeu a adunat
apele (Psalmii 104:6-8). Formarea continentelor ocupă prima parte din cea de-a
treia zi; crearea plantelor, care acoperă pământul ca o mantie, ocupă a doua parte a
zilei. Ne aflăm în punctul culminant al primei părți a săptămânii creațiunii. Toate
celelalte creații anterioare slujesc acestui scop, din moment ce forța organică a
vegetației este superioară materiei brute.
Apariția acestui prim organism viu organizat este atribuită puterii divine: „Dum-
nezeu a zis.” La fel se întâmplă și cu pământul, de care Dumnezeu se folosește pentru
a produce plantele: „Pământul să producă.” Dumnezeu arată prin aceasta că a dotat
natura cu o putere care Îi aparține Lui Însuși, fapt ce se aseamănă într-o mică mă-
sură cu libertatea pe care o oferă, mai târziu, omului. Pământul cultivabil, condiție
necesară existenței plantelor, era bun, din moment ce plantele absorbeau substanțele
anorganice, pentru a le transforma în substanțe organice. Câte minuni lucrate cu
minuțiozitate se găsesc în organizarea vieții pe pământ!
Biblia face referire, de asemenea, și la darul binecuvântat al fecundității.
Propoziția: „Pământul să producă” arată că Dumnezeu le-a dăruit ființelor vii darul
reproducerii pentru ca ele să continue și să completeze opera Sa creatoare. Contrar
credințelor antice, fecunditatea nu este o forță divină căreia trebuie să i se închine
oamenii. În relatarea creațiunii, este o binecuvântare printre atâtea altele, oferită de
Providență.
Așa cum pământul produce, ființele omenești sunt chemate și ele să fie produc-
tive în diferitele domenii ale vieții lor.
Să trăim astăzi pentru a contribui la formarea și ridicarea celorlalți și pentru a
face din această lume un loc mai bun în care să ne petrecem viața.
54

PĂMÂNTUL INTRĂ ÎN CICLURILE SISTEMULUI SOLAR

Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua
de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii şi să slujească
de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.” Şi așa a fost.
(Geneza 1:14-15)
D e câte ori ați admirat măreția unui răsărit de soare sau o splendidă lună? Cât
despre mine, aceste ocazii îmi aduc întotdeauna în minte momentul când
Dumnezeu a dat formă lumii.
Ziua a patra deschide cea de-a doua parte a săptămânii creațiunii. Există o
corespondență curioasă, și nu doar literară, între cele două jumătăți ale celor șase
zile ale creațiunii: în ziua întâi, Dumnezeu a creat lumina; în ziua a patra, a creat
corpurile cerești care luminează Pământul. În ziua a doua, Dumnezeu a creat apa și
aerul; în ziua a cincea, peștii și păsările. În ziua a treia a apărut solul, ca zonă uscată;
în ziua a șasea, animalele terestre și, printre ele, omul, coroana nu doar a acestei a
doua părți a operei de creație, ci a întregii creații. Ce părere aveți? Da, creațiunea este
o mare operă, rezultat al unui proiect, și nu rezultatul oarbei întâmplări.
Suntem la momentul în care apar soarele, luna și stelele. În acest caz, i se poate
atribui poruncii divine un sens mai puțin puternic: „Să fie niște luminători în în-
tinderea cerului.” Astrele existau în umbră încă de la începutul creării cerurilor și
pământului. Doar că au devenit vizibile abia începând cu a patra zi, când Dumnezeu
a poruncit ca ele să determine ciclurile astronomice ale sistemului nostru solar și
să lumineze Terra odată ce masa apoasă care învăluia planeta s-a disipat. Poate că
există aici o intenție a Creatorului de a ne învăța că, la fel ca planeta noastră, cerurile
s-au dezvoltat gradual, dar odată cu asta și armonizându-se cu dezvoltarea Terrei…
În orice caz, relatarea nu dorește să speculeze cu privire la relația astrelor (care ne
luminează) cu restul universului. Intenția este de a centra întregul proces de creație
asupra Terrei, care va fi locuința omului. Și dacă este folosită expresia „mari lumină-
tori”, se întâmplă pentru a arăta că astrele, care erau adorate ca zeități de popoarele
vecine Israelului, nu sunt decât simple opere ale lui Dumnezeu, create pentru om.
Să ne amintim că, dacă a avut capacitatea de a crea soarele, luna și stelele, Dum-
nezeu deține și puterea de a rezolva orice problemă cu care ne vom confrunta pe
parcursul zilei. Să ne încredem în El!
55

Joi, 20 februarie
CREAREA PEŞTILOR, A REPTILELOR ŞI A PĂSĂRILOR

Dumnezeu a zis: „Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra
pământului pe întinderea cerului.” Dumnezeu a făcut peştii cei mari şi toate
vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după soiurile lor; a făcut
şi orice pasăre înaripată după soiul ei. Dumnezeu a văzut că erau bune.
Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi apele
mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ.” Astfel a fost o seară
şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a cincea.
(Geneza 1:20-23)
Î n cea de-a cincea zi a creațiunii a venit rândul faunei marine. În realitate, exis-
tă oameni care ne asigură că cele mai frumoase peisaje din lume, incluzând,
bineînțeles, ființele vii, se află în abisurile marine. În evreiește, expresia „ființe vii”
înseamnă, literal, suflete vii, la fel ca în Geneza 2:7, care prezintă crearea omului.
Sufletul viu al animalelor, la fel ca sufletul ființelor omenești, nu este un compus
care face parte din natura ființelor vii, ci rezultatul suflului de viață insuflat unui
organism fizic de Însuși Dumnezeu. Este comun tuturor ființelor vii, manifestân-
du-se foarte diferit, în funcție de gradul lor de complexitate biologică. La om,
de exemplu, sufletul viu posedă o dimensiune vitală unică: viața intelectuală și
spirituală.
În ziua a cincea a apărut pe acest pământ misterul vieții sensibile, al vieții în
mișcare, al vieții specializate și adaptate unui biotop, fără a mai pune la socoteală
magistrala tușă de penel de forme și culori care a fost adăugată. Ellen White a for-
mulat unul dintre cele mai mari adevăruri despre creațiune: „La început, Dumnezeu
era făcut cunoscut în toate lucrările creațiunii. Hristos a fost Acela care a întins ceru-
rile și a pus temeliile pământului. Mâna Lui a fost aceea care a așezat lumile în spațiu
și a modelat florile câmpului. «El întărește munții prin tăria Lui.» «A Lui este marea,
El a făcut-o» (Psalmii 65:6; 95:5). El a fost cel care a umplut pământul cu frumusețe
și văzduhul cu cântece. Și pe toate lucrurile de pe pământ, din văzduh și cer, El a
scris mesajul iubirii Tatălui” (Hristos, Lumina lumii, pp. 7–8).
Încă o dată, creațiunea ne amintește că fiecare dintre ființele vii – printre care
omul este o excepție notabilă – trăiește pentru a oferi: „Oceanul, el însuși sursa tutu-
ror izvoarelor și fântânilor noastre, primește torentele de apă de pe întregul pământ,
dar primește ca să dea” (Ibid., p. 8).
Să urmăm astăzi exemplul naturii, trăind pentru a oferi.
56

COROANA CREAŢIUNII
Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea
Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite,
peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.”
(Geneza 1:26)
V -ați întrebat vreodată de ce a creat Dumnezeu omul? La ce S-a gândit când

a făcut creaturi după chipul și asemănarea Sa? Conform Bibliei, omul a fost
făcut pentru gloria lui Dumnezeu, dar cu siguranță nu pentru că Dumnezeu l-ar
fi destinat să formeze un cor cosmic care să Îi aducă laude veșnice! De fapt, ființa
umană contribuie la gloria lui Dumnezeu pentru că a fost concepută ca să se bu-
cure de o comuniune plină de dragoste cu Tatăl ceresc.
După primele cinci zile ale creațiunii, a venit rândul animalelor terestre și al ființei
umane. Relatarea sfântă spune că fiecare animal a fost creat „după specia sa”. Ce tre-
buie să învățăm din această expresie este principiul diversității și al multitudinii de
ființe vii create de Dumnezeu, excepție făcând omul. Acest principiu reiterat de mai
multe ori în relatarea creațiunii este, în mod explicit, contrar postulatului transfor-
mării succesive, care pleacă de la cele mai simple la cele mai complexe organisme,
postulat care stă la baza teoriei evoluționiste și care face ca evoluția și creația să fie
complet incompatibile. Dumnezeu a creat viața deja diversificată, fără a fi supusă
macroevoluției prin transformarea unei specii în alta. Dimpotrivă, microevoluția
(sau mutațiile minore, schimbările și adaptările în interiorul aceleiași specii) este cea
care a fost posibilă ulterior și se petrece și astăzi.
„După ce pământul, cu bogăția vieții animale și vegetale, a fost adus la existență,
omul, coroana lucrării Creatorului, pentru care a fost făcut pământul în toată
frumusețea lui, a fost adus și el în prim planul acțiunii divine. Lui i-a fost dată stăpâ-
nirea peste tot ceea ce ochii săi puteau cuprinde cu privirea. [...] Aici este prezentată
în mod clar originea neamului omenesc, iar raportul divin este așa de clar prezentat,
încât nu lasă nicio posibilitate de a se trage concluzii greșite. Dumnezeu l-a creat pe
om după chipul Său. Nu este nicio taină în aceasta. Nu există niciun temei pentru a
presupune că omul a evoluat printr-un proces lent de dezvoltare, de la formele infe-
rioare de viață animală sau vegetală. O astfel de învățătură anulează marea lucrare a
Creatorului” (Patriarhi și profeți, pp. 28–29).
Adam a fost creat pentru a avea relații personale cu Dumnezeu, pentru a trăi în
comuniune și prietenie cu El, pentru a-și forma caracterul după cel al Domnului,
sursă de inspirație și înțelepciune, urmându-L zi după zi.
Această șansă ne este oferită și nouă chiar acum. Să profităm de ea!

MONUMENTUL CREAŢIUNII
Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor.
În ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse
şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.
Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta
S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse.
(Geneza 2:1-3)
C u ocazia unei vizite pastorale în orașul spaniol Bilbao, un enoriaș a dorit să

îmi povestească în ce situație dificilă se găsea familia lui. Soția sa era o cato-
lică ferventă și conștiinței ei îi dicta preotul celei mai importante biserici din oraș.
Acest preot o stârnea să adopte o atitudine intransigentă față de credința soțului ei,
fapt ce împiedica orice tentativă de viață liniștită în familie. Subit, mi-a venit o idee:
– Spuneți-i soției dumneavoastră să ne invite la prânz, sâmbăta viitoare, pe mine
și pe duhovnicul ei.
– Pastore, vorbiți serios? m-a întrebat omul.
– Bineînțeles, i-am răspuns sigur pe mine.
Iar doamna a făcut întocmai. Odată ce cuplul, preotul și cu mine ne-am aşezat la
masă împreună, am lansat următoarea întrebare:
– Ce putem să facem noi, doi slujitori ai Evangheliei, pentru ca acești doi soți să
se înțeleagă bine?
Preotul a ezitat un moment, apoi a făcut următoarea remarcă:
– De ce țineți atât de mult voi, adventiștii, să păziți Sabatul? Important este să
pui deoparte o zi a săptămânii în care să te întâlnești cu Dumnezeu și să I te închini.
Trebuia să îi dau un răspuns convingător. După ce m-am gândit, mi-am amintit
ce scrisese J.N. Andrews, în History of the Sabbath (Istoria Sabatului): „Sabatul este
important ca instituție care comemorează creațiunea, pentru că ne amintește întot-
deauna adevăratul motiv pentru care ne închinăm lui Dumnezeu – pentru că El este
Creatorul și noi suntem creaturile Sale.”
Ellen White comentează astfel această idee: „Dacă Sabatul ar fi fost păstrat pretu-
tindeni, gândurile și afecțiunile omului ar fi fost îndreptate către Creator, ca obiect al
adorării și al închinării, și niciodată n-ar fi fost vreun închinător la idoli, vreun ateu
sau vreun necredincios” (Tragedia veacurilor, p. 375).
Duhovnicul soției fratelui nostru nu a răspuns nimic. Prânzul s-a terminat civi-
lizat și, pentru un timp, în acea familie e domnit pacea.
Săptămâna aceasta, să dăm Sabatului locul pe care îl merită. Să nu ni-l însușim
pe nedrept.

CEEA CE SE VEDE ESTE FĂCUT DIN CE NU SE VEDE

Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu,
așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.
(Evrei 11:3)
C reația este rezultatul manifestării înțelepciunii și puterii infinite a lui Dumne-

zeu. Ellen White afirmă că opera creatoare a lui Dumnezeu a fost precedată
de... nimic: „Pentru crearea pământului, Dumnezeu nu s-a folosit de materie pree-
xistentă. «El a zis și s-a făcut; a poruncit și a luat ființă» (Psalmii 33:9). Toate lucru-
rile, materiale sau spirituale, au apărut la cuvântul Său și au fost create după planul
Său. Cerurile și toată oștirea lor, pământul și toate lucrurile de pe el și-au început
existența prin suflarea gurii Sale” (Divina vindecare, „Crearea pământului”).
Creațiunea relatată în Geneza nu a fost o operațiune realizată folosind materie
preexistentă. Crearea lumii din nimic și evoluția, care are ca punct de plecare ma-
teria preexistentă, sunt două concepte ireconciliabile și antagonice din mai multe
puncte de vedere. De exemplu, în ce privește:
1. Timpul. Dumnezeu a creat lumea în șase zile. Evoluției îi sunt necesare mili-
oane de ani.
2. Mijlocul. Dumnezeu a creat prin cuvântul Său. Evoluția este posibilă prin
mutații și selecție naturală, adică prin moarte.
3. Scopul. Dumnezeu a creat cu un scop, un plan, o finalitate. Evoluția lasă totul
la voia întâmplării.
4. Rezultatele. Dumnezeu S-a bucurat pentru că tot ce a creat era foarte bun.
Evoluția dă naștere unei mecanici a morții și imperfecțiunii: selecția naturală.
5. Crearea omului. Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Lui. În
evoluție, s-a recurs la o maimuță antropoidă ca verigă prealabilă omului.
6. Mântuirea sau răscumpărarea omului decăzut. Dumnezeu a răscumpărat
omul prin intermediul Crucii, prin intervenția directă și istorică a Dumnezeului-
Om. În evoluție, procesul de restaurare a omului se face prin forță și prin dominarea
celui slab de către cel mai puternic.
7. Cerurile noi și Noul Pământ. Dumnezeu va crea ceruri noi și un pământ nou
(1 Corinteni 15:52). În evoluție, procesul trebuie să se realizeze după mii, milioane
de transformări intermediare.
Să ne amintim că, din moment ce Dumnezeu a avut puterea de a crea universul,
are și puterea de a transforma viața noastră.
59

Luni, 24 februarie
TOTUL A FOST CREAT PENTRU OM

Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului
şi toată oștirea lor, prin suflarea gurii Lui.
(Psalmii 33:6)
Ș i Dumnezeu a zis.” Iată propoziția care constituie firul roșu din întreaga re-
latare. Este refrenul, repetat de zece ori, al acestui minunat poem. A spune
înseamnă, totodată, a gândi și a voi. În rostirea lui Dumnezeu rezidă puterea de
legiferare a inteligenței Sale și puterea de aducere la îndeplinire a voinței Sale.
Aceste cuvinte revelează un principiu luminos, un proiect inteligent și bun, aflat la
baza a tot ce există. Dincolo de vălul universului vizibil, care ne ia ochii, dincolo de
regularitatea anotimpurilor și de legile fixe care le guvernează și care ne pot împie-
dica să vedem dincolo de mersul firesc și necesar al lucrurilor, această propoziție:
„Și Dumnezeu a zis” ne descoperă un braț puternic, un ochi cu discernământ, o
inimă care ne caută, plină de bunăvoință, o Ființă care lucrează prin providență și
care ne iubește.
Raza de lumină care, odată ce ne-a atins retina, desenează înaintea noastră un
splendid peisaj perfect realizat își împlinește menirea fiindcă Dumnezeu i-a spus să
strălucească. Aerul pe care plămânii noștri îl respiră își îndeplinește rolul pentru că
El i-a spus să ne asigure oxigen și viață. Florile și fructele pe care le recoltăm aproape
tot timpul anului au fost semănate de El pentru noi, în frumoasa grădină a Terrei.
Soarele care determină durata anilor, a zilelor și a orelor, luna care separă anii în luni
și lunile în săptămâni fac astfel pentru că Dumnezeu le dirijează mișcările pe bolta
cerească.
Multitudinea de viețuitoare care umplu de viață apele, aerul și pământul, anima-
lele domestice alături de care trăim, există pentru că ne-a înconjurat de ele fie pentru
a ne stimula să fim activi, în încercarea noastră de a le înfrânge rezistența, fie pentru
a putea profita de docila lor cooperare. Și, în cele din urmă, dacă noi înșine suntem
aici, ca încununare a creației, dacă putem să Îl numim Tată pe Cel care ne numără
cele o sută patruzeci de mii de fire de păr din cap, precum și miile de astre care se
rotesc pe cer, este pentru că El a binevoit să ne facă după chipul Său și să pună în noi
o strălucire din Ființa Sa.
Facem parte cu toții din planul divin al creației. Să nu ne izolăm și să ne privăm,
astfel, de prezența Sa. El are un plan astăzi pentru noi. Să ne lăsăm conduși de El.
60

TOATE ERAU FOARTE BUNE

Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune.
(Geneza 1:31)
R elatarea creațiunii afirmă cu insistență că lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu

a fost desăvârșită. Adjectivul „bun”, care are mai multe semnificații în Vechiul
Testament, de la moral, corect, până la frumos, plăcut, util, subliniază, mai ales în
această relatare, că tot ceea ce există este bun pentru că este realizat de Dumnezeu
și pentru că își îndeplinește menirea. Ceea ce înseamnă că efectul produs de actul
creator coincide cu gândul și voia Creatorului. Această idee este diametral opusă
față de miturile păgâne care vorbesc despre o lume creată de niște zei capricioși,
sau față de teoria unui univers rătăcitor, care există fără niciun scop sau care este
răuvoitor și reprezintă o permanentă amenințare pentru planeta Pământ.
Din mâinile lui Dumnezeu nu a ieșit nimic imperfect. Tot ceea ce face El este
foarte bun. Orice lucru, substanță sau formă este apărută prin voința creatoare, li-
beră, providențială și atotputernică a lui Dumnezeu. Lumea creată nu este cea mai
bună dintre lumile posibile și nici singura de același fel. Însuși faptul că există posibi-
litatea degradării stă ca dovadă a perfecțiunii ei. Dar fără ea înseamnă fără libertate
morală!
„Când a ieșit din mâna Creatorului său, pământul era deosebit de frumos.
Suprafața sa era variat dispusă, cu munți, dealuri și câmpii, intersectate din loc în
loc de râuri mari și lacuri încântătoare. [...] Aerul era curat și sănătos, nepoluat de
miasme otrăvitoare. [...] Oștile cerești priveau scena cu încântare și se bucurau la ve-
derea minunatelor lucrări ale lui Dumnezeu. [...] Creațiunea era acum completă. [...]
Edenul înflorise pe pământ. Adam și Eva aveau cale liberă la pomul vieții. Nicio pată
a păcatului și nicio umbră a morții nu întina minunata creațiune. «Stelele dimineții
izbucneau în cântări de bucurie și… toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de vese-
lie» (Iov 38:7). Iehova cel mare a pus temeliile pământului; El a îmbrăcat tot pămân-
tul în veșmântul frumuseții și l-a umplut cu tot felul de lucruri folositoare omului;
El a creat toate minunățiile pământului și ale mării” (Patriarhi și profeți, pp. 28, 31).
Începând de la creațiune, existența și bunăstarea tuturor vietăților, de la insecta
minusculă până la om, depind zilnic de Providența divină.
Să nu uităm că, atunci când experiența noastră spirituală pare lipsită de binecu-
vântări și când îndurarea lui Dumnezeu pare imposibil de obținut, El este lângă noi,
având mereu puterea să ne salveze și să ne descopere minunile Sale.
61

HRISTOS CREATOR
Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ,
cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii,
fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte
de toate lucrurile şi toate se ţin prin El.
(Coloseni 1:16-17)
A cest verset nu afirmă doar că Isus a fost prezent odată cu Tatăl la lucrarea
creațiunii, ci și că El este Cel care îi asigură subzistența. Dacă, așa cum am
văzut mai înainte, Providența divină s-a manifestat pe parcursul săptămânii
creațiunii cu toată puterea și prevederea în beneficiul omului, aceeași Providență
și aceeași putere oferă suport acestei lucrări, astfel încât ea să nu se destrame. Sco-
pul și finalul creației a fost omul, care ar trebui să fie beneficiarul echilibrului
cosmic ce a făcut posibil ca Terra să devină casa unei ființe create după chipul și
asemănarea Divinității. După păcat, intervenția providențială a Divinității a de-
venit și mai necesară, în vederea salvării omului căzut înainte ca forțele naturii
să distrugă și să transforme în haos opera perfectă a Creatorului, ca urmare a
acțiunilor omenești, fie ele rebele sau inconsecvente.
În legătură cu acest subiect, Ellen White scrie: „La început, Dumnezeu Se des-
coperea prin toate lucrările creației. Hristos a fost Acela care a întins cerurile și a
pus temeliile pământului. Mâna Lui a fost aceea care a așezat lumile în spațiu și a
modelat florile câmpului. «El întărește munții prin tăria Lui.» «A Lui este marea, El
a făcut-o» (Psalmii 65:6; 95:5). El a fost cel care a umplut pământul cu frumusețe și
văzduhul cu cântece. Și, pe toate lucrurile de pe pământ, din văzduh și cer, El a scris
mesajul iubirii Tatălui” (Hristos, Lumina lumii, pp. 7–8).
În El rezidă puterea care menține cu precizie matematică pe orbitele respective
astrele enorme ale universului, care susține particulele atomului pe orbitele lor pre-
stabilite. Tot în El rezidă și harul și mila care ne oferă perspectiva mântuirii, omul
nou.
Totuși, în ceruri există un Dumnezeu… când uităm că Isus Hristos este Dumne-
zeu atotputernic, creator al lumii și susținător al universului. Cu ochii Săi minunați,
El privește astăzi în viețile noastre pentru a le umple de binecuvântări.
Să lăsăm ca puterea Lui de a transforma să vindece rănile noastre și să ne ofere
pace deplină.
62

Joi, 27 februarie
PĂCATUL ORIGINAR
Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească, dar eu sunt pământesc,
vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.
(Romani 7:14-15)
P e 20 aprilie 2007, sub pontificatul lui Benedict al XVI-lea, Comisia internațio

nală a Bisericii Catolice a decis să înlăture credința în existența limburilor, lo-
curi în care, conform tradiției catolice veche de secole, erau primiți copiii morți
înainte de botez, deci condamnați la toate pedepsele atrase de păcatul originar.
Este adevărat că limburile nu au avut niciodată statutul de dogmă de credință.
Dar, de-a lungul secolelor, au fost apărate în tratatele de teologie și predate în
catehisme: „Pentru a fi un bun catolic, trebuie să accepți că, din cauza păcatului
primului om, toți descendenții lui Adam vin pe lume cu un păcat real, care poate
fi înlăturat doar prin botez” (Henri Rondet, El pecado original, p. 218). Articolul
al doilea al Declarației protestante de la Augsburg, din 1530, spunea, mai mult sau
mai puțin, același lucru: „Acest păcat ereditar și această întinare înnăscută și con-
tagioasă este un păcat real, care îi supune la condamnare și la mânia veșnică a lui
Dumnezeu pe toți cei care nu s-au născut din nou prin botez și prin Duhul Sfânt.”
Păcatul originar nu trebuie înțeles astfel! Scripturile nu folosesc niciodată expresia
„păcat originar”. Nimeni nu este vinovat la naștere. Dacă ne naștem vinovați, dreptatea
divină ar fi de pus în discuție. Ceea ce poartă copilul în el la naștere este germenele
aducător de moarte al păcatului, înclinația spre păcat. Dar va rămâne nevinovat până
ce Îl va sfida pe Dumnezeu prin fapte personale, comise în mod deliberat. Adam ne-a
transmis o anomalie morală, predispoziția pentru păcat care a fost consecința faptei
sale vinovate. Este ceea ce Pavel explică prin „a fi vândut păcatului”, a fi rob „păcatului
care este în mine”. Și acest germene al păcatului, acest potențial păcat, se dezvoltă în
mod fatal în act responsabil, în greșeală, dacă nu intervine Duhul Sfânt.
Concepția pesimistă că omul are nevoie de mântuire prin Hristos nu este, în zile-
le noastre, împărtășită de psihologia contemporană, care consideră că fondul omu-
lui este bun, dotat cu capacitatea înnăscută de a dezvolta un caracter nobil, astfel că
păcatul nu este altceva decât un accident, ca rezultat al unei educații greșite sau al
unei moșteniri genetice bolnave. Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar așa. Dum-
nezeu continuă să ne supravegheze rostind, ca pe un avertisment providențial, ceea
ce i-a spus lui Cain înainte să își asasineze fratele, pe Abel: „Păcatul pândeşte la uşă;
dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti” (Geneza 4:7).
Să Îi cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de orice tendință păcătoasă. El ne va
ajuta, astfel încât să fim biruitori.
63

ADMINISTRATORI AI ACESTEI LUMI

Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte
bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu
le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l şi stăpâniţi peste peştii
mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”
(Geneza 1:27-28)
I ată cea mai originală, sintetică și profundă declarație care se poate face în mate-
rie de antropologie biblică. Implică toate tainele naturii umane: individualitatea,
libertatea (sau liberul-arbitru), responsabilitatea morală, capacitatea intelectuală,
voința, intuițiile și aspirațiile înnăscute.
Creatorul a dat ființelor omenești autoritate, una dintre conotațiile implicate
de faptul că au fost create după chipul și asemănarea Lui. Dumnezeu este Cel care
deține autoritatea și a dorit să o împartă cu oamenii, pentru ca ei să mențină lu-
mea într-un echilibru sănătos. Adam a fost încoronat rege în Eden (The S.D.A. Bible
Commentary, vol. 1, p. 1082). Lumea era la picioarele omului, pentru ca el să poată
beneficia de resursele acesteia. Moștenise o avere enormă. Ar fi trebuit ca, de atunci
înainte, să depindă de Dumnezeu pentru a putea orienta planeta în direcția dorită.
Adam fusese dotat cu capacitățile necesare pentru a-și exercita autoritatea: „Creați
pentru a fi „chipul și slava lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 11:7), Adam și Eva primi-
seră înzestrări cu totul vrednice de destinul lor măreț. Superbi și cu un corp bine
proporționat, cu trăsături regulate și frumoase, cu fețe care străluceau de sănătate și
de lumina bucuriei și a nădejdii, ei arătau în alcătuirea lor exterioară asemănarea cu
Creatorul lor. Iar această asemănare nu se manifesta numai în natura fizică. Fiecare
facultate a minții și a sufletului reflecta slava Creatorului. Înzestrați cu înalte daruri
mintale și spirituale, Adam și Eva au fost făcuți doar cu puțin „mai prejos de îngeri“
(Evrei 2:7), ca să discearnă nu numai minunățiile universului vizibil, dar să înțeleagă
și responsabilitățile și obligațiile morale” (Educație, p. 15).
Dar primii noștri părinți nu au ascultat de Tatăl ceresc. Nu I-au respectat auto-
ritatea și au dorit să beneficieze de ceva ce nu era al lor, de fructul pomului oprit.
Au arătat prin aceasta că și-au pierdut încrederea în Dumnezeu și au recunoscut
domnia lui Satana asupra lumii, devenindu-i supuși. Această decizie greșită a adus
după ea suferință și degradare. Începând de atunci, omul se dedică distrugerii: întâi
a naturii (deteriorarea mediului înconjurător, poluare), apoi a aproapelui (conflicte
și războaie) și în cele din urmă, a lui însuși (vicii, dezmăț, imoralitate).
Astăzi este o ocazie minunată să ne întoarcem la Dumnezeu și să Îl recunoaștem
ca Domnul și Mântuitorul lumii.

ÎNDOIALA
Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului
pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii:
„Oare a zis Dumnezeu să nu mâncați din toți pomii din grădină?”
(Geneza 3:1)
B ucuria și lumina Edenului au fost pentru prima dată umbrite de o întrebare

care suna diferit de tot ce auzise Eva până atunci. Deși poate părea greu de
imaginat astăzi, Eva nu auzise până atunci nicio minciună sau un cuvânt de în-
doială. Pentru prima dată mintea ei a observat că o expresie poate fi și altfel decât
adevărată. Subtilitatea întrebării cu siguranță că a uimit-o și a surprins-o.
Îndoiala a fost arma cu care Lucifer reușise să convingă o treime din îngeri să i
se alăture. Acum o folosea pentru a-i câștiga pe Adam și pe Eva. Amestecând puțin
adevăr cu multă minciună, spera să îi facă să creadă că el poate să le ofere ceva ce
Dumnezeu le oferise deja. Erau creați după chipul lui Dumnezeu, se bucurau de
nemurire și erau pe deplin fericiți. Șarpele însă a încercat să îi convingă că doar el le
poate da aceste daruri la puterea lor absolută.
Nu putem găsi o justificare în păcatul primilor noștri părinți. Tot ce s-a întâmplat
acolo sfidează logica și gândirea argumentată. Dar metoda a rămas aceeași. Semă-
nând îndoială, cel rău încearcă să ne convingă că nu avem nimic din ceea ce Dum-
nezeu ne-a dat deja. Uitând de binecuvântările Sale care ne-au condus și susținut
viața în mod minunat până acum, renunțăm la ele pentru mirajul unor iluzii care ne
lasă sufletul gol, în numele aceleiași minciuni: „Hotărât că nu veți muri.”
Păcatul este un răspuns înșelător la foamea noastră de viață. Dar, în Hristos,
Dumnezeu ne-a oferit deja soluția reală. Mântuirea nu mai este pentru noi un mo-
ment viitor, ci un prezent de care ne putem bucura cu adevărat. A ignora acest dar
pentru soluțiile iluzorii ale celui rău denotă lipsă de cunoaștere, de credință și de
dragoste.
Venind să moară pentru noi, Isus a vrut să ne convingă încă o dată de dragostea
Sa și să înlăture astfel îndoiala și necredința. Am primit tot cerul într-un singur dar.
Nu există ceva mai mult ce am putea primi și nu există altcineva care ne-ar putea da
ceva mai bun.
Adam și Eva au părăsit Edenul, dar Edenul nu îi va părăsi niciodată. Dumnezeu
a pășit cu ei dincolo de poartă pentru a-i conduce pe drumul suferinței și pentru a
le deschide, prin viața Sa, încă o dată porțile cerului, așa cum vrea să facă pentru
fiecare dintre noi astăzi!

MARTIE
„…îmi înviorează sufletul și mă povățuiește
pe cărări drepte din pricina Numelui Său.”
(Psalmii 23:3)

Duminică, 1 martie
UNDE EŞTI?
Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde ești?”
(Geneza 3:9)
L a scut timp după cădere, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Unde ești?” Dum-
nezeu știa răspunsul; îl căuta, deși îl cunoștea. De ce? În acest fel, nu doar că
este scoasă în evidență natura harului și a dragostei divine, ci și nevoia omului
de pocăință și de credință. Nu există mântuire fără mărturisire sinceră, nu există
mărturisire fără pocăință, nu există pocăință fără recunoașterea greșelii, nu există
recunoașterea greșelii fără meditație și autoexaminare profundă.
„Unde ești?” Întrebarea înglobează totul. Semnifică, în primul rând, manifesta-
rea harului și a dragostei divine în căutarea omului vinovat, dezgolit, înspăimântat
și rușinat, care se ascunde de Creatorul Său. Ea exprimă apoi acuzația gravă, fără
circumstanțe atenuante, de încălcare a justiției divine. Este ca o săgeată îndreptată
spre conștiința omului, un apel la natura sa morală și responsabilă. „Unde ești?” este
și o invitație de a mărturisi și de a se întâlni din nou cu Creatorul; este un apel la
capacitatea de a se pocăi a omului și de a accepta mântuirea.
Această întrebare a Creatorului, inima problematicii păcatului, introducea pri-
mul act al planului de mântuire, era cea dintâi profeție mesianică ce garanta păcăto-
sului pierdut că Dumnezeu este în căutarea lui. Plecând de aici, istoria mântuirii va
fi un lanț neîntrerupt de inițiative divine în căutarea ființelor umane, căutare a cărei
supremă realizare este Isus Hristos.
„Unde ești?” nu este o întrebare generală, colectivă, retorică. Directă, privată,
personală, ea mă privește pe mine. Nu pot să o evit, nici să privesc în altă parte și
nici să mă refugiez în carențele spirituale ale altora, pentru că mântuirea e personală.
Cum trebuie să îi răspund? Oprindu-mă, gândindu-mă, îndreptându-mi privirea
asupra mea în primul rând, printr-o introspecție care să îmi permită să analizez
fundamentele crezului meu: credința mea, speranța mea, bucuria mea, iubirea mea.
Apoi, privind în sus, către Dumnezeu, să caut comuniunea cu El, cerându-I ajutorul,
rugându-L să îmi ofere ocrotirea Sa. Și în cele din urmă, privind în jur, către cei care
mă înconjoară, și evaluând propria responsabilitate în relație cu ceilalți, admițând
îndatoririle mele familiale și sociale.
Către ce ne îndreaptă atenția cele trei direcții ale acestui răspuns?
Ne arată că este timpul să ne întrebăm în ce stadiu se află astăzi viața noastră
spirituală și ce facem pentru a fi creștini mai buni?
Întrebarea din Eden continuă să rezoneze în inima omului pentru ca noi să nu
uităm că există, în ceruri, un Dumnezeu.
67

Luni, 2 martie
ÎNTRE TEAMĂ ŞI SPERANŢĂ

Vrăjmășie voi pune între tine şi femeie, între sămânța ta şi sămânța ei.
Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.
(Geneza 3:15)
V ersetul din această dimineață este cel care anunță pentru prima dată vestea
bună a mântuirii. În această relatare a originilor, totul capătă un caracter inau
gural, prototipic și, într-un sens, profetic. Sunt exprimate aici două idei funda-
mentale: de-a lungul istoriei umanității, omul și ispititorul sunt într-un conflict
permanent în care umanitatea suferă o mie și una de „mușcături” de tot felul, du-
reroase și crude, ale „șarpelui vechi” (Apocalipsa 12:9). Această realitate esențială
a unei lumi decăzute a transformat viața omului într-o lungă și dureroasă tragedie.
Cu toate acestea, conflictul care durează de secole are un deznodământ. Și-a găsit,
într-o zi, rezolvarea prin rana mortală pe care un urmaș al Evei a dat-o șarpelui,
zdrobindu-i capul. Este evident sensul mesianic al textului, recunoscut atât de
evrei, cât și de catolici și de protestanți. După neascultarea primilor părinți, re-
prezintă prima făgăduință a mântuirii, o perspectivă asupra viitorului, care naște
credință și speranța mântuirii în sufletul tulburat al omului.
Pe de o parte, da, o omenire invadată de frică, hărțuită și în conflict, dar, pe de
altă parte, și speranța în venirea unui eliberator. Trebuie remarcat faptul că acest
conflict anunțat în Eden („vrăjmășie voi pune...”) generează în inima omului o sfântă
aversiune față de păcat, pentru că orice reacție a omului împotriva răului vine de la
Dumnezeu. Fără aceasta, omul ar fi sclavul ispititorului, o marionetă, o victimă si-
gură, fără nicio posibilitate de scăpare. Speranța devine copilul căderii. Se poate afir-
ma că promisiunea din Geneza 3:15 a fost condiția oricărui progres existent după
cădere. Iată cum siguranța iertării face să renască speranța în viitor. Omul decăzut se
poate ridica și poate începe drumul său de întoarcere către Creator.
Apostolul Pavel declară: „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis
pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege” (Galateni 4:4). Termenii folosiți aici
fac loc înțelegerii că este vorba de împlinirea promisiunii din Geneza 3:15. Moartea
lui Hristos pe cruce corespunde momentului în care al doilea Adam îi dă șarpelui
lovitura capitală. Și astfel, crucea garantează victoria veșnică a binelui asupra răului
și condamnă păcatul la moarte veșnică, la inexistență.
Să ținem minte că, deși Satana poate să ne facă viața grea cât timp trăim pe acest
pământ, Isus Hristos l-a biruit. Este garantat. Să avem încredere în Dumnezeu!
68

Marți, 3 martie
PIEI DE MIEL
Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui
haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele.
(Geneza 3:21)
D upă relatările ispitirii și căderii, în capitolul 3 din Geneza ni se prezintă în

cinci etape ce s-a întâmplat după păcătuire: 1. Dumnezeu îi caută pe Adam
și pe Eva și îi întreabă: „Unde ești?” 2. Le anunță vestea bună. 3. Le comunică
femeii și bărbatului care sunt consecințele păcatului. 4. Le acoperă goliciunea
confecționându-le haine din piei de animale. 5. Îi exilează din Eden, unde se află
pomul vieții, și pune la porțile grădinii heruvimi care o păzesc cu săbii de flăcări.
Aceste relatări trebuie înțelese în contextul soluțiilor și remediilor prevăzute de
Dumnezeu pentru a face față noului statut al ființei omenești. Puse în practică
imediat după cădere, aceste fapte au o semnificație mântuitoare și deschid lungul
drum al planului de mântuire.
Una dintre primele senzații pe care primii noștri părinți le-au simțit după ne-
ascultare a fost rușinea de fi goi. Ellen White spune că „veșmântul de lumină care-i
acoperea a dispărut și, pentru a-l înlocui, ei au încercat să-și facă un acoperământ;
căci goi nu puteau să dea ochii cu Dumnezeu și cu sfinții îngeri” (Patriarhi și profeți,
p. 42). Este evident că își pierduseră inocența și că nuditatea impudică pe care o
contemplau era rezultatul cunoașterii răului. Însă ceea ce umplea cu adevărat su-
fletul lor de rușine era goliciunea sufletului, o conștiință vinovată pe care au vrut
să o reducă la tăcere, înlocuind haina de lumină pe care o pierduseră cu șorțuri din
frunze de smochin.
Așa i-a găsit Creatorul, ascunși printre arborii din grădină, cu trupul acoperit cu
stângăcie de astfel de acoperăminte nevrednice. Domnul nu mai putea să le ofere
aceeași haină de lumină ca înainte, dar le-a confecționat haine din piei, pentru care
a trebuit să sacrifice câteva animale. Moartea acestor animale a fost primul sacrificiu
crud care făcea parte din planul de mântuire, primul sânge de ispășire pentru păcat,
un tip sau o prefigurare a însuși sacrificiului Mântuitorului. Adam și Eva au înțeles
că cineva trebuia să moară pentru a plăti greșeala lor și pentru a acoperi păcatul
lor. Astfel s-a născut sistemul de jertfe pe care îl regăsim în întreg Vechiul Testa-
ment. Pieile au fost simbolul morții înlocuitoare a Mielului lui Dumnezeu, hainele
dreptății cu care Hristos înlocuiește acoperămintele nevrednice ale omului păcătos
și hainele albe, imaculate, de gală cu care vom intra la nunta Mielului.
Da, există în ceruri un Dumnezeu care ne spală de păcat. Să Îi mulțumim astăzi
pentru această binecuvântare.
69

Miercuri, 4 martie
SABIA DE FOC
Astfel a izgonit El pe Adam şi, la răsăritul grădinii Edenului, a pus nişte heruvimi,
care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.
(Geneza 3:24)
N emurirea lui Adam și a Evei depindea de două condiții esențiale: ascultarea

față de Creator și accesul nelimitat pentru a mânca din fructele pomului
vieții. Încetând să facă asta, „ei aveau să sufere dezamăgire, durere, suferință și, în
cele din urmă, moartea” (Patriarhi și profeți, p. 45).
„Hotărât, că nu veţi muri” (Geneza 3:4). În afară de această falsă promisiune a
ispititorului, niciun alt pasaj al relatării cu privire la origini nu spune că omul ar
putea avea acces la nemurire după păcătuire. Dimpotrivă, există două elemente care
dezmint complet această afirmație. Întâi declarația Creatorului: „În ziua în care vei
mânca din el vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Și apoi, faptul că Adam și Eva au fost
izgoniți din Eden pentru a nu mai avea acces la pomul vieții (Geneza 3:22-24). De ce
a fost luată această decizie? Nemurirea trupului după căderea în păcat în niciun caz
nu ar fi constituit un privilegiu, ci, mai degrabă, cea mai cruntă pedeapsă. Paradisul
s-ar fi transformat în infern. Domnul a împiedicat păcatul să fie veșnic din dragoste
pentru creatura vinovată.
„Dar, după căderea omului, îngerii sfinți au fost imediat însărcinați să păzeas-
că pomul vieții. În jurul pomului vieții, acești îngeri făceau să strălucească raze de
lumină, dând înfățișarea unei săbii strălucitoare. Nimeni din familia lui Adam n-a
avut îngăduința să treacă peste această barieră și să se înfrupte din fructele dătătoare
de viață – de aceea nu există niciun păcătos nemuritor” (Patriarhi și profeți, p. 46).
De fapt, sabia strălucitoare nu era altceva decât raze de lumină ale slavei divine. Nu
era nici instrument de pedeapsă și nici motiv de frică, ci mai degrabă un nou mod
de manifestare a prezenței divine. Căderea a dus la ruperea comunicării directe cu
Dumnezeu. Consecința a fost că, la acel moment, realitatea prezenței Sale era ma-
nifestată prin intermediul luminii, la fel ca în situația de mai târziu a șechinei dintre
heruvimii de pe capacul chivotului întâlnirii. Iată de ce, pentru un timp îndelungat,
locul unde se manifesta sabia de foc a fost un loc de închinare pentru copiii lui
Dumnezeu. „La poarta Paradisului, păzită de un heruvim, se descoperea slava lui
Dumnezeu și aici veneau primii închinători. Aici au fost ridicate și primele altare
și aici au fost aduse primele jertfe. Aici și-au adus Cain și Abel jertfele lor și aici a
binevoit Dumnezeu să comunice cu ei” (Patriarhi și profeți, p. 69).
Datorită sacrificiului lui Hristos, vom regăsi curând căminul pe care l-am pier-
dut, care este al tău și al meu.
70

Joi, 5 martie
UNDE ESTE FRATELE TĂU, ABEL?

Domnul a zis lui Cain: „Unde este fratele tău, Abel?”
El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”
(Geneza 4:9)
Î ntr-o zi, un profesor de religie de la Facultatea de Filosofie și Litere de la Uni-

versitatea din Valencia explica episodul dintre Cain și Abel ca pe un mit care
prezintă luptele dintre vânătorii și agricultorii din preistorie. Cain și Abel erau
eponime, adică figuri care au dat numele a două popoare. Nu m-am putut abține
în fața interpretării mitice a relatării și, odată ce cursul s-a terminat, m-am dus la
profesor și am schimbat cu el câteva remarci legate de inspirație și de valoarea spi-
rituală a personajelor. Profesorul, surprins, a explicat conceptul inspirației Scrip-
turilor la cursul următor. Spre marea mea surprindere, odată cu asta a contrazis
tot ce predase la cursul anterior!
Povestirea despre Cain și Abel are o valoare prototipică deosebită. Conține fapte,
cuvinte și atitudini purtătoare ale unui sens inaugural: religia, închinarea, jertfele,
invidia, violența, lipsa de solidaritate, moartea. Or, Noul Testament și, mai ales, Isus
Însuși îi situează pe Cain și pe Abel într-un context istoric, cu personaje reale, ale
căror fapte reprezintă un comportament de care ar trebui să ținem seama.
După asasinarea dramatică a fratelui său, Abel, Cain a fost întrebat de Creator:
„Unde este fratele tău, Abel?” Domnul îi adresează întrebarea în așa fel încât să îl
determine să se gândească, să interiorizeze și să evalueze ceea ce a făcut, pentru
ca apoi, cu durere, crima să fie mărturisită și să se pocăiască. Însă răspunsul: „Nu
ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”, rostit la începutul istoriei, creează o ruptură
care împarte umanitatea în două grupuri opuse: cainiții și victimele lor, opresorii
și oprimații, învingătorii și învinșii, indiferenții nesolidari și colaboratorii solidari.
Întrebarea Creatorului nu a încetat să se facă auzită de-a lungul istoriei umanității.
Și rezonează și astăzi în timpul știrilor de fiecare zi: „Unde este fratele tău, Abel?” Și,
în acest caz, Dumnezeu nu mai intervine ca un tată în căutarea fiului rătăcit, ci ca un
judecător care cere asumarea responsabilității. Dumnezeu controlează lumea. Re-
clamă protecție asupra ei, empatie unii față de alții. Și, deși Tatăl ceresc oferă remedii
față de dramatica manifestare a cainismului, El așteaptă ca și oamenii să răspundă
fără eschivări și amânări, să nu treacă pe lângă mai departe, oferind doar pomeni
umilitoare și meschine.
Să nu rămânem indiferenți față de suferința aproapelui. Să îi cerem astăzi lui
Dumnezeu să ne ajute să fim conștienți că suntem păzitorii fraților noștri.
71

Vineri, 6 martie
FIII LUI DUMNEZEU ŞI FIII OAMENILOR

Când au început oamenii să se înmulțească pe faţa pământului şi
li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase
şi, din toate, şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales.
(Geneza 6:1-2)
O dată cu intrarea păcatului în lume, omenirea s-a împărțit în două grupuri:

cei drepți și cei răi. Chiar dacă este adevărat că păcatul s-a transmis din
generație în generație și că ne afectează pe toți, există o diferență notabilă între cei
care se predau, conștient sau nu, puterii răului și cei care reacționează împotriva
lui, sprijinindu-se pe Dumnezeu. Această polarizare a omenirii primitive este de-
finită în text prin apelativele „fiii lui Dumnezeu” și „fiii oamenilor”.
Cine erau, așadar, acești fii ai lui Dumnezeu și acești fii ai oamenilor? Ellen Whi-
te spune că fiii lui Dumnezeu erau descendenții lui Set, în a cărui generație „au
început oamenii să cheme Numele Domnului” (Geneza 4:26), și că fiii oamenilor
erau descendenții lui Cain, descendenţi care „s-au distins în domeniul progresului
material și pământesc. Dar ei nu țineau seama de Dumnezeu și erau în opoziție cu
planurile Sale pentru om” (Patriarhi și profeți, p. 66).
Atâta timp cât cele două clase au rămas separate, fiii lui Dumnezeu au păstrat
închinarea la El în toată curăția și au respectat principiile sfinte ale căsătoriei, pe care
Adam le primise chiar din gura Creatorului: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi
pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup” (Geneza 2:24).
Aceste cuvinte au subliniat încă de la început originile comuniunii totale și perfecte
care îi unește pe cei doi soți. Cu timpul însă, cele două clase s-au amestecat; fiii lui
Dumnezeu s-au căsătorit cu fiicele oamenilor, pentru că erau frumoase. Căsătoriile
mixte, care nu primiseră binecuvântarea divină, au dus la cele mai rele rezultate. Fiii
lui Dumnezeu au urmat căile lui Cain și s-au opus Spiritului lui Dumnezeu, care se
lupta cu ei, fapt ce a dus la situația iremediabilă a lumii antediluviene, pe care Dum-
nezeu a trebuit să o distrugă.
Noi de care parte ne aflăm? Cu ce grup ne identificăm? Mai devreme sau mai
târziu trebuie să luăm o decizie cu privire la acest subiect. Într-o atare situație e im-
posibil să fii imparțial.
Vă încurajez să rămâneți în grupul celor care sunt credincioși față de Dumnezeu,
amintindu-vă făgăduința binecuvântată: „Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da
cununa vieții” (Apocalipsa 2:10).

Sâmbătă, 7 martie
NOE A GĂSIT HAR

Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului.
(Geneza 6:8)
D eși este adesea subiect de controversă, personajul Noe are o mare valoare
spirituală pentru noi, iar lucrul acesta are sens și este plauzibil numai dacă îl
plasăm în parametrii unei istorii reale și nu îl tratăm ca pe un actor al unei scene
de ficțiune. De la Noe avem multe de învățat.
Noe este „fiul speranței”. Tatăl său, Lameh, i-a pus acest nume care înseamnă „con-
solare”, „odihnă”, spunând: „Acesta ne va mângâia pentru osteneala și truda mâini-
lor noastre, care vin din acest pământ pe care l-a blestemat Domnul” (Geneza 5:29).
Lameh a văzut în fiul său, în mod profetic, un reformator în acea lume de o imoralitate
repugnantă, poate chiar eliberatorul promis Evei. Dar Noe este și „obiect al harului
divin”. Era considerat „un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui” (Geneza
6:9). Să fi fost chiar așa? Nu. Noe a fost declarat drept pentru că „a căpătat milă”, ex-
presie semnificativă ce apare aici într-un context în care justiția divină este aplicată cu
iminență unei generații de păcătoși. Noe este un exemplu al tuturor acelora care, cum
spune Noul Testament, găsesc mântuire în Hristos, prin harul lui Dumnezeu.
Biblia relatează și că „Noe umbla cu Dumnezeu” (Geneza 6.9). A umbla cu Dum-
nezeu înseamnă să experimentezi comuniunea cu El, să întreții o relație constantă,
să întărești legăturile unui adevărat mentorat. Ellen White afirmă despre Noe că „le-
gătura cu Dumnezeu l-a făcut puternic în tăria puterii infinite” (Patriarhi și profeți,
p. 81). Iată motivul pentru care a devenit un om al credinței (Evrei 11:7) și a crezut
fără a avea la dispoziție vreun element tangibil: a construit o arcă pe pământ uscat,
a anunțat un potop înainte ca omenirea să fi cunoscut ploaia, ca un „propovăduitor
al neprihănirii” (2 Petru 2:5). Timp de douăzeci de ani a predicat potopul: „Fiecare
lovitură dată pentru construcția corăbiei era o mărturie pentru popor” (Patriarhi și
profeți, p. 79). În ciuda sincerității mesajului său, predicarea nu a dat roade. Cu toate
acestea, nu a încetat să mărturisească până când porțile corăbiei nu au fost închise.
La adăpost, în interior, doar el și familia lui au fost salvați.
Noe este ilustrația vie a procesului salvator prin care Dumnezeu îi mântuiește
pe muritori. El este un tip al lui Hristos pentru că, la fel ca Noe, Hristos a predicat
pocăința și a construit o arcă, biserica, în care lumea poate fi mântuită. La fel ca Noe,
și noi trebuie să anunțăm generației noastre că judecata lui Dumnezeu și răscumpă-
rarea finală sunt la ușă.
Astăzi este momentul să proclamăm lumii că există în ceruri un Dumnezeu, dis-
pus să ierte și să scape ființele omenești de la autodistrugere.

Duminică, 8 martie
ARCA LUI NOE

Şi iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ, ca să nimicească
orice făptură de sub cer care are suflare de viaţă; tot ce este pe pământ va pieri.
Dar cu tine fac un legământ: să intri în corabie, tu şi fiii tăi,
nevasta ta şi nevestele fiilor tăi împreună cu tine.
(Geneza 6:17-18)
P ierre Jansen, un bogat negustor olandez care a trăit la începutul secolului al

XVII-lea, a pus să se construiască un model în miniatură al corăbiei lui Noe
pentru a demonstra că proporțiile ambarcațiunii erau favorabile îndeosebi trans-
portului, ceea ce conferă verosimilitate construirii navei antediluviene. Curios este
și faptul că termenul evreiesc tebah, tradus prin arcă, mai apare o a doua și ultima
dată în Vechiul Testament pentru a desemna coșulețul de papură (o minusculă
barcă, de fapt) în care Moise a fost salvat din apele Nilului. În ambele cazuri, tebah
este un mijloc de salvare folosit în mod providențial de Dumnezeu.
Noe a primit porunca să construiască arca înainte cu o sută douăzeci de ani de
potop. În tot acest timp, și-a avertizat contemporanii prin vorbă și faptă că pământul
va fi distrus prin apă. Cât de lungi trebuie să i se fi părut toți acești ani petrecuți
anunțând un potop care nu mai venea, muncind și sperând în timp ce oamenii râ-
deau pe seama lui și îl batjocoreau, ca să nu mai punem la socoteală dezmințirile
științei, care îl etichetau drept șarlatan fanatic! Și cu toate acestea, construirea coră-
biei a fost adusă la îndeplinire. Într-o zi, au apărut din păduri, din munți și din cer
vieţuitoare care au intrat în arcă, îndemnate de îngeri. „Animalele au ascultat de po-
runca lui Dumnezeu, în timp ce oamenii s-au dovedit a fi neascultători” (Patriarhi
și profeți, p. 82). Noe s-a adresat pentru ultima dată contemporanilor săi. Timpul de
har luase sfârșit. El și familia lui au intrat în arcă și Dumnezeu a închis ușa. Șapte zile
mai târziu, au venit apele. Și au supraviețuit doar opt persoane.
În același fel în care distrugerea lumii prin potopul universal este un tip al dis-
trugerii pământului prin foc la a doua venire a lui Hristos, i se poate atribui un sens
tipologic lui Noe, predicator al dreptății, și corăbiei în care el și familia lui au fost
salvați. Cei care anunță revenirea lui Isus invitând lumea să intre în arca Evangheliei
sunt antitipul lui Noe. Mii de oameni de pe toate meridianele pământului sunt pe
cale să răspundă predicării celor trei solii îngerești și să intre în biserică. Și, când va
veni sfârșitul, ei vor fi mântuiți, la fel ca cele opt persoane care au găsit salvare în arca
lui Noe. Atunci toți vor recunoaște că există în ceruri un Dumnezeu!
Să proclamăm astăzi acest adevăr, oriunde vom merge!
74

Luni, 9 martie
CUM A DEVENIT LUCIFER SATANA

Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât
la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer,
îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu,
voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănopţii;
mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.”
(Isaia 14:12-14)
L a origine, Lucifer a fost o ființă luminoasă și pură. Ocupa una dintre cele mai
înalte poziții din univers, aceea de heruvim care acoperea tronul divin. Isaia,
inspirat de Dumnezeu, îi atribuie regelui Babilonului fapte care nu ar fi putut fi
duse la îndeplinire altfel decât prin căderea lui Lucifer. Apare aici, așadar, dincolo
de regele Babilonului, o personificare a lui Satana.
Este dificil de înțeles cum a putut să își găsească loc păcatul într-un spirit perfect.
Păcatul nu poate fi explicat și cu atât mai puțin justificat. Este, prin esență, irațional.
Noi îl cunoaștem prin efectele de neconceput, de neînțeles, dezastruoase. Ceea ce e
sigur este că, ușor-ușor, Lucifer a ajuns să considere că toată slava lui îi aparținea,
fără a proveni de la Dumnezeu, așa cum era de fapt. Pentru că avea atâta grandoare
și atâtea virtuți, următorul pas a fost să râvnească închinarea pe care doar Dumne-
zeu o merită. Și, bineînțeles, cu atât mai puțin a putut suporta ca Isus să fie învestit
cu o slavă și cu o putere mai mari decât ale lui. Toți locuitorii cerului au recunoscut
supremația lui Isus Hristos și I s-au închinat. Și Lucifer a făcut la fel, dar simțea că
o sămânță străină germinase în mintea lui și că o răutate evidentă îi invadase forul
interior. Nu mai era același. Nu îi mai plăcea să stea lângă Tatăl Său și nu se mai
bucura de prezența Sa. Trăia în răzvrătire, jenă și invidie față de Isus. Tatăl a urmărit
cu foarte mare atenție atitudinea preaiubitului Său Lucifer și a reflectat profund la
metoda pe care să o folosească pentru a rezolva situația.
Ellen White ne luminează în privința acestui subiect: „Eforturi cum numai iubirea
infinită putea concepe au fost făcute pentru a-l convinge de rătăcirea sa. I s-a demon-
strat că nemulțumirea lui nu avea niciun temei și i s-a arătat care avea să fie rezultatul
dacă persista în răzvrătirea sa. La început, Lucifer a fost convins că era greșit, dar apoi
și-a apărat cu înverșunare poziția și s-a lansat cu totul în lupta cea mare împotriva
Făcătorului său. [...] Așa se face că Lucifer, «purtătorul de lumină», prin păcat a deve-
nit Satana, «vrăjmașul» lui Dumnezeu și al ființelor sfinte, nimicitorul acelora pe care
Cerul i-a încredințat călăuzirii și protecției sale” (Patriarhi și profeți, pp. 22–23).
Să învățăm astăzi să fim fericiți cu ceea ce ne dă Dumnezeu.
75

Marți, 10 martie
POATE UN DUMNEZEU BUN

SĂ CREEZE O LUME REA?
Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era
de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi
bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.
(Geneza 3:6)
C um să reușim să înțelegem pomul cunoștinței binelui și răului? Ei bine, pur

și simplu plecând de la modul de gândire ebraic. În textul original, cuvântul
„cunoștință” este precedat de un articol hotărât, ceea ce înseamnă că nu este vor-
ba de orice cunoștință și nici de întreaga cunoaștere, ci de o anume cunoștință,
în mod specific: cunoașterea răului prin opoziție cu binele. În gândirea ebraică,
a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului nu înseamnă a avea acces la un
anumit fel de informație intelectuală pe tema răului, ci a avea o experiență cu răul.
Posibilitatea experienței negative era, în mod potențial, prezentă în paradis, nu
ca necesitate, ci ca eventualitate. Adică omul avea, în mod real, posibilitatea de a
păcătui.
Dumnezeu a creat omul drept. Prin experiență, acesta trebuia să se ridice de
la nivelul de inocență (necunoașterea răului) la sfințenie (victoria asupra răului).
Starea de inocență nu corespunde stării de perfecțiune. Pentru ca omenirea să poată
să atingă, într-o zi, perfecțiunea divină, trebuia să fie pusă la încercare. Sfințirea
afirmată nu se poate obține altfel decât prin manifestarea voinței umane, acționând
liberă și acceptând pe deplin voia lui Dumnezeu. Inocența fără libertate nu are nicio
valoare morală. Binele absolut nu există la vreo creatură decât atunci când a știut
să se opună răului. Așa cum a fost creat de Dumnezeu, omul era bun, fără tendințe
negative sau înclinații spre rău. Nu era perfect, dar dispunea de orice ar fi avut ne-
voie pentru a reuși să fie. Perfecțiunea morală este întotdeauna fructul libertății, al
unei serii de decizii absolut voluntare. Omul era chemat să colaboreze la împlinirea
destinului său moral. El era sfânt, nu în modul actual, ci în mod virtual. În momen-
tul inițial, starea sa era aceea de excelență, fără ca ea să-i fi fost garantată la punctul
terminus. Atunci când a fost ispitit, îndoindu-se că Dumnezeu l-a făcut perfect, și-a
exercitat în mod liber inteligența și voința, alegând să experimenteze răul. Acesta a
fost păcatul său.
Să ținem minte că nu e necesar să experimentăm răul. Dacă ne permitem să
ascultăm vocea șarpelui, e posibil ca el să ne convingă de pretinsele avantaje care
decurg din neascultarea lui Dumnezeu. Și atunci vom uita că în ceruri există un
Dumnezeu a cărui privire atotcuprinzătoare înțelege totul.
76

Miercuri, 11 martie
PRINŢUL LUMII ACESTEIA

Acum are loc judecata lumii acesteia,
acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.
(Ioan 12:31)
C ea mai influentă lucrare a lui Johann Wolfgang von Goethe este Faust, al
cărei erou încheie un pact cu diavolul, căruia își vinde sufletul în schimbul
tinereții, cunoașterii, fericirii și întregului spectru de pasiuni și plăceri posibile pe
lumea aceasta. Astfel, Faust ajunge jucăria supusă și dependentă de Mefistofel, un
demon al diavolului, căruia i-a încredințat dreptul de proprietate asupra sufletu-
lui său. În versiunea lui Goethe însă, Faust scapă, în cele din urmă, de pedeapsa
veșnică, pentru că nu a încetat niciodată să aspire către un ideal. La fel ca în cazul
altor opere literare, și aceasta ilustrează istoria unui mare conflict între bine și rău.
Poate, într-adevăr, Satana să le ofere fericirea celor care fac un pact cu el? Este,
cu adevărat, „stăpânitorul lumii acesteia”? Asta e ceea ce a crezut el când i-a ispitit
pe oameni în grădina Edenului. Acela a fost momentul în care și-a impus influența
asupra planetei, ca fiind a lui, asigurându-se că ființele omenești i-au cedat domnia
asupra ei. Iată de ce astăzi oamenii, și ca urmare întreaga lume, sunt dominați de el.
Cu toate acestea, „cu toate că prin trădare Adam a trecut stăpânirea lui în mâinile
lui Satana, Hristos a rămas încă împărat de drept. [...] Satana poate exercita stăpâni-
rea smulsă prin înșelăciune numai atât cât îi îngăduie Dumnezeu” (Hristos, Lumina
lumii, p. 95). Cum s-ar putea reduce la un lucru fără urmări farsa pretinsului regat
al lui Lucifer? Prin Isus care, ca simplu om, I-a rămas credincios lui Dumnezeu. „Ca
Fiu al omului, Hristos avea să stea hotărât de partea lui Dumnezeu. În felul acesta,
se dovedea că Satana nu stăpânea întregul neam omenesc, iar pretenția lui asupra
lumii era falsă. Toți cei care doreau aveau să fie eliberați de sub puterea lui” (Hristos,
Lumina lumii, p. 82). După ce Isus Şi-a împlinit lucrarea de ispășire și de restaurare
și Și-a recuperat suveranitatea asupra lumii, Satana a fost destituit și, începând de
atunci, luptă cu disperare împotriva puterii care lucrează cu răbdare pentru a do-
bândi întâietate în inimile oamenilor.
În mod curent, lumea pare complet stăpânită de Satana, care susține că planeta îi
aparține. Dar nu este adevărat. Dominația lui nu este completă și nici nu a fost vreo-
dată. Există vieți asupra cărora el nu domnește, ca a voastră și a mea. Cu siguranță că a
fost, nu o singură dată, pe punctul de a ne cuceri inimile, dar nu a reușit să o facă atâta
timp cât mai avem suflare pentru a alerga la Isus și a fi eliberați de puterea lui, pentru
a da mărturie apoi, cu putere, că există în ceruri un Dumnezeu.
Să Îi spunem astăzi lui Isus: „Salvează-mă, Îți aparțin.”
77

Joi, 12 martie
DIAVOLUL DEGHIZAT
Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.
(2 Corinteni 11:14)
D e-a lungul multor ani, una dintre cele mai caracteristice trăsături ale societății
contemporane a fost dorința de a rupe orice legătură cu supranaturalul.
Într-un anume sens, s-a încercat ascunderea acestui element chiar până acolo în-
cât să se nege faptul că este o componentă fundamentală a conștiinței umane. Și
dacă prezența supranaturalului este lucru sigur în ce privește existența și activi-
tatea lui Dumnezeu în lume, ea este și mai evidentă când este vorba de diavol.
Chiar și printre credincioși, sunt puțin numeroși cei care îl consideră pe diavol un
personaj real și activ. Pare mai degrabă că civilizația noastră l-a uitat. În cel mai
bun caz, cei mai mulți îl consideră un personaj de comedie, o sperietoare cu coar-
ne, coadă și trident; este o referință legendară care evocă răul ocult, bună pentru
a speria copiii. Această caricatură reprezintă unul dintre cele mai mari triumfuri
diabolice: să ne facă să credem că nu există, ceea ce nu îl împiedică să acționeze ci,
din contră, îi facilitează activitatea.
Învățătura lui Isus este că nimeni nu poate fi neutru în această lume: „Cine nu
este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu strânge cu Mine risipeşte” (Matei 12:30).
Bineînțeles, Satana dispune de numeroase mijloace de deghizare pentru a-și îndepli-
ni obiectivul principal: să îi îndepărteze pe oameni de mântuirea prin Hristos și să
le irosească astfel viața, privându-i de soluția prin care Isus a devenit biruitor pentru
ei asupra păcatului la crucea de pe Calvar. El acționează astfel: „Când nu se depune
niciun efort deosebit pentru a rezista puterii sale și când nepăsarea predomină în
biserică și în lume, Satana nu este îngrijorat; căci nu este în primejdie să-i piardă
pe aceia pe care-i duce robi după voia lui. Dar atunci când atenția este atrasă către
lucrurile veșnice, iar sufletele întreabă: „Ce să fac ca să fiu mântuit?“, el este la lucru,
căutând să opună puterea lui puterii lui Hristos și să contracareze influența Duhului
Sfânt” (Tragedia veacurilor, p. 445).
Baudelaire spunea că este mai dificil să Îl iubești pe Dumnezeu decât să crezi în
El, dar că este mai dificil să crezi în diavol decât să îl iubești. Nu este bine ca existența
să îi fie negată și ispitirile ignorate. Da, Satana se poate deghiza astăzi în ceva foarte
atrăgător pentru a ne îndepărta de Tatăl ceresc, până acolo încât într-o zi să ajungem
să respingem istoria mântuirii și să uităm că există un Dumnezeu în ceruri…
Să ne amintim astăzi următorul mare adevăr: „Cel nelegiuit nu poate trece
de paza pe care Dumnezeu a pus-o în jurul poporului Său” (Tragedia veacurilor,
p. 444). Să trăim având această certitudine în inimă!
78

Vineri, 13 martie
O LUME VRĂJITĂ
Să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii [...], având mintea întunecată, fiind străini de
viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor.
(Efeseni 4:17-18)
U neori, nepoții mei îmi cer să le spun povestea Cenușăresei, de Charles Per-
rault. Prin vrăjile ei, zâna, nașa Cenușăresei, a transformat-o pe mica slujnică
în prințesă, dintr-un dovleac a făcut o trăsură maiestuoasă, iar din niște șoricei,
armăsari. Însă la miezul nopții, totul a revenit la realitate. Cam la fel se întâmplă
cu cele mai multe dintre închipuirile prin care Satana a vrăjit lumea. Ellen White
confirmă: „Ne găsim pe terenul fermecat al lui Satana” (Tragedia veacurilor, p. 517).
Când Saul Bellow a primit Premiul Nobel pentru Literatură, în 1976, a declarat
în discursul său de decernare că scriitorii actuali sunt pe cale să trădeze omenirea.
Prin aceste cuvinte, scriitorul se referea la conceptele pe care autorii le-au genera-
lizat în producția literară și care nu au de-a face cu valorile tradiționale și nu aduc
nimic pozitiv sau constructiv. Bellow califica drept „bătrâni monștri ai muzeului de
paleontologie” pe creatorii doctrinelor filozofice care au influențat atât de mult lite-
ratura contemporană: Nietzsche, Marx, Freud, Baudelaire. Unele dintre ele, regăsite
în romane, piese de teatru, poezie, cinema, ca să vorbim doar despre acestea, arată
că prințul acestei lumi se ocupă să ne hrănească spiritul și inteligența cu fantezii,
fabule, momeli, vicii și obiceiuri care ne vrăjesc și ne acaparează. Aceste influențe
îndepărtează puțin câte puțin sufletul de la rugăciune și de la dorința de a fi cu Isus.
Subit, la fel ca în Eden, prezența lui Dumnezeu nu mai este la fel de atrăgătoare
pentru oameni. Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate să rupă aceste farmece și să
readucă lucrurile la normal.
Lumea seamănă cu un castel vrăjit. Omul aleargă precum un ogar pe o pistă de
câini, forțându-se să ajungă la momeală, la iepure, care nu e altceva decât o jucărie
de plastic, pe care nici nu reușește vreodată să o atingă. Lumea mai seamănă și cu un
mare spectacol de focuri de artificii în care cerul se luminează fără să fie nevoie de
stele. Când totul se termină, nu rămâne nimic mai mult decât fum și miros puternic
de praf. Iată „terenul fermecat al lui Satana”, un loc în care falsa fericire și falsa bu-
curie sunt efemere, un loc în care cel care e fascinat de farmecele lui își irosește cei
mai buni ani, își pierde șansele la mântuire, fără ca măcar să își dea seama că există
un Dumnezeu în ceruri.
Să ne ajute Dumnezeu să ne eliberăm de influențele rele care ne pândesc la tot
pasul!

A CUI E VINA?
Când trecea, Isus a văzut pe un orb din naştere. Ucenicii Lui L-au întrebat:
„Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”
Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui,
ci s-a născut aşa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”
(Ioan 9:1-3)
C onform gândirii evreiești, suferința era consecința inexorabilă a păcatului

individului sau a predecesorilor săi. Pentru că omul acesta se născuse orb,
vina pentru orbirea sa nu putea fi decât a părinților, ceea ce readucea în discuție
dreptatea divină. Isus a desfăcut acest nod gordian, răspunzând: „N-a păcătuit nici
omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa ca să se arate în el lucrările lui Dum-
nezeu.” A dus, astfel, problema pe un teren mult mai complex: Dumnezeu și răul.
Era vorba, de fapt, de marea întrebare: a cui e vina? Este Dumnezeu responsabil de
existența răului în lume, ca și de toate consecințele sale dureroase?
Suferința individuală depinde mult mai mult de păcatul colectiv al omenirii de-
cât de păcatul personal al fiecăruia. Isus subliniază că, la fel cum răul lucrează în
lume, și Dumnezeu lucrează, la rândul Său, pentru a transforma răul în materie
primă a binelui. Suferința Îl interpelează pe Dumnezeu și ne interpelează pe noi
personal, determinându-ne să realizăm „lucrările lui Dumnezeu”, o misiune divină
care constă în a ocroti material și spiritual pe cei care suferă. Continuarea relatării
arată că asta e ceea ce a făcut Isus cu orbul. Nu doar că i-a redat vederea, dar l-a și
luminat moralmente, oferindu-i mântuirea.
La întrebarea: „A cui e vina?”, Cuvântul lui Dumnezeu răspunde că nu Dum-
nezeu este responsabil. Toate erau foarte bune la creațiune. Dumnezeu a semănat o
sămânță bună în ogorul Său. Răul a venit din exterior, atunci când Satana a introdus
în lume păcatul. El este dușmanul care a semănat zâzanie. În acel moment, Dum-
nezeu S-a făcut solidar cu suferința omului și i-a oferit remediul împotriva răului.
Bineînțeles, omul a fost avertizat cu privire la prezența unui dușman în grădina Ede-
nului. Și cu toate acestea, i-a acordat diavolului încredere. Folosindu-și în mod greșit
liberul-arbitru, a ales neascultarea, care are drept consecință răul. Păcatul lui Adam
a fost transmis ca înclinație tuturor urmașilor săi. Și în acest fel Satana a devenit
„stăpânitorul lumii acesteia”.
Satana este cel responsabil pentru păcat. Însă Domnul a promis că va eradica și
pe unul, și pe celălalt. Curând, lumea noastră va ști că există în ceruri un Dumnezeu!

Duminică, 15 martie
SE POATE VORBI CU MORŢII?

Femeia a zis: „Pe cine vrei să-ţi scol?” Şi el a răspuns: „Scoală-mi pe Samuel.”
(1 Samuel 28:11)
Î nainte să devină adventistă, mama mea a fost interesată de spiritism. Eram doar
un puști și nu începusem să studiez Cuvântul lui Dumnezeu. Îmi amintesc că
ne vizita o femeie ciudată de șaizeci de ani, pe nume Nieves, despre care mama
spunea că este vraci.
Câțiva ani mai târziu, pe când frecventam deja o biserică adventistă, mama mi-a
povestit că, în timpul acelor întâlniri, madame Nieves se presupunea că invocă spiri-
tul celor dispăruți din familie, în așa fel încât cei prezenți să poată vorbi cu ei despre
trecut, prezent și viitor. Mama m-a asigurat că auzise foarte clar zgomote și voci.
Vocile cui? Cine răspundea întrebărilor care se puneau? Cum trebuie interpretat
episodul cu Saul la vrăjitoarea din En-Dor?
Ellen White ne avertizează cu privire la comunicarea cu cei morți: „El are putere
să aducă înaintea oamenilor figura prietenilor plecați dintre cei vii. Contrafacerea
este desăvârșită; priviri, cuvinte, ton familiar sunt reproduse cu o deosebită claritate.
[...] Trebuie să fim pregătiți ca să îi întâmpinăm cu adevărul biblic că morții nu știu
nimic și că aceia care se arată în felul acesta sunt duhuri ale demonilor” (Tragedia
veacurilor, pp. 473, 480).
În timpul acestor apariții înșelătoare, spiritele nu mint întotdeauna. În situația lui
Saul, care a consultat vrăjitoarea din En-Dor, demonul i-a vorbit ca și cum ar fi fost
profetul Samuel dispărut și i-a vestit tragedia care urma să i se întâmple. „Prezicând
soarta nenorocită a lui Saul prin femeia din En-Dor, Satana urmărea să prindă în
cursă întregul popor Israel. Nădăjduia că ei vor ajunge să aibă încredere în vrăjitori
și că se vor duce să le ceară sfatul. În felul acesta, israeliții aveau să se îndepărteze de
Dumnezeu, ca sfătuitor al lor, și să se așeze sub călăuzirea lui Satana. [...] Solia demo-
nului către Saul, cu toate că era o osândire a păcatului și o profeție de pedeapsă, nu
avea ca scop să producă o schimbare în bine în viața lui, ci să-l ducă la disperare și ru-
ină. Cu toate acestea, adesea ispititorului îi convine, în vederea atingerii scopului său,
să-i ademenească pe oameni prin lingușire la distrugere. Învățăturile zeilor-demoni
din vechime cultivau cea mai josnică depravare. Învățăturile divine care condamnau
păcatul și impuneau dreptatea erau înlăturate; adevărul era privit în chip ușuratic, iar
depravarea era nu numai prezisă, ci chiar impusă” (Patriarhi și profeți, pp. 645, 647).
Să ținem minte că Dumnezeu așteaptă să Îl căutăm. În lumea tenebrelor nu e
nimic.
81

Luni, 16 martie
EXISTĂ POSEDARE DEMONICĂ?

Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul gadarenilor,
L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte.
Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela.
(Matei 8:28)
F rancisco Luis era un tânăr de vreo douăzeci de ani care începuse să studieze
Cuvântul lui Dumnezeu. Pastorul Luis Bueno ținea studii biblice la domiciliu
cu el, sora lui și mama lor. Într-o zi, tânărul a venit la întâlnire cu răni și arsuri
pe față. Mama i-a spus pastorului că fiul ei suferea de o boală ciudată: avea une-
ori convulsii care îl făceau să se lovească de pereți, să se arunce în pat sau pe jos
sau, ca de data aceea, pe soba casei. Pastorul a întrebat-o dacă îl consultase vreun
medic. Mama i-a răspuns afirmativ și i-a arătat medicamentele pe care tânărul le
lua. Pastorul a rămas perplex. Remarcase tristețea din privirea lui Francisco Luis la
întâlnirile lor. În timpul studiilor biblice abia dacă vorbea. După ce s-a rugat pen-
tru el și pentru familia lui, pastorul a început să studieze cazul, reacțiile, gesturile
tânărului și să îi analizeze puținele cuvinte.
Îmi amintesc ziua în care l-am cunoscut pe Francisco Luis. Venise să asiste la
o conferință biblică ce se ținea la biserică. Eu însumi eram la începuturile mele
în ce privește frecventarea bisericii. La sfârșitul întâlnirii, după ce majoritatea
participanților a plecat, Francisco Luis a fost cuprins de una dintre straniile convul-
sii. A fost oribil. Cu fața descompusă, cu ochii ieșiți din orbite, cu brațele încrucișate
ca și cum ar fi vrut să se apere de ceva sau cineva, sărea pe deasupra a șase rânduri
de scaune în sala de conferință, în timp ce dialoga feroce cu demonul care îl chinuia:
„Pleacă, Satano, nu mă mai chinui!” Frații din biserică au încercat să îl stăpânească,
dar patru sau cinci bărbați nu au avut nicio putere împotriva lui! Ne-am rugat cu
toții, foarte speriați. După câteva minute teribile, s-a calmat. Pastorul l-a vizitat timp
de luni de zile. Membrii bisericii și familia lui au făcut din cazul său un permanent
subiect de rugăciune. Cu timpul, Francisco Luis a fost eliberat de Domnul și și-a
regăsit un comportament senin, încrezător. Apoi, surâzător, ne privea în ochi cu
recunoștință. S-a botezat și a dus o viață normală până la moartea sa. Am fost unul
dintre prietenii lui din biserică de-a lungul multor ani.
Da, posedarea există și i-am fost martor. Dar puterea Evangheliei este mai tare
decât demonul. Răul nu poate birui binele, căci există în ceruri un Dumnezeu.
82

Marți, 17 martie
ŞIRETLICURILE LUI SATANA

Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu,
ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor Diavolului.
(Efeseni 6:11)
U neltirile Diavolului” sunt procedee înșelătoare prin care vrea să creeze con-
fuzie și să ne inducă în eroare. Ellen White dedică un întreg capitol din Tra-
gedia veacurilor pentru a demasca erorile, mijloacele de seducere și stratagemele
Diavolului, în timpul sfârșitului:
1. „Satana știe bine că toți aceia pe care îi poate duce la neglijarea rugăciunii și
a cercetării Scripturilor vor fi învinși de atacurile lui.” (Tragedia veacurilor, p. 446)
2. „Întotdeauna a existat o categorie de oameni care mărturisesc că sunt evlavioși,
dar care, în loc să înainteze în cunoașterea adevărului, își fac o religie din căutarea
greșelilor acelora pe care nu-i agreează. Aceștia sunt mâna dreaptă a lui Satana.”
(Tragedia veacurilor, p. 446)
3. „A susține că nu are nicio importanță ce cred oamenii este una dintre amăgi-
rile cele mai ascunse ale lui Satana.” (Tragedia veacurilor, p. 447)
4. „Încă de la început, slujitorii lui Dumnezeu au avut de luptat împotriva
învățătorilor rătăciți, nu numai pentru că erau oameni plini de vicii, ci și pentru că
strecurau rătăciri fatale pentru suflet.” (Tragedia veacurilor, p. 447)
5. „Mulți acceptă simplele teorii și speculații ca fapte științifice și socotesc că
Scriptura trebuie probată prin învățăturile «științei, pe nedrept numite astfel» (1 Ti-
motei 6:20)” (Tragedia veacurilor, p. 448).
6. „Capodopera amăgirilor lui Satana este aceea de a ține mintea oamenilor ocu-
pată cu cercetarea și emiterea de ipoteze despre lucrurile pe care Dumnezeu nu le-a
descoperit și pe care El nu intenționează ca noi să le înțelegem” (Tragedia veacurilor,
p. 449).
7. „O altă rătăcire primejdioasă este învățătura care neagă dumnezeirea lui Hristos,
pretinzând că n-a existat înainte de venirea Lui în lume.” (Tragedia veacurilor, p. 450)
8. „O altă rătăcire subtilă, care se răspândește cu repeziciune, este credința că
Satana nu există ca ființă personală și că numele lui este folosit în Scripturi numai
pentru a prezenta gândurile și dorințele rele ale omului.” (Tragedia veacurilor, p. 451)
9. „El nu dorește nimic mai mult decât să distrugă încrederea în Dumnezeu și în
Cuvântul Său.” (Tragedia veacurilor, p. 452)
„Satana este conștient că sufletul cel mai slab care rămâne în Hristos este mai
mult decât un adversar pentru oștile întunericului” (Tragedia veacurilor, p. 455).
83

Miercuri, 18 martie
PROCESUL ISPITIRII
Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu.”
Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni.
Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta,
când a zămislit, dă naştere păcatului şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.”
(Iacov 1:13-15)
Î n acest pasaj important despre procesul ispitirii, Iacov nu îl implică pe ispiti-

tor, adică pe Diavol. Ispita pare a se produce în interiorul spiritului omului, ca
rezultat al poftelor naturii noastre decăzute, pofte care seduc conștiința și voința
individului pentru a fi satisfăcute și, odată consumate, generează păcat. „Carnea
păcătoasă” ne induce o înclinație reală pentru a păcătui, sămânța răului este im-
plantată în viețile noastre prin ereditate sau prin educație, mediul nostru contami-
nat reprezintă o incitare la păcat, căderea din Eden ne-a slăbit în mod considerabil
liberul-arbitru, iar Satana, cu toată înțelepciunea lui, este capabil să prevadă sau să
ne cunoască slăbiciunile. Dar nu are puterea de a ne inspira gândurile. Ce rol are
Diavolul în procesul de ispitire? Experiența lui Isus din perioada celor patruzeci
de zile petrecute în pustie este o bună ilustrare a procesului de ispitire.
Mântuitorul nostru Și-a asumat natura umană cu tot ce înseamnă ea. A fost is-
pitit în toate lucrurile la fel ca noi, dar fără să dea curs păcatului. Isus nu a mers
în pustie pentru a căuta să fie ispitit. Mai degrabă Duhul Sfânt a fost cel care L-a
trimis acolo. În același fel, nici noi nu trebuie să invităm sau că provocăm ispita
frecventând locuri, ascultând sau privind scene care să ne incite la păcat. Isus a de-
monstrat că Satana nu are control absolut asupra omului, că nu suntem în mod fatal
condamnați la cădere, că putem prevedea ispita și că îi putem rezista. Satana I-a
oferit lui Hristos ispite care să apeleze la simțurile Lui, la dragostea față de lume cu
tot ce este mai atrăgător în ea, la vanitate și orgoliu, ispite la care și noi suntem supuși
în mod frecvent.
Deși nu ne poate determina capacitatea de decizie să se supună voii sale, ne
cunoaște slăbiciunile și atacă punctele vulnerabile ale caracterului nostru. De fiecare
dată când vom fi descurajați, perplecși în fața circumstanțelor sau loviți de nevoi
materiale, Satana va fi gata să profite de neputința noastră pentru a ne atrage și a ne
păcăli. El creează situațiile care ne duc în păcat, de unde reiese că este implicat în
procesul de ispitire. Acesta este motivul pentru care avem nevoie de protecție, la fel
ca Hristos, cerând ajutorul Duhului Sfânt.
Pentru a învinge ispita, există în ceruri un Dumnezeu!
84

Joi, 19 martie
MINUNI FALSE
Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi, vor face semne mari
şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.
(Matei 24:24)
Î ntr-o seară m-am așezat pentru a urmări o emisiune religioasă la televizor. Pas-
torul a deschis Biblia, a comentat pe scurt textul și apoi a lansat un apel către
toți cei care doreau să fie vindecați de o anume boală. Le-a vorbit despre darul
vindecării pe care Dumnezeu L-a dat bisericii ca dovadă a autenticității. Apoi i-a
invitat să creadă în Hristos și i-a îndemnat să ia parte la manifestările strigătelor
de aleluia ale credincioșilor. Cu o mână ridicată spre ceruri, a rostit o rugăciune
pentru vindecarea tuturor. Cu cealaltă, atingea, pe rând, capetele candidaților la
vindecare, pronunțând formula: „Fii vindecat!” Persoana atinsă cădea atunci la
pământ tremurând din toate încheieturile. Puțin după aceea, se ridica și mărtu-
risea că deja nu mai simte efectele bolii sale. Ce înseamnă toate acestea? De ce
recurgea pastorul la procedee asemănătoare cu cele ale mediumurilor?
Avertizările lui Ellen White sunt revelatoare pe această temă:
„Superstițiile satanice vor îmbrăca forme noi. [...] Teorii false amestecate cu câ-
teva adevăruri vor fi prezentate poporului lui Dumnezeu. [...] Sufletele vor fi ca hip-
notizate în urma exercitării acestor influențe foarte seducătoare” (Mărturii pentru
comunitate, vol. 3, p. 324).
„Prin mijlocirea spiritismului se vor face minuni, bolnavi vor fi vindecați și mul-
te minuni vor avea loc, lucruri ce nu se pot contesta” (Tragedia veacurilor, p. 505).
„Ca o încoronare a marii drame de amăgire, însuși Satana va lua chipul lui Hris-
tos. Biserica a mărturisit timp îndelungat că așteaptă venirea Mântuitorului ca îm-
plinire a nădejdii ei. Acum, marele amăgitor va face să arate ca și când Hristos ar
fi venit. În diferite părți ale pământului, Satana se va prezenta, între oameni, ca o
ființă maiestuoasă, de o strălucire orbitoare, care se aseamănă cu descrierea Fiului
lui Dumnezeu dată de Ioan în Apocalipsa (Apocalipsa 1:13.15). Slava care-l încon-
joară nu este întrecută cu nimic de ceea ce ochii omenești au văzut vreodată.”
Religia spectaculoasă este una dintre amăgirile lui Satana. Nu putem să ne în-
temeiem credința pe așa-zise miracole și nici pe vehemente manifestări charisma-
tice. Hristos Se apără împotriva erorilor insinuate de ispititor printr-un „așa stă
scris”. Intervențiile Domnului în favoarea noastră nu au fost rezultatul vrăjilor. Dacă
nu suntem pregătiți să distingem între adevăr și eroare, putem deveni victimele
înșelătoriilor tatălui minciunii.
Să ne ajute Domnul, astăzi, să rămânem de partea adevărului creștin.
85

Vineri, 20 martie
A AVUT LUCIFER OCAZIA SĂ SE POCĂIASCĂ?

Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul
cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.
(Apocalipsa 12:7-8)
Î n acest fel explică Apocalipsa începutul marelui conflict din ceruri dintre Hris-
tos și Satana. La început, Satana nu a avut fața unei ființe demonice, ci pe aceea
a unei ființe cerești de la curtea Domnului, care putea sta de vorbă în mod fami-
liar cu El. Odată devenit Satana, dușmanul, putea Lucifer să se întoarcă și să se
pocăiască? Ellen White declară: „Dumnezeu, în mila Sa cea mare, l-a suportat
îndelung pe Lucifer. Nu l-a îndepărtat imediat din starea lui înălțată atunci când,
pentru prima oară, și-a permis un spirit de nemulțumire, nici chiar atunci când
a început să dea pe față pretențiile lui false înaintea îngerilor credincioși. El a fost
menținut în ceruri multă vreme. Mereu și mereu i s-a oferit iertarea, condiționată
de pocăință și supunere. [...] Dacă atunci ar fi făcut lucrul acesta, s-ar fi salvat
pe sine și pe mulți alți îngeri. Până atunci nu părăsise cu totul supunerea față de
Dumnezeu. [...] Dar mândria l-a împiedicat să se supună” (Tragedia veacurilor,
p. 425).
Înaintea ființelor cerești, Satana, marele uzurpator, a continuat să Îl acuze pe
Dumnezeu de nedreptate. În cele din urmă, conflictul a ajuns într-un punct fără
întoarcere. Îngerul răzvrătit și-a epuizat ocaziile de a se căi și a fost aruncat din cer.
Urma ca planul de mântuire să se petreacă în alt cadru: pe planeta Pământ. Aici,
conflictul dintre Hristos și Satana a continuat, având ca miză creatura omenească.
Isus a venit în lumea noastră pentru a salva omul și pentru a-l răscumpăra, elibe-
rându-l de sub dominația lui Satana. Însă mai există încă un motiv în cadrul acestui
scenariu: demonstrarea caracterului lui Dumnezeu față de întreg universul, pentru
ca îndoiala semănată de Lucifer să nu mai planeze asupra Lui.
„În lupta dintre Hristos și Satana, în timpul lucrării pământești a Mântuitorului,
caracterul marelui amăgitor a fost demascat. Nimic altceva nu l-ar fi putut dezră-
dăcina atât de mult pe Satana, din simpatia îngerilor cerești și a întregului univers
rămas credincios, cum a făcut-o lupta lui cruntă împotriva Mântuitorului lumii. [...]
Când marea jertfă a fost adusă, [...] vina lui Satana a rămas fără scuză. El își dezvă-
luise adevăratul caracter de mincinos și ucigaș” (Tragedia veacurilor, pp. 429, 430).
Crucea l-a ucis temporar pe Fiul omului, dar l-a zdrobit definitiv pe Satana. Prin
ea, „stăpânitorul lumii acesteia a fost aruncat afară” și și-a sigilat sentința eternă. Să
acceptăm astăzi acest adevăr în viața noastră.

IAZUL DE FOC ŞI PUCIOASĂ

Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă,
unde sunt fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.
(Apocalipsa 20:10)
A ceastă descriere colorată a sfârșitului Diavolului, a îngerilor săi și a celor

reprobabili, în general, ni se pare uneori hiperbolică, la fel ca multe dintre
descrierile din textele apocaliptice. Învățătura lor, coroborată cu tot ce ține de es-
catologia biblică, este foarte încurajatoare pentru cei drepți și implacabilă pentru
cei nepocăiți. Heruvimul Lucifer, devenit Satana odată ce s-a ridicat împotriva
autorității lui Dumnezeu, tot răul din cer și de pe pământ angrenat în răzvrătirea
sa, păcatul degradant, moartea, mormântul, suferința, violența, minciuna, totul va
avea sfârșit, totul se va stinge într-o moarte veșnică. Marele conflict se va termina
cu victoria binelui. Universul va fi definitiv curățat, consecințele răului cosmic vor
fi îndepărtate. Vom avea parte de pace și fericire veșnică.
Apostolul Pavel plasează această învățătură fundamentală în contextul realității
învierii, stabilind astfel procesul prin care se încheie istoria mântuirii: „Căci dacă
moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor, [...] dar fiecare
la rândul cetei lui; Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui
Hristos. În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu
Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie
ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale [...] pentru
ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:21,23-25,28). Este interesant de
observat aici cum Pavel folosește aceiași termeni ca în Efeseni 6:12 cu privire la pu-
terile pe care le va elimina Hristos când va veni sfârșitul: „Căci noi n-avem de luptat
împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împo-
triva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt
în locurile cereşti.” Așadar, existența și puterea lui Satana sunt limitate în timp și în
spațiu.
Iazul de foc și pucioasă reprezintă dispariția definitivă a păcatului. Iată care va fi
soarta finală a prințului acestei lumi. Niciodată nu se va mai ridica pentru a tulbura
sau pentru a distruge viața altora. În acea zi, existența unui Dumnezeu care Se află
în ceruri va fi mai evidentă ca oricând…
Să păstrăm astăzi în minte gândul că răul nu va dăinui veșnic. Curând vom trăi
într-o lume mai bună.

MIELUL LUI DUMNEZEU

Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său, Avraam, a zis: „Tată!” „Ce este, fiule?”,
i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: „Iată focul şi lemnele, dar unde este mielul
pentru arderea-de-tot?” „Fiule”, a răspuns Avraam, „Dumnezeu Însuşi va purta
grijă de mielul pentru arderea-de-tot.” Şi au mers amândoi împreună înainte.
(Geneza 22:7-8)
P orunca Domnului în ce privește jertfa era precisă, dar foarte stranie: „Ia pe
fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria şi
adu-l ardere-de-tot acolo” (Geneza 22:2). Niciodată nu a cerut Dumnezeu jertfe
omenești. Și aici, mielul pentru jertfă este Isaac! Cum să îi spună Avraam fiului său
că victima era chiar el? Pașii tărăgănați ai patriarhului ezitau, mâinile îi tremurau
și sufletul îi era tulburat în timp ce mergeau. Înainta rugându-se, zdruncinat, fără
îndoială, de hohote de plâns și strigăte interioare.
Nicio clipă în mijlocul acestei tulburări încrederea sa în Dumnezeu nu l-a pără-
sit. O credință puternică îl îndemna să creadă că, după moarte, Dumnezeu putea să
îl învie pe Isaac și să i-l redea. Viziunea profetică a sacrificiului lui Isus pe o cruce îl
încuraja și ea. El, un biet muritor, urma să fie modelul darului prețios, infinit, după
care Fiul lui Dumnezeu urma să răscumpere omenirea.
Când au ajuns aproape de locul unde urma să fie adusă jertfa și când Isaac l-a
întrebat pe tatăl său unde era mielul de sacrificat, răspunsul lui Avraam a fost me-
sianic, în sensul în care revela planul lui Dumnezeu pentru salvarea omului: „Fiule,
Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul pentru arderea-de-tot.” Și așa a fost.
Când tânărul s-a întins supus pe altar și Avraam a ridicat cuțitul cu mâna tremurân-
dă, o voce l-a oprit și cerul a confirmat cuvintele patriarhului printr-un berbec în-
curcat într-un tufiș. E motivul pentru care Avraam a numit locul acela „Dumnezeu
va purta de grijă”, nume pe care îl are și astăzi.
Cuvintele de pe muntele Moria vor fi mai târziu confirmate de Isus: „Tatăl vostru
Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan
8:56). La fel și când Ioan Botezătorul l-a prezentat pe Isus: „Iată Mielul lui Dumne-
zeu...” (Ioan 1:29). În cele din urmă, pe Golgota, în apropiere de Moria, Mântuitorul
a murit pe cruce, în timp ce la templu, mielul i-a scăpat din mâini preotului pe când
acesta se pregătea să aducă jertfa, nemaifiind sacrificat, grație Mielului pregătit de
Dumnezeu pentru a muri în locul omului.
Să nu uităm niciodată că Dumnezeu a pregătit tot ce a fost necesar pentru ca
noi să fim mântuiți. Nu este imposibil. Ce a fost mai greu, a făcut El. Să Îl acceptăm
astăzi pe Mielul lui Dumnezeu.
88

Luni, 23 martie
POARTA CERULUI
Şi a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer.
Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceea. I-a fost frică şi a zis:
„Cât de înfricoșat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu,
aici este poarta cerurilor!”
(Geneza 28:12,17)
Î mi imaginez ce impresie trebuie să fi făcut acest vis asupra unui Iacov fugit de
acasă, urmărit de mânia fratelui său, Esau, pe care îl înşelase.
Când ne găsim într-o stare de nesiguranță, fugind de propriile greșeli, de du-
ritatea circumstanțelor potrivnice sau de mânia celor care ne vor răul, când parcă
trecem printr-un tunel întunecos și fără ieșire, când nu știm ce ne așteaptă la capătul
călătoriei pline de zbucium, când nu știm măcar care e voia lui Dumnezeu, un astfel
de vis este o revelație a Providenței, aducătoare de atâta alinare! La fel a fost și pen-
tru Iacov. Se simțea atât de nefericit, atât de abandonat, atât de profund împovărat
de a-și fi înșelat bătrânul tată, și tocmai el a văzut o scară care unea cerul, în care
locuiește Dumnezeu cel sfânt, îndurător și atotputernic, cu pământul mizerabil, pe
care zăcea hărțuit de frică, nesiguranță și vină.
Iacov a numit locul acela Betel, „casa lui Dumnezeu”, și i-a adăugat un sinonim,
„poarta cerului”. Imaginea unei scări care urcă de la pământ la cer ar putea cores-
punde unei imagini contextuale reprezentată de zigurate, aceste turnuri piramidale
cu tribune, care au în vârf locuri de închinare. Conform lui Filon, un filosof evreu
din Alexandria, scara lui Iacov este imaginea providenței lui Dumnezeu manifestată
pe pământ prin slujirea îngerilor. Unii autori creștini au văzut și ei o prefigurare
a întrupării lui Isus, un fel de punte între cer și pământ. Ambele interpretări sunt
corecte.
Iacov a înțeles măreția acestei revelații și a sfințit locul ridicând o piatră în formă
de stelă, pe care a uns-o cu ulei pentru a concretiza realitatea prezenței divine. Și,
evident, s-a temut, pentru că în acel loc devenit poarta cerului a văzut locuința ce-
rească a lui Dumnezeu suprapunându-se cu locuința sa terestră, Betel.
Iată cum se manifestă minunata, suprema, măreața Providență divină, deși nu
întotdeauna noi ne dăm seama. Ea reprezintă unirea cerului cu pământul, slava lui
Dumnezeu și a îngerilor alături de noi atunci când suntem înfricoșați, neputincioși,
când implorăm ajutorul divin.
El este Cel care ne garantează ajutorul în tragediile vieții cotidiene, pentru a ne
aduce aminte că există în ceruri un Dumnezeu.
89

Marți, 24 martie
ÎNTRE NESIGURANŢĂ ŞI SPERANŢĂ

Solii s-au întors înapoi la Iacov şi au zis: „Ne-am dus la fratele tău,
Esau, şi el vine înaintea ta cu patru sute de oameni.”
Iacov s-a înspăimântat foarte mult şi l-a apucat groaza.
(Geneza 32:6-7)
I -a luat douăzeci de ani lui Iacov să recunoască faptul că promisiunile lui Dum-
nezeu nu sunt vorbe goale. Plecase din Canaan având în mână doar un toiag.
Revenea, după atâta timp, pe malurile aceluiași Iordan, înconjurat de o familie nu-
meroasă și de multe turme. Și întreprinsese această călătorie la porunca lui Dum-
nezeu. Când îi mai rămâneau numai câteva zile pentru a o duce la final, aminti-
rea înșelătoriei prin care îl privase pe fratele său de dreptul de întâi născut ce îi
aparținuse acestuia a ieșit la suprafața conștiinței sale cu putere. Iacov s-a simțit
bulversat de conflictul interior, în care se confruntau făgăduințele lui Dumnezeu
și teama de răzbunarea lui Esau, nesiguranța cu speranța. Cu înțelepciunea care îl
caracterizase întotdeauna, a luat patru măsuri, cu scopul de a pregăti întâlnirea cu
fratele său violent.
În primul rând, i-a transmis lui Esau un mesaj plin de supunere (Geneza 32:3-5).
Însă mesagerii s-au întors cu vestea că acesta venea înaintea sa cu patru sute de oa-
meni, ceea ce l-a umplut de groază și neliniște. Urma să se sfârșească totul într-un
masacru brutal, din vina lui? A luat atunci a doua inițiativă: și-a împărțit turmele
și slujitorii în două grupuri (Geneza 32:6-8). Dacă fratele lui ar fi atacat vreunul
dintre ele, celălalt ar fi avut timp să fugă și să se salveze. Oricât de prudente ar fi
fost măsurile care se impuneau, totul ar fi fost inutil dacă nu intervenea Dumnezeu.
Motiv pentru care a luat a treia inițiativă: a recurs la rugăciune (Geneza 32:9-12), la
rugăciunea tradițională care tinde să Îl implice pe Dumnezeu într-o situație dificilă.
În dimineața care a urmat, Iacov a luat a patra inițiativă: i-a trimis fratelui său un
cadou bogat – ce era mai bun din cele mai bune turme – și l-a împărțit în trei turme
diferite (Geneza 32:13-21). Și ce e interesant la felul său de gândire este că, tulburat
de păcatul lui, a folosit cuvintele „îi voi potoli mânia” (versetul 20). Este expresia
tehnică specifică jertfelor de ispășire. Putea acest dar să ispășească păcatul lui? Putea
Esau să îi confere pacea iertării? Nu! Iacov știa că doar Dumnezeu putea să îl ierte
de păcat, dacă îl mărturisea și se căia în mod sincer. De aceea s-a întors să se roage
lui Dumnezeu.
Există, totuși, un Dumnezeu în ceruri… când amintirile urâte ies la suprafața
conștiinței și ne influențează deciziile prezente. Nimic nu poate interveni între noi
și El.
90

Miercuri, 25 martie
FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU DUMNEZEU

Iacov a pus locului aceluia numele Peniel, „căci”, a zis el,
„am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viață”.
(Geneza 32:30)
Î n acea noapte, Iacov a vrut să rămână singur pentru că fierbea de neliniște. „Sin-
gur și fără apărare, Iacov s-a plecat în disperarea sa până la pământ. Cu strigăte
de deznădejde și lacrimi, el și-a înălțat rugăciunea înaintea lui Dumnezeu” (Patri-
arhi și profeți, pp. 177–178). Dar în loc să găsească pacea pe care o căuta, a întâlnit
un adversar cu care s-a luptat până în zori. Această luptă misterioasă, rugăciunea-
luptă, corespunde unui al doilea nivel al rugăciunii. Și totuși, doar lupta fizică nu
l-ar fi condus pe Iacov la transformarea morală care a urmat. A fost vorba de o
criză morală însoțită de lupta corp la corp.
Cine era adversarul? Iacov nu l-a recunoscut. Tot ce a putut să își dea seama a fost
că nu avea un inamic obișnuit. Se lupta cu Hristos Însuși. Care este adversarul care ni
se opune în noaptea strâmtorării noastre când ne rugăm? În primul rând, nedemna
viață de păcat: „În timp ce se lupta astfel pe viață și pe moarte, sentimentul vinovăției
apăsa asupra sufletului său; păcatele sale s-au ridicat în fața sa, despărțindu-l de Dum-
nezeu” (Patriarhi și profeți, p. 178). Apoi, făgăduințele inoperante ale lui Dumnezeu,
rodul unei religii teoretice, devin și ele adversarii noștri în rugăciune atunci când vine
criza. Și în cele din urmă, adversar ne este concepția insuficientă pe care o avem despre
Hristos, identificarea Sa totală cu suferințele noastre.
Odată cu primele licăriri ale zorilor, necunoscutul l-a lovit cu putere pe Iacov, așa
încât i-a dislocat șoldul. Pierzându-și puterea, Iacov și-a înlănțuit rivalul cu brațele
pentru a se sprijini. A atins, astfel, cel de-al treilea nivel al rugăciunii: abandonul to-
tal, credința totală, o manifestare a harului lui Dumnezeu, care ne oferă pacea iertă-
rii și ne salvează. Necunoscutul i-a spus: „Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile.” Și
Iacov i-a răspuns cu avântul eroismului suprem al credinței: „Nu Te voi lăsa să pleci
până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26). „Acest om păcătos și supus greșelii a
biruit în lupta cu Maiestatea cerului” (Patriarhi și profeți, p. 178).
Binecuvântarea consta în a primi un nume nou, adică o identitate nouă. Ia-
cov, care înseamnă „uzurpator”, a fost înlocuit cu Israel, care înseamnă „prinț al
lui Dumnezeu”. Soarele răsărise deja și Iacov a numit locul acela Peniel. Întâlnirea
aceea îi schimbase viața. În urma ei, ajunsese să fie convins că în ceruri există un
Dumnezeu… și că el făcea parte din planul Său.
Ați avut vreo întâlnire asemănătoare cu Isus? Sunteți dispuși să aveți o astfel de
experiență?
91

Joi, 26 martie
LACRIMILE LUI IOSIF

Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt.
Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici,
căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră.
(Geneza 45:4-5)
I storia lui Iosif și a fraților lui este una dintre cele mai impresionante și emoționante
istorii relatate de Biblie pentru a ilustra realitatea intervenției Providenței în
viețile noastre. Iosif – fiul preferat al lui Iacov – era un tânăr sensibil, emotiv,
căruia îi plăcea compania tatălui său, dar probabil și un băiat vanitos, imprudent
și autosuficient. În relatarea stranie care îl privește, textul biblic menționează ex-
plicit de cel puțin opt ori că a plâns. A strigat cu suspine când, fără să-i asculte
rugămințile, frații lui l-au aruncat în groapa unde ar fi trebuit să moară de foame
și de sete. A plâns cu amar când mergea spre Egipt, cu mâinile legate, sclav în
caravana ismaeliților și când a trecut prin apropierea dealurilor unde se aflau cor-
turile tatălui său. Fără îndoială că a plâns când a fost aruncat în închisoare. A avut
sufletul răvășit și a plâns când, în calitate de prim-ministru al Egiptului, i-a fost
prezentat Beniamin, fratele său mai mic. A plâns cu lacrimi de iertare când le-a
dezvăluit fraților lui cine este de fapt și a atribuit Providenței divine periplul lui
în Egipt. A plâns cuprins de o emoție puternică atunci când și-a putut îmbrățișa
tatăl după atâția ani în care fuseseră despărțiți. Și a mai plâns atunci când frații lui,
temându-se de răzbunare, i-au cerut iertare.
Multe lucruri putem învăța din lacrimile lui Iosif. Că, deși visele premonitorii
i s-au împlinit în mod literal, ele au fost în mare parte cauza lacrimilor sale. Mis-
terioasă e pedagogia cerului! Că „experiența unei singure zile fusese punctul de
cotitură în viața lui Iosif. Nenorocirea ei îngrozitoare a schimbat un copil răsfățat
într-un bărbat stăpân pe sine, curajos și serios” (Patriarhi și profeți, p. 194). Că, în
circumstanțe nefavorabile, există în ceruri un Dumnezeu care schimbă situațiile. Că
Providența suverană se manifestă prin faptele oamenilor, bune sau rele. Că determi-
narea lui Iosif de a fi credincios în toate și în orice circumstanță i-a dat putere, curaj
și încredere în Dumnezeu. Că Iosif i-a atribuit întotdeauna lui Dumnezeu evoluția
experienței sale, favorabilă sau nu, și că o viață simplă și pură a favorizat dezvoltarea
sănătoasă a capacităților sale fizice și intelectuale.
Să nu ne fie frică să plângem. Dar să plângem ca niște buni credincioși, nu „ca
ceilalţi, care n-au nădejde” (1 Tesaloniceni 4:13), pentru că plânsul face parte din
experiența creștină. Poate că tocmai plânsul este calea pentru împlinirea visurilor
noastre!
92

Vineri, 27 martie
PRIETENIA CU DUMNEZEU
Împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu şi vei avea pace; te vei bucura astfel
iarăşi de fericire. [...] Vei fi aşezat iarăşi la locul tău, dacă te vei întoarce
la Cel Atotputernic, dacă depărtezi fărădelegea din cortul tău.
(Iov 22:21,23)
E lifaz, unul dintre prietenii patriarhului Iov, care a venit la el să îl consoleze,

face aici o declarație ambivalentă legată de subiectul stabilirii relației de pri-
etenie cu Dumnezeu. Cuvintele sale sunt adevărate pentru cei care, după ce au
rupt relația cu Dumnezeu și I-au pierdut prietenia, se întorc la El și reînnoiesc
legăturile pe care le-au avut cu Cel Atotputernic. Dar Iov nu rupsese niciodată
legătura cu Tatăl său ceresc, nu își pierduse niciodată încrederea în El, nu a încetat
niciodată să fie prietenul Său, în ciuda nenorocirilor care păreau să indice că mâna
Sa îl abandonase. În toiul încercării, patriarhul știa că poate continua să conteze pe
Dumnezeu și i-a rămas tot timpul credincios, indiferent dacă a fost încercat sau, în
cele din urmă, reabilitat. Iată de ce cuvintele lui Elifaz nu au nicio legătură cu Iov,
ci ne privesc mai degrabă pe noi.
Benito este un prieten din copilărie care, după mai bine de șaizeci de ani, deși
viețile noastre au luat turnuri diferite, mi-a rămas aproape. Suntem prieteni, inclusiv
de credință. Ne scriem. Ne ajutăm financiar. Ne interesăm reciproc de ocupațiile
noastre și cooperăm pentru a le aduce la îndeplinire. Ne îngrijorăm unul de sănă-
tatea celuilalt. În momentele dificile ne-am dat sfaturi cu sinceritate și ne-am oferit
unul altuia adăpost. Așa sunt prietenii de suflet (Deuteronom 13:6) sau prietenii
intimi.
La fel este și prietenia cu Dumnezeu. Este o legătură specială de apropiere pe
care le-o oferă celor care s-au împăcat cu El. Avraam a fost întotdeauna prietenul
lui Dumnezeu (2 Cronici 20:7). Isus le-a spus de două ori ucenicilor: „Voi sunteţi
prietenii Mei” (Ioan 15:14). Lazăr, Marta și Maria au fost prietenii săi intimi. Petru,
Iacov și Ioan au fost pentru El deosebiți între ceilalți ucenici. Și, deși știa că Iuda Îl va
trăda, l-a numit prietenul Său. Fiindcă suntem prietenii Mântuitorului, El ne apără
și ne ocrotește de Diavol. Interesat de problemele și suferințele noastre, ne încon-
joară afectuos cu brațele Sale. Ne însoțește în experiențele de viață, bune sau rele,
ne sfătuiește, ne susține cu dragoste, plânge cu noi și pentru noi. Își dă viața pentru
noi! (Ioan 15:13). Să ținem minte că Dumnezeu este „cel mai bun prieten al nostru”
(Calea către Hristos, pp. 74, 88).
Să ne deschidem astăzi inima înaintea lui Isus ca înaintea unui prieten. Experiența
va fi de neuitat.

MARELE EU SUNT
Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde
copiilor lui Israel astfel: «Cel ce Se numeşte ’Eu sunt’, m-a trimis la voi.»”
(Exodul 3:14)
Î n Egiptul Antic, faraonul era întruparea unui zeu. Moise trăise aproape treizeci
de ani la curtea regală și cunoștea pe nume toți zeii și toate zeițele: Anubis, zeul
cu cap de șacal; Apis, taurul sfânt; Osiris, suveranul împărăției morților; Thot, zeul
ibis; Hathor, zeița cerească a dragostei; Ra, zeul soare; Amon-Ra, zeul suprem al
statului; Horus, zeul vultur și mama sa, Isis, protectoarea nou-născuților; Aton,
discul solar al reformei monoteiste a faraonului Amenhotep al IV-lea etc. Cultura
egipteană nu concepea ca o zeitate fără nume să poată face o faptă bună.
Acesta este motivul pentru care Moise L-a întrebat pe Dumnezeu în numele cui
ar fi trebuit să se prezinte înaintea copiilor lui Israel, pentru că nu ar fi fost suficient
pentru ei dacă s-ar fi dus ca simplu purtător de cuvânt al Dumnezeului strămoșilor
lor. Dumnezeu i-a răspuns: „Eu sunt Cel ce sunt”, adică Cel ce este și va fi, Cel
Veșnic, nume care Îl desemnează pe Acela care există prin Sine, Dumnezeul cel viu,
Sursa vieții. Numele prescurtat este YHWH, cele patru consoane ale numelui sfânt
al lui Dumnezeu, pe care scribii masoreți nu riscau să îl pronunțe când îl întâlneau
în textul sacru și pe care, când citeau cu voce tare, îl înlocuiau cu Adonai, Domnul.
Fuziunea consoanelor lui YHWH și a vocalelor din Adonai dădea naștere numelui
Yahweh (Iehova), care apare de 5 500 de ori în Vechiul Testament.
Numele lui Dumnezeu descoperă persoana, caracterul și atributele Sale. Faptul
că El are un nume face din Ființa infinită un Dumnezeu apropiat, accesibil, care Se
ocupă de noi și ne răscumpără. În Vechiul Testament este „Dumnezeul legămân-
tului” de la Sinai, „Domnul va purta de grijă”, al lui Avraam, „Dumnezeul care mă
vede”, al lui Agar, „Domnul este Păstorul meu”, al lui David, „Domnul, dreptatea
noastră”, al lui Ieremia, „Domnul este cu poporul Său”, al lui Ezechiel. În Noul Tes-
tament, marele „Eu sunt” este Hristos Mântuitorul, „Înainte de Avraam, Eu sunt”
(Ioan 8:58). „Eu sunt” este Pâinea vieții, Mesia care stă de vorbă cu noi, Păstorul
cel bun, Lumina lumii, Viţa, Calea, Adevărul și Viața, Mielul de jertfă, Cuvântul lui
Dumnezeu, Regele regilor și Domnul domnilor, Alfa și Omega, începutul și sfârșitul,
„Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30).
Marele „Eu sunt” care i-a vorbit lui Moise din rugul aprins poate să ne vorbească
și nouă astăzi. Suntem dispuși să Îl ascultăm?

NICI MĂCAR UN CÂINE NU VA SCHEUNA

Dar dintre toţi copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace,
nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui,
ca să ştiţi ce deosebire face Domnul între egipteni şi Israel.
(Exodul 11:7)
A ceastă expresie face aluzie la faptul că, atunci când scheaună, limba câinilor
are o formă ascuțită. Câinii latră la cel mai mic zgomot pe care îl aud pe teri-
toriul lor. Fiind animale de pază, lătratul lor anunță adesea pericolele, intrușii sau
zgomotele pe care le percep. În tot timpul celor zece plăgi din Egipt, Israel nu a
suferit nici cel mai mic rău. Așa cum promite Psalmul 91: „O mie să cadă alături
de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia”, în casele lor, calmul,
liniștea cea mai profundă și pacea mărturiseau despre protecția divină, în contrast
cu strigătele și plânsetele care se auzeau din locuințele egiptene.
Israel a fost pus la adăpost în ținutul Gosen, pe când egiptenii îndurau dezastrele
plăgilor. Cât timp copiii lui Dumnezeu rămân dependenți de El („la umbra Celui
Atotputernic”), se vor bucura de ocrotirea cerului. Și dacă suferința ne atinge viețile,
durerile ni se preschimbă în mesaje cerești primite de la Domnul, în urma încrederii
noastre în El. Aceasta este diferența. Hristos le-a spus ucenicilor că vor avea necazuri
(Ioan 16:33). Dar departe de a atinge sufletul omului și de a-i face rău, acestea vor
duce la victoria desăvârșită a celui care va ști să rămână cu umilință la adăpostul pe
care i l-a oferit Domnul.
Copiii lui Dumnezeu nu sunt întotdeauna feriți de problemele care afectează
societatea în general. Cu toate acestea, când este nevoie ca lumea să primească o
mărturie despre adevăr, când Domnul vrea să marcheze diferența dintre cei care se
încred în El și ceilalți, la fel ca în cazul plăgilor din Egipt, când însuși poporul lui
Dumnezeu are nevoie să îi fie confirmată siguranța alături de El, Domnul face o mi-
nune. Istoria copiilor lui Dumnezeu este plină de experiențe în care este evident mo-
dul în care Domnul îi ocrotește pe ai Săi și îi salvează din catastrofa generală. Această
ocrotire și salvare de la rău va fi, în timpul sfârșitului, destinul celor răscumpărați,
când unul va fi luat și altul va fi lăsat, când Dumnezeu îi va elibera fără excepție pe
cei răscumpărați.
Să trăim astăzi cu certitudinea că Dumnezeu ne va da biruință asupra oricărei
dificultăți prin care trecem. Există o variantă mai bună?
95

Luni, 30 martie
CU INIMA ÎMPIETRITĂ
Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui Faraon; Domnul a împie-
trit inima lui Faraon, şi Faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece din ţara lui.
(Exodul 11:10)
A cest pasaj este unul dintre cele mai deconcertante din istoria biblică. Dum-
nezeu a zis: „Eu voi împietri inima lui Faraon şi Îmi voi înmulţi semnele şi
minunile în ţara Egiptului. Totuşi, Faraon n-are să v-asculte. Apoi Îmi voi întinde
mâna asupra Egiptului şi voi scoate din ţara Egiptului oştile Mele, pe poporul
Meu, pe copiii lui Israel, prin mari judecăţi. Egiptenii vor cunoaşte că Eu sunt
Domnul când Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului şi când voi scoate din mij-
locul lor pe copiii lui Israel” (Exodul 7:3-5). Dumnezeu comunică faptul că inima
lui Faraon se va împietri în mod inevitabil. Textul biblic care urmează pare să
confirme această interpretare pentru că repetă de mai multe ori că Faraon „și-a
împietrit inima”.
Ceea ce subliniază textul biblic este una dintre legile fundamentale ale psiholo-
giei umane. Orice faptă rea are drept consecință împietrirea inimii, adică anihilarea
spiritului. Orice faptă bună tinde să înmoaie inima omului, să o facă mai vie și mai
receptivă. Cu cât se împietrește mai tare inima omului, cu atât are mai puțină liber-
tate pentru a se schimba și cu atât mai constrâns este de faptele sale anterioare. Se
ajunge, la un moment dat, într-un punct fără întoarcere, în care omul este obligat să
continue să înainteze spre sfârșitul inevitabil: propria distrugere fizică și spirituală.
„Nu Dumnezeu este acela care orbește ochii oamenilor sau care le împietrește
inima. El le trimite lumină pentru a-și îndrepta greșelile și a-i conduce pe cărări
sigure, dar, prin lepădarea acestei lumini, ochii au ajuns să orbească și inima să se
împietrească. De multe ori, lucrul acesta se întâmplă încetul cu încetul și aproape
pe nesimțite. Lumina vine în suflet prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin servii Săi
sau prin lucrarea directă a Duhului Său. Dar când o rază de lumină este neluată în
seamă, sensibilitatea spirituală scade, iar o altă descoperire a luminii este înțeleasă și
mai greu. Și astfel întunericul se tot întinde, până când noaptea cuprinde tot sufle-
tul” (Hristos, Lumina lumii, p. 268).
Tatăl ceresc nu a făcut uz de vreo putere supranaturală pentru a împietri inima
faraonului. Faraonul și-a împietrit inima din ce în ce mai mult prin încăpățânarea
susținută și progresivă pe care a manifestat-o, până când, privind chipul rece al pri-
mului său născut, a fost nevoit să admită că în ceruri există un Dumnezeu…
Să ne rugăm Domnului să îndepărteze încăpățânarea din inima noastră și să ne
ajute să ne supunem poruncilor cerului.
96

Marți, 31 martie
SPUNE COPIILOR LUI ISRAEL SĂ MEARGĂ

Domnul a zis lui Moise: „Ce rost au strigătele acestea?
Spune copiilor lui Israel să pornească înainte.”
(Exodul 14:15)
D eși israeliții au fost scoși din Egipt de o mână puternică, faraonului i-a părut
rău că îi lăsase să plece. Pierduse singura mână de lucru gratuită pe care o
avusese la dispoziție. Așa că și-a pregătit armata sa puternică, infanteria, cavaleria
și redutabilele care de luptă, însoțită de preoți și de figurile ilustre ale regatului, și
a plecat în căutarea sclavilor. Faraonul ar fi dorit să îi intimideze pe evrei prin toată
desfășurarea de forțe a puterii sale. La rândul lor, israeliții, foarte încrezători, se
credeau victorioși. Dumnezeu trebuia să le încerce din nou credința.
În loc să meargă direct spre Canaan pe drumul care traversa țara războinicilor
filisteni, Domnul i-a condus spre sud, spre lacurile de la Marea Roșie. Norul care
îi călăuzise i-a deviat spre un defileu stâncos în care să campeze aproape de mare.
Situația nu putea fi mai disperată: pereții abrupți ai muntelui îi înconjurau din două
părți, în faţă aveau marea, ale cărei ape constituiau o barieră aparent de netrecut,
iar în urma lor venea avangarda armatei egiptene. Ce era de făcut? În acel moment
critic s-au manifestat patru atitudini diferite:
1. Poporul, înspăimântat, a început să protesteze și să îl acuze pe Moise. Se scu-
funda într-un abis de pesimism și necredință, regretând perioada de sclavie din
Egipt.
2. Moise, înțelegând că trebuia să se lupte cu egiptenii, L-a chemat în ajutor pe
Dumnezeu și apoi a încercat să liniștească poporul declarându-și credința: „Nu vă
temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua
aceasta. [...] Domnul Se va lupta pentru voi.” (Exodul 14:13-14)
3. Egiptenii, ajungându-i din urmă pe israeliți aproape de mare, erau siguri că îi
vor captura. Așa că i-au urmărit orbește prin marea deschisă.
4. Dumnezeu considera că israeliții aveau nevoie de o credință activă. Așa că i-a
arătat lui Moise că poporul trebuie să înainteze. Da, dar în ce direcție? Să se întoar-
că? Nu! Asta însemna sclavie. Spre munte? Imposibil! Spre mare? Da! Să meargă în-
semna să asculte, să se îndrepte țintă spre miracol, spre o preaputernică intervenție
divină. Animați de o credință plină de îndrăzneală hotărâtă, asta au și făcut, deoa-
rece credința nu o ia niciodată înapoi și nici nu caută să fugă. Toiagul lui Moise a
separat apele și au trecut marea pe uscat.
Dumnezeu are puterea de a oferi soluții la situații fără ieșire. Să ținem minte lu-
crul acesta. Pentru El nu există lucruri imposibile. Și astăzi, să Îl căutăm cu credință.
97

APRILIE
„Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții,
nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine.
Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie.”
(Psalmii 23:4)

Miercuri, 1 aprilie
CALEB A MANIFESTAT ALT SPIRIT

Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh şi a urmat în totul
calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni.
(Numeri 14:24)
E xodul și intrarea în țara promisă s-ar fi putut petrece cu patruzeci de ani mai
devreme dacă cele douăsprezece iscoade care au explorat teritoriul Canaanului
ar fi avut atitudinea lui Iosua și a lui Caleb. Întorși la Cades-Barnea, au adus adu-
nării roade din misiunea lor de recunoaștere, odată cu cele două rapoarte (Numeri
13:3-14,38). Ellen White face următoarea paralelă între exod și peregrinarea bise-
ricii în lumea noastră: „Cei patruzeci de ani de necredință, murmurare și răzvră-
tire au ținut Israelul din vechime în afara Canaanului. Aceleași păcate au amânat
intrarea Israelului modern în Canaanul ceresc. Făgăduințele lui Dumnezeu nu au
dat greș în niciuna dintre cele două situații” (Evanghelizare, p. 661).
Ce fusese diferit la atitudinea lui Iosua și a lui Caleb? Cel dintâi contrast între ei și
celelalte zece iscoade constă în credința primilor, față de necredința celor din urmă.
Necredința duce la uitarea minunilor pe care Dumnezeu le făcuse în favoarea lui Is-
rael (Numeri 14:11), precum și la o continuă nemulțumire față de Tatăl ceresc (Nu-
meri 14:3), dând naștere pesimismului, disperării, încăpățânării, criticilor la adresa
conducătorilor și ideii nebunești de a se întoarce în Egipt (Numeri 14:1-4). Credința
celor doi, Iosua și Caleb, nu a închis ochii în fața circumstanțelor complexe ale exo-
dului. Nu a fost nici irațională, nici îndrăzneață, ci mai degrabă sinceră și obiectivă.
În loc să genereze nesupunere, ea a fost un izvor de curaj, de absolută încredere în
Providență (Numeri 14:5-9).
Al doilea contrast între cele zece iscoade și Iosua și Caleb implică loialitatea. Cei
dintâi nu au fost credincioși față de Dumnezeu în căile lor. Iosua și Caleb, dimpotri-
vă, L-au urmat întotdeauna pe Domnul (Numeri 32:11-12).
Cel de al treilea contrast reiese din consacrarea, abnegația și spiritul de sacrificiu
al celor doi tineri. Cuvântul „noi” apare de nouă ori în raportul celor zece iscoade,
pe când Iosua și Caleb se uită pe ei înșiși pentru a pune tot ce aveau la îndemână în
slujba poporului lui Dumnezeu.
În cele din urmă, cele zece iscoade și poporul care le urma au vrut să îi ucidă pe
Iosua și Caleb (Numeri 14:10). Violența criminală pe care au manifestat-o contras-
tează cu spiritul de solidaritate și de unitate manifestat de Iosua și Caleb în timpul
celor patruzeci de ani.
La fel ca Iosua și Caleb, și noi putem să adoptăm azi o atitudine diferită de pesimis-
mul dominant al societății actuale și să Îl recunoaștem pe Dumnezeu înainte de toate.
99

Joi, 2 aprilie
ÎMI VOR CONSTRUI UN TEMPLU

ŞI VOI LOCUI ÎN MIJLOCUL LOR
Să-Mi facă un Locaş Sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.
(Exodul 25:8)
D omnul a poruncit construirea unui templu. Să fi fost asemănător cu templul

lui Amon din Karnak, dotat cu o minunată sală hipostilă? Sau cu cel din Deir
el-Bahari, construit pentru regina Hatshepsut, mama adoptivă a lui Moise? Nici-
decum! Modelul sanctuarului israelit din deșert a fost „al adevăratului Cort, care
a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul”, al „lucrurilor cereşti”, incinta sacră fiind
nimic mai mult decât „un chip și o umbră”.
În urmă cu câțiva ani am vizitat Egiptul. Îmi amintesc cu ce surpriză ca să nu
spun stupoare, am intrat, conduși de ghidul nostru, în complexul sacru din Karnak,
în sancta sanctorum, locul preasfânt din templul acesta. Era un cub perfect, unde
i se aducea închinare zeului creator Min, o mică statuetă falică, aflată în interiorul
unui soi de tabernacul. Am văzut reprezentați în frescele murale și îngeri, asemănă-
tori heruvimilor ocrotitori de pe capacul chivotului, care își acopereau picioarele cu
aripile. Este evident că Domnul, îngăduitor într-o anumită măsură față de contex-
tul cultural, i-a permis lui Moise să reproducă elemente împrumutate din templele
egiptene, dar purificate.
Deși locuirea lui Dumnezeu printre oameni, cea reală, adevărată, a fost întru-
parea lui Isus-Hristos (Ioan 1:14), sanctuarul israelit a constituit tipul acestei mani-
festări: lumina din shekinah dintre cei doi îngeri ai chivotului era o reprezentare vie
a prezenței divine; lămpile aprinse ale sfeșnicului cu șapte brațe simbolizau lumina
Duhului Sfânt care iluminează poporul; pâinile pentru punerea înainte Îl reprezen-
tau pe Isus, Pâinea vieții; sângele jertfelor de ispășire și preoții reprezentau sângele
lui Hristos oferit pe cruce și Isus în rolul Său de preot. Sanctuarul israelit, mărturia
vie a mântuirii în Vechiul Testament, a fost o minunată parabolă profetico-mesiani-
că a slujirii lui Isus și a planului de mântuire din Noul Testament. Este motivul pen-
tru care ciudata sărbătoare a Zilei Ispășirii, cu toată semnificația ei escatologică, era
și o reprezentare a sfârșitului, a judecății de cercetare și a ultimului act de mijlocire
al Mântuitorului în ceruri, înainte de venirea Sa.
Iată de ce fiecare credincios este aici, jos, un sanctuar, un templu al Duhului Sfânt
prin care îi aduce închinare lui Dumnezeu în duh și în adevăr, o jertfă vie, sfântă și
plăcută lui Dumnezeu, care Îl aduce pe Hristos, viața și crucea Lui, în viaţa noastră.
Ne dorim ca Domnul să locuiască astăzi în viața noastră? Acest lucru este posibil
dacă Îi deschidem ușa inimii.
100

Vineri, 3 aprilie
TU NU VEI TRECE IORDANUL!

Moise s-a dus şi a mai spus următoarele cuvinte întregului Israel:
„Astăzi”, le-a zis el, „eu sunt în vârstă de o sută douăzeci de ani: nu voi mai putea
merge în fruntea voastră, şi Domnul mi-a zis: „Tu să nu treci Iordanul!”
(Deuteronomul 31:1-2)
E specific omului să se mângâie cu iluzii, să nutrească speranțe, să construiască

proiecte și să le realizeze. Dar ceea ce visăm nu se materializează întotdeauna și
nici speranțele noastre nu devin neapărat realități. Nu ajungem întotdeauna să ne
vedem scopurile realizate și uneori nici nu putem să le apreciem, să ne bucurăm de
ele sau să trăim lucrurile pentru care ne-am luptat, ne-am rugat și pentru care am
muncit. Viața ne rezervă uneori decepții, frustrări, dezamăgiri care ne transformă
existența într-un parcurs aparent steril, ca și cum ar fi vorba de un vis urât (căsă-
torie eșuată, serviciu pierdut, abandonarea studiilor, o funcţie la serviciu acordată
altcuiva, alegerea altcuiva într-un post de conducere în slujba bisericii etc.). Or, fiind
credincioși şi implicându-L pe Dumnezeu în mod serios în dorințele și planurile
noastre, o astfel de experiență este și mai traumatizantă, până acolo încât poate pro-
voca în noi o anumită pierdere a încrederii în acest Dumnezeu al providenței pe care
L-am legat de realizările din viața noastră.
După patruzeci de ani de minuni, după ce a fost nu doar martorul, cât mai ales
protagonistul și cel mai implicat în acest lung pelerinaj prin deșert, când era deja pe
malurile Iordanului și când urma să își încheie cursa alături de poporul Israel, Dom-
nul i-a spus lui Moise: „Tu să nu treci Iordanul acesta.” Iordanul, obiect al dorințelor,
se va transforma în cele din urmă în simbol al speranțelor sfărâmate, într-un dureros
și tragic eșec. Abătut, l-a rugat pe Domnul cu fervoare și lacrimi: „Lasă-mă, te rog,
să trec şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi şi Liba-
nul!” (Deuteronomul 3:25). Dar Domnul l-a întrerupt: „Destul! Nu-Mi mai vorbi de
lucrul acesta” (Deuteronomul 3:26).
Cu toții am avut parte la un moment dat de un Iordan pe care Dumnezeu nu
ne-a permis să îl traversăm. Prin credință, ne-am imaginat, dincolo de realitățile
temporare la care am sperat aici, jos, și ne-am văzut viitorul veșnic. Prin credință
accedem la misterul insondabil al planurilor lui Dumnezeu, în mâinile căruia ne
punem viața. Și atunci, decepția și frustrarea dispar. Profetul Habacuc rezumă
experiența credinciosului prin aceste cuvinte de încurajare: „Cel neprihănit va trăi
prin credință” (Habacuc 2:4).
Să nu ne descurajăm dacă lucrurile nu merg așa cum am dori. Să Îl urmăm pe
Isus. Suntem pe drumul cel bun.

Sâmbătă, 4 aprilie
UN VIITOR MAI BUN

Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă
strălucitoare. Şi iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbaţi: erau Moise şi Ilie, care se
arătaseră în slavă, şi vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim.
(Luca 9:29-31)
D acă analizăm motivele pentru care Domnul nu i-a permis lui Moise să treacă
Iordanul, suntem surprinși de tonul tranșant cu care a răspuns la rugăciunile
conducătorului evreu. Dumnezeu repetă de șapte ori aceeași propoziție: „Tu nu
vei trece Iordanul acesta.” Și mai rău încă, Moise a suferit aceeași soartă de care a
avut parte generația care ieșise din Egipt! De ce? Poporul ajunsese la Cades și nu
avea apă. Israeliții îi reproșau conducătorului lor că i-a scos din Egipt ca să moară
de sete în deșert (Numeri 20:4-5). Dumnezeu i-a poruncit atunci lui Moise să vor-
bească stâncii în fața adunării poporului, și apa avea să țâșnească pentru ei. Dar
Moise s-a adresat poporului cu mânie, a lovit stânca de două ori cu toiagul său și
a tâșnit apă (Numeri 20:10-11). Domnului nu i-a plăcut asta și i-a îndepărtat pe
Moise și pe Aaron (20:12; 27:14).
Păcatul lui Moise a fost acela de a fi manifestat necredință, de a nu-L fi sfințit pe
Dumnezeu înaintea poporului și, mai ales, de a-și fi arătat fățiș atitudinea rebelă.
Era, într-adevăr, foarte grav, pentru că era vorba de păcate ale unei căpetenii. Dar
cum să îl acuzi pe Moise de rebeliune sau că ar fi disprețuit numele lui Dumnezeu,
tocmai pe el, un om care vorbea cu Dumnezeu față către față, care făcuse minuni și
semne în numele Lui și despre care se spune că „în Israel nu s-a mai ridicat proroc
ca Moise” (Deuteronomul 34:10)? O singură greșeală l-a făcut să piardă speranța de
a intra în țara Canaanului. A fost drept așa?
Domnul a ascultat rugămințile lui Moise, întrucât în cele din urmă a traversat
Iordanul acela, cu toate că nu s-a întâmplat așa cum ar fi vrut bătrânul conducător să
se petreacă lucrurile, ci așa cum prevăzuse Domnul. Moise a murit acolo, pe mun-
tele Nebo, dar nu a rămas pentru multă vreme în mormântul său, pentru că asta ar
fi stat mărturie pentru o misiune neterminată, pentru un eșec sau o decepție. Dum-
nezeu l-a înviat într-un trup nemuritor și i-a permis să pună piciorul în însăși inima
țării Canaanului în prezența lui Isus, la dreapta Fiului lui Dumnezeu, lângă „Îngerul
Celui Veșnic” care l-a însoțit pe tot parcursul periplului prin deșert. Iată răspunsul
pe care Tatăl ceresc l-a dat la rugămintea lui Moise de a traversa Iordanul.
Și noi, astăzi, putem primi un răspuns cu privire la Iordanul nostru de netrecut.
La fel ca Moise, să acceptăm voința lui Dumnezeu chiar dacă nu o înțelegem. El știe
ce este cel mai bine pentru noi.

Duminică, 5 aprilie
TU, IOSUA, TRECI IORDANUL ACESTA!

Robul Meu Moise a murit. Acum, scoală-te, treci Iordanul acesta,
tu şi tot poporul acesta, şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel.
(Iosua 1:2)
În planul lui Dumnezeu, fiecărei generații îi revine misiunea de a răspunde unei

anumite conjuncturi a istoriei. Și dacă fiecare generație trebuie să se confrunte cu
noi provocări, Dumnezeu dispune de oameni capabili să înfrunte oricare din aceste
situații. Așa cum Moise a fost marele conducător al exodului, Iosua a fost chemat să
fie marele conducător care va cuceri Țara Promisă. Trecerea Iordanului deschidea
orizonturile unei noi aventuri, demara ultima etapă a drumului către speranță. Și
Domnul i-a poruncit lui Iosua: „Ridică-te și treci Iordanul acesta.”
Dar cine era Iosua? Un fiu al deșertului, din părinți sclavi. Fără a fi om de stat și
nici strateg militar, cum să fi putut guverna acest popor tare de cerbice? Odată ce
cucerirea se va fi terminat, cum avea să organizeze viața națională și închinarea în
țara făgăduită? Iosua se gândea la trecerea Iordanului cu teamă și cutremur. Iată de
ce Domnul i-a zis: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum
am spus lui Moise. [...] Eu voi fi cu tine cum am fost cu Moise. [...] Întăreşte-te şi
îmbărbătează-te. Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău
este cu tine în tot ce vei face” (Iosua 1:3-5,9).
Încurajat de aceste cuvinte, Iosua s-a îndreptat, cu poporul Israel, spre ma-
lurile Iordanului. Acolo au pus corturile pentru trei zile, primind următoarele
instrucțiuni: în primul rând, trebuia să se sfințească; apoi, Domnul i-a făcut mar-
torii unei intervenții providențiale. Era perioada umflării apelor și râul își ieșise din
matcă. Cu toate acestea, când preoții care duceau chivotul mărturiei au atins apele,
ele s-au retras și au putut trece râul pe uscat. Această minune a fost un semn pentru
israeliți și pentru regii canaaniți. Și apoi, pe celălalt mal al râului, în apropiere de
Ierihon, Iosua a primit o descoperire din partea Celui Atotputernic.
Cu toții avem parte, la un moment dat, de un exod personal mai mult sau mai
puțin îndelungat. Urmăm o cale a speranței, unde există un Iordan care trebuie tra-
versat pentru a putea cuceri făgăduințele divine. Astăzi, Domnul ne spune și nouă:
„Ridică-te și treci Iordanul acesta.” Care este Iordanul nostru? Ce dificultăți trebuie
să înfruntăm astăzi în viață? Da, am primit porunca Domnului de a le traversa, dar
am primit și cuvintele Sale de încurajare? L-am întâlnit pe Cel Atotputernic? Dum-
nezeu ne asigură că providența Sa divină ne va permite să trecem pe uscat apele tu-
multuoase ale Iordanului nostru, la fel cum S-a îngrijit și de poporul Israel, pribeag
și lipsit de apărare. Ce mai așteptați? Este timpul să pășiți!
103

Luni, 6 aprilie
TOTUL A FOST ADUS LA ÎNDEPLINIRE

Din toate vorbele bune pe care le spusese Domnul casei lui Israel,
niciuna n-a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit.
(Iosua 21:45)
I storia exodului israeliților, cu destinația Canaan, prezintă toate etapele unei

aventuri a credinței. Întâi a venit porunca divină: „Ridică-te și treci Iordanul
acesta.” Apoi a venit obiectivul: cucerirea țării. Pentru a reuși, trebuia să aibă o ati-
tudine adecvată: „Întărește-te și îmbărbătează-te.” E menționată și metoda de ur-
mat: „Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga.” Bineînțeles, există și o făgăduință:
„Așa vei izbuti în tot ce vei face, așa vei reuși.” Și, în cele din urmă, a venit și împli-
nirea făgăduinței: „Tot ce a spus Domnul s-a împlinit.”
Dumnezeu a zis: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi-l dau,
cum am spus lui Moise” (Iosua 1:3). „Tu vei da în stăpânire poporului acestuia ţara
pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da” (Iosua 1:6). „Domnul, Dumnezeul tău,
este cu tine în tot ce vei face” (Iosua 1:9). Cetățile-stat canaanite au capitulat una
după alta și israeliții au văzut împlinindu-se Cuvântul Domnului. Expresia „toate
s-au împlinit” este epilogul cuceririi, mărturia că promisiunile divine sunt sigure.
În viața credinciosului se întrepătrund indisolubil cotidianul și sacrul: pe de
o parte, credința în Providență, speranța, bucuria de a fi ucenici, lupta împotri-
va ispitei, descoperirea și afirmarea puterii divine, loialitatea, iar pe de altă parte,
dificultățile vieții familiale, complexitatea coabitării, obligațiile profesionale, inevi-
tabilele nevoi materiale, boala, frica, descurajarea, nesiguranța. Un creștin nu poate
disocia sacrul de profan, treburile lui Dumnezeu de treburile lumii, deoarece, în
realitate, Îl implică pe Dumnezeu în toate aspectele vieții sale.
Dar ce ne învață cucerirea Canaanului despre făgăduințele divine? În primul
rând, că trebuie să cooperăm cu Dumnezeu pentru împlinirea promisiunilor Lui.
Dumnezeu nu va face pentru noi nimic din ce putem face noi singuri. În al doilea
rând, că trebuie să urmăm cu strictețe poruncile divine. În al treilea rând, că Dum-
nezeu nu Își va împlini promisiunile atâta timp cât anatema există în viața noastră.
În al patrulea rând, că trebuie să ne curățim de egoism, de autosuficiență și de pre-
supuneri. În al cincilea rând, că trebuie să perseverăm, chiar dacă rezultatul obținut
pare negativ. În final, să nu uităm că, fără Dumnezeu, o simplă pânză de păianjen
ni se poate părea un zid de netrecut. Dar să ținem minte că, alături de Dumnezeu,
obstacolul de netrecut devine nesemnificativ.
Vechile făgăduințe divine rămân întotdeauna de actualitate pentru noi. Să Îi cerem
Domnului să împlinească în viața noastră scopurile pe care le-a pregătit pentru noi.
104

Marți, 7 aprilie
ALTAR SCHISMATIC PE MALUL IORDANULUI?

Aşa vorbeşte toată adunarea Domnului: „Ce înseamnă păcatul acesta
pe care l-aţi săvârşit faţă de Dumnezeul lui Israel şi pentru ce vă abateţi acum
de la Domnul, zidindu-vă un altar ca să vă răzvrătiţi azi împotriva Domnului?”
(Iosua 22:16)
T riburile lui Ruben, Gad și Manase au primit drept moștenire ținuturile Ga-
laadului, la est de Iordan. Odată ce cucerirea s-a terminat, a sosit momentul
despărțirii. Iosua i-a încurajat să păzească întotdeauna poruncile lui Dumnezeu și
să umble pe căile Lui (Iosua 22:5). Apoi i-a binecuvântat și au plecat.
Sosite pe malurile Iordanului, înainte de traversarea râului, cele două triburi au
ridicat un altar mare, cu toate că legea lui Dumnezeu interzicea stabilirea unei alte
închinări în afară de cea pe care poporul o practica la Silo. Astfel încât, atunci când
celelalte zece triburi israelite și-au dat seama, au fost cuprinse de indignare și popo-
rul a decis să meargă să lupte împotriva celor ce călcaseră porunca.
Din fericire, cei mai înțelepți dintre conducători au propus ca o delegație să
meargă mai întâi să le ceară o explicație. La sosire, delegații i-au întrebat: „Ce în-
seamnă păcatul acesta pe care l-aţi săvârşit faţă de Dumnezeul lui Israel şi pentru
ce vă abateţi acum de la Domnul, zidindu-vă un altar ca să vă răzvrătiţi azi împo-
triva Domnului? [...] Dacă priviţi ca necurată ţara care este moşia voastră, treceţi în
ţara care este moşia Domnului, unde este aşezată locuinţa Domnului, şi aşezaţi-vă
în mijlocul nostru...” (Iosua 22:16,19). Rubeniţii, gaadiții și manasiții au ascultat cu
surprindere acuzația și au răspuns: „Domnul Dumnezeu Cel atotputernic, Domnul
Dumnezeu Cel atotputernic ştie şi Israel însuşi să ştie lucrul acesta! Dacă din răzvră-
tire şi păcătuire împotriva Domnului am făcut lucrul acesta, să nu ne vină în ajutor
Domnul în ziua aceasta! Dacă ne-am zidit un altar ca să ne abatem de la Domnul, ca
să aducem pe el arderi-de-tot şi daruri de mâncare [...], Domnul să ne ceară soco-
teală de aceasta. Am făcut lucrul acesta mai degrabă de frică, gândindu-ne că într-o
zi s-ar putea ca fiii voştri să zică fiilor noştri: «Ce legătură este între voi şi Domnul
Dumnezeul lui Israel?»” (Iosua 22:21-29). Altarul era, de fapt, un monument care
să stea mărturie pentru legătura etnică și religioasă care îi unea. Explicația a părut
pertinentă și fiecare s-a întors în pace în ținutul său.
O inițiativă imprudentă ar fi putut da naștere unei tragedii. Însă înțelepciunea
de a acţiona cu prudenţă și de a întreba, capacitatea de a face lumină într-un mod
convingător, calmul de a nu reacționa în fața unui raționament greșit și faptul de a-L
avea pe Dumnezeu martor au dus la evitarea unui conflict și au adus pacea.
Să ne ajute Domnul să ne exprimăm față de ceilalți folosind cuvintele potrivite.
105

Miercuri, 8 aprilie
CÂND ÎN ISRAEL NU ERA REGE

În vremea aceea, nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea.
(Judecătorii 17:6)
D eși strălucită și providențială, cucerirea Canaanului prezintă niște umbre,

dureroși factori care au determinat desfășurarea istoriei lui Israel. În discur-
sul său de adio, Iosua a recunoscut că Dumnezeu a scos din Canaan popoare mari
și puternice, dar că rămăsese de combătut acolo o minoritate care trebuia domi-
nată, fără a li se îngădui niciun fel de alianță cu ea (Iosua 23:6-12). Pentru situația
în care poporul nu ar fi procedat așa, el a adăugat: „Să fiţi încredinţaţi că Domnul
Dumnezeul vostru nu va mai izgoni aceste neamuri dinaintea voastră, ci ele vă
vor fi o cursă şi un laţ, un bici în coaste şi nişte spini în ochi, până veţi pieri de pe
faţa acestei ţări bune pe care v-a dat-o Domnul Dumnezeul vostru” (Iosua 23:13).
Din păcate, după moartea lui Iosua, semințiile nu s-au comportat ca un popor
unit. Foarte repede canaaniții au descoperit slăbiciunea invadatorilor lor și i-au do-
minat. Și așa a început trista istorie a perioadei judecătorilor, o istorie a fragmentării
forțelor israelite, a abandonării luptei pentru cucerire, suspendată în cele din urmă,
a anarhiei și, mai rău încă, a idolatriei, a amestecului cu popoarele păgâne și a pier-
derii loialității față de alianța pe care israeliții o aveau cu Dumnezeu. Cuvintele lui
Iosua s-au împlinit ad litteram: popoarele canaanite i-au dominat și i-au tulburat. Cu
toate acestea, Israel s-a pocăit de mai multe ori și L-a implorat pe Dumnezeu să îi
acorde sprijinul. Și atunci Dumnezeu alegea dintre cei care îi rămăseseră credincioși
un judecător, sau un lider, care să Îi elibereze poporul.
Această istorie lungă de aproape trei secole este presărată cu fapte de eroism și cu
intervenții cerești providențiale, dar și cu evenimente odioase în rândul poporului
evreu. Este clar, o dată în plus, că victoriile, triumfurile credinței și intervențiile ex-
traordinare ale lui Dumnezeu nu sunt permanente. Poporul lui Dumnezeu trebuie
să fie fidel și vigilent în permanență. Dacă nu, victoriile de ieri se pot transforma as-
tăzi în dezastre. Păcatul și apostazia îi displac Tatălui ceresc, care uneori îngăduie să
suportăm consecințele propriilor greșeli, nu ca răzbunare, ci ca să ne întoarcem fața
către El, implorând iertare și ajutor. Cartea Judecătorii dă mărturie despre aceasta în
mod incontestabil și cu convingere.
Când fiecare face ce dorește, nu e neapărat cea mai sigură cale (Proverbele 14:12).
Cel mai bine este să ascultăm de Dumnezeu și de Cuvântul Său. Să avem acest lucru
în vedere.
106

Joi, 9 aprilie
TREZEŞTE-TE, CĂCI IATĂ ZIUA!

Atunci Debora a zis lui Barac: „Scoală-te, căci iată ziua când dă Domnul
pe Sisera în mâinile tale. Într-adevăr, Domnul merge înaintea ta.”
(Judecătorii 4:14)
M ulte dintre învățăturile relatărilor de război din cartea Judecătorii pot avea o
aplicație spirituală în lucrarea misionară a bisericii în mijlocul unei lumi os-
tile, puternic înarmată și echipată, după modelul popoarelor canaanite care conti-
nuau să domine, din cetățile-stat, câmpiile palestiniene. La fel ca atunci, poporul
lui Dumnezeu este adesea oprimat de agenți ai lui Satana, care îl mențin paralizat
în mijlocul oamenilor ce ar trebui să fie influențați de credința și speranța noastră.
Este o realitate dureroasă, prezentă mai ales în țările dezvoltate ale lumii occiden-
tale. În aceste zone, carele de război cu roți de fier ale canaaniților, adică armele
puternice ale inamicilor poporului lui Dumnezeu, sunt necredința, materialismul,
indiferența, frivolitatea și imoralitatea, și toate dovedesc că fac parte din arsenalul
solid al secularizării. În vremea noastră, confruntarea dintre bine și rău este impe-
rioasă și de neevitat pentru biserică.
Și astăzi, în mijlocul crizei generale a valorilor, Dumnezeu ridică o nouă De-
bora care, prin mesajele ei profetice, să reînsufleţească curajul poporului speriat al
lui Dumnezeu. Există și astăzi soldați plini de eroism, strategi înțelepți ca Barac,
care să îi mobilizeze pe cei curajoși, pentru a-i conduce la nebănuite victorii în care
Providența divină determină eșecul și anihilarea forțelor inamice. La fel ca atunci,
slujitoarea Domnului îndeamnă: „Trezește-te, căci iată ziua!”
Trezirea înseamnă în primul rând abandonarea prostrației religioase, trecerea
la acțiune, răspândirea mesajului (Isaia 60:1-3). Apoi, trezirea înseamnă antrenarea
trupelor pentru luptă, căci este imposibil să învingi fără arme și organizare. Cânte-
cul celebru al Deborei spune că israeliții încetaseră să mai mânuiască sabia, să mai
întindă arcul și să arunce sulița (Judecătorii 5:8). Trezirea înseamnă începerea luptei
spirituale, o luptă fără vărsare de sânge, o luptă a dragostei și a mărturiei, o luptă a
credinței: „Mântuitorul dorește așa de mult ca slujitorii Săi să prezinte lumii spiritul
și caracterul Său. Nu există nimic de care lumea să aibă atâta nevoie ca de mani-
festarea prin oameni a iubirii Mântuitorului. Întreg cerul așteaptă bărbați și femei
prin care Dumnezeu să poată descoperi puterea creștinismului” (Faptele apostolilor,
p. 412). Acești bărbați și aceste femei suntem noi.
Ce așteptăm? Să ascultăm de Dumnezeu și să ne trezim! Vom vedea mâna lui
Dumnezeu la lucru în viața noastră chiar astăzi.
107

Vineri, 10 aprilie
CERUL A LUPTAT ÎMPOTRIVA LUI SISERA

Din ceruri se luptau, de pe cărările lor, stelele se luptau împotriva lui Sisera,
Pârâul Chison i-a luat, pârâul din vremurile străvechi, pârâul Chison!
Suflete, calcă-n picioare pe viteji!
(Judecătorii 5:20-21)
B arac s-a ridicat și a răspuns apelului Deborei: „Du-te, îndreaptă-te spre Mun-
tele Taborului şi ia cu tine zece mii de oameni din copiii lui Neftali şi din copiii
lui Zabulon; voi trage spre tine, la pârâul Chison, pe Sisera, căpetenia oştirii lui Ia-
bin, împreună cu carele şi oştile lui, şi-l voi da în mâinile tale” (Judecătorii 4:6-7).
Barac a mobilizat o armată și s-a așezat în linie de bătaie. Lupta a avut loc într-una
dintre cele mai strategice zone din toată geografia Palestinei, aproape de defileul
Carmelului, în câmpia Izreel, la picioarele lui Meghido, loc de război consacrat.
Barac nu a pretins că se poate lupta în câmpie, unde cele nouă sute de care de
fier ale lui Sisera ar fi fost un mare pericol. Așa că a urcat pe versantul Taborului,
alături de oamenii lui, pentru a aștepta acolo porunca lui Dumnezeu. Pârâul Chison
traversează câmpia Izreel, dar aduce foarte puțină apă. Carele lui Sisera aveau un
loc perfect de manevră în imediata apropiere a muntelui, putând să traverseze ușor
apele joase ale Chisonului superior, etalându-și puterea înaintea israeliților. Dar nici
Debora și nici Barac nu s-au lăsat intimidați. Au așteptat, în schimb, intervenția di-
vină. Din senin, nori grei și întunecați au apărut pe cer și au turnat torențial împre-
jurul Taborului și în câmpie. Chisonul s-a revărsat și terenul a devenit impracticabil
pentru mașinile de război ale lui Sisera, ducând la vale carele și caii care nu se îm-
potmoliseră. Atunci israeliții au coborât de pe Tabor cavaleria ușoară, i-au încercuit
și i-au învins.
După luptă, Debora și Barac au cântat: „Din ceruri se luptau, de pe cărările lor,
stelele se luptau împotriva lui Sisera. Pârâul Chison i-a luat” (Judecătorii 5:20-21).
Cum sunt bătăliile pe care le ducem pentru Cel Veșnic? Cum vor fi cele care ne
așteaptă în aceste vremuri dificile? Să urmăm poruncile pe care Domnul le-a dat po-
porului Său prin Cuvântul Său și să luptăm uniți, spre deosebire de Israel, ale cărui
triburi nu au ieșit toate la luptă (Judecătorii 5:20-21). Așa cum îi spunea Winston
Churchill unuia dintre opozanții săi: „Suntem atât de puțini, inamicii sunt atât de
numeroși, cauza noastră este atât de mare, încât nu ne putem permite să manifestăm
slăbiciune.” Cu providența lui Dumnezeu alături, „vom face mari isprăvi; El va zdro-
bi pe vrăjmaşii noştri” (Psalmii 108:13).
Dumnezeu vrea să ne folosească astăzi ca agenți eliberatori ai celor care suferă
din cauza păcatului. Pregătiți-vă să vedeți puterea cerului în acțiune.

MERGI CU PUTEREA PE CARE O AI!

Domnul S-a uitat la el şi a zis: „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai
şi izbăveşte pe Israel din mâna lui Madian. Oare nu te trimit Eu?”
(Judecătorii 6:14)
T recuseră șapte ani de când amaleciții și madianiții oprimau poporul Israel. Le

furau recoltele, le distrugeau locuințele și le ucideau tinerii. Cu fiecare zi ce
trecea, israeliții erau mai săraci. Fără o bună organizare, se simțeau fără apărare în
fața unei armate bine antrenate. Disperați, au ridicat glasul către Dumnezeu pen-
tru a-I cere ajutorul. Aveau nevoie de un conducător. Dumnezeu îl reperase deja.
Era vorba de Ghedeon, care „plănuia în mintea lui cum s-ar putea frânge jugul
asupritorului” (Patriarhi și profeți, p. 515).
Biblia prezintă un dialog între Îngerul Domnului și Ghedeon (Judecătorii 6:11-
16), care este, de fapt, un dialog între Dumnezeu și poporul Său oprimat, o expresie
a gândirii credinciosului aflat în momente de incertitudine și nesiguranță. Și, mai
mult, reprezintă reflecția rezultată din confruntarea dintre porunca imperioasă a
lui Dumnezeu și credința oscilantă care tinde să Îl evite. Inima dialogului se află
în versetul 14 și conține patru idei diferite: Dumnezeu îl interpelează pe Ghedeon
(„Domnul S-a uitat la el şi a zis”), îi dă o poruncă cu caracter urgent („izbăveşte pe
Israel din mâna lui Madian”), îl face să își dea seama de puterea pe care o are („du-te
cu puterea aceasta pe care o ai”) și îi face o promisiune („oare nu te trimit Eu?”).
Dumnezeu nu rămâne niciodată surd la luptele noastre interioare. Ne privește
și vrea să fie interlocutorul nostru personal. Destul de des, răspunsul Său este o
poruncă: „Du-te!” Este un fel de imbold dat voinței noastre, paralizată de apatie sau
neputință, un stimul și o promisiune față de sentimentele noastre de dezamăgire.
„Du-te cu puterea aceasta pe care o ai”, ne îndeamnă El. Dar care este puterea noas-
tră? Puterea noastră se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, această sabie cu două
tăișuri, pe Evanghelia veșnică, această putere a lui Dumnezeu de a mântui, pe Isus
Hristos, care este Dumnezeu în și cu noi, pe puterea harului care ne reabilitează și ne
transformă, pe preafericita speranță care luminează prezentul și viitorul și pe Duhul
Sfânt, care ne face capabili și ne susține.
Dumnezeu ne garantează conducerea și ajutorul Său. Ne spune că luptele noastre
sunt ale Lui, că jocul este dirijat de El, care construiește strategia de urmat, garantân-
du-ne victoria finală. Suntem tentați să credem că nu stă în puterea noastră să facem
ceva pentru Dumnezeu? Să nu ne înșelăm. Pentru El, fiecare este un element fun-
damental care să proclame Cuvântul Său în vremurile de azi. Să acceptăm chemarea
Lui și să fim deciși să Îi urmăm indicațiile.

GHEDEON ŞI CEI TREI SUTE DE OAMENI AI SĂI

Şi Domnul a zis lui Ghedeon: „Cu cei trei sute de oameni care au lipăit, vă voi mântui
şi voi da pe Madian în mâinile tale. Toţi ceilalţi din popor să se ducă fiecare acasă.”
(Judecătorii 7:7)
C ând a sosit momentul luptei cu madianiții, Ghedeon a primit porunca de a

selecta oamenii de arme. Cei cărora le-a fost frică sau care au îngenuncheat
ca să bea apă au fost excluși. Au mai rămas apoi doar trei sute de oameni înarmați
cu trompete și urcioare cu torțe aprinse înăuntru. La miezul nopții, împărțiți în
trei, trebuiau să ia cu asalt tabăra madianită din trei puncte strategice diferite. În
momentul când s-a dat semnalul, au sunat din trompetă, au spart urcioarele și au
scos torțele, strigând toți deodată: „Pentru Domnul și pentru Ghedeon!” Surpriza
și agitația au fost de proporții în rândul madianiților, așa încât s-au ucis între ei.
De ce a recurs Domnul la aceste mijloace pentru a reduce contingentul de soldați
israeliți? Comentariul următor aduce lumină: „Caracterul este adesea pus la încer-
care prin mijloacele cele mai simple. Aceia care în timp de primejdie au fost lacomi
să-și satisfacă nevoile nu sunt oamenii pe care te poți sprijini la vreme de nevoie.
[...] Bărbații aleși de El au fost acei câțiva care n-au îngăduit ca nevoile proprii să-i
împiedice de la împlinirea datoriei. Cei trei sute de bărbați aleși nu numai că aveau
curaj și stăpânire de sine, dar erau și bărbați ai credinței. Ei nu se mânjiseră cu în-
chinarea la idoli. Dumnezeu putea să-i călăuzească și, prin ei, să-l salveze pe Israel.
Succesul nu depinde de număr. Dumnezeu poate să salveze atât printr-un număr
mic, cât și printr-un număr mare” (Patriarhi și profeți, p. 518).
Ghedeon nu ocupa un post proeminent în Israel. După cum el însuși îi spunea
Îngerului Domnului, era „cel mai mic din casa tatălui său”. Dar era un om sincer, de
o valoare enormă, care a riscat să demoleze altarul pe care familia lui îl ridicase lui
Baal. Un om umil, dispus să nu se încreadă în el însuși, ci în Dumnezeu. Fără arme
convenționale, cu o armată restrânsă, punând în practică o strategie stabilită de Cel
Veșnic, Ghedeon și cei trei sute de războinici au obținut un triumf nebănuit.
„Dumnezeu nu alege întotdeauna pentru lucrarea Sa oameni cu talente deose-
bite, ci îi alege pe aceia de care Se poate servi mai bine (Proverbele 15:33). Domnul
poate să lucreze cel mai bine prin aceia care sunt cei mai conștienți de lipsa lor de
putere și care se încred în El, în calitatea Sa de conducător și izvor al puterii lor.
El vrea să-i facă puternici, unind puterea Sa cu slăbiciunea lor, și înțelepți, unind
înțelepciunea Sa cu neștiința lor” (Patriarhi și profeți, p. 520).
Începând de acum, când ne simțim slabi și incapabili să biruim, să Îl lăsăm pe
Domnul să ne facă puternici și să ne conducă viața.
110

Luni, 13 aprilie
PÂNĂ AICI DOMNUL NE-A AJUTAT

Samuel a luat o piatră pe care a pus-o între Miţpa şi Şen
şi i-a pus numele Eben-Ezer, zicând: „Până aici Domnul ne-a ajutat.”
(1 Samuel 7:12)
F ilistenii i-au zdrobit pe israeliți subjugându-i și i-au oprimat timp de mulți

ani. Au luptat împotriva lor Șamgar, Samson, Saul și David, care i-au înfrânt
definitiv. În episodul de astăzi, apare Samuel, nu pentru a conduce Israelul într-o
bătălie reală, ci mai degrabă în lupta spirituală a poporului cu filistenii. În acest
scop, a început să predice în orașele Israelului: „Dacă din toată inima voastră vă
întoarceţi la Domnul, scoateţi din mijlocul vostru dumnezeii străini şi astarteele,
îndreptaţi-vă inima spre Domnul şi slujiţi-I numai Lui, şi El vă va izbăvi din mâna
filistenilor” (1 Samuel 7:3). A convocat apoi o mare adunare la Mițpa și acolo a
proclamat o perioadă de post pentru sfințire, în timpul căreia poporul și-a mărtu-
risit păcatele. Ca urmare, a adus jertfe. Și chiar în acel moment, adunarea a primit
vestea că filistenii mărșăluiau împotriva lor. Israeliții s-au înfricoșat. Întâlnirea
lor nu era un consiliu de război. Nu erau acolo soldați și nimeni nu purta arme.
Cum avea să se termine adunarea lor spirituală? Dumnezeu a intervenit și o mare
furtună s-a abătut asupra filistenilor, distrugându-le armata „pe aceeași câmpie
unde, cu douăzeci de ani mai înainte, izraeliții fuseseră înfrânți de filisteni, preoții
fuseseră omorâți și chivotul lui Dumnezeu luat” (Patriarhi și profeți, p. 560).
Pentru ca israeliții să nu uite un asemenea eveniment minunat, Samuel a pus
să se ridice o piatră enormă ca monument comemorativ și a numit-o Eben-Ezer,
ceea ce înseamnă „piatră de ajutor”, rostind în fața poporului: „Până aici Domnul
ne-a ajutat.” Și în întreaga perioadă în care Samuel a fost conducătorul poporului,
israeliții au fost scutiți de invaziile filistenilor.
Nici biserica nu trebuie să piardă amintirea de la Eben-Ezer. Există sute de instituții
religioase în lume care poartă acest nume, dar eu mă refer la o memorie cu dublu sens
a evenimentului. În primul rând, „şi astăzi este nevoie de o redeșteptare a adevăratei
religii a inimii, cum a avut loc pe vremuri la izraeliți. Pocăința este primul pas pe care
trebuie să-l facă aceia care vor să se întoarcă la Dumnezeu. [...] Fiecare dintre noi tre-
buie să ne umilim sufletul înaintea lui Dumnezeu și să scoatem afară idolii” (Patriarhi
și profeți, p. 559). În al doilea rând, Dumnezeu ne-a condus până aici și ne-a însoțit în
orice circumstanțe, chiar și în cele de aparentă derută.
Să considerăm că este un moment oportun de a recunoaște că Dumnezeu ne-a
ajutat până aici. Să analizăm, să evaluăm circumstanțele vieții noastre și vom vedea
cât de bun a fost El cu noi.
111

Marți, 14 aprilie
O POVESTE DE DRAGOSTE, PROVIDENŢĂ

ŞI CREDINŢĂ
Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost ne-
vasta lui şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale.
(Geneza 24:67)
A vraam era deja foarte bătrân când l-a pus pe Eliezer, administratorul lui, să
jure că nu va lua de soție pentru Isaac pe niciuna dintre femeile canaanite, ci
pe una dintre fetele rudelor sale. Așadar, Eliezer a plecat la Nahor, în Mesopota-
mia, în căutarea unei soții pentru fiul stăpânului său. Într-o după-amiază, servi-
torul s-a oprit la fântână la ora la care femeile ieșeau să ia apă pentru casele lor și
s-a rugat Domnului: „Te rog, dă-mi izbândă astăzi şi îndură-Te de stăpânul meu,
Avraam” (Geneza 24:12). Atunci a apărut Rebeca, o tânără „foarte frumoasă” care,
plină de solicitudine, a trecut proba stabilită de Eliezer, dându-i să bea și adăpân-
du-i și cămilele. Dumnezeu l-a condus pe bătrân la fiica unui nepot al lui Avraam,
răspunzând astfel cu o oportunitate la rugăciunile sale.
Ellen White menționează: „Dacă există un subiect care ar trebui să fie cercetat cu
grijă și în care sfatul persoanelor mai în vârstă și cu mai multă experiență ar trebui
căutat, atunci acesta este subiectul căsătoriei; dacă a fost vreodată un timp când Bi-
blia a fost necesară ca un îndrumător, dacă a fost vreodată un timp când călăuzirea
divină ar trebui căutată în rugăciune, atunci acesta este înainte de a face pasul acela
care leagă oamenii laolaltă pentru toată viața” (Patriarhi și profeți, p. 158). Eliezer
a prezentat familiei tinerei fete motivul călătoriei sale. Au recunoscut cu toții că
Dumnezeu a intervenit. Au schimbat daruri între ei și apoi majordomul lui Avraam
și familia Rebecăi au pregătit logodna. Și Rebeca? Ea nu a avut nimic de zis? Familia
a întrebat-o: „Vrei să te duci cu omul acesta?” Rebeca a răspuns afirmativ. Răspunsul
său pozitiv a dovedit că ea însăși era o tânără credincioasă: a acceptat să se separe de
ai săi, pentru a începe minunata aventură a unui mariaj sub călăuzirea lui Dumnezeu.
În cele din urmă, au ajuns în Palestina. Rebeca a petrecut lunga călătorie în
liniște, în rugăciune, încrezându-se în Dumnezeu. Relatarea ne spune că Isaac, fă-
când o plimbare pe câmp, a intrat în scenă atunci când caravana lui Eliezer se apro-
pia de locul unde era tabăra lui Avraam. Atunci s-au aflat față în față, pentru prima
dată, Rebeca și Isaac. Răbdarea, credința în Dumnezeu și încrederea în părinții lor
au dat roade: împreună au constituit unul dintre cele mai solide cupluri ale Bibliei.
Dumnezeu ne cunoaște nevoile. Să păstrăm astăzi cu noi făgăduința: „Domnul
să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima” (Psalmii 37:4).
112

Miercuri, 15 aprilie
AVRAAM, SARA ŞI AGAR

Şi Sarai a zis lui Avram: „Iată, Domnul m-a făcut stearpă; intră, te rog, la roaba
mea; poate că voi avea copii de la ea.” Avram a ascultat cele spuse de Sarai.
(Geneza 16:2-3)
M ai multe studii arheologice au dezmințit, în diverse ocazii, teoria care con-

sideră că patriarhii sunt niște figuri etnice, și nu personaje istorice. Aceste
cercetări au demonstrat că atât numele, cât și faptele patriarhilor biblici corespund
celor consemnate în anale, contracte și legi din epoca în care ei au trăit. Este cazul
relațiilor conjugale care îi leagă pe Avraam, Sara și Agar, a căror bază juridică este
celebrul Cod al lui Hammurabi, păstrat în Muzeul Luvru, din Paris.
Hammurabi a fost un rege amorit din Imperiul Babilonian, care a trăit în secolul
al XVIII-lea î.Hr. și a domnit între 1792 și 1750 î.Hr., ceea ce coincide cu epoca patri-
arhală. Îi sunt atribuite compilarea și publicarea unui ansamblu de legi civile gravate
pe o stelă din bazalt negru cu o înălțime de 2,25 metri, cu 39 de coloane, alcătuite din
3 624 de rânduri de scriere cuneiformă. Secțiunile de la 144 la 146 ale acestui text
prescriu că, dacă un om liber era căsătorit cu o preoteasă și ea nu îi putea face copii
din cauză că era sterilă, soția îi putea da soțului drept concubină pe o sclavă a ei,
pentru ca el să îi ridice urmași având copii cu această sclavă. Dacă sclava avea copii,
nu putea invoca acest fapt pentru a deveni egala stăpânei sale și, dacă sclava se um-
plea de mândrie față de stăpâna ei, stăpâna nu o putea vinde; trebuia să o însemneze
și să o păstreze printre sclavele ei. Alte texte juridice ale epocii precizează că sclava
năștea pe genunchii stăpânei sale și că fiul care se năștea devenea copilul stăpânei,
cu drepturi succesorale depline.
Avraam și Sara au anticipat planurile Domnului și s-au îndoit de posibilitatea ca
făgăduința să se materializeze. Încrederea în Providență i-a părăsit și, astfel, pentru
ca nașterea unui moștenitor să fie posibilă, au recurs la practicile legale din vremea
lor. Acestea au fost circumstanţele nașterii lui Ismael, fiul sclavei. Dar mai târziu
s-a născut și Isaac, fiul făgăduinței. Doi fii, două descendențe, două popoare rivale
de atunci și până acum, care se înfruntă într-un interminabil război al originilor.
Acesta este rezultatul inevitabil atunci când asimilăm legile și practicile lumii, în loc
să ne încredem pe deplin în Dumnezeu și să ascultăm de poruncile Sale. Căsătorii
aprobate de legile omenești, dar neaprobate de Dumnezeu există și astăzi. Iată de ce
nu trebuie să uităm că există în ceruri un Dumnezeu.
Să decidem astăzi să nu trăim o simulare a vieții spirituale, ci o autentică viață de
credință și de încredere în Tatăl ceresc.
113

Joi, 16 aprilie
EU ŞI CASA MEA VOM SLUJI DOMNULUI

Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau
dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor
amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.
(Iosua 24:15)
C uvintele de despărțire au fost întotdeauna foarte importante, mai ales cele

de adio rostite de cineva important. Să medităm astăzi asupra ultimelor cu-
vinte pe care le-a adresat Iosua poporului Israel odată ce cucerirea s-a terminat,
teritoriul s-a împărțit și viața cotidiană s-a instituit în ţara promisă, populată încă
de canaaniți. În cele din urmă, cuvintele păstrate de textul nostru sunt un ecou
îndepărtat al celor pe care Moise însuși le-a rostit înainte de a muri: „Iau azi cerul
şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, bine-
cuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta” (Deuterono-
mul 30:19). Ambii insistă asupra importanței alegerii între loialitate și răzvrătire,
ascultare și neascultare, binecuvântare și blestem.
Cred că Iosua adaugă ceva semnificativ: asentimentul și angajamentul asumat
de întreaga sa familie. Deși credincioșia față de Domnul și mântuirea sunt aspecte
care privesc personal pe fiecare, niciodată în procesul de convertire Cuvântul lui
Dumnezeu nu a prezentat familia ca pe altceva decât ceea ce este: o entitate solida-
ră, cu caracter unitar, reprezentativă și garantă a membrilor ei. Episodul convertirii
temnicerului din Filipi relatează că Pavel și Sila i-au transmis mesajul Domnului atât
acestuia, cât și casei lui; el și toți ai lui au fost botezați pentru că au crezut în Dumne-
zeu (Faptele 16:32-34). Nimeni nu a fost obligat să accepte, mai întâi li s-a prezentat
tuturor Evanghelia, dar nimeni nu a fost exclus, nici chiar sclavii.
Iosua s-a declarat garantul familiei sale, luându-și angajamentul de a rămâne
credincioși față de Dumnezeu, el și casa lui. Știa că acest lucru presupune educație,
instruire, prevenire, dragoste și autoritate, și cu toate acestea nu a renunțat, și-a asu-
mat responsabilitățile și a proclamat ferm adeziunea solidară a casei sale la Dumne-
zeu. Cele Zece Porunci fuseseră date într-un context social care integra și respon-
sabiliza întreaga familie: „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos,
care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam
al celor ce Mă urăsc şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc
poruncile Mele” (Exodul 20:5-6). Mai mult, păzirea Sabatului implica toți membrii
căminului (Exodul 20:10).
Să decidem astăzi să Îi slujim lui Dumnezeu cu toată familia. Și nimic să nu ne
îndepărteze de acest obiectiv.
114

Vineri, 17 aprilie
CUM TREBUIE SĂ NE EDUCĂM COPIII

Acum, dacă se va împlini cuvântul Tău,
ce va trebui să păzim cu privire la copil şi ce va fi de făcut?
(Judecătorii 13:12)
M anoah și soția sa Îl rugaseră de multe ori pe Domnul să îi elibereze de opre-

siunea filistenilor, iar Dumnezeu le-a răspuns încredințându-le responsabili-
tatea de a-l crește și de a-l educa pe următorul judecător al lui Israel. Este evidentă
preocuparea acestor părinți de a respecta cu fidelitate porunca Domnului. Dornic
să audă personal mesajul divin, Manoah s-a rugat ca Îngerul să revină și să repete
instrucțiunile. La fel ca pe vremea lui Manoah, și astăzi copiii noștri trebuie să fie
crescuți sub privirea Cerului, pentru că ei sunt o moștenire care vine de la Dum-
nezeu (Psalmii 127:3).
Răspunsul Îngerului Domnului stabilea că mama și fiul se vor abține de la bău-
turi alcoolice și de la alimente necurate, pentru că băiatul urma să fie consacrat ca
nazireu dinainte de nașterea sa (Judecătorii 13:7; 14). Nazireatul presupunea luarea
unui angajament de consacrare lui Dumnezeu, temporar sau pe viață, în vederea
împlinirii unei misiuni. Nazireul nu trebuia să își taie părul și nici să se apropie de
un cadavru. Era un fel de preot laic. Este evident că Samson, devenit adult, nu a res-
pectat întotdeauna jurământul nazireatului.
Biblia oferă un întreg program de educare. Dumnezeu ne dă prin ea instrucțiuni,
sfaturi, porunci, exemple de educare a copiilor. Pentru ei, căminul și școala sunt
alma mater, sufletul de la care se încarcă, matrița care dă formă personalității și ca-
racterului. Shema pe care evreii trebuiau să o recite de trei ori pe zi privind spre Ierusa-
lim pur și simplu spune: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul
Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău
şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima
ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când
vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula” (Deuteronomul 6:4-7).
Această Shema este unul dintre motivele pentru care raporturile dintre membrii
familiilor evreiești sunt excelente, chiar și în zilele noastre. În aceeași ordine de idei,
profetul Maleahi anunța o reformă specială la acest capitol, în rândurile familiei ad-
ventiste, înainte ca ziua cea mare și înfricoșată a Domnului să sosească (Maleahi
4:5-6). La rândul său, Ellen White a consacrat familiei creștine și educării copiilor
2 500 de pagini din scrierile sale.
Să Îi cerem astăzi Domnului să ne învețe cum putem să ajutăm alte persoane să
se apropie de El. Slujirea noastră este foarte importantă.

NU MUTA VECHILE HOTARE PUSE DE PĂRINŢII TĂI

Samson s-a coborât la Timna şi a văzut acolo o femeie din fetele filistenilor. Când
s-a suit înapoi, a spus lucrul acesta tatălui său şi mamei sale şi a zis: „Am văzut la
Timna o femeie din fetele filistenilor; luaţi-mi-o acum de nevastă.” Tatăl său şi
mama sa i-au zis: „Nu este nicio femeie între fetele fraţilor tăi şi în tot poporul
nostru, de te duci să-ţi iei nevastă de la filisteni, care sunt netăiaţi împrejur?”
Şi Samson a zis tatălui său: „Ia-mi-o, căci îmi place.”
(Judecătorii 14:1-3)
H otarele au avut și continuă să aibă o mare importanță. Aveau rolul de frontie-

ră pentru a marca teritoriul unor localități și pentru a delimita două câmpuri
alăturate. Pentru a le stabili era suficient uneori să se tragă o brazdă de două ori
mai lată și să se pună o piatră la fiecare capăt. Mutarea sau înlăturarea hotarului
unei proprietăți a fost și a rămas un delict pedepsit de lege. Mai mult decât atât,
inviolabilitatea moștenirii primite de la părinți avea un caracter sacru. În Israel,
mutarea sau înlăturarea hotarelor moștenirii părintești era supusă unui blestem:
„Blestemat să fie cel ce va muta hotarele aproapelui său!” (Deuteronomul 27:17).
Dar hotarele pot avea și o semnificație spirituală. Este vorba, printre altele, de
principiile morale și spirituale ale caracterului, de un stil de viață, de comportament,
de un anumit spirit critic care să ne prevină cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul
nostru, de reguli și semne ale unei apartenențe anume, pe care le moștenim de la
părinții noștri și pe care trebuie să le respectăm, deoarece, în anumite cazuri, aceste
hotare au fost puse cu sacrificii, renunțări, opoziție și sânge.
Samson, tânărul chemat în mod providențial să își salveze poporul din mâna
filistenilor, a primit de la părinți o educație aleasă, în acord cu principiile jurământu-
lui de nazireu. Textul biblic spune că, după naștere, „copilul a crescut şi Domnul l-a
binecuvântat. Şi Duhul Domnului a început să-l mişte” (Judecătorii 13:24-25). Dar
Samson a mutat vechile hotare puse de părinții lui (Proverbele 22:28) frecventând
centrele de divertisment ale orașelor filistenilor, s-a lăsat cucerit de senzualitate, ca-
priciu care cere să fie repede satisfăcut. Consecințe: a profanat legătura lui sfântă
cu Dumnezeu și a banalizat sursa forței sale extraordinare. A început astfel o tristă
spirală de infidelități față de moștenirea părintească, infidelități care l-au condus la
un teribil dezastru personal. Ce nu a vrut să facă atât cât a fost în viață a trebuit să
împlinească în moarte (Judecătorii 16:30-31).
Nu este bine să disprețuim hotarele puse de înaintași, să ținem minte lucrul aces-
ta. Ele au fost așezate pentru că există în ceruri un Dumnezeu.

LACRIMILE LUI ARMSTRONG

Copiii copiilor sunt cununa bătrânilor şi părinţii sunt slava copiilor lor.
(Proverbele 17:6)
L ance Edward Armstrong s-a născut în 1971 în Austin, Texas, a supraviețuit

unui cancer, s-a căsătorit și a avut cinci copii. A câștigat de șapte ori consecutiv
Tour de France, între 1999 și 2005, și Premiul Prince des Sports d’Asturies, în 2000.
A devenit creatorul fundației pentru lupta împotriva cancerului „Livestrong”. Dar
în iunie 2012 a fost denunțat de unii dintre coechipierii săi, care l-au acuzat de
dopaj. Agenția americană antidoping (USADA) a luat o decizie fără precedent. Pe
10 octombrie al aceluiași an, această organizație a prezentat Uniunii Internaționale
de Ciclism (UCI) un raport în care Armstrong era acuzat că folosise cel mai so-
fisticat, profesionalizat și eficace sistem de dopaj pe care sportul îl văzuse până
atunci. Pe 22 octombrie, UCI i-a dat o pedeapsă pe viață, retrăgându-i toate cele
șapte premii Tours de France și toate titlurile câștigate începând cu 1998.
Pe 14 ianuarie 2013, în timpul unui interviu cu faimoasa jurnalistă Oprah Win-
frey, Armstrong a recunoscut că folosise substanțe interzise și că se dopase pentru
a-și îmbunătăți performanța și pentru a obține cele șapte titluri. A mărturisit urmă-
toarele: „Mă dopam din setea de a câștiga premii. [...] Virusul dorinței de a câștiga
tot ce se putea câștiga s-a lipit de mine înainte de cancer și l-am extrapolat mai apoi
și la ciclism. [...] Știu că oamenii nu mă vor crede, dar aș dori să îi rog să mă ierte pe
toți cei cărora le-am făcut rău.” Apoi Armstrong a vărsat câteva lacrimi. Jurnalista
l-a întrebat care era motivul pentru care mărturisea tocmai atunci. Și el a răspuns că
văzuse cum fiul său cel mai mare, în vârstă de 13 ani, îl apăra față de alte persoane
afirmând: „Ceea ce se spune despre tatăl meu nu este adevărat!” Și el a trebuit să îl
întrerupă, spunând: „Nu îmi lua apărarea, fiule, căci este adevărat.” Idolul decăzut
a recunoscut: „Prețul plătit de familia mea m-a determinat să încetez cu această
absurditate.” Interviul a fost devastator, la obiect și brutal.
„Cinstea copiilor sunt părinții lor”, spune înțeleptul. Lance Armstrong, cel mai
bun ciclist din lume, știa și el. Este motivul pentru care a pus punct unei istorii a
ipocriziei. Negase în fața lumii că se dopa. Dar în fața fiului său, un adolescent de
13 ani, a mărturisit adevărul și a plâns.
Dumnezeu nu ne abandonează atunci când eșuăm în fața copiilor și nu atingem
idealul de tată sau de mamă. Tatăl ceresc ne este alături pentru a ne ajuta să ne întă-
rim relațiile cu copiii noștri.
Să avem în vedere că nu putem obține succesul cu prețul sacrificării familiei.
117

Luni, 20 aprilie
TÂNĂRUL ABSALOM ESTE ÎN PACE?

Împăratul a zis lui Cuşi: „Tânărul Absalom este bine, sănătos?” Cuşi a răspuns:
„Ca tânărul acesta să fie vrăjmaşii domnului meu, împăratul, şi toţi cei ce se ridică
împotriva ta ca să-ţi facă rău!” Atunci împăratul, cutremurându-se, s-a suit în odaia
de sus a porţii şi a plâns. Pe când mergea, zicea: „Fiul meu Absalom! Fiul meu, fiul
meu Absalom! Cum n-am murit eu în locul tău! Absalom, fiul meu, fiul meu!”
(2 Samuel 18:32-33)
R ar se face referire la David ca tată. Ce dragoste profundă față de Absalom și

câtă preocupare a arătat pentru siguranța acestui fiu rebel, care a provocat un
război civil! Unul dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei lui David a fost
momentul când Absalom a ridicat armele împotriva tatălui său. Cel mai valoros
războinic al lui Israel a trebuit să fugă plângând, atacat de un fiu răzvrătit! Înainte
de luptă, David le-a poruncit generalilor săi: „Pentru dragostea pe care o aveţi faţă
de mine, purtaţi-vă blând cu tânărul Absalom!” (2 Samuel 18:5). Însă lucrurile nu
s-au petrecut astfel. Absalom a murit în luptă de mâna lui Ioab, generalul armatei
lui David. Întotdeauna va exista un Ioab rece, calculat, judecător neînduplecat și
fără milă, care nu va ține cont de durerea pe care ne-o produc problemele copiilor
noștri. Când solii au venit să îi dea împăratului vestea cea rea, pentru rege singurul
lucru care conta era viața fiului său. Și când a aflat că e mort, a fost de neconsolat
până acolo încât „în ziua aceea, biruinţa s-a prefăcut în jale pentru tot poporul”
(2 Samuel 19:2).
Trăiesc copiii noștri în pace? Au pace tinerii noștri? Adevărul este că tineretul
adventist este partea din poporul lui Dumnezeu cea mai vulnerabilă la atacurile Sa-
tanei. În Plângerile lui Ieremia, pierderea tinerilor poporului este un semn de durere
și ruină: „Vedeţi-mi durerea! Fecioarele şi tinerii mei s-au dus în robie. [...] Fecioare-
le şi tinerii mei au căzut ucişi de sabie” (Plângeri 1:18; 2:21). Însă există speranță, căci
Îngerul Domnului, pe când vorbea cu Zaharia, spune unui alt înger: „Aleargă de
vorbeşte tânărului acestuia” (Zaharia 2:4). Prin aceste cuvinte, tineretul este implicat
în restaurarea mesianică a Ierusalimului. Știm că Isus ne iubește copiii. Și cea mai
încurajatoare promisiune pe care o primim, ca părinți care, la fel ca David, am plâns
pentru copiii noștri, este cea oferită în Isaia, în mesajele mesianico-escatologice ale
cărții lui: „Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului şi mare va fi propăşirea fiilor tăi”
(Isaia 54:13).
Să ne rugăm astăzi Domnului pentru tinerii din biserica noastră.
118

Marți, 21 aprilie
CEA MAI MARE DINTRE MINUNILE LUI ISUS

Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză
şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.”
(Ioan 11:44)
Î nvierea lui Lazăr este recunoscută de Ellen White ca fiind „cea mai minunată
lucrare”, „cea mai puternică dovadă a naturii Sale divine” (Hristos, Lumina lumii,
pp. 446, 450). Minunata relatare din Ioan 11 conține trei imperative emfatice și
semnificative. Două dintre ele se adresează bisericii; cel mai vehement se adresea-
ză defunctului. Aceste porunci privesc viața spirituală a celor care sunt morți față
de Evanghelie, restituirea lor familiei şi bisericii:
„Daţi piatra la o parte.” Chiar dacă este sigur că Hristos este singurul care poate
da viața, trebuie să poată conta pe colaborarea noastră pentru a-și pregăti acțiunea.
Această piatră care ține un număr semnificativ de credincioși în mormânt este cea
care ne face să credem că nu putem face nimic pentru acești morți vii. Este piatra
disprețului nostru sau a condamnării din partea noastră. Este piatra indiferenței sau
intoleranței noastre. Poate fi și piatra orgoliului nostru, care nu este dispus să plece
în căutarea lor.
„Lazăre, vino afară!” Cei care trăiesc astăzi departe de biserică nu sunt străini de
vocea lui Hristos. Păstrează în ei sămânța vieții, pentru că au fost prieteni ai lui Isus.
Tot ce trebuie este să se trezească la auzul chemării vocii Lui. Aceeași putere care
va traversa lumea tăcerii la învierea din ziua sfârșitului se poate face auzită astăzi în
lumea tăcerii celor morți spiritual. Și strigătul Prințului vieții, care găsește ecou în
sufletul adormit al lui Lazăr, poate rezona cu cel al prietenului tău, al fiului tău, al
fiului meu și îi poate scoate din mormânt.
„Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.” Hristos le-a dat viață. Au ieșit din mormânt,
dar încă poartă ștergarul și fâșiile de defuncți. Reminiscențe ale vieții lor în lume: as-
pect, obiceiuri, o voință slabă și vulnerabilă, prietenii. Toate sunt aspecte de care tre-
buie să îi ajutăm să se despartă. Este o lucrare a dragostei, a înțelegerii, a răbdării. Să
îi lăsăm să meargă, să nu îi punem în carantină, să nu îi arătăm cu degetul din cauză
că au fost printre cei morți. La fel ca Lazăr, sunt vii pentru că au fost răscumpărați
dintre cei morți!
Dumnezeu ne poate înnoi astăzi viața spirituală, ne poate scoate din letargia în
care ne scăldăm și ne poate reînvia dorințele misionare.
119

PASTORE, DVS. MĂ VEŢI CUNUNA!

Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze
şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.
(Proverbele 22:6)
L a Colegiul Adventist din Sagunto exista o tradiție frumoasă. La sfârșitul fiecă-

rui an școlar, se celebra o ceremonie de botez în aer liber, în baptisteriul exteri-
or săpat în stâncă, între pini și arbori de carob, înconjurat de flora mediteraneeană
de plante aromatice: cimbru, rozmarin și lavandă.
La sfârșitul anului academic 1983, grupul de candidați la botez era numeros.
Dintre ei făcea parte și Cristina, o fată de unsprezece ani. Era fiica unor angajați ai
colegiului și îmi ceruse cu insistență ca eu să fiu cel care o botează. Era o fetiță veselă,
spontană, plină de viață, inteligentă și pioasă. La ieșirea din apa botezului, în tunica
udă leoarcă și cu părul negru căzându-i pe spate, Cristina, emoționată de ceea ce
tocmai realizase, m-a privit cu o figură inocentă care exprima o fericire imensă. Și,
toată numai zâmbet, îmi zise cu o anumită candoare, nelipsită totuși de siguranță:
„Pastore, dvs. mă veţi cununa.” Au trecut șaisprezece ani și fetița Cristina a cres-
cut. Și-a terminat studiile universitare și își practica profesia de învățătoare într-o
școală publică din oraș. Era o membră activă și responsabilă a bisericii locale. A
făcut cunoștință cu Gerson, un tânăr adventist de la biserica din Barcelona, cu care
s-a logodit și urma să se căsătorească. Într-o dimineață din ianuarie 1999, telefonul
a sunat în biroul meu din Berna, Elveția, și o voce de femeie mi-a spus în spaniolă:
„Pastore, sunt Cristina. Mă căsătoresc.” Şi i-am căsătorit chiar în locul unde ea făcu-
se legământ cu Domnul prin botez. Acolo, familia, prietenii, frații și pastorul care a
botezat-o fuseseră cu toții martori ai jurămintelor de dragoste și de sfânt angajament
față de Dumnezeu, Dumnezeul copilăriei și tinereții ei.
Textul din această dimineață este o poruncă divină însoțită de o făgăduință mi-
nunată. Educația creștină dată în primii ani în cămin, la biserică și la școală lasă
urme de neșters în sufletul copiilor și tinerilor noștri. Lucrarea mântuitoare pe care
o realizează părinții și educatorii primește o binecuvântare specială din partea lui
Dumnezeu, care o însoțește și o face roditoare. Și, cu toate că timpul trece, cu toa-
te că roata vieții se tot învârte și circumstanțele personale se schimbă, „obiceiurile
corecte, virtuoase și hotărâte luate în tinerețe vor modela caracterul și, ca regulă
generală, vor marca direcția de conduită a individului pe tot parcursul vieții sale”
(Semnele timpului, 11 octombrie 1910).
Ați semănat sămânța bună a Evangheliei în inima vreunui copil? Mai devreme
sau mai târziu, ea va produce un fruct suculent.
120

Joi, 23 aprilie
ESTE AICI UN BĂIAT

Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis: „Este aici
un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti, dar ce sunt acestea la atâţia?”
(Ioan 6:8-9)
S e întâmpla în luna martie, într-un minunat loc înverzit de pe malul de est al

Mării Galileei. La orizont, către nord, se vedeau vârfurile înzăpezite ale mun-
telui Hermon. Totul era frumos și liniștit. Dar odihna pe care o căutau Isus și
ucenicii s-a încheiat brusc odată cu sosirea a mii de oameni, veniți de peste tot.
Isus S-a ocupat de ei cu cea mai mare grijă de-a lungul întregii zile, până s-a făcut
târziu. Ucenicii I-au cerut Domnului să trimită oamenii să își cumpere de mâncare.
Dar El le-a răspuns: „Dați-le voi să mănânce.” Noi? Ce ironie! Cum? Ce? Aveau
doar două sute de dinari în pungă și erau insuficienți pentru a cumpăra pâine ca să
hrănească o mulțime. Atunci a apărut Andrei cu un băiat care era dispus să împartă
cele cinci pâini și doi pești pe care îi avea. Acest băiețel a lăsat tot ce avea în mâini-
le Învățătorului. Isus a binecuvântat alimentele, le-a împărțit și le-a dat ucenicilor
pentru ca ei să le distribuie asistenței. Copilul a fost martorul acestui miracol. Ce
minune! Conținutul trăistuței lui a servit ca hrană pentru mai mult de cinci mii de
persoane și resturile au umplut douăsprezece coșuri. Nimic nu s-a pierdut!
Da, iată că un băiețel L-a scos pe Isus din încurcătură, la fel ca și pe ucenicii
dezorientați de-a binelea. Mulți oameni cred că nu trebuie să se țină cont de co-
pii și de tineri la evenimentele notabile și cu atât mai puțin să le fie încredințate
responsabilități care au o anumită importanță. Dar Isus nu a gândit așa. El Însuși
a început să ia parte la „lucrările Tatălui Său” pe când avea doar doisprezece ani.
A făcut minuni importante pentru copii, i-a binecuvântat pe micuții aduși la El de
mamele lor, mustrându-i pe ucenicii care voiau să îi îndepărteze. Și la intrarea Sa
triumfală în Ierusalim a fost primit de mulți tineri care au strigat în templu: „Osana,
Fiul lui David”, favorizând indignarea conducerii sacerdotale evreiești (Matei 21:15).
Relatarea despre înmulțirea pâinilor și a peștilor ne amintește importanța copi-
ilor și tinerilor care pun tot ce au la dispoziția lui Isus, importanța a ceea ce sunt și
pot deveni prin Providența divină. Înțeleptul a spus cu mult timp în urmă: „Copilul
lasă să se vadă încă din faptele lui dacă purtarea lui va fi curată şi fără prihană” (Pro-
verbele 20:11).
Și noi putem lăsa la dispoziția lui Isus tot ce avem mai bun. Și El va înmulți toate
acestea pentru a binecuvânta viețile multor oameni.
121

Vineri, 24 aprilie
COPIII TĂI NU ÎŢI CALCĂ PE URME

Iată că tu eşti bătrân şi copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune
un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile.
(1 Samuel 8:5)
E llen White spune, referitor la slujirea profetului Samuel: „Din timpul lui Iosua
nu mai fusese Israel condus cu așa mare înțelepciune și atâta succes ca sub
administrația lui Samuel. [...] El lucrase cu râvnă neobosită și zel dezinteresat pen-
tru binele poporului și națiunea a prosperat sub înțeleapta lui guvernare” (Patri-
arhi și profeți, pp. 570–571). Însă când a fost nevoie să se preocupe de un succesor,
s-a trezit în fața unei grave probleme: fiii săi, Ioel și Abia, nu erau demni de a ocu-
pa funcția sa. De ce se ajunsese aici? Probabil pentru că fusese indulgent cu ei și
pentru că, fără îndoială, dedicarea necondiționată pentru misiunea de conducător
al poporului i-a răpit o parte din timpul care ar fi fost necesar educării copiilor săi.
Succesul sau eșecul în viața unui om nu se măsoară numai în ceea ce a făcut, ci și
în ceea ce ar fi putut aduce la îndeplinire și ar fi trebuit să facă și nu a făcut. Eșecurile
sunt întotdeauna grave și dureroase, mai ales în viața de familie. În cazul lui Samuel,
exemplul rău al fiilor săi a atras schimbări radicale pentru popor în ceea ce privește
guvernarea. Israel a încetat să fie o teocrație pentru a deveni o monarhie autocrată,
la fel ca popoarele vecine.
Expresia „copiii tăi nu calcă pe urmele tale” ar trebui să aibă ecou în conștiința fa-
miliilor creștine de azi. S-a constatat că numărul tinerilor care părăsesc biserica este
în creștere într-un mod alarmant. La pagina 25 din lucrarea Why Teenagers reject
religion? [n.t. De ce tinerii resping religia?], Roger Dudley afirmă că, la adolescenți,
respingerea religiei nu se face la nivel intelectual, ci la nivel emoțional. E posibil ca
prezența, sfatul și implicarea părinților lor să le fi lipsit. Stilul de viață actual nu le
permite părinților să aibă timp de petrecut cu copiii lor și astfel, fără să vrea, ei per-
mit ca alte influențe nefericite să îi împingă pe copii să își abandoneze „calea”.
Ellen White îi invită pe părinți să lucreze ca și cum ar fi vorba de propria lor
viață, să îi împiedice pe copii să se lase sufocați de influențele vicioase și corupți de
lume, pentru că sunt într-o foarte mare întârziere în ce privește împlinirea datoriei
pe care o au în această misiune atât de importantă (Child Guidance, vol. 2, p. 458).
Există, totuși, un Dumnezeu în ceruri… când copiii se răzvrătesc față de credința
pe care au învățat-o. Să ne rugăm pentru mântuirea lor și să ne apropiem de ei.

O VIAŢĂ EXEMPLARĂ
Să te scoli înaintea perilor albi şi să cinsteşti pe bătrân.
Să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul.
(Leviticul 19:32)
M aranatha, rezidenţa pentru vârstnici, era o fermă tradițională donată, la ori-

gine, de familia surorii Dolores Mauri, care a trăit acolo până la moartea sa,
la vârsta de 90 de ani. Amenajată în mod adecvat, ferma a devenit astăzi un centru
de geriatrie unde o echipă de profesioniști oferă afecțiune, îngrijire și asistență fa-
cultativă persoanelor vârstnice. Este un loc providențial pentru persoane de vârsta
a treia, adventiste sau nu.
Să intrăm împreună într-o cameră a rezidenţei Maranatha, de exemplu în cea a
lui Purificacion Bellido, în vârstă de 96 de ani. „Purita”, cum îi spunem cu toții, și-a
obținut diploma de învățătoare și de moașă, profesii pe care le-a practicat în instituții
publice. Convertită la credința adventistă în timpuri de mare intoleranță religioasă,
și-a pierdut locul de muncă și s-a pregătit să devină lector biblic, funcție pe care a
avut-o timp de patruzeci de ani. Purita s-a ocupat de grupe de studiu și de biserici.
Fără să fi fost vreodată consacrată ca slujbaș, prin forța împrejurărilor a slujit la fel
de mult ca un pastor, cu mult timp înainte ca polemica despre consacrarea femeilor
să fie dezbătută în Biserica Adventistă. A instruit și a condus la convertire familii
adventiste care au dat generații de credincioși, cum ar fi Alonso, din Bilbao sau Ortiz
Montanes, din Zaragoza și multe altele. Pe când se ocupa de biserica din Alcoy, a fost
nevoită să lupte împotriva unui guvernator civil al provinciei, care voia cu orice preț
să suspende serviciile religioase. Acesta nu a reușit, tocmai datorită apărării tenace
a „păstoriței” care, pentru o vreme, a găzduit congregația la ea acasă, cu riscul unei
amenzi sau cu riscul de a face închisoare.
Să ajungi bătrân e o adevărată reușită. Persoanele vârstnice merită respectul și
recunoștința bisericii. Ellen White scrie: „Dumnezeu ne-a poruncit să-i respectăm
în special pe cei în vârstă (Proverbele 16:31). Acest lucru vorbește de lupte purtate
și de biruințe câștigate; de poveri duse și ispite cărora li s-a rezistat. Vorbește despre
picioare obosite, apropiindu-se de locul de odihnă și de locuri care curând vor ră-
mâne goale. Ajutați-i pe copii să gândească în acest fel, și ei vor netezi cărarea celor
în vârstă prin curtoazia și respectul lor, vor aduce har și frumusețe prin viețile lor
tinere, în timp ce iau seama la porunca de «a se scula înaintea perilor albi și a cinsti
pe bătrâni» (Leviticul 19:32)» (Sfaturi pentru biserică, p. 270).
Astăzi este o zi ideală pentru ca noi să manifestăm afecțiune față de persoanele
în vârstă din viața noastră și să le aducem aminte că există un Dumnezeu în ceruri.

DUMNEZEU PRIVEŞTE LA INIMĂ

Şi Domnul a zis lui Samuel: „Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui,
căci l-am lepădat. Domnul nu Se uită la ce se uită omul;
omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă.”
(1 Samuel 16:7)
C u o mie de ani înainte ca păstorii să audă cântând corul de îngeri și să meargă

să se închine pruncului Isus, aflat în staulul din Betleem, un alt mic păstor
păștea turmele tatălui său pe aceleași coline.
Acest tânăr a devenit mai târziu unul dintre cei mai mari regi ai Israelului, un stră-
lucit strateg militar, un muzician talentat, un poet și compozitor genial, strămoșul
lui Isus din Nazaret, un tip al Regelui Mesia, un om după inima lui Dumnezeu…
Cu toate acestea, nici frații și nici tatăl lui, nici măcar profetul Samuel nu au văzut în
acest tânăr roșcat, frumos, de statură medie, expert în mânuirea praștiei, curajos în
fața fiarelor care atacau turma, mai mult decât un muzician sensibil și un mic păstor
responsabil. Samuel s-a înșelat, pentru că atunci când l-a văzut pe Eliab, primul năs-
cut al lui Isai, semănând foarte bine la statură lui Saul, cu ținută princiară și trăsături
frumoase, s-a gândit că el era alesul cerului. Dar Domnul i-a spus: „Nu te uita la
înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu Se uită la ce se uită
omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă.” De ce l-a
ales Dumnezeu pe David? Ce a văzut la el? I-a privit inima.
Iată comentariul lui Ellen White despre acest subiect: „Înțelepciunea și superio-
ritatea care se manifestă în caracter și în purtare arată adevărata frumusețe a omului;
valoarea lăuntrică și superioritatea inimii fac să fim acceptați înaintea Domnului
oștirilor. [...] Să învățăm din greșeala lui Samuel cât de zadarnică este aprecierea care
se bazează pe frumusețea fizionomiei sau a nobilei ținute a corpului. Să învățăm cât
de incapabilă este înțelepciunea omenească, fără o specială iluminare cerească de a
pricepe tainele inimii sau de a cuprinde sfaturile lui Dumnezeu” (Patriarhi și profeți,
p. 603).
Deși profetul a oficiat în secret ceremonia de ungere și tânărul păstor s-a întors
pe dealuri la turmele tatălui său, David a înțeles destinul pe care i-l pregătise Dum-
nezeu și pentru care fusese consacrat, așa că a decis să fie întotdeauna credincios
planurilor lui Dumnezeu. În inima lui, în toate aceste împrejurări, David a presimțit
Providența divină.
Să ne amintim astăzi că Domnul privește la inimă. Caracterul este singurul lucru
pe care îl vom lua în cer.
124

Luni, 27 aprilie
DAŢI-MI UN OM!
Arunc astăzi o ocară asupra oştirii lui Israel! Daţi-mi un om ca să mă lupt cu el.
(1 Samuel 17:10)
T radiția spune că Diogene nu avea decât un toiag, o traistă și o gamelă și că

mergea desculț întotdeauna, chiar dacă ningea. Se povestește că a fost văzut
umblând pe străzile Atenei cu o lampă aprinsă în mână, ziua-n amiaza mare. Când
a fost întrebat: „Diogene, ce cauți?”, a răspuns: „Caut un om.”
Goliat căuta și el un om, unul cu care să se lupte. Războinicul filistean era bine
echipat, avea o experiență vastă în arta războiului și era sigur de victorie. Așa că timp
de patruzeci de zile a sfidat armata Israelului, cerând un om care să se lupte cu el
corp la corp. Nimeni dintre evrei nu era dispus să se supună unui asemenea risc. Și
Saul, indecis, se retrăsese în cortul său, neștiind ce să facă. Cine să fie dispus să lupte
cu un asemenea uriaș? Iată că tânărul David a fost omul. Aparent, Goliat îi era su-
perior, însă tânărul avea calități valoroase, care l-au ajutat să obțină o reală biruință:
1. Era spiritual, căci a interpretat această situație critică drept o sfidare la adresa
Dumnezeului cerurilor.
2. Nu a criticat lașitatea conducătorilor militari.
3. Nu a rămas indiferent față de o asemenea sfidare. A avut un răspuns, a fost
dispus să se lupte.
4. Fusese uns de profetul Samuel și era convins că avea o misiune de îndeplinit.
5. Avea puternice convingeri religioase și știa de cine depinde victoria.
6. Era un om cu experiență în confruntarea pericolelor.
7. Își cunoștea armele și s-a folosit de cea pe care o mânuia cel mai bine.
8. Nu a improvizat o strategie. A avut un plan care, cu ajutorul lui Dumnezeu,
putea aduce victoria.
9. După victorie, nu s-a purtat arogant.
Biserica și lumea au nevoie de oameni ca David, dispuși să se lupte cu noii uriași
contemporani care sfidează poporul lui Dumnezeu. Iată comentariul lui Ellen Whi-
te despre acest subiect: „Nevoia cea mai mare pe care o are lumea este aceea de
bărbați – bărbați care să nu se lase cumpărați sau vânduți, bărbați care să fie cinstiți
și credincioși în adâncul sufletului lor, bărbați care să nu se teamă să spună păcatului
pe nume, bărbați a căror conștiință este la fel de bine orientată către datorie precum
este acul busolei către pol, bărbați care vor lua poziție neclintită pentru adevăr, chiar
dacă s-ar prăbuși cerurile” (Educație, p. 45).
Suntem pregătiți astăzi să ne înfruntăm uriașii? Să nu ne temem de luptă. Nu
suntem singuri. Dumnezeu este alături de noi.
125

Marți, 28 aprilie
DAVID, ÎN ARMURA LUI SAUL

Saul a îmbrăcat pe David cu hainele lui, i-a pus pe cap un coif de aramă şi l-a
îmbrăcat cu o platoşă. David a încins sabia lui Saul peste hainele lui şi a vrut să
meargă, căci nu încercase încă să meargă cu ele. Apoi a zis lui Saul: „Nu pot să
merg cu armura aceasta, căci nu sunt obişnuit cu ea.” Şi s-a dezbrăcat de ea.
(1 Samuel 17:38-39)
E pisodul victoriei lui David asupra lui Goliat este plin de evidente lecții morale
și spirituale. Sunt de subliniat cuvintele și faptele regelui Saul. Textul biblic
stabilește contraste semnificative între David și Saul, contraste care merită comen-
tate.
În timpul războaielor purtate de Israel, atunci când luptele nu se mai terminau
sau când o cetate asediată nu cădea, se întâmpla adesea ca soluția să fie lupta dintre
doi războinici, fiecare ca reprezentant al armatei sale. Cine trebuia să fie războinicul
israelit care să iasă la luptă împotriva lui Goliat? Cine ar fi trebuit să fie viteazul din
armata lui Israel care să spele ocara aruncată de filistean? Nimeni nu a răspuns timp
de patruzeci de zile. Realitatea este că adversarul ar fi trebuit să fie regele Saul. Și el
era înalt. Avea armură, era un războinic cu experiență și câștigase lupte importante
pentru Israel. În acel moment însă, regele nu dorea să se lupte cu Goliat pentru că
sufletul îi era rănit și conștiința tulburată.
David a apărut pe câmpul de bătălie tocmai când uriașul își arunca ocările asu-
pra Israelului. El s-a simțit ofensat de această sfidare. Și-a arătat disprețul față de
filistean și nu s-a lăsat impresionat nici de statura, nici de armura și nici de cuvintele
lui. Dimpotrivă, a revitalizat curajul tuturor și a spus regelui: „Robul tău va merge să
se bată cu el” (1 Samuel 17:32). Ce contrast teribil! Un păstor umil care îl încurajează
pe regele Israelului și acceptă provocarea la care numai Saul ar fi trebuit să răspundă.
Chiar dacă regele se îndoia că acel tinerel ar fi putut învinge uriașul, a acceptat
oferta pentru a-și salva astfel propria viață și propria reputație. L-a îmbrăcat în ar-
mura sa, i-a dat armele sale și l-a trimis la luptă. Saul se încredea în armura lui, dar
David și-a pus speranța în Dumnezeul său. Pe de altă parte, David s-a simțit mai
sigur luptându-se cu armele pe care știa să le mânuiască, acelea în care era expert.
Așa că s-a dezbrăcat de armura lui Saul. Dumnezeu a dat fiecărei ființe omenești
armele de care are nevoie pentru a-și birui uriașii. Nimeni nu are nevoie să poarte
armura altuia.
Dumnezeu ne-a dat arme astfel încât să devenim biruitori. Să îi cerem să ne
învețe să le folosim.
126

CINCI PIETRE ŞLEFUITE DIN PÂRÂU

Şi-a luat toiagul în mână, şi-a ales din pârâu cinci pietre netede
şi le-a pus în traista lui de păstor şi în buzunarul hainei.
Apoi, cu praştia în mână, a înaintat împotriva filisteanului.
(1 Samuel 17:40)
P rintre războinicii lui Israel se aflau oameni care mânuiau praștia cu mare înde-
mânare. Unii dintre ei, ambidextri, erau în stare să ochească un fir de păr și să
îl nimerească (Judecătorii 20:16). Biblia spune că David a ales cu grijă cinci pietre
pentru confruntarea cu uriașul. Alegerea pietrelor era foarte importantă pentru
prăștiași, care alegeau pietrele cele mai dure, mai șlefuite și mai aerodinamice po-
sibil și, bineînțeles, cu greutatea potrivită. Dacă erau aruncate de la distanța pro-
pice, nici prea de departe și nici prea de aproape, puteau fi mortale, în funcție de
partea corpului care fusese lovită. Ce reprezintă cele cinci pietre pe care le-a pus
David în tolba sa? Ele sunt simboluri ale altor arme, cele spirituale, pe care trebuie
să le folosim în lupta împotriva răului:
1. Piatra credinței. David s-a adresat filisteanului astfel: „Tu vii împotriva mea cu
sabie, cu suliţă şi cu pavăză, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în
Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o.” (1 Samuel 17:45)
2. Piatra dragostei pentru poporul lui Dumnezeu. Când a auzit cuvintele lui Go-
liat, care arunca insulte asupra armatei israelite, David a strigat indignat: „Cine este
filisteanul acesta, acest netăiat împrejur, ca să ocărască oştirea Dumnezeului celui
Viu?” (1 Samuel 17:26)
3. Piatra curajului și a valorii personale. Condus în fața regelui laș Saul, David l-a
asigurat fără să îi tremure genunchii: „Nimeni să nu-şi piardă nădejdea din pricina
filisteanului acestuia. Robul tău va merge să se bată cu el.” (1 Samuel 17:32)
4. Piatra prevederii și a prudenței. Nici credința și nici curajul lui David nu au
fost necugetate. A avut ca muniție cinci pietre, pentru situația în care ar fi ratat câ-
teva lovituri. A evitat cu prudență lupta corp la corp și, când a văzut că Goliat și-a
înlăturat coiful de pe cap, a țintit cel mai vulnerabil punct al uriașului, fruntea, și a
tras exact la țintă.
5. Piatra îndemânării și a experienței. David învinsese urși și lei exact cu aceeași
praștie. Datorită faptului că era un țintaș excelent, a reușit să lovească fruntea
uriașului cu prima piatră pe care a aruncat-o.
Da, dragostea, curajul, prudența și abilitățile sunt pietrele credinței. Și de fiecare
dată când le vom folosi pentru a ne lupta cu uriașii din timpul nostru, vom fi martori
ai faptului că există în ceruri un Dumnezeu.
127

Joi, 30 aprilie
TU EŞTI OMUL ACESTA!

David s-a aprins foarte tare de mânie împotriva omului acestuia şi a zis lui Natan:
„Viu este Domnul, că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte.
Şi să dea înapoi patru miei, pentru că a săvârşit fapta aceasta şi n-a avut milă.”
Şi Natan a zis lui David: „Tu eşti omul acesta!”
(2 Samuel 12:5-7)
P salmul 19 este unul dintre pasajele din Scriptură pe care le-am învățat pe de
rost în clasele de gimnaziu, când aveam doisprezece ani. Și astăzi, șaizeci de
ani mai târziu, încă mai pot să îl recit cu admirație: „Cerurile spun slava lui Dum-
nezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.” Însă niciodată nu am reușit
să înțeleg una dintre frazele Psalmului 19, până când am devenit pastor: „Cine îşi
cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc!”
(19:13). Facem greșeli fără să știm? Putem fi răspunzători de păcate ascunse pe
care le comitem fără să fim pe deplin conștienți?
Nu putem ști cu certitudine data la care au fost scriși anumiți psalmi. Dar se poa-
te foarte bine ca Psalmul 19 să fi fost scris după ce profetul Natan l-a vizitat pe regele
David pentru a denunța păcatul grav pe care acesta din urmă îl comisese împotriva
soldatului hitit Urie. Lui îi luase David soția, pe Bat-Şeba, și poruncise apoi să se
procedeze în așa fel încât războinicul să moară pe câmpul de luptă. Foarte înțelept,
profetul i-a spus regelui o parabolă: un om bogat, care avea multe oi și putea lua
din ele pentru a face un cadou unui oaspete, a pus mâna pe singura oaie a unui om
sărac, pe care acesta o îngrijea și la care ținea foarte mult. Când a auzit regele despre
o asemenea nedreptate și încălcare a legii, s-a mâniat foarte mult și l-a condamnat
pe nelegiuit la pedeapsa cu moartea. S-a făcut liniște. Și apoi, profetul, arătându-l pe
rege cu degetul, l-a acuzat: „Tu ești omul acesta!”
Păcatul generează un fel de paralizie a conștiinței. Păcatele ascunse dau naștere
unor tendințe interioare care nu pot fi controlate. Este vorba de păcate pe care le
facem din obișnuință și pe care conștiința noastră, adaptabilă, le tratează cu mare
permisivitate. Păcate pe care le justificăm atunci când sunt ale noastre, de parcă am
avea pe ochi o pânză care ne împiedică să le recunoaștem, dar pe care le judecăm cu
maximum de exigență când sunt ale altcuiva. David a înțeles mesajul profetului și
s-a pocăit cu amărăciune de acest păcat a cărui brutalitate și a cărui răutate ochii lui
le îndulciseră, dar care nu au scăpat judecății lui Dumnezeu.
Să Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să fim conștienți de păcatele noastre as-
cunse și să ne pocăim de ele. Vom găsi iertare la Isus și vom avea apoi și puterea de
a înfrunta provocările pe care ni le rezervă viața.
128

MAI
„Tu îmi întinzi masa în fața potrivnicilor mei, îmi ungi capul
cu untdelemn și paharul meu este plin de dă peste el.”
(Psalmii 23:5)

Vineri, 1 mai
AVEM UN PROFET, CA SĂ ÎL ÎNTREBĂM PE DOMNUL?

Nu mai este aici niciun proroc al Domnului prin care să-L putem întreba?
(2 Cronici 18:6)
I osafat, cel de-al patrulea rege al lui Iuda, credea în profeții Domnului. Când
s-a aliat cu Ahab, regele lui Israel, pentru a lupta împreună împotriva sirienilor,
Iosafat a cerut ca, înainte de a pleca la luptă, să-L întrebe pe Domnul. Pentru a
răspunde unei asemenea cereri, Ahab i-a chemat pe cei patru sute de profeți de la
curtea lui, care i-au prevestit o mare victorie. Iosafat și-a dat seama că era vorba
de profeți falși și a insistat: „Nu mai este aici niciun proroc al Domnului prin care
să-L putem întreba?” Răspunsul lui Ahab este plin de înțelesuri: „Mai este un om
prin care am putea să întrebăm pe Domnul, dar îl urăsc, căci nu-mi proroceşte
nimic bun, nu proroceşte niciodată decât rău: este Mica, fiul lui Imla” (2 Cronici
18:7). Iosafat a cerut să fie adus. Și când Mica a profetizat ce vor păți din pricina
sirienilor, cum însuși Ahab urma să fie rănit de moarte în luptă, regele lui Israel
l-a trimis la închisoare.
Acestea sunt două atitudini față de profeții Domnului. Două atitudini opuse,
care stau ca exemple ce se pot repeta și astăzi raportat la darul profeției: necredință
sau credință; încredere sau dușmănie.
Necredința se manifestă prin indiferența față de profet. Cunoaștem scrierile
sale, dar nu ținem cont de ele. Ea se manifestă și prin lipsa încrederii: mesajul pro-
fetic nu mai este considerat pertinent; autenticitatea și autoritatea îi sunt puse în
discuție. Și neglijența este o formă de necredință, scrierile profetice sunt respectate,
dar învățăturile lor nu sunt puse în practică. Necredința activă poate ataca, critica și
persecuta profetul, până la a-l urî. Aceste atitudini sunt rodul întâlnirii orgoliului cu
mesajul inspirat. Dar sunt în aceeași măsură și rodul fanatismului atotștiutor, care
depășește limitele interpretării și ale modului în care lucrează profeția.
Credința și încrederea nu implică o încredere oarbă și absurdă. Credința este
rezultatul experienței personale și al cunoașterii progresive: „A citi pentru a crede.”
Este motivul pentru care credința trebuie să se manifeste printr-o cercetare făcută cu
credință și cu rigurozitate. Mai mult, credința în profeție presupune a învăța pe alții,
a răspândi și a apăra scrierile sale. În cele din urmă, credința în lucrarea profetică
este mărturisită prin folosirea și punerea în practică a mesajelor ei. Așa ne învață
Biblia: „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc
lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3)
Să Îi cerem astăzi Domnului să ne ajute să ne încredem în profeții Lui.

Sâmbătă, 2 mai
CREDEŢI ÎN PROFEŢII LUI ŞI VEŢI REUŞI

Ascultaţi-mă, Iuda şi locuitorii Ierusalimului! Încredeţi-vă în Domnul,
Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în prorocii Lui, şi veţi izbuti.
(2 Cronici 20:20)
C onfruntat cu tripla invazie a moabiților, amoniților și edomiților, regatul lui

Iuda nu ar mai fi avut multe zile de existență. Iosafat și poporul s-au rugat cu
fervoare. Domnul le-a răspuns prin profetul Iahaziel: „Nu vă temeţi şi nu vă în-
spăimântaţi dinaintea acestei mari mulţumi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu.
[...] Iuda şi Ierusalim, nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi; mâine, ieşiţi-le înainte,
şi Domnul va fi cu voi!” (2 Cronici 20:15-17). Pe când se pregăteau să meargă la
luptă, Iosafat i-a îndemnat: „Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi
întăriţi; încredeţi-vă în prorocii Lui, şi veţi izbuti.” Cuvintele regelui s-au împlinit
întocmai. Invadatorii au fost nimiciți și au lăsat o enormă pradă de război.
Realitatea darului profeției în Biserica Adventistă, manifestat prin slujirea lui
Ellen White, este un argument de natură spirituală care confirmă Providența divină
în măreția ei. Pe parcursul a mai bine de 170 de ani din istoria noastră, cuvintele lui
Iosafat s-au împlinit cu exactitate și în ceea ce ne privește pe noi. Mărturia pionierilor
noștri, martori, păstrători și judecători ei înșiși ai acestui dar, la fel ca analiștii contem-
porani care pot evalua lucrările sale având perspectiva a mai bine de un secol și jumă-
tate care a trecut de atunci, toate acestea aduc recunoașterea unanimă că biserica
nu ar fi fost ceea ce este astăzi fără manifestarea providențială a darului profetic.
Arthur G. Daniells, președinte al Conferinței Generale din 1901 până în 1922,
ne-a lăsat o mărturie scrisă despre lucrarea lui Ellen White: „Pe parcursul a cinci-
sprezece din cei douăzeci și unu de ani în care am prezidat Conferința Generală,
doamna White a fost principalul meu sfătuitor terestru. [...] Marile probleme pe care
le ridicau mesajele primite din partea ei mi-au dat ocazia să o întâlnesc de zeci de
ori, să primesc multe mesaje de călăuzire și de avertizare și, uneori, de mustrare dacă
era cazul. [...] Acum, la o vârstă înaintată, având obligația de a mărturisi adevărul
cu sinceritate și seriozitate, pot să afirm cu o convingere profundă că viața doamnei
White transcende de departe pe cea a oricărei alte persoane pe care am cunoscut-o
vreodată sau cu care am avut de-a face. [...] Ea este întruchiparea râvnei consacrate
pentru lucrările Împărăției. Nici măcar o singură dată nu am auzit-o lăudându-se cu
darul harului pe care Dumnezeu i l-a oferit, nici cu rezultatele uimitoare ale efortu-
rilor sale. Se bucura de roade, dar dădea toată slava Celui care lucra prin intermediul
ei” (după El permanente don de la profecia, pp. 433–434).
Să-I mulțumim astăzi Domnului pentru darul profeției.

Duminică, 3 mai
PÂNĂ CÂND VEŢI OSCILA?

Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul şi a zis: „Până când vreţi să şchiopătaţi
de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El,
iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!”
(1 Împăraţi 18:21)
P e timpul lui Ilie, Carmelul era un loc acoperit de păduri și de luminișuri, chiar
dacă la momentul relatării era arid din cauza unei secete persistente. Pe unul
dintre vârfurile sale, altarele închinate cultului lui Baal și Astarteei contrastau cu
altarul părăginit al Dumnezeului cerului. Ilie a ales acest loc înalt pentru ca pute-
rea lui Dumnezeu să se manifeste și să aducă onoare Numelui Său. Mulțimi de oa-
meni s-au adunat pe munte, mânați de curiozitate. Cortegiul de profeți ai Izabelei
a defilat înaintea poporului. Apoi, regele s-a urcat pe tron. Și înaintea tuturor era
Ilie, singurul om care se prezentase în numele Domnului.
Fără teamă, profetul s-a ridicat în picioare și a exclamat: „Până când vreţi să
şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după
El, iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!” Însă nimeni nu a riscat să își manifeste
loialitatea față de Cel Veșnic. Poporul avea nevoie de mai mult, de o dovadă de ne-
contestat că Iehova era Dumnezeu. Cât de trist! Domnul urăște indiferența și lipsa
de credincioșie față de cauza Lui, mai ales în timp de criză. Dacă noi astăzi suntem
o priveliște pentru lume și pentru îngeri, cu cât mai mult vom fi atunci când se vor
petrece scenele finale ale marii lupte dintre bine și rău!
Vocea lui Ilie a rupt tăcerea și a propus clauzele desfășurării probei: doi boi pen-
tru două jertfe; jertfa asupra căreia avea să coboare flacăra divină și să o consume
va descoperi care este Dumnezeul adevărat. Preoții lui Baal au fost primii care și-au
sacrificat jertfa pe altar. Și-au manifestat ritualurile și ceremoniile o zi întreagă, dan-
sând, cântând, făcându-și tăieturi pe corp cu diverse obiecte ascuțite. Însă din cer nu
a coborât vreun foc. Apoi, la ora jertfei de seară, Ilie a reconstruit altarul Domnului
folosind douăsprezece pietre, a pus pe altar lemnul și jertfa și a poruncit poporului
să verse peste ele douăsprezece vedre de apă. A mustrat poporul pentru apostazia
care avusese drept consecință seceta teribilă, s-a plecat lângă altarul Domnului și a
cerut răspunsul cerului. Așteptare, tăcere apăsătoare, solemnitate și groază dom-
neau printre preoții lui Baal. Și deodată, ca străfulgerări de lumină, flăcări de foc
au mistuit jertfa, au evaporat apa și au ars pietrele altarului. Mulțimea a căzut în
genunchi și a strigat: „Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul
Dumnezeu!”
Să ne proclamăm și noi credința față de Dumnezeu.
132

Luni, 4 mai
CE FACI TU AICI, ILIE?

Şi acolo, Ilie a intrat într-o peşteră şi a rămas în ea peste noapte.
Şi cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: „Ce faci tu aici, Ilie?”
L a câteva ore după jertfa de pe Carmel, încă nu venise ploaia. Ilie s-a rugat de
șase ori Domnului și de șase ori slujitorul lui Ilie s-a întors spunând că niciun
semn de ploaie nu se vede la orizont. Profetul a început să se neliniștească. Cel
care condamnase atât de vehement apostazia implora acum pentru ploaie, pentru
reînnoirea binecuvântărilor asupra vieții în Israel. După cea de-a șaptea oară, nori
grei de furtună au apărut la orizont, și încă ce nori! Imediat, slujitorul Domnului
l-a anunțat pe rege să coboare la Izreel. Dar se făcuse deja noapte. Întunericul și
ploaia torențială împiedicau înaintarea pe drum. Și Ilie înainta, în aceste condiții,
înaintea carului acestui rege necredincios, indicându-i drumul ca un servitor umil.
Când a auzit regina Izabela ce s-a întâmplat pe Carmel, când a auzit despre
moartea celor patru sute de proroci ai lui Baal, s-a mâniat și l-a amenințat pe Ilie cu
moartea (1 Împăraţi 19:2). În aceeași noapte, un mesager l-a trezit pe profet și i-a
transmis cuvintele Izabelei. Și, lucru de neînțeles, puternicul erou al adevărului di-
vin a fost cuprins de groază și de o teribilă depresie. „Dar el, care fusese binecuvântat
cu atât de multe dovezi ale grijii iubitoare a lui Dumnezeu, nu era în afara slăbiciu-
nilor omenești și, în acest ceas întunecat, credința și curajul său l-au părăsit” (Profeți
și regi, p. 100). În luptele credinței este cu neputință să obții o victorie o dată pentru
totdeauna; noi și noi conflicte continuă să pună la încercare credincioșia noastră față
de Dumnezeu. În ce privește experiența religioasă, nimeni nu poate avea pretenția
„să trăiască din trecut”.
Pe muntele Horeb, unde Moise Îl văzuse de la spate, Domnul S-a întors ca să se
descopere lui Ilie. Nici prin furtună, nici prin cutremur, nici prin foc, ci printr-un
susur blând și subțire. În picioare, la intrarea în peșteră, cu fața acoperită, profetul
a auzit de două ori întrebarea: „Ce faci tu aici, Ilie?” Misiunea lui nu se termina-
se. Descurajarea și frustrarea aproape că îl îndepărtaseră de la importanta reformă
religioasă care îi rămânea de adus la îndeplinire. Aceeași întrebare le este adresată
tuturor copiilor lui Dumnezeu în dreptul cărora dușmanul sufletelor a reușit să adu-
că întristare și, astfel, să reducă la tăcere vocea Lui. Cel mai bun răspuns poate fi
dat numai printr-o credință dezinteresată, prin a rămâne strâns legați de Isus și de
dragostea lui Dumnezeu.
Când ne simțim triști, să nu abandonăm speranța. Misiunea noastră încă nu s-a
terminat. Să fim dispuși să ascultăm astăzi glasul Domnului.
133

Marți, 5 mai
CU DUHUL ŞI PUTEREA LUI ILIE

Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile
părinţilor la copii şi pe cei neascultători, la umblarea în înţelepciunea celor nepri-
hăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.
(Luca 1:17)
A tât în Vechiul, cât și în Noul Testament, figura lui Ilie este o trimitere la ade-
văratul popor al lui Dumnezeu: experiența vieții sale, plină de evenimente
miraculoase, rod al unei credințe puternice; curajul său de a denunța păcatele ca-
sei regale și ale poporului decăzut; episodul de pe muntele Carmel, unde a sfidat,
în numele Domnului, falsa închinare la idolii canaaniți și a făcut să coboare foc
din cer; chiar și descurajarea sa pe când era la Horeb și, bineînțeles, înălțarea la
cer într-un car de foc. Ilie, acest personaj unic al istoriei sfinte, ne este prezentat
ca un antecedent profetic al lucrării lui Ioan Botezătorul (Matei 11:14) și ca un tip
escatologic al poporului lui Dumnezeu din ultimele zile.
Astăzi, lumea și multe dintre bisericile creștine rătăcesc pe cărările apostaziei,
indiferenței religioase, necredinței și plăcerii perverse de a încălca legea lui Dum-
nezeu. Ne copleșește o maree sofisticată de rău, care camuflează aceleași păcate ca
atunci: idolatrie, senzualitate obscenă, violență și răzvrătire împotriva lui Dumne-
zeu. Ca urmare, Dumnezeu are nevoie și astăzi de oameni însuflețiți de duhul și pu-
terea lui Ilie. La fel ca atunci, Domnul ține în rezervă în Israel „şapte mii de bărbaţi,
şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal şi a căror gură nu
l-au sărutat” (1 Împăraţi 19:18).
Prin ce se distinge și se manifestă duhul și puterea lui Ilie?
(1) Indignare și protest față de apostazia generală. (2) Credință înrădăcinată în
puterea lui Dumnezeu. (3) Talent reformator statornic cu desăvârșire. (4) Spirit de
rugăciune și devoțiune. (5) Curaj invincibil pentru condamnarea răului. (6) Mesaj
clar și precis. (7) Comportament personal coerent și exemplar. (8) Umilință și spirit
de adaptare. (9) Dragoste și compasiune pentru popor. (10) Un individ dependent
de Dumnezeu, și nu un supraom orgolios.
Suntem dispuși să ne asumăm, în timpurile noastre, un rol de conducător ase-
menea lui Ilie? Dorim să punem darurile pe care le-am primit din partea cerului în
serviciul slujirii creștine? Dumnezeu are nevoie de noi și ne va folosi pentru pro-
clamarea cu putere a Cuvântului Său. Să acceptăm astăzi provocarea de a răspândi
Evanghelia, pentru ca lumea să știe că există în ceruri un Dumnezeu.
134

Miercuri, 6 mai
ILIE, RIDICAT ÎNTR-UN CAR DE FOC

Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit
pe unul de altul, şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt.
I lie a meditat la marile minuni ale lui Dumnezeu de-a lungul întregii sale vieți.
Însă cea mai extraordinară a avut loc la sfârșitul călătoriei sale în această lume,
atunci când Domnul l-a ridicat la cer într-un car de foc, în mijlocul unei tornade
impresionante.
Reforma religioasă era practic terminată, fuseseră unși noii regi ai Siriei și Isra-
elului, iar Elisei, succesorul lui Ilie, avea deja la activ câțiva ani de ucenicie alături
de el. Sosise momentul sigilării strălucitei slujiri a lui Ilie. Și lucrul acesta nu s-a
întâmplat prin moartea pe care o ceruse pe muntele Horeb, ci în toată gloria care le
este promisă copiilor credincioși ai lui Dumnezeu. Acolo, în singurătatea muntelui,
prezența lui Dumnezeu s-a manifestat, pentru profetul deprimat, printr-un susur
blând și subțire. De această dată, pe malul Iordanului, ea s-a manifestat sub ochii
slujitorului său, Elisei, printr-o flacără de foc și o puternică furtună, ca o anticipare
miniaturală a glorioasei reveniri a lui Isus în această lume.
Verosimilitatea acestui moment nu lasă loc de îndoială. A existat un martor
ocular, Elisei, care, fiind separat de Ilie într-un mod atât de extraordinar, a strigat:
„Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!” (2 Împăraţi 2:12). Cincizeci de
bărbați puternici dintre fiii prorocilor l-au căutat peste tot timp de trei zile, dar în
van. Ilie nu a mai fost văzut vreodată. Și totuși, a apărut câteva secole mai târziu pe
Muntele Schimbării la Față, alături de Moise cel înviat și îmbrăcat în nemurire prin
focul divin, ridicat la cer pentru a trăi veșnic, așa cum spune Pavel că se va întâmpla
la a doua venire a lui Hristos: „Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi
împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi
totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:17).
Dumnezeu, care nu lasă niciodată lucrurile neterminate, i-a dat lui Elisei o măsu-
ră dublă din duhul lui Ilie. Ellen White scrie: „Când Domnul, în providența Sa, vede
că este potrivit să-i scoată din lucrarea Sa pe aceia cărora le dăduse înțelepciune, El
îi va ajuta și întări pe urmașii lor, dacă ei Îl vor căuta pentru ajutor și vor umbla în
căile Lui” (Profeți și regi, p. 145).
La fel ca Ilie, și noi vom fi în curând ridicați în Împărăția cerurilor. Să trăim astăzi
având această speranță în inimile noastre.
135

Joi, 7 mai
CHEMAREA PROFETULUI ELISEI

Ilie a plecat de acolo şi a găsit pe Elisei, fiul lui Şafat, arând. Înaintea lui erau
douăsprezece perechi de boi şi el era cu a douăsprezecea. Ilie s-a apropiat de el şi
şi-a aruncat mantaua pe el. Elisei a părăsit boii, a alergat după Ilie...
(1 Împăraţi 19:19-20)
I lie primise poruncă de la Domnul să ungă în locul său ca profet pe Elisei, fiul
unui fermier bogat. Când a ajuns la el, l-a găsit ocupat cu lucrul câmpului, arând
cu una dintre cele douăsprezece perechi de boi ale tatălui său, la fel ca oricare alt
lucrător din gospodărie. Un muncitor să fie succesorul lui Ilie? Lăsând un mo-
ment toate acestea la o parte, trebuie să mărturisesc că Domnul m-a găsit pe când
aveam optsprezece ani, la Atelierele Roicor, modest fabricant de aparate pentru
confecționarea pantofilor. Purtam o salopetă bleu, aveam mâinile murdare și su-
pravegheam în picioare o mașină care dădea formă unei piese de oțel. Lucram în
acel mic atelier ca mecanic. Acolo am auzit chemarea divină.
Ellen White comentează: „Chemarea profetică a venit la Elisei atunci când, îm-
preună cu tatăl său, ara câmpul. [...] Zi de zi, prin experiență practică, el câștiga
destoinicia pentru o lucrare mai cuprinzătoare și mai înaltă. Învăța să slujească și,
învățând lucrul acesta, a învățat și cum să îndrume și să conducă” (Profeți și regi,
pp. 138–139).
Nu a fost ușor să preia postul lui Ilie, un reformator, un maestru al profeților,
puternic în minuni. Dar slujirea lui Elisei, deși diferită, nu a fost mai puțin impor-
tantă. Era mereu în mijlocul poporului, un sfetnic influent al regelui Israelului, s-a
ocupat de școlile profeților, mai ales de cea din Ghilgal, și Domnul l-a onorat și pe
el oferindu-i darul de a face minuni. Ellen White ne explică în ce anume constă suc-
cesul unui slujitor al Domnului: „Succesul depinde nu atât de mult de talent, cât de
energie și bunăvoință. Nu posedarea unor talente strălucite este aceea care ne face
în stare să îndeplinim o slujire care să poată fi primită, ci împlinirea conștiincioasă
a îndatoririlor zilnice, un spirit mulțumitor, un interes sincer, natural față de bine-
le celorlalți. Datoriile cele mai obișnuite, îndeplinite cu credincioșie iubitoare, sunt
plăcute în ochii lui Dumnezeu” (Profeți și regi, pp. 139–140).
Dacă ați auzit vocea lui Dumnezeu propunându-vă să Îi slujiți, când și cum v-a
găsit? Poate că erați la lucru, ca medic, avocat, învățător, om de afaceri, agricultor,
muncitor, mecanic etc. Să nu stați în cumpănă: lăsați „boii”… și ieșiți alergând după
Domnul!
136

Vineri, 8 mai
COPILUL NU SE TREZEŞTE
Elisei s-a sculat şi a mers după ea. Ghehazi le-o luase înainte şi pusese
toiagul pe faţa copilului, dar n-a dat nici glas, nici semn de simţire. S-a întors
înaintea lui Elisei, i-a spus lucrul acesta şi a zis: „Copilul nu s-a trezit.”
O femeie importantă din Sunem construise o cameră pentru Elisei și Ghehazi,

loc în care erau găzduiți de fiecare dată când se aflau în trecere pe acolo.
Recunoscător pentru așa ospitalitate, profetul I-a cerut Domnului să îi dăruiască
femeii un fiu, din moment ce ea și soțul ei nu aveau copii. Ce fericire! Timp de
câțiva ani, familia a fost înveselită de râsetele și jocurile micuțului care mișuna
prin toată casa. Dar într-o zi, pe când se făcuse deja băiețel, după niște dureri
cumplite de cap, a murit. Bucuria s-a transformat în tragedie și tristețe profundă.
Mama a plecat ea însăși în căutarea profetului, care se afla pe muntele Carmel. I-a
povestit tot ce se întâmplase. Elisei s-a întristat și a fost foarte mișcat de moartea
băiețelului și l-a trimis pe Ghehazi de urgență la casa îndoliată, poruncindu-i să
pună fără întârziere toiagul lui peste trupul copilului. Mama și profetul au pornit
și ei pe urma lui Ghehazi.
Elisei și femeia mergeau pe drum rugându-se și plângând, când au văzut în
depărtare că slujitorul se întoarce grăbit cu toiagul în mână, spunând dezamăgit:
„Copilul nu s-a trezit!” Când a ajuns profetul, cadavrul micuțului era în camera de
oaspeți. A scos afară pe toată lumea, a încuiat ușa și L-a implorat pe Dumnezeu.
Apoi s-a așezat peste trupul copilului, gură la gură, ochi peste ochi, mâinile lui peste
mâinile copilului. A făcut așa de două ori și a așteptat. Copilul a strănutat de șapte
ori, a deschis ochii și a revenit la viață. Era înviat!
De ce nu a putut Ghehazi să îi redea viața băiețelului? Se rugase? Urmase
instrucțiunile profetului? Fără nicio îndoială. Dar atât și nimic mai mult. Se limitase
la a face ce i s-a spus: să atingă cu toiagul trupul inert al copilului, ca și cum toiagul
ar fi avut puteri magice. Și cum nu a funcționat, gândindu-se că nu e vina lui, negli-
jent, a plecat. A îndeplinit porunca și a plecat! De la bun început, Ghehazi, slujitorul
„conștiincios”, nici nu s-a identificat deloc cu tragedia sunamitei, nici nu s-a implicat
în mod personal. A ignorat faptul că doar viața poate da viață, că minuni pot face
doar dragostea și interesul profund, doar credința vie, doar puterea care vine de sus.
Totul este la fel de valabil și astăzi. Să ne preocupăm pentru ceilalți, și le vom
schimba viața.

Sâmbătă, 9 mai
ŞCOLILE PROFEŢILOR
Fiii prorocilor au zis lui Elisei: „Iată că locul unde locuim noi cu tine este
prea strâmt pentru noi. Haidem până la Iordan ca să luăm de-acolo fiecare
câte o bârnă şi să ne facem acolo un loc de locuit.” Elisei a răspuns: „Duceţi-vă!”
(2 Împăraţi 6:1-2)
C reate de profetul Samuel pentru a acoperi lacunele din educația dată în cămi-
nurile israelite, școlile profeților au fost, așa cum sunt și astăzi școlile adven-
tiste, o providență divină pentru poporul lui Dumnezeu. Ellen White le descrie
astfel: „Intenția era ca aceste școli să slujească drept stăvilar împotriva stricăciunii
larg răspândite, să ajute la bunăstarea mentală și spirituală a tinerilor și să sporeas-
că prosperitatea națiunii, dând lumii bărbați calificați să acționeze în temere de
Dumnezeu, ca lideri și consilieri. Elevii acestor școli se întrețineau singuri lucrând
pământul sau practicând vreun meșteșug oarecare. O mare parte a învățăturii era
transmisă pe cale orală; tinerii învățau să citească scrierile iudaice. Subiectele de
căpetenie pentru studiu în aceste școli erau legea lui Dumnezeu, cu instrucțiunile
date lui Moise, istoria sacră, muzica sacră și poezia. În rapoartele istoriei sfinte
erau descoperite urmele pașilor lui Iehova. Era nutrit un spirit de evlavie. Nu nu-
mai că studenții erau învățați despre datoria de a se ruga, dar erau învățați și cum
să se roage, cum să se apropie de Creatorul lor, cum să-și exercite credința în El
și cum să înțeleagă și să respecte învățăturile Duhului Său” (Educație, pp. 36–37).
Ilie și Elisei și-au împărțit slujirea între popor și educare, în cele trei centre din
Ghilgal, Betel și Ierihon. „Credincios și neobosit în toată lucrarea lui îndelungată
și eficientă, Elisei s-a străduit să întărească și să promoveze importanta lucrare de
educație îndeplinită în școlile profeților. În providența lui Dumnezeu, cuvintele lui
de îndrumare către grupele de tineri serioși erau confirmate prin impresiile pro-
funde ale Duhului Sfânt și uneori prin alte dovezi neîndoielnice ale autorității lui ca
slujitor al lui Iehova” (Profeți și regi, p. 153).
În momentul lor de apogeu, aceste școli au contribuit la așezarea fundamentu-
lui prosperității ce a caracterizat domniile lui David și Solomon. În același spirit,
instituțiile adventiste de educație, moștenitoare ale școlilor profeților, sunt astăzi o
binecuvântare a Domnului pentru biserică. Regiunile care se bucură de o infrastruc-
tură pedagogică bine organizată, prosperă atât în câștigarea și păstrarea de suflete,
cât și în resursele economice pe care le au la dispoziție.
Să ne rugăm pentru școlile adventiste. Să Îi cerem lui Dumnezeu ca directorii lor
să fie la înălțimea vocației sfinte pe care o au și ca studenții lor să poată fi formați
după modelul creștin.

Duminică, 10 mai
DE UNDE VII, GHEHAZI?

După aceea s-a dus şi s-a înfăţişat înaintea stăpânului său. Elisei i-a zis: „De unde
vii, Ghehazi?” El a răspuns: „Robul tău nu s-a dus nicăieri.” Dar Elisei i-a zis:
„Oare n-a fost duhul meu cu tine când a lăsat omul acela carul şi a venit înaintea
ta? Este oare acum vremea de luat argint, haine, măslini, vii, oi, boi, robi şi roabe?”
A ceastă relatare conține minunate mesaje care se deduc din text și contrastează
cu gestul egoist al lui Ghehazi, începând cu generozitatea tinerei israelite care
slujea în casa generalului sirian Naaman. Fetița fusese smulsă din căminul părin-
tesc și slujea chiar în locuința unui general lepros din armata invadatoare. Cu toate
acestea, a arătat milă față de stăpânul ei și i-a propus stăpânei ca soțul ei să se ducă
la profetul Israelului, care l-ar fi putut vindeca de lepră. Slujitoarea israelită a avut
compasiune pentru Naaman și a uitat că e o simplă slujnică.
Naaman a urmat sfatul fetiței. A luat cu el multe daruri pentru unii și alții, pre-
cum și scrisori de recomandare către regele Israelului. În Samaria însă a găsit un rege
perplex, care era convins că generalul, prin cererea lui, caută un motiv de război.
Apoi, când s-a dus să îl viziteze pe profet, Elisei nici măcar nu i-a ieșit în întâmpina-
re. A trimis un sol care să îi spună: „Du-te şi scaldă-te de şapte ori în Iordan şi carnea
ţi se va face sănătoasă şi vei fi curat” (2 Împăraţi 5:10). Cum așa? Nici măcar nu se
întâlnea cu profetul? Și de ce să se scalde în Iordan? Nu aveau fluvii mai curate la
Damasc? Dezamăgit și enervat, Naaman a decis să plece. Dar slujitorii l-au sfătuit să
asculte de profet. Și el, cu o credință care a biruit toate dezamăgirile de care avusese
parte, a ascultat și a fost vindecat de lepra sa. Nu doar că a fost eliberat de boala în-
grozitoare, dar și de lepra păcatului, devenind el însuși un închinător al adevăratului
Dumnezeu. Prin contrast, avariția lui Ghehazi a atras asupră-i lepra lui Naaman.
Deși generalul insistase ca Elisei să accepte o recompensă pentru binele pe care
i-l făcuse, profetul a refuzat. Mărturia convertirii sirianului și faptul că i-a redat
acestuia sănătatea erau suficiente. Și-au luat rămas-bun. Dar Ghehazi, rațional, nu
a înțeles refuzul aparent absurd al stăpânului său. Ce motiv ai putea avea să refuzi
darul unei inimi recunoscătoare? A urzit o escrocherie și a plecat în căutarea lui
Naaman, care i-a dat de două ori mai mult decât a cerut. Acasă, profetul l-a așteptat
pe slujitor cu o întrebare teribilă: „De unde vii, Ghehazi?” Nimic nu poate fi ascuns
de privirea cercetătoare a lui Dumnezeu. Atitudinea slujitorului profetului nu a ră-
mas nepedepsită, întrucât Domnul detestă orice formă de corupție.
Să ne îndepărtăm astăzi de orice formă de fraudă. Prețul pe care îl vom avea de
plătit este mai mare decât câștigul pentru care ne vindem.
139

Luni, 11 mai
O ARMATĂ INVIZIBILĂ
El a răspuns: „Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei.” Elisei
s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă.” Şi Domnul a deschis ochii
slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei.
D umnezeu Însuși i-a descoperit lui Elisei planurile și strategiile de război ale
regelui Siriei împotriva Israelului. Profetul l-a avertizat pe monarhul evreu
așa încât acesta să le contracareze și să se apere. Conducătorul sirian a ajuns să
creadă că are la curtea lui trădători sau spioni. Și cineva i-a spus: „Nimeni [nu este
trădător], împărate, domnul meu; dar prorocul Elisei, care este în Israel, spune
împăratului lui Israel cuvintele pe care le rosteşti în odaia ta de culcare” (2 Îm-
păraţi 6:12). Exista în Israel un profet care îl sfătuia pe rege! Cât de diferită ar fi
putut fi viața noastră dacă întotdeauna am fi ascultat de sfaturile și avertismentele
profeților lui Dumnezeu!
Regele Siriei nu a găsit altă soluție decât să îl înlăture din Israel pe slujitorul Dom-
nului. A elaborat cu grijă un plan pentru a scăpa de Elisei și a aduce la tăcere vocea
lui la curtea din Samaria. Câtă îndrăzneală! Pot vrăjmașii poporului lui Dumnezeu
să îi reducă la tăcere pe profeții Celui Preaînalt? Nu! Mesajele profeților au deve-
nit lipsite de orice valoare doar prin atitudinea israeliților înșiși, prin respingerea
inconștientă și persistentă a purtătorilor de cuvânt ai cerului.
Elisei și slujitorul său se aflau la Dotan, acest loc memorabil unde Iosif fusese
vândut ca sclav de către frații săi, care au deschis astfel, fără să știe, o cale imprevi-
zibilă pentru providența lui Dumnezeu. Noaptea, regele Siriei a trimis un batalion
întreg să asedieze cetatea. În acest context, profetul urma să fie capturat de soldații
armatei inamice sau Providența se va manifesta acolo, în continuare, prin interme-
diul lui?
În dimineața următoare, slujitorul lui Elisei, îngrozit, l-a avertizat pe profet cu
privire la situația în care se aflau: „Ah! domnul meu, cum vom face?” (2 Împăraţi
6:15). Pentru că slujitorul nu vedea altceva în afară de o mulțime de soldați inamici,
profetul L-a rugat pe Dumnezeu: „Doamne, deschide-i ochii să vadă!” (2 Împăraţi
6:17). Domnul a deschis ochii slujitorului și, minune, a putut să vadă atunci o enor-
mă armată invizibilă de oameni călare și de care de foc care îl înconjurau pe Elisei!
Soldații sirieni nu au putut vedea nimic, pentru că doar ochii credinței văd
providența cerului. Iată de ce, atunci când pericolele par de neevitat, trebuie să Îi
cerem lui Dumnezeu să ne deschidă ochii, să putem vedea ceea ce alții nu pot vedea,
să vedem că „mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei”.
140

Marți, 12 mai
A LOVIT DE TREI ORI ŞI S-A OPRIT

Elisei a mai zis: „Ia săgeţi.” Şi a luat. Elisei a zis împăratului lui Israel:
„Loveşte în pământ!” Şi a lovit de trei ori, apoi s-a oprit. Omul lui Dumnezeu
s-a mâniat pe el şi a zis: „Trebuia să loveşti de cinci sau şase ori; atunci ai fi bătut
pe sirieni până i-ai fi nimicit, acum îi vei bate numai de trei ori.”
(2 Împăraţi 13:18-19)
R egele Ioas era idolatru. Cu toate acestea, într-o zi s-a dus la Elisei să se consulte
cu el. Profetul zăcea deja pe patul de moarte. În acea vreme, sirienii dominau
toate cetățile de la estul Iordanului și regele Israelului dorea să știe dacă trebu-
ia să meargă la luptă împotriva lor. S-a apropiat de patul profetului plângând. Și
profetul, aproape muribund, i-a răspuns printr-unul din acele gesturi simbolice
care erau, de fapt, adevărate profeții transpuse în fapte: „Elisei i-a zis: «Ia un arc
şi săgeţi!» Şi a luat un arc şi nişte săgeţi! Apoi Elisei a zis împăratului lui Israel:
«Încordează arcul cu mâna ta.» Şi după ce l-a încordat cu mâna lui, Elisei şi-a pus
mâinile pe mâinile împăratului şi a zis: «Deschide fereastra dinspre răsărit.» Şi
a deschis-o. Elisei a zis: «Trage.» Şi a tras. Elisei a zis: «Aceasta este o săgeată de
izbăvire din partea Domnului, o săgeată de izbăvire împotriva sirienilor – vei bate
pe sirieni la Afec până îi vei nimici»” (2 Împăraţi 13:15-17).
Profetul nu și-a încheiat mesajul aici. I-a cerut să își ia săgețile și, de această dată,
să lovească în pământ. Regele a lovit doar de trei ori și apoi s-a oprit. „De ce doar
de trei ori?” a exclamat Elisei, foarte contrariat. Ioas și-a autolimitat victoria asupra
sirienilor. Ellen White face o minunată aplicație a acestui incident, scriind: „Lecția
este pentru toți cei din poziții de încredere. Când Dumnezeu deschide o cale pentru
îndeplinirea unei anumite lucrări și dă asigurarea reușitei, unealta aleasă trebuie să
facă tot ce stă în puterea sa pentru a înfăptui rezultatul făgăduit. Pe măsura entuzias-
mului și stăruinței cu care este dusă lucrarea înainte va fi și reușita. Dumnezeu poate
face minuni pentru poporul Său numai dacă ei își îndeplinesc lucrarea cu energie
neobosită. El cheamă oameni cu devotament față de lucrarea Sa, oameni de un curaj
moral, cu o dragoste arzătoare pentru suflete, cu o râvnă care nu slăbește niciodată.
Astfel de lucrători nu vor socoti nicio sarcină prea grea, nicio perspectivă prea dispe-
rată. Ei vor lucra neînfricați până când aparenta înfrângere se va transforma într-o
biruință glorioasă” (Profeți și regi, p. 166).
Să ne aducem astăzi la îndeplinire îndatoririle cele mai neînsemnate cu cea mai
mare preocupare. Să dăm dovadă de entuziasm. În cel mai scurt timp, vom vedea
rezultatele.
141

Miercuri, 13 mai
GĂSIREA CĂRŢII LEGII

Atunci marele-preot Hilchia a zis lui Şafan, logofătul:
„Am găsit cartea legii în Casa Domnului.”
T imp de cinci secole, arhivele secrete ale Inchiziției spaniole au rămas inacce-
sibile cercetătorilor. Dar, cu ocazia celui de al cincilea centenar al fondării ei
de către regii catolici și papa Sixt al IV-lea, secția Inchiziție a Arhivelor Istorice
Naționale a fost deschisă, în 1978, pentru a permite studierea și publicarea ei.
Am fost unul dintre beneficiarii acestei deschideri. Acolo am avut ocazia să țin în
mâini dosare care nu mai fuseseră deschise și consultate de mai bine de trei sute
de ani, manuscrise din hârtie de in, legate în coperte de pergament, redactate de
notarii Inchiziției, unele conținând bule papale, scrisori ale regelui Filip al IV-lea,
acte ale sesiunilor tribunalelor, voturi ale inchizitorilor, sentințe, autodafeuri etc.
Studierea arhivei atât de controversatului tribunal al Inchiziției era pe cale să des-
copere secrete ținute ascunse atâta timp. Pentru mine a fost o experiență pasio-
nantă și de neuitat.
Descoperirea în Templu a cărții legii, pierdută de aproape un secol, trebuie să fi
fost ceva surprinzător. Hilchia, marele-preot care a găsit-o, a dat-o imediat unuia
dintre secretarii regelui Iosia. Această descoperire a dat naștere celei mai importante
reforme religioase din istoria regatului lui Iuda: toate altarele pe care se aduceau jert-
fe zeilor păgâni, ca închinare, au fost distruse; s-au tăiat cedrii pe care tatăl său, Ma-
nase, îi plantase pe înălțimile unde ridicase temple idolilor. Personalul și slujbele de
la Templu au fost reorganizate și s-a sărbătorit Paștele, care nu mai fusese celebrat de
mai bine de un secol, de pe timpul regelui Ezechia. Biblia spune despre acest subiect
că „nicio sărbătoare a Paştelui nu mai fusese prăznuită ca aceasta în Israel din zilele
prorocului Samuel. Şi niciunul din împăraţii lui Israel nu mai prăznuise Paşte ca cel
pe care l-au prăznuit Iosia, preoţii şi leviţii, tot Iuda şi Israelul care se aflau acolo şi
locuitorii Ierusalimului” (2 Cronici 35:18).
Cu toții deținem cărți care ne-au marcat viața într-un mod semnificativ, cărți
valoroase pentru viața noastră spirituală. Poate că sunt momentan ascunse, încuiate
prin vreun cufăr din podul casei. De ce să nu le recitim ca să regăsim dragostea,
devotamentul, credința și speranța de altădată, care astăzi s-au răcit, așa încât să ne
amintim ce a fost important în viața noastră în trecut și este important și în prezent.
Și cu Biblia cum rămâne? O citim în fiecare dimineață sau e pe undeva, printr-un
colț din casă, acoperită de praf gros? Să o deschidem! Vom descoperi în ea că există
în ceruri un Dumnezeu.
142

Joi, 14 mai
CE AU VĂZUT ÎN CASA TA?

Prorocul Isaia a venit apoi la împăratul Ezechia şi l-a întrebat: „Ce au spus oamenii ace-
ia şi de unde au venit la tine?” Ezechia a răspuns: „Au venit la mine dintr-o ţară depăr-
tată, din Babilon.” Isaia a mai zis: „Ce au văzut în casa ta?” Ezechia a răspuns: „Au văzut
tot ce este în casa mea, n-a rămas nimic în vistieriile mele pe care să nu li-l fi arătat.”
(Isaia 39:3-4)
E zechia nu a fost doar regele lui Iuda care „a făcut ce este bine, ce este drept, ce
este adevărat, înaintea Domnului Dumnezeului său. A lucrat cu toată inima
şi a izbutit în tot ce a făcut” (2 Cronici 31:20-21). A fost și un conducător privile-
giat de harul divin. În timpul celui de-al șaselea an al domniei sale, a fost marto-
rul ocupării Samariei de către asirieni, moment de final al apostaziei regatului de
nord. Opt ani mai târziu, Sanherib a asediat Ierusalimul. Dar, în mod miraculos,
Dumnezeu e eliberat capitala.
Ezechia a curățit Templul din Ierusalim și a reintrodus închinarea adevărată, a
restabilit slujba preoților și leviților. A sărbătorit Paștele împreună cu tot poporul.
În timpul guvernării sale, a făcut lucrări publice care au dotat Ierusalimul cu apă
potabilă, spre marea bucurie a locuitorilor. A avut privilegiul să poată conta pe slu-
jirea profetică a lui Isaia. Ca și cum toate acestea nu erau de ajuns, atunci când s-a
îmbolnăvit de o boală incurabilă și a înălțat rugăciuni fierbinți către Dumnezeu, a
fost vindecat și i-a mai fost dat să trăiască încă cincisprezece ani de viață.
Vestea vindecării sale a ajuns la urechile altor popoare. Regele Babilonului a tri-
mis o delegație la Ierusalim pentru a-l felicita și a-i transmite scrisori și daruri. După
această vizită, Isaia l-a întrebat pe rege: „Ce au văzut în casa ta?” Minunile harului
lui Dumnezeu presupun un element exterior (material) și un element interior (spi-
ritual). Elementul exterior este reprezentat de binecuvântările materiale primite, de
realizările obținute, de schimbările produse prin harul divin. Elementul interior este
harul în sine, natura lui, originea lui divină, puterea lui transformatoare.
Cu toții avem multe de povestit despre felul în care a lucrat harul lui Dumnezeu
în viața noastră. Dar adesea ne limităm la a ne etala reușitele, fără a insista asupra
puterii, minunilor și măreției dragostei divine. Credința noastră înseamnă mai mult
decât metodele și mijloacele noastre de a o practica, experiențele cu Dumnezeu în-
seamnă mai mult decât cunoașterea și doctrina noastră, comuniunea noastră cu
Cel Atotputernic înseamnă mai mult decât faptele noastre bune. Ezechia s-a înșelat
atunci când le-a arătat babilonienilor doar comorile sale și, ani mai târziu, trupele lui
Nebucadnețar au golit Ierusalimul de aceste pretinse comori.
Ce vor vedea semenii noștri în noi astăzi? Să nu uităm că cel mai prețios avut este
credința și să o împărțim cu ceilalți.
143

Vineri, 15 mai
SUNAŢI DIN TRÂMBIŢĂ ÎN SION!

Sunaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare!
Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă! Aduceţi pe bătrâni, strângeţi copiii
Şi chiar pruncii de la ţâţă! [...] Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă
şi altar şi să zică: „Doamne, îndură-Te de poporul Tău!”
(Ioel 2:15,17)
D intre toți profeții care au chemat Israelul la pocăință, Ioel este cel care a adre-
sat cele mai vehemente apeluri. Folosind un limbaj care să atragă atenția, a
cerut poporului să se adune într-o întrunire sfântă, în sunetul trompetelor, și să
țină post, să plângă cu părere de rău pentru păcatele săvârșite, să se îmbrace în sac,
să își sfâșie inimile, să se întoarcă la Domnul, iar preoții să implore iertarea divină.
Care era scopul acestui apel înduioșător la reînnoirea consacrării?
Motivul era triplu: în primul rând, un val de lăcuste urmat de o secetă persistentă
au făcut ca orice rod al câmpului să dispară, orice mijloc de subzistență al poporului,
inclusiv vinul, uleiul și făina destinate ofrandelor și darurilor pentru templu. În al
doilea rând, lăcustele, asemenea cailor de război, și seceta, la fel ca focul care distru-
ge totul, erau un preludiu simbolic al apropiatei invazii caldeene. În al treilea rând,
aceste dezastre erau o preînchipuire a zilei Domnului: „Vai! ce zi! Da, ziua Domnului
este aproape, vine ca o pustiire de la Cel Atotputernic. [...] Dar mare este ziua Dom-
nului şi foarte înfricoşată. Cine o poate suferi?” (Ioel 1:15; 2:11). Oferind limbajului
său un sens escatologic, Ioel se referă la lăcuste ca la mesagerii divini ai dezastrelor
iminente. Ellen White spune că profetul Ioel descrie starea Terrei în timpul celei de
a patra plăgi, cea care precedă exact momentul revenirii lui Hristos (Evenimentele
ultimelor zile, p. 172).
Ioel nu arată cu degetul greșelile poporului și nu numește niște păcate, așa cum
au făcut alți profeți, deoarece scopul lui este de a motiva poporul să vină înaintea lui
Dumnezeu cu umilință și pocăință, fiecare după nevoile lui. În acest sens, mesajul lui
Ioel este unul universal, adresat poporului lui Dumnezeu din toate epocile istoriei și
cu atât mai mult celor ce trăiesc în apropiata venire a zilei Domnului! Ioel, profetul
Cincizecimii, al ploii timpurii și târzii, este un profet şi pentru poporul adventist.
Și nu există chemare fără făgăduință. Binecuvântările anunțate de Ioel ca răspuns
la redeșteptarea religioasă sunt trei la număr: prosperitate materială și spirituală, o
mare revărsare a Duhului Sfânt, îndreptățire și apărare a poporului lui Dumnezeu la
judecata popoarelor din valea lui Iosafat.
Să urmăm porunca profetului fără nicio clipă de întârziere: „Sunați din trâmbiță
în Sion!”

Sâmbătă, 16 mai
PARABOLA REGELUI ŞI A CERŞETORULUI

Daţi, şi vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată,
care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.
(Luca 6:38)
M ergeam cerşind din poartă-n poartă, pe drumul spre sat, când trăsura Ta
de aur apăru de departe, ca un vis fermecat, şi mă minunai de cel ce era
Rege al regilor! Nădejdile mele se înălţară şi socoteam că s-au sfârşit zilele rele!
Stăteam gata în aşteptarea milosteniilor şi bogăţiilor revărsate peste tot! Trăsura se
opri unde mă aţineam eu. Privirea Ta căzu asupra mea şi ai coborât cu un zâmbet.
Simţii că norocul vieţii mele venise în sfârşit! Atunci, deodată, ai întins mâna şi ai
zis: «Ce ai să-mi dai?» Ah, ce joc regesc! Să întinzi mâna spre cerşetor, ca să cerşeşti!
Eram confuz şi nedumerit; în sfârşit, din traista mea am scos încet un bob de grâu şi
ţi l-am dat. Dar, ce mare-mi fu mirarea, când, la sfârşitul zilei, deşertându-mi traista,
găsii un bob de aur în grămada celorlalte! Atunci am plâns amar şi-am cugetat: cum
n-avui inimă să-ţi fi dat tot ce-am avut!” (Rabindranath Tagore, Ofranda lirică – Gi-
tanjali, traducere de George Remete, Alba Iulia, 1995, p. 42).
Acest poem ilustrează una dintre învățăturile Predicii de pe Munte: Dumnezeu
ne invită să oferim, indiferent de resursele de care dispunem. În schimb, ne promi-
te că vom primi mari binecuvântări. Dumnezeu este marele dătător descoperit în
Scriptură: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui
Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
Acest exemplu de generozitate absolută ne fascinează și ne invită să dăruim, la rân-
dul nostru. Noul Testament conține mărturii exemplare de generozitate: ofranda
văduvei, vasul de parfum al Mariei-Magdalena din Betania, mormântul nou al lui
Iosif din Arimateea, proprietatea pe care Barnaba a donat-o apostolilor, macedone-
nii care au susținut misiunea lui Pavel în Efes etc.
Uneori suntem săraci pentru că am investit în lumea aceasta, acolo „unde le mă-
nâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii” (Matei 6:19), în loc să fi inves-
tit în cer. Uneori suntem săraci pentru că dăm doar din ceea ce ne prisosește și ținem
pentru noi cea mai mare parte a posesiunilor, de teamă să nu ducem lipsă. Textul
de astăzi declară că, dăruind mai mult, vom primi mai mult. Uneori suntem săraci
pentru că avem o credință la fel ca a cerșetorului din poemul lui Tagore, că bunurile
Împărăției lui Dumnezeu sunt doar de primit, nu și de oferit. Cât de neadevărat!
Experiența creștină este un schimb al credinței: ceea ce oferim noi, primim înapoi
de la Dumnezeu, preschimbat în aur. Fără să nutrim speranța că vom primi ceva,
orice, să luăm astăzi hotărârea de a dărui dezinteresat.

Duminică, 17 mai
UN MEŞTEŞUGAR ISCUSIT
Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător
care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.
(2 Timotei 2:15)
P e când lucram ca profesor la seminarul adventist din Valencia, am preluat bi-

serica spaniolă din Castellón. Într-o dimineață, din dorința de a avea relații
instituționale bune cu reprezentanții altor confesiuni, am vrut să îl vizitez pe
episcopul de Castellón, în calitatea mea de nou pastor al comunității adventiste a
orașului. Episcopul nu era la palatul episcopal, întrucât sediul episcopiei nu este
în Castellón, capitala provinciei, ci la Segorbe, un oraș mult mai mic din interiorul
provinciei Castellón. Așa că m-a primit vicarul său, un preot bătrân, cu o ținută de
modă veche, cu sutană, calotă și tonsură.
În biroul vicariatului, contrastul dintre noi era țipător: eu, un tânăr de treizeci de
ani, fără multă experiență, fără veșminte clericale și fără guler preoțesc, purtând un
costum de stradă, păstoream o comunitate mică ce se aduna într-o casă închiriată,
aveam o Biblie în servietă și nu vorbeam latină. Vicarul trebuie să fi avut vreo 65
de ani, cu mai mult de patruzeci de ani de preoție la activ, protocanon al catedralei,
vicar al unei dioceze cu mii de suflete și sute de biserici. Era îmbrăcat într-o sutană
care îi cădea până la glezne. Pe birou avea o carte liturgică și vorbea latina, limba
slujbelor catolice. Însă ceva ne unea: amândoi reprezentam o vocație religioasă, o
slujire pe care o făceam cu dragoste și devotament. Imaginați-vă că ne-am înțeles
atât de bine încât am ajuns să discutăm lucruri din experiența personală. La un mo-
ment dat, în timpul întrevederii, bătrânul preot mi-a mărturisit: „În fiecare zi sărut
sutana.”
Pentru o clipă am rămas fără cuvinte, gândindu-mă la ceea ce auzisem. Ce măr-
turie! Acest slujitor al Domnului își iubea și își respecta vocația religioasă și era fe-
ricit. Pentru el, a fi preot, a purta ținuta tipică, cu tot cu tonsură, nu era motiv de
rușine, ci de onoare, de recunoaștere a privilegiului pentru care era recunoscător lui
Dumnezeu. Așa că săruta sutana în fiecare zi. Pavel îl sfătuiește pe Timotei, ucenicul
lui: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător
care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei
2:15). Când m-am despărțit de vicar, i-am spus mișcat: „Vocația și rugăciunea vor
continua să ne unească.”
Să fim buni slujitori ai cauzei Sale! Așa să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu și așa să
ne ajute!
146

Luni, 18 mai
VICTORIOŞI PENTRU A ÎNVINGE!

M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el avea un arc;
i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască.
(Apocalipsa 6:2)
C e simbolizează calul alb? Ce etapă a istoriei Bisericii Adventiste reprezin-

tă? Ce mesaj teologic ne aduce din istorie? Părinții bisericii și reformatorii
secolului al XVI-lea au văzut în calul alb cauza lui Hristos din primul secol al
creștinismului. Interpreții preteriști actuali îl recunosc ca pe un simbol al puterii
militare și îl identifică cu Imperiul Roman sau cu cei mai duri dintre dușmanii
lui, parții. Futuriștii afirmă că acest cal este un simbol al antihristului din tim-
pul sfârșitului. Unii autori catolici consideră că Îl reprezintă pe Hristos Însuși și
biserica Sa, mergând învingători prin istorie. Interpretarea istoricistă, pe care o
împărtășesc și adventiștii, a recuperat interpretarea originală și vede în el biruințele
creștinismului în perioada apostolică.
Exegeza corectă și verificarea istorică, posibilă datorită Scripturilor, confirmă
creștinismul apostolic drept o mișcare victorioasă de evanghelizare. Biblia nu aso-
ciază niciodată cuvântul „victorie” cu puterile răului. Răul, în limbaj biblic, este o
putere învinsă. Victoria se referă întotdeauna la biruințele adevărului, ale poporului
lui Dumnezeu, ale Evangheliei și harului divin. Culoarea alb, aplicată întotdeauna
realităților cerești, împreună cu mesajul profund al Apocalipsei coroborează această
interpretare.
„Acum biserica e luptătoare. Acum ne stă împotrivă o lume adâncită în întuneric
de miez de noapte și dedată aproape cu totul la idolatrie. Dar vine ziua când lupta va
fi terminată și victoria, câștigată. Voia lui Dumnezeu trebuie să se facă pe pământ,
așa cum se face în ceruri. Națiunile nu vor mai avea altă lege decât legea cerului. Toți
vor fi o familie fericită, unită și îmbrăcată cu veșmintele laudei și mulțumirii – haina
neprihănirii lui Hristos. Întreaga natură, în frumusețea ei desăvârșită, Îi va oferi lui
Dumnezeu un tribut continuu de laudă și de adorare” (Mărturii, vol. 8, pp. 45-46).
„Adevărul va triumfa” erau cuvintele murmurate de Jan Hus în timp ce trupul
îi era mistuit de flăcările rugului. Reformatorul ceh a avut dreptate: nici apostazia,
nici persecuția, nici lumea secularizată, nici vreun atac împotriva adevărului Evan-
gheliei, oricât de violent ar fi, nu îl va putea face să dispară. Biserica, fiii credincioși
ai lui Dumnezeu, mesajul pentru timpul nostru vor triumfa, vor birui. Iată mesajul
teologic adus din istorie de calul alb.
Oriunde mergem astăzi, să fluturăm cât mai sus stindardul dreptății.
147

Marți, 19 mai
SECRETELE BIRUINŢEI
Şi, în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni
şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos.
(Faptele apostolilor 5:42)
Î ntrebarea care se ridică acum este: a fost, cu adevărat, biserica apostolică o bi-
serică de biruitori? Și dacă a fost așa, care sunt secretele biruințelor ei? Istoria
creștinismului primar este marcată de mari victorii ale Evangheliei. Cartea Faptele
apostolilor amintește că „în ziua aceea [a Cincizecimii], la numărul ucenicilor
s-au adăugat aproape trei mii de suflete” (2:41). După ce au fost persecutați de Si-
nedriu, „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se
înmulţea mult în Ierusalim şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă” (6:7).
În Samaria, „când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăţiei lui
Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezaţi, atât bărbaţi, cât şi femei”
(8:12). În Antiohia, „un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Dom-
nul” (11:21). Pe parcursul primei călătorii misionare a lui Pavel, „o mare mulţime
de iudei şi de greci au crezut” (14:1).
Cronica Faptelor apostolilor ne descoperă ea însăși secretele biruințelor relatate:
1. Reiterează de șase ori prezența spiritului de unitate și de rugăciune care
însuflețea biserica apostolică: „Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet.
Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte.” (4:32)
2. Șapte referințe afirmă că predicarea lor era o mărturie, rezultat al faptului că
ucenicii trăiseră cu Hristos: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem
martori ai Lui.” (2:32)
3. Prezența reală a Duhului Sfânt este amintită de zece ori: „Toţi s-au umplut de
Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.” (4:31)
4. Ucenicii erau bărbați „plini de credinţă şi de Duhul Sfânt.” (6:5)
5. Erau bărbați și femei pentru care evanghelizarea era un stil de viață: „Şi, în fie-
care zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni şi să vestească Evanghelia
lui Isus Hristos.” (5:42)
6. Ultimul dintre secretele succesului acestei biserici ne este descoperit chiar
în textul descriptiv al versetului din Apocalipsa: victoria îi era asigurată pentru că
„pornise biruitoare și ca să biruiască.” (Apocalipsa 6:2)
Dacă biserica apostolică a fost un punct de referință pentru toate epocile de
creștinism militant, cu cât mai mult ar trebui să fie pentru noi, biserica rămășiței,
căci lucrarea lui Dumnezeu se va încheia cu același avânt care a însuflețit-o la înce-
put. Dacă credem lucrul acesta, să-l și trăim!
148

Miercuri, 20 mai
CE M-A ÎNVĂŢAT VIAŢA (1)

Ei aduc roade şi la bătrâneţe; sunt plini de suc şi verzi, ca să arate
că Domnul este drept, El, stânca mea, în care nu este nelegiuire.
(Psalmii 92:14-15)
A ș vrea să rezum într-un dublu decalog ce am învățat din proprie experiență,

selectând câteva criterii care m-au călăuzit de-a lungul vieții mele creștine și
pastorale. Să începem cu viața în domeniul spiritual:
1. Călăuzirea divină: „Domnul este bun şi drept, de aceea arată El păcătoşilor
calea.” (Psalmii 25:8)
2. Mântuirea, ca obiectiv al vieții: Conform lui Diego Jose de Cadiz, cunoașterea
adevărată rezidă în aceea că omul se desăvârșește prin har, pentru că, în cele din
urmă, cel mântuit capătă cunoaștere, pe când cel care nu e mântuit nu știe nimic.
3. Privirea ațintită la Isus: „Să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă îna-
inte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus.”
(Evrei 12:1-2)
4. Rămânerea în sânul familiei: „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi. [...] Cât despre
mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.” (Iosua 24:15)
5. Viziune pentru viitor: „Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, decât de a
uita calea pe care ne-a condus Domnul și învățătura Sa din istoria trecutului nostru.”
(Life Sketches, 196/l902, din Evenimentele ultimelor zile, p. 50)
6. Căutarea păcii interioare: „Ceea ce îți trebuie însă este pacea: iertarea, pacea și
iubirea cerului în suflet.” (Calea către Hristos, p. 35)
7. Îngrijirea trupului, care este un templu: „Trupul vostru este templul Duhului
Sfânt. [...] Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui
Dumnezeu.” (1 Corinteni 6:19-20)
8. Speranță îndelungată și rodnică: „Încă puţină, foarte puţină vreme” şi „Cel ce
vine va veni şi nu va zăbovi.” (Evrei 10:37)
9. Sfințirea, ca ideal de viață: „Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă, dar fac
un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte,
alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.”
(Filipeni 3:13-14)
10. Esențialul în viața omului: „Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor:
Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.”
(Eclesiastul 12:13)
Aceste reguli sunt și vor rămâne întotdeauna elemente fundamentale pentru a
învăța să trăim. Începând de astăzi, să le folosim!
149

Joi, 21 mai
CE M-A ÎNVĂŢAT VIAŢA (2)

Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.
(Proverbele 22:4)
A stăzi aș vrea să vă transmit ce am învățat de-a lungul existenței pentru a duce

la bun sfârșit tot ce presupune ea:
1. Să trăiești condus de idealuri nobile este de o importanță capitală. Nu există
forță la fel de puternică precum cea a unui ideal.
2. Este necesar să accepți compromisuri. O viață luată în serios cere să aibă un
contur. Nu este onorabil să trăiești mereu la răscruce de drumuri, fără să accepți un
compromis, fără să alegi un drum și să îl urmezi.
3. Nimic mai rău decât să mergi fără să știi încotro, să te obosești pe cărări lipsite
de sens, să trăiești fără o traiectorie.
4. Să înflorești acolo unde te-a plantat Dumnezeu, indiferent de condiții. Ca să
răzbați în viață trebuie să investești perseverență, responsabilitate, curaj, eroism în
misiunea pe care ți-a încredințat-o Dumnezeu. Înseamnă să înflorești acolo unde
te-a plantat Dumnezeu, chiar și pe stâncă de ar fi.
5. Educația și munca asiduă sunt secretul succesului. Genii apărute din senin nu
există. De cele mai multe ori, geniul este rezultatul unei munci îndelungate. Șansa
recompensează, în general, munca asiduă și tenace.
6. Lecțiile se învață din eșecuri. Viața ne rezervă dezamăgiri și momente urâte. Și
din ele putem învăța o lecție.
7. Să ai capacitatea de a înțelege oamenii. E imperios necesar ca viața să fie tra-
versată cu o atitudine generoasă de înțelegere a oamenilor. În aceasta constă armo-
nia unui suflet nobil, rezultatul întâlnirii a două virtuți creștine: umilința și mila.
8. Să nu alergi după bunuri materiale. Să ne amintim cuvintele lui Hristos: „Viaţa
cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.” (Luca 12:15)
9. Să ai eroismul perseverenței. Eroul pe care fiecare îl poartă în sine preferă ero-
ismul de moment. Întotdeauna e mult mai ușor să îți dai viața într-o clipă decât să
trăiești dăruindu-te clipă de clipă.
10. Să știi să te retragi la timp. Înainte să dispară, soarele se ascunde. Așa înflăcă-
rează norii apusului. Fie ca retragerea să vă fie luminoasă!
Succesul real nu este al celor aroganți, înțelepciunea mântuitoare nu este a celor
vicleni, puterea eliberatoare nu este a celor puternici, bogățiile care dăinuie nu sunt
ale celor bogați. Sunt ale acelora care, prin credință și ascultare de Dumnezeu, luptă și
lucrează respectându-și semenii și având întotdeauna în vedere sensul transcendent
a ceea ce întreprind. Să ne trăim viața de zi cu zi având această convingere în inimă.
150

Vineri, 22 mai
SĂ TE CUNOŞTI PE TINE ÎNSUŢI

Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă.
Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi.
(2 Corinteni 13:5)
P avel și-a însușit cultura greco-latină, care transpare din diversele pasaje ale
epistolelor sale și din discursul său din Areopagul din Atena, în renumita școală
filosofică din Tars, orașul său natal. În acest fel, Dumnezeu l-a pregătit să devină,
după convertire, mijlocul prin care Evanghelia avea să ajungă în vasta lume greacă
și latină a Imperiului Roman: „Nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă
am prigonit biserica lui Dumnezeu. Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi ha-
rul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic, ba încă am lucrat mai mult decât toţi, totuşi
nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (1 Corinteni 15:9-10).
În pasajul important care ne este propus spre meditație astăzi, Pavel folosește trei
verbe sinonime (a se examina, a se încerca, a se cunoaște pe sine însuși), cu referire
la autoanaliză, la introspecție, având ca punct de referință pe Hristos Însuși. Dintre
aceste trei verbe, ultimul evocă celebrul aforism socratic „cunoaște-te pe tine însuți”.
Când preda, Socrate punea întrebările recurgând la ceea ce numim ironia socratică,
procedeu ce constă în a-l determina pe interlocutor să descopere ceea ce se presupu-
ne că nu știe, ca să poată înainta astfel pe drumul adevărului. Socrate spunea: „Știu
doar că nu știu nimic.” Principiul înțelepciunii adevărate constă în admiterea pro-
priei ignoranțe, dar și în a medita la sine cu scopul autocunoașterii. Socrate invita la
căutarea în sine a sursei adevărului.
Apostolul Pavel ține cont de acest principiu, dar îl completează și îl perfecționează
prin principiul creștin al convertirii, al morții sinelui: „În fiecare zi, eu sunt în pri-
mejdie de moarte” (1 Corinteni 15:31). „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o
făptură nouă” (2 Corinteni 5:17). Și adaugă că examenul conștiinței nu este o simplă
evaluare subiectivă, că nu stabilim noi înșine normele după care ne judecăm și nici
criteriile adevărului. Conștiința personală nu este de ajuns, nu este întotdeauna fi-
abilă. Criteriul, modelul, exemplul de urmat este Hristos: „Noi toţi privim cu faţa
descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip
al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).
Să îi cerem lui Dumnezeu înțelepciunea de a putea să Îl urmăm, conștienți de
slăbiciunile noastre și de prezența Sa alături de noi.

Sâmbătă, 23 mai
MITUL PEŞTERII
Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci,
vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin,
aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.
(1 Corinteni 13:12)
D r. Norbert Hugedé era profesor de greacă și de exegeza Noului Testament la

Seminarul Adventist Collonges, din Franța. În lucrarea sa de doctorat, inti-
tulată „Parabola oglinzii în scrierile lui Pavel”, el stabilește coincidența pur forma-
lă dintre parabola oglinzii, prezentă în 1 Corinteni 13:12, și mitul peșterii, unul
dintre dialogurile din Republica lui Platon. Pavel compară dragostea cu o enigmă
reflectată într-o oglindă, îi afirmă superioritatea comparativ cu orice alt dar al
Duhului Sfânt, discută despre continuitatea ei în veșnicie, despre creșterea și îm-
plinirea ei atunci când vom înceta să cunoaștem parțial, când cunoașterea noastră
nu va mai fi lacunară, când va veni ceea ce este perfect și Îl vom putea vedea (pe
Dumnezeu) față în față.
În mitul pe care l-am amintit, Platon afirmă că omul se află în lanțuri, într-o
peșteră, fără altă lumină în afară de cea care poate pătrunde, parțial, prin intrarea
în peșteră. Peretele grotei profilează umbrele unor cărăuși care duc în spate greutăți,
realitățile materiale, tangibile și vizibile ale acestei lumi. Omul care trăiește în in-
teriorul peșterii nu poate cunoaște lumea care îl înconjoară, a altora, a lui însuși și
chiar a lui Dumnezeu, decât limitat, parțial, imperfect, enigmatic. Pentru a avea o
înțelegere clară și o deplină cunoaștere a realității trebuie să iasă din cavernă și să se
întâlnească față în față cu lumea ideilor. Și poate ajunge acolo doar prin intermediul
înțelepciunii. Ignoranța este Răul, iar înțelepciunea este Binele, afirmă Platon.
Bineînțeles, Pavel nu ratifică teoria mântuitoare a lui Platon, cunoscută, fără în-
doială, de interlocutorii săi. Dar recurge, poate, ca mijloc de punere în context, la
o ilustrație. Omul, a cărui condiție este privată de Hristos și de revelație, are, aici
și acum, o percepție limitată, așadar defectuoasă, despre bine și rău. Nu se poate
baza nici pe simțurile sale și nici pe capacitatea sa limitată, umbrită de păcat, de a
înțelege lucrurile. Are nevoie ca Duhul Sfânt să îi lumineze viața, înțelegerea, să rupă
lanțurile captivității și să îl scoată la lumină, ca să vadă: „Căci Dumnezeu, care a zis:
«Să lumineze lumina din întuneric», ne-a luminat inimile, ca să facem să străluceas-
că lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4:6).
Și astfel, într-o zi, Își va putea termina planul divin, așa încât să Îl putem vedea față
în față.
Să lăsăm ca lumina divină să strălucească astăzi în viața noastră.

Duminică, 24 mai
AM UN VIS…
Când a adus Domnul înapoi pe prinşii de război ai Sionului, parcă visam.
Atunci gura ne era plină de strigăte de bucurie şi limba, de cântări de veselie.
Atunci se spunea printre neamuri: „Domnul a făcut mari lucruri pentru ei!”
(Psalmii 126:1-2)
P e 28 august 1963, la o sută de ani de la proclamarea abolirii sclaviei de către ilus-

trul președinte Abraham Lincoln și de la emanciparea negrilor din Statele Unite
ale Americii, pastorul baptist Martin Luther King, lider afro-american al rezistenței
pacifiste (a militat împotriva războiului din Vietnam), a rostit celebrul discurs
I Have a Dream (Am un vis) la Washington D.C., considerat drept unul dintre cele
mai elocvente și mai bune discursuri rostite vreodată. Referindu-se la discursul de
proclamare a emancipării negrilor, rostit de Lincoln la Gettysburg, a afirmat, cu
tremur în glas, că sosise timpul ca zorii bucuriei să pună capăt unei lungi nopți
de captivitate. Însă, o sută de ani mai târziu, devenise clar că poporul american
nu și-a ținut promisiunile față de afro-americani. Așa că Martin Luther King a
afirmat, de această dată cu vehemență: „Nu ne putem declara satisfăcuţi atâta vre-
me cât copiii noştri vor fi privaţi de libertate şi demnitate prin semne pe care stă
scris: «Doar pentru albi».” Și, citând Amos 5:24: „Nu, nu suntem mulțumiți și nu
ne vom declara satisfăcuți până când dreptatea nu va curge ca o apă curgătoare şi
neprihănirea, ca un pârâu care nu seacă niciodată.”
Cel mai emoționat moment al discursului este pasajul în care Martin Luther King
descrie, într-o notă nostalgică, dar plină de speranță, visul unei țări în care nu vor mai
exista prejudecăți rasiale: „Am un vis, şi anume că într-o bună zi, pe dealurile roşii
din Georgia, fiii foştilor sclavi şi fiii foştilor proprietari de sclavi vor putea să se aşeze
împreună la masa fraternităţii. [...] Am un vis că într-o bună zi [...] băieţeii şi fetiţele de
culoare îşi vor da mâna cu băieţeii şi fetiţele albe, ca fraţii şi surorile. Am un vis!” Și și-a
încheiat discursul printr-un cânt entuziast despre libertate: „Dacă vom lăsa să răsune
cântul libertăţii, dacă îl vom lăsa să răsune din fiecare aşezare şi din fiecare cătun, din
fiecare stat şi din fiecare oraş, atunci vom putea trăi mai repede ziua în care toţi copiii
lui Dumnezeu, albi şi negri, evrei şi necredincioşi, protestanţi şi catolici, îşi vor da mâi-
nile şi vor intona versurile vechiului negro spiritual: «În sfârşit, liberi! În sfârşit, liberi!
Doamne, Dumnezeule Atotputernic, suntem în sfârşit liberi!»”
Nu credeți că visul lui Martin Luther King și acest imn al libertății vor fi și ale
noastre atunci când va veni Hristos și va pune capăt, definitiv, sclaviei de care sufe-
rim în lumea aceasta? Să facem astfel încât acest vis să se concretizeze astăzi în viața
noastră și în viețile celor care ne înconjoară.
153

Luni, 25 mai
CREDINŢĂ FĂRĂ APARTENENŢĂ

Moise s-a aşezat la uşa taberei şi a zis: „Cine este pentru Domnul
să vină la mine!” Şi toţi copiii lui Levi s-au strâns la el.
(Exodul 32:26)
R evista Actualité des religions (Actualitatea religioasă) nr. 44 (2002), editată în

Franţa, conține un raport intitulat „L’Europe et les religions” (Europa și reli-
giile), care prezintă un studiu despre relațiile societății europene cu religia. Acest
studiu (European Values Survey) s-a realizat în trei etape: 1981, 1990 și 1999 și a
avut în vedere aceleași criterii. Rezultatele au revelat care a fost dezvoltarea reli-
gioasă a europenilor pe parcursul unei perioade de aproximativ douăzeci de ani.
S-a remarcat un recul semnificativ al creștinismului în societatea europeană, pier-
derea conceptului de autoritate religioasă, o creștere a ateismului din convingere,
creșterea credinței în rândul tinerilor și o posibilă tendință mai largă către ordine,
o creștere a fenomenului numit „sfântul sălbatic”, adică non-afilierea credincioșilor
la o religie, caracterizată de o religiozitate autonomă, de o criză a apartenenței spi-
rituale, de moda de a crede fără a aparține unei instituții religioase.
Lipsa angajamentului față de imperativele unei hotărâte profesiuni de credință
religioasă; pierderea identității, diluată într-o colectivitate generală uniformă, fără
ideologii; respingerea conceptului de biserică-instituție, cu funcțiile ei de conducere
și guvernare; dispariția conceptului de misiune în lume și de kérygma, mesajul care
trebuie proclamat; un umanism care face din individ centrul lui „a vrea, a trebui și a
face”, generator de autonomie, independență și subiectivism în raport cu credința în
Dumnezeu etc.; toate acestea adaptează multe aspecte seculare unui tip de religiozi-
tate caracteristică omului postmodern din vremea noastră.
La fel ca în timpul crizei vițelului de aur, noi, adevărații credincioși, trebuie să ne
distingem astăzi printr-o poziție fermă de partea lui Dumnezeu. Trebuie să știm care
este Dumnezeul nostru și să ne trăim credința, speranța și dragostea creștină fără
să bâjbâim, fără îndoieli, sincer, autentic, liber și solidar, cu simțul responsabilității
personale.
Nu este momentul astăzi să mai amânăm, având un sentiment spiritual vag, ge-
neral, fără obiect. Nu este nici momentul de a ascunde sau de a nega credința noas-
tră religioasă, ci de a striga, de a susține cu convingere cine suntem, ce credem și în
ce sperăm.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu… să ne luăm astăzi angajamentul de a-I
sluji din toată inima și de a propovădui Cuvântul Său peste tot pe unde vom merge.
154

Marți, 26 mai
AMENINŢAT CU MOARTEA
La ziuă, iudeii au uneltit şi s-au legat cu blestem că nu vor mânca,
nici nu vor bea până nu vor omorî pe Pavel. Cei ce făcuseră
legământul acesta erau mai mulţi de patruzeci.
(Faptele apostolilor 23:12-13)
Î ntr-o zi am vizitat Biserica Adventistă Badalona, din Barcelona, al cărei pastor

nu fusese încă hirotonit. Pregătise pentru botez o doamnă de 29 de ani și mă
invitase să o botez. Totul era gata pentru ceremonie când, deodată, a apărut soțul
ei, îngrozitor de supărat. Cu niciun chip nu era dispus să permită botezul soției
sale. Cu exasperare ne-a adus la cunoștință că nu acceptă. Dar ea a insistat hotă-
râtă: voia să fie botezată. Atât cât s-a putut, am încercat să vorbim cu soțul, să îl
calmăm, dar în zadar. Așa că le-am cerut să discute doar ei doi. În cele din urmă,
lucrurile s-au petrecut după cum urmează. I-am sugerat candidatei posibilitatea
de a realiza botezul cu o altă ocazie și în alt loc, dar ea a refuzat, susținând că deci-
zia îi aparținea ei personal, și nu soțului ei, și că cerea să fie botezată. Atunci soțul
și-a scos verigheta, a dat cu ea de pământ și s-a îndreptat către mine spunând:
„Vă garantez că veți plăti cu viața dacă o botezați pe soția mea!” Și a plecat. Toată
biserica se ruga stăruitor Domnului. Membrii erau speriați, dar botezul a avut loc.
La mai puțin de un an după aceea, am întâlnit acest cuplu în cadrul unei întâlniri
de activități laice. Soțul mi-a spus că venise să îmi ceară sfatul. Ce sfat? Mă ruga cu
tristețe să îi ajut să își salveze căsnicia. Am vorbit atunci ca doi prieteni, susținând
că eram, de această dată, consilierul lui, dar nu a acceptat recomandările mele. Vă-
zând atitudinea acestuia, m-am îndreptat către soția lui și i-am dat sfaturile potrivite
pentru comportamentul în căsătorie al unei femei adventiste care s-a căsătorit cu un
neadventist. M-am mai întâlnit cu acest cuplu de încă două ori, fără ca situația să se
fi îmbunătățit: soțul îi făcea soției viața imposibilă, o împiedica să meargă la biserică
și au sfârșit prin a divorța. El s-a recăsătorit. Cât despre soție, am vorbit cu ea chiar
înainte de a scrie aceste rânduri. Continuă să fie loială credinței sale și frecventează
și astăzi, patruzeci de ani mai târziu, biserica centrală din Barcelona. El a rămas vă-
duv și suferă de un cancer de prostată în fază terminală. Cât de trist!
Dumnezeu l-a protejat de mai multe ori pe Pavel de pericolele și amenințările cu
moartea și continuă să îi ocrotească pe toți cei care Îi slujesc, Îl ascultă cu credincioșie
și Îl iubesc.
155

Miercuri, 27 mai
AM FOST ACOLO!
În adevăr, v-am făcut cunoscute puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos
nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi
înşine, cu ochii noştri, mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste
şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea:
„Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” Şi noi înşine am auzit
acest glas venind din cer când eram cu El pe muntele cel sfânt.
(2 Petru 1:16-18)
U nul dintre marile secrete ale succesului apostolilor în evanghelizare a fost

faptul de a putea spune că au fost martorii a ceea ce predicau. În prima sa
epistolă, Ioan scrie: „Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să
aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos”
(1 Ioan 1:3). Iar în textul de astăzi, Petru ne confirmă că a fost acolo, pe muntele
sfânt, în momentul Schimbării la Față, alături de Învățătorul, și că a auzit vocea
Tatălui spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” Pe-
tru nu a putut să uite niciodată acest apogeu al slujirii Mântuitorului. Predicarea
sa se baza pe o experiență reală cu Isus Hristos, pe care Îl văzuse în toată slava.
De unde vine puterea mesajului biblic? Fără nicio îndoială, din puterea lui Dum-
nezeu. Ceea ce umple de entuziasm mesajele Bibliei este faptul că oamenii L-au vă-
zut personal pe Domnul și I-au auzit vocea adresându-se clar urechilor omenești.
Ce trist este să asculți un sol vorbind fără convingere despre sfânta Evanghelie a lui
Hristos! Fără să fie conștienți, „cei care au doar o cunoaștere teoretică a adevărului,
atingându-l doar cu vârful degetelor, care nu au așezat principiile adevărului vieții
în sanctuarul lăuntric al sufletului, ci l-au ținut în curtea de afară”, se găsesc pe un
teren periculos. Ei „nu vor vedea nimic sacru în istoria acestui popor care i-a făcut
ce sunt în prezent și i-a determinat să fie niște misionari hotărâți în lume. Adevărul
pentru acest timp este prețios, dar cei ale căror inimi nu au fost zdrobite, căzând pe
stânca Hristos Isus, nu vor vedea și nu vor înțelege ce este adevărul. Ei vor accepta
doar ce este în acord cu ideile lor și vor începe să pună o altă temelie decât cea care
a fost așezată. Ei își vor măguli vanitatea și prețuirea de sine crezând că sunt capabili
să înlăture stâlpii credinței noastre și să pună în locul lor niște stâlpi concepuți de ei”
(Schițe din viața mea, p. 373).
În această dimineață, avem privilegiul să privim slava lui Dumnezeu prin Cu-
vântul Său. Să îi dedicăm tot timpul de care avem nevoie, ca să creștem spiritual.
156

Joi, 28 mai
STRĂINI ŞI CHIRIAŞI
Înaintea Ta, noi suntem nişte străini şi locuitori, ca toţi părinţii noştri.
Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra şi fără nicio nădejde.
(1 Cronici 29:15)
N u e ușor să trăiești într-o țară străină. Imigranții sunt departe de familie.

Adesea nu vorbesc limba, nu au aceleași obiceiuri, nu le garantează nimeni
un serviciu stabil, se simt discriminați de unele legi. Și, pe deasupra, în unele din-
tre cazuri, nu au documente sau nu dispun decât de un simplu permis de ședere
temporară. Începând cu anii ’90, fenomenul imigrației a adus în Spania milioane
de persoane din Europa de Est, din America Latină, din Africa de Nord sau din
Africa Subsahariană, toate în căutarea unui mod de viață mai bun decât cel din
țara de origine.
Dumnezeu a făcut ca în legea mozaică să fie menționat modul în care poporul
Său trebuia să îi trateze pe străini. Nu trebuia să îi înșele sau să îi subjuge. Mai mult,
trebuiau să fie generoși față de ei și să le acorde același statut ca văduvei și orfanului.
Trebuiau să beneficieze de aceleași legi valabile pentru tot Israelul și să beneficieze
de privilegiile și îndatoririle legământului cu Dumnezeu. Biblia spune: „Să vă pur-
taţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu un băştinaş din mijlocul vostru; să-l
iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului. Eu sunt Domnul
Dumnezeul vostru” (Leviticul 19:34). Scripturile stau mărturie că evreii au fost și ei
străini într-o țară străină, așa că trebuiau să manifeste compasiune față de această
categorie a populației.
Este evident că toți credincioșii sunt străini și călători pe acest pământ. Nu fa-
cem altceva decât să trecem pe aici, având ca destinație patria cerească, adevăratul
nostru cămin. Vorbind despre eroii credinței, Biblia spune: „În credinţă au murit
toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de
bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în
felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe
aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o
patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să
Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evrei 11:13-16).
Să ne amintim, pe parcursul acestei zile, că lumea nu e casa noastră. Noi suntem
străini și călători aici, pentru că Isus ne-a pregătit o locuință în casa Tatălui Său.
157

Vineri, 29 mai
PERFECŢIUNE ABSOLUTĂ SAU RELATIVĂ?

Cui i s-a dat mult, i se va cere mult
şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.
(Luca 12:48)
Î n textul de mai sus, Isus ne învață legea proporțiilor: mult sau puțin, în funcție
de cât am primit. După cum arată Isus în parabola slujitorilor credincioși și
necredincioși, aceste învățături se aplică, de obicei, isprăvniciei creștine. Învățătorul
stabilește aici un principiu al relativității, care privește responsabilitatea personală
în materie de administrare a bunurilor primite de la Dumnezeu. Acest principiu
se poate aplica și valorilor spirituale, cum ar fi cea a idealului de perfecțiune. Să nu
uităm că principiul perfectibilității situează perfecțiunea umană pe o treaptă mai
înaltă decât cea la care omul a ajuns deja, dându-i, astfel, o valoare relativă.
Pavel afirmă, pe de o parte, că fără sfințire „nimeni nu va vedea pe Domnul”
(Evrei 12:14) și, pe de altă parte, că cei care primesc nașterea din nou și lucrarea
Duhului Sfânt de a genera în credinciosul convertit o stare de perfecțiune absolută
trebuie să fie neprihăniți, impecabili. Cu alte cuvinte, eradicarea definitivă a oricărui
stigmat al păcatului, înainte de a doua venire a lui Isus, postulează un fapt pe care
nicio probă observabilă nu îl poate dovedi în niciun fel. Omul convertit este liber de
subjugarea păcatului, abandonează obiceiul de a păcătui și, cu toate acestea, nu este
ireproșabil. Acest statut nu ne va fi conferit decât odată cu învierea și regenerarea
trupurilor, lucru care se va întâmpla la revenirea lui Hristos.
Biblia și Ellen White învață că perfecțiunea trebuie înțeleasă ca fiind relativă,
proporțional cu gradul de cunoaștere, de maturitate, de dezvoltare spirituală la care
am ajuns. Multe dintre aspectele vieții spirituale ale credinciosului sunt relative și
depind de un progres spiritual treptat, proporțional cu posibilitățile reale ale indi-
vidului și cu mijloacele pe care i le oferă Dumnezeu. Așa cum afirmă textul, unii
primesc mai mult, alții mai puțin. Și suntem responsabili pentru atât cât am primit.
Cu alte cuvinte, perfecțiunea este posibilă în dreptul fiecărei etape din dezvoltarea
noastră spirituală. Ellen White exprimă astfel această idee: „În fiecare etapă a dez-
voltării noastre, viața noastră spirituală poate fi desăvârșită, și totuși, dacă trebuie
împlinit planul pe care Dumnezeu îl are cu noi, atunci trebuie să aibă loc o continuă
creștere” (Parabolele Domnului Hristos, p. 38).
Să avem astăzi privirea ațintită la Isus și să ne parcurgem drumul împreună cu El,
perfecționându-ne la fiecare pas.

Sâmbătă, 30 mai
DESĂVÂRŞIŢI ÎN HRISTOS
Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi
în cine rămân Eu aduce mult rod, căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.
(Ioan 15:5)
C uvintele pe care le-a adresat Isus tânărului bogat au avut un impact puternic
asupra auditoriului: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde ce ai, dă la
săraci şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează-Mă” (Matei 19:21). Era
vorba de un tânăr cucernic, strict păzitor al legii, preocupat de mântuire, care
descoperise în Isus ceva mai mult decât un învățător, numindu-l „bun”, un tânăr
despre care se spune că „Isus S-a uitat ţintă la el și l-a iubit” (Marcu 10:21). Era un
tânăr promițător, un candidat special la ucenicie și, în plus, era foarte bogat. Un
singur lucru îi lipsea pentru a fi perfect: să se dezbare de iubirea pentru avere și să
aibă o dragoste veritabilă pentru Dumnezeu și pentru aproapele.
Isus vorbise despre idealul de sfințire având ca model sfințenia lui Dumnezeu.
Dar nu spusese și cum se poate atinge. Se poate deduce din mesajele Sale că sfințirea
vine din Cuvântul lui Dumnezeu, că are strânsă legătură cu păzirea poruncilor Sale,
că este lucrarea Duhului Sfânt în noi, pe scurt, că înseamnă o viață unită cu El. Dar
aici, Isus spune explicit că la sfințire se ajunge prin dragostea pentru Dumnezeu și
pentru aproapele.
Trebuie să recunoaștem că lucrarea lui Hristos în favoarea sfințirii noastre se
face pe două direcții convergente: ceea ce face pentru noi (neprihănirea atribuită) și
ceea ce face în noi (neprihănirea aplicată). Prima este neprihănirea lui Hristos care
ne acoperă pe fiecare, ne este atribuită. Dumnezeu ne consideră desăvârșiți prin El.
Cea de a doua lucrează prin viața Sa, care ne este făcută cunoscută și pe care o trăim
în noi, prin harul Său. Ellen White spune: „După cum mlădița își trage neîntrerupt
seva din vița-de-vie, tot astfel și noi trebuie să ne prindem de Isus și să primim de
la El, prin credință, tăria și desăvârșirea Lui de caracter” (Hristos, Lumina lumii,
p. 583).
Și, parafrazând cuvintele lui Isus adresate tânărului bogat: „Ca să fii desăvârșit,
un lucru îți lipsește: să iubești cum te-am iubit Eu și, dacă Mă urmezi, voi pune
această dragoste în inima ta.» Adevărata sfințire vine prin punerea în practică
a principiului iubirii. „Adevărata sfințire înseamnă iubire desăvârșită, ascultare
desăvârșită, o desăvârșită conformare față de voința lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor,
pp. 385, 389).
Să Îi cerem lui Isus să ne ajute să îi iubim pe semeni.

Duminică, 31 mai
PRIZONIERI AI SPERANŢEI
Întoarceţi-vă la cetăţuie, prinşi de război plini de nădejde!
O spun şi astăzi că îţi voi întoarce îndoit!
(Zaharia 9:12)
T ema speranței este cu adevărat inepuizabilă cât timp durerea pe care o sufe-
rim în această lume, lanțurile care ne leagă de neprevăzuturi tulburătoare și
de care nu ne putem elibera singuri sunt, la rândul lor, inepuizabile și inevitabile.
Înainte de apariția scrierilor filosofice, vechii greci inventaseră mitologia pentru a
explica realitățile pe care le trăim și din cauza cărora suferim pe pământ. Mitul lui
Prometeu, de exemplu, relatează că acest titan al Olimpului a furat focul de la zei și
l-a adus oamenilor. Drept pedeapsă, Zeus l-a condamnat să fie legat cu lanțuri de o
stâncă și un vultur să vină zi de zi și să îi mănânce ficatul. Pentru că Prometeu era
nemuritor, în timpul nopții, ficatul lui se regenera, așa că suferința provocată de
vultur s-ar fi repetat la nesfârșit. Într-o zi, lui Hercule, fiul lui Zeus, i s-a făcut milă
de el. A ucis vulturul și l-a eliberat din lanțuri pe Prometeu. Aceasta a fost eventu-
ala soluție intuită de antici pentru salvarea neamului omenesc: Hercule, eliberato-
rul, era speranța lor. Mai târziu, Aristotel scria: „Speranța este visul omului treaz.”
Această idee, deși formulată de un păgân, este de o asemănare fundamentală cu
cea a Sfintelor Scripturi. Tema speranței a fost dintotdeauna și continuă să fie marele
mesaj al revelației biblice, o soluție la suferințele omului, nu doar într-un viitor înde-
părtat al promisiunilor escatologice, ci și pe traseul cotidian al vieții noastre actuale.
Se poate spune că omului care crede în Isus Hristos i se deschide perspectiva vieții,
refugiului și ocrotirii de frică și de suferință.
În Bahamas, pe un promontoriu aflat în apropiere de Nassau, se află ruinele unei
mari fortărețe care apără intrarea în cetate de atacurile piraților. Sub focul tunurilor,
nicio corabie nu îndrăznea să se apropie. Și, când erau amenințați de vreo invazie,
locuitorii din Nassau își părăseau orașul pentru a se adăposti în fortăreață. În oraș
erau liberi. În fortăreață erau prizonieri, dar prizonieri ai speranței. Dacă ar fi pără-
sit-o în timpul unui asediu, și-ar fi riscat viața.
Despre această speranță vorbește și textul de astăzi. În fortăreața speranței în care
suntem captivi, stăm în mâinile unui Dumnezeu atotputernic, la adăpostul aripilor
Sale și sub ocrotirea Lui, trăind bucuria speranței în viață veșnică.
160

IUNIE
„Da, fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele
și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele.”
(Psalmii 23:6)

Luni, 1 iunie
LUMINĂ ŞI ÎNTUNERIC
Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează
pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”
(Ioan 8:12)
Î nainte de săptămâna creațiunii, Terra era un astru stins, scufundat în întuneric.

Dumnezeu a creat lumina în ziua întâi. Apoi, în ziua a patra, a rânduit planeta în
ciclurile sistemului solar, iar lumina soarelui s-a răspândit pe întinderea globului
pământesc: noapte și zi, întuneric și lumină, la fiecare douăzeci și patru de ore.
Imaginea antitetică lumină-întuneric a devenit unul dintre cele mai emblematice
simboluri ale Bibliei: lumina corespunde binelui, harului divin, mântuirii, vieții;
întunericul corespunde răului, păcatului, damnării, morții.
Într-o dimineață, lumea noastră s-a trezit strălucind de lumină, dar s-a umplut
de întuneric înainte de căderea nopții. Ca într-o mare eclipsă, lumina a dispărut în
plină zi și întunericul a cuprins viața acestei planete: animalele au devenit sălbatice,
ființele omenești au devenit umbre sinistre care bâjbâie în căutarea luminii, câmpu-
rile de grâu s-au umplut de neghină, mările și-au croit abisuri adânci și misterioase,
munții au devenit abrupți și râurile umflate s-au revărsat peste maluri, ducând cu
ele totul la vale.
Întunericul a cuprins ochii oamenilor, care au devenit triști și temători. Inima
le-a fost umbrită și a devenit dură ca piatra. Întunericul a cuprins și inteligența lor,
împiedicându-i să gândească înțelept. Conștiința le-a devenit tulbure și au transfor-
mat adevărul lui Dumnezeu în minciună. Minunatul cămin creat de Tatăl ceresc s-a
transformat într-o cavernă întunecată. Omul a devenit prizonierul ei, având parte
de fundul abisului. Boala, violența, înșelăciunea, frica, invidia, viciul, perversiunea,
omuciderea s-au instalat până acolo încât au devenit parte din cotidian.
În mijlocul acestui trist întuneric a apărut lumina: „Căci Dumnezeu, care a zis:
«Să lumineze lumina din întuneric», ne-a luminat inimile, ca să facem să străluceas-
că lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4:6).
Isus, Lumina, a coborât în peșteră ca oricare alt prizonier al ei și a luminat-o. El a fost
„Lumina lumii”, „Soarele dreptății”, „viața și lumina oamenilor”, „adevărata lumină
care luminează pe oricine”. Datorită Lui suntem astăzi „lumină în Domnul”, „copii
ai luminii”, „lumini în lume”.
Să luminăm astăzi viața altora. Să Îl reflectăm pe Isus.
162

Marți, 2 iunie
PROGRAMUL UNEI CAMPANII ELECTORALE

În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului şi a şezut jos. Toţi cei ce
se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună:
„Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.”
(Luca 4:20-21)
D upă patruzeci de ani de autocrație, am aflat ce înseamnă o campanie elec-

torală democratică. În noaptea din 23 spre 24 mai 1977 a început prima
campanie a tranziției politice spaniole, care trebuia să aleagă primii senatori și
deputați ai parlamentului spaniol (Cortes Generales). Temele partidelor politice,
mitingurile reprezentanților lor, propaganda televizată, panourile pline de afișe,
zidurile și spațiile libere, dezbaterile publice ale liderilor, promisiunile țâșnind din
toate părțile, totul era un real spectacol politic de echilibristică, demagogie, abi-
litate dialectică și persuasiune, pentru a obține votul cetățenilor. Se propuneau,
printre altele, în acea epocă, un plan de eliminare completă a șomajului, protejarea
mediului înconjurător, dreptul la o locuință demnă, deducerea cheltuielilor fami-
liale, dreptul la libera alegere a unui medic și a unui centru de sănătate, eliminarea
impozitării pensiilor, un viitor promițător. S-au format un parlament alcătuit din
reprezentanți ai poporului și un guvern care să gestioneze politicile publice. Și
apoi a urmat realitatea, cu dezamăgirile ei.
Dacă mi se permite comparația, neobișnuita situație a Spaniei de după război mă
duce cu gândul la o altă campanie electorală, declanșată de un Om la începutul lucrării
Sale în lume: Hristos. Când a venit în calitate de Mesia la concetățenii Săi din orașul
Nazaret, unde copilărise, le-a vestit ce avea să realizeze. Fără să recurgă la panouri
publicitare sau la graffiti, la materiale promoționale sau la dezbateri publice. A recurs
la Scripturi. Și-a prezentat programul mesianic de acolo, din textul profeției. Era vorba
de un plan de reabilitare a omului, valabil nu doar pentru poporul evreu, ci pentru
întreaga omenire. Un program inspirat de Duhul Sfânt, pentru împlinirea căruia era
nevoie de învestitura Sa. Un proiect care pretinde să aibă soluție la realitățile grave cu
care se confruntă omul: sărăcie, mizerie, doliu, nedreptate, boli ale spiritului, orbire
spirituală, lanțuri ale oprimării, privarea de libertate. Un plan spiritual care, deși are
implicații asupra vieții sociale și politice a oamenilor, nu urmărește interese materiale,
din moment ce acționează în interiorul omului, în inima lui. Singurul vot posibil ca
răspuns la acest program, care este încă în vigoare, este: „Da, cred.” Atunci, Hristos va
lua frâiele vieții noastre și nu ne va dezamăgi niciodată.
Versetul de azi ne garantează că Domnul Și-a și împlinit promisiunile. Să Îl ale-
gem astăzi la conducerea vieții noastre! Nu ne va dezamăgi niciodată!
163

Miercuri, 3 iunie
CÂND A VĂZUT GLOATELE

Când a văzut gloatele, I S-a făcut milă de ele, pentru că
erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor.
(Matei 9:36)
P e tot parcursul vieții Sale, Isus a cultivat relațiile cu oamenii. Dar în anul Său
de popularitate în Galileea, a fost urmat de mulțimi de oameni avide după
învățăturile și minunile pe care le realiza. Marcu spune despre această perioadă:
„Isus S-a dus cu ucenicii Săi la mare. După El a mers o mare mulţime de oameni
din Galileea şi o mare mulţime de oameni din Iudeea, din Ierusalim, din Idumeea,
de dincolo de Iordan şi dimprejurul Tirului şi Sidonului, când a auzit tot ce făcea,
a venit la El” (Marcu 3:7-8). Această perioadă s-a încheiat odată cu înmulțirea pâi-
nilor și a peștilor și cu predica solemnă despre pâinea vieții, rostită în sinagoga din
Capernaum, moment în care mulți dintre ucenici L-au părăsit: „Vorbirea aceasta
este prea de tot: cine poate s-o sufere? [...] Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui
s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El” (Ioan 6:60,66).
Expresia „când a văzut gloatele” apare adesea în relatările evangheliilor despre
anii de popularitate ai lui Isus. El nu a rămas nepăsător când a văzut situația con-
temporanilor Săi. Locuia printre ei, Se încarnase pentru a fi părtaș la slăbiciunile
lor și pentru a le alina durerile. Unele dintre texte menționează în mod explicit ce
sentiment stârnea în inima Mântuitorului vederea acestor oameni: „I S-a făcut milă
de gloată şi a vindecat pe cei bolnavi” (Matei 14:14). Vindecările Sale nu atingeau
doar trupurile, ci sufletele, prin predicare și învățături (Luca 9:11). Oamenii alergau
la El pentru a-L asculta și a primi sănătate (Luca 6:17).
Misiunea bisericii nu poate rămâne străină de situația reală a lumii. Trebuie să
fim atenți la ceilalți cu preocupare și compasiune, mai ales când sunt în suferință.
Trebuie să fim solidari și, în măsura în care este posibil, responsabili. Isus a venit în
lume din dragoste și compasiune față de omenire; din dragoste și compasiune față
de oamenii care L-au pironit pe o cruce. Iată de ce adevărata motivație a bisericii
misionare trebuie să fie dragostea și compasiunea: „Abia dacă se manifestă a zecea
parte din mila care ar trebui să existe față de cei nemântuiți. Este nevoie de așa de
mulți lucrători, și totuși cât de puțini simt împreună cu Dumnezeu suficient de mult
încât să facă orice ca să poată vedea sufletele câștigate pentru Hristos!” (Slujitorii
Evangheliei, p. 106).
Noi existăm pentru ca toți să știe că există în ceruri un Dumnezeu.
164

Joi, 4 iunie
PUTEREA ÎNVĂŢĂTURII
După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătu-
ra Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.
(Matei 7:28-29)
L ocuitorii din Nazaret au fost impresionați când L-au auzit pe Isus predicând în
sinagogă: „A venit în patria Sa şi a început să înveţe pe oameni în sinagogă; aşa
că cei ce-L auzeau se mirau şi ziceau: «De unde are El înţelepciunea şi minunile
acestea?»” (Matei 13:54). Era evident că-I admirau învățăturile. Apostolul Ioan
relatează care a fost reacția aprozilor trimiși de farisei să Îl aresteze pe Isus. Când
s-au întors fără El, au spus: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan
7:46). După tristul deznodământ al predicii despre pâinea vieții, la întrebarea lui
Isus adresată apostolilor, dacă și ei ar vrea să plece, Petru a răspuns: „Doamne, la
cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6:68). Ellen White prezintă
șapte secrete care confereau excelență și autoritate învățăturilor lui Isus:
1. Cunoștea și înțelegea sufletul omului: „El, care căuta să-i schimbe pe oameni,
trebuia ca El Însuși să-i înțeleagă.” (Educație, p. 62)
2. Trăia și punea în practică ceea ce-i învăța pe alții: „Ceea ce-i învăța pe alții, El
făcea. [...] Nu numai că propovăduia adevărul, dar El era adevărul.” (Educație, p. 62)
3. Denunța și reprima răul fără ocolișuri: „Hristos mustra cu credincioșie. [...]
Denunțase răul ca fiind vrăjmașul celor pe care căuta să-i binecuvânteze și să-i sal-
veze.” (Educație, p. 62)
4. Întrezărea posibilități infinite în fiecare ființă omenească: „I-a văzut pe oameni
așa cum ar putea să fie, transformați de harul Său.” (Educație, p. 63)
5. Primea viața de la Dumnezeu și o transmitea oamenilor: „Ca om, El a stăruit
cu rugăminți fierbinți la tronul lui Dumnezeu până când natura Sa umană era în-
cărcată cu un curent ceresc care lega omenescul de divin. Primind viață de la Dum-
nezeu, El oferea viață oamenilor.” (Educație, p. 64)
6. Se concentra asupra a ceea ce este fundamental: „Nu s-a ocupat de teorii
abstracte, ci de ceea ce era esențial pentru dezvoltarea caracterului.” (Educație, p. 64)
7. El a unit ceea ce este trecător cu ceea ce este veșnic: „Dumnezeu a pus lucrurile
acestei vieți la locul cuvenit, ca fiind secundare față de cele de interes veșnic; nu a
trecut însă cu vederea importanța acestora.” (Educație, p. 65)
Ellen White conchide: „În prezența unui astfel de Învățător, cu o asemenea oca-
zie de educație divină, ar fi o nebunie să căutăm o educație despărțiți de El. [...] Să
ne întoarcem de la Izvorul de apă vie și să săpăm puțuri crăpate, care nu țin apa?”
(Educație, p. 66)
Să acceptăm astăzi marile învățături ale lui Isus!
165

Vineri, 5 iunie
FERICIT
Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură,
ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.
(Romani 14:17)
M ulțimea venise din toate părțile Galileei și se adunase în jurul lui Isus. Uceni-
cii erau așezați aproape de El, pe versanții muntelui. Toți priveau la Isus ca și
cum se așteptau să spună ceva important. Și Isus a rostit cea mai importantă predi-
că din perioada cât a slujit public, enunțând principiile Împărăției lui Dumnezeu,
noul legământ, trăsăturile prin care se identifică slujitorii Împărăției Sale. S-a făcut
liniște și un cuvânt fascinant a fost rostit de Fiul lui Dumnezeu: „Fericiți.” Nu este
aceasta aspirația supremă a oricărei ființe omenești?
Luther spune că fericirile sunt o introducere frumoasă, sensibilă, plină de dra-
goste, la doctrina și predicarea lui Isus; că sunt metoda cea mai afectuoasă, cea mai
bună, de a atrage inimile prin intermediul făgăduințelor pline de har (după L. Bon-
net, Commentaire sur le Nouveau Testament, vol. 1, p. 93).
Acest cuvânt care deschide Predica de pe Munte conține un minunat mesaj al
făgăduinței, prevestirea mesianică și escatologică a binecuvântării, a fericirii sau a
unei stări de har care va birui orice situație neplăcută cu care ne vom confrunta în
această lume. Cei care sunt chemați să aparțină Împărăției lui Dumnezeu vor avea
privilegiul să fie fericiți în ciuda faptului că viața le rezervă circumstanțe angoasante.
Fericirile fac ca binele cuiva să depindă nu de circumstanțele exterioare, ci de starea
interioară, din moment ce Împărăția cerurilor este dreptate, pace și bucurie prin
Duhul Sfânt. În fericiri, Isus inversează valorile umane. Prin ele ne învață secretul
adevăratei fericiri și ne oferă, indirect, un minunat autoportret, căci El a fost toto-
dată sărac, lovit, blând, înfometat și însetat după dreptate, milos, cu inima curată,
creator, dătător al păcii veritabile și persecutat pe nedrept.
Fericirea autentică nu este așa de inaccesibilă pe cât ne imaginăm. Este un dar
pe care Dumnezeu ni-l oferă în fiecare zi, ca să ne putem bucura de el. Ce ne împie-
dică să fim fericiți dacă suntem îndreptățiți prin credință, dacă pacea și bucuria ne
inundă inimile născute din Duhul Sfânt? Ce ne mai trebuie în plus? Se pare, totuși, că
fericirea îndurerează mulți oameni, care trăiesc cu nemulțumirea pe buze. De aceea,
Isus nu i-a numit niciodată „fericiți” pe cei care se presupune că sunt încununați de
succes sau demni de onoare în această lume. Dimpotrivă, i-a considerat fericiți și
binecuvântați pe cei ce se bucură de o relație autentică cu Dumnezeu.
Astăzi, să cerem Domnului să ne ajute să luăm decizii bune, astfel încât să fim
fericiți.

Sâmbătă, 6 iunie
CEI SĂRACI ÎN DUH

Eu sunt sărac şi lipsit, dar Domnul Se gândeşte la mine.
Tu eşti ajutorul şi izbăvitorul meu: nu zăbovi, Dumnezeule!
(Psalmii 40:17)
C ine sunt cei săraci în duh? Cei care simt o nevoie profundă să depindă numai
de Dumnezeu. Este vorba despre o stare spirituală în care credinciosul nu
găsește în el însuși niciun merit pentru a obține mântuirea. Nu este vorba despre
oameni săraci în Duh Sfânt sau în inteligență. Nu le lipsesc nici valorile morale
și nici integritatea. Sunt cei „cu inima înfrântă şi [...] cu duhul zdrobit” (Psalmii
34:18). Iată de ce îi consideră Hristos fericiți.
În timpul lui Hristos, conducătorii religioși ai poporului Israel se considerau
bogați spiritual. Scena din parabola fariseului și a vameșului, relatată de Isus, ilus-
trează foarte bine atitudinea orgolioasă a celui care se consideră pe sine însuși un
model a ceea ce așteaptă Dumnezeu de la oameni. Un „bogat în duh” nu are nevoie
de pocăință, de iertare divină, de călăuzirea Scripturilor. Știe deja tot. Nu îi rămâne
de învățat mare lucru. Din contră, menirea lui este să îi critice pe alții și să lanseze
comentarii virulente la adresa credincioșilor care nu au ajuns la același „nivel înalt”
de creștere în credință ca el. Interesant de notat este faptul că cel care respinge în
mod vehement acest fel de atitudine este Dumnezeu, deoarece implică o evaluare
greșită a ceea ce înseamnă să fii creștin, o lipsă crasă de cunoaștere a milei divine,
precum și un dispreț profund față de cei care nu se conformează ideilor ei, în gân-
dire sau în faptă.
O astfel de atitudine este caracteristică bisericii din Laodiceea: „Sunt bogat, m-am
îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic.” Care este reala ei valoare spirituală stabilește
Însuși Isus: „Nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol” (Apocalipsa 3:17). De
unde fericirea de a fi „sărac în duh”. „Aceia care își dau seama că nu se pot mântui
cu niciun chip prin ei înșiși, sau că nu sunt în stare să facă niciun lucru bun prin ei
înșiși, sunt cei ce prețuiesc ajutorul pe care poate să-l dea Hristos. Ei sunt cei săraci
în duh, pe care Hristos îi numește fericiți” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 12).
Și tot lor li se adresează martorul credincios și adevărat.
Sunteți conștienți că avem profundă nevoie de iertarea divină? Că niciun merit
nu este suficient de valoros ca să ne mântuim prin el? Dacă este așa, ne așteaptă o
veste bună. Domnul ne dă ceea ce ne dorim cu atâta ardoare: îndreptățirea prin
credința în Isus Hristos.
Să Îl rugăm astăzi să ne ajute să trăim cu o nevoie constantă de a beneficia de
harul Său. Și vom descoperi fericirea.

Duminică, 7 iunie
FERICIŢI CEI CE PLÂNG

Isus, când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea,
S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat. [...] Isus plângea.
(Ioan 11:33,35)
F ericiți cei ce plâng? Cum pot fi fericiți cei ce au fost loviți de boală, eșec sau
doliu? Textul pare să conțină o contradicție, pentru că, în diverse ocazii, Isus
Însuși nu a avut cum să evite să verse lacrimi. A plâns când a văzut durerea Martei
și a Mariei după moartea fratelui lor, Lazăr. A plâns când Ierusalimul L-a respins
pe Mesia și și-a atras, astfel, câțiva ani mai târziu, în timpul împăratului Titus,
distrugerea (Luca 19:41-44).
Copiii lui Dumnezeu care plâng vor primi mângâiere aici, jos, și acum. După El-
len White, „dacă este primită în credință, încercarea ce pare așa de amară și greu de
suportat se va dovedi o binecuvântare. Lovitura nemiloasă care veștejește bucuriile
de pe pământ va fi mijlocul de a ne întoarce privirile spre ceruri. Cât de mulți sunt
aceia care nu L-ar fi cunoscut niciodată pe Isus dacă întristarea nu i-ar fi făcut să ca-
ute mângâiere în El!” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 14). Hristos l-a înviat pe
Lazăr și l-a redat surorilor sale care sufereau; suspinele din Ghetsimani și suferința
de pe cruce s-au transformat în slavă la înviere și în biruință asupra morții. Profetul
Isaia a spus despre Hristosul care trebuia să vină: „M-a trimis să vindec pe cei cu
inima zdrobită [...], să dau celor întristaţi din Sion [...] o cunună împărătească în loc
de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul
unui duh mâhnit” (Isaia 61:1,3). Și, într-un Sabat, în sinagoga din Nazaret, Isus le-a
spus concetățenilor Săi: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care
le-aţi auzit” (Luca 4:21).
Această fericire mai are o aplicație: să arate tristețea pocăinței, a părerii de rău,
celor ce plâng din pricina păcatelor lor, celor care cer iertarea divină. Acesta este
plânsul după voia lui Dumnezeu: „În adevăr, când întristarea este după voia lui
Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieş-
te niciodată, pe când întristarea lumii aduce moartea” (2 Corinteni 7:10). Cei care
primesc, prin pocăință, iertarea divină primesc consolare. E mai mult decât un act
juridic prin care ne eliberează de condamnare: „Nu este numai iertare de păcat, ci
smulgere din păcat. Este revărsarea iubirii răscumpărătoare care transformă inima”
(Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 85).
Dacă suntem conștienți de durerea profundă pe care păcatele noastre au cauzat-o
Tatălui ceresc, dacă recunoaștem că suntem responsabili pentru erorile grave pe care
le-am comis, atunci suntem pe drumul cel bun. Suntem aproape de Împărăția cerurilor.
168

Luni, 8 iunie
CEI BLÂNZI VOR MOŞTENI PĂMÂNTUL

Astfel dar ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă
plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare.
(Coloseni 3:12)
A ntonio era un bun prieten și frate din biserica centrală din Madrid. Tehnician
electromecanic, vizita multe cămine și avea de-a face cu tot felul de oameni,
nu întotdeauna amabili și curtenitori. Nu vorbea mult, dar era un fin observator
și un misionar fervent. Într-o zi, cu simplitatea care îl caracteriza, mi-a dat o lecție
importantă. Era vineri după-amiază. Antonio sosise înainte să înceapă întâlnirea
de rugăciune și ne-am întâlnit în holul bisericii. După ce ne-am salutat, mi-a spus:
„Carlos, ştii că îi cunoști mai bine pe oameni din reacțiile decât din faptele lor?
Reacțiile sunt spontane și dau pe față ceea ce suntem cu adevărat, în timp ce fap-
tele pot fi intenționate, premeditate sau înșelătoare.” Am rămas pe gânduri, i-am
zâmbit și mi-am spus: Cât e de adevărat ce spune Antonio!
Fericirea de astăzi vorbește despre cei blânzi (praeis), pe care anticii îi identifi-
cau cu cei care au un comportament exterior calm. Isus a ridicat acest termen la o
înnobilare pe care nu o avusese niciodată înainte. Spune despre Sine Însuși: „Luaţi
jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu ini-
ma” (Matei 11:29). Și despre Moise se spune că „era un om foarte blând, mai blând
decât orice om de pe faţa pământului” (Numeri 12:3) și asta în ciuda faptului că s-a
enervat la stânca Horebului. Această fericire, la fel ca celelalte, presupune o educare,
o schimbare a inimii. Toate sunt caracteristice omului nou, convertit, sfânt și iubit
de Domnul.
Blândețea care vine de la Dumnezeu este legată de negarea sinelui și de renunțarea
la orice sentiment de egoism și de orgoliu. Blândețea este rezultatul controlului asupra
reacțiilor spontane care izbucnesc dintr-un caracter urât. După cum spunea prietenul
meu, Antonio, blândeţea este rezultatul ținerii în frâu a furtunilor mâniei omenești
care se dezlănțuie odată cu exploziile caracterului și proastei dispoziții. Blândețea este
ceea ce controlează provocarea, insultele, afronturile, sarcasmul sau înjosirile. Despre
Hristos se spune: „Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri şi, când era chinuit,
nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător” (1 Petru 2:23). Blândețea este opusul
spiritului de ură și de răzbunare și, după cum arată Ellen White: „Prin umilință și
predare de sine, putem deveni moștenitori împreună cu El, atunci când «cei blânzi vor
moșteni pământul»” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 18).
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne ajute să ne controlăm reacțiile și să dăm
pe față marea Sa iubire.
169

Marți, 9 iunie
FOAME ŞI SETE DE DREPTATE

Credincioşia răsare din pământ, şi dreptatea priveşte de la înălţimea cerurilor.
(Psalmii 85:11)
N imeni nu poate trăi fără alimente. Foamea și setea sunt semnul unei dorințe
ardente, al unei nevoi imperioase a sufletului și a trupului. Dreptatea despre
care vorbește această fericire nu este dreptatea socială sau politică pe care atâția
indivizi o proclamă și pentru care alții se luptă, se revoltă și mor, ci este verdictul
suveran al lui Dumnezeu, care eliberează pe cei toți cei oprimați și îi salvează
de Diavol. Această dreptate divină, care înseamnă sfințenie, asemănare cu Dum-
nezeu, respectarea legii Sale, dragoste, este gratuită, nu costă „argint și aur” și
face posibilă loialitatea credincioșilor recunoscători prin îndreptățirea oferită de
Dumnezeu. Hristos spune că această dreptate îi va mântui.
Ca să facă faţă pelerinajului prin această lume, fiecare copil al lui Dumnezeu,
fiecare credincios trebuie să aibă o alimentație fizică și spirituală corespunzătoare:
„După cum avem nevoie de hrană pentru susținerea puterii noastre corporale, tot
așa avem nevoie de Hristos, pâinea din ceruri, pentru a ne susține viața spirituală și
a ne da putere să facem faptele lui Dumnezeu. După cum corpul primește continuu
hrana care susține viața și vigoarea, tot așa și sufletul trebuie să comunice continuu
cu Hristos, supunându-se Lui și depinzând în totul de El” (Cugetări de pe Muntele
Fericirilor, p. 19). Experiența creștină nu constă în a bea până nu mai poți într-o zi de
sărbătoare, pentru ca a doua zi să nu îți mai amintești nimic. Dimpotrivă, constă în
a mânca, în fiecare dimineață, alimente hrănitoare, care să ne dea puterea necesară
pentru a trăi ziua respectivă cu o atitudine bună.
„Dacă ai un simțământ de lipsă în sufletul tău, dacă flămânzești și însetezi după
neprihănire, aceasta este o dovadă că Hristos a lucrat asupra inimii tale, ca să poată
fi căutat spre a face pentru tine, prin darul Duhului Sfânt, ceea ce tu singur nu ești
în stare să faci. Nu trebuie să căutăm să ne potolim setea la niște pârâiașe, pentru că
marele izvor este chiar deasupra noastră și din apele lui îmbelșugate putem să bem
în voie, numai dacă ne ridicăm puțin mai sus pe calea credinței” (Cugetări de pe
Muntele Fericirilor, p. 20).
Dacă dorim cu ardoare ca Dumnezeu să ne ierte și să facă curățenie în viața
noastră, dacă manifestăm o nevoie stringentă de a înțelege Scripturile și de a împlini
voia lui Dumnezeu, atunci nu suntem departe de Împărăția cerurilor. Multe lucruri
pot să ne lipsească, dar avem deja ceea ce este fundamental. Vom fi fericiți că am
urmat această cale și vom mărturisi astfel că există în ceruri un Dumnezeu.
170

Miercuri, 10 iunie
CEI MILOSTIVI VOR AVEA PARTE DE MILĂ

Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul Dumnezeu
este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate
şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni,
iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat
drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii
şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!”
(Exodul 34:6-7)
D eși unii interpreți pretind că Moise este subiectul verbului „a striga”, relatarea
spune doar ce a auzit Moise, nu și ce a văzut. Pentru că, de fapt, nu a văzut
nimic: „Când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi
cu mâna Mea până voi trece” (Exodul 33:22). Așadar, Cel care a strigat și a procla-
mat atributele divine, și mai ales milostivirea, nu a fost Moise, ci Domnul Însuși.
Termenul „milostiv” (misericors, în latină), este un cuvânt compus din miseror,
care înseamnă „a avea milă de” și din cor, care înseamnă „inimă”. Îl desemnează,
așadar, pe cel a cărui inimă compătimește, care e profund înclinat către milostivi-
re, milă, compasiune. Termenul grecesc praeis, folosit în această fericire, are același
sens. Dar inima omului este înșelătoare: „Inima este nespus de înşelătoare şi de dez-
nădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Milostivirea își găsește
esența doar în Dumnezeu. Așa că, de fiecare dată când cineva manifestă un spirit
de milostivire, nu este datorită unui impuls personal. Dumnezeu este sursa oricărei
îndurări și cei îndurători pot fi părtași la natura divină numai atunci când Duhul
Sfânt „a intervenit chirurgical” în inimă: „Le voi da o altă inimă şi voi pune un duh
nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră şi le voi da o inimă de carne” (Eze-
chiel 11:19).
Cel care se știe beneficiar al milei divine nu este milostiv, ci mai degrabă făcut,
determinat să fie milos. De aceea spune Hristos că cei milostivi vor avea parte de
milă. Cei milostivi sunt cei care manifestă compasiune față de săraci, față de cei care
suferă și față de cei oprimați. Nu este vorba aici numai de practicarea binefacerii, ci
este vorba de mult mai mult: de a practica iertarea, de a-i motiva pe cei descurajați
și de a se identifica cu durerea altuia. Ceea ce implică a nu pune întrebarea dacă cel
aflat în nevoie este demn de ajutor. Tot ce trebuie este să oferim ajutor și, dacă este
posibil, să îl scoatem din starea în care se află. Cuvinte și fapte de bunătate, priviri
de susținere și simpatie, manifestări de recunoștință, toate acestea și multe altele
alcătuiesc limbajul celor milostivi cu inima.
Astăzi, să Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să avem milă față de alții.
171

Joi, 11 iunie
CEI CU INIMA CURATĂ VOR VEDEA PE DUMNEZEU

Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui
cel Sfânt? Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul
la minciună şi nu jură ca să înşele. Acela va căpăta binecuvântarea Domnului,
starea după voia Lui, dată de Dumnezeul mântuirii lui.
(Psalmii 24:3-5)
E xistă o curioasă corespondență antagonică între cele opt fericiri rostite la în-
ceputul lucrării publice a lui Isus și cele opt „osândiri” rostite la adresa cărtu-
rarilor și a fariseilor. Prin fericiri, Hristos deschide drumul care duce în Împărăția
cerurilor. Osândirile arată că fariseii și cărturarii îi îndepărtau pe oameni de acest
drum (Matei 23:13,15). Fericirile înalță bunătatea și mila față de cei aflați în ne-
voie, pe când osândirile condamnă conducătorii poporului pentru felul în care se
purtau cu văduvele, pentru că uitaseră dreptatea, mila și credința (Matei 23:14,23).
Isus îi numește fericiți pe cei blânzi, pe cei care iubesc pacea și, din această cauză,
suferă persecuție; în osândiri, Isus îi numește pe cărturari și farisei persecutori și
asasini (Matei 23:34,35).
Fericirea celor cu inima curată își are și ea opusul în osândiri. Puritatea la care
se referă Isus nu corespunde idealului imposibil de atins al unei inimi fără de păcat,
pur și simplu fără înclinații lumești. Este vorba despre puritatea inimii sincere, fide-
le, care slujește lui Dumnezeu. Este inima omului care va urca în Locul Sfânt al lui
Dumnezeu: „Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul
la minciună şi nu jură ca să înşele. Acela va căpăta binecuvântarea Domnului, starea
după voia Lui, dată de Dumnezeul mântuirii lui” (Psalmii 24:4-5). Este tocmai opu-
sul falsității ipocrite a cărturarilor și fariseilor, care curăță exteriorul paharului și al
farfuriei, dar sunt plini de răpire și necumpătare pe dinăuntru (Matei 23:25).
Isus a declarat că cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu. Cum vor putea
să Îl vadă? La fel ca în cazul celorlalte fericiri, aceste binecuvântări se împlinesc deja
aici, jos, și își vor găsi plinătatea în veșnicie. Ellen White ne asigură că „numai când
suntem ascunși în Hristos putem să vedem iubirea lui Dumnezeu. [...] Prin credință,
noi Îl vedem aici și acum. În experiența vieții noastre de toate zilele, putem să vedem
bunătatea și milostivirea Sa în manifestarea purtării Sale de grijă. [...] Cei curați cu
inima trăiesc ca și cum s-ar afla chiar în prezența lui Dumnezeu, în timpul pe care El
li-l îngăduie în lumea aceasta și Îl vor vedea față în față în viața viitoare, nemuritoare,
așa cum Îl vedea și Adam când umbla și vorbea cu Dumnezeu în Eden” (Cugetări de
pe Muntele Fericirilor, pp. 24, 25).
Să Îi cerem Domnului azi să ne curățească inima. El poate să ne transforme viața.
172

Vineri, 12 iunie
CEI ÎMPĂCIUITORI VOR FI NUMIŢI

FII AI LUI DUMNEZEU
Căci cine iubeşte viaţa şi vrea să vadă zile bune să-şi înfrâneze
limba de la rău şi buzele de la cuvinte înşelătoare. Să se depărteze de rău
şi să facă binele, să caute pacea şi s-o urmărească.
(1 Petru 3:10-11)
P acea adevărată își găsește primul fundament în pacea cu Dumnezeu: împă-

carea, rod al lucrării lui Isus Hristos, și îndreptățirea acceptată prin credință
restaurează armonia noastră cu Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: „Deci, fiindcă
suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul
nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această
stare de har în care suntem şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Ro-
mani 5:1,2). Cea de-a doua condiție a păcii veritabile este pacea cu noi înșine. O
conștiință liberă de orice remușcare, un spirit liniștit, o mentalitate pozitivă sunt
semne ale păcii interioare. În cele din urmă, cea de-a treia condiție a păcii veri-
tabile este pacea cu aproapele nostru, cu familia, cu frații de credință, cu străinii
și inclusiv cu cei care se consideră dușmanii noștri. „Acela care este în pace cu
Dumnezeu și cu semenii Săi nu poate să fie nenorocit. Invidia nu se va afla în ini-
ma sa; bănuielile rele nu-și vor găsi loc acolo; ura nu poate să existe” (Cugetări de
pe Muntele Fericirilor, p. 25).
Cei împăciuitori construiesc pacea. Nu se limitează la a se bucura de ea ca de
un fruct personal al echilibrului lor mental, ci creează condițiile necesare ca și alții
să se bucure de pace. Sunt dedicați, caută pacea, o favorizează, apără și practică
înțelegerea. Cel ce construiește pacea este un activist tăcut, bun și binevoitor al dra-
pelului împăcării. Face parte din rezistența pacifistă împotriva violenței, la fel ca
Isus. Iată de ce este numit copil al lui Dumnezeu: „Inima care este în armonie cu
Dumnezeu este părtașă la pacea cerească și va împrăștia influența ei binecuvântată
în jur. [...] Acela care, prin cuvânt și faptă, îl va conduce pe altul să renunțe la păcat și
să-și predea inima lui Dumnezeu este un făcător de pace, un împăciuitor. [...] Spiri-
tul păcii este dovada legăturii lor cu cerul” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 25).
Textul lui Petru ne spune că secretul păcii constă în bucuria de a trăi și în curgerea
zilelor fericite.
Să fim și noi pacifiști, care descoperă lumii esența Evangheliei! Prin atitudinea
noastră, să arătăm ce echilibru și liniște vin din comuniunea cu Isus. Atunci, mulți
vor putea vedea că există în ceruri un Dumnezeu...

Sâmbătă, 13 iunie
FERICIŢI CEI CE SUNT PERSECUTAŢI

Fratele va da la moarte pe frate-său şi tatăl, pe copilul lui; copiii se vor scula
împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî. Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu,
dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.
(Marcu 13:12-13)
F aptul că, de-a lungul secolelor, copiii lui Dumnezeu au fost persecutați con-
stituie o dovadă în plus a marii lupte dintre Hristos și Satana. Deși pare para-
doxal, această situație se va agrava în zilele din urmă, ca unul dintre semnele ce
precedă sfârșitul. Cum să mai fie posibile persecuții într-o epocă a drepturilor și
libertăților omului? Fapt sigur este că nu toate țările lumii se bucură de aceste pri-
vilegii și că intoleranța religioasă este pe cale să ia forme foarte diferite, în funcție
de guvernul care se află la conducere. Din nefericire, mulți oameni continuă să
moară din cauza conflictelor religioase. Se consideră că există trei zone principale
unde înflorește intoleranța religioasă: în țările în care este bine înrădăcinat funda-
mentalismul islamic, în regiunile în care încă persistă regimuri totalitare cu tentă co-
munistă și în zonele marcate de naționalism etnic. Deși poate părea ciudat, creștinii
sunt grupul religios cel mai persecutat și discriminat din lume. 75% dintre atentatele
împotriva libertății religioase au ca țintă creștinii.
În cea de-a opta fericire, Hristos nu Se referă numai la cele zece mijloace de
tortură cruntă prin care îi persecutau romanii pe creștini, la martirii medievali sau
la metodele prin care Inchiziția îi obliga pe părinți să își denunțe copiii, pe frați să
își denunțe frații, pe soți să se denunțe între ei. Hristos îi consideră fericiți și pe cei
care vor trăi marea persecuție finală, care va preceda a doua Sa venire și instaurarea
Împărăției cerurilor. Persecuție, opoziție, privare de libertate, poate moarte? Da, este
posibil. Dar și fericire: sosirea momentului intrării în Împărăția cerului, brațele des-
chise ale Regelui, care ne așteaptă.
Există, totuși, un Dumnezeu în ceruri… când suferim din cauza intoleranței re-
ligioase și a persecuției, sub orice formă. În acele momente, El este alături de noi
pentru a ne aminti că nimic nu ne poate despărți de dragostea Sa: „Cine ne va des-
părţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau
foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? [...] Căci sunt bine
încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici
lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făp-
tură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus
Hristos, Domnul nostru” (Romani 8:35,38-39).
Să nu cedăm! El rămâne alături de noi.

Duminică, 14 iunie
PERSECUTAŢI ŞI FERICIŢI
Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni
şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!
Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri;
căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.
(Matei 5:11-12)
Î ntr-o zi, un grup de disidenți ai uneia dintre cele mai mari biserici din Uniunea
Adventistă Spaniolă și-a propus să îi discrediteze public și cu o neobișnuită os-
tilitate pe cei a căror credință o împărtășiseră. Au apărut la radio și la televiziu-
ne, au luat legătura cu o doamnă, deputată a unui partid politic, care a început o
campanie de cercetări și denunțuri a ceea ce ea considera a fi „secte periculoase”.
Disidenții i-au dat deputatei respective documente și publicații. Împinsă de ei și
protejată de imunitatea parlamentară, această doamnă a interpretat textele primi-
te într-o manieră voit deplasată, așa încât să denigreze Biserica Adventistă. Deși
unele dintre mijloacele de comunicare în masă o acuzau pe deputată de oportu-
nism și de lipsă de obiectivitate, timp de câțiva ani, ea a fost, în Spania, cea mai
acreditată voce în materie de secte.
Niciodată nu a acceptat numeroasele invitații pe care i le-am adresat de a vizita
administrația sau unele dintre bisericile noastre, de a ne consulta arhivele și de a
pune întrebări direct membrilor. Niciodată nu a acceptat să discutăm, pentru a cla-
rifica erorile pe care le publica. Dimpotrivă, săptămână de săptămână, invectivele
și falsele acuzații pe care le aducea se repetau în ziare, reviste și interviuri. Pentru
adventiștii spanioli a fost un adevărat coșmar. La alegerile din 1990, și-a pierdut,
în cele din urmă, scaunul de deputat, i s-a înlăturat imunitatea parlamentară și a
trebuit să răspundă în fața justiției pentru douăzeci și opt de plângeri de defăimare.
A acceptat atunci o dezbatere la radio cu mine, din care a reieșit foarte clar că fusese
victima unei lipse de informare, din cauză că nu ascultase pe altcineva în afară de
foști membri ai bisericii noastre. Și, de atunci, niciodată nu a mai vorbit împotriva
adventiștilor de ziua a șaptea.
Matei 5:11 descrie o persecuție subtilă, care nu atentează la integritatea fizică
sau la viața copiilor lui Dumnezeu, ci la onoarea, credibilitatea și reputația lor. Ei nu
sunt închiși în temnițe întunecoase de piatră, ci în închisori de hârtie, prizonieri în
lanțurile cuvintelor, imaginilor și coloanelor din ziare care, protejate de libertatea de
exprimare, aduc injurii, ultragiază și denigrează biserica. Atenție! Această persecuție
nu dovedește mai puțină cruzime decât altele și este cu mult mai lipsită de onoare.
Când suntem agresați pentru cauza lui Hristos, să ne amintim că răsplata va fi
mult mai mare.
175

Luni, 15 iunie
LUMINA LUMII
Voi sunteţi lumina lumii.
(Matei 5:14)
Î nainte de a se întoarce în țara lui, un misionar american a cumpărat un colier de

30 de dolari dintr-o mică piață din Hong Kong. Ajuns în Statele Unite, un bijuti-
er din San Francisco, văzând colierul, i-a oferit 500 de dolari. Misionarul nu a vrut
să i-l vândă. Trecând apoi prin New York cu o ocazie, a intrat la faimosul magazin
de bijuterii Tiffany și a întrebat la ce preț ar fi estimat colierul lui. A fost evaluat la
30 000 de dolari! Și casa l-a asigurat că este interesată să îl cumpere. Misionarul,
uimit, a acceptat să îl vândă, dar cu o condiție: să i se spună care era secretul valorii
colierului. Bijutierul i-a arătat două inițiale gravate pe fiecare dintre pietre: N.J.
Colierul era o piesă istorică. Era cadoul de nuntă al lui Napoleon Bonaparte pen-
tru soția lui, Josefina. La fel este cu cei cărora Isus le spune: „Voi sunteți... ” Purtăm
ascunse în noi inițialele Mântuitorului nostru, inițiale care arată că suntem ai Lui.
Numai marele „Eu sunt”, manifestat în tufișul arzător care nu se mistuia și în
Evanghelie, îi poate numi pe cei care îi aparțin: „Voi sunteți... ” Această expresie
apologetică apare pentru prima dată la Sinai, odată cu legământul: „Acum, dacă
veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate
popoarele, căci tot pământul este al Meu (Exodul 19:5). Formularea mai apare în
pasajele în care Dumnezeu Se delimitează de dumnezeii falși: „Voi sunteţi martorii
Mei – zice Domnul – voi şi Robul Meu pe care L-am ales” (Isaia 43:10). Apare și ime-
diat după fericiri: „Voi sunteţi sarea pământului [...], lumina lumii” (Matei 5:13,14).
Mai apare și când Isus stabilește legătura dintre El și ucenici: „Eu sunt Viţa, voi sun-
teţi mlădiţele” (Ioan 15:5); „Voi sunteţi prietenii Mei” (Ioan 15:14). Petru folosește
exprimarea pentru a desemna demnitatea și misiunea bisericii: „Voi însă sunteţi o
seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumne-
zeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui” (1 Petru 2:9). Și, în cele din urmă, în Apocalipsa,
expresia desemnează rămășița, își schimbă forma, dar își păstrează sensul: „Aici este
răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoca-
lipsa 14:12).
Caracterul apologetic al expresiei ne oferă, în ciuda faptului că suntem săraci și
goi, identitatea și demnitatea poporului lui Dumnezeu, ne angajează și ne responsa-
bilizează față de misiunea pe care am primit-o în lumea acesta.
Să descoperim inițialele lui Hristos în viața și în caracterul nostru!
176

Marți, 16 iunie
SAREA PĂMÂNTULUI
Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul,
prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună
la nimic, decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni.
(Matei 5:13)
S e povestește că Fritz Kreisler, celebrul violonist vienez decedat în 1962, a văzut

într-o zi un Stradivarius în vitrina unui magazin de instrumente muzicale din
Londra. A vrut să îl cumpere, dar prețul era teribil de mare. Așa că a cerut să îi fie
păstrat până când avea să strângă toți banii. Planul nu i-a reușit. După câteva zile,
vioara a fost cumpărată de un colecționar. Kreisler a aflat și, pentru că găsise un
cămătar dispus să finanțeze cumpărarea viorii, a solicitat o întâlnire cu milionarul
și i-a propus să îi cumpere instrumentul. Nici gând ca acesta să vândă cea mai
prețioasă bijuterie a colecției sale. Violonistul a insistat, dar nu l-a putut convinge.
Înainte de a-și lua la revedere, l-a rugat pe proprietar să îl lase să cânte o piesă mu-
zicală la minunatul instrument. Milionarul a acceptat. Kreisler a cântat magistral
la vioară. Și, pe când se pregătea să plece, colecționarul l-a oprit spunându-i: „Nu
plecați, vă dăruiesc acest Stradivarius. Nu pot să țin în vitrină un instrument care
produce o muzică atât de frumoasă. Să umpleți lumea întreagă cu aceste melodii!”
Dumnezeu nu ne-a făcut privilegiul de a fi sarea și lumina lumii pentru ca noi să
rămânem în vitrină.
Prezența sării nu trece neobservată. Unde e sare, e gust, e asociere și e conser-
vare (protecție). „Sarea trebuie să fie amestecată cu substanța căreia i se adaugă; ea
trebuie să pătrundă și să străbată, ca să conserve. Tot așa, prin legături personale și
tovărășie, se întâmplă ca oamenii să fie atinși de puterea mântuitoare a Evangheliei.
[...] Influența personală este o putere. Noi trebuie să ne apropiem mai mult de aceia
pe care vrem să îi ajutăm” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 31).
Isus avertizează că sarea își poate pierde gustul. Pentru a ilustra acest lucru, re-
curge la o expresie contemporană Lui, devenită dicton popular și care descrie un fe-
nomen care se întâmplă, de obicei, cu sarea de la Marea Moartă, care are impurități.
Dacă sarea își pierde gustul, nu mai e bună de nimic. Este aruncată afară și călcată
în picioare de oameni, tocmai de aceia cărora trebuia să le transmită gustul de viață
spre viață și pe care trebuia să îi protejeze de condamnarea veșnică.
Domnul nu ne-a chemat ca să trecem neobservați prin lume. Dimpotrivă. Vrea
să fim agenți ai schimbării, canale prin care să fie răspândită dragostea Sa care
schimbă vieți și să vestim oamenilor că există în ceruri un Dumnezeu.
177

Miercuri, 17 iunie
TOT AŞA SĂ STRĂLUCEASCĂ ŞI LUMINA VOASTRĂ

Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate
să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc,
ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze
şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune
şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.
(Matei 5:14-16)
P redica de pe Munte a fost rostită de Isus pe versantul unui deal care forma un
amfiteatru natural, ceea ce permitea mulțimii prezente să Îl audă. Ellen White
spune că cei ce Îl ascultau pe Isus puteau să vadă cu ochii lor, doar întorcând ca-
pul, că ceea ce spunea Mesia era real, din moment ce soarele răsărise nu de mult
și scălda casele în lumină.
„Voi sunteţi lumina lumii” este o propoziție surprinzătoare, deoarece Isus aplică
în dreptul ucenicilor ceva ce, în sens absolut, îi revine numai Lui: „Eu sunt Lumina
lumii” (Ioan 8:12). Așa că noi, ucenicii, nu putem reflecta altceva în afară de lumina
lui Hristos. Și pentru a putea face lucrul acesta, trebuie să trăim având o legătură
desăvârșită cu El. Apostolul Pavel le spune efesenilor: „Odinioară eraţi întuneric,
dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii” (Efeseni
5:8). Ellen White afirmă și ea: „Omenirea nu are în sine nicio lumină. Despărțiți de
Hristos, noi suntem ca o făclie neaprinsă. [...] Noi nu avem nicio singură rază de
strălucire pe care să o revărsăm în întunericul lumii. Dar când ne întoarcem spre
Soarele Neprihănirii, când venim în atingere cu Hristos, tot sufletul se luminează
de strălucirea feței Sale divine” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 33). Isus adu-
ce o lămurire pertinentă: aceste „fapte bune” nu trebuie să fie o laudă a meritelor
omenești, ci „să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri”.
Care sunt faptele bune la care Se referă Isus aici? Ellen White răspunde: „Încer-
cările suportate cu răbdare, binecuvântările primite cu recunoștință, ispitele biruite
cu bărbăție, umilința, bunătatea, mila și dragostea, date pe față în chip natural, sunt
luminile care strălucesc în caracter, în contrast cu întunericul inimii egoiste, în care
lumina vieții n-a luminat niciodată” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 37).
Astăzi avem privilegiul să fim calea spre lumină în viața altor persoane. Să Îl
acceptăm pe Domnul în viața noastră, astfel încât lumina Sa să strălucească prin
faptele și cuvintele noastre pe tot parcursul zilei.
178

Joi, 18 iunie
NU AM VENIT SĂ ANULEZ, CI SĂ ÎMPLINESC

Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric,
ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece
cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege
înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.
(Matei 5:17-18)
N ici doctrina, nici lucrarea lui Hristos nu aveau ca scop abrogarea legii lui
Dumnezeu, ci mai degrabă împlinirea ei. Cum trebuie înțelese aceste cuvinte
în contextul Predicii de pe Munte? La ce lege Se referă Isus? Ce înseamnă, în acest
caz, a împlini legea?
Isus începe spunând: „Să nu credeți că…” El spune acest lucru din cauză că, în
timpul Său, circula o anumită neînțelegere cu privire la Hristos și la lege, cum se
întâmplă și astăzi cu cei care cred că, odată cu sosirea Evangheliei, Cele Zece Porun-
ci nu mai sunt valabile. Verbul kataluein, tradus prin „a strica”, este foarte dur. Nu
desemnează o respingere teoretică a legii, ci o activitate care duce la dispariția, la dis-
trugerea ei, la eliberarea oamenilor de autoritatea ei și de ascultarea de ea. Dar des-
pre ce lege vorbește Isus? Pare că se referă la întregul Pentateuh, considerat lege de
iudaism, partea cu cea mai mare autoritate a Vechiului Testament. Toate poruncile
citate de Isus în versetele care urmează sunt precepte cu caracter moral: nu vei ucide,
nu vei comite adulter, nu îți vei lăsa soția, nu vei depune mărturie mincinoasă, nu te
vei răzbuna, după dictonul „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, îți vei iubi aproa-
pele etc. Fiecare dintre acestea corespund câte uneia dintre poruncile Decalogului.
Cât despre verbul „a împlini” (plerosai), se poate spune că este purtător al unui
sens multiplu și complementar. Înseamnă, în primul rând, a păstra, a păzi, a asculta.
Se poate traduce și prin a completa, a duce la deplina realizare. Mai înseamnă a-și
manifesta spiritualitatea, adică a nu se conforma formalismului literei, ci spiritului
legii. Verbul vrea să transmită și ideea de întruchipare, în primul rând în viața lui
Isus, care „a fost o reprezentare vie a caracterului Legii lui Dumnezeu” (Cugetări de
pe Muntele Fericirilor, p. 41), precum și în inimile celor convertiți la noul legământ:
„Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor” (Evrei 8:10).
Isus spune despre lege, astfel înțeleasă și înălțată, că „nu va trece o iotă sau o
frântură de slovă din ea înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile”. A proclamat, în
mod solemn, caracterul neschimbător al legii, valabilitatea și autoritatea ei până în
ultima clipă a existenței acestei lumi.
Să Îl lăsăm pe Isus să intre în viața noastră. Astfel, scopul existenței legii se va
împlini și în noi.
179

Vineri, 19 iunie
IUBIŢI PE VRĂJMAŞII VOŞTRI

Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.”
Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.
(Matei 5:43-44)
A ceste versete și cele care urmează alcătuiesc una dintre cele mai frumoase
părți ale Evangheliei. „Aţi auzit că s-a zis” se referă la Leviticul 19:18: „Să nu
te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul.” Această dragoste față de aproapele se limita la
copiii lui Israel și la străinii care locuiau printre ei (Deuteronomul 10:18-19). Tora
și Vechiul Testament nu conțin, niciuna dintre ele, precepte și recomandări cu
privire la iubirea dușmanilor, nici porunci de a-i urî sau detesta.
În Predica de pe Munte, Isus condamnă formalismul, adeziunea orbească a fa-
riseilor față de litera legii. Prin „aţi auzit că s-a zis celor din vechime…, dar Eu vă
spun...” (Matei 5: 21-22), Isus înlocuiește „aparatul de fotografiat al moralei farisei-
ce”, care captează doar exteriorul, cu „aparatul de radiografiat al Duhului Sfânt”, care
vede, descoperă și judecă interiorul, inima.
Legii talionului, „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” (Matei 5:38-42), care
fusese dată pentru a reglementa răzbunarea și a pune limite răului, Isus îi opune
principiul activ al nonviolenței, care constă în a deschide conștiința altuia, a lăsa
să pătrundă acolo o rază de lumină, a nu reacționa prin forță, ci prin Duhul (care
să învețe, să mustre, să îndrepte), iar în mod practic, constă în a întoarce și celălalt
obraz, a oferi și haina când ți s-a luat cămașa, a căra o povară de două ori mai mare
decât ai fost obligat să o faci.
În contextul eticii relațiilor interpersonale, Isus depășește de departe limitele im-
puse de morala rabinică, dar și pe cea creștină, prin învățătura iubirii dușmanilor
(Matei 5:43-45), învățătură ce ne îndeamnă să ținem cont de principiile sfinte care
ne ajută să fim umpluți de dragostea divină, și nu de sentimente trecătoare. Domnul
știe că nu putem fi credincioși autentici și, în același timp, să avem inimile pline de
ură, chiar dacă există motive care să o justifice. Independent de dorința lor de a se
schimba sau nu, când ne rugăm pentru dușmani, ura și ranchiuna dispar din inima
noastră. Și atunci primim pace.
Să ne rugăm astăzi pentru cei care ne-au rănit și ne-au provocat suferință. Să Îi
spunem lui Dumnezeu: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca 23:34).

OPUSUL RĂZBUNĂRII
Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oa-
menilor. Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.
Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu,
căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul.
(Romani 12:17-19)
A m cunoscut familia Deplano și povestea ei la Colegiul Adventist Collonges,

din Franța. Tatăl era profesor de desen la gimnaziul nostru. Originar din Al-
geria, cuplul avea un singur fiu. Acesta s-a căsătorit cu o tânără care a demonstrat
foarte curând că nu trăiește după principiile creștine pe care promisese, printr-un
botez de conveniență, să le respecte. Ducând o viață dezordonată, ea și-a pierdut
rapid interesul față de soțul ei, iar problemele cuplului s-au înmulțit. Între timp,
părinții observau, sufereau și se rugau. Și-au dat seama că nora îl înșală pe fiul lor,
dar au tăcut, nedorind să se amestece în treburile tinerilor. S-a născut un copil,
motiv de bucurie trecătoare. Și ce era mai rău urma să se întâmple. Într-o noapte,
tânărul Deplano a fost găsit mort, cu un glonte în cap și tribunalul a acuzat-o de
ucidere pe soția lui. Războiul de independență din Algeria a împiedicat executarea
pedepsei, pentru că toți francezii au fost obligați să se repatrieze, abandonându-și
proprietățile, slujba și preocupările. Familia Deplano, nora și copilul de trei ani
s-au mutat în Franța. Resemnați, fără să o mai tragă la răspundere, deși aveau un
act care atesta legalitatea acuzațiilor tribunalului algerian, părinții Deplano au su-
portat vizitele acestei femei, consolându-se cu afecțiunea nepoțelului, care locuia
cu ei. După un timp, mama lui, folosindu-se de dreptul de tutore, le-a luat copilul
cu ea, la Paris, unde au locuit în chirie.
Așa i-am cunoscut pe fratele și sora Deplano, triști, dar ancorați în credința în
mila divină, plini de compasiune, încercând să uite, fără a se lăsa biruiți de rău, ci
biruind răul prin bine, cum spune Pavel. În ciuda a tot ceea ce li se întâmplase, nu
au permis urii să le invadeze viața și mai aveau încă multă dragoste de oferit altora.
Lumea e plină de nedreptăți. Peste tot, atâtea relatări care arată josnicia inimii
omului. De fiecare dată când suntem tentați să ne răzbunăm, să ne amintim cât de
important este că există în ceruri un Dumnezeu care judecă lumea.
Astăzi, dacă suntem victime ale nedreptății, să ne amintim: „Răzbunarea este a
Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. Să ne încredem în El!

Duminică, 21 iunie
CRONICA UNEI MORŢI UITATE

Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi niciuna din ele nu cade pe pământ
fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi.
Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.
(Matei 10:29-31)
Î n zilele noastre, țările se clasifică în funcție de produsul intern brut (PIB), de

salariul mediu, de nivelul de educație al cetățenilor, de gradul de respectare a
drepturilor omului și de nivelul de siguranță al populației. După unele criterii,
Elveția figurează pe primul loc în clasamentul celor mai civilizate state. Docu-
mentarul Cronica unei morți uitate, de Pierre Morath, retransmis de televiziunea
elvețiană pe 16 ianuarie 2013, provoacă stupoare și rușine. Filmul povestește cum
un bărbat de 53 de ani, Michel Christen, a murit în ianuarie 2003, în apartamentul
său din cartierul Acacias, Geneva, iar cadavrul a rămas acolo până în mai 2005.
După cercetări care au durat mai mulți ani, producătorul documentarului a reluat
știrea și a pus degetul pe rana populației geneveze. Cum e posibil ca, timp de 28
de luni, moartea acestui cetățean, de profesie coșar, pompier voluntar, vecin al
locuitorilor aceluiași imobil, tată, prieten, să treacă neobservată? Pierre Morath
explică: „Povestea lui este o coborâre în infern. O rană îl împiedică să meargă la
lucru. Singur în garsoniera lui, se cufundă în beție, se ceartă cu familia, pe care o
pierde în cele din urmă, zace într-o mizerie psihică și socială.” Societatea opulentă
nu vrea să știe nimic despre acești morți uitați, probabil pentru că ei îi descoperă
mizeria umană care se ascunde în spatele dezvoltării și bunăstării. Dar realitatea
nu poate fi nici cosmetizată și nici trecută sub tăcere: în Elveția, poliția descoperă
lunar, în medie, patru morți uitați, iar în Franța s-a descoperit un cadavru uitat de
șaptesprezece ani într-o casă din Lille!
Putem să reflectăm la drama relațiilor dintre oamenii din ziua de azi. Dar Dum-
nezeu nu ne uită: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă
de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun
chip” (Isaia 49:15).
Textul de astăzi spune că nicio vrăbiuță „nu cade pe pământ fără voia Tatălui vos-
tru”, în ciuda faptului că e atât de insignifiantă. Credincioșilor, Dumnezeu le promite
același lucru: nu ne va uita niciun moment. Din locuința Sa din ceruri, veghează
asupra fiecărui pas pe care îl facem pentru a ne arăta care este cea mai bună cale de
urmat.
182

Luni, 22 iunie
DOAMNE, ÎNVAŢĂ-NE SĂ NE RUGĂM

Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii
Lui I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.”
(Luca 11:1)
V -ați întrebat cum Se ruga Isus? V-ar fi plăcut să Îl auziți rugându-se în taină,
într-una din diminețile pe care le petrecea singur cu Dumnezeu? Pe unele
dintre rugăciunile Sale le cunoaștem, dar evangheliștii le-au relatat în cuvinte
puține. Ucenicii, „după ce fuseseră plecați puțin timp departe de Domnul lor, la
întoarcere, L-au găsit în comuniune cu Dumnezeu. El a continuat să Se roage cu
glas tare, părând că nu observă prezența lor. Chipul Mântuitorului era luminat de
o strălucire cerească. Părea că Se află chiar în prezența Celui Nevăzut, iar în cuvin-
tele Sale era o putere vie, ca și când vorbea față în față cu Dumnezeu” (Rugăciunea,
p. 276). Când a terminat, profund impresionați, ucenicii au exclamat: „Doamne,
învaţă-ne să ne rugăm!” În Evanghelia după Luca, Rugăciunea Tatăl nostru s-a
născut ca răspuns la cererea lor.
Admirăm întreaga slujire a lui Hristos și ne întrebăm cum și unde găsea El pu-
terea incontestabilă care I-a susținut viața. Ellen White ne arată care era sursa Lui:
„Viața de pe pământ a Mântuitorului a fost o viață de comuniune cu natura și cu
Dumnezeu. Prin această comuniune, El ne-a descoperit secretul unei vieți pline de
putere” (Divina vindecare, p. 51).
De fiecare dată când trecea printr-o circumstanță dificilă, evangheliile ne spun că
Mântuitorul îngenunchea în rugăciune înaintea Tatălui. Pentru El, rugăciunea a fost
mai mult decât o practică religioasă pioasă, mai mult decât un convenționalism for-
mal al limbajului spiritual, mai mult decât un instrument de comunicare cu Dum-
nezeu. Rugăciunea este însăși esența religiei, nu un mijloc, ci un scop în sine, cheia
relației credinciosului cu Dumnezeu, respirația sufletului, sursa puterii spirituale.
Cât a fost pe pământ, Isus a considerat rugăciunea ca fiind indispensabilă vieții
Sale. Biblia spune că I se întâmpla să petreacă toată noaptea în rugăciune. Momen-
tele de comuniune cu Tatăl ceresc Îi dădeau o pace profundă. Dacă El, un exemplu
viu a ceea ce înseamnă a crede, a simțit o mare nevoie de a se ruga, cu cât mai mult
noi ar trebui să simțim nevoia de a ne apropia de Tatăl nostru ceresc! Adevărul este
că suntem conștienți de importanța rugăciunii în viața noastră, dar nu ne preocupă
suficient.
Să consacrăm astăzi timp pentru rugăciune și pentru a ne deschide inimile îna-
intea lui Dumnezeu ca înaintea unui Prieten. El Însuși ne va învăța să ne rugăm.
183

Marți, 23 iunie
ÎNVAŢĂ SĂ TE ROGI
Iată dar cum trebuie să vă rugaţi.
(Matei 6:9)
P e când nepoțeii mei erau mici, am încercat să îi învățăm să se roage lângă

pătuț, înainte de masă, înainte de culcare, când plecam de acasă. Ne rugam
dacă cineva din familie era bolnav sau în oricare altă situație în care aveam nevoie
de ajutorul și ocrotirea lui Dumnezeu și a îngerilor Săi. Copiii imitau gesturile și
repetau cuvintele bunicilor: își uneau mânuțele, se plecau pe genunchi, închideau
ochii și repetau cuvintele pe care le auzeau. La sfârșitul rugăciunii, rosteau un
„amin” sonor și un surâs încântător li se desena pe chipuri. Într-o zi, fără să aibă
nevoie de prezența noastră, acești copii se vor ruga lui Dumnezeu așa cum îi vor fi
învățat bunicii lor. La fel a vrut să procedeze Isus cu ucenicii Săi. În Matei, după ce
le-a dat câteva instrucțiuni despre atitudinea corectă în rugăciune, le-a spus: „Iată
dar cum trebuie să vă rugaţi.” Și ei au repetat cuvintele Rugăciunii Tatăl nostru
(Matei 6:9-13).
Tatăl nostru nu este o rugăciune care irupe din inimă. Nu ne aparține. Este o ru-
găciune revelată și cu caracter didactic, care vine chiar de la Dumnezeu, prin Hris-
tos. Dumnezeu pune El Însuși în gura noastră cuvintele pe care să I le adresăm. Co-
borâtă la noi din ceruri, urcă înapoi la Dumnezeu și, prin minunea Duhului Sfânt,
devine cea mai desăvârșită și intimă exprimare a realității noastre umane, a vieții
bisericii și a lumii pierdute, a tuturor ființelor căzute, tulburate și în nevoie, care ne
înconjoară.
Când rostim Tatăl nostru, buzele noastre rostesc Cuvântul minunat al lui Dum-
nezeu! Duhul Sfânt ne inspiră rugăciunea, ne transformă prin ea și ne face să trăim
în ea. Rugăciunea Tatăl nostru nu trebuie înțeleasă ca o rugăciune repetitivă și for-
mală, cu puterea de a schimba situația când suntem în momente dificile sau de a
ne împlini nevoile. Tatăl nostru este o rugăciune pedagogică, educativă, vie, tare și
puternică, este o cale și un model de viață schimbată, prin care realitatea noastră se
adaptează termenilor și aspirațiilor pe care le exprimăm când o rostim.
Dumnezeu, prin Isus Hristos, nu doar că ne învață această rugăciune. O rostește
împreună cu noi. A văzut întrupat sensul acestei rugăciuni. El, care S-a revelat drept
Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, este și rugăciunea întrupată. Dacă dăm crezare
făgăduințelor Lui, vom fi ca aceia care exprimă prin viața lor această rugăciune-mo-
del – Tatăl nostru – și dau astfel mărturie.
184

Miercuri, 24 iunie
CARTEA CEA MAI MICĂ DIN LUME

Grăuntele acesta [de muștar], în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele,
dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac,
aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui.
(Matei 13:32)
Î n primăvara lui 1977, cercul restrâns care organiza colocvii pentru regina Sofia
a Spaniei, din care făceam parte fiind unul dintre consilieri, a sugerat o excursie
la un loc din Sierra de Madrid, numit Izvorul Reginei. Regina a acceptat și, în
plină natură, fără protocol, așezați cu toții pe iarbă, am savurat un prânz delicios.
În acest călduros climat de prietenie și cu un adânc respect pentru suverană, i-am
oferit câteva amintiri în miniatură: o fișă de microfilm de 5x5 cm, conținând toată
Biblia în limba engleză, un facsimil în miniatură al unuia dintre manuscrisele de
la Marea Moartă, într-un mic recipient de la Qumran, pe care îl cumpărasem de la
Muzeul Cărții, din Ierusalim, și cartea cea mai mică din lume, care conține Tatăl
nostru în șapte limbi. Regina Sofia mi-a mulțumit pentru daruri, am făcut foto-
grafii și, seara, ne-am întors la Madrid.
Reproducerea în miniatură a Rugăciunii Tatăl nostru provenea din Muzeul Gu-
tenberg din Mainz, Germania. Măsura 3,5x3,5cm. Tipărirea și legarea fuseseră o
adevărată minune artizanală. Muzeul o oferea într-un etui ce conținea o lupă, așa
încât textul să fie perfect lizibil. Cartea cea mai mică din lume conține cea mai scurtă
rugăciune din lume, Tatăl nostru, asemenea grăuntelui de muștar folosit ca ilustrație
în învățăturile lui Isus. Rugăciunea-model din Evanghelia după Matei este formulată
în cinci versete scurte. Concisă fiind, evită capcana vorbăriei inutile și plictisitoare.
Este o rugăciune universală, cea mai cunoscută, cea mai rostită, cea mai completă.
Este rugăciunea-model, schema și planul oricărei alte rugăciuni din lume.
Rugăciunea este strigătul unei nevoi, adresat singurei Ființe care o poate împlini.
Angoasa păcatului, încredințată singurei Ființe care poate oferi iertare. Implorarea
neputinței, acceptarea stării umile, fervoarea pocăinței, credința în milă. În minu-
nata ei concizie, Rugăciunea Tatăl nostru oferă bogăție, plenitudine, continuitate și
simetrie a gândurilor, care o transformă, cum spunea Tertullian, într-un admirabil
rezumat al întregii Evanghelii, în rugăciunea prin excelență a tuturor creștinilor.
Să ne rugăm lui Dumnezeu în această dimineață, înainte de a pleca la treburile
zilnice. Să Îi amintim dragostea noastră profundă pentru El și nevoia imperioasă de
a ne fi companion.
185

Joi, 25 iunie
TATĂL NOSTRU CARE EŞTI ÎN CERURI

Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!
(1 Corinteni 1:3)
T ată” este apelativul pe care îl alege Dumnezeu pentru noi în această rugăciu-
ne. Dumnezeu Însuși ne-a revelat acest nume și ni l-a pus pe buze. Vrea să
ne adresăm Lui aşa cum i se adresează un copil tatălui său, cu același respect, cu
aceeași afecțiune, cu aceeași încredere. De ce a ales Dumnezeu un astfel de nume?
Pentru că vrea ca, în inima rugăciunii-model, la începutul tuturor rugăminților, să
apară minunea împăcării, ca o manifestare a harului Său. Dumnezeu vrea ca Tatăl
nostru să fie un răspuns la vestea bună a înfierii.
Să nu ne înșelăm: suntem pierduți și, în rătăcirea noastră, L-am pierdut pe Tatăl
nostru ceresc. Necredința, răzvrătirea și egoismul ne-au făcut orfani, fără tată, fără
Dumnezeu. E o minciună să pronunțăm acest nume și să ignorăm vestea bună a
împăcării. Mai mult decât atât, este o pretenție diabolică, fiindcă numai Isus este Fiul
de drept al lui Dumnezeu și numai El Îl poate numi Tată. Noi nu! Dar Isus ne-a îm-
păcat cu Dumnezeu la cruce, ne-a lăsat dreptul de fii, a făcut posibilă înfierea: „Căci
toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus” (Galateni 3:26). „Aţi
primit un duh de înfiere care ne face să strigăm: «Ava!», adică: «Tată!»” (Romani
8:15). Isus Hristos ne-a deschis ușa casei părintești, în care putem admira comorile
inimii lui Dumnezeu, deschise copiilor Săi.
Spunem „Tatăl nostru”, nu „Tatăl meu”, pentru că este o rugăciune de mijlocire,
în care venim înaintea Tatălui ca reprezentanți ai familiei omenești, ai lumii întregi
care are acces, prin noi, la tronul harului și la afecțiunea Tatălui nostru, al tuturor.
Continuăm rugăciunea prin „care ești în ceruri”, pentru a ne aminti că Tatăl nos-
tru este Dumnezeu. Cerul este al divinității, al suveranității, al slavei Tatălui nostru,
al independenței și libertății absolute, al misterului prezenței Sale, aproape de fiecare
dintre noi și, în același timp, la o distanță infinită care ne separă. „Tatăl nostru care
ești în ceruri” este în ceruri pentru că este Dumnezeu și îl pot ajunge și atinge numai
rugăciunile copiilor Lui. Da, este Tată și este Dumnezeu.
Să avem astăzi în minte că Dumnezeu este Tatăl nostru. Îi semănăm. Îi aparținem.
Să Îi permitem să aibă grijă de noi ca de niște copii ai Săi preaiubiți.
186

Vineri, 26 iunie
SFINŢEASCĂ-SE NUMELE TĂU

Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi
în toată purtarea voastră! Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.”
(1 Petru 1:15-16)
D upă ce ne-am apropiat de Dumnezeu ca de Tatăl nostru care este în ceruri,

nu ne-am fi gândit vreodată să Îi cerem ca primă rugăminte: „Sfințească-Se
Numele Tău.” Ce vrea să ne învețe Isus cu această primă cerere din rugăciunea-
model?
În rugăciunea preoțească, Isus spune: „Am făcut cunoscut Numele Tău oame-
nilor pe care Mi i-ai dat din lume” (Ioan 17:6). Pavel, la rândul său, ne adresează
următorul avertisment: „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în
Numele Domnului Isus (Coloseni 3:17). Ca popor al lui Dumnezeu, ducem Numele
lui Dumnezeu înaintea oamenilor, ca lumea să cunoască sfințenia, adevărul, drep
tatea Sa, prin mărturia noastră. Numele Lui este strâns legat de viața noastră. Prima
cerere din „Tatăl nostru” presupune, așadar, eliminarea oricărei înălțări omenești,
a oricărui merit uman, și sfințirea Numelui lui Dumnezeu. Conform apostolului
Petru, pe drumul mântuirii nu ne putem încrede în niciun alt nume în afară de Cel
al lui Isus Hristos: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt
Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele 4:12).
Sfințirea Numelui lui Dumnezeu înseamnă că niciodată nu va fi folosit pentru a
acoperi nelegiuiri sau nedreptăți. Dumnezeu ne-a poruncit: „Să nu iei în deşert Nu-
mele Domnului, Dumnezeului tău” (Exodul 20:7) și El nu poate vedea nedreptatea
și minciuna, urăște violența, nu suportă ca cea mai neînsemnată dintre creaturile
Sale să fie năpăstuită și să îi fie încălcate drepturile și vrea ca lumea, privind spre
biserică, să își poată da seama cine este El.
Mai mult de 400 000 de persoane vizitează în fiecare an Catedrala Santa Maria de
Leon (1205–1301), Spania, numită Pulchra leonina, pentru a admira cei 1 805 m² de
minunate vitralii medievale, care fac ca zidurile să fie cele mai simple cu putință, iar
interiorul bisericii să aibă un spectru luminos inegalabil. Într-o zi, o învățătoare de
la școala publică a întrebat-o pe o elevă dacă poate să le explice colegilor ce este acela
un sfânt. Fetița, care văzuse cu siguranță minunatele vitralii ale catedralei, decorate
cu figuri policrome și strălucitoare, a spus: „Un sfânt este un om făcut din cioburi de
sticlă, colorate și prinse laolaltă în plumb, prin care trece lumina cerului.”
Să arătăm lumii astăzi, prin viața noastră, că Dumnezeu este dragoste.

VIE ÎMPĂRĂŢIA TA
Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.
Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel
ca să izbească privirile. Nu se va zice: «Uite-o aici!» sau: «Uite-o acolo!»
Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.”
(Luca 17:20-21)
T oate literaturile lumii și-au amintit cu nostalgie de paradisul pierdut și au

așteptat cu ardoare restabilirea epocii de aur. Visul, aspirația supremă a ome-
nirii, trebuia să readucă lumii pacea, bucuria veșnică, bunăstarea și fericirea tutu-
ror. Traducând din poetul latin Ovidiu, Miguel de Cervantes descrie, în Don Qui-
jote de la Mancha, această lume ideală a trecutului și a viitorului: „Fericită epocă
[...] și veacuri fericite, numite de cei din vechime epoca de aur [...], pentru că, pe
atunci, muritorii nu cunoșteau cele două cuvinte, al meu și al tău! Toate lucrurile
erau de obște în acel sfânt veac. [...] Totul era, pe atunci, pace, prietenie, armonie.
[...] Nu exista niciun fel de fraudă, de minciună, de răutate care să se amestece cu
sinceritatea și buna-credință. Nu se auzea altceva decât vocea dreptății, fără ca cea
a favorului sau a interesului, care acum o sufocă și o subjugă, să fi îndrăznit să o
tulbure” (Don Quijote de la Mancha, cap. XI, traducere liberă după Louis Viardot,
1836, vol. 1, pp. 154–155).
Ce este Împărăția lui Dumnezeu și, dacă este deja printre noi, de ce trebuie să
facă obiectul cererii noastre și să constituie speranța rugăciunilor noastre? Pentru
majoritatea oamenilor, Împărăția lui Dumnezeu este o stare superioară la care se
ajunge treptat, cu sau fără ajutorul lui Dumnezeu. Dar pentru creștini, Împărăția lui
Dumnezeu corespunde lui Isus Hristos, venit de la Tatăl în această lume, cu toată
puterea harului mântuitor.
Astăzi, Împărăția lui Dumnezeu este invizibilă. Instaurarea definitivă a Împărăției
Sale pe pământ este o imensă speranță, speranța revenirii Sale. Când cerem „vie
Împărăția Ta”, cerem ca Isus Hristos să revină, nu în mod spiritual, în inima noastră,
pentru că asta face deja prin Duhul Sfânt. Nu cerem să vină așa cum a făcut-o deja,
dezbrăcându-Se de divinitate. Ci să revină ca Rege, în slavă, ca Domn Atotputernic,
ca Judecător al întregului pământ.
Când cerem: „Vie Împărăția Ta”, nu cerem o epocă de aur făurită de oameni,
nici pe cea din reveriile poeților, ci minunile Împărăției pe care ne-a promis-o Isus,
sfârșitul și renunțarea sinceră la toate micile împărății pe care le-am instaurat în
viața noastră. Putem să începem de astăzi să trăim cerul pe pământ. Să fim deciși în
a face această alegere!

Duminică, 28 iunie
FACĂ-SE VOIA TA
Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.
(Psalmii 40:8)
D upă rugăciunea umilinței și cea a speranței, vine cea a ascultării. Speranța

în Împărăția lui Dumnezeu nu poate însemna să fugi de lumea prezentă, un
pretext pentru a scăpa de responsabilitățile actuale. Această speranță este opusul
unei relaxări. Este prima condiție a credincioșiei de zi cu zi. Pentru a face voia lui
Dumnezeu pe pământ trebuie să știi care este voia lui Dumnezeu în ceruri. Cerul
este împărăția pe care o așteptăm și o cerem, o lume în care se împlinește voia lui
Dumnezeu. Acest fragment din „Tatăl nostru” poate fi formulat astfel: „Facă-se
voia Ta astăzi pe pământ, cum se va face în ziua când vei veni în Împărăția Ta.”
Ceea ce înseamnă că putem să începem să realizăm pe pământ o parte din cerul
pe care îl așteptăm, ascultând de Dumnezeu ca și cum Împărăția Sa deja ar fi venit.
Ascultarea creștină anticipează Împărăția cerului; ea verifică autenticitatea
speranței noastre. Împărăția, deși nu a venit încă, ne consacră în toate domeniile
existenței noastre prezente, făcând din noi precursori ai unei lumi mai bune în mij-
locul unei lumi dominate de dușman.
„Facă-se voia Ta.” I se dă adesea un sens pasiv acestei cereri, ca și cum voința di-
vină s-ar limita la lucruri pe care trebuie să le suferim: boală, doliu, încercări. Mulți
creștini au obiceiul de a repeta aceste cuvinte cu răbdare și resemnare, când trebuie
să îndure un necaz care i-a lovit. Dar cererea are aici un sens activ și imperativ. Se
aplică mai degrabă în dreptul a ceea ce facem sau ar trebui să facem, decât în dreptul
a ceea ce suferim sau ni se întâmplă. Înseamnă: „Dă-mi puterea să fac voia Ta, fără
să renunț pe parcursul evenimentelor.” În agonia din Ghetsimani, când Isus spune:
„Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26:39), nu este pe cale să accepte
cu supunere inevitabilul, nu se pune câtuși de puțin la dispoziția hazardului sau a
sorții, ci Îi cere lui Dumnezeu să Îi descopere ce așteaptă de la El și să Îi dea puterea
de a accepta voia Sa în deplină ascultare.
Isus Hristos a împlinit deja voia Tatălui. A fost ascultător până la moarte, și încă
moarte de cruce. În ce ne privește, putem să Îi cerem lui Dumnezeu, prin credință,
cu teamă și cutremur, ca ceea ce a împlinit El, credincioșia și ascultarea Sa, să fie cu
adevărat ale noastre și în noi.
Să ne rugăm Domnului: „Doamne, facă-se voia Ta în viața mea!”
189

Luni, 29 iunie
DĂ-NE NOUĂ PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE

Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre,
căci El Însuşi îngrijeşte de voi.
(1 Petru 5:7)
A nii de după război au fost grei pentru multe dintre familiile spaniole: rații,
șomaj, salarii de mizerie, locuințe lipsite de cele mai elementare mijloace de
igienă. Pâinea era raționalizată, rară și neagră. Nu pentru că ar fi fost integrală,
ci pentru că era făcută din fel de fel de tipuri de făină. José, unchiul din partea
mamei, era șofer de camioane. Transporta pește de la San Sebastian la Zaragoza,
trecând prin Navarra, regiune în care, datorită drepturilor sale istorice și a colabo-
rării cu armata generalului Francisco Franco în timpul războiului civil, pâinea nu
era raționalizată. Acolo, oamenii aveau pâine albă, dulce și compactă, spongioasă,
făcută din cea mai bună făină, cu coajă strălucitoare și crocantă. Unchiul meu
cumpăra câteva dintre minunățiile de pâini și, când sosea la Zaragoza, ne aducea
și nouă. Îmi amintesc că tata lua pâinile în mâini și le tăia în bucățele pe care le
mâncam ca desert. Pentru mine și frații mei, era un adevărat festin. Și astăzi, acasă
la mine, nu aș putea să termin o masă fără să pun în gură, la final, o bucățică de
pâine.
Pâinea este alimentul de bază pentru milioane de persoane. Este simbolul a tot
ceea ce avem nevoie pentru a supraviețui. Până acum, Tatăl nostru ne-a invitat să
cerem, în Numele Lui, voința și Împărăția divine. Acum trebuie să cerem pentru
noi, cu încrederea concretă și precisă a copilului care cere tatălui său de mâncare
pentru a putea trăi. „Dă-ne nouă astăzi”, spune Tatăl nostru, pentru că Dumnezeu
este singura Ființă care deține totul, marele furnizor, iar omul, creatura Sa, este cel
care primește totul. Cu această rugăciune, redevenim creaturi alături de Creator, cu
legături de încredere care ne permit să plecăm și să venim fără nicio grijă, căci știm
că avem un Dumnezeu care are grijă de noi.
Dar cererea pentru pâinea cea de toate zilele depășește nevoile noastre materiale.
Cerem și pâinea prieteniei și afecțiunii omenești, pâinea dragostei conjugale și a pă-
cii familiale, pâinea sănătății și a bucuriei de a trăi, pâinea libertății și a păcii sociale.
Pâinea cea de toate zilele a Tatălui nostru reprezintă pâinea cerului, Cuvântul lui
Dumnezeu, pâinea vieții, cea care dă viață și hrănește credința noastră. „Este scris:
«Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumne-
zeu»” (Matei 4:4).
Să ne hrănim astăzi viața din Cuvântul lui Dumnezeu!
190

Marți, 30 iunie
IARTĂ-NE GREŞELILE NOASTRE

Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta!
După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!
(Psalmii 51:1)
N u s-a spus încă totul. Ca persoane cu responsabilitate morală, copii ai unui

Tată iubitor, sfânt și drept, ne rămâne în continuare să ne apropiem de El ca
vinovați, cerându-I iertare pentru greșelile noastre. Cu toții Îl supărăm pe Dum-
nezeu când ne îndoim de Cuvântul Său, păcat al necredinței; când abuzăm de
harul Său, reclamând că nu ni-L acordă mereu și mereu; când suntem nerecu-
noscători, uitând de toate ocaziile când ne-a arătat har; când suntem egoiști și ne
ocupăm doar de noi înșine; când mândria face din noi ființe autonome și indepen-
dente; când nu avem milă față de aproapele, judecând și condamnând cu o patimă
neiertătoare; când ne place pacea mai mult decât dreptatea și rămânem indiferenți
la suferința altora; când ne refugiem în tăcere, complici în fața nedreptății și per-
fidiei; prin toate acestea, suntem foarte adesea o ofensă continuă la adresa Tatălui
care este în ceruri.
Dacă vreodată vom ajunge să credem că nu Îl mai rănim pe Domnul, dacă vom
pierde nevoia vitală de a-I cere iertare, înseamnă că am părăsit credința creștină. Un
creștin nu este un om care nu greșește niciodată înaintea lui Dumnezeu, ci este cel
care trăiește pocăința și dureroasa stare de neputință prin care greșește față de Dom-
nul. Pentru un creștin, a trăi este echivalent cu a cere iertare Tatălui, căci știe că Isus
a murit pentru păcatele lui ca el să aibă viața, pentru că știe că toate păcatele i-au fost
șterse prin cruce și îngropate cu Isus Hristos: „Dar Dumnezeu, măcar că eram morţi
în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos” (Efeseni 2:5).
Fie ca Dumnezeu Însuși să ne pună pe buze rugăciunea de iertare. Aceasta este o
minune a harului Său extraordinar. Dumnezeu ne atrage la El, ne îmbrățișează și ne
spune cu dragoste: „Cere-Mi iertare.” Prin aceste cuvinte, Dumnezeu Se adresează
acuzatorilor noștri… „Cere-Mi iertare”, și vei primi iertarea cerească, aceea care îți
dă pacea și echilibrul conștiinței. Această iertare este revelarea lui Dumnezeu. Ni-
meni nu Îl poate cunoaște pe Tatăl ceresc fără să fi fost iertat. Nimeni, înaintea Lui,
nu poate fi altceva decât un păcătos iertat. Așa cum i-a răspuns lui David când s-a
rugat: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi
statornic!” (Psalmii 51:12), El ne oferă iertarea divină și pune în noi un duh nou și
statornic.
Să Îl implorăm pe Dumnezeu pentru iertare. Să ne mărturisim păcatele. Să ne
recunoaștem defectele. El ne așteaptă.
191

IULIE
„Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și
cei ce o locuiesc! Căci El l-a întemeiat pe mări și l-a întărit pe râuri.”
(Psalmii 24:1)

Miercuri, 1 iulie
PRECUM ŞI NOI IERTĂM GREŞIŢILOR NOŞTRI

Atunci, stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: „Rob viclean!
Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea
să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?”
(Matei 18:32-33)
A veam abia vreo doisprezece ani, dar eram foarte curios să știu cum funcțio
nează biserica protestantă pe care o frecventa de câteva luni fratele meu,
Adolf. Îmi doream mult de tot să îl însoțesc, însă el considera că eram prea mic.
Dar am așteptat și, într-o zi, momentul potrivit a venit. Fratele meu urma să parti-
cipe la o piesă de teatru în biserica lui, avea rolul de rege și am cerut să îl însoțesc.
A acceptat și așa am intrat pentru prima dată în contact cu Biserica Adventistă din
Zaragoza. M-au întâmpinat câțiva tineri de vârsta mea și s-au purtat atât de bine
cu mine, încât am decis că nu voi pierde acele prietenii, pe care le-am păstrat chiar
și șaizeci de ani mai târziu.
Piesa de teatru despre care am amintit era o adaptare a parabolei robului nemi-
los. Nu înțelesesem niciodată povestea aceasta și am fost foarte impresionat. Regele
avea un datornic care îi datora o avere imensă. Cum omul nu putea să o restituie,
regele i-a șters datoria. Celui iertat, un alt rob îi datora o sumă mică. Pentru că nu a
putut s-o plătească, creditorul lui l-a aruncat în închisoare. Regele a auzit, s-a supărat
foarte tare din cauza aceasta și a decis, în cele din urmă, să nu-i mai anuleze datoria
robului nemilos. Așa că, depinde iertarea divină de iertarea noastră?
Iertarea înseamnă mai mult decât o conștiință liniștită. Iertarea divină ne deter-
mină să ne implicăm, nu poate fi nicio secundă inactivă, nu poate să fie în mine fără
să treacă pe la fratele meu. Nu putem să cerem: „Iartă-ne greșelile noastre” fără să
adăugăm imediat „și dă-ne harul de a ierta cum ierți Tu”. Personal, nu înțeleg și nici
nu cred în implorarea iertării dacă ea nu scoate din inima mea ura și resentimentul.
Această cerere din Rugăciunea Tatăl nostru este, fără îndoială, cea mai importantă
pentru noi înșine, pentru iertarea noastră, dar aici este vorba, în același timp, și de
o mare exigență, pentru că ne obligă să fim consecvenţi și să îi iertăm și noi pe cei
care ne greșesc.
Astăzi este timpul să iertăm și să trăim fără ranchiună. Nu amânați!
193

Joi, 2 iulie
NU NE DUCE PE NOI ÎN ISPITĂ

Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi
Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre,
ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.
(1 Corinteni 10:13)
Î nainte de a ști ce vrea Hristos să spună mai exact prin această cerere din „Tatăl
nostru”, trebuie să înțelegem semnificația a doi termeni: verbul eisenegkes, tra-
dus în mod obișnuit prin „a pune”, „a induce”, poate însemna și „a lăsa să cadă”
și substantivul peirasmon, tradus prin „tentație”, și care înseamnă, la origine, „în-
cercare”. Prin urmare, o traducere corectă a frazei ar fi: „Nu ne lăsa să cădem în
încercare.” Astfel tradus, textul este în acord cu Iacov 1:13: „Nimeni, când este
pus la încercare, să nu zică: «Sunt pus la încercare de Dumnezeu.» Căci Dumne-
zeu nu poate fi pus la încercare ca să facă rău şi El Însuşi nu pune la încercare pe
nimeni.” Deși este adevărat că nu Dumnezeu este cel care ne pune la încercare,
în același timp, nimic nu scapă de sub controlul voinței divine. „Nu ne lăsa să
cădem în încercare” înseamnă, așadar, că recunoaștem conducerea lui Dumnezeu
în viața noastră. Ellen White spune: „Dar, deși nu trebuie să ne descurajăm din
cauza încercării, oricât de amară ar fi ea, noi trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să
nu ne lase să fim duși acolo unde am fi târâți departe de El, din cauza dorințelor
propriilor noastre inimi rele. Înălțând rugăciunea pe care ne-a dat-o Domnul, ne
predăm inimile spre a fi călăuzite de Dumnezeu, cerându-I să ne conducă pe căi
sigure” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 87).
Până când va veni Împărăția lui Dumnezeu, vom trăi într-o lume a tentațiilor
și încercărilor. Prin această cerere, Dumnezeu vrea ca noi să nu uităm realitatea
lumii în care trăim. Suntem ispitiți prin tot ceea ce este contrar voinței lui Dum-
nezeu: prin puterea întunericului, minciunii și violenței; prin puterea urii, bolii și
suferinței; suntem ispitiți prin puterea nedreptății. Toate acestea pun la încercare
credința noastră în bunătatea și suveranitatea lui Dumnezeu. Dar și prosperitatea,
pacea și liniștea se pot transforma într-o ispită periculoasă, nu pentru că ne incită la
îndoială, ci pentru că ne pot face să-L uităm pe Dumnezeu. Pentru ispititor, ar fi o
victorie dacă ar reuși să ne aducă într-o stare în care să nu avem nevoie să veghem
sau să luptăm cu ispita.
Prin expresia „nu ne duce pe noi în ispită”, arătăm că putem avea încredere. Dum-
nezeu este la volanul vieții noastre și El „nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile
voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”
Astăzi, să nu cedăm tentației. Isus ne va ajuta.
194

Vineri, 3 iulie
ELIBEREAZĂ-NE DE RĂU
Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine stăpânitorul lumii acesteia.
El n-are nimic în Mine.
(Ioan 14:30)
C uvântul grecesc poneron este folosit atât pentru a desemna răul, în general,
cât și pentru a desemna pe cel rău. Deși această cerere, „izbăvește-ne de cel
rău”, este legată de cea precedentă din „Tatăl nostru”, ea are un sens mult mai larg.
În primul rând, Îi cerem lui Dumnezeu să controleze încercările prin care trecem;
de această dată, Îi cerem să ne scape de cel rău. Nu Îi putem cere lui Dumnezeu
să ne ferească în totalitate de micile încercări pentru că, adesea, ele fac parte din
pedagogia de care Cerul se folosește pentru formarea caracterului nostru. Dum-
nezeu permite astfel de încercări pentru a ne ajuta să ne încredem pe deplin în
El. Dar cererea despre care vorbim aici se referă la eliberarea de ispita majoră,
de amenințarea care nu implică doar un pericol trecător sau o înclinație de mo-
ment, ci căderea totală, adică de sub stăpânirea ilegitimă, incomprehensibilă și
inexplicabilă a celui numit de Scripturi Satana. Creaturi umane fiind, nu avem ni-
cio putere împotriva lui, nicio apărare față de puterea sa. Dumnezeu este superior
celui rău; noi, nu. Și știm că acolo unde nu este Dumnezeu și acolo unde Domnul
lipsește, domnește celălalt, care câștigă și le promite victimelor sale: „Veți fi ca zeii.”
Nu este vorba de o simplă eliberare. Seducţia diavolească ne împiedică să vedem
că suntem sclavii lui, că suntem sub dominația lui. Cel mai mare pericol pentru
un copil al lui Dumnezeu stă în a face față unei situații în care influența spiritului
lumii și căile ocolite ale celui rău sunt imperceptibile, unei situații în care putem cu
ușurință să confundăm valorile creștine cu cele pământești. Marea ispită constă în a
ne determina să fim mândri de propria umilință, să ne ignorăm adevărata condiție
spirituală.
Eliberarea noastră de cel rău este deja asigurată și împlinită. Nu este vorba de
o posibilitate sau de o conjunctură, ci de un fapt. Este darul Celui care a venit în
lume, ne-a luat locul, a rezistat ispitei și l-a biruit pe Diavol. Dumnezeu nu intervine
din înălțimea puterii Sale infinite, ci din adâncul slăbiciunii omenești. Eliberarea nu
constă într-o iluminare divină care îl trăsnește pe Satana, ci în viața pe care Dum-
nezeu a trăit-o pentru noi, prin Fiul Său, pe acest pământ, în existența terestră a
lui Isus. Asupra Lui, forțele răului nu au avut niciun fel de putere, așa cum spune
apostolul Pavel: „În toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).
Nu este obligatoriu ca Satana să ne guverneze viața. Isus ne poate elibera astăzi.

Sâmbătă, 4 iulie
CĂCI ALE TALE SUNT ÎMPĂRĂŢIA, PUTEREA ŞI SLAVA

Ale Tale sunt, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava,
căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău! A Ta, Doamne, este domnia,
căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice! De la Tine vin bogăţia şi slava,
Tu stăpâneşti peste tot, în mâna Ta sunt tăria şi puterea, şi mâna Ta
poate să mărească şi să întărească toate lucrurile.
(1 Cronici 29:11-12)
T oate dovezile de text de care dispunem arată că doxologia prin care se termină
Rugăciunea Tatăl nostru nu aparține versiunii originale a lui Isus, ci a fost
adăugată mai târziu, ca expresie a spiritului de adorare cu care a primit și a păstrat
biserica primară această rugăciune a Învățătorului. Atât în Vechiul Testament, mai
ales în Psalmii, cât și în Noul Testament, mai ales în epistolele lui Pavel, găsim
aceste formule de rugăciune liturgică ce recunosc și celebrează slava lui Dumne-
zeu.
După ce ne-am exprimat nevoia de pâine și iertare, după ce am cerut ajutorul
divin în încercări și eliberarea de puterea celui rău, trebuie să ne întoarcem din nou
fața către Cel pe care Îl implorăm. La sfârșitul rugăciunii, ca act de închinare, trebuie
să ne afirmăm recunoștința față de Divinitate și de misterul suveranității Sale.
Faptul de a ne ruga prezintă două pericole: primul, de a nu ne gândi la ce spunem
și de a repeta în mod automat formule învățate cu care ne-am obișnuit; al doilea,
mult mai general, de a nu ne gândi la Ființa căreia ne adresăm. Cea mai bună ru-
găciune poate fi, fără să ne dăm seama, cea prin care credinciosul își descarcă ini-
ma înaintea Tatălui ceresc și caută să găsească mângâierea. Rugăciunea plăcută lui
Dumnezeu este cea care ține cont de prezența reală a lui Dumnezeu, cea prin care
stabilim un dialog cu El.
„Căci a Ta este...”, ne invită rugăciunea Tatăl nostru să rostim. „Căci a Ta este...”,
se roagă și regele David. „Căci a Ta este...” conține existența noastră autentică, ea
aparține acestei rostiri. Conține ceea ce suntem sau ceea ce putem deveni, grație îm-
plinirii divine a cererilor și implorărilor noastre. Totul, în lumea de astăzi, de mâine
și dintotdeauna, depinde de recunoștința admirativă și de certitudinea ferventă că
măreția, puterea, gloria, victoria și onoarea, precum și Împărăția, bogățiile și puterea
vin de la Tatăl nostru ceresc.
Vă invit astăzi să recunoaștem suveranitatea divină în viețile noastre. Amintin-
du-ne lucrul acesta, vom putea să facem față cu bine dificultăților acestei zile.

Duminică, 5 iulie
AMIN
Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat,
Începutul zidirii lui Dumnezeu...
(Apocalipsa 3:14)
A min” este un cuvânt evreiesc care a trecut în ritualul liturgic al primilor

israeliți, apoi în cel al bisericii creștine, ca expresie a mărturisirii sincere, a
fervorii, a supunerii și a certitudinii congregației care se roagă și aduce laudă.
Conține ideea de perseverență fundamentală, solidă, în care se poate avea încrede-
re. În Vechiul Testament, cuvântul „amin” este atât manifestarea unui asentiment
față de proclamarea blestemelor (Deuteronomul 27:14-26), cât și un răspuns al
audienței la cântarea psalmilor în închinarea la templu (Psalmii 41:13). Printre di-
versele sale semnificații, putem cita: „așa să fie”, „desigur”, „cuvintele tale să se îm-
plinească”, „cu adevărat”, „este confirmat” și, în consecință, „în mod obligatoriu”.
„Amin” era folosit atât în limbaj comun, cât și juridic și teologic: în ceremoniile
de învestitură, în pacte și alianțe, ca particulă emfatică pentru a exprima afilierea
la cuvintele altcuiva, pentru a confirma o decizie și, printr-o singură afirmare sau
repetându-l, comunitatea de credincioși îşi exprima adeziunea la rugăciunea sau
cuvintele de laudă rostite.
În Noul Testament, „amin” era folosit în sinagogă. Adunarea saluta cu acest cu-
vânt elogiul sau lectura legii. Isus și ucenicii au întâlnit aminul în închinarea de la
sinagogă și astfel a trecut în cultul creștin, în care dăinuie drept cuvânt liturgic uni-
versal. În Noul Testament, urmează după doxologiile și rugăciunile lui Pavel, încheie
Rugăciunea Tatăl nostru, e folosit la finalul majorității epistolelor, iar în Apocalipsa
apare ca termen liturgic pentru confirmarea laudelor și promisiunilor, atât în ceruri,
cât și pe pământ. Isus, în evanghelii, îl folosește pentru a preceda cele mai solemne
dintre afirmațiile Sale: „Adevărat vă spun.”
Dumnezeul aminului profetului Isaia (Isaia 65:16) și Amin, Martorul credincios
și adevărat, din Apocalipsa, sunt însăși întruparea adevărului care are un mesaj spe-
cial pentru biserica noastră, a laodiceenilor. El ne invită să acceptăm și să ne identi-
ficăm, cu toată sinceritatea, cu rugăciunea-model și să rostim aminul final, asertiv,
confirmativ, executoriu, care ne asociază și ne implică în împlinirea sa providențială.
Când ne rugăm astăzi și ne încheiem rugăciunea prin „amin”, putem avea cer-
titudinea că există în ceruri un Dumnezeu care este atent la rugăciunile noastre,
pentru a ne conduce viețile pe cel mai bun drum.
197

Luni, 6 iulie
AJUNGE ZILEI NECAZUL EI

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste
lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine;
căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.
(Matei 6:33-34)
Î nvățăturile despre încrederea în Dumnezeu ocupă o bună parte a Bibliei. Înainte

de a încheia Predica de pe Munte, Isus amintește de atenția pe care o dă Dumnezeu
păsărilor și florilor, cu aplicație la încrederea implicită pe care credincioșii trebuie
să o aibă în El: „Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi
este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi,
puţin credincioşilor? Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: «Ce vom mânca?» sau: «Ce vom
bea?» sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?» Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută.
Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele” (Matei 6:30-32).
Îngrijorarea pentru nevoile de bază ale vieții, nesiguranța cu privire la cum vor fi
acestea satisfăcute în vreme de criză, dorința de a ne asigura un viitor prosper sunt
juste și oportune într-o lume instabilă, în care dificultățile pot schimba, în scurt
timp, bunăstarea noastră. De ce S-a referit Isus la credința în Dumnezeu abordând
aceste preocupări logice și legitime ale credinciosului? Aici, învățătura lui Isus se
rezumă la trei principii:
1. Trebuie să evităm neliniștea, nesiguranța și lipsa de încredere care se nasc din
necredință. Suntem credincioși, viața noastră este ancorată în făgăduințele lui Dum-
nezeu și, deși în aparență o situație poate părea fără ieșire, putem să ne amintim:
„Cerul întreg este preocupat de bunul nostru mers. N-ar trebui să îngăduim ca pro-
blemele și îngrijorările vieții de fiecare zi să ne tulbure sufletul și să ne întunece fața”
(Calea către Hristos, p. 88).
2. Să încercăm să luăm fiecare zi pe rând, pentru a nu ne scufunda din cauza pro-
blemelor zilei de mâine. „Îndeplinirea cu credincioşie a datoriilor zilei de astăzi este
cea mai bună pregătire pentru încercările de mâine. Nu îngrămădiţi laolaltă toate răs-
punderile şi grijile zilei de mâine, adăugându-le zilei de azi” (Divina vindecare, p. 364).
3. Să Îl căutăm pe Domnul din toată inima și să lăsăm viața noastră în mâinile
Lui. „Aceia care se călăuzesc după principiul că slujirea și cinstirea lui Dumnezeu
trebuie să fie ținta supremă vor constata că necazurile pier și că înaintea lor se des-
chide o cărare netedă” (Hristos, Lumina lumii, p. 276).
Să luăm decizia de a fi fericiți doar pentru ziua de azi. Să profităm de bucuriile pe
care ni le oferă Cerul. Să nu ne îngrijorăm de vreo zi care încă nu a venit, pentru că
există în ceruri un Dumnezeu...
198

Marți, 7 iulie
VIN NOU ÎN BURDUFURI VECHI

Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altminteri, vinul cel nou sparge
burdufurile, se varsă, şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou trebuie pus
în burdufuri noi şi amândouă se păstrează. Şi nimeni, după ce a băut vin vechi,
nu voieşte vin nou, căci zice: „Este mai bun cel vechi.”
(Luca 5:37-39)
R ăspunsul lui Hristos la întrebarea despre post dă pe față confruntarea dintre

iudaism și creștinism, dintre tradițiile vechi și cele noi care încearcă să se in-
staleze, veșnicele probleme care survin în urma schimbărilor din mediile religioa-
se, înnoirea cerută de vremuri noi. În biserică sunt necesare schimbări? Care sunt
burdufurile vechi?
Vinul nou este conținutul, mesajul, pe care îl distingem de doctrină, este adevă-
rul prezent. Cuvântul grecesc neos înseamnă „nou în timp”, „recent”, „modern”, nu
înseamnă de o natură nouă. Ellen White afirmă: „Învățătura lui Hristos, deși era
reprezentată prin vinul cel nou, nu era o doctrină nouă, ci descoperirea aceleia care
se dăduse la început” (Hristos, Lumina lumii, p. 228).
Burdufurile sunt recipientele, structurile, limbajul, metodele, tacticile și
instituțiile în care este păstrat mesajul. Burdufurile se învechesc și devin fragile, nu
pot fi folosite pentru a se ține în ele vin nou. Așa că pentru vin nou este nevoie de
burdufuri noi, adică de strategii noi, de metode și mijloace noi, de forme și structuri
noi; ele sunt noi, kainos, în original, prin calitatea și natura lor, dar sunt diferite și
au nevoie de înnoire și schimbare în ce privește activitățile și planificarea. În mod
curios, vinul vechi, despre care vorbește doar evanghelistul Luca, este bun, e chiar
mai bun și plăcut, pentru că este o trimitere la faptul că niciodată nu trebuie să uităm
că de unde a provenit el, provine și vinul cel nou.
Schimbările sunt necesare, dar numai în ce privește recipientul mesajului, iar nu
în ce privește conținutul. Dimpotrivă, în aceste vremuri de pierdere a identității, tre-
buie să protejăm mesajul nostru. Este o gravă greșeală să ne definim semnele iden-
titare după anumite practici sau structuri care, prin natura lor, sunt schimbătoare.
Identitatea trebuie determinată de doctrinele în care credem și de principiile după
care trăim. Ceea ce definește o identitate nu este recipientul, ci conținutul.
Trăsăturile ideologice ale identității noastre nu trebuie să se schimbe niciodată,
dar orice altceva poate și trebuie să se schimbe.
Să ne amintim că Dumnezeu ne poate ajuta să eliminăm din viața noastră ceea ce
nu este necesar și să integrăm în viața noastră ceea ce este necesar.
199

Miercuri, 8 iulie
CINE NU ESTE CU MINE ESTE ÎMPOTRIVA MEA

Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu strânge cu Mine risipeşte.
(Matei 12:30)
E xistă în evanghelii două declarații ale lui Isus care, la prima vedere, par a se
contrazice: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” (Matei 12:30) și „Cine
nu este împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9:40). Înseamnă, oare, același
lucru, spus în mod diferit? Se contrazice Învățătorul? Avem aici două afirmații
valabile și veritabile? Trebuie spus, în primul rând, că diferă în totalitate contextul
în care sunt făcute cele două declarații. Prima face parte din polemicile lui Isus cu
fariseii, care considerau că El face minuni cu puterea demonilor. Isus arată, prin
răspunsul Lui, că I-ar fi imposibil să se lupte cu demonii și să facă, în același timp,
lucrările lor. Și apoi, prin analogie, aplică afirmația la ucenici și la noi. A doua
declarație este făcută într-un context domestic. Isus vrea să corecteze concepția
greșită și neclară despre criteriile de autenticitate a ucenicilor. Pentru a rezuma,
iată ce dorea Isus să transmită prin afirmațiile Sale: „Cu noi, dar împotriva noas-
tră” și „în afara noastră, dar cu noi.” Primul episod vorbește despre identitate,
coerență internă între membri, iar al doilea vorbește despre toleranță, despre res-
pectarea convingerilor altora.
Identitatea implică conștientizarea unei apartenențe. Trăsăturile unei identități se
manifestă atât prin ceea ce facem și credem, cât și prin ceea ce respingem și negăm.
Făcând o aplicație la biserica noastră, se poate spune că cei care omit intenționat
doctrinele fundamentale, cei care cedează pentru a nu fi diferiți, cei care se laudă că
au depășit tabuurile, iconoclaștii, criticii iresponsabili, cei care preferă să seculari-
zeze doctrinele sunt cu toții împotriva lui Hristos; în loc să adune, ei împrăștie. Nu
pot sluji la doi stăpâni. Hristos cere din partea bisericii dedicare, adeziune totală şi
loialitate.
Împotriva lui Hristos sunt și cei care au deformat mesajul adventist, legaliștii
tenace; cei care depun plângere și îi reclamă pe propriii frați, care au făcut din
administrație și din instituții o armă permanentă de respingere; cei care manifestă
un spirit de critică și independență sunt și ei împotriva lui Hristos pentru că, departe
de a întări biserica, aceştia o divizează, o polarizează, o slăbesc (Matei 12:25).
„Cu Mine sau împotriva Mea.” Hristos nu ne-a dat alternativă. Adevărul este că
nu putem pretinde uniformitate, ci, mai degrabă, unitate în diversitate. Unitate în
ceea ce este fundamental, diversitate în ceea ce nu este esențial.
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne ajute să fim întotdeauna alături de Isus,
slujind cu credincioșie acolo unde vrea El să fim.
200

Joi, 9 iulie
CINE NU ESTE ÎMPOTRIVA VOASTRĂ

ESTE PENTRU VOI
Ioan a luat cuvântul şi a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci
în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.” „Nu-l opriţi”,
i-a răspuns Isus, „fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.”
(Luca 9:49-50)
E ra Săptămâna Mare și mă aflam în timpul serviciului militar. Deși se apropiau

zile libere prin lege, șeful de detașament a decis să nu dea permisie niciunui
soldat ca să petreacă acele zile în familie. În Joia Mare, în timpul nopții, în compa-
nie, soldații s-au distrat și au făcut o bătaie cu perne. Repede, sergentul de serviciu
a intrat și i-a certat:
– Huliganilor, nu respectați caracterul religios al acestor zile! De ce nu v-am găsit
rugându-vă? Vă uitați și voi la Puyol cum își face datoria în fiecare seară?
S-a făcut liniște. Unul dintre soldați, care era catolic practicant, i-a invitat pe
câțiva să își spună rozariul. Când au început, m-am ridicat la marginea patului. Ser-
gentul s-a apropiat și m-a întrebat:
– Puyol, și tu spui rozariul?
– Nu, dar nu mi se pare corect să dorm în timp ce colegii mei spun rozariul.
A doua zi, ofițerul de gardă m-a chemat și mi-a spus:
– Puyol, ești în permisie până luni.
În textul de astăzi, Isus dă ucenicilor o mare lecție de toleranță activă. Apostolii
credeau că autenticitatea creștină are drept criteriu participarea la grupul de ucenici
ai Învățătorului. Isus i-a corectat, spunându-le că a fi un ucenic veritabil depinde de
starea de spirit și de inimă: a fi sau a nu fi în favoarea lui Hristos. Ellen White a scris
sute de pagini pentru a demasca apostazia bisericilor creștine istorice și, în același
timp, îi considera pe credincioșii lor drept potențiali supuși ai Împărăției lui Dum-
nezeu și făcea următoarele declarații despre toleranță: „Mulți dintre catolici sunt cei
mai conștiincioși creștini și trăiesc în toată lumina care strălucește asupra lor, iar
Dumnezeu va lucra prin ei” (Evenimentele ultimelor zile, p. 138). „Din lucrurile pe
care mi le-a arătat Dumnezeu, un mare număr de suflete va fi salvat din mijlocul
catolicilor. [...] Nu trebuie să aibă loc nicio ieșire care să atace bisericile celelalte,
pentru că lucrul acesta nu va face altceva decât să creeze un spirit de luptă, să astupe
urechile și să închidă inimile în fața adevărului. Noi avem de făcut o lucrare, dar nu
de a dărâma, ci de a zidi” (Evanghelizare, p. 549).
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne ajute să fim mai înțelegători și prietenoși
cu cei care nu ne împărtășesc credința.
201

Vineri, 10 iulie
FALSA BUNĂTATE A LUI SATANA

ŞI APARENTA CRUZIME A LUI ISUS
Petru L-a luat deoparte şi a început să-L mustre zicând: „Să Te ferească Dumne-
zeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru:
„Înapoia Mea, Satano, tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale
nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.”
(Matei 16:22-23)
I sus S-a retras cu ucenicii în nordul Galileei. Le-a pus două întrebări: „Cine spun
oamenii că sunt Eu?” și „Dar voi, cine ziceți că sunt?”. Răspunsul lui Petru: „Tu
ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” I-a făcut mult bine lui Isus în acel
moment. A început să le vestească ceea ce urma să se întâmple în scurt timp, că
va avea de pătimit din cauza conducătorilor religioși din Ierusalim și că avea să
moară și să învieze a treia zi. Apoi s-a întâmplat ceea ce relatează versetul de mai
sus. Petru pare a fi întruchiparea bunătății, sfătuindu-L pe Isus să evite crucea, iar
Isus pare a fi întruchiparea cruzimii, favorizând, prin atitudinea Sa, suferința care
Îl aștepta la Ierusalim.
Bunătatea lui Petru este falsă și chiar diabolică, prin faptul că Îl ispitește pe Isus
în același fel în care fusese ispitit de Satana la începutul lucrării Sale: să evite crucea,
când tocmai fără cruce Diavolul ar fi ieșit învingător în marea luptă (Ioan 12:31-32).
Cruzimea lui Isus este aparentă, deoarece El nu ne spune „leapădă-te de tine însuți,
ia-ți crucea și urmează-Mă” (Matei 16:24), pentru ca apoi să ne lase vulnerabili și
singuri, ci pentru a ne uni cu El și a ne oferi ocrotirea Sa. Falsa bunătate a lui Petru
constă în a confunda ceea ce vine de la Dumnezeu cu ceea ce vine de la oameni; apa-
renta cruzime a lui Isus constă în a înțelege și a accepta ceea ce vine de la Dumnezeu,
nu ceea ce oferă oamenii.
„Cântarul fals este un simbol al oricărei înșelăciuni, al oricărui artificiu care mas-
chează egoismul și nedreptatea sub aparența dreptății și virtuții. Dumnezeu nu tole-
rează deloc aceste practici. Respinge orice comportament fals. Egoismul și lăcomia
Îi produc repulsie. Nu tolerează o negociere la sânge, ci propune o plată corectă [...].
Când cineva se lasă pradă egoismului sau unei conduite inadecvate, demonstrează
că nu se teme de Domnul, nici nu respectă Numele Lui. Cei ce au o relație cu Dum-
nezeu nu doar că resping orice nedreptate, dar și manifestă o milă și o bunătate ca
ale Lui față de toți cei cu care vin în contact” (Ellen White, Nuestra elevada vocación,
p. 227, traducere liberă).
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu… să acceptăm astăzi voia Lui.

Sâmbătă, 11 iulie
CINE DINTRE VOI ESTE FĂRĂ PĂCAT

SĂ ARUNCE CEL DINTÂI CU PIATRA ÎN EA
Iată-mă! Mărturisiţi împotriva mea în faţa Domnului şi în faţa unsului Lui: Cui i-am
luat boul sau cui i-am luat măgarul? Pe cine am apăsat şi pe cine am năpăstuit?
De la cine am luat mită ca să închid ochii asupra lui? Mărturisiţi, şi vă voi da înapoi.
(1 Samuel 12:3)
N evoia de a da pe față transparență și onestitate în administrația publică sau în

biserică este ilustrată astfel de apostolul Pavel: „Înţelegeţi-ne bine! N-am ne-
dreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni” (2 Corin-
teni 7:2) și Îl caracterizează pe Isus: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?”
(Ioan 8:46). Ambii au fost calomniați cu mișelie de adversarii lor, deși realitatea
este că cei corupți, frauduloși și necinstiți erau chiar cei care i-au acuzat: „Oame-
nii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac
în apostoli ai lui Hristos” (2 Corinteni 11:13). În episodul femeii adultere, Isus
demască ipocrizia și impertinența denunțătorilor: „Cine dintre voi este fără păcat
să arunce cel dintâi cu piatra în ea” (Ioan 8:7). Au plecat toți, unul câte unul. Prin
aceste cuvinte, Învățătorul a stabilit un important principiu moral: examenul de
conștiință.
Este dureros de constatat cât de prolifică este corupția în aproape toate domeni-
ile societății. În mod lamentabil, acuzația și denunțul s-au transformat în mijloace
de destabilizare, generând alertă socială. Și, în lipsă de probe, se opresc în poarta
tribunalului. Iar corupții cu „gulere albe” au din ce în ce mai mult impresia că nicio
pedeapsă nu îi poate ajunge, iar consecințele sunt dezamăgirea și lipsa de încredere
față de cei care conduc.
Se constituie comisii de supraveghere, se înmulțesc cenzorii, se promul-
gă legi anticorupție, se vorbește mult, dar soluția, conform Scripturilor, este alta:
introspecția sau examenul de conștiință (Cine este fără păcat?). Reînarmarea mo-
rală a societății, prin toate mijloacele de educare ce pot construi caractere ideale:
familia, școala, literatura, mijloacele de comunicare; sfârșitul relativismului moral
care stabilește că fiecare epocă este așa cum e și că nu există morală absolută; slujirea
altora ca obiectiv de viață și de activitate profesională, adică „regula de aur”, și nu
setea egoistă de îmbogățire. În cele din urmă, restabilirea modelului hristic în toate
domeniile: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti” ar trebui să fie
rugăciunea noastră, căci există în ceruri un Dumnezeu…
Să decidem astăzi să proclamăm dragostea și iertarea lui Dumnezeu.

Duminică, 12 iulie
PENTRU A NU OFENSA PE NIMENI

Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa
şi trage afară peştele care va veni întâi. Deschide-i gura şi vei găsi în ea
un ban pe care ia-l şi dă-li-l lor, pentru Mine şi pentru tine.
(Matei 17:27)
P erceptorii care colectau impozitele evreiești l-au întrebat pe Petru dacă

Învățătorul lui plătea cele două drahme, impozitul anual care era cerut iudei-
lor de la vârsta de douăzeci de ani și care era folosit pentru întreținerea templului.
Permis de romani, acest impozit era un simbol al unității și fidelității religioase
a poporului evreu și a nu-l plăti era considerată o gravă abatere de la loialitatea
față de templu. Preoții, leviții și profeții erau scutiți de plata lui. Petru a răspuns
afirmativ, dar apoi, pe când erau acasă, Isus i-a demonstrat apostolului că El, prin
calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, era scutit. Și, cu toate acestea, i-a spus: „Dar,
ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa şi trage afară peştele
care va veni întâi. Deschide-i gura şi vei găsi în ea un ban pe care ia-l şi dă-li-l lor,
pentru Mine şi pentru tine.”
Isus a renunțat la dreptul de a fi scutit și, supunându-se unei legi care nu Îl pri-
vea, pentru a nu-i răni pe cei susceptibili, i-a poruncit lui Petru să plătească impozitul
printr-un procedeu supranatural care dovedea condiția Sa de Fiu al lui Dumnezeu.
Ellen White comentează: „Hristos i-a învățat să nu se așeze împotriva ordinii stabilite
fără să fie nevoie. Pe cât era posibil, ei trebuiau să nu dea niciun prilej de răstălmăcire a
credinței lor. Deși nu trebuie să sacrifice niciun principiu al adevărului, creștinii trebu-
ie să evite cearta ori de câte ori este posibil” (Hristos, Lumina lumii, p. 371).
Și mai mult decât atât. În inima omenească a Mântuitorului găsim întotdeauna
amabilitate și tact în raporturile Sale cu alții și trebuie să privim acest fapt ca pe un
ideal de inimă schimbată. „Pentru a nu-i ofensa” este un principiu creștin de coa-
bitare socială. Delicatețea creștină nu se întemeiază pe o situație în care totul i se
cuvine creștinului, nu face uz de titluri sau privilegii obținute, nici măcar nu își apără
propriul interes; delicatețea este umilă, este contrariul ostentației, nu lasă să se între-
vadă nici intențiile și nici faptele, acționează cu dragoste și creează circumstanțele
necesare pentru a fi pusă în practică; nu lasă celuilalt impresia că îi este dator. Ama-
bilitatea creștină este indulgentă, asociază adevărul cu mila, evită confruntarea,
îi stimează pe ceilalți și le respectă demnitatea, opinia și poziția, nu rănește și nu
umilește. Delicatețea este atentă la cele mai mici detalii; este o roadă a Duhului Sfânt.
Să Îi cerem lui Dumnezeu astăzi să ne ajute să nu ne ofensăm aproapele și să
trăim astfel încât curtoazia și bunele maniere să facă parte din caracterul nostru.
204

Luni, 13 iulie
VOR FI PUŢINI CEI MÂNTUIŢI?

Isus umbla prin cetăţi şi prin sate, învăţând pe norod şi călătorind spre Ierusalim.
Cineva I-a zis: „Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?”
El le-a răspuns: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă.
Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea.”
(Luca 13:22-24)
Z ilele lui Isus erau numărate. Nu mai era personajul popular urmat de mulțimi
de oameni în Iudeea și Galileea. Fusese părăsit de o bună parte dintre ucenici
și era persecutat de autoritățile religioase. Luca relatează folosind o expresie foarte
semnificativă: „călătorind spre Ierusalim.” Se apropia de sfârșit, umbra crucii se
reflecta asupra Mântuitorului. Iată că, în aceste circumstanțe, a apărut întrebarea:
„Cei mântuiți vor fi puțini?” Cine era omul care întrebase? Pe cine reprezenta? În
mod intenționat, Luca nu ne oferă nici numele și nici originea lui. Era un anonim,
nu reprezenta o anumită clasă socială, ci omul, în general; mai mult, îi personi-
fica pe toți aceia care au întrebări pentru Isus, care au încredere și cred în El (Îl
numește Domn). În fine, este vorba de cineva interesat de mântuire. Îl descoperise
în Isus pe Mântuitorul?
Ce întreabă el de fapt? Care e tulburarea lui? Că vor fi puțini oameni mântuiți?
Puțini sau mulți, cu ce schimbă asta lucrurile? Era o simplă curiozitate sau era o în-
trebare care avea de-a face cu faptul că puțini Îl mai urmau pe Isus? Isus fiind respins
și persecutat de Sinedriu, cel care se afilia cu El se opunea pe față religiei oficiale și
trăia sub amenințare. Omul acesta știa și întrebarea lui putea fi expresia dorinței și
a fricii, a unei dorințe arzătoare, sincere și a unor piedici insurmontabile; o eventu-
ală manifestare a unei ardori condiționate. Depindea mântuirea lui de numărul de
ucenici? Poate că nu ar fi dorit să aparțină unei minorități nepopulare? Ce avea mai
multă valoare, reputația și situația socială sau destinul său veșnic?
Răspunsul lui Isus pare să confirme frământările omului, pentru că El nu oferă
un răspuns la întrebarea literală, ci la motivațiile din spatele ei. Isus răspunde: „Ne-
voiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu
vor putea.” Ușa ucenicilor și a mântuirii, deși stă deschisă tuturor, este îngustă și
permite intrarea câte unei singure persoane o dată. Nu putem să intrăm pe ea cu tot
cu prieteni, vecini, familie sau cu societatea în care trăim, pentru că este ușa deciziei
personale. În același fel, nu putem să intrăm pe ea cărând „poveri” și „pachete” pe
care le-am achiziționat în lume. Pentru a trece, trebuie să renunțăm la toate acestea.
Este o ușă în formă de cruce, șlefuită prin dreptatea și dragostea lui Isus.
Să facem toate eforturile necesare pentru a intra pe poarta îngustă.
205

Marți, 14 iulie
DARUL PROFEŢIEI ÎN BISERICĂ

Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor
spre zidire, sfătuire şi mângâiere.
(1 Corinteni 14:3)
Î ncă de la începuturile mișcării adventiste, unii s-au concentrat pe respingerea

lui Ellen White ca profet și pe atacurile îndreptate împotriva slujirii ei. Printre
aceștia, amintim pe D.M. Canright, John K. Kellogg, A.F. Ballenger, A.T. Jones,
Ronald L. Numbers și Walter T. Rea. Cu toții au încercat să o discrediteze pe Ellen
White, contestând revelațiile și inspirația Duhului Sfânt în scrierile ei. Unii dintre
ei au acuzat-o de plagiat; alții, ca Desmond Ford, au afirmat că darul ei profetic nu
era identic cu al profeților din scrierile canonice ale Scripturilor.
Slujirea profeților s-a încheiat odată cu cea a lui Isus? Ce este și ce nu este Ellen
White pentru adventiști? Cum trebuie să ne raportăm la darul profeției din biserică?
Nicio declarație din Noul Testament nu anunță încetarea profetismului. Profe-
tismul va înceta odată cu celelalte daruri spirituale „când va veni ce este desăvârșit”
(1 Corinteni 13.10). Darul profeției era ceva obișnuit în biserica apostolică și nimic
nu ne indică faptul că ar fi fost de o altă natură decât cel al profetismului din Vechiul
Testament. Frédéric Godet spune: „El își are sursa într-o revelare a stării actuale, a
evoluției și a viitorului Împărăției lui Dumnezeu. Prin faptul că profetul transmite
această revelație bisericii, se străduiește să o stimuleze și să o ridice la înălțimea me-
nirii ei” (Commentaire sur la Première Épître aux Corinthiens, II, p. 208).
Scrierile lui Ellen White nu sunt o a doua Biblie pentru adventiști. Vorbim despre
texte inspirate, dar necanonice, deoarece canonul Scripturii s-a încheiat cu Noul
Testament și considerăm că orice manifestare spirituală sau charismatică trebuie să
se supună lui „stă scris...”. Ea însăși recunoaște: „Scripturile stabilesc în mod explicit
că regula după care orice învățătură și orice experiență trebuie să fie testate este
Cuvântul lui Dumnezeu” (Vous recevrez une puissance, p. 122). Așa cum spune ver-
setul de astăzi, lucrarea profetesei Domnului a slujit și slujește pentru construirea,
încurajarea și mângâierea bisericii în aceste vremuri care precedă a doua venire a
lui Hristos. Încă din adolescență am fost un cititor asiduu al seriei „Mărturii pentru
comunitate”, o mică lumină care m-a ajutat, m-a educat, m-a ferit de problemele
cu care se confruntă tinerii și m-a condus întotdeauna către cea mai mare lumină,
Cuvântul lui Dumnezeu.
Să profităm astăzi de sfaturile profeților, pe care Dumnezeu le-a dat bisericii pen-
tru consolidarea ei.
206

Miercuri, 15 iulie
SCRIE! SCRIE!
Pot totul în Hristos, care mă întărește.
(Filipeni 4:13)
V iața lui Ellen White a fost presărată cu evenimente, unele dintre ele vesele,
iar altele triste. Cele din urmă păreau că dezmint dragostea lui Dumnezeu
(decesul soțului când ea avea 53 de ani, decesul celor doi fii, opoziția pe care o în-
tâmpina din partea celor apropiați și din partea străinilor) și, la vârsta de 88 de ani,
providența divină a părut mai absentă ca niciodată din viața profetesei Domnului.
Uneori, harul lui Dumnezeu nu se manifestă imediat, așa cum cerem și sperăm
noi. Dar când avem posibilitatea de a privi în urmă și de a judeca drept faptele
reale, recunoaștem că Dumnezeu nu ne-a abandonat niciodată.
Dintre toate minunile succesive pe care le-a trăit Ellen White, puține sunt atât de
surprinzătoare ca importanța lucrărilor sale ca scriitoare: „La vârsta de șaptesprezece
ani, când toți prietenii mei au crezut că voi rămâne invalidă pe viață din cauza acci-
dentului sever pe care l-am suferit în copilărie, un vizitator ceresc a venit și mi-a vor-
bit: „Am o solie pe care tu trebuie să o vestești.” De ce? am gândit eu. Cu siguranță,
undeva trebuie să fie o mare greșeală. Din nou, mi-au fost adresate cuvintele: „Am
o solie pe care tu trebuie să o vestești. Scrie pentru oameni lucrurile pe care ți le
spun.” Până la data aceea, mâna îmi tremura și nu fusesem în stare să scriu nici
măcar un rând. Am răspuns: „Eu nu pot să fac lucrul acesta, nu pot să-l fac.” Din
nou, mi-au fost adresate cuvintele: „Scrie! Scrie!” Am luat un creion, hârtie și am
început să scriu. Mi-e imposibil să estimez cât de mult am scris de atunci. Puterea
a venit de la Dumnezeu. [...] Prin noi înșine nu putem să facem niciun bine. Totuși,
avem privilegiul de a intra într-o relație corectă cu Dumnezeu și de a hotărî să ne
facem partea în lucrarea aceasta, cu ajutorul Său, pentru ca ea să fie mai bună. Slava
lui Dumnezeu se va vedea în viața acelora care aduc la îndeplinire hotărârea aceas-
ta cu umilință, și totuși fără șovăire. Știu lucrul acesta din experiență” (Solii alese,
vol. I, https://m.egwwritings.org/ro/book/13851.550#550).
Același apostol care L-a auzit într-o zi pe Domnul spunând: „Harul Meu îţi este
de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9) a
scris, mai târziu, dintr-o închisoare romană, bisericii din Filipi: „Vreau să ştiţi, fraţi-
lor, că împrejurările în care mă găsesc mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheli-
ei. În adevăr, în toată curtea împărătească şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sunt pus
în lanţuri din pricina lui Isus Hristos” (Filipeni 1:12-13).
Certitudinea darului profeției în biserică ne amintește astăzi că există în ceruri
un Dumnezeu...
207

Joi, 16 iulie
FAPTELE ÎI URMEAZĂ
Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! Da, zice Duhul,
ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!
(Apocalipsa 14:13)
A stăzi, 16 iulie 2015, comemorăm o sută de ani de la moartea lui Ellen White,
care a decedat în casa ei din Elmshaven (Statele Unite), la vârsta de 88 de ani.
A suferit după ce, căzând, și-a fracturat șoldul pe 13 februarie și din acel moment
s-a stins cum se stinge o lumânare, după cum spunea fiul ei William. Timp de
șaptezeci de ani, slujirea ei ca profet a fost una prolifică. A primit ultima dintre
viziuni, care privea tinerii, pe 3 martie 1915 și, cu o săptămână înainte de a muri,
ultimele sale cuvinte au fost: „Știu în cine am crezut.”
Au avut loc trei ceremonii de înmormântare: în duminica zilei de 18 iulie, în
grădina din Elmshaven, casa în care a locuit în ultimii ani ai vieții sale, ceremonie la
care au participat patru sute de persoane. Luni, 19 iulie, la Richmond, San Francisco
Bay, unde credincioșii din Uniunea California și-au luat rămas-bun de la condu-
cătorul spiritual și la care au participat mai mult de o mie de persoane. În cele din
urmă, duminică, 24 iulie, la Battle Creek, în cimitirul Oak Hill, unde dorise să fie în-
mormântată, alături de soțul ei. A fost ceremonia cea mai importantă și care a atras
cel mai mare număr de oameni, mai mult de patru mii. Președintele Conferinței Ge-
nerale, A.G. Daniells, a citit o biografie a profetesei Domnului, arătând contribuția
supranaturală pe care a avut-o în biserică și în lume. S.N. Haskell, președintele Uni-
unii de Conferințe, a ținut predica bazată pe Psalmii 116:15 și Apocalipsa 14:13.
O sută de ani mai târziu, cu greu putem să facem o evaluare a ceea ce datorea-
ză biserica noastră slujirii lui Ellen White. Convingerea fermă a vocației profetice,
ca biserică a rămășiței; rolul evlaviei, speranței și reformei, care sunt rezultate din
așteptarea Revenirii; răspândirea universală a mesajului adventist, rolul instituțional
în domeniul educației, sănătății și publicațiilor și chiar structura administrativă a
bisericii, toate au fost rodul binecuvântat al sfatului său inspirat, al activității perso-
nale de susținere și de suport oferit conducătorilor, al călătoriilor sale și, în special,
al mărturiilor.
Periodicul Star din Sainte-Hélène (California, Statele Unite), din 23 iulie 1915,
a dedicat un foarte amplu reportaj vieții și lucrării lui Ellen White și, ca și cum ar fi
fost o confirmare a cuvintelor biblice „faptele lor îi urmează”, articolul a concluzio-
nat: „Acum decedată, pentru totdeauna mesager.”
Să îi cerem lui Dumnezeu ca viețile noastre să fie o binecuvântare pentru alții.
208

Vineri, 17 iulie
CREZI LUCRUL ACESTA?

Isus i-a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine,
chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi
crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”
(Ioan 11:25-26)
U na dintre cele mai triste zile din slujirea mea a fost cea de 20 decembrie 1987.
În Colegiul din Sagunto, tânăra Elena Muñoz, fiică a doi pensionari, foști
slujbași în Departamentul Publicații din Spania, a murit zdrobită de un zid în
timp ce pregătea, alături de alți tineri, sărbătoarea de Crăciun. În timpul funera-
liilor, cu toții, părinți, profesori, elevi, prieteni și frați, am fost invadați de durere
și neputință. La începutul predicii, am spus: „Este o zi tristă, prea tristă, moartea
ne-a răpit-o cu violență pe draga noastră Elena, ca și cum ne-ar fi smuls o bucată
din carnea noastră.” În inimile noastre de credincioși se învălmășeau numeroase
întrebări pentru Dumnezeu, cu teamă și evlavie: De ce, Doamne? De ce nu a ocro-
tit-o mâna Ta atotputernică pe copila Ta iubită?
Ceea ce a urmat a fost o încercare grea pentru credința noastră și consolarea
de care aveam nevoie nu putea veni decât prin credință. Doar prin credința care
străpunge invizibilul, hrănește încrederea și speranța, prin credința care se supune
Cuvântului lui Dumnezeu. În Evanghelia lui Ioan, două cuvinte se repetă frecvent,
„a crede” și „viață”, care păstrează o relație inseparabilă de cauză-efect: „Voia Tată-
lui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi
învia în ziua de apoi” (Ioan 6:40); episodul în care această relație este cel mai bine
evidențiată este cel al învierii lui Lazăr. Când rostește cuvintele: „Eu sunt Învierea şi
Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi”, Isus răspunde la neputința
credinței Martei și la durerea cauzată de moartea lui Lazăr, pentru că o luptă se du-
cea între realitatea tragică a pierderii unei ființe iubite și speranța învierii viitoare,
iar miza era credința ei. Întrebarea: „Crezi lucrul acesta?” este una retorică, pentru a
sublinia această miză.
În acea zi nefericită, am adresat aceeași întrebare tuturor celor apropiați, care
sufereau în urma pierderii Elenei Muñoz: Credeți că Isus este Mântuitorul lumii?
Credeți că Isus este Viața? Credeți că ne iubește? Credeți că suferă împreună cu noi?
Credeți că a înviat din morți și a biruit moartea?
Să credem! Pentru că, „dacă vom crede, vom vedea slava lui Dumnezeu!” (Ioan
11:40).

MIE MI LE-AŢI FĂCUT

Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia
din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.
(Matei 25:40)
T extele din Scriptură care ne sunt adresate cel mai direct sunt cele care ne vor-
besc despre misiunea bisericii în lume. Doctrina socială a bisericii noastre
nu este rezultatul unei simple reflecții teologice, nici al oportunismului eclezi-
astic. Este o problemă de coerență cu Evanghelia și de fidelitate față de Cuvântul
lui Hristos și față de exemplul Său suprem: „Fiul omului n-a venit să I se slu-
jească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei
20:28) și „umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de
Diavolul”(Faptele 10:38). Dragostea, compasiunea, slujirea au fost exemplul Său
și, pe baza lor, Isus va judeca lumea la sfârșit.
Pe 19 și 20 octombrie 1982, valul de aer rece care aproape în fiecare an, în lunile
octombrie și noiembrie, face ravagii pe coasta mediteraneeană spaniolă a determinat
o asemenea cantitate de precipitații, încât barajul mlaștinilor de la Tous s-a prăbușit,
eliberând din albia fluviului Jucar și a afluenților lui 2 500 hm³ de apă și aluviuni.
Localități întregi, cum ar fi Sollana, au fost inundate. Când apele s-au mai retras, au
putut ajunge aici ajutoare trimise de peste tot din Spania: haine, pături, alimente,
corturi, material sanitar etc. Pe 23, s-a cerut ajutor umanitar prin mijloacele de co-
municare pentru scoaterea aluviunilor din case și distribuirea ajutoarelor colectate.
În acel Sabat, am organizat o echipă de intervenție pe terenul de sport al Cole-
giului din Sagunto. Profesorii, personalul nedidactic și elevii majori (în total, pa-
truzeci de persoane), însoțiți de echipa de la bucătărie și echipați cu saci de dormit
și câteva unelte, am plecat la Sollana cu un autobuz împrumutat de la un vecin din
Sagunto. Primarul din Sollana ne-a găzduit într-o școală nouă, care fusese inundată
în bună parte, și am început să lucrăm. Am curățat case, am împărțit locuitorilor pă-
turi, hrană și, mai ales, multe mesaje de încurajare și speranță. Cinci zile mai târziu,
ne-am întors la colegiu. Colegii și elevii care nu putuseră să ne însoțească ne-au
primit ca pe niște eroi, dar noi nu am considerat decât că am împlinit cuvintele lui
Isus: „Mie Mi le-ați făcut.”
Pe parcursul acestei experiențe am simțit că Dumnezeu S-a putut folosi de viețile
noastre într-un mod unic, pentru a-i ajuta pe cei aflați în nevoie. Sunt experiențe
care nu se uită și care sunt esența Evangheliei.
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne folosească în slujirea aproapelui.

Duminică, 19 iulie
SIMONE, DORMI?
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm:
este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn, căci acum mântuirea
este mai aproape de noi decât atunci când am crezut.
(Romani 13:11)
R elatarea din evanghelii a vieții apostolului Petru spune că, de trei ori, acesta a
adormit în momente importante din viața sa.
Prima dată, Petru a adormit în momentul Schimbării la Față (Luca 9:28-36). Se
apropia Săptămâna Patimilor și Isus i-a luat pe Petru, Iacov și Ioan și i-a dus pe un
munte să se roage. În timpul rugăciunii, fața și hainele Lui au început să strălucească
și, în acel moment, Moise și Ilie au apărut în slava lor și au vorbit cu El. Dar Petru și
ceilalți ucenici adormiseră și, din această cauză, nu au putut contempla slava lui Isus
și nici auzi vocea din cer care confirma divinitatea Învățătorului.
A doua oară, Petru a adormit în Ghetsimani (Marcu 14:32-42). Isus era tulburat,
avea nevoie mai mult ca oricând de susținerea alor Săi și de ajutorul lui Petru. Așa
că i-a luat din nou pe Petru, Iacov și Ioan și i-a dus într-un loc unde se întâlneau de
obicei pentru a se ruga. Le-a cerut să se roage pentru El și pentru ei înșiși, ca să nu
cedeze ispitei; între timp, puțin mai la o parte, a făcut și El același lucru, plângând și
transpirând sânge. De două ori însă i-a găsit adormiți, cuprinși de somn: „Simone,
tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi?”
A treia oară, Petru a adormit în închisoarea din Ierusalim (Faptele 12:6-11). Irod,
Tetrarhul, îl ucisese deja pe Iacov și voia să facă la fel cu Petru, pentru a intra în
grațiile iudeilor. Dar Petru, prins în lanțuri într-o celulă, între doi soldați, dormea
liniștit. Un Înger al Domnului l-a lovit în coastă pe Petru pentru a-l trezi și a-l scoate
din închisoare.
La fel ca Petru, dormim uneori când trebuie să fim treji și să veghem. Dormim
când Dumnezeu Își manifestă puterea pentru noi, când ne întărește credința și în-
crederea în El, când vrea să ne pregătească pentru momente dificile prin care trecem
ca să fim încercați. La fel ca Petru, dormim când Isus așteaptă colaborarea noastră
responsabilă, dedicată și activă. Dormim inconștienți când El este preocupat de fap-
tul că în joc se află mântuirea sufletelor. Poate că dormim ca fecioarele neînțelepte
care așteaptă venirea Lui? Atenție! Pavel ne spune: „Este ceasul să vă treziţi în sfârşit
din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am cre-
zut.”
Să Îi cerem lui Dumnezeu astăzi să ne ajute să veghem și să ne rugăm în orice
clipă. Și astfel, vom fi pregătiți să înfruntăm provocările vieții.
211

Luni, 20 iulie
MOARTEA UNUI FIU

El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi,
cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?
(Romani 8:32)
M aria, originară din Zuera (Zaragoza, Spania) și soțul ei, Mauricio, au lucrat
pentru părinții mei la sfârșitul Războiului civil din Spania. El era vizitiul
nostru: conducea un atelaj de transport urban, tras de un cal. Ea o ajuta pe mama
și avea grijă de mine pe când aveam doi ani. A trecut timpul și s-au întors în Zuera,
la douăzeci de kilometri de capitală, unde își aveau casa și terenurile. Dar Mau-
ricio a murit și Maria a rămas singură, foarte singură, însoțită doar de amintiri
amare. Familia mea mergea an de an la Zuera pentru a pune flori la mormântul
lui Mauricio și al celor trei copii ai săi. Cuplul avusese, într-adevăr, doi fii și o fii-
că, dar toți muriseră. Una dintre aceste morți tulbura fără consolare viața tristă a
Mariei: cea a lui Antonio, cel mai mic dintre băieți, care fusese împușcat în timpul
Războiului civil, după ce fusese denunțat în mod josnic de un vecin din sat, deși
nu împlinise încă șaisprezece ani. În fiecare an, ca să mergem la cimitir, trebuia să
trecem pe la poarta denunțătorilor. „Asasinilor! Asasinilor! – striga Maria necon-
solată – mi-ați ucis băiatul! Era doar un copil!” Scena s-a repetat an de an, până
când, în cele din urmă, a murit și Maria.
Am văzut durerea teribilă pe care o poate cauza pierderea unui copil. Am văzut
norii doliului coborând asupra vieților unor părinți; i-am văzut strigând, plângând,
disperând, pierzându-și dorința de a trăi, întrebându-se: „De ce el? De ce nu am
murit eu în locul lui?”
Textul de astăzi ne vorbește despre darul Fiului lui Dumnezeu care a murit pen-
tru omenire. A suferit Dumnezeu ca oricare alt părinte în urma morții lui Isus?
Moartea Fiului lui Dumnezeu nu a fost întâmplătoare sau neprevăzută. Dumnezeu
„n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți”. Darul Fiului lui Dum-
nezeu și moartea Sa nedreaptă pe cruce au fost cea mai mare, cea mai importantă și
cea mai dureroasă mărturie a Providenței divine în această lume.
Să Îi mulțumim lui Dumnezeu că nu Și-a cruțat propriul Fiu ca să ne salveze și să
îi oferim tot ce e mai bun în viața noastră.
212

Marți, 21 iulie
PEŞTELE
Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
C u mai mulți ani în urmă, am cumpărat o cărticică de rugăciuni pentru tineri,

scrisă de Francisco Garcia-Salve, intitulată El pez [Peștele]. În carte, autorul ex-
plică faptul că, până la sfârșitul secolului al XX-lea, Isus era numit „Pește”. De aseme-
nea, susține că, printre primii creștini, simbolul peștelui era frecvent și s-a păstrat în
epitafuri, inscripții și diverse reprezentări. În anumite perioade, creștinii persecutați
reușeau să se recunoască între ei printr-un semn distinctiv în formă de pește.
În timpul unei călătorii de studii, am vizitat catacombele din Roma, cimitirele
subterane care serviseră drept refugiu și loc de închinare pentru creștini în timpul
persecuțiilor Imperiului Roman. Pe pereții acestor locuri se puteau vedea simbolu-
rile creștine ale Mântuitorului, bisericii, speranței creștine, Duhului Sfânt, pe care
primii creștini le desenaseră și pe care persecutorii nu puteau să le înțeleagă, spre
deosebire de credincioși. Unul dintre cele mai frecvente simboluri era peștele: une-
ori singur, alteori asociat cu crucea, cu un arc sau cu un vapor, legat de o ancoră
sau aproape de un porumbel. Cu siguranță că, la vederea acestor reprezentări, ei
se simțeau încurajați, amintindu-și de Dumnezeul în care credeau și pentru care
își dădeau viața. Deși erau terorizați și trăiau în persecuție, se bucurau să afirme,
într-un fel sau altul, că mântuirea vine doar prin Isus. Puteau, în felul acesta, să în-
frunte orice atac ar fi venit din partea lui Satana.
Peștele era un simbol „secret” al bisericii primare și menirea lui era consolidarea
luptei împotriva forțelor răului. „Primii creștini erau deseori chemați să înfrunte pu-
terile întunericului față în față. Prin amăgiri meșteșugite și prin prigoană, vrăjmașul
s-a străduit să-i abată de la dreapta credință. În vremea de acum, când sfârșitul tutu-
ror lucrurilor pământești se apropie cu pași iuți, Satana depune sforțări disperate să
prindă lumea în cursă. El născocește multe planuri pentru a ocupa mințile și a abate
atenția de la adevărurile absolut trebuincioase mântuirii. În fiecare loc, uneltele lui
se grupează cu sârguință alături de aceia care sunt potrivnici Legii lui Dumnezeu.
Arhiamăgitorul este la lucru spre a introduce elemente de confuzie și răscoală și
oamenii sunt plini de un zel care nu este în armonie cu cunoștința pe care o au”
(Faptele apostolilor, p .151).
Cheile secrete ale comunicării cu Domnul ne stau la dispoziție tuturor. Să le fo-
losim astăzi. Să nu uităm că și spiritul poate fi persecutat. Și este foarte important să
reînnoim declarația supremă pe care o ființă omenească o poate face: „Cred că Isus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu.”
213

Miercuri, 22 iulie
ATRACŢIA CRUCII
„Şi, după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”
Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară.
(Ioan 12:32-33)
C u câțiva ani în urmă, cu ocazia ceremoniilor de dedicare a noii biserici din

campusul adventist din Collonges-sous-Salève (Franța), au fost prezentate
cele trei cruci ale clădirii: crucea exterioară, de pe fațadă, arată caracterul sacru al
edificiului. În interior, pe peretele amvonului este o cruce luminoasă care prezi-
dează serviciile divine. În cele din urmă, cea de-a treia cruce, din hol, face parte
dintr-un basorelief din ipsos și rășină, reprezentând un rând de brazde care se
intersectează într-un punct și având scris, la bază: „Voi atrage la Mine pe toți oa-
menii.”
„A atrage”, minunat cuvânt, al cărui verb original, elkuo, înseamnă „a conduce
la”, „a atrage cu putere”, așa cum un magnet atrage fierul și oțelul. Reprezintă ceea ce
a fost și este cu adevărat crucea, un puternic magnet spiritual, irezistibil și transfor-
mator. Apostolul Pavel le spunea corintenilor: „Fiindcă propovăduirea crucii este o
nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, care suntem pe calea
mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:18). Crucea este instrumentul
de reconciliere cu Dumnezeu (Coloseni 1:20). A-L urma pe Isus înseamnă a purta
în fiecare zi o cruce (Luca 9:23). Crucea, instrument de tortură, este viața, pentru că
magnetul crucii exercită o atracție a sensibilității și dragostei divine.
Să încercăm să ilustrăm atracția crucii: dacă luăm un magnet și câteva bucățele
de oțel de forme și culori diferite, magnetul le va atrage, fără excepție, pe toate. Dacă
punem fărâmele de oțel pe o foaie de hârtie și, pe sub foaie, ducem magnetul de
la un capăt la altul, ele vor urma magnetul oriunde vom vrea. Dacă luăm o bară
mică de oțel și o lăsăm puțin să se magnetizeze, ea va dobândi puterea de atracție a
magnetului și va atrage, la rândul ei, bucățele de oțel. În același fel, crucea ne trans-
mite și nouă puterea ei de atracție. Dar dacă îndepărtăm o clipă de magnet mica
bară de oțel și îi dăm câteva lovituri puternice cu o bucată de lemn, își va pierde cu
desăvârșire puterea de atracție. Separarea de cruce și ispitele lui Satana ne lipsesc de
atracția crucii.
Să păstrăm în memorie: prin cruce, avem putere de atracție; fără ea, redevenim
indivizi inerți, fără capacitatea de a transmite iubirea mântuitoare a lui Isus.
214

Joi, 23 iulie
CRUCE ŞI ÎNVIERE
Pe când Se suia Isus la Ierusalim, pe drum, a luat deoparte pe cei doisprezece
ucenici şi le-a zis: „Iată că ne suim la Ierusalim şi Fiul omului va fi dat în mâinile
preoţilor celor mai de seamă şi ale cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte
şi-L vor da în mâinile neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată
şi să-L răstignească, dar a treia zi va învia.”
(Matei 20:17-19)
M atei menționează de patru ori moartea și învierea Mântuitorului. De trei ori

atunci când Isus le spune ucenicilor ce urmează să I se întâmple la Ierusa-
lim (16:21; 17:22-23; 20:17-19); a patra oară, când autoritățile evreiești îi spun lui
Pilat: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă,
a zis: «După trei zile voi învia.» Dă poruncă dar ca mormântul să fie păzit bine
până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul şi să spu-
nă norodului: ’A înviat din morţi!’ Atunci, înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai
rea decât cea dintâi»” (27:63-64). În fiecare dintre aceste texte, moartea și învierea
sunt anunțate în același context, ca fapte inseparabile și inevitabile. Comparând
evangheliile lui Matei, Marcu și Luca, descoperim că ceea ce li se vestea era de
neînțeles pentru ucenici: prima dată pentru Petru, ale cărui gânduri „nu [erau]
gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor” (Matei 16:23); a doua oară
pentru toți cei care „nu înţelegeau cuvintele acestea şi se temeau să-L întrebe”
(Marcu 9:32); și a treia oară, Luca spune că „ei n-au înţeles nimic din aceste lu-
cruri” (Luca 18:34). Cât despre preoți și cărturari, nici ei nu înțelegeau nimic din
misterul crucii și învierii lui Hristos. Au avut pretenția să închidă și să sigileze ei
înșiși mormântul lui Isus, pentru ca ucenicii să nu meargă să „fure” trupul.
O altă constantă care apare în relatările evangheliilor este că tuturor le-a fost
frică. Marcu spune: „Ei erau pe drum şi se suiau la Ierusalim, şi Isus mergea înaintea
lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El” (Marcu 10:32). Dacă ar fi
înțeles că nu avea să fie moarte fără înviere și nici cruce fără biruință, ar fi înfruntat
evenimentele cu însuflețire și cu o altă stare de spirit. Satana are cel mai mare interes
ca noi să respingem crucea și să negăm învierea. Apostolul Pavel știa și de aceea a
scris: „Cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor? Dacă nu este o înviere
a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi, dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea
noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră (1 Corinteni 15:12-14).
Învierea lui Isus este o dovadă în plus că există în ceruri un Dumnezeu și că are
puterea de a-i mântui pe copiii Săi.
Să mulțumim astăzi cerului pentru Isus Hristos!
215

Vineri, 24 iulie
ÎN LIPSA CRUCII
În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva
decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos,
prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu, faţă de lume!
(Galateni 6:14)
I slamul este astăzi una dintre cele mai importante religii ale lumii. Deși pare ciu-
dat pentru musulmani, Isus are un loc important în Coran, cartea lor sfântă.
Din cele 114 capitole în care este împărțit, 15 vorbesc despre Isus și 93 de versete
Îi sunt consacrate. În linii mari, Coranul Îl ridică pe Isus la un nivel la care niciun
alt protagonist coranic nu ajunge, în afară de Allah, bineînțeles. Relatările despre
Maria și familia ei, despre Ioan Botezătorul, despre nașterea și copilăria lui Isus
sunt cele care predomină.
În plus, Hristos este numit întotdeauna „Isus, Fiul Mariei”, pentru a sublinia
umanitatea Lui. Cu toate acestea, Coranul consideră conceperea lui Isus ca fiind
o lucrare a Duhului: „Și astfel, Mariei, fiica lui Imran, care și-a păstrat virginita-
tea, i-am insuflat Duhul Nostru” (LXVI:12). Isus este considerat ca fiind musul-
manul perfect. Venirea Lui a fost un semn al lui Allah, o mărturie a milei divine,
pe care Isus o dovedește prin minunile Sale. Isus confirmă Scripturile anterioare,
aduce Evanghelia și anunță venirea lui Mohamed, pe care Coranul îl confundă cu
Mângâietorul promis de Hristos. A doua venire a lui Isus este acceptată în tradiția
heterodoxă prin Mahdi, personaj mesianic care va scoate lumea din nedreptate și va
instaura o domnie a dreptății și a păcii.
Onorat cu titlurile de Slujitorul lui Allah, Mesia, Cuvântul, un Spirit emanând
din Allah, Isus este mai mult decât un trimis, un profet, o creatură divină, dar nu
este Dumnezeu. Mai mult, Coranul păstrează o tăcere absolută cu privire la lucrarea
mântuitoare a lui Isus, așa că neagă patimile și moartea Lui reală pe cruce. Fără cru-
ce, islamului îi lipsește noțiunea de dragoste a lui Dumnezeu pentru om și a omului
pentru Dumnezeu; dimpotrivă, pentru musulmani, motiv de laudă sunt supunerea
și ascultarea față de Allah.
A înlătura crucea din speranța creștină înseamnă a o goli de sens. Fără cruce,
creștinismul se reduce la o serie de relatări morale antice, o listă de lucruri bune și
câteva promisiuni pentru o viață mai bună. Axa în jurul căreia se învârte Biblia este
Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii (Ioan 1:36).
Vă invit să medităm astăzi la crucea lui Hristos, aducându-I slavă pentru sacri-
ficiul pe care L-a făcut pentru noi, și la valoarea imensă pe care o avem în ochii Lui.

HARUL
Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul
căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea şi în duhul căruia nu este viclenie!
(Psalmii 32:1-2)
S oția lui Ricardo Blanco Ferré studia Biblia, iar fiica sa, Alicia, era o membră
loială a bisericii. În urma unui nefericit incident, Ricardo a fost condamnat la
12 ani de închisoare. Pedeapsa părea excesivă pentru un delict înfăptuit în grup,
sub influența alcoolului, de un cetățean fără antecedente și cu o conduită, în mod
obișnuit, ireproșabilă. Avocații săi au cerut clemenţă Departamentului de Grațiere
al Ministerului Justiției și cazul a fost admis în procedură. Dar timpul trecea și
răspunsul Consiliului ministerial nu sosea. Am auzit despre durerea acestei fami-
lii și m-am hotărât să cer o întrevedere cu subsecretarul Ministerului Justiției, pe
care îl cunoșteam deja în calitate de președinte al Comisiei de Consiliere pentru
Libertatea Religioasă. I-am explicat cazul, am pledat pentru Ricardo, i-am vorbit
despre har, iar el l-a sunat imediat pe directorul general de la Grațiere pentru a
confirma existența recursului. A doua zi, Ministerul Justiției l-a prezentat Consi-
liului ministerial și sâmbăta care a urmat, Ricardo Blanco m-a sunat pentru a-mi
spune, plin de emoție, că fusese grațiat. Îl iertaseră!
Psalmistul spune: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și cu păcatul acoperit!”
Regele David știa din proprie experiență ce înseamnă să fii grațiat după ce ai comis
un delict; cunoștea bucuria iertării divine și a compus minunați psalmi de pocăință
din acest motiv (6, 32, 28, 51, 102, 130, 143), adevărate perle ale poeziei ebraice
religioase.
Pentru cei care își recunosc păcatul și se pocăiesc, există posibilitatea iertării. Tot
ce trebuie este să o cerem de la Dumnezeu, invocând dragostea și harul Său: „Cine
va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i soco-
teşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă
la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!” (Romani 8:33-34). Grațierea de
pedeapsa cauzată de greșelile și păcatele noastre este imediată, nu își așteaptă rândul
printre alte numeroase cereri trimise la tronul harului divin. Nu are nevoie de pro-
curori și avocați omenești, nu se aplică preferențial celor care au mediatori, prieteni
care să pledeze pe lângă Dumnezeu. Harul cerului este sigur, instantaneu!
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu care pledează pentru noi, în această
dimineață, iertarea este posibilă! Să nu rămânem neacoperiți de minunata stare de
grație divină pe care Isus a pregătit-o pentru noi!

Duminică, 26 iulie
NEONATOLOGUL
Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca
prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul.
(1 Petru 2:2-3)
F ratele meu Pedro este pediatru neonatolog. Care este domeniul de activitate al
medicului neonatolog? Se ocupă de nou-născuți pe parcursul primelor 28 de
zile de viață. În timp ce obstetricianul se ocupă de mamă în timpul nașterii, neo-
natologul se ocupă de bebeluș, îl reanimează dacă este nevoie, îi face un examen
medical, diagnostichează eventualele probleme, boli sau malformații congenitale
și stabilește tratamentul care trebuie urmat. Munca neonatologului de asistență a
bebelușilor prematuri, adică a celor care se nasc înainte de săptămâna 37 a sarcinii
și a căror greutate este sub 2,5 kg, merită să fie amintită în mod deosebit. Morta-
litatea neonatală a scăzut considerabil datorită acestor specialiști și a mijloacelor
tehnologice pe care le au la dispoziție în zilele noastre.
Să ne gândim la neonatologii spirituali, care se ocupă de nou-născuții din familia
lui Dumnezeu. Una dintre greșelile care a făcut mult rău nou-convertiților și care,
în multe situații, le-a cauzat moartea spirituală în primele săptămâni de la nașterea
din nou este ideea că, odată botezați, nu mai au nevoie de asistența și atenția unui
pastor. Petru și Pavel ne învață tocmai contrariul. Petru ne spune că nou-născuții
în credință trebuie să beneficieze de „laptele duhovnicesc şi curat” pentru a pu-
tea crește și supraviețui provocărilor vieții de creștin. Mai mult, apostolul Pavel le
amintește credincioșilor din Corint: „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi
ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca
unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi
suferi, şi nici acum chiar nu le puteţi suferi” (1 Corinteni 3:1-2). Ambii erau neona-
tologi spirituali.
Apropierea de frații noi ne permite să îi inițiem cu dragoste și atenție în viața
lor cea nouă, să îi reanimăm, dacă este nevoie, să detectăm tendințele și obiceiurile
lumești din trecutul lor, astfel încât, cu ajutorul Duhului Sfânt și al unei terapii spi-
rituale adecvate, cu timpul, ei să se poată corecta. Este posibil să descoperim pre-
maturitate, carențe și malformații cu risc de moarte spirituală și să fie nevoie să le
acordăm de urgență îngrijire intensivă neonatală, în spiritul de unitate care ar trebui
să existe întotdeauna în sânul unei biserici, pentru ca minunea pregătirii lor pentru
viața spirituală să se poată produce.
Vă invit să vă transformați astăzi într-un sprijin pentru noii credincioși. Dumne-
zeu vă poate folosi pentru a dezvolta viața spirituală a celor nou-convertiți.
218

Luni, 27 iulie
O MINUNE DIN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Căci acest fiu al meu era mort şi a înviat;
era pierdut şi a fost găsit.
(Luca 15:24)
W alter Flandera, profesor de științe la Colegiul Adventist din Bogenhofen

(Germania), povestea cum mama sa, o credincioasă adventistă de ziua a
șaptea, suferea văzând că fiul ei se îndepărta de biserică pe măsură ce avansa în
studiile universitare. În Europa, națiunile și oamenii erau pe cale să se distrugă
unii pe alții în culmea freneziei și nebuniei fanatismului politic. Pentru Walter,
Dumnezeul dragostei și al mamei sale fie nu exista, fie îi abandonase.
Tulburarea femeii a ajuns la culme într-o zi, când Walter a fost recrutat pentru
serviciul militar și a trebuit să meargă la război. Biata mamă se gândea că poate
aceea era ultima oară când își mai vedea fiul. Teama că moartea l-ar putea răpi, în
condițiile în care el se îndoia de Dumnezeu și nu acceptase sacrificiul lui Hristos ca
garanție a mântuirii personale, o tortura. Înainte de despărțire i-a dat un Nou Testa-
ment și i-a spus că se va ruga în fiecare zi ca Dumnezeu să îi ocrotească viața. Apoi
l-a îmbrățișat în hohote de plâns și s-au despărțit.
Ororile războiului au împietrit inima lui Walter și l-au făcut să se revolte până la
indignare împotriva Dumnezeului providenței pe care i-L prezentase mama lui. Nu
a deschis niciodată Noul Testament pe care îl luase la război și nici nu se mai ruga,
așa cum obișnuia în copilărie; văzând murind atâția dintre camarazii lui, a refuzat
să creadă că viața lui depindea de Dumnezeu, convins fiind că, în orice moment, la
rândul lui, putea fi victima războiului.
La un moment dat, în viața tinerilor, este nevoie ca religia pe care le-au trans-
mis-o părinții să devină personală. Uneori, această tranziție este însoțită de o criză
care provoacă prăbușiri spirituale. Pe deasupra, dacă factori care țin de mediu și de
circumstanțe favorizează îndoielile, nesiguranța și frustrările, criza se poate dovedi
dramatică și definitivă. Dumnezeu nu e în necunoștință de cauză cu privire la acest
proces. Providența Sa acționează pe parcursul experienței noastre și conduce eve-
nimentele în așa fel încât, în mod surprinzător și pe baza căutării noastre sincere, să
regăsim credința.
Dacă suntem pe cale să ne îndepărtăm de credință, dacă ne-am gândit să pără-
sim biserica, dacă ne simțim asaltați de ispite să ne amintim că Domnul este dispus
să ne arate, în cel mai evident mod, că există în ceruri un Dumnezeu...
219

Marți, 28 iulie
„SÂNGELE LUI MĂ ACOPERĂ”

În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui,
iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său.
(Efeseni 1:7)
Î n 1944, forțele militare rusești au invadat Germania. Compánia lui Walter Flan-
dera a fost luată prizonieră și dusă într-un lagăr de concentrare rusesc. Era în
plină iarnă. Au cunoscut acolo foamea, frigul și frica. Într-o zi, un ofițer a sosit
acolo unde se afla Walter și, împărțind grupul în două, a spus: „Cei din dreapta
veți fi împușcați mâine dimineață și cei din stânga, mâine după-amiază.” Flandera
se afla în grupul celor din stânga. Nimeni nu a putut dormi în acea noapte. Se
auzeau plânsete, văicăreli, implorări de iertare, rugăciuni, blasfemii… Flandera
păstra tăcerea.
Dimineața, plutonul de execuție era pregătit. Primul grup s-a așezat în șir indian
și un ofițer le-a ordonat să alerge pe esplanada înghețată care le stătea în față. Îndată
ce au făcut asta, împușcăturile de mitralieră au răsunat până ce niciunul dintre ei nu
a rămas în viață. Oribil! Walter Flandera a simțit cum îl cuprindea o teribilă angoasă,
și-a amintit de mama lui, de credința pe care i-o inculcase, a încercat să se roage, să
își amintească unele texte, a scos din raniță Noul Testament și a căutat cu disperare o
consolare. Nimic! „Doamne, ascultă-mă! Nu mi-am adus aminte de Tine. Nu Ți-am
fost credincios – a rostit el cu voce întretăiată – dar, dacă mă scapi de la moarte, Îți
predau viața mea.” Și, fără să poată termina, a început să plângă, neconsolat.
Câteva ore mai târziu, același pluton de execuție a revenit. Același ordin… Wal-
ter a alergat din toate puterile. În urma lui, auzea respirația galopantă a cuiva care
alerga la fel ca el. Gloanțele șuierau din toate părțile. Foarte repede un glonț l-a lovit
pe omul care alerga în urma lui și, în cădere, acesta l-a trântit la pământ, iar trupul
lui a rămas sub cel al muribundului. Sângele a țâșnit din abundență din vena jugu-
lară secționată, scurgându-se peste cele două trupuri întinse la pământ. Walter a
observat cum fluidul vâscos îi acoperea corpul. Mitralierele au încetat. Când ofițerul
a trecut pe lângă ei pentru a le da lovitura de grație, le-a tras câte un picior și și-a
văzut de drum. Walter Flandera era în viață, sub un cadavru! Înainte ca trupurile
moarte să fie adunate, Flandera a fugit fără să știe nici cum, nici unde. Apoi și-a
respectat promisiunea și, la sfârșitul războiului, și-a terminat studiile și și-a dedicat
viața educației creștine, la Colegiul Adventist din Bogenhofen (Germania).
Așa L-a redescoperit Flandera pe Dumnezeul mamei și al copilăriei lui. Dar a
mai descoperit ceva, mai concret: că sângele lui Hristos, vărsat pe cruce, ne răscum-
pără. Să nu uităm astăzi că suntem în viață datorită sângelui lui Hristos.
220

Miercuri, 29 iulie
CE SUFERINŢE NE LIPSESC?
Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc
ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este biserica.
(Coloseni 1:24)
C u ani în urmă, la o întâlnire de Consiliu Anual al Diviziunii Euro-Africa,

noi, președinții câmpurilor din Europa Occidentală, așteptam cu neliniște
sosirea reprezentanților din țările blocului comunist. Autoritățile nu le permiteau
întotdeauna să călătorească, dar atunci când o puteau face ne povesteau lucruri
bulversante care li se întâmplau pastorilor și membrilor bisericii din aceste țări:
încarcerare, muncă în mine, tortură, foame, falși pastori infiltrați de guvern. Pe
atunci, a apărut o cărticică intitulată Torturat pentru Hristos, scrisă de Richard
Wurmbrand, pastor evanghelic fondator al Bisericii Subterane. În ea, autorul ci-
tează nume de bărbați și femei care au fost eroi martiri ai bisericii din acele vre-
muri.
Textul de astăzi, scris în prima perioadă de captivitate a lui Pavel la Roma, a
făcut obiectul celor mai diverse interpretări. Apostolul vorbește despre faptul că el
completează suferințele lui Hristos pentru biserică. Cum trebuie înțeles acest text?
Suferințelor răscumpărătoare ale crucii nu le lipsește, bineînțeles, nimic. Tot ce tre-
buia să se întâmple s-a împlinit cu prisosință prin Mântuitorul. Nu se poate dedu-
ce că Pavel atribuie suferințelor sale o valoare ispășitoare pentru iertarea propriilor
păcate sau pentru iertarea păcatelor altora. Despre ce suferințe vorbește Pavel aici?
Suferințele lui Hristos la care se referă Pavel se regăsesc în contextul bisericii,
care este trupul Său; nu este vorba despre suferințele prin care a salvat omenirea.
Cuvântul grecesc thlupseos, tradus prin „suferințe”, nu este folosit niciodată pentru
a desemna suferința lui Hristos pe cruce. Reiese că aici este vorba despre suferințele
apostolice, acelea care au fost îndurate cu scopul de a predica Evanghelia, de a pro-
clama și apăra adevărul în timp și în spațiu pentru extinderea bisericii în lume, prin
lucrarea credincioșilor: „Cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu;
ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl” (Ioan
14:12). Și suferințele, persecuțiile și lipsurile îndurate de-a lungul misiunii sunt un
semn al identificării cu Hristos, așa încât suferințele noastre, aici și acum, sunt și ale
Sale: „Dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos ca să vă
bucuraţi şi să vă înveseliţi şi la arătarea slavei Lui” (1 Petru 4:13).
Credeți că o durere ne poate apropia de Dumnezeu? Aceasta este făgăduința Lui.
Nimic să nu ne separe astăzi de iubirea divină.
221

Joi, 30 iulie
VIVE LA VIDA!
Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească.
Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.
(Ioan 10:10)
V ive la vida!”(Trăiește viaţa!) a fost tema unei campanii de evanghelizare pe

care am organizat-o în Spania acum câțiva ani. Am avut privilegiul să pre-
dic timp de o lună în orașul Murcia. Cu câteva zile înainte de deschidere au fost
împărțite mii de invitații, s-au făcut anunțuri în presă și la radio și s-a instalat pe
fațada bisericii un afiș mare cu mottoul campaniei. Angelita, soția pastorului bi-
sericii, a întâlnit într-o zi un tânăr care locuia la câțiva pași de locul de închinare.
Avea cam douăzeci de ani, era trist, cu ochii stinși şi, în ciuda vârstei, părea plin
de dezamăgire. Ea i-a vorbit despre campania de evanghelizare, l-a încurajat și
i-a dat un program. Tânărul a ascultat, a întrebat unde se țin conferințele și s-au
despărțit. Angelita a sperat să îl vadă pe tânăr trecând pragul bisericii, dar nu a
avut ocazia.
Într-o după-amiază mă îndreptam spre sală pentru a ține prezentarea, când am
văzut că multe persoane urmăreau un balcon de la etajul al treilea. Nu era nimeni
acolo, dar când mi-am întors privirea am văzut o pată enormă de sânge pe asfalt,
de abia acoperită cu nisip. I-am întrebat pe trecători și mi s-a spus că un tânăr se
aruncase de la etajul al treilea. Cum este posibil ca, atât de aproape de locul unde se
proclama viața, cineva să își fi luat viața? Când i-am spus Angelitei despre asta, s-a
ridicat, și-a luat capul în mâini și a spus: „El este! El este!” Presa a confirmat în zilele
următoare moartea tânărului care fusese atât de aproape de viață, dar nu putuse să o
apuce. Titlul prezentării mele din ziua suicidului a fost: „Sufletul: raiul meu sau iadul
meu.” Era clar că în sufletul acestui tânăr fusese un infern.
Lucru cert și trist este că Satana vine doar ca „să fure, să junghie şi să prăpădeas-
că”. Dar Hristos vine pentru ca noi să avem viața. În ce constă viața pe care ne-o
oferă Hristos? Apostolul Ioan ne răspunde: în a avea pace interioară, adevărata pace
pe care El ne-o dă (Ioan 14:27); în a birui frica prin iubire (1 Ioan 4:18); în a trăi în
armonie cu Legea lui Dumnezeu (Ioan 15:10); în a păstra o comuniune perfectă cu
Isus (1 Ioan 5:12).
Să Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute ca astăzi să ne trăim viața după voia Lui.
222

Vineri, 31 iulie
SCRISORI DE LA HRISTOS
Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui,
nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table din piatră,
ci pe nişte table care sunt inimi de carne.
(2 Corinteni 3:3)
C e este aceea o scrisoare vie? Cine este o scrisoare vie și cum au fost scrise epis-
tolele la care se referă apostolul Pavel? Ținând cont de text, ceea ce vrea Pavel
să spună este că oricând, dar mai ales când intervine îndoiala sau când lucrarea
lui Hristos în lume este ignorată, noi suntem chemați să Îl reprezentăm înaintea
oamenilor până la revenirea Sa. Fiecare dintre noi este o scrisoare deschisă, vie, o
probă și o mărturie convingătoare despre bunătatea și adevărul Său, cel mai bun
argument pro sau contra lui Hristos.
O scrisoare vie este un mesaj trimis lumii prin mărturia vieții persoanelor care
se numesc creștini. Biserica este o scrisoare, un certificat al lui Hristos, semnat de El,
acreditat de El, prin care Autorul și expeditorul poate fi cunoscut, este expresia vie
a unei solii pe care Hristos o transmite oamenilor. Aceste epistole dictate de Hristos
nu au fost scrise cu cerneală, de oameni sau prin metode omenești, ci cu Duhul lui
Dumnezeu care, așa cum Isus îi spune lui Nicodim, împlinește în noi o lucrare nevă-
zută, o transformare profundă asimilată nașterii din nou în Isus Hristos: „Căci, dacă
este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17).
Și materia pe care este scris mesajul este materie vie, nu tăblițe de piatră ca cele
ale lui Moise, ci inimă de carne. Ar fi fost mai logic ca Petru să compare inima de
carne pe care scrie Duhul Sfânt cu hârtia, care este în mod normal folosită pentru a
scrie scrisori, dar el a dorit să facă trimitere la noul legământ, în care, așa cum spune
Ieremia, Domnul promite: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima
lor” (Ieremia 31:33).
Suntem scrisori ale lui Hristos, mesaje de viață, fapte care vorbesc cu mai multă
putere decât cuvintele. Suntem conștienți de asta? Ne dăm seama de responsabilita-
tea enormă pe care o avem ca mesageri ai adevărului creștin?
Să ne reînnoim astăzi legământul cu Hristos. Să Îi cerem ajutor pentru a putea
reprezenta cu demnitate marea onoare de a fi un creștin răscumpărat pentru a locui
în locuințele cerești.

AUGUST
„Cine va putea să se suie la muntele Domnului?
Cine se va ridica până la locul Lui cel sfânt?”
(Psalmii 24:3)

Sâmbătă, 1 august
DINCOLO DE EVANGHELII
Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne,
care nu sunt scrise în cartea aceasta.
(Ioan 20:30)
R elatarea despre patimile lui Hristos trebuie să fie adevărată, nu poate fi închipuită,
nu poate fi rodul imaginației apostolilor sau nişte mituri rezultate din credința
postpascală a evangheliștilor. Doar dacă este autentică, istorică, îi putem acorda credi-
bilitate și putem fi de acord cu lucrarea de mântuire înfăptuită de Hristos în acea săp-
tămână. Orice ar fi, cel puțin unul dintre personajele cele mai importante ale istoriei
crucificării, Ponțiu Pilat, a existat și a lăsat urme dincolo de evanghelii.
Mai mult decât atât! Ce informații despre Isus și viața Sa putem găsi în alte docu-
mente în afară de textele biblice? Cum au primit evreii și latinii ecoul evenimentelor
evanghelice? În anul 115, Tacit, istoric roman, vorbind despre persecuțiile împăratu-
lui Nero împotriva creștinilor, a scris: „Numele «creștin» vine de la numele lui Hris-
tos, care a fost condamnat sub domnia lui Tiberiu, de procuratorul Ponțiu Pilat...”
(Anale, 15.44). Dintre sursele evreiești, opera lui Josephus, istoric contemporan cu
Pavel, și Talmudul sunt cele mai semnificative. Josephus, în lucrarea sa Antichități
iudaice, îi citează o dată pe Ioan Botezătorul și de două ori pe Hristos; iar Talmudul,
și mai valabil și explicit, spune: „Nu s-a găsit nimeni care să dea mărturie în favoarea
Lui, așa că a fost atârnat în ajunul Paștelui.”
După cum afirma Petru: „În adevăr, v-am făcut cunoscute puterea şi venirea
Domnului nostru Isus Hristos nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcă-
tuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui” (2 Petru 1:16).
Evenimentele patimilor lui Hristos, desfășurate de Paști, așa cum le găsim în evan-
ghelii, sunt mărturia vie a celor care au luat parte la ele, le-au trăit. Prin intermediul
acestei mărturii, semnificația spirituală profundă pe care teologia creștină a dat-o
evenimentelor devine reală și validă, astăzi și în secolele ce vor veni, la fel de reală și
validă ca faptele pe care ea se întemeiază.
Dincolo de tot ceea ce s-ar putea spune, există o dovadă fundamentală care de-
monstrează veridicitatea relatării sfinte despre Isus, și anume puterea ei transforma-
toare în viața omului. Mii de persoane pot da mărturie despre modul în care Isus
le-a schimbat viața. Nu există putință de tăgadă. Ceea ce a făcut în viața mea și în
viața dumneavoastră este un adevărat miracol!
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu… este momentul să Îl rugăm să folo-
sească viețile noastre pentru a face cunoscută și altora istoria mântuirii, faptul că
Isus S-a născut, a trăit și a înviat din morți și este gata să revină.

Duminică, 2 august
FAŢA LUI ISUS

El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele.
(Matei 17:2)
C um era Hristos? Un artist spaniol, Luis Menéndez Pidal, a realizat, în 1920,

un desen în creion, bazat pe ceea ce se presupune că ar fi urmele lăsate de flu-
idele capului lui Hristos mort pe giulgiul din Torino. El I-a redat fața plecând de la
acest negativ. Prin tehnica de carbon 14 s-a demonstrat că țesătura datează, totuși,
din Evul Mediu. Iar desenul pretinde să descrie fața lui Hristos mort, în timp ce
evangheliile și epistolele ne arată un Hristos viu, prin descrierea trăsăturilor Sale
morale, a calităților Sale spirituale reflectate pe chipul Său. Iată câteva exemple.
Un text din Luca ne spune că Hristos avea fața hotărâtă: „Când s-a apropiat vre-
mea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ie-
rusalim” (Luca 9:51). Anumite caractere se fortifică atunci când se confruntă cu
adversitatea; fața lui Hristos era ca a celor care, în fața încercării, se dovedesc a fi
hotărâți, îndrăzneți, senini şi curajoși.
Petru ne descrie o față care nu face compromis cu păcatul: „Dar faţa Domnu-
lui este împotriva celor ce fac răul” (1 Petru 3:12). Această față dovedește precizia
morală cu care Dumnezeu tratează răul. Hristosul din evanghelii nu și-a ascuns
nemulțumirea față de cinismul fariseilor (Marcu 3:5).
În Ghetsimani, fața lui Hristos exprimă totodată implorare și supunere: „A căzut
cu faţa la pământ şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la
Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26:39).
Hristos simțea greutatea păcatelor rasei umane, dar accepta voia Tatălui. Greșeala
păcatului a însemnat agonie pentru sufletul Lui, iar fața Lui exprima ascultare ho-
tărâtă.
Pe cei care L-au condamnat și L-au asasinat cu o ură feroce, Hristos i-a privit
având pe față o expresie a iubirii compătimitoare: „Atunci L-au scuipat în faţă, L-au
bătut cu pumnii şi L-au pălmuit” (Matei 26:67), o față însângerată de o coroană de
spini. Acest chip era răvășit de furia manifestată a celui rău, pe care El a suportat-o
cu fermitate. Un exemplu minunat pentru noi! Pe Muntele Schimbării la Față, „faţa
Lui a strălucit ca soarele” (Matei 17:2).
Cu toții putem avea chipul lui Hristos, putem reproduce în viața noastră, prin
Duhul Sfânt, trăsăturile Sale de caracter (2 Corinteni 3:18). Aceasta să fie rugăciunea
noastră de astăzi.
226

Luni, 3 august
NU CUMVA SUNT EU, ÎNVĂŢĂTORULE?

Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul şi I-a zis: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?”
(Matei 26:25)
I sus și Iuda se aflau față în față. Deși între versiunile ultimei cine prezentate de cei
patru evangheliști sunt diferențe importante, există aspecte pe care niciunul din-
tre ei nu le omite: declarația lui Isus că va fi trădat de unul dintre cei doisprezece
și reacțiile ucenicilor. Cu toții avuseseră impresia că trăiesc momente foarte grele
și că ceva important avea să se întâmple, dar când Învățătorul a rostit cu tristețe:
„Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde” (Ioan 13:21), ei au fost
cuprinși de o mare tristețe și au început să dea glas strigătului conștiinței: „Nu
cumva sunt eu, Doamne?” (Matei 26:22).
La masă, în jurul Mântuitorului, existau oameni cu două tipuri de conștiință:
conștiințele celor unsprezece (chiar și cea a lui Petru, care avea să se lepede de El de
trei ori), sensibile, deschise, sincere; și conștiința lui Iuda, insensibilă, închisă, ipo-
crită. Isus a făcut apeluri, de fiecare dată mai directe, la conștiința lui Iuda:
1. În timpul spălării picioarelor, Isus a mângâiat în tăcere picioarele ucenicilor.
2. La masă, Isus a spus: „Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde” (Matei
26:21). Ceva mai târziu, Domnul precizează: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid,
acela Mă va vinde” (Matei 26:23). A recurs apoi la amenințare directă: „Dar vai de
omul acela prin care este vândut Fiul omului!” (Matei 26:24). Ioan se apropie de
Învățător și Îl întreabă: „Doamne, cine este?” Și Isus răspunde: „«Acela căruia îi voi
întinde bucăţica şi i-o voi da.» Şi a întins o bucăţică şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon
Iscarioteanul” (Ioan 13:26). Și ultima încercare de a vorbi direct inimii lui Iuda a fost
răspunsul Său la întrebarea ipocrită a ucenicului: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?”
Isus i-a răspuns: „Da, tu ești.”
3. Textul spune că în acel moment Satana a intrat în Iuda, iar Isus i se adresează:
„Ce ai să faci, fă repede” (Ioan 13:27).
4. Trista relatare despre Iuda și conștiința lui se încheie cu declarația sinistră a
evanghelistului: „Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte”
(Ioan 13:30).
Când conștiința rămâne insensibilă la invitațiile binevoitoare ale Domnului, dis-
pare lumina lui Dumnezeu și ne învăluie întunericul orbirii și al nebuniei. Satana
ia în stăpânire viața noastră și nimeni nu poate să își imagineze la ce adâncimi ale
răului putem ajunge. Iuda L-a dat pe Isus în mâinile dușmanilor Săi și apoi s-a spân-
zurat.
227

Marți, 4 august
NU MĂ VOI LEPĂDA DE TINE!

Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.
(Matei 26:35)
V iaţa lui Petru ilustrează mai bine decât cea a oricărui ucenic metoda pedagogi-
că a lui Hristos” (Educație, p. 70). Spontan, impetuos, curajos, încrezător în el
însuși, generos în iertare. Evangheliștii relatează felul în care, cu iubire și răbdare,
în mod inteligent, Isus îl mustră, îl învață umilința, ascultarea și încrederea, trans-
formându-i caracterul. Una dintre cele mai semnificative și decisive experiențe
ale vieții sale a fost lepădarea de Hristos în curtea casei marelui-preot și pocăința
care a urmat.
Petru, apostolul convertit, purtătorul de cuvânt al tuturor, Îl iubea cu adevărat pe
Învățătorul său și avea încredere în El. Cum se explică faptul că s-a lepădat de El de
trei ori? Cum este posibil să ajungă până acolo încât să jure strigând că nu Îl cunoaște
pe Isus? Care a fost păcatul lui Petru? Bietul Petru! Avea o conștiință sinceră, plină
de intenții bune, dar nestatornică. Nu se cunoștea pe sine însuși. Păcătuia prin exces
de încredere; eșua crezând că este mai puternic, motivat de vanitate și autosuficiență.
Petru păcătuia prin superficialitate. Păcatul lui era de a părea și a nu fi, de a nu fi apro-
fundat realitatea experienței sale religioase. Este mult mai greu să trăim în fiecare zi
credința pe care o avem în Dumnezeu decât să murim într-un moment de sacrificiu.
Spre deosebire de Iuda, pocăința lui Petru a fost mai importantă decât păcatul (și
așa se întâmplă de cele mai multe ori). Două lucruri l-au dus pe Petru la pocăință:
un semn exterior, cântatul cocoșului, și un semn interior, privirea lui Isus. Pocăința
își găsește originea în iubirea divină. Nu Petru a fost cel care L-a privit pe Isus, ci
Isus a fost Cel care Și-a întors privirea către Petru. Primele roade ale suferinței uce-
nicului au fost recunoașterea păcatului și lacrimile amare pe care le-a vărsat. Apoi,
solitudinea, reculegerea; mai târziu, mărturisirea, în răspunsul dat Învățătorului la
întrebarea Lui: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” „Da,
Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc” (Ioan 21:15). Și, în final, reabilitarea,
când, printr-un act de curaj, a mărturisit înaintea Sinedriului și a înfruntat închisoa-
rea și moartea. Transformarea lui Petru a fost o minune a iubirii divine.
Cu toții greșim. Marea victorie a lui Petru a constat în faptul că și-a recunoscut
greșelile și L-a căutat pe Isus, care a fost mereu dispus să îl primească.
Să Îi mulțumim astăzi lui Dumnezeu pentru iubirea profundă pe care o are pen-
tru noi. El cunoaște lipsurile și eșecurile noastre. Important este să nu ne îndepăr-
tăm de El. Și transformarea intereselor, dorințelor, atitudinilor și reacțiilor noastre
va mărturisi că există în ceruri un Dumnezeu.

Miercuri, 5 august
LIMBAJUL TĂCERII
Irod, când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult, căci de mult dorea să-L vadă
din pricina celor auzite despre El şi nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune.
I-a pus multe întrebări, dar Isus nu i-a răspuns nimic.
(Luca 23:8-9)
V orbind despre patimile lui Hristos, Isaia profetiza: „Ca un miel pe care-l duci
la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund; n-a deschis gura” (Isaia
53:7). În niciun alt pasaj din evanghelii nu sunt tăcerile lui Isus atât de elocvente și
semnificative ca în scenele patimilor.
Evangheliștii subliniază că Isus a tăcut când Caiafa, marele-preot, după ce i-a
ascultat pe martorii mincinoși la judecata religioasă, a întrebat: „Nu răspunzi nimic?
Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?” (Matei 26:62). În casa marelui-preot, Isus l-a
privit de la distanță pe Petru, care tocmai termina de hulit, dar nu a făcut niciun
comentariu (Luca 22:61). Nu i-a răspuns lui Pilat când, în pretoriul roman, preoții
și bătrânii l-au acuzat (Matei 27:12,14). Nu a spus nimic nici când poporul l-a pre-
ferat pe Baraba. Nu s-a văicărit și nici nu a protestat când a fost biciuit, batjocorit și
încoronat cu o coroană de spini (Ioan 19:1-3). În tăcere, sfâșiat de durere și umilire,
a apărut înaintea poporului (Ioan 19:5-6). Nici măcar lui Pilat nu i-a răspuns când
acesta L-a întrebat: „De unde eşti Tu?” (Ioan 19:9). Și a rămas mut, impasibil, când
guvernatorul l-a condamnat la moarte: „Atunci L-a dat în mâinile lor ca să fie răstig-
nit” (Ioan 19:16). Fraza apare sub diferite variante în cele patru evanghelii.
În mijlocul tuturor acestor tăceri se înscrie tăcerea lui Isus înaintea lui Irod: tă-
cere de rușinea altuia, tăcere de tristețe profundă, tăcere de mustrare, tăcere de con-
damnare. Tăcerea lui Isus înaintea lui Irod nu are de-a face cu frica, disprețul sau
indiferența, cu atât mai puțin cu slăbiciunea. Acum, Cel care era Cuvântul divin
tăcea. De ce?
Tăcerea lui Isus înaintea lui Irod a fost expresia unui act de judecată: i-a condam-
nat frivolitatea, lipsa de respect pentru lucrurile sfinte. L-a judecat pentru că a res-
pins adevărul care îi fusese prezentat de cel mai bun dintre profeți, Ioan Botezătorul,
și pentru senzualitatea și cruzimea dovedite prin uciderea slujitorului lui Dumne-
zeu. L-a judecat pentru conștiința insensibilă, vinovată, incapabilă de pocăință. Isus
a păstrat tăcerea de multe ori, deoarece „pentru cine nu are urechi de auzit, Isus nu
are gură să vorbească” (Matei 13:9,14-15).
Să apreciem liniștea. Să închidem televizorul și alte surse de poluare sonoră. Să
ne pregătim urechile să asculte și vom putea să vedem că există în ceruri un Dum-
nezeu.
229

Joi, 6 august
HRISTOS SAU BARABA

Când erau adunaţi la un loc, Pilat le-a zis: „Pe care voiţi să vi-l slobod?
Pe Baraba sau pe Isus, care Se numeşte Hristos?”
(Matei 27:17)
D intre toate contrastele scenelor patimilor, cel mai surprinzător și semnificativ

moment este, fără îndoială, relatarea despre Hristos și Baraba. Cine era Bara-
ba? Adunând toate datele biblice, știm că era un prizonier celebru care, conform
unor manuscrise antice, se numea Isus Baraba. Era bandit și asasin. Ellen White
adaugă: „Acest om pretinsese că este Mesia. El își arogase autoritatea de a stabili
o nouă ordine a lucrurilor pentru a îndrepta lumea. Amăgit fiind de Satana, el
pretindea că tot ceea ce obținea prin furt și jaf era proprietatea lui. Prin mijloace
satanice, el făcuse lucruri extraordinare, își câștigase simpatia poporului și stâr-
nise revolta împotriva conducerii romane. Sub masca entuziasmului religios, era
un tâlhar împietrit, gata de orice, dedat la răscoală și cruzime” (Hristos, Lumina
lumii, p. 634).
Pilat a vrut să se folosească de frapantul contrast moral și uman care exista între
Hristos și Baraba pentru a trezi în popor simțul dreptății și simpatia față de Isus. „Pe
care voiţi să vi-l slobod? Pe Baraba sau pe Isus, care Se numeşte Hristos?” Răspunsul
părea evident, dar Pilat se înșela: „Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii au înduplecat
noroadele să-l ceară pe Baraba, iar pe Isus să-L omoare” (Matei 27:17-23) și răspun-
sul poporului a fost că îl alege pe Baraba. Când Pilat a vrut să intervină din nou în
favoarea lui Isus, au strigat și mai tare: „Răstignește-L!”
Care a fost procesul psihologic care a dus la acest absurd, inegal, nedrept, infam
și crud răspuns? Dumnezeu ne descoperă voința Sa și ne convinge prin interme-
diul conștiinței, iluminată și curățată de către Duhul Sfânt. Liderii religioși de la
Ierusalim și-au închis conștiința prin trei acțiuni regretabile: în primul rând, Îl con-
damnaseră pe Isus la moarte înainte de a-L fi judecat; în al doilea rând, au urzit o
serie întreagă de intrigi pentru a-și pune în practică planurile; în al treilea rând, au
manipulat poporul să ceară eliberarea lui Baraba, l-au ameninţat subtil pe Pilat că,
dacă L-ar fi eliberat pe Isus, ei i-ar fi făcut plângere la Cezar.
Patimile se dezlănțuie atunci când conștiința este anihilată și astfel se pot comite
cele mai înspăimântătoare fapte și se pot face alegerile cele mai absurde. Atunci când
avem de ales între Hristos și „Baraba”, putem ști cu certitudine prin influența căruia
dintre ei vom avea o conștiință curată și luminată.
Astăzi este șansa noastră să Îl alegem pe Isus. Să facem această alegere și să deci-
dem să ne trăim viața așa încât să onorăm Numele Său.
230

Vineri, 7 august
CE SĂ FAC CU ISUS, CARE SE NUMEŞTE HRISTOS?

Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care Se numeşte Hristos?”
„Să fie răstignit”, i-au răspuns cu toţii.
(Matei 27:22)
D intre toți interlocutorii lui Isus din scenele patimilor, Pilat a fost cel care a
dialogat cu El cel mai mult. Ioan consemnează acest dialog. În fața surprizei
provocate de alegerea poporului de a-l elibera pe Baraba, Pilat formulează o în-
trebare al cărei răspuns a fost exprimat într-un mod foarte diferit de fiecare dintre
participanții la aceste scene: „Ce să fac cu Isus, care se numește Hristos?” Oame-
nilor li se pune și astăzi aceeași întrebare și ei răspund fie cu fervoarea credinței,
fie cu indiferență și dispreț.
Cum răspunde Pilat la propria întrebare? Care a fost cel mai grav păcat al său?
În calitate de guvernator roman, auzise vorbindu-se despre Isus, despre vindecările,
discursurile și opoziția Sa față de autoritățile religioase. Este posibil să fi avut o anu-
mită curiozitate și admirație pentru El și să-l fi considerat, fără a-L fi văzut, ca pe un
mare învățător evreu. Pentru Pilat, Isus nu era un agitator periculos. Garda condusă
de un tribun, cu aprobarea sa, nu a trebuit să intervină atunci când El a fost arestat.
Nicio răscoală sau dezordine publică nu s-a petrecut, contrar a ceea ce pretinseseră
autoritățile evreiești.
În timpul procesului nu a fost nevoie de multe minute pentru ca guvernatorul
să își dea seama de demnitatea, maiestatea, seninătatea și măreția Omului. Soția sa,
Claudia Procula, încălcând legea romană care interzicea interferența într-un proces
juridic, i-a trimis lui Pilat un mesaj: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta; căci
azi am suferit mult în vis din pricina Lui” (Matei 27:19). Pentru o clipă, moartea lui
Isus pe cruce a depins de visul unei femei romane, a cărei voce a rămas neauzită.
Pilat voia și să Îl elibereze pe Isus de la moarte, și să mulțumească poporul (Mar-
cu 15:15). După Luca, L-a declarat pe Isus nevinovat de patru ori, iar după Matei,
L-a numit pe Isus „drept” de două ori. Pilat a încercat să se eschiveze de la acest
proces și L-a trimis la Irod. Dar a ordonat biciuirea lui Isus. Și, în cele din urmă,
nu a putut sau nu a vrut să rezolve dilema dintre justiție și presiunea poporului și,
spălându-se pe mâini, L-a dat pe Isus să fie crucificat.
Cel mai grav păcat al lui Pilat nu a fost ceea ce a făcut, ci ceea ce nu a făcut: nu L-a
eliberat pe Isus, știind că este nevinovat, de teamă să nu își piardă funcția. A declarat:
„Iată Omul!”, Omul prin excelență, fără să-L fi primit ca Mântuitor al său personal.
Ce facem noi astăzi cu Isus? Răspunsul nostru este foarte important.

IATĂ OMUL!
Isus a ieşit deci afară purtând cununa de spini şi haina de purpură.
„Iată Omul!” le-a zis Pilat.
(Ioan 19:5)
D upă ce a fost biciuit, Isus a fost înjosit de soldații romani, care L-au îmbrăcat
cu o mantie de purpură, I-au pus pe cap o coroană de spini, un băț în mâna
dreaptă și, îngenunchind înaintea Lui, au rostit: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!”
L-au scuipat în față, L-au bătut și L-au pălmuit. Și astfel a fost adus înaintea po-
porului. Deși chinuit de tortură, chipul Său arăta milă: „Fața Mântuitorului n-a
fost desfigurată pe când Se afla înaintea vrăjmașilor Săi. Fiecare trăsătură a feței
exprima bunătate și resemnare, precum și mila cea mai gingașă pentru cruzii Săi
vrăjmași. [...] Unii dintre cei ce priveau scena plângeau. Privind la Domnul Hris-
tos, inimile lor erau pline de simpatie pentru El. Chiar preoții și conducătorii erau
convinși de faptul că El era exact ceea ce spunea că este” (Hristos, Lumina lumii,
p. 637). Pilat, reafirmând nevinovăția lui Isus, L-a prezentat spunând: „Iată Omul!”
Nu știm de ce a folosit guvernatorul roman această propoziție pentru a se referi
la Isus. Dar a rostit un mare adevăr, Isus fiind Cuvântul lui Dumnezeu făcut Om
pentru salvarea rasei umane. Datorită întrupării, El a devenit reprezentantul întregii
omeniri înaintea lui Dumnezeu, luând asupra Sa păcatele ei și murind pe crucea
Calvarului pentru ea. De aici reiese valoarea enormă pe care o are fiecare om pentru
Isus, indiferent de culoarea pielii, de naționalitate sau de religie. Ne-a iubit și Și-a dat
viața pentru noi, pentru ca noi să credem în El: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea
faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru
noi” (Romani 5:8).
Conducătorii evrei, convinși că Isus este cine pretindea că este, au strigat și mai
tare: „Răstignește-L! Răstignește-L!” Această întâlnire cu preoții și bătrânii Israe-
lului a însemnat prăbușirea, ruptura definitivă a legăturii dintre Mesia și poporul
făgăduinței. Când a fost prezentat evreilor de către Pilat, Isus a devenit Mesia, Omul,
Răscumpărătorul și Mântuitorul întregii omeniri pe care o reprezenta.
Dacă vă confruntați cu probleme grave pe care nu le puteți depăși, dacă trăiți sub
permanentă presiune, dacă sunteți foarte confuz, căutați-L pe Isus! Iată Omul care
vă poate ajuta să depășiți orice obstacol!

Duminică, 9 august
DRUMUL CRUCII LUI HRISTOS

ESTE DRUMUL NOSTRU
Pe când Îl duceau să-L răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirene,
care se întorcea de la câmp, şi i-au pus crucea în spinare, ca s-o ducă după Isus.
(Luca 23:26)
C rucea condamnaților era formată din două bucăți de lemn: cea verticală, de
aproximativ trei metri înălțime, care era introdusă într-o gaură la locul cru-
cificării, și cea orizontală, numită patibulum, care trebuia dusă de condamnat la
locul supliciului. Isus nu a putut duce această bucată de lemn decât pe o distanță
scurtă din drumul crucii, slăbit fiind după ce a fost biciuit cu cruzime, nemâncat
și epuizat după lunga noapte de chin din Ghetsimani. Cine să poarte crucea con-
damnatului? Aceasta era o înjosire și nimeni nu era dispus să care o cruce.
Simon din Cirene trecea pe acolo și s-a intersectat cu cortegiul funebru. L-a vă-
zut pe Isus încoronat cu spini, cu fața sângerândă și căzut la pământ; i s-a făcut milă,
s-a oprit, a protestat față de ceea ce vedea, iar soldații l-au obligat pe el să poarte cru-
cea. Evangheliile nu precizează dacă Isus și Simon au schimbat vreo vorbă, dar fără
îndoială că s-au privit. Cu siguranță că privirea lui Isus a fost una de recunoștință
omenească și de compasiune divină, o privire a unei chemări de nerefuzat.
Urmând exemplul bunului samaritean din parabolă, lui Simon din Cirene i s-a
făcut milă de Isus, nu a rămas neutru, nu i-a fost frică să ia atitudine în favoarea lui
Isus și această întâlnire a devenit providențială pentru el. A purtat crucea lui Isus
până pe Golgota. Dar odată ajuns la Calvar, nu Simon din Cirene a fost cel crucificat.
Această moarte, acest sacrificiu, Îi era rezervată în exclusivitate Fiului lui Dumnezeu.
Ce semnificație are istoria omului care a purtat crucea lui Hristos și a mers în urma
Lui? Ce semnificație are pentru noi, credincioșii? Simon din Cirene este prototipul
omului păcătos. Cu crucea în spate, Simon pare un condamnat la moarte pe drumul
către locul de execuție, dar nu moare el: Hristos moare în locul lui. Crucea lui Simon
este crucea suferinței omenești. Durerile, angoasele, tragediile omenești sunt repre-
zentate de crucea cireneanului, de care suntem eliberați atunci când Isus Își dă viața
pentru noi. Simon și crucea lui întruchipează credincioșii și ucenicii lui Hristos, care
acceptă poveri și sacrificii, care suportă oprobriul și rușinea pentru a purta crucea
Mântuitorului în această lume. Hristos înainte, Simon, ducând crucea, în urma Lui;
drumul Calvarului este un simbol al unirii umanului cu divinul în planul de mântuire.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, atunci când e rândul nostru, să ducem
crucea alături de Isus Hristos. Acesta este un privilegiu. La sfârșitul drumului, ne
așteaptă o mare răsplată.
233

Luni, 10 august
CRUCIFICAREA
Când au ajuns la locul numit „Căpăţâna”, L-au răstignit acolo,
pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta şi altul la stânga.
(Luca 23:33)
Î n 1968, într-un vechi cimitir din Ierusalim s-au găsit rămășițele unui tânăr de 25
de ani, care fusese crucificat la jumătatea primului secol. Este dovada arheolo-
gică cea mai asemănătoare crucificării lui Isus. Dealul Căpățânii era un mic deal
stâncos aflat la nord-est de Ierusalim, la o sută de metri de zidul cetății, aproape
de poarta lui Efraim. Acolo l-au crucificat pe Isus, alături de doi răufăcători. Cru-
cificarea era cea mai crudă și rușinoasă condamnare practicată de romani. Evreii
știau și, cu o mânie și o ură feroce, i-au cerut lui Pilat crucificarea lui Isus.
Crucea lui Hristos și suferințele Lui semnifică, în primul rând, împlinirea mul-
tor profeții din Vechiul Testament: „Pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte şi a
fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat
pentru cei vinovaţi” (Isaia 53:12; vezi Luca 23:33-34); „mi-au străpuns mâinile şi
picioarele, [...] îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea”
(Psalmii 22:16,18; vezi Matei 27:35); „Ei îmi pun fiere în mâncare şi, când mi-e sete,
îmi dau să beau oţet” (Psalmii 69:21; vezi Matei 27:34,48).
Crucea lui Hristos a fost o mărturie vie a iertării divine. Isus nu a cerut niciun
blestem și nicio răzbunare asupra soldaților, preoților și fariseilor care L-au asasi-
nat. Crucea de pe Calvar a fost ultima confruntare dintre Hristos și Satana. A fost
expresia freneziei satanice împotriva Fiului lui Dumnezeu, apogeul rebeliunii sale
și a opoziției față de Creator. A fost confirmarea eșecului său și biruința definitivă
asupra lui.
Crucea lui Hristos, suferințele și moartea Sa au fost și o ocazie finală de pocăință,
de convertire și de credință pentru tâlharul cel bun, care murea alături de El. Ellen
White spune: „În Domnul Isus, zdrobit, batjocorit și atârnând pe cruce, el a văzut
pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. [...] «Doamne, adu-Ți aminte
de mine», strigă el, «când vei veni în Împărăția Ta.» [...] Cât de mângâietoare a fost
atunci pentru Mântuitorul exprimarea credinței și a iubirii din partea tâlharului
muribund!” (Hristos, Lumina lumii, p. 651). Răspunsul lui Isus nu s-a lăsat așteptat:
„Adevărat îţi spun astăzi că vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43). Aceste cuvinte ale lui
Isus fac din cruce garanția, promisiunea, gajul vieții veșnice, atunci, astăzi și întot-
deauna.
Să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darul binecuvântat al lui Isus!
234

Marți, 11 august
IUBIREA DE FIU ŞI UMBRA MORŢII

Când a văzut Isus pe mamă-Sa şi, lângă ea, pe ucenicul pe care-l iubea,
a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” Apoi, a zis ucenicului: „Iată mama ta!”
Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă.
(Ioan 19:26-27)
M atei spune că, atunci când a fost crucificat Isus, multe dintre femeile care Îl
urmaseră în Galileea ca să Îi slujească au rămas să Îl privească pe Isus de
departe (Matei 27:55), dar Ioan arată că la piciorul crucii se aflau „mama Lui, sora
mamei Lui, Maria, nevasta lui Cleopa și Maria Magdalena” (Ioan 19:25). Aceste fe-
mei au fost martore la ororile crucificării; ascultaseră nebunia satanică a preoților
și cărturarilor care Îl batjocoriseră; asistaseră la execuția brutală a soldaților ro-
mani; fenomenele naturale care însoțiseră moartea lui Isus le-au înspăimântat:
întunericul care a acoperit Golgota și cutremurul de pământ care a sfărâmat stân-
cile. Aceste femei au văzut cu durere suferințele chinuitoare ale lui Isus și au simțit
în propriile trupuri presiunea unei suferințe de nedescris în cuvinte.
În mod special Maria, mama îndurerată a Mântuitorului, a fost nevoită să su-
porte acest moment. La un moment dat, din cauză că era expusă unui asemenea
spectacol brutal, Ioan a trebuit să o ia din locul suferințelor Fiului ei: „Ea a văzut
cum mâinile Sale se întind pe cruce; ciocanul și cuiele fuseseră aduse, erau acolo, și,
în timp ce piroanele erau bătute în carnea moale, ucenicii, cu inima zdrobită, au dus
departe de scena aceea plină de cruzime trupul leșinat al mamei lui Isus” (Hristos,
Lumina lumii, p. 646). În momentul morții, când a simțit că rămâne fără respirație,
cu ultima suflare, trecând cu privirea peste cei ce erau în jurul crucii şi văzând-o pe
mama Lui, Isus a rostit: „Femeie, iată fiul tău!” și apoi, adresându-se lui Ioan: „Iată
mama ta!” Ellen White comentează din nou: „O, ce Mântuitor milostiv și iubitor! În
mijlocul durerilor fizice și al chinurilor sufletești, El S-a gândit la mama Sa! Nu avea
niciun ban cu care să Se îngrijească de nevoile ei, dar, pentru că Ioan Îl iubea din
toată inima, El i-a încredințat-o pe mama Lui ca pe o comoară de preț. [...] Exemplul
desăvârșit al iubirii filiale a Domnului Hristos strălucește cu putere neumbrită prin
negura veacurilor” (Hristos, Lumina lumii, p. 653).
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, să purtăm de grijă, să iubim și să prote-
jăm persoanele față de care suntem responsabili.
235

Miercuri, 12 august
ELI, ELI, LAMA SABACTANI?

Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani?”
Adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
(Matei 27:46)
P lanul stabilit de Dumnezeire pentru salvarea omenirii este numit „taină” în

Noul Testament și se face referire la el în moduri diferite: „taina Împărăţi-
ei” (Marcu 4:11); „taina evlaviei” (1 Timotei 3:16); „taina credinţei” (1 Timotei
3:9); „taina lui Dumnezeu Tatăl, adică Hristos” (Coloseni 2:2); „taina Evangheliei”
(Efeseni 6:19); „taina voii Sale” (Efeseni 1:9). Taina mântuirii are implicații care
pot fi greu de înțeles fără exercitarea credinței: întruparea Fiului lui Dumnezeu,
coborârea dumnezeirii; noțiunile de substituire, de ispășire, de moarte și părăsire
de către Tatăl; toate pot fi taine de neînțeles. Dar, așa cum spune Pavel, aceste taine
au fost descoperite (Efeseni 1:9). În scenele dramatice ale patimilor lui Hristos,
supranaturalul este în mod intim legat de cea mai dură realitate a suferințelor, a
chinuitoarei agonii și, în cele din urmă, a morții îndurate de Fiul omului. Strigătul
lui Hristos pe cruce ne surprinde: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce
M-ai părăsit?” Răscolitor! Trebuia ca Mântuitorul preaiubit să treacă singur prin
toată această suferință și moarte? Nu spusese Hristos evreilor: „Tatăl Meu lucrează
până acum şi Eu, de asemenea, lucrez” (Ioan 5:17)? Unde era Tatăl în timp ce Isus
agoniza pe cruce?
„Asupra Domnului Hristos, ca înlocuitor și garant al nostru, a fost așezată nele-
giuirea noastră, a tuturor. [...] Acum, sub povara teribilă a vinovăției ce apăsa asupra
Sa, nu putea vedea fața dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeiești
de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întris-
tare ce nu va putea niciodată să fie înțeleasă de către om. [...] O întunecime adâncă,
asemenea unui giulgiu de moarte, a îmbrăcat crucea. [...] În întunericul acela dens
era ascunsă prezența lui Dumnezeu. [...] Dumnezeu și îngerii Săi sfinți se aflau în
jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezența Sa nu era descoperită.
Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor, orice ființă omenească ce ar fi privit scena ar
fi fost nimicită. Și, în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi mângâiat
de prezența Tatălui” (Hristos, Lumina lumii, pp. 654–655).
Când medităm la suferințele și la moartea lui Hristos pe Calvar, realismul tulbu-
rător al acestor scene ne face să ne dăm seama că nimic din toate acestea nu s-ar fi
putut întâmpla fără o iubire infinită față de omenire, față de noi.
236

Joi, 13 august
S-A ISPRĂVIT
Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!”
Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul.
(Ioan 19:30)
L uca și Ioan sunt singurii care descriu momentul precis al morții lui Isus. Cele
două versiuni ale lor coincid și arată că Domnul Și-a dat duhul. Ioan adaugă o
scurtă propoziție a lui Isus: „S-a isprăvit!”, propoziție care a căpătat o semnificație
profundă în biserica primară, din moment ce Ioan și-a scris evanghelia la sfârșitul
primului secol. A șasea rostire a lui Isus pe cruce, la fel ca ultimele patru dintre
cele rostite deja, are legătură cu lucrarea Sa de mântuire. Semnificația multiplă a
verbului folosit aici poate fi „a executa”, „a împlini”, „a înfăptui”, „a termina”, „a
plăti”. Despre ce este vorba? Este vorba despre mântuirea lumii, despre salvarea
omenirii. Suferințele și moartea Sa au permis omului păcătos să beneficieze de
îndreptățire și viață veșnică.
În rugăciunea preoțească, Hristos spusese Tatălui: „Am sfârşit lucrarea pe care
Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). În momentul morții Sale, a confirmat cu un strigăt
de victorie că această lucrare s-a terminat. Planul de mântuire, conceput înainte de
crearea lumii, a fost înfăptuit. Prezicerile profeților mesianici s-au împlinit. Răscum-
părarea pentru eliberarea omului de jugul păcatului a fost plătită. Obiectivul întru-
pării Fiului lui Dumnezeu a fost atins. Moartea lui Hristos pe cruce nu a reprezentat
eșecul slujirii Sale pe acest pământ; El nu a cedat cruzimii, patimilor și urii celor
care L-au crucificat. Moartea Sa a fost, fără îndoială, o victorie. Strigătul final care
a răsunat pe Calvar s-a răspândit în lume și în ceruri pentru totdeauna. „S-a ispră-
vit!” este un strigăt de revendicare a victoriei. „Domnul Isus nu Și-a încheiat viața
până când n-a adus la îndeplinire lucrarea pe care a venit s-o facă. [...] Atât pentru
îngeri, cât și pentru lumile necăzute în păcat, strigătul „S-a sfârșit“ a avut o profun-
dă semnificație. Pentru ei, ca și pentru noi, marea lucrare de răscumpărare fusese
înfăptuită. Împreună cu noi, ei se împărtășesc din roadele biruinței lui Hristos. [...]
Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea sa fusese descoperită înaintea
îngerilor necăzuți și înaintea universului ceresc. El se descoperise ca ucigaș [...] și
pierduse cu totul simpatia ființelor cerești” (Hristos, Lumina lumii, pp. 659, 662).
Așa cum Isus Și-a dus lucrarea la bun sfârșit, să luăm și noi astăzi decizia de a
îndeplini misiunea pe care El o are pentru noi.
237

Vineri, 14 august
DRUMUL SPRE EMAUS

El le-a zis: „Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?”
(Luca 24:17)
Î n amurgul zilei învierii, doi ucenici ai lui Isus se întorceau în satul lor natal,
Emaus, aflat la vreo 11 kilometri de Ierusalim. Pe drum vorbeau despre eveni-
mentele petrecute și, cu o dezamăgire adâncă, mărturiseau că își pierduseră orice
speranță: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel” (v. 21).
Văzuseră minuni, auziseră mesaje, erau siguri că El era Hristosul, Fiul lui Dumne-
zeu întrupat, dar odată cu coborârea Lui în mormânt, fuseseră îngropate și aceste
convingeri.
Își pierduseră orice bucurie. Simțeau nostalgia unui trecut care nu avea să mai
revină; erau triști din cauza despărțirii, din cauza golului lăsat de absența cuiva pe
care Îl iubiseră. Resimțeau durerea cauzată de momentul în care Învățătorul fusese
înmormântat. Erau pustiiți de frustrare, decepție, ca și cum trăiseră o vrajă, o iluzie
sau un vis. Separarea de Domnul produce întotdeauna tristețe; cei care cred că se
„eliberează” se înșală pe ei înșiși. Întoarcerea la Emaus era ca o întoarcere la punc-
tul de start; Petru, Ioan și Iacov ar fi trebuit să se întoarcă la pescuit, să dispară, să
șteargă tot ce trăiseră. Dar ei nu puteau și nu știau să vorbească despre altceva. Ni-
ciodată mai înainte nu realizaseră câtă nevoie aveau de prezența Sa, nu știuseră cât
Îl iubeau. Așa că Isus a apărut și a călătorit cu ei pe drumul de întoarcere la Emaus.
De ce nu L-au recunoscut pe Isus? Textul spune: „Dar ochii lor erau împiedicaţi
să-L cunoască” (v. 16). Lipsa lor de credință, pe care n-o conştientizau, îi împiedica
să accepte speranțele mesianice ale contemporanilor lor. Perspectiva înșelătoare pe
care o aveau ei despre misiunea lui Mesia îi împiedica să înțeleagă, așa că nu erau
pregătiți să accepte nici moartea și nici învierea Sa. Și nu L-au recunoscut pe Isus.
Dar Hristos călătorea alături de ei.
Dacă am avut ochii încețoșați de idei preconcepute, dacă am avut dezamăgiri,
tristeți, deziluzii în viaţa de credință din cauză că lucrurile nu au funcționat așa cum
am sperat, dacă vreodată ne-am gândit să renunțăm și să ne întoarcem la Emaus,
Isus, fără ca nici măcar să știm, călătorește alături de noi pe drumurile îndoielii,
decepției și dezamăgirii. Și, dacă vrem, ne va deschide ochii și ne va mângâia.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, când suntem luați cu asalt de îndoială
și ne simțim copleșiți de întrebări spirituale, El ne este alături, călătorind împreună
cu noi.

RĂMÂI CU NOI!
Când s-au apropiat de satul la care mergeau, El S-a făcut că vrea
să meargă mai departe. Dar ei au stăruit de El şi au zis: „Rămâi cu noi,
căci este spre seară şi ziua aproape a trecut.”
(Luca 24:28-29)
U cenicii din Emaus aveau ochii încețoșați și Isus i-a făcut să vadă. Cum a reușit?
În primul rând, a fost nevoie să îi îndepărteze de la preocupările lor. În orice
criză, de obicei facem din noi înșine centrul preocupărilor și totul se învârte în ju-
rul nostru. Cel mai bun remediu pentru tristețe, frustrare sau depresie este să fim
capabili să uităm de noi înșine și să ne ocupăm de alte lucruri și de alte persoane.
Învățătorul le-a arătat apoi cum să caute răspunsuri în Scripturi. Trebuie să în-
cercăm să găsim răspuns la îndoielile, confuziile, crizele și întrebările pe care le avem
în Biblie. Hristos i-a învățat să aibă încredere în Biblie.
În cele din urmă, Isus le-a arătat că era absolut necesar ca Mesia să moară. Până
atunci, acești ucenici nu înțeleseseră că era nevoie de moartea lui Hristos, că ea fuse-
se anunțată și că nu era un accident nefericit al slujirii Sale. Domnul le-a spus: „Nu
trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?” (Luca 24:26). Apoi
a făcut cu ei un studiu biblic: „Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a
tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (v. 27). Crucea, suferința și durerea
fac parte din experiența uceniciei. Ignorarea lor nu face decât să adauge suferință și
durere la lipsa de înțelegere a planurilor divine.
Au ajuns în satul Emaus. Ziua era pe sfârșite și călătorul misterios s-a prefăcut că
merge mai departe. Dar ucenicii, entuziasmați de cuvintele Sale, L-au convins să ră-
mână cu ei. Prin studiul Scripturilor învățăm să cunoaștem și să apreciem compania
lui Isus. Pasul următor este să Îl invităm în intimitatea căminului nostru, să Îi oferim
un loc la masă, să mâncăm împreună cu El. Povestea ucenicilor din Emaus ne învață
experiența minunată a comuniunii.
L-au recunoscut pe Învățătorul înviat în slavă! Ce surpriză! Ce binecuvântare!
Ce revelație! Când a frânt pâinea, S-a făcut nevăzut dinaintea lor (v. 30-31). Atunci
și-au dat seama de influența supranaturală a lui Isus asupra lor, pe când le explica
Scripturile: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea
Scripturile?” (v. 32).
Să Îi cerem lui Isus astăzi să ne ajute să înțelegem Scripturile.

Duminică, 16 august
ÎNAPOI LA IERUSALIM
S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim
şi au găsit pe cei unsprezece şi pe cei ce erau cu ei adunaţi la un loc şi zicând:
„A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon.”
(Luca 24:33-34)
I sus a dispărut dinaintea celor doi ucenici din Emaus chiar în momentul în care
L-au recunoscut. De ce? Timp de mai bine de trei ani, acești oameni își puseseră
credința și încrederea în Isus, în prezența Sa vizibilă, auzibilă, tangibilă. Făcuse-
ră parte din cercul Său de prieteni, fuseseră martori ai manifestărilor publice ale
divinității Sale. Dar când a fost crucificat și pus în mormânt, au încetat să Îl mai
vadă și au crezut că Îl pierduseră pentru totdeauna. Venise momentul să trăiască
prezența interioară a lui Isus în viețile lor, să vadă invizibilul prin credință. Așa că
Isus a dispărut. Avuseseră dovada învierii Sale și, la fel ca Toma, trebuiau să creadă
fără să vadă. Cu toții avem nevoie de acest lucru: de prezența interioară a lui Hris-
tos, de o realitate interioară necondiționată de circumstanțe, de o prezență exclu-
siv prin credință. Credința integrală nu este un misticism interior, golit de realism.
De la Emaus, probabil fără să fi terminat de mâncat, s-au întors la Ierusalim.
Noaptea, întunericul, oboseala, obstacolele, nimic nu mai contează când „inima
arde” de bucuria revederii lui Isus înviat. Dacă la dus mergeau încet, târându-și pașii,
vorbind cu amărăciune și melancolie, pe drumul de întoarcere la Ierusalim mergeau
cu plăcere, nu cu tristețe, cu certitudini, nu cu îndoieli, fără a-L avea pe Hristos
alături, dar cu Hristos în ei, plini de speranță, nu de nostalgie, îmbătați de bucuria
regăsirii, nu simțindu-se abandonați, siguri de victorie, nu împinși de eșec. Același
drum, dar mult mai scurt odată ce în inimă le ardea un foc. Să remarcăm expresia
de entuziasm și de satisfacție cu care începe și se termină Evanghelia lui Ioan: „Noi
am găsit pe Mesia!” (Ioan 1:41; 20:25).
Ellen White interpretează astfel călătoria de întoarcere la Ierusalim a celor doi
ucenici din Emaus: „Noaptea este întunecată, dar Soarele Neprihănirii luminează
asupra lor. [...] Hristos este un Mântuitor viu. Ei nu-L mai jelesc ca pe un om mort.
Hristos a înviat—repetă ei mereu și mereu. Aceasta e solia pe care ei o aduc celor
întristați. Trebuie să le povestească întâmplarea minunată de pe drumul către Ema-
us. Trebuie să le spună cine li S-a alăturat pe cale. Ei duc solia cea mai mare care s-a
dat vreodată lumii, vestea bună de care depind nădejdile neamului omenesc atât
pentru vremurile acestea, cât și pentru veșnicie” (Hristos, Lumina lumii, p. 695).
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne înflăcăreze inima cu ardoare spirituală.
240

Luni, 17 august
ÎŞI VOR ÎNTOARCE PRIVIRILE

SPRE CEL PE CARE L-AU STRĂPUNS
Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului
un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine,
pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu
şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut.
(Zaharia 12:10)
C itind relatarea crucificării, se observă că evangheliștii folosesc în mod repetat

verbul „a privi”, ca și cum ar vrea să transmită ideea că scenele de la Golgota
sunt, cu adevărat și pentru mulți, spectaculoase: „Norodul stătea acolo şi privea”
(Luca 23:35); „Trecătorii îşi băteau joc de El, își ridicau capetele şi ziceau: «Uă!»„
(Marcu 15:29); „Sutaşul, când a văzut ce se întâmplase, a slăvit pe Dumnezeu”
(Luca 23:47); „Şi tot norodul care venise la priveliştea aceea, când a văzut cele în-
tâmplate, s-a întors bătându-se în piept” (v. 48); „Toţi cunoscuţii lui Isus şi femeile
care-L însoţiseră din Galileea stăteau departe şi se uitau la cele ce se petreceau”
(v. 49). Ioan adaugă că soldații au rupt picioarele celor crucificați, ca să nu rămână
acolo pe timpul Sabatului: „Când au venit la Isus şi au văzut că murise, nu I-au
zdrobit fluierele picioarelor. [...] Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut: măr-
turia lui este adevărată. [...] Şi, în altă parte, Scriptura mai zice: «Vor vedea pe cine
au străpuns»” (Ioan 19:33-37).
Privirile de ură și dispreț ale unora, privirile de compasiune și durere ale alto-
ra, privirea de pocăință și de credință a tâlharului bun, privirile curioșilor avizi de
senzații sau privirile furișe ale celor ce treceau, Ioan spune că au fost împlinirea
profeției lui Zaharia: „Își vor întoarce privirile spre Cel pe care L-au străpuns.” Cine
au fost cei care L-au străpuns în coastă pe Mântuitorul? Dar ce anume I-a sfâșiat ini-
ma și I-a străpuns sufletul mai puternic decât lancea care I-a străpuns coasta? A fost
păcatul lumii, răutatea oamenilor. Toți ar trebui să privim la Cel crucificat.
Totuși, profeția lui Zaharia nu și-a atins împlinirea la Calvar. Ioan vorbește des-
pre o împlinire viitoare, mult mai generală și grandioasă, când Isus va veni pe nori.
Atunci, „orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns” (Apocalipsa 1:7). Fiecare Îl
va privi pe Isus la revenirea Sa, așa cum L-a privit pe Isus crucificat. Foarte curând,
cu toții Îl vom vedea pe Cel pe care L-au străpuns păcatele noastre. Îl vom privi cu
teamă sau cu bucurie? Imposibil de spus sau de prevăzut.
Să privim astăzi la Mântuitorul țintuit pe o cruce, cu credinţă, cu dragoste şi
speranță, iar la revenirea Sa, vom avea viața veșnică.
241

Marți, 18 august
DECALOGUL EXCELENŢEI
Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos biserica şi S-a dat pe Sine
pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt,
ca să înfăţişeze înaintea Lui această biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură
sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.
(Efeseni 5:25-27)
A stăzi vreau să prezint un Decalog al excelenței bisericii pe care o iubește

Isus, al unui popor care este „fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul
acesta, ci sfânt şi fără prihană”:
1. Biserica nu este perfectă, dar o iubim. Când o criticăm fără dragoste, ne admi-
nistrăm singuri o pedeapsă. Numai critica născută din dragoste poate genera schim-
bări pozitive.
2. Excelența este o condiție a supraviețuirii. Pentru biserică, excelența este mult
mai mult decât un ideal de atins, este indispensabilă pentru supraviețuirea ei.
3. Excelența se aplică tuturor indivizilor și în toate domeniile. Are întotdeauna
caracter global.
4. Excelența în cantitate și calitate. Cantitate fără calitate poate fi semn de ipocri-
zie. Calitatea fără cantitate este semn de evazionism sectar.
5. Evanghelizarea, factor de echilibru. Este rațiunea de a fi a bisericii și un factor
de echilibru raportat la agresiunile lumii.
6. Vremurile grele dau pe față caracterul bisericii. Ele sunt balanța care cântărește
calitatea proiectelor noastre și a oamenilor noștri, momentele în care se consolidea-
ză valorile morale și spirituale, un apel la autocritică, un altar pe care Îi putem oferi
lui Dumnezeu dragostea și consacrarea noastră.
7. Succesul nu este niciodată rodul improvizației. Este rezultatul gândirii inteli-
gente, al efortului perseverent și al dependenței de Dumnezeu.
8. Biserica este o expresie individuală și colectivă a unei forțe liniștite și construc-
tive.
9. Cel mai bun model al bisericii este rezultatul conformării bisericii de ieri la
exigențele de astăzi, în timp ce pregătim biserica de mâine.
10. Trebuie să ne simțim mândri de această biserică nonconformistă față de ea
însăși, care nu vrea să fie murdară, care, deși poate fi descrisă ca fiind lovită, neno-
rocită, săracă, oarbă și goală, este îmbrăcată cu o haină albă, pentru că idealul ei de
excelență este Hristos.
Să Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să dăm tot ce e mai bun bisericii Sale.
242

Miercuri, 19 august
ADMINISTRATORI AI LUI DUMNEZEU

De la Tine vin bogăţia şi slava, Tu stăpâneşti peste tot, în mâna Ta sunt tăria
şi puterea şi mâna Ta poate să mărească şi să întărească toate lucrurile.
(1 Cronici 29:12)
C ând Dumnezeu a terminat creațiunea, a văzut că „toate erau foarte bune”. I-a
dat omului mult mai mult decât avea nevoie pentru a fi fericit; propriul trup
și natura înconjurătoare erau manifestări ale puterii, slavei și iubirii Creatorului.
După păcat, Providența divină a continuat să aibă grijă de ființa omenească, mani-
festând o nemăsurată generozitate. Dar asupra Edenului, și apoi asupra acestui pă-
mânt întunecat de păcat, Dumnezeu nu i-a acordat omului dreptul de proprietate.
Titlul de proprietar este al lui Dumnezeu. Adam a fost un administrator. El avea
putere, autoritate, la fel ca un administrator, dar pământul nu i-a aparținut. Când
Adam și Eva au mâncat din fructul interzis, au acționat ca și cum ar fi fost pro-
prietari, din moment ce doar proprietarul poate lua liber din ceea ce îi aparține.
Administratorul trebuie să aibă permisiune. Și Adam nu a avut-o!
Câteva secole mai târziu, arătându-i lui Solomon planurile Templului de la Ieru-
salim și tot aurul pe care îl pusese deoparte pentru construcție, David a cerut popo-
rului să aducă lui Iehova un dar de bunăvoie și a rostit o rugăciune de binecuvântare
în care a reafirmat principiul administrării edenice: „Totul vine de la Tine şi din
mâna Ta primim ce-Ţi aducem” (1 Cronici 29:14).
Dumnezeu Se manifestă ca un proprietar, lăsându-ne libertatea de a asculta
sau de a nu asculta de poruncile Sale. Administrarea bunurilor lui Dumnezeu cu
credincioșie se manifestă în trei feluri: consacrarea celei de-a șaptea părți din timpul
nostru, Sabatul; dăruirea celei de-a zecea părți din mijloacele financiare pe care le
primim, zecimea; și libertatea sistematică de a dărui de bunăvoie din banii, timpul
și talentele noastre. Dumnezeu vrea ca administrarea să fie: o școală de eradicare a
egoismului, în formarea caracterului, o mărturie sinceră a încrederii, recunoștinței,
dragostei și credincioșiei față de Dumnezeu și o dovadă a capacității noastre de a
primi, într-o zi, bogățiile veșnice ale Împărăției cerurilor.
Să nu uităm că administrarea nu este doar o chestiune de generozitate, ci și de
onestitate și, mai ales, de dragoste, pentru că „dăruirea fără dragoste este posibilă,
dar dragostea fără dăruire nu este posibilă”. Dumnezeu așteaptă ca „fiecare să dea
după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu
bucurie îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7).
243

Joi, 20 august
FERICIREA VA VENI MAI TÂRZIU

Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuie în veci şi,
la ceea ce face El, nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut,
şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El.
(Eclesiastul 3:14)
C u câteva zile în urmă am auzit la știri că un jucător la loterie care era sărac
a câștigat lozul norocos de o sută de milioane de euro. O avere imensă. Un
muncitor anonim, fără loc de muncă, trăind din șomaj, a câștigat la loterie.
La fel i s-a întâmplat și lui Jesus Pacheco, un alt ghinionist care, în anii ’90, a jucat
o grilă câștigătoare a patruzeci și opt de milioane de pesetas. Avea patruzeci și opt de
ani. De treisprezece ori fusese lovit de silicoză, boală pe care o contractase pe când
muncea ca miner. Când asfixia îi tortura cu mai multă cruzime plămânii, ca o feroce
ironie a sorții, patruzeci și opt de milioane au venit la el, câte unul pentru fiecare
an dificil dintr-o viață de suferință. Și, odată cu ei, a venit și un suflu de speranță:
poate că, având bani, va putea să lupte împotriva răului care îl tortura. Boala a fost
mai puternică decât banii. La douăzeci și opt de zile de la duminica fericită în care
a câștigat, a murit, cu singura „consolare” că lăsa, cel puțin, o femeie și copiii ei la
adăpost de nevoi. „Pentru Jesus Pacheco”, au titrat ziarele, „şansa a venit târziu”.
Astfel de istorii ne ridică semne de întrebare și majoritatea dintre ele rămân fără
răspuns. Mulți oameni îndreaptă aceste întrebări împotriva lui Dumnezeu, luân
du-L cumva la rost, cerându-I o lume mai evlavioasă, mai dreaptă. De ce pare viața
omului croită cu atâta cruzime? Nu știm, dar astfel de întâmplări nu sunt rezultatul
unui destin fatal, nici al nenorocului și cu atât mai puțin al Providenței divine, ci al
lumii, al unei stări de lucruri pe care noi înșine am construit-o. Este cerul responsa-
bil că Jesus Pacheco a trăit o viață mizeră în Galicia natală, că a fost nevoit să presteze
o muncă periculoasă, că lucra în mină în condiții insalubre?
Orice om, nu doar Jesus Pacheco, care caută remedii și siguranță altundeva decât
la Dumnezeu moare la poarta fericirii. Solomon știa că doar Dumnezeu poate oferi
fericirea care durează veșnic, fericirea care nu sosește niciodată prea târziu, cea la
care nu trebuie adăugat sau luat nimic, fericirea dragostei, a credinței și a speranței.
Singurul mod de a o trăi în această lume este să călătorim spre ea.
Dacă nu suntem încă acolo, să apucăm astăzi pe acest drum.
244

Vineri, 21 august
DĂ-MI ÎNTÂIETATE
Ilie i-a zis: „Nu te teme, întoarce-te şi fă cum ai zis!
Numai, pregăteşte-mi întâi mie, cu untdelemnul şi făina aceea o mică turtă
şi adu-mi-o, pe urmă să faci şi pentru tine şi pentru fiul tău.”
P oporul Israel era devastat de o secetă și o foamete persistente atunci când Ilie
a ajuns în casa văduvei din Sarepta: „Când a ajuns la poarta cetăţii, acolo era o
femeie văduvă care strângea lemne. El a chemat-o şi a zis: «Du-te şi adu-mi, te rog,
puţină apă într-un vas, ca să beau.» Pe când se ducea ea să-i aducă, a chemat-o din
nou şi a zis: «Adu-mi, te rog, şi o bucată de pâine în mâna ta» (1 Împăraţi 17:10-
11). Femeia i-a răspuns: „Viu este Domnul, Dumnezeul tău, că n-am nimic copt,
n-am decât un pumn de făină într-o oală şi puţin untdelemn într-un urcior. Şi iată,
strâng două bucăţi de lemne, apoi mă voi întoarce şi voi pregăti ce am pentru mine
şi pentru fiul meu; vom mânca şi apoi vom muri” (v. 12).
Profetul a ascultat-o liniștit pe văduvă și apoi i-a zis: „Căci aşa vorbeşte Domnul
Dumnezeul lui Israel: «Făina din oală nu va scădea şi untdelemnul din urcior nu se
va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe faţa pământului»” (v. 14).
Și așa a fost. Femeia a acceptat provocarea credinței și s-a supus: „Ea s-a dus şi a
făcut după cuvântul lui Ilie. Şi multă vreme a avut ce să mănânce ea şi familia ei şi
Ilie” (v. 15).
Având în vedere că la Dumnezeu găsim siguranța, a ne gândi la noi înșine mai
întâi este o opțiune înșelătoare. Pentru binele nostru și ca antidot la egoism, această
istorisire ne învață că Dumnezeu nu renunță niciodată la dreptul Său de a ocupa
primul loc în viața noastră, că sinele nu are niciodată prioritate față de Dumnezeu.
Ellen White spune: „Mulți [...] nu Îi dau lui Dumnezeu ocazia să le poarte de grijă.
Și Domnul nu face pentru ei mare lucru, din cauză că nu I se permite. Sunt prea
preocupați de ei înșiși și se încred prea puțin în Dumnezeu.” (Mărturii, vol. 2, p. 177
în original)
Să Îl punem astăzi pe primul loc și să ne încredem în făgăduințele Lui.

CU TOŢII VREM MAI MULT

Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El Însuşi a zis: „Nicidecum
n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.” Aşa că putem zice plini de încrede-
re: „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?”
(Evrei 13:5-6)
Î mi amintesc de un cântec celebru din tinerețea mea, care spunea: „Cu toții vrem
mai mult, cu toții vrem mai mult, cu toții vrem mai mult, mai mult și încă mai
mult.” Vechiul raționament ce reiese din cântec este să ai și să fii sau, ca să ne ex-
primăm în termenii apostolului Pavel, atitudinea de avariție versus atitudinea de
mulțumire. Ambele sunt filosofii lipsite de sens.
Să lămurim, în primul rând, faptul că atitudinea de mulțumire nu înseamnă
renunțarea la spiritul de autodepășire. Să nu aspiri la mai bine ar însemna să negi idea-
lul de perfecțiune. Mulțumirea la care se referă Pavel în Evrei 13:5 și în Filipeni 4:11 nu
are nimic de a face cu a fi sau cu a avea, cu lipsa ori deținerea de bunuri; ni se transmite
că ar trebui să știm să trăim cu ceea ce avem. Mesajul nu este că trebuie să adoptăm o
atitudine de resemnare față de nevoile noastre reale. Să Îi cerem lui Dumnezeu pâinea
cea de toate zilele, dar să lucrăm și să luptăm pentru a o obține. Pavel le recomandă
tesalonicenilor: „Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce” (2 Tesaloniceni 3:10).
Filosofia mulțumirii este atitudinea de încredere în Dumnezeu, de moderație
în ce privește consumul; înseamnă să știi să acorzi valoare și să profiți de ceea ce ai,
mult sau puțin; este atitudinea de recunoștință și de generozitate. Filosofia avariției
este o atitudine de permanent nonconformism, de neliniște din cauza a ceea ce nu
avem, de nemulțumire, în ciuda faptului că suntem posesorii a multe lucruri; este
atitudinea de invidie față de alții care au mai mult. Calderón de la Barca are un pasaj,
în La vida es sueño (Viața e vis), care spune:
Despre-un filosof se zice
că, sărac, lihnit de foame,
fu silit, în loc de poame,
buruiană să dumice.
„Oare-o fi vreun neferice
— se-ntreba — mai cu ponoase?”
Şi văzu, când capu-ntoarse,
înc-un filosof mergând
după el şi adunând
frunzele ce le-aruncase.
Să ne amintim că există un Dumnezeu care ne va da ce avem nevoie pentru a trăi.

ESTE MAI FERICE SĂ DAI DECÂT SĂ PRIMEŞTI!

Este mai ferice să dai decât să primeşti.
D eși aceste cuvinte atribuite lui Isus nu apar în evanghelii, ele pot aparține
tradiției orale și scrierilor care circulau despre viața Mântuitorului, pe care
Luca, autor al unei evanghelii și al Faptelor apostolilor, le-a putut consulta (Luca
1:1-4). Pe de altă parte, dihotomia a da/a primi nu este străină mesajului lui Hris-
tos: „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi” (Matei 10:8); „Daţi, şi vi se va da”
(Luca 6:38). Despre El Însuși, Isus afirmă: „Pentru că nici Fiul omului n-a venit
să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi”
(Matei 20:28).
Dumnezeu este întâiul și marele Dătător al lumii: Dătător al vieții, Creator (Ge-
neza 2:7); El dă semănătorului sămânță și pâine ca hrană (2 Corinteni 9:10), dă
bogăție, recoltă și rod câmpurilor (Psalmii 147:8,9,14-18), dă oamenilor știința, pu-
terea și capacitatea de a acumula bogății (Deuteronomul 8:17-18). Dumnezeu dă
înțelepciune din belșug celui care o cere (Iacov 1:5); „orice ni se dă bun şi orice dar
desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor” (Iacov 1:17); în cele din
urmă, așa cum arată toate darurile lui Dumnezeu pentru oameni, „a dat pe singurul
Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
Scripturile relatează și despre oameni care au fost dătători generoși (Exodul
36:5). David a dat pentru casa lui Dumnezeu mai mult decât fusese deja oferit: „Mai
mult, în dragostea mea pentru Casa Dumnezeului meu, dau Casei Dumnezeului
meu aurul şi argintul pe care-l am, afară de tot ce am pregătit pentru casa Sfântului
Locaş” (1 Cronici 29:3). Iar Pavel spune despre bisericile din Macedonia, care l-au
ajutat: „Vă mărturisesc că au dat de bunăvoie, după puterea lor şi chiar peste puterile
lor” (2 Corinteni 8:2-3).
În toate aceste situații, textul biblic subliniază că natura unui binefăcător este de a
nu se mulțumi cu îndeplinirea unei îndatoriri, ci de a merge mult mai departe decât
ce este strict necesar, parcurgând cu plăcere „a doua milă”. Cei care fac astfel sunt
preafericiți, pentru că simt plăcerea și privilegiul de a împărți, pentru că prețuiesc
faptul de a fi o binecuvântare pentru alții, ceea ce îi face sensibili, solidari și fericiți,
după modelul lui Dumnezeu Însuși, marele Dătător al acestei lumi.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, să facem din ziua de astăzi o zi a dăru-
irii și a slujirii aproapelui.
247

Luni, 24 august
DARUL VĂDUVEI
Atunci, Isus a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: „Adevărat vă spun că
această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie,
căci toţi ceilalţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei,
a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască.”
(Marcu 12:43-44)
Î n 2001, Mozambicul aparținea Diviziunii Euro-Africa. Am fost la Mocuba, în

nordul țării, pentru a inaugura și consacra o frumoasă biserică ce fusese con-
struită de Enrique Lema, un misionar spaniol. După ceremonia de consacrare,
președintele Misiunii i-a invitat pe frați să aducă daruri. Am rămas uimit la vede-
rea unui enorm șir format dintr-o sută de persoane; membrii au defilat pe dinain-
tea unei mese pe care fiecare își lăsa darul. Eram chiar lângă masă, vrând să văd în-
deaproape ce și cum aduceau. Niciodată nu voi uita! Îi aduceau Domnului daruri
foarte modeste pentru că erau săraci: puțin orez, unii lăsau acolo bancnote de 100
de meticais (0,008 dolari americani), un ou de găină, o nucă de cocos, rădăcini de
manioc… Își lăsau darul cu mâna dreaptă, în timp ce cu mâna stângă își suflecau
mâneca, în liniște, cu devotament, ca semn al unei predări totale, al recunoștinței
și al adorării. Inevitabil, mi-au dat lacrimile și mi-am amintit de cele două drahme
aduse în dar de văduva pe care altădată o apreciase Isus.
Leptonul, sau drahma, era cea mai mică monedă grecească, din cupru, echiva-
lentă cu 1,128 dintr-un dinar, care era salariul pe o zi. Atunci ca și acum, aceste
valori nu sunt cantități apreciabile, dar Isus nu se uita la mâinile care aduceau și
nici la cât aduceau; privirea Lui ajungea la inimă, așa că i-a chemat pe ucenici și le-a
spus: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au
aruncat în vistierie; [...] ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese
ca să trăiască.”
În 2002, într-un Sabat, am inaugurat tabăra misionară din Munfuluni (Mozam-
bic). La sfârșitul serviciului divin, a început să plouă torențial și sutele de persoane
prezente s-au refugiat sub niște copaci mari. Alergam alături de surori și am văzut
că una dintre ele ducea ceva înfășurat în batistă. Am întrebat-o ce ținea acolo și
mi-a arătat două banane, spunându-mi: „Este prânzul meu. Vrei și tu una?” La fel ca
văduva din evanghelie, din sărăcia ei voia să împartă cu mine puținul pe care îl mai
avea de mâncare. Cât am fost de uimit!
Fie ca astăzi să dorim și să putem împărți ceea ce avem.
248

Marți, 25 august
CE RĂSPLATĂ VOM AVEA?

Atunci, Petru a luat cuvântul şi I-a zis:
„Iată că noi am lăsat tot şi Te-am urmat. Ce răsplată vom avea?”
(Matei 19:27)
Î n episodul cu tânărul bogat, Învățătorul i-a cerut să aleagă între ucenicia lui
Hristos și numeroasele sale posesiuni și, cu tristețe, el a preferat să rămână cum
era și să respingă calea renunțării.
Atunci Petru, cel mai impulsiv dintre cei doisprezece, L-a întrebat pe Învățător:
„Noi am lăsat tot şi Te-am urmat. Ce răsplată vom avea?” Isus nu l-a corectat pe
apostolul cel impulsiv, așa cum făcea de obicei, ci a acceptat întrebarea. Petru expri-
mă o preocupare universală a oricărui fiu al lui Dumnezeu. Noi, care am decis să Îl
urmăm pe Isus în ciuda faptului că aceasta presupune renunțări, privațiuni și împo-
triviri, amărăciuni și ură din partea lumii, ce răsplată vom avea? Isus a considerat
întrebarea ca fiind legitimă, pentru că Cerul nu rămâne indiferent sau impasibil la
sacrificiile pe care le fac ucenicii, dimpotrivă.
Așa că a răspuns: „Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă,
sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşte-
ni viaţa veşnică” (Matei 19:29). Răspunsul este foarte generos. Dacă a fi ucenic al lui
Hristos implică în mod necesar renunțare și sacrificii, o viață creștină este plină de
binecuvântări, privilegii și asigurări care compensează pe deplin valoarea materială
sau sentimentală a pierderilor.
La câtva timp de la aceste cuvinte, Petru și Ioan au mers la templu să se roage și,
în fața porții templului, un șchiop din naștere le-a cerut de pomană. Petru i-a răspuns
cerșetorului: „Uită-te la noi! [...] Argint şi aur n-am, dar ce am, îţi dau: în Numele lui
Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” (Faptele 3:4-6). Șchiopul, ajutat de cei
doi apostoli, s-a ridicat și a intrat cu ei în templu, sărind și lăudând pe Dumnezeu. Ce
avea Petru? Ce putea el să îi ofere cerșetorului? O limuzină? Nu. Câteva monede ar fi
ameliorat temporar situația celui șchiop. Însă, în urma ajutorului primit, nu a mai fost
nevoie ca el să cerșească vreodată. Era vindecat! „De o sută de ori mai mult”, spune
Isus, „și viața veșnică!” La apusul îndelungatei sale vieți, Petru a scris câteva cuvinte
care transmit mesajul de siguranță al preafericitei speranțe cu care a închis ochii și a
părăsit această lume: „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ
nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13).
Există, totuși, un Dumnezeu în ceruri… atunci când suntem îngrijorați cu pri-
vire la viitor. Să fim siguri că vom primi mai mult decât ne-am fi putut imagina
vreodată.
249

Miercuri, 26 august
COLECTORI DE TIMP
De aceea zice: „Deşteaptă-te, tu care dormi, scoală-te din morţi, şi Hristos te va
lumina.” Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi,
ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.
(Efeseni 5:14-16)
C u o altă ocazie, v-am vorbit despre profesorul Isidro Aguilar, directorul școlii
misionare din Madrid (Spania), unde am primit o parte din formarea mea ca
pastor, despre lecțiile pe care le-am primit de la el, despre nemaipomenitele studii
biblice pe care le ținea, despre simțul său practic. Îmi amintesc de una dintre ex-
presiile pe care ni le-a transmis pentru a face față momentelor în care avem prea
puțin timp și prea multe de făcut: trebuie să fim „colectori de timp”, adică să îl
recoltăm, să profităm eficient de timpii morți cărora puțini sunt cei care le acordă
valoare sau importanță. Este vorba despre cele câteva minute pierdute ici și colo
care, adunate, însumează milioane de ore risipite de rasa umană. Risipa este reală,
o încărcătură reziduală de o incomensurabilă valoare, pe care nu o vom putea
recupera niciodată.
Pastorul Aguilar nu făcea referire la orele de repaus, de activitate fizică sau de
divertisment necesar, ci la minutele care trec fără să ne dăm seama, când suntem
ațipiți, deși ar trebui să fim treji, când nu știm ce să facem sau când ceea ce ne-am
apucat să facem nu este nici profitabil, nici indispensabil, nici oportun; la orele steri-
le, la ocupațiile triviale, la pustiurile mentale, la prostii, superficialități, nonsensuri;
la momentele în care risipim darul divin al timpului, care este prețioasa materie
primă din care sunt făcute oportunitățile vieții și ale mântuirii.
Celebrului scriitor grec Nikos Kazantzakis îi aparține fraza: „Îmi vine să cobor
la colț, să întind mâna și să cerșesc de la străini: «Vă rog, dați-mi și mie un sfert de
oră!»” Spunea astfel când o boală nemiloasă îi mistuia interiorul și simțea că timpul
îi este pe sfârșite. Dacă pentru filosoful, poetul și autorul de nuvele a fost tragic, cu
atât mai mult ar trebui să fie pentru noi, care am pus în așteptare o lucrare de care
depinde venirea Domnului în lume, o misiune pentru care a mai rămas foarte puțin
timp, iar milioane de oameni încă nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Mai dispunem de
fragmente de timp pe care să I le oferim lui Dumnezeu? Când va veni vremea să
ne ocupăm de părinți, prieteni, vecini? Este nevoie să trăim aceste vremuri dificile
„nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând vremea”. Trebuie să fim
„colectori de timp”.
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne ajute să ne folosim timpul cu înțelepciune.
250

Joi, 27 august
URIAŞUL CU PICIOARE DE LUT

Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care
nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor.
Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic.
Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte fără ajutorul
vreunei mâini şi care a sfărâmat fierul, arama, lutul, argintul şi aurul.
(Daniel 2:44-45)
Î mi amintesc că atunci când am început să studiez Biblia și mi s-a explicat profeția

chipului din Daniel 2, am rămas uimit de corespondența dintre interpretare și
diferitele metale ale statuii și de împlinirea exactă a succesiunii imperiilor, confir-
mată de istoria antică. Nicio altă profeție biblică nu a confirmat suveranitatea lui
Dumnezeu asupra istoriei lumii, la fel ca aceasta.
Acest colos de metal cu cap de aur, piept și brațe de argint, mijloc și coapse de
bronz, gambe de fier și picioare de fier amestecat cu lut, pe care l-a văzut regele în
vis, era, de fapt, un uriaș cu picioare de lut. Apoi, regele a văzut un fel de piatră,
neatinsă de mână omenească, prăvălindu-se peste picioarele statuii și sfărâmând-o,
făcând-o praf purtat de vânt și care nu lasă nicio urmă și, în locul ei, piatra a deve-
nit un munte care a acoperit tot pământul. Daniel a interpretat astfel visul monar-
hului: capul de aur erau regele Nebucadnețar și imperiul său; celelalte metale ale
statuii reprezentau succesiunea marilor imperii până la sfârșitul istoriei și stabilirea
Împărăției lui Dumnezeu.
Timp de aproape douăzeci de secole, interpretarea tradițională a evreilor și
creștinilor a coincis cu cele patru metale ale statuii: Babilonul, Medo-Persia, Grecia
și Roma. În ce privește piatra, mulți văd în ea un simbol al lui Hristos, care vine pe
nori la sfârșitul timpului. Istoria popoarelor este, într-adevăr, ca un uriaș impunător,
cu înfățișare înspăimântătoare, dar cu picioare de lut; este o istorie care nu dăinuie,
pentru că Dumnezeul cerului o va face să dispară la venirea Regelui regilor și Dom-
nului domnilor.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu… putem fi siguri că profeția celei de-a
doua veniri a lui Isus se va împlini cu aceeași precizie și exactitate ca cea a succesi-
unii imperiilor.
251

Vineri, 28 august
CREDINŢA PROFETICĂ A PĂRINŢILOR NOŞTRI

Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte,
ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă
şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.
(2 Petru 1:19)
Î ntr-o zi, în Santa Cruz de Tenerife (Spania), un jurnalist care îmi lua un in-
terviu, după ce mi-a pus câteva întrebări de rutină, mi-a zis: „Spuneți-mi, este
Biserica Adventistă încă un produs al colonizării religioase determinate de Sta-
tele Unite?” Răspunsul la această întrebare ar fi urmat să demonstreze care sunt
adevăratele rădăcini ale bisericii noastre. Ca organizație religioasă, avem o istorie
recentă, dar principala doctrină care dă numele bisericii este recuperarea de către
creștinismul contemporan a unui adevăr intrinsec: mesajul lui Hristos, împărtășit
de toți credincioșii, de la Eden până în zilele noastre.
Biblia este un mesaj al făgăduinței. Istoria mântuirii este istoria făgăduinței divi-
ne care creează o stare de așteptare și menține certitudinea în inimile credincioșilor.
Întreg Vechiul Testament este orientat către anunțarea profetică a venirii lui Mesia.
De cel puțin 1 527 de ori se face referire la revenire în Vechiul Testament. Așteptarea
face parte din esența revenirii. Și Noul Testament este un mesaj de speranță în cea
de-a doua venire a Mântuitorului, amintit de 319 ori în textele sale. Oscar Cullmann
spune: „A spera, după Noul Testament, nu poate însemna decât a spera în revenirea
Sa. A sacrifica speranța bisericii sau a o înlocui cu o altă speranță – cu speranța pla-
tonică, de exemplu – înseamnă atât a abandona credința veritabilă, cât și a distruge
schema istoriei mântuirii, care constituie începutul, centrul și împlinirea Bibliei” (Le
retour du Christ [Revenirea lui Hristos], p. 19).
Credința în a doua venire a lui Isus a existat pe tot parcursul istoriei biseri-
cii, după cum spune Le Roy Edwin Froom, în The Prophetic Faith of our Fathers
[Credința profetică a părinților noștri]. Creștinismul autentic este în mod necesar
adventist. Karl Barth spunea: „Creștinismul care nu este în totalitate escatologic nu
are, în mod absolut, nimic de a face cu Hristos” (Deir Römerbrief, p. 298).
„Iată care sunt adevăratele noastre rădăcini”, i-am răspuns jurnalistului. „Faptul
că a apărut în Statele Unite este o simplă conjunctură a istoriei.”
Cuvântul profeției este o dovadă puternică a faptului că există în ceruri un Dum-
nezeu...

MĂ VOI ÎNTOARCE
Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine.
În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus.
Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc,
Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.
(Ioan 14:1-3)
M ă voi întoarce”, astfel s-a născut fericita speranță a creștinilor în a doua venire
a lui Hristos. Cuvinte ce deschideau calea pentru o nouă speranță mesianică.
Această venire nu trebuie confundată cu prima, nici cu întâlnirea personală cu
Hristos în procesul de mântuire și nici, așa cum au afirmat unii, cu venirea Mân-
gâietorului promis, care Îl reprezintă. A doua venire a lui Hristos este împlinirea
finală a lucrării de răscumpărare pe care a realizat-o odată cu prima venire: „Tot
aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora,
Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L
aşteaptă” (Evrei 9:28).
„Vestea revenirii lui Hristos ar trebui să fie, acum ca şi atunci când a fost adusă de
îngeri păstorilor din Betleem, o veste plină de o mare bucurie. Aceia care Îl iubesc cu
adevărat pe Mântuitorul nu pot decât să salute cu bucurie vestea care se găsește în
Cuvântul lui Dumnezeu, că Acela în care sunt concentrate nădejdile de viață veșnică
vine iarăși, nu ca să fie insultat, disprețuit și lepădat, așa cum a fost la prima venire,
ci în putere și slavă ca să-Și răscumpere poporul” (Tragedia veacurilor, p. 292).
„Mă voi întoarce” este promisiunea ce rezonează ca un ecou de fiecare dată când
Noul Testament menționează speranța în glorioasa revenire. Ea impregnează de-
cisiv viața bisericii și răzbate din toate acţiunile ei. Este referentul plin de speranță
al salutului primilor creștini, Maranatha – Domnul vine! Ea dă un sens punerii în
practică a reflecțiilor teologice ale epistolelor. Oferă conceptului timp un sens sal-
vator pentru lume, un timp de har, iar pentru biserică este oportunitatea de a lucra
pentru încheierea misiunii. „Mă voi întoarce” este cheia care descifrează profețiile
sfinte, descoperirile biblice pe care Dumnezeu le-a făcut lumii: „«Da, Eu vin cu-
rând.» Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:20).
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, avem asigurarea că Isus va reveni cu-
rând pe nori în slava Tatălui Său (Matei 16:27).

VOCI DIN CER

Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri,
să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.
(Luca 21:31)
S ocietatea evreiască din timpul lui Isus era impregnată de false speranțe mesia-
nice care ajunseseră să fure chiar și inima apostolilor lui Isus. Esenienii, fariseii
și zeloții aveau cu toții ceva în comun: speranța în iminenta apariție a lui Mesia,
ca șef spiritual și militar care va instaura domnia teocratică a lui Israel, supunând
toate națiunile păgâne sub sceptrul monarhiei restaurate a lui David. Răspun-
sul lui Isus pentru ucenici, în predica profetică, avea ca scop corectarea acestor
așteptări și îndepărtarea oricărei incertitudini cu privire la venirea Sa. Mesajul
Său este totodată imperativ și liniștitor. Semnele sfârșitului sunt mai degrabă che-
mări ale harului divin la pregătire spirituală, în timpul așteptării, decât indicatori
cronologici; trebuie înțelese global, mai degrabă ca tendințe decât ca fapte izolate.
Cartea Apocalipsei a fost numită cartea vocilor din cer. Dacă vocile din cer au
fost permanente pe tot parcursul istoriei acestei lumi, în timpul sfârșitului aceste
voci se intensifică, sunt mai frecvente, mai impunătoare, mai puternice. Sunt ca zgo-
motul unei cascade, ca vuietul a șapte furtuni, ca un leu care rage, ca vocea unei
mari armate, ca sunetul unei trompete. Sunt ca nişte strigăte ale lui Dumnezeu către
omenire și către biserică pentru a le anunța apropierea venirii Sale. Aceste voci de
intensitate crescândă sunt semnele timpului, evenimentele, catastrofele și dezastrele
care se manifestă astăzi în societate, în politică, în economie, în natură.
În ciuda acestui fapt, mulți ignoră mesajul. De ce? Iată răspunsul: „Nu este decât
materializarea unui efort studiat al prințului întunericului, de a ascunde de oameni
ceea ce descoperă amăgirile lui. Pentru motivul acesta, Hristos, Descoperitorul, pre-
văzând lupta ce se va duce împotriva studierii Apocalipsei, a pronunțat o binecu-
vântare pentru toți aceia care vor citi, vor asculta și vor păzi cuvintele prorociei”
(Tragedia veacurilor, p. 294).
Semnele timpului sunt și mesaje de iubire și de har, avertismente care salvează,
care arată că Domnul vrea ca nimeni să nu piară, „ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru
3:9), care sunt de aceeași amploare și intensitate cu ritmul în care crește răul.
Astăzi vă invit să studiem profețiile biblice și să fim atenți la semnele care ne
anunță apropiata revenire a lui Isus în această lume.
254

Luni, 31 august
HRISTOŞI ŞI PROFEŢI MINCINOŞI

Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari
şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.
(Matei 24:24)
Z iarul elvețian Le Matin publica pe 16 decembrie 1996 o informație surprinză-

toare. Statul Israel studia un proiect, „Apocalipsa anului 2000”, în care au pre-
tins că îi invită pe turiști să participe la sfârșitul lumii la Meghido, locul în care
Biblia situează Armaghedonul. Folosind tehnologii inovatoare (realitatea virtuală,
hologramele, laserul) și convenționale (machete, actori, sunete și lumini), se dorea
reproducerea scenelor apocaliptice, în care binele triumfă asupra răului. Acest „Dis-
neyland escatologic” avea un scop comercial și dorea să atragă zece milioane de vizi-
tatori creștini. Vaticanul, fără să știe, urma să colaboreze, din moment ce între 1997
și 2000, pelerinii care vizitau Țara Sfântă primeau de la papă o indulgență specială.
În mediile teologice se produce un fenomen de secularizare a speranței. Mai
mult, au apărut tot felul de idei care afirmă că împlinirea speranței creștine se reali-
zează prin intermediul evenimentelor istorice generate de oameni. Ca și cum nu ar
fi suficient, vulgaritatea și batjocura cu care unii privesc sfârșitul lumii și punctul lui
culminant, cea de a doua venire a lui Hristos, au făcut ca subiectul să se transforme
în ceva incert, fantezist, derizoriu, teoretic și ireal pentru cei mai sceptici.
Este evident că tot acest ansamblu grotesc în care a fost plasată a doua venire a
Domnului este un semn al timpului care împlinește avertizarea lui Hristos: sem-
ne mari și minuni, hristoși mincinoși și așa-ziși profeți care vor înșela chiar și pe
cei aleși. Trebuie să fim prevăzători, pentru că intenția este de a ridiculiza mesajul
nostru și de a pune la îndoială speranța adventistă. Ea este marele răspuns pe care
bisericile îl au astăzi pentru omul postmodern, îngrijorat cu privire la viitor, complet
intoxicat și indus în eroare de ipostazele eronate prin care se manifestă așteptarea și
speranța creștină.
Isus avertizează că înainte de venirea Sa vor fi mulți șarlatani și înșelători care vor
predica absurdități cu Biblia în mână. Aceștia vor înșela mulți oameni, unii dintre ei
adventiști, care vor plăti foarte scump neglijarea studierii Scripturilor, dar care vor
pleca urechea la acești înșelători, îi vor urma și „îşi vor întoarce urechea de la adevăr
şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite” (2 Timotei 4:4). În mod lamentabil, „se
vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dra-
cilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul
roşu în însuşi cugetul lor” (1 Timotei 4:1-2).
Suntem pregătiți să rămânem fideli sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu?
255

SEPTEMBRIE
„Cel ce are mâinile nevinovate și inima curată,
cel ce nu-și dedă sufletul la minciună și nu jură ca să înșele.”
(Psalmii 24:4)

Marți, 1 septembrie
BOGĂŢII PUTREDE
Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă
din pricina nenorocirilor care au să vină peste voi!
Bogăţiile voastre au putrezit şi hainele voastre sunt roase de molii.
(Iacov 5:1-2)
C uvintele lui Iacov rezonează în mod dramatic cu criza economică globală pe

care o trăim, o criză cum nu s-a mai întâmplat după 1929: recesiunea eco-
nomică a unora din cele mai bogate țări ale lumii, state opulente care au nevoie
de o infuzie de mai multe milioane de euro, creșterea ratei șomajului, pierderea a
ceea ce se numește statul-providență, falimentul marilor bănci prin acumularea de
produse financiare toxice („aur și argint ruginit”), printre altele.
Această situație generează o schimbare drastică în economiile private și publice,
revolte sociale, greve, petiții și proteste în stradă, o criză socială de o gravă dimen-
siune. După cum spune Iacov, această criză economică se produce în apropierea
venirii Domnului. Situația actuală, preludiu al unor vremuri și mai grele, este eșecul
filosofiilor materialiste care și-au pus încrederea în știință și tehnologie, în putere,
forță și bogăție. Ieremia spune: „Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel
tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui” (Ieremia 9:23).
Pentru că dezvoltarea tehnologică a adus cu sine bomba atomică de la Hiroshima,
iar prosperitatea economică provine din bogății „care au putrezit” și care au condus
la criza economică actuală.
Regretabil este totuși că abuzul este practicat și de unii așa-ziși creștini. „Ce dez-
văluiri vor fi făcute în ziua judecății! Comorile adunate și salariile neplătite, în mod
fraudulos, lucrătorilor, vor sta mărturie împotriva celor vinovați, care pretindeau
a fi buni creștini și se măguleau că păzesc legea lui Dumnezeu, în timp ce arătau
mai multă iubire pentru câștig decât pentru sufletele pentru care Hristos Și-a vărsat
sângele” (Sfaturi privind administrarea creștină a vieții, p. 129 în original). Chiar
cunoscând profețiile despre sfârșitul timpului, poporul lui Dumnezeu nu este scutit
de crize și suferă cu răbdare alături de concetățeni. Dar nu are aceeași atitudine ca
ceilalți. Încrederea pe care o avem în Providența divină ne permite să afirmăm, la
fel ca apostolul Pavel: „Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în
grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu
pierduţi” (2 Corinteni 4:8-9).
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, când suntem în criză, să ne sprijinim
pe ajutorul divin.
257

Miercuri, 2 septembrie
ÎL AŞTEPTAM ÎNAINTE DE A FACE SERVICIUL MILITAR

Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni:
nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.
(Matei 24:35-36)
C ând eram copil, obișnuiam să merg la o familie de vechi adventiști, ca să mă

joc cu băiatul lor cel mai mic. Într-o zi, pe când ne jucam în curtea casei, l-am
întrebat cu inocență și încredere, știind că se născuse adventist:
– Daniel, când crezi că vine Domnul?
Daniel, care de nenumărate ori îi auzise pe părinții lui că sfârșitul este foarte
aproape, mi-a răspuns cu aerul serios al cuiva care este expert în domeniu:
– O să vină înainte ca tu și eu să plecăm în armată.
Mi s-a părut rezonabil și am continuat să ne jucăm. Pentru mine, a doua venire
a lui Hristos umplea orizontul așteptărilor copilăriei mele. Eram sigur că voi fi mar-
torul ei înainte de a fi adult.
Au trecut mai bine de șaizeci de ani de atunci. Ne-am făcut serviciul militar și
eu, și Daniel. Apoi am terminat pregătirea pastorală la seminarul adventist. Am în-
ceput să predicăm iminenta întoarcere a Domnului, cu puterea tinereții. Am sărbă-
torit vârsta de 70 de ani și Domnul tot nu a revenit. Decepție? Îndoială cu privire la
adevărul revenirii Sale? Nimic de felul acesta! O înțelegere mai corectă și profundă
a așteptării revenirii. Ucenicii, cu puțin timp înainte de înălțarea lui Hristos, L-au
întrebat: „«Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui
Israel?» El le-a răspuns: «Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe
acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa»” (Faptele 1:6-7).
Apostolul Petru ne dă un prim indiciu: timpul nu are aceeași valoare pentru
noi și pentru Dumnezeu. Pentru noi, timpul corespunde existenței omenești, care
depinde de un început și de un sfârșit, spre deosebire de eternitatea divină: „Pentru
Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi” (2 Petru 3:8). Habacuc
L-a abordat pe Domnul și L-a întrebat: „Până când voi striga către Tine, Doamne,
fără s-asculţi? Până când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor?” (Habacuc 1:2). Și
Domnul i-a dat semnul suprem, valabil pentru toți cei care așteaptă cu nerăbdare
apariția în slavă a lui Isus: „Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apro-
pie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini
negreşit” (Habacuc 2:3).
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, să avem încredere în această făgăduință
binecuvântată.
258

Joi, 3 septembrie
AŞTEPTARE NEÎMPLINITĂ, INIMĂ BOLNAVĂ

O nădejde amânată îmbolnăveşte inima.
(Proverbele 13:12)
P e 22 octombrie 2019 se împlinesc 175 de ani de când adventiștii predică imi-

nenta revenire a Domnului. Suntem o mișcare care și-a început călătoria reli-
gioasă cu un mesaj concret despre timpul sfârșitului: „A venit ceasul judecăţii Lui”
(Apocalipsa 14:7), dar această judecată încă nu s-a realizat. Continuăm să vorbim
despre întârziere pentru că biserica noastră nu poate evita această problemă, pen-
tru că o interpretare corectă a întârzierii celei de-a doua veniri nu numai că expli-
că și justifică rațiunea de a exista a bisericii noastre, ci și duce la o reală înțelegere a
trăirii în biserică și în lume a membrilor noștri. Ne înșelăm noi, adventiștii de ziua
a șaptea, când afirmăm că întoarcerea Domnului va fi un eveniment care se va pe-
trece concret, în istorie? Sau trebuie să legăm revenirea, așa cum mulți alți creștini
fac, de un sfârșit absolut al timpului, neconectat la cronologie? Nu! Profețiile și
planul de mântuire se împlinesc în cadrul istoriei omenirii.
De ce nu a revenit Domnul? Textul din Proverbe spune: „O nădejde amânată
îmbolnăveşte inima.” Și este adevărat că noi, adventiștii, putem suferi consecințe
ale crizei întârzierii. Isus ne avertizează cu privire la acest aspect. În trei dintre cele
patru parabole din Predica de pe Munte, ne vorbește despre întârziere. În parabo-
la robului credincios, slujitorul necredincios, obosit de așteptare, exclamă: „Stăpâ-
nul meu zăbovește să vină!” (Matei 24:48). În parabola celor zece fecioare, Isus ne
avertizează: „Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit” (Matei 25:5). În
parabola talanților, Isus semnalează că „după multă vreme, stăpânul robilor acelora
s-a întors şi le-a cerut socoteala” (Matei 25:19), așadar ei avuseseră mult timp la
dispoziție pentru a face să prospere averea stăpânului înainte de a-i da socoteală.
Atenție! În lipsa unanimității doctrinare și din cauza renunțării la proclamarea reve-
nirii, criza întârzierii poate da naștere unei incertitudini cu privire la mesajul nostru;
ea ne poate determina să prindem rădăcini în această lume, să pierdem din vedere
caracterul ei provizoriu și poate avea consecințe etice și spirituale nefaste în viețile
noastre.
Ellen White spune: „Întârzierea este doar aparentă, Domnul nostru va reveni la
timpul potrivit” (Manuscript Releases, vol. 16, p. 179). Care este timpul acela? Nu un
timp ne separă de a doua venire, ci o misiune: pregătirea noastră spirituală și pregă-
tirea spirituală a lumii, pentru a-L primi pe Domnul.
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne ajute să ne îndeplinim misiunea.
259

Vineri, 4 septembrie
ÎNTREBAREA REGINEI SPANIEI

La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”
(Matei 25:6)
P e parcursul anului academic 1975–1976, Biserica Adventistă a fost invitată să

țină un seminar doctrinar în cadrul unui curs interdisciplinar de la Universita-
tea Autonomă din Madrid, numit „Umanități contemporane”. La seminar a asistat
o studentă excepțională, o dată pe săptămână, timp de mai multe luni: regina Spa-
niei. La sfârșitul cursului, regina și-a exprimat dorința de a vizita câteva biserici ale
grupurilor religioase participante. Prima a fost sinagoga evreiască, apoi a urmat
biserica noastră centrală din Madrid, în cadrul unui serviciu de împărtășire, în
sâmbăta din 26 iunie 1976. Ulterior, nu a mai vizitat alte locuri de cult.
După câteva zile, i-am solicitat reginei o audiență la Casa Real, pentru a-i
mulțumi de vizită. Ni s-a acordat audiența, iar pastorul Rafael Hidalgo și cu mine
am mers acolo. Am fost primiți de regină, care ne aștepta în picioare într-un sa-
lon mare. Știți care a fost prima întrebare pe care ne-a adresat-o odată cu salutul?
„Când revine? Da, Domnul, când va reveni?” Descoperise că, dintre toate grupările
creștine care participaseră la seminarele doctrinare, doar adventiștii aveau un răs-
puns convingător la această întrebare.
Este adevărat că toți creștinii cred în revenire, dar nu toți sunt adventiști. Care
este diferența? Adventiștii trăiesc această credință cu dedicare. Trăim cu o perma-
nentă speranță vie, plină de bucurie și comunicativă, cu o atenție vigilentă, încreză-
toare și activă. Pentru noi, așteptarea nu este o acceptare intelectuală a făgăduinței
Domnului: „Eu vin curând.” Este o atitudine existențială care influențează viața
noastră cu tot ce presupune ea. Pentru noi, adventiștii, vestirea celei de-a doua veniri
este misiunea noastră specială în sânul creștinătății contemporane. Suntem strigătul
de la miezul nopții, care trezește fecioarele ațipite din parabolă; suntem gărzile care
străjuiesc pe zidurile cetății lui Dumnezeu: „Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus niş-
te străjeri care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte! [...] Iată ce vesteşte Dom-
nul până la marginile pământului: „Spuneţi fiicei Sionului: «Iată, Mântuitorul tău
vine; iată, plata este cu El, şi răsplătirile merg înaintea Lui»” (Isaia 62:6,11). Regina
Spaniei descoperise acest lucru.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, revenirea Domnului va instaura o nouă
domnie asupra lumii, în care vom putea trăi în pace și siguranță.

Sâmbătă, 5 septembrie
PREGĂTEŞTE-TE! AVEM ÎNTÂLNIRE

Și fiindcă îţi voi face astfel, pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău, Israele!
(Amos 4:12)
T imp de mai mulți ani, am participat alături de soția mea la recepția pe care
regele Spaniei o dădea pe 23 aprilie la Palatul Regal, cu ocazia oferirii Premiu-
lui Cervantes pentru Literatură. Pe invitația la ceremonie, secretariatul de la Casa
Real oferea indicații detaliate cu privire la protocol: ținută de zi pentru doamne,
costum negru pentru domni, ora și data sosirii, sala de întâlnire cu regii, ordinea
în care vor fi salutați cei prezenți, sala unde se dă recepția și ora închiderii.
Există un protocol de pregătire și pentru întâlnirea în slavă care va avea loc
la revenirea lui Isus ca Rege al regilor și Domn al domnilor. Făgăduința revenirii
Domnului este întotdeauna asociată cu necesitatea unei pregătiri responsabile. În ce
constă protocolul pregătirii pentru întâlnirea cu Mântuitorul? În ce termeni dorește
Domnul să Se întâlnească cu cei care așteaptă a doua Sa venire? Așa cum reiese din
alte întâlniri cu poporul Său din trecut, Dumnezeu cere trei lucruri fundamentale:
1. Sfințire. La întâlnirea lui Dumnezeu cu israeliții la Sinai, Dumnezeu îi cere lui
Moise: „Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mâine şi pune-i să-şi spele hainele. Să fie
gata pentru a treia zi, căci a treia zi Domnul Se va coborî în faţa întregului popor, pe
muntele Sinai.” (Exodul 19:10-11)
2. Pocăință. La întâlnirea lui Isus cu iudeii la Iordan, Ioan Botezătorul, verișorul
și precursorul Său, a pregătit calea Domnului spunând: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia
cerurilor este aproape.” (Matei 3:2)
3. Unitate. Când Duhul Sfânt a coborât peste biserica creștină, la Cincizecime,
textul spune: „Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune.” (Faptele 1:14)
Cu siguranță că cele trei întâlniri prefigurează marea întâlnire finală, de cea mai
mare amploare și cu caracter definitiv. Ele ne slujesc ca exemplu și model: pocăința
sinceră totală și redeșteptarea reală a evlaviei sunt nevoile cele mai urgente. Sfințirea
înseamnă un stil de viață în strânsă legătură cu Dumnezeu și o anumită stare menta-
lă: sinceritate, verticalitate, integritate; idealul către care tindem este evlavia, asemă-
narea cu Dumnezeu, calea către un progres continuu. Pentru ca, în cele din urmă,
Dumnezeu să întâlnească o biserică după voia Lui, în permanentă comuniune cu El
și unii cu alții, și nu un popor împărțit, aflat în dezacord și risipit în dispute.
Astăzi este timpul să ne pregătim pentru această întâlnire și să ne adaptăm pro-
tocolului ceresc, pentru a-L primi pe Isus.

Duminică, 6 septembrie
CÂŢI TALANŢI AI PRIMIT?

Atunci, Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece
într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat
cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat.
(Matei 25:14-15)
P redica profetică a lui Isus a avut trei obiective care au structurat felul în care a
fost redactată de Matei. În prima parte (24:4-36), Isus previne biserica în legă-
tură cu falsele accepții escatologice ale vremii, care sunt niște capcane, și prezintă
adevăratele semne ale sfârșitului, care se vor întâmpla la a doua Sa venire. În cea
de-a doua parte (24:37-44), găsim avertismente de a fi vigilenți, din moment ce
nu știm când va reveni Domnul. Isus ne prezintă a doua Sa venire ca fiind subită,
neașteptată. A treia parte (24:45-25,46), alcătuită din patru parabole, are menirea
de a explica în ce constă vigilența și cum trebuie să trăiască biserica așteptarea
revenirii.
Aceste patru parabole ne vorbesc despre o așteptare activă, prin misiunea care
ne-a fost încredințată (Marcu 13:34). Există o strânsă legătură între atitudinea cu
care așteptăm și administrarea creștină: 1). administrarea bunătății și dragostei lui
Dumnezeu (parabola judecății finale); 2). administrarea casei lui Dumnezeu (para-
bola robului credincios); 3). administrarea talanților puși în slujba bisericii (parabo-
la talanților); trăirea zilnică a darului credinței (parabola celor zece fecioare).
Parabola talanților se referă în principal la necredincioșia robului care a primit
un singur talant și nu l-a investit. Acest slujitor neglijent nu era un mare păcătos.
Nu delapidase, nu risipise averile stăpânului său. Păcatul său a constat în a nu fi
folosit talantul pe care îl primise. A comis și păcatul de a-i fi fost teamă, i-a lipsit
curajul de a-și asuma un risc, de a înfrunta necunoscutul, de a accepta provocările
care vin odată cu noile proiecte. Și a păcătuit și prin încercarea de a se justifica.
A aruncat responsabilitatea unei administrări neglijente asupra Domnului și asu-
pra circumstanțelor. Parabola ne mai învață și legea biblică a proporțiilor în sluji-
rea Domnului. Proporționalitate între ce oferim și ce am primit; între credincioșia
noastră față de „puțin”, precum și față de „mult” din ceea ce ne-a încredințat Dum-
nezeu; între a avea și a primi mai mult, față de a nu avea și a pierde tot. Acestea se
aplică așteptării active, lucrării care ne rămâne de îndeplinit în vederea revenirii
Domnului.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, să încercăm astăzi să fim credincioși
chiar și în cele mai mici lucruri.
262

Luni, 7 septembrie
VISAREA ŞI PRUDENŢA CELOR ZECE FECIOARE

Atunci, Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat
candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci,
înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn,
dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase.
(Matei 25:1-4)
P arabola celor zece fecioare a fost rostită de Isus aproape de finalul predicii pro-
fetice, la apus, pe când în depărtare se puteau vedea luminile unui cortegiu
nupțial asemenea celui despre care vorbea. Cele zece fecioare, cu lămpile cu ulei
aprinse, așteptau la poarta casei miresei sosirea mirelui, cu intenția de a-l însoți
la casa lui, unde cortegiul urma să celebreze sărbătoarea nupțială. Dar mirele în-
târzia, așa că fecioarele au ațipit și când le-a trezit strigătul de la miezul nopții,
lămpile lor erau stinse. Cinci dintre ele au avut rezervă de ulei, celelalte cinci, nu.
Cele din urmă au rămas, din păcate, în afara cortegiului nupțial.
Dintre cele patru parabole ale lui Isus, aceasta are deznodământul cel mai ne-
fericit. Cele zece fete erau, aparent, egale. Dar finalul nu le-a fost același. Toate au
avut lămpile aprinse la sosire, au obosit să aștepte și au adormit. Când lămpile au
început să se stingă, ele s-au trezit la timp pentru a le reumple și a ieși în întâmpina-
rea mirelui, numai că doar cinci dintre ele prevăzuseră eventualitatea unei așteptări
prelungite.
Uleiul lămpilor reprezintă Duhul Sfânt, care ne dă darul credinței pentru a ne
menține vigilenți și activi în așteptarea revenirii. Dar unii au așteptări greșite cu pri-
vire la iminența momentului: situează revenirea într-un timp determinat, nu au re-
zerve de credință pentru zile grele, iar dacă Isus nu vine pe cât de repede se așteaptă
ei, se descurajează și își pierd credința. Speranța care ne poate susține la vreme târzie
este o valoare spirituală netransmisibilă. Dacă o avem, vom fi încrezători chiar și
atunci când așteptarea se prelungește.
Victor Hugo descrie în Mizerabilii cum o mică pasăre se așază pe o ramură
subțire a unui arbust care se pleacă deasupra curentului unui pârâu învolburat. Cu
greutatea ei, pasărea face ca ramura să se încline și s-ar putea crede că, dintr-un mo-
ment în altul, se va rupe; mai mult, bate un vânt puternic și dă impresia că păsăruica
poate fi oricând smulsă de la adăpostul ei și aruncată în torent. Și cu toate acestea,
mica pasăre ciripește! De ce? Pentru că știe că are aripi.
Să Îi cerem astăzi Duhului Sfânt marea rezervă divină de credință, de care avem
nevoie ca să fim pregătiți pentru revenirea Lui.
263

MĂRŞĂLUIND PÂNĂ ÎN ZORI

Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat
şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul
de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi
arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos.
(Tit 2:11-13)
J osé Maria Diez-Alegria, teolog catolic progresist, afirmă în lucrarea sa, Yo creo
en la esperanza [Cred în speranță], că religia lui Isus și a creștinilor din biserica
primară era un fel de religie etnico-profetică, spre deosebire de religia ontologi-
co-cultuală a marilor biserici istorice, al căror fundament pentru răscumpărarea
individuală a credinciosului este cultul, manifestările sale liturgice și practicarea
sacramentelor. Religia etnico-profetică despre care vorbește acest autor este religia
noastră, a adventiștilor care trăiesc în așteptarea revenirii Domnului. Conform
lui Diez-Alegria, în cadrul ei i „se cere omului să realizeze dreptatea și dragostea,
este un manifest pentru pregătire, care încurajează, prin cuvântul profeției revela-
toare, adevăruri spirituale și morale. Este o religie mesianică ce anunță și așteaptă
venirea unui eliberator care va interveni pentru a schimba radical istoria noastră.”
A trăi așteptând înseamnă a adopta un anumit stil de viață, în care practica și
gândirea sunt orientate înainte și în sus. După cum îi spune Pavel lui Tit, înseamnă
a trăi după principiul temperanței (în raport cu noi înșine), al dreptății (în raport
cu ceilalți) și al evlaviei (în raport cu Dumnezeu), a mărșălui până în zorii apropia-
tei zile a veșniciei. Această atitudine de așteptare nu este utopică, nu este irațională
sau emoțională, ci se întemeiază pe făgăduința revelației. Isus Hristos este garanția
speranței și Cel care va împlini așteptarea lor.
Dacă păstrăm sentimentul de iminență și de provizorat, întârzierea nu va fi ni-
ciodată frustrantă sau generatoare de crize (1 Corinteni 7:29-31). Dacă vom conti-
nua să practicăm principiile unei reforme morale și spirituale în viața noastră (Luca
21:34), dacă vom avea un spirit de putere și perseverență (Matei 24:13) și dacă vom
păstra un spirit de rugăciune, mânați de sentimentul de urgență, vom proclama „cu
glas tare” mesajul revenirii, acesta fiind prioritatea noastră (Romani 13:11). Biblia
spune: „Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate
lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului”
(Luca 21:36).
În așteptarea revenirii Domnului, Dumnezeu aduce în viața noastră multă feri-
cire, pentru a menține vie în noi bucuria de a fi credincios.
Să profităm astăzi de bucuria produsă credinciosului de preafericita speranță.
264

MARELE MESAJ AL SFINTEI CINE

Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi
din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El.
(1 Corinteni 11:26)
U nul dintre cele mai memorabile momente ale serviciilor divine este celebra-
rea Sfintei Cine, când credincioșii se împacă cu Dumnezeu și primesc ier-
tarea. Totuși, sunt câteva cuvinte pe care le uităm adesea în aceste ocazii atât de
solemne: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul
acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26). Slujba de
împărtășire are un important mesaj central: „Serviciul comuniunii arată spre a
doua venire a lui Hristos. El a fost desemnat pentru a păstra această nădejde vie
în mintea ucenicilor. Ori de câte ori se întâlneau pentru a comemora moartea Sa,
ei își aminteau cum El a luat un pahar și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a
dat zicând: „Beți toți din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului
celui nou, care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de-acum
încolo, nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi nou
în Împărăția Tatălui Meu” (Matei 26:27-29). În perioada de strâmtorare care a ur-
mat, ei au găsit mângâiere în nădejdea revenirii Domnului lor. Nespus de prețios
era pentru ei gândul: „Pentru că ori de câte ori mâncați din această pâine și beți
din acest pahar, vestiți moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26)”
(Sfaturi pentru biserică, p. 405).
Dacă Sfânta Cină este un ritual celebrat pentru a proclama revenirea lui Isus în
această lume, nu ar trebui să încetăm să luăm parte la eveniment. Ne amintește că nu
suntem singuri în această lume de păcat, pentru că El revine curând și iubirea Lui ne
ajută să rămânem uniți pentru a birui orice obstacol. „Dragostea lui Isus, cu puterea
ei de constrângere, trebuie menținută proaspătă în memoria noastră. Domnul Hris-
tos a instituit acest serviciu ca să poată vorbi simțurilor noastre despre dragostea
lui Dumnezeu, care a fost manifestată în favoarea noastră. Nu poate exista unitate
între sufletele noastre și Dumnezeu decât prin Hristos. Unitatea și dragostea dintre
frați trebuie cimentată și făcută eternă prin dragostea lui Isus. Și nimic mai puțin
decât moartea Domnului Hristos nu poate face această dragoste eficientă pentru
noi. Doar prin moartea Sa, noi putem privi cu bucurie spre a doua Lui venire. Sacri-
ficiul Lui este centrul nădejdii noastre. Asupra acestuia trebuie să ne fixăm credința
noastră” (Sfaturi pentru biserică, pp. 405–406).
Să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru Sfânta Cină și data viitoare să nu ezităm
să participăm.
265

Joi, 10 septembrie
PIATRA ALBĂ
Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă
şi-i voi da o piatră albă şi pe piatra aceasta este scris un nume nou,
pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.
(Apocalipsa 2:17)
T extul pe care l-am ales face parte din făgăduința dată celor biruitori, din me-
sajele către cea de-a șaptea biserică din Apocalipsa. Făgăduințele pline de cu-
lori, de simboluri și, în cazul multora dintre ele, de semnificație istorică, relevantă
pentru contextul cultural în care au fost date, se repetă în structura acestor mesaje.
Cât despre piatra albă promisă biruitorilor din biserica din Pergam, aceasta este
un simbol inteligibil pentru cititorii scrisorii, altfel semnificația lui spirituală ar fi
fost greu de descifrat. Cuvântul folosit este psêfos, care înseamnă „pietricele șlefuite
de apă”, „prundiș”. Nu este vorba despre o piatră prețioasă, despre un diamant. Tex-
tul adaugă adjectivul leuké, „albă”. Aceste pietricele fac referire la tribunalele din
vechime, în cadrul cărora judecătorii își exprimau verdictul prin intermediul unei
pietre mici: albă, dacă acuzatul era absolvit, și neagră, dacă era condamnat. În afară
de Apocalipsa, Noul Testament mai folosește același termen când Pavel relatează
momentul în care regele Agripa dă verdictul acuzator pentru condamnarea la moar-
te a creștinilor (Faptele 26:10).
O pietricică albă se mai folosea ca bilet de intrare la festivitățile publice orga-
nizate de împărat sau de curțile regale. În anumite regiuni tribale, la sfârșitul unei
ceremonii de inițiere, după jurământ, membrul tribului primea un nume nou și o
pietricică albă sau un cristal de quartz. Era simbolul unei alianțe sfinte și secrete.
În Apocalipsa, culoarea alb simbolizează întotdeauna lucrurile cerești; numele
este expresia identității, a caracterului, și un semn al apartenenței, al adeziunii și al
filiației, iar adjectivul „nou” se referă întotdeauna la înnoirea tuturor lucrurilor, la
slava viitoare de care se vor bucura cei răscumpărați. Se poate presupune, așadar,
că piatra albă pe care se află gravat un nume nou este o făgăduință pentru biruitorii
absolviți de către tribunalul divin, care le dă dreptul să intre la sărbătoarea cerească
(nunta Mielului) și, mai mult, este un semn secret al aderării noastre la pactul veșnic
cu Dumnezeu. Noul nume este expresia noii noastre identități, a unui nou caracter
veșnic, a schimbării definitive, de către El Însuși, a naturii noastre păcătoase, la re-
venirea Sa pe norii cerului.
Eu vreau să primesc în ceruri o piatră albă. Dar voi?
266

CALUL DIN TROIA ÎN CETATEA LUI DUMNEZEU

Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.
(Ioan 17:15)
I storia calului din Troia povestește cum această cetate invincibilă a căzut în urma
atacurilor grecilor. Semnificația lui rămâne de actualitate din moment ce ilus-
trează în mod magistral pericolele care îi amenință pe toți cei care introduc în ca-
sele lor armele dușmanilor. Grecii și troienii erau în război. Mii de nave grecești au
încercuit cetatea Troia, dar zidurile și apărarea feroce a troienilor nu le-au permis
grecilor să intre în cetate. Într-o zi, asediatorii s-au prefăcut că se retrag, lăsând în
apropierea zidurilor un cal enorm în care se afla un număr semnificativ de răz-
boinici greci; restul armatei retrăgându-se la navele situate în apropiere de insula
Tenedos.
Ușurați după asediul îndelungat, troienii au ieșit să admire calul monumental.
Era o minunăție și s-au sfătuit ce ar trebui făcut. Influențați de mărturiile unor falși
dezertori din armata grecească, au decis să îl introducă în cetate. A fost nevoie să
spargă zidul ca să poată aduce fatala mașină de război și au plasat-o la înălțime, pe
Acropole. La miezul nopții, când toți dormeau, unul dintre falșii dezertori a des-
chis trapele calului și mica armată care a ieșit din el a ucis santinelele de la porți, a
deschis larg porțile și a anunțat restul armatei care aștepta la nave. Soldații au sosit
pe întuneric, au incendiat orașul, au ars palatele și templele, iar troienii, lipsiți de
apărare, luați prin surprindere și înșelați, au fost învinși. Astfel a căzut Troia, marea
cetate.
Cu câțiva ani în urmă, Dietrich von Hildebrand a scris o carte intitulată Calul din
Troia în cetatea lui Dumnezeu, în care avertizează biserica despre pericolele la care se
expune admirând, luând în discuție și acceptând, în cele din urmă, asimilarea unor
principii filosofice care guvernează această lume. Pentru a le introduce în biserică
trebuie să facem breșe în zidul neclintit care până acum a fost apărat. Ellen White
spune: „Păcatele care domină lumea au năpădit biserica și inimile creștinilor care
pretind a fi poporul lui Dumnezeu” (Témoignages pour l’église, vol. 2, p. 186). De
aceea, Isus se roagă: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.”
Să avem grijă astăzi să nu ne deschidem porțile inimii în faţa Diavolului.

CA LUTUL ÎN MÂNA OLARULUI

„Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel?” zice Domnul.
„Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel!”
(Ieremia 18:6)
D intre toate parabolele prin care își ilustrează Ieremia mesajele, cea mai realis-
tă este cea a olarului și a vasului de lut. În vreme de apostazie, de schimbări
drastice, de pericole pentru poporul lui Dumnezeu, profetul a primit porunca de
a ilustra mesajul cerului pentru israeliți mergând la un olar. Acolo a văzut cum
olarul lucra la roată, cum un vas nu i-a ieșit; vasul s-a deformat în mâinile lui și el
și-a reluat lucrul pentru a face un altul. Ce lecții învățăm din parabola olarului și
a vasului de lut?
1. Nu suntem altceva decât argilă maleabilă, umedă, moale, care primește diverse
forme în mâna Olarului divin.
2. Pe roata vieții trăim circumstanțe și experiențe uneori bune, alteori rele, care
ne formează sau ne deformează.
3. Suntem în mâinile Lui, degetele Sale ne dau formă. Dumnezeu Se folosește de
întorsăturile pe care le ia viața noastră pentru a ne modela caracterul; nimic nu este
întâmplător, fiecare formă pe care o ia lutul se transformă în providență divină.
4. Dumnezeu are un plan pentru noi. Olarul divin nu ne face pe toți la fel, nu ne
face în serie. Amprentele degetelor Sale în caracterul nostru ne fac unici și folositori
pe fiecare dintre noi.
5. Olarul divin nu se bucură mereu de reușită în ce ne privește, deoarece nu ne
anulează libertatea, pentru că argila omenească nu este o masă inertă, iar noi parti-
cipăm la procesul de transformare, fiecare cu supunerea sau cu rebeliunile noastre,
și uneori vasul nostru se frânge în mâinile Lui.
6. Dumnezeu nu aruncă, enervat, argila. Lângă roată are apă, udă din nou mate-
rialul și începe un alt vas.
Niciunul dintre noi nu este perfect și nici nu a ajuns la idealul pe care Dumnezeu
Îl are pentru fiecare dintre copiii Săi. Cu siguranță că ne-am înșelat de multe ori. De
câte ori s-a destrămat lucrarea mâinilor Olarului divin? De câte ori a luat-o de la
capăt cu noi? Suntem conștienți de rebeliunea sau de supunerea noastră? Să nu abu-
zăm de răbdarea divină. Să Îi spunem la fel ca Saul din Tars: „Ce să fac, Doamne?”
(Faptele 22:10).
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu… poate să ne ajute să ne depășim de-
fectele de caracter și propriile atitudini rele. Să ne încredem în El și să Îl lăsăm să Își
facă lucrarea în noi.
268 Soarele apune: B 19:31, CT 19:21, IS 19:27, MS 19.38, SM 19:46, DJ 19:40, AR 19:51

UN VAS FĂCUT ŢĂNDĂRI

Să spargi apoi vasul sub ochii oamenilor care vor merge cu tine. Şi să le spui:
„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Tocmai aşa voi zdrobi pe poporul acesta şi
cetatea aceasta cum se sparge vasul unui olar, fără să poată fi făcut la loc.»”
(Ieremia 19:10-11)
Î n repetate rânduri, degetele olarului au încercat să modeleze un vas perfect. Dar

uneori vasul iese strâmb. La un moment dat, argila se întărește, nu mai poate fi
modelată și din ea nu mai poate ieși altceva decât un vas defect, care nu folosește
la nimic. Pentru că profetul trebuia să ilustreze situația dramatică a lui Israel, a
cumpărat un vas strâmb pe care l-a catalogat drept iremediabil, apoi l-a aruncat la
pământ în fața ochilor conducătorilor poporului. Cunoașteți pe cineva căruia i s-a
întâmplat ceva asemănător?
Am în posesie scrisoarea unui tânăr pe care îl voi numi Leoncio, scrisă lui Au-
gustin, un prieten al bisericii. Era originar din sud-estul Spaniei, avea 30 de ani și fu-
sese cândva adventist. Domnul lucrase cu el în mii de feluri, dar de fiecare dată când
încercase să îi modeleze viața, el Îi scăpa din mâini. După ce a cunoscut Evanghelia,
a frecventat diferite comunități religioase, apoi a devenit membru al unei trupe, a
cunoscut plăcerea și a băut cupa ei până la fund. Dar insatisfacția și însingurarea lui
creșteau și a făcut depresie. În scrisoarea către Augustin, amintește despre ceea ce
învățase în biserica noastră, dar fără a fi descoperit esențialul: puterea mântuitoare
a harului lui Dumnezeu.
„Dragul meu Augustin, am speranța că Dumnezeu va primi sufletul meu în ziua
aceea. Te rog să îi scrii mamei mele, căci știi că nu cunoaște adevărul… Scrie-i și
încurajeaz-o, să nu simtă că am părăsit această lume… Ia asupra ta poverile mele.
Gândește-te și fă lucrurile cum trebuie, fără să faci vâlvă și frații noștri să aibă de
suferit din cauza asta. Sper că vei fi întărit prin post. Și sper că ne vom revedea pe
noul pământ.”
A doua zi, Leoncio s-a aruncat de pe unul dintre podurile fluviului care traversa
orașul. Trupul său zdrobit, ca un vas făcut țăndări, zăcea pe malul râului. În acea zi
mă aflam din întâmplare în același oraș și, împreună cu pastorul bisericii, a trebuit
să îi comunicăm bietei mame vestea.
Suntem întotdeauna în mâinile Olarului divin, care ne modelează viața și face
din noi vase utile, vase prețioase.
269

Luni, 14 septembrie
OARE DEGEABA SE TEME IOV DE DUMNEZEU?

Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi
tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui acoperă ţara.
(Iov 1:9-10)
T ema centrală a cărții lui Iov este credința. La începutul relatării, Satana Îi ex-
pune lui Dumnezeu natura credinței lui Iov. „Degeaba se teme Iov de Dum-
nezeu? Te crede și se încrede în Tine pe degeaba?” Diavolul insinuează că slujirea
și credința lui Iov sunt rezultatul interesului. Și refuză ideea că Iov ar putea avea o
credință trăită în mod sincer și, în mod fundamental, bună.
După părerea lui Satana, credința există la schimb cu ceea ce oferă, nu pentru
ceea ce este ea. Așa că, pentru a se descoperi care este adevăratul caracter al pa-
triarhului, Dumnezeu propune să i se retragă binecuvântările. Și începe probarea
credinței lui Iov. Dumnezeu îi permite lui Satana să îl copleșească pe Iov cu necazuri:
întâi îl lasă fără avere, apoi fără casă și copii și, în cele din urmă, îi lovește trupul cu
o boală îngrozitoare. Dar textul biblic spune: „În toate acestea, Iov n-a păcătuit de-
loc şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1:22). Relatarea
suferințelor lui Iov se încheie cu intrarea în scenă a soției patriarhului, personaj care
ilustrează credința interesată și egoistă, adusă în atenție de acuzația diabolică: „Tu
rămâi neclintit în neprihănirea ta! Blestemă pe Dumnezeu şi mori!” (Iov 2:9). Și încă
o dată se manifestă credința autentică a lui Iov: „Primim de la Dumnezeu binele şi
să nu primim şi răul?” (v. 10).
Unii definesc credința din interes drept „utilitară”, adică cea prin intermediul că-
reia se pot primi binecuvântări. Pentru ei, înaintea oricărei alte trăsături a credinței,
stă utilitatea ei. E subtilă credința utilitară, dar Îl confundă pe Dumnezeu cu binecu-
vântările Sale: dacă primim ocrotire, atenție, prosperitate, înseamnă că Dumnezeu
există. Dar dacă asupra noastră se abat rușinea, suferința sau nenorocul, înseamnă
că suntem abandonați de Dumnezeu și punem la îndoială existența Sa. În galeria de
eroi ai credinței, se spune despre Moise că „a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut
pe Cel ce este nevăzut” (Evrei 11:27). În experiența exemplară a lui Iov, odată cu
sfârșitul ei fericit, patriarhul încheie prin a recunoaște: „Urechea mea auzise vorbin-
du-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (Iov 42:5).
Să Îi cerem astăzi Domnului să ne ajute să urmăm exemplul lui Iov, așa încât
credința noastră să fie autentică și noi să avem convingerea fermă că există în ceruri
un Dumnezeu.
270

UN ŢEPUŞ ÎN CARNE
Şi, ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor
descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei,
ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf.
(2 Corinteni 12:7)
N u se știe la ce fel de suferință face referire apostolul în acest pasaj. Ar putea

fi vorba despre o boală cronică sau despre un handicap fizic cunoscut deja
de cei din Corint. Pavel trăia cu un țepuș înfipt în carne, pe care Domnul nu i-l
scosese. Știți ce înseamnă? Suferiți și voi de o suferință cronică sau de un handicap
dobândit sau congenital? Este adevărat că ne obișnuim cu toate, dar apostolul își
dă seama că Satana se folosea de suferința lui pentru a-l chinui. În ciuda acestui
fapt, ce viață plină de realizări, prosperă, ferventă și evlavioasă a avut Pavel! Au-
torul a trei dintre epistolele Noului Testament, întemeietorul atâtor biserici, călă-
torul neobosit, eroul victorios în atâtea situații potrivnice, era un om care suferea
de o deficiență fizică!
Îmi amintesc de pe vremea când eram copil cum mă jucam cu Linda, cățelușa
unui vecin care avea o lăptărie. Era veselă, afectuoasă și jucăușă; alerga în căutarea
pietrelor pe care i le aruncam și, dacă nu aruncam piatra, se oprea dinaintea noastră
și lătra. Într-o zi, a călcat-o un tramvai și a rămas fără una dintre lăbuțele din față.
Pentru că scheuna teribil de durere, am văzut cu oroare cum stăpânul ei a omorât-o.
De ce? Nu s-au mai văzut câini umblând în trei picioare? Nu știu dacă animalele
suferă din cauza asta, dacă le face rău să fie așa și ar prefera să moară; din moment ce
sunt atât de grațioase când sar și se joacă, ca și cum nu și-ar lua handicapul în serios
și nu ar avea numai trei picioare, cred că nu.
Unele persoane sunt ca Pavel, așchiile din trupul lor nu le sunt indiferente, dar
le depășesc și nu îi împiedică să realizeze o mulțime de lucruri. Alte persoane, dim-
potrivă, când dobândesc orice fel de rană, morală sau fizică, își petrec viața concen-
trându-se numai asupra aspectelor dureroase, ca și cum nu ar mai exista niciun alt
motiv pentru care să trăiască. Unii își iau prostul obicei de a-și plânge de milă în
urma loviturilor primite, „învârt cuțitul în rană”, se contopesc cu minuscula plăcere
de a se autocompătimi și trăiesc viața „într-un picior”. Păcat! Pavel nu se plânge
de situația lui. Singura dată când face referire la ea este pentru a ne învăța cum să
depășim slăbiciunile: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune
este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9).
În loc să ne concentrăm astăzi atenția asupra țepușului din carne, să ne concen-
trăm atenția asupra lui Isus.
271

MARELE NOSTRU PREOT

De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă
privirile la Apostolul şi Marele-Preot al mărturisirii noastre, adică Isus.
(Evrei 3:1)
U na dintre cele mai eficiente modalități prin care poate fi înțeles planul de
mântuire al cerului este doctrina sanctuarului. Pornind de la ea, Ellen White
a făcut următoarea afirmație: „Înțelegerea corectă a lucrării de slujire din sanctu-
arul ceresc constituie temelia credinței noastre” (Sfaturi pentru biserică, p. 465).
Sanctuarul din pustie era un adevărat plan pedagogic pentru înțelegerea adevă-
rurilor veșnice ale Cuvântului lui Dumnezeu. „Sanctuarul pământesc a fost constru-
it de Moise după modelul arătat lui pe munte. A fost o întruchipare pentru timpul de
atunci, când se aduceau atât daruri, cât și jertfe; cele două încăperi ale acestuia erau
după chipul celor arătate pe munte; Domnul Hristos, Marele nostru Preot, slujește
în Locul Preasfânt și în adevăratul cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Dom-
nul. Privind în viziune templul lui Dumnezeu din ceruri, apostolul Ioan a putut să
vadă «cele șapte sfeșnice cu foc arzând înaintea tronului»” (Sfaturi pentru biserică,
p. 465).
Conform doctrinei sanctuarului, noi, ființele omenești, avem un Mare-Preot
care mijlocește pentru noi înaintea Tatălui ceresc. Așa că nu mai avem nevoie de
niciun alt fel de mediere. Cu toate acestea, tot noi, ființele omenești, am mers până
acolo încât am încercat să fabricăm tot soiul de „intermediari”, care se presupune că
îi împacă pe oameni cu Dumnezeu. Nu e nevoie de toate lucrurile acestea. Mai bine
ar fi să încercăm să înțelegem slujirea lui Isus ca Mijlocitor pentru poporul Său: „Toți
au nevoie de o cunoaștere personală a poziției și a lucrării Marelui lor Preot. Altfel, le
va fi cu neputință să arate credința care este absolut necesară în vremea aceasta sau
să ocupe locul pe care Dumnezeu dorește ca ei să-l ocupe. Fiecare are un suflet de
câștigat sau de pierdut. Fiecare are un caz ce trebuie să se înfățișeze înaintea barei de
judecată a lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să se întâlnească față în față cu Judecătorul
cel mare. Cât de important este deci ca fiecare minte să contemple cât mai des scena
solemnă în care se va ține judecata și se vor deschide cărțile, când, așa cum spune
Daniel, fiecare trebuie să-și primească plata la sfârșitul zilelor” (Tragedia veacurilor,
pp. 418–419).
Să ne întâlnim astăzi față în față cu Isus. Să Îi mărturisim Lui păcatele, mai de-
grabă decât să le povestim oricărei alte ființe omenești. El este singurul care ne poate
oferi iertarea divină și ne poate da pacea de care inima noastră are atâta nevoie. Și
vom ști că există în ceruri un Dumnezeu.
272

Joi, 17 septembrie
ŞTIU ÎN CINE AM CREZUT

Dar nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat
că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea.
(2 Timotei 1:12)
T ranziția politică din Spania, din a doua jumătate a anilor ’60, a cunoscut noi
și surprinzătoare inițiative. Implicarea jurnalistului Joaquin Arozamena la Te-
leviziunea Spaniolă în anul 1975 a însemnat o schimbare importantă în privința
modului în care se relatau actualitățile. S-a spus că Arozamena a fost un profesio-
nist al mass-mediei care i-a condus cu măiestrie pe spanioli prin această perioadă
istorică dificilă.
La o emisiune de seară erau invitați reprezentanți ai diferitelor culte necatolice că-
rora, timp de mai bine de patruzeci de ani, le fusese interzis să își facă simțită prezența,
să își prezinte mesajul și activitatea. Într-o după-amiază, a venit rândul adventiștilor.
La început, totul a decurs politicos, confortabil, agreabil, dar, la un anumit moment
al interviului, ni s-a adresat următoarea întrebare: „Credeți voi, adventiștii, că sunteți
deținători ai adevărului și că toate celelalte confesiuni se înșală?”
Dilema ridicată de întrebare și posibilul nostru răspuns era următoarea: dacă
spuneam că da, Biserica Adventistă se identifica cu conceptul de exclusivism religios
caracteristic sectelor; dacă răspundeam că nu, am fi arătat telespectatorilor o anumi-
tă nesiguranță în privința doctrinei și crezului nostru. Ce ar fi trebuit să răspundem
pentru a nu cădea în niciuna dintre capcane? Cum să respectăm principiul pluralis-
mului religios, care tocmai fusese recunoscut în țara noastră?
După câteva secunde, am răspuns: „Sunt, întâi de toate, un credincios. Și am
multe afinități cu toți cei care acceptă existența unui Dumnezeu transcendent, care
este deasupra noastră a tuturor; sunt apoi un creștin și mă identific cu toți cei care
au făcut din Hristos modelul și Mântuitorul nostru, centrul credinței și închinării;
sunt, în cele din urmă, adventist de ziua a șaptea pentru că această biserică și crezul
ei mi-au oferit cele mai convingătoare răspunsuri la exigențele mele în ce privește
adevărul.” Prezentatorul programului a înțeles și a trecut la alt subiect.
Apostolului Pavel, în mijlocul persecuțiilor, suferinței și în închisoare, nu i-a fost
rușine. Știa bine în cine își pusese încrederea. Dincolo de așteptarea de a avea ade-
vărul absolut, dincolo de crez, de sistemul religios și de instituțiile care dau contur
bisericii, ar trebui să avem o convingere personală profundă, ar trebui să fim perma-
nent în căutarea adevărului, care este Isus, ar trebui să existe o coerență responsabilă
și fermă între credința noastră și viața noastră.
Să nu ne fie teamă astăzi să ne arătăm credința prin faptele noastre.
273

NAUFRAGIUL CREDINŢEI
Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre
tine, este ca prin ele să te lupţi lupta cea bună şi să păstrezi credinţa şi un cuget
curat, pe care unii l-au pierdut şi au căzut din credinţă.
(1 Timotei 1:18-19)
C osta Concordia, un vas de croazieră de 114 500 de tone, care avea la bord
4 231 de pasageri, a naufragiat pe 13 ianuarie 2012, la 100 de ani de la nau-
fragiul vasului Titanic. Naufragiul s-a produs în dreptul insulei Giglio, din Marea
Tireniană, după ce nava a lovit un recif. Specialiștii au estimat că acesta ar fi na-
ufragiul de cel mai mare tonaj din istoria navigației. Din nefericire, mai mult de
treizeci de persoane și-au pierdut viața și multe au fost rănite. Totul a părut să
indice că lipsa de experiență a căpitanului a fost cea care a cauzat tragedia.
Naufragiu! Termenul înseamnă pierderea sau ruina unei nave și este sinonim cu
tragedie, dezastru, cădere și moarte. Ce înseamnă „naufragiul credinței”? Este vor-
ba despre o experiență similară, în domeniul spiritualității. Ca dovadă că este ceva
obișnuit pentru vremurile din urmă, pentru a se referi la această experiență, Pavel
folosește în scrisorile de la sfârșitul lucrării sale expresii prin care afirmă că oamenii
vor cădea „în prăpăd și pierzare” (1 Timotei 6:9); „au rătăcit de la credinţă” (v. 10);
„unii se vor lepăda de credinţă” (1 Timotei 4:1).
E dureros să asiști la naufragiul credinței unui creștin! Uneori mai este încă
timp pentru a-l salva de la o iminentă tragedie a vieții sale spirituale, dar alteori este
prea târziu pentru ca dezastrul să poată fi evitat. De ce se întâmplă lucrurile astfel?
Apostolul Pavel ne spune care pot fi cauzele naufragiului credinței: iubirea de bani
(1 Timotei 6:10); înfierarea conștiinței (1 Timotei 1:19; 4:2); explicațiile falsei științe
(1 Timotei 6:20-21); iubirea de lume (2 Timotei 4:10); diferențele individuale și
opoziția față de autoritatea bisericii (2 Timotei 4:14-15).
Pavel ne îndeamnă să respectăm cinci principii care sunt un antidot împotriva
naufragiului: mulțumirea (1 Timotei 6:6); o conștiință bună și o credință autentică
(1 Timotei 1:5,19); renunțarea la necurății și poftele lumești (Tit 2:12); consolidarea
sfintelor învățături ale bisericii (2 Timotei 1:13).
Să Îi încredințăm lui Isus conducerea în viața noastră. El este cel mai bun Căpi-
tan, care ne va duce în siguranță în port și va ști să evite naufragiul credinței noastre.

VINO ŞI VEZI
Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi
i-a zis: „Noi am găsit pe Acela despre care a scris Moise în Lege şi Prorocii: pe
Isus din Nazaret, fiul lui Iosif.” Natanael i-a zis: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”
„Vino şi vezi!”, i-a răspuns Filip.
(Ioan 1:44-46)
C asilda era o femeie simplă, dar afabilă, mereu surâzătoare, nu prea vorbăreață,
dar cu o privire pătrunzătoare. Avea pe atunci aproape 60 de ani, iar fiul și
nora ei o însoțeau la întâlniri. Casilda nu știa să scrie și cu greu citea, dar în ruc-
sacul ei simplu avea întotdeauna o Biblie pe care învățase să o folosească, câteva
pliante și cărți de vizită cu adresa bisericii. Era o adventistă devotată și convinsă și
o mare misionară. În afară de fiii ei, mai multe persoane pe care le invitase mer-
geau la conferințele pe care pastorul Daniel Sanz le ținea în fiecare duminică. Cum
proceda pentru a avea succes? Duhul Sfânt o înzestrase cu mai multe daruri. Unul
dintre ele era foarte deosebit, conceput în mod special pentru ea. Și folosea acest
dar cu mare eficiență.
Casilda trecea prin parcurile și grădinile orașului, prin locurile cele mai tranzita-
te, se așeza pe o bancă, își scotea Biblia și căuta un verset pe care îl subliniase. Când
cineva se așeza lângă ea, îi cerea cu amabilitate să îi citească pasajul, scuzându-se că
nu prea știa să citească. Evident că, în cele mai multe situații, cererea ei dădea naștere
unor întrebări din partea cititorului și mărturisirilor de credință din partea sorei
Casilda. Apoi, când venea ocazia, la fel cum Filip făcuse cu Natanael, fără să intre în
discuții contradictorii, Casilda Olivares îl invita pe cel care stătea pe aceeași bancă
alături de ea și îi citea: „Vino și vezi.” Într-o duminică după-amiază, am văzut-o in-
trând în holul bisericii centrale din Madrid (Spania), însoțită de un bărbat elegant,
al cărui chip exprima curiozitate, care era străin și nu vorbea altceva decât engleză și
înțelegea foarte puțină spaniolă! Din fericire, pastorul nostru a putut sta de vorbă cu
el în limba lui și bărbatul a rămas să asculte conferința, alături de Casilda.
Care era darul acestei surori? Cum reușea să aducă la biserică trecătorii, chiar și
de altă naționalitate? Nu știu exact, dar știu că în orice situație manifesta dedicare,
iubire pentru suflete, înțelepciune de sus, umilință, bunătate, persuasiune, răbdare și
darul special de a inspira încredere. Și astăzi, „vino și vezi” continuă să fie un mijloc
al cerului de a aduce sufletele la Isus.
Să Îi cerem Dumnezeului cerurilor să ne ajute astăzi să folosim darurile pe care
le-am primit de la El, deoarece, cu siguranță, avem daruri.

A CERCETA CU ATENŢIE
Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun!
Feriţi-vă de orice se pare rău!
(1 Tesaloniceni 5:21-22)
O dată ce Isus S-a înălțat la cer, biserica primară s-a confruntat cu tot felul de
provocări în încercarea de a rămâne hotărâtă în speranța Evangheliei. Au
apărut tot felul de idei legate de învățătura creștină în anumite biserici, dar altele
s-au dovedit a fi drastice. Problema este că unele atitudini extreme din partea unor
credincioși împiedică alte persoane să se apropie de biserică. La fel ca atunci, se
întâmplă și astăzi. Unele manifestări autoritare ale credinței în anumite domenii
ale vieții bisericii paralizează un mare număr de oameni în încercarea lor de a-și
preda viața lui Hristos. „Fanatismul și răutatea cu care își fac lucrarea oameni care
în mod nelegitim își spun trimiși ai lui Dumnezeu au drept consecință faptul că
mulți oameni buni și serioși privesc cu o mare neîncredere și nu dau credit ce-
lor care cred în revelația divină. Cel care caută adevărul trebuie să se pregătească
și împotriva minciunilor falșilor profeți și mentori, și împotriva eșecului în ce
privește cunoașterea adevărului. Apostolul Pavel spune: «Nu dispreţuiţi proroci-
ile. Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun»” (Christian Experience and
Teaching of Ellen G. White, p. 244). Apostolul Pavel ne amintește că nu e cazul să
acceptăm toate opțiunile care ni se oferă și să nu facem nicio deosebire între ele.
Ne sfătuiește să avem criteriile corecte de selecție și să avem în vedere un obiectiv.
„Conform acestui îndemn, credincioșii lui Hristos trebuie să fie deschiși să ia
în considerare dovezile care arată că actuala mișcare adventistă este călăuzită de
Dumnezeu și să ia în considerare manifestările profetice care au legătură cu această
mișcare. Ni se amintește, în același timp: «Păziţi-vă de prorocii mincinoşi! Ei vin la
voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori.» Criteriul care
trebuie să ne călăuzească este acesta: «După faptele lor îi veți cunoaște»” (Christian
Experience and Teaching of Ellen G. White, p. 244).
Trebuie să ne ferim de rău. A alege dintre numeroasele și diversele opțiuni pe
care le întâlnim în viață, după un criteriu moral și spiritual, este cea mai bună me-
todă de învățare și are un obiectiv: păstrarea a ceea ce este bun, adică a ceea ce
are ca scop realizarea binelui, căutarea și găsirea adevărului. Apostolul Pavel explică
într-un alt pasaj ce trebuie să căutăm: „Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cin-
ste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic
de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească” (Filipeni 4:8).
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne îndepărteze de rău.
276

Luni, 21 septembrie
TEATRUL ROMAN DIN SAGUNTO

Veniţi să cântăm cu veselie Domnului
şi să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre.
(Psalmii 95:1)
L a confluența a două vechi drumuri romane se găsește orașul antic Sagunto,

delimitat la sud de un contrafort din piatră, unde încă se mai pot vedea ruinele
unei fortărețe arabe medievale, și un teatru roman construit în anul 50 d.Hr. Sa-
gunto, numit Arse pe vremea când era o cetate latină, a rămas în istorie după anul
219 î.Hr. datorită faptului că a rezistat cu eroism unui asediu dur timp de opt luni,
din partea trupelor generalului cartaginez Hanibal, în timpul celui de al doilea
război punic. Devenit, cinci ani mai târziu, orașul roman Saguntum a avut o viață
prosperă, atestată de numeroase dovezi arheologice.
Celebrul teatru roman, un semicerc de 90 de metri diametru săpat pe versantul
dealului, își păstrează foarte bine configurația clasică. Capacitatea sa este de până la
opt mii de spectatori și au fost reprezentate aici, timp de aproape trei secole, lucrări
celebre ale autorilor latini și greci, majoritatea dintre ele cu caracter de divertisment,
nelipsind așadar satira, obscenitatea sau obrăznicia, puneri în scenă ale căror persona-
je aveau uneori caractere marginale, curtezane, prostituate și bătrâni libidinoși. Abia
în perioada târzie a Imperiului Roman a fost transformat în spațiu pentru orchestră
sau în bazin pentru activități acvatice de recreere și loc pentru desfășurarea luptelor de
gladiatori, care nu fuseseră nicidecum interzise de cenzura creștină, după cum arată
puținele dovezi ale creștinării orașului Sagunto din perioada respectivă.
În vecinătatea nordică a orașului se află, de la 1974, Colegiul Adventist Sagunto.
În 1985, Uniunea Adventistă Spaniolă și colegiul, al cărui director eram în vremea
aceea, au dorit să organizeze un Festival Muzical al Tineretului Adventist Spaniol.
În sala de festivități a instituției nu era loc suficient, așa că am solicitat autorităților
locale să ni se dea acces la teatrul roman din Sagunto. În această incintă istorică, un
monument nerestaurat care își păstrează tot farmecul de acum aproape două mii de
ani, așezaţi pe vechile sale pietre, admirând bolțile, porticele și pietrele unghiulare,
acolo unde locuitorii din Sagunto de altădată se distrau și râdeau, ne-am adunat,
mai mult de o mie cinci sute de persoane, să cântăm cu bucurie pentru slava lui
Dumnezeu și să lăudăm Numele Său. Un eveniment memorabil în timpul căruia
Dumnezeu a fost prezent, transformând teatrul roman într-un adevărat sanctuar.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, când Isus va reveni, toate locurile din
lume care au fost cândva folosite pentru dezmăț și degradarea naturii umane vor fi
transformate și folosite pentru închinarea la Tatăl ceresc.
277

CITIUS, ALTIUS, FORTIUS

Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare toţi aleargă, dar numai unul
capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel, ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă
la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta
ca să capete o cunună care se poate veşteji; noi să facem lucrul acesta
pentru o cunună care nu se poate veşteji.
(1 Corinteni 9:24-25)
P e 12 august 2012, Abel Kirui, originar din Kenya, adventist de ziua a șaptea, a
trecut linia de sosire a maratonului de la Jocurile Olimpice din Londra. A căzut
în genunchi, și-a plecat capul și a înălțat o rugăciune. Câștigase medalia de argint!
Întreaga lume a fost martoră a gestului său de recunoștință față de Dumnezeu.
Cum ating oamenii asemenea obiective? Cu multă muncă și efort. Abel consacră
patru luni ca să se pregătească intensiv pentru o cursă: aleargă douăzeci și unu de
kilometri dimineața și cincisprezece după-amiaza; se culcă devreme și se trezește
înainte de răsărit pentru a se întâlni cu Dumnezeu. La toate acestea, se adaugă o
alimentație sănătoasă. Alergătorii profesioniști aleargă doar două sau trei curse pe
an. Deviza lor este: „Întâmplările sunt oportunități care îi favorizează pe cei pregătiți
să profite de ele.”
Jocurile olimpice au început în 776 î.Hr., în Olimpia (Grecia). Erau practicate
doar de bărbați și câștigătorii obțineau drept premiu o coroană de măslin. Au fost
întrerupte în 394 d.Hr., de către împăratul Teodosiu. Cincisprezece secole mai târ-
ziu, pe 16 iunie 1896, baronul Pierre de Coubertin a reușit să le restabilească, inițiind
astfel jocurile olimpice ale epocii moderne. În discursul inaugural, a rostit deviza:
Citius, mai rapid (atletismul); Altius, mai înalt (săritura); Fortius, mai puternic (lupta).
Apostolul Pavel folosește de mai multe ori în scrisorile sale imaginea atletului în
competiție pe stadion, pentru a ilustra idealurile înalte, etice și spirituale ale vieții
de creștin: perfecționarea, perseverența, hotărârea fermă, efortul, sacrificiul, respec-
tarea regulilor, existența unui obiectiv final, trecerea liniei de sosire, primirea pre-
miului. Atleții fac eforturi pentru a obține victoria, însă creștinii au ceva mult mai
prețios decât victoria (Romani 8:37). Recompensa noastră este să fim alături de Isus:
„Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile,
nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea,
nicio altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care
este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8:38-39).
Să ne urmărim astăzi obiectivul creștin până când vom trece linia de sosire. Cu-
rând, Dumnezeul cel veșnic ne va da coroana de biruitori.
278

O MOŞTENIRE BINECUVÂNTATĂ
Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam,
şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte
şi te făcusem proroc al neamurilor.
(Ieremia 1:5)
A fi părinte este un mare privilegiu al vieții, dar este, în același timp, şi o enor-
mă responsabilitate. Părinții le transmit copiilor anumite tendințe și afinități
ereditare care, dacă nu sunt avute în vedere din timp, se pot complica în viitor. Să
ne amintim că părinții vor fi judecați de Dumnezeu: „Ce scenă va fi aceea în care
părinții și copiii lor se vor întâlni la judecata finală! Mii de copii care au fost niște
sclavi ai apetitului și ai viciilor degradante, ale căror vieți au fost ruinate moral,
vor sta față în față cu părinții care i-au născut. Cine altcineva va trebui să poarte
responsabilitatea pentru această situație dacă nu părinții? Oare Domnul i-a făcut
pe acești copii atât de corupți? O, nu! Cine, deci, a realizat această lucrare îngro-
zitoare? Nu păcatele părinților au fost cele care s-au transmis în copii sub forma
gusturilor și a pasiunilor pervertite? Oare nu tocmai aceia care și-au neglijat pro-
pria datorie, în conformitate cu prescripțiile date de Dumnezeu, sunt cei care au
realizat o asemenea lucrare? Cum este de sigur faptul că acești părinți există, tot
atât de sigur este faptul că ei vor fi nevoiți să se prezinte la judecată înaintea lui
Dumnezeu” (Minte, caracter și personalitate, pp. 138–139).
Cu toții avem o influență asupra lumii, dar părinții îi influențează în primul rând
pe copiii lor. Cel mai bun cadou pe care îl putem oferi copiilor noștri este să exem-
plificăm înaintea lor o viață transformată prin Duhul Sfânt: „Ferice de părinții ale
căror vieți sunt reflectări veritabile ale caracterului divin, astfel încât făgăduințele
și poruncile lui Dumnezeu să trezească în copiii lor respectul și închinarea; ferice
de părinții ale căror duioșie, dreptate și îndelungă răbdare reprezintă pentru copil
iubirea, dreptatea și îndelunga răbdare ale lui Dumnezeu și care, învățându-l pe co-
pil să-i iubească, să-i asculte și să aibă încredere în ei, îl învață să-L iubească, să-L
asculte și să aibă încredere în Tatăl ceresc. Părinții care îi oferă unui copil asemenea
daruri îl înzestrează cu o comoară mai prețioasă decât bogățiile tuturor veacurilor,
o comoară care rămâne pentru eternitate” (Minte, caracter și personalitate, p. 139).
Biblia spune: „Fiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată
dată de El. Ca săgeţile în mâna unui războinic, aşa sunt fiii făcuţi la tinereţe” (Psalmii
127:3-4).
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu ca aceia care ne înconjoară să poată să Îl vadă
pe El în viaţa noastră.
279

Joi, 24 septembrie
MAMA S-A STINS ÎN BRAŢELE MELE

În adevăr, niciunul din noi nu trăieşte pentru sine şi niciunul din noi nu moare
pentru sine. Căci, dacă trăim, pentru Domnul trăim şi, dacă murim, pentru
Domnul murim. Deci fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului.
(Romani 14:7-8)
S -a întâmplat în zorii de 29 iunie 1984. Pregătisem până la o oră foarte târzie

predica pentru o nuntă. A doua zi ar fi trebuit să călătorim spre Barcelona
(Spania), unde urma să fie ceremonia. Eram singur în cameră de vreo două ore
când ne-am dat seama că mama se ridicase tușind și se îndreptase spre terasă.
Avea nevoie de aer proaspăt pentru că se sufoca. Suferea de un cancer de plămâni.
În acea noapte, starea i s-a agravat și a făcut o criză respiratorie care i-a fost fatală.
Am sărit imediat, soția mea și cu mine, și am prins-o în brațe chiar înainte să cadă.
Când horcăitul morții ne-a dat de înțeles că agonizează, toată familia s-a adunat
alături de ea. Fără să rostească vreun cuvânt, privirea ei a trecut de la un chip la
altul cu o expresie a feței care îmbina, în mod misterios, privirea cuiva care cere
ajutor cu privirea cuiva care împarte iubire, căutând să transmită fiecăruia dintre
noi afecțiunea din ochii ei. Am strâns-o la piept și, câteva minute mai târziu, și-a
dat ultima suflare.
Într-unul dintre cele mai faimoase versuri ale sale, Gustavo Adolfo Becquer re-
petă: „Doamne! Cât de singuri rămân morții!” Nu sunt de acord cu poetul romantic,
nici cu cei care cred că oamenii trăiesc împreună, dar mor singuri. Când a murit,
mama mea nu a simțit nici nesfârșitul întuneric al nopții în care a intrat, nici zi-
durile reci ale mormântului, nici absența celor apropiați, pentru că nu a mai fost
conștientă. Când a murit, a încetat să mai simtă, să mai vadă, să mai înțeleagă și,
până când va reîncepe să trăiască, nu își va mai aminti nimic. Dar când va avea din
nou viață, fețele celor atât de iubiți care i-au fost alături în ziua aceea, iubirea pe care
ne-a arătat-o în ultimele momente vor renaște odată cu ea. Cum trăim împreună,
așa și murim împreună, iar mama va rămâne neatinsă în amintirea noastră până în
ziua învierii.
Cum trebuie înțeleasă viața? Cum trebuie trăită? Răspunsul mi se pare evident:
iubind! Pentru că a iubi înseamnă a trăi dumnezeiește: a-L iubi pe Dumnezeu, a iubi
familia, frații de credință, aproapele, a iubi până și dușmanul. Cum spune și textul,
trăind pentru Dumnezeu, nu pentru sine, trăind pentru alții, nu pentru sine; trăind
în comunitate, frăție, slujind, împărtășind, în ziua morții nu vom fi singuri.
Să ne folosim viețile pentru a-L onora pe Tatăl ceresc și, orice s-ar întâmpla, să ne
amintim întotdeauna că există în ceruri un Dumnezeu.
280

CULTURA VIOLENŢEI
Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie.
Dumnezeu S-a uitat spre pământ şi iată că pământul era stricat,
căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ.
(Geneza 6:11-12)
Î n martie 1977, Israel Drapkin, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, a

publicat un eseu intitulat „Cultura violenței”, în care încearcă să arate că lumea
trăiește scufundată într-un orizont cultural caracterizat de violență, la nivelul ori-
cărei dimensiuni care caracterizează cultura unei epoci istorice: literatură, artă,
muzică, politică, relații internaționale, viață de familie, relații interpersonale, eco-
nomie, relații profesionale, printre altele. De la un capăt la celălalt al acestei lumi,
am auzit de atâta crimă organizată, persecuții politice și religioase, sechestrări,
masacre, încât astfel de scenarii au devenit ceva obișnuit, au ajuns să facă parte din
mediul nostru. Violența generează condiții favorabile dezvoltării ei. Odată cu asta,
se poate proclama domnia terorii și a culturii fricii în societate, în care capacitatea
de a gândi se dovedește a fi ceva extrem de complicat, așa că mult mai ușor este ca,
în schimbul siguranței, să fie cedată libertatea.
Au trecut treizeci și cinci de ani de la o atare analiză a culturii violenței, conce-
pută ca un diagnostic al situației de la acea dată. Unii gânditori considerau că este
vorba despre o criză care trece repede, dar criza nu a fost depășită. Cartea lui Israel
Drapkin este încă de actualitate, iar noi ne găsim încă scufundați într-un orizont
cultural caracterizat de violență, fără ca previziunile asupra viitorului să aibă măcar
o tendință de ameliorare. De ce? Pentru că generalizarea violenței nu poate duce la
altceva decât la sfârșitul acestei lumi, la judecata lui Dumnezeu, care va rosti într-o
zi: „Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul
de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul” (Geneza 6:13).
Ceea ce înseamnă că răul nu va învinge. Cei care cred că violența este unica
modalitate prin care se poate supraviețui în lume vor descoperi foarte curând că
există în ceruri un Dumnezeu… Ce privilegiu avem de a cunoaște ce urmează să se
întâmple și de a putea construi din timp „arca” în care vom fi salvați!
Să punem în practică astăzi, în contrast cu ceea ce promovează cultura violenței,
cultura iubirii, Isus spune: „Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea
este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe
Dumnezeu. Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este
dragoste” (1 Ioan 4:7-8).

LA FEL CA ÎN ZILELE LUI NOE

Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omu-
lui. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau
şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până
când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.
(Matei 24:37-39)
I sus a făcut din analogia dintre timpul sfârșitului și epoca antediluviană un semn
al timpului. Ellen White descrie astfel zilele lui Noe: „Oricine poftea nevasta
sau averea aproapelui său le lua prin forță și oamenii se făleau cu faptele lor de
violență.” Oamenii au devenit din ce în ce „mai cruzi și mai setoși de sânge, până
când au ajuns să privească viața omului cu o înspăimântătoare indiferență” (Pa-
triarhi și profeți, p. 78). Astăzi, multe atitudini imorale sau corupte îmbracă forme
mai sofisticate și mai subtile decât altădată și, sub aparența egalității, libertății,
emancipării și depășirii tabuurilor, societatea contemporană încurajează deliberat
practici opuse moralității, echilibrului și binelui comun. Unele dintre practici sunt
chiar contra naturii, contra legilor înrădăcinate pe care ni le dictează natura, cum
ar fi, de exemplu, căsătoria între persoane de același sex.
Putem pune aceste practici, așa cum spune Isus, în rândul semnelor timpului?
Fără îndoială, odată ce ele reprezintă, prin generalizarea și integrarea lor în cul-
tură, o deviere de la lucruri care păreau a avea o structură solidă, precum și prin
consecințele lor funeste. Vă propun un exercițiu simplu: luați un ziar, nu contează
care, și luați și trei markere de culori diferite: roșu, verde și negru. Răsfoiți-l și citiți
titlurile. De câte ori găsiți un titlu care are legătură cu violența (crimă, terorism, fur-
turi, sechestrări, ucideri, războaie, revoluții, agresiuni), faceți un semn roșu. De câte
ori găsiți un titlu care are legătură cu corupția, imoralitatea, necinstea, mita, faceți
un semn verde și de câte ori găsiți un titlu care are legătură cu alte semne (foamete,
cutremure de pământ, boli, populații aflate în pericol, persecuție religioasă), faceți
un semn negru. Apoi socotiți. Care este rezultatul? O descriere statistică surprinză-
toare a cronicii unei zile din timpul nostru, un strigăt sfâșietor, urgent al semnelor
timpului. „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe”, la fel este și în timpul în care trăim.
Să rămânem atenți la semne, pentru că există în ceruri un Dumnezeu… care va
reveni curând pe pământ.

CALM ÎN MIJLOCUL HAOSULUI

Apostolii s-au adunat la Isus şi I-au spus tot ce făcuseră
şi tot ce învăţaseră pe oameni. Isus le-a zis:
„Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.”
(Marcu 6:30-31)
Î n Europa, patru din cinci oameni trăiesc astăzi în marile orașe. Metropolele s-au
extins de la Stockholm la Napoli, de la Madrid la Budapesta, schimbând viața a
milioane de persoane. Cu ce consecințe? Este evident că în marile aglomerări ur-
bane s-a constat o creștere îngrijorătoare a agresivității. În acest tip de aglomerări,
spațiile pentru recreere, în care să poți profita de calm și liniște, sunt mult mai
greu de găsit.
Isus i-a învățat pe ucenici importanța odihnei, în ciuda unui mediu plin de gălă-
gie și agitație. Odihna despre care le-a vorbit Isus ucenicilor trebuia să le reîncarce
bateriile, nu să îi epuizeze și mai tare. „Odihna pe care și-au îngăduit-o Domnul
și ucenicii nu era o odihnă egoistă. Timpul petrecut în locul acela retras n-a fost
dedicat căutării de plăceri. Acolo au vorbit despre lucrarea lui Dumnezeu și despre
posibilitatea de a face ca lucrarea lor să fie mai eficientă. Ucenicii fuseseră cu Hristos
și puteau să-L înțeleagă; lor nu era nevoie să le vorbească în parabole. El le-a corectat
greșelile și le-a explicat calea cea mai bună pentru a se apropia de oameni. Ei au pri-
mit tărie din puterea divină și au fost inspirați cu nădejde și curaj” (Hristos, Lumina
lumii, p. 305).
Fray Luis de Leon își începe Vida retirada [Viața retrasă], astfel:
„Ce viață liniștită
cea care fuge de zgomotul lumii
și o pornește pe calea
ascunsă pe care au urmat-o
puținii înțelepți care au existat vreodată.”
Exemplul lui Isus este revelator: „Nicio altă viață nu a fost așa de împovărată cu
muncă și răspundere ca viața lui Isus și, cu toate acestea, cât de des Se ruga El! Cât
de constantă era comuniunea Lui cu Dumnezeu!” (Hristos, Lumina lumii, p. 306). În
atmosfera reconfortantă de la țară, găsim pace, liniște, odihnă, calm. Viața în natură
ar fi un antidot providențial pentru agresivitate și violență. Avem nevoie de mai mult
timp de calm și liniște.
Să ne rugăm astăzi pentru odihna minții. Dumnezeu ne va da pacea.
283

Luni, 28 septembrie
RĂMAŞI LA DACHAU
Isus plângea.
(Ioan 11:35)
Î n iulie 1975, cu ocazia călătoriei pentru Congresul Conferinței Generale, care a

avut loc la Viena (Austria), am vizitat primul lagăr de concentrare construit de
naziști la Dachau, aproape de München, în sudul Germaniei. La fel ca lagărul mult
mai mare de la Auschwitz, Dachau a fost, între 1933 și 1945, scena persecutării
cu o cruzime teribilă a prizonierilor închiși din motive religioase, a aristocraților,
intelectualilor, politicienilor, țiganilor și, începând cu 1939, a evreilor. În timpul
acestei perioade, mai mult de 200 000 de prizonieri au fost închiși în acest lagăr de
exterminare, estimându-se că 41 500 de persoane au fost ucise și multe alte mii au
murit din cauza condițiilor îngrozitoare de viață. La Dachau, doctorul Sigmund
Rasher a făcut abominabile experimente medicale pe prizonieri, pentru a testa noi
medicamente experimentale. Sute de prizonieri au murit sau au rămas infirmi pe
viață ca urmare a experimentelor lui.
Dachau a fost scena unor teribile munci silnice până la pierderea vieții, a tortu-
rilor, execuțiilor, foametei, frigului și suprapopulării. Incinta era înconjurată cu un
gard electrificat de sârmă ghimpată, un șanț și un zid cu șapte turnuri de control.
Este imaginea care mi-a rămas în memorie a acestui infern pe pământ. Imposibil să
nu plângi odată ce ai intrat acolo să vizitezi.
De ce atâta violență? Mai ales asupra copiilor lui Dumnezeu? „Dumnezeu nu
forțează niciodată voința sau conștiința, dar calea continuă a lui Satana – pentru
a câștiga stăpânire asupra acelora pe care nu-i poate amăgi altfel – este constrân-
gerea prin cruzime. Prin teamă, el încearcă să domine conștiința și să-și asigure
închinarea. Pentru împlinirea acestui țel, el lucrează prin autoritățile religioase și
pământești, mobilizându-le să impună legile omenești, disprețuind Legea lui Dum-
nezeu” (Tragedia veacurilor, p. 508).
Astăzi, la aproape șaizeci de ani [în 2005, la data realizării volumului, n.t.] de la
eliberarea din lagărul de la Dachau de către trupele aliate, suntem tot la Dachau,
în acest lagăr de concentrare, locul inechităților, al violenței, foametei, abuzurilor,
corupției, nenorocirilor, care este lumea noastră. Continuăm fără să ne schimbăm,
deși ar trebui; cu o severă indiferență, continuăm să rămânem pasivi, ca și cum tra-
gicele statistici nu ar însemna nimic. Până când? Numai Dumnezeu știe.
Vestea bună este că Isus revine curând pentru a ne lua să trăim acolo unde
aparținem de drept. Atunci nu va mai fi nici țipăt, nici durere.
284

INDIGNARE ÎNDREPTĂŢITĂ
Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi! Să n-apună soarele peste mânia voastră
şi să nu daţi prilej Diavolului.
(Efeseni 4:26-27)
S e poate mânia cineva fără să păcătuiască? Apostolul Pavel se referă la o indig-

nare îndreptăţită, al cărei rol fundamental este de a stimula oamenii în lupta
lor împotriva păcatului. Isus nu se supără atunci când I se aduc Lui personal ofen-
se, dar reacționează cu vehemență față de atitudinea subtil provocatoare față de
Dumnezeu și față de nedreptățile la adresa altor persoane (Marcu 3:5). Mânia este
justificată când este îndreptată asupra unui comportament greșit, nu asupra unei
persoane, căci Dumnezeu urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos. Violența, sub
oricare dintre manifestările ei, nu este o componentă a patrimoniului etico-spiri-
tual al revelației biblice. Indignarea la care face referire textul nostru este opusul
încuviințării păcatului și face parte din programul de atitudini și reforme morale
pe care Dumnezeu i l-a încredințat bisericii (1 Ioan 2:15-17). Și tot El a prevăzut
că împotriva păcatului nu trebuie manifestată o indignare abuzivă, răzbunare și
resentiment personal, pentru a evita ca rădăcina amărăciunii să crească și să mân-
jească sau să ruineze pacea sufletului (Evrei 12:15).
Pe de altă parte, este foarte important să nu fie cultivate atitudini care favori-
zează dezvoltarea roadelor firii, mai ales în ce ne privește pe noi înșine: „Căminul
trebuie să fie centrul iubirii celei mai curate și nobile. Pacea, armonia, iubirea și
fericirea trebuie cultivate cu străduință în fiecare zi, până ce aceste lucruri prețioase
sălășluiesc în inimile celor ce compun familia. Planta iubirii trebuie îngrijită atent,
altfel ea moare. Orice principiu bun care dorim să prospere în suflet trebuie cultivat
cu grijă. Iar ceea ce Satana sădește în inimă – invidia, gelozia, cearta, vorbirea de
rău, nerăbdarea, prejudecata, egoismul, lăcomia și mândria – trebuie dezrădăcinat.
Dacă li se permite acestor lucruri rele să rămână în suflet, ele vor aduce roade care
îi vor pângări pe mulți. O, cât de mulți cultivă plante otrăvitoare care ucid fructele
prețioase ale iubirii și mânjesc sufletul!” (Căminul adventist, p. 157).
„Ar trebui făcut un efort serios în fiecare biserică pentru a elimina vorbirea de
rău și spiritul de cenzură, aceste păcate care generează cele mai mari rele. Rigiditatea
și critica trebuie denunțate ca fiind lucrări ale lui Satana. Trebuie încurajate și conso-
lidate printre credincioși iubirea reciprocă și încrederea” (Mărturii pentru biserică,
vol. 2, p. 298 în original).
Să nu uităm să respingem faptele, dar niciodată persoanele.
285

REVOLUŢIA HARULUI
Mulţumesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit
vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui, măcar că mai înainte eram un hulitor,
un prigonitor şi un batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din
neştiinţă, în necredinţă! Şi harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de
mult împreună cu credinţa şi cu dragostea care este în Hristos Isus.
(1 Timotei 1:12-14)
Î mpărăția lui Dumnezeu, lumea mai bună pe care o așteptăm, începe de fapt cu
renașterea spirituală care trebuie să se întâmple în inima omului. Tot ce nu se
schimbă în inima omului împiedică ruperea lanțurilor durerii lumii acesteia. În-
toarcerea la Hristos, lucrarea Duhului Sfânt, este cea mai radicală revoluție pentru
instaurarea unei lumi mai bune.
Aceasta a fost singura revoluție pe care a realizat-o Hristos. Experiența lui Pavel
este un bun exemplu. Dintr-un persecutor înfocat al creștinilor, defăimător violent
și batjocoritor, Dumnezeu a făcut un loial slujitor al Evangheliei, un om care adu-
ce pacea, iubirea și echitatea între oameni. Descrierea convertirii sale este cea mai
emoționantă: „Pentru o vreme, el a fost un puternic instrument în mâinile lui Satana
spre a-și împlini răzvrătirea sa împotriva Fiului lui Dumnezeu. Dar, în curând, acest
neobosit prigonitor avea să fie folosit la clădirea bisericii pe care acum o dărâma.
Cineva mai puternic decât Satana îl alesese pe Saul să ia locul lui Ștefan, ca să predice
și să sufere pentru Numele Său și să răspândească în lung și în lat vestea cea bună a
mântuirii prin sângele Său” (Ellen White, Faptele apostolilor, p. 71).
Cel care fusese un torționar neînduplecat al bisericii a devenit un puternic in-
strument al lui Dumnezeu și un canal de manifestare a iubirii cerești, cum reiese și
din cuvintele adresate lui Filimon: „Te rog pentru copilul meu pe care l-am născut
în lanţurile mele, pentru Onisim, care altădată ţi-a fost nefolositor, dar care acum îţi
va fi folositor şi ţie, şi mie. Ţi-l trimit înapoi pe el, inima mea. Aş fi dorit să-l ţin la
mine ca să-mi slujească în locul tău cât sunt în lanţuri pentru Evanghelie. Dar n-am
vrut să fac nimic fără învoirea ta, pentru ca binele pe care mi-l faci să nu fie silit,
ci de bunăvoie. Poate că el a fost despărţit de tine pentru o vreme tocmai ca să-l ai
pentru veşnicie, dar nu ca pe un rob, ci mult mai presus decât pe un rob: ca pe un
frate preaiubit mai ales de mine şi cu atât mai mult de tine, fie în chip firesc, fie în
Domnul!” (Filimon 1:10-16).
Aceasta este revoluția harului: în liniște, aducătoare de pace, eficace și profundă.
Iar astăzi Dumnezeu vrea să facă aceeași lucrare și în inima noastră.
286

OCTOMBRIE
„Acela va căpăta binecuvântarea Domnului,
starea după voia Lui, dată de Dumnezeul mântuirii lui.”
(Psalmii 24:5)

Joi, 1 octombrie
HOMO HOMINI LUPUS

Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea.
Cine poate s-o cunoască?
(Ieremia 17:9)
D ictonul latin homo homini lupus (omul este lup pentru om) a fost preluat de
filozoful englez Thomas Hobbes, care l-a popularizat prin lucrarea sa Lévi-
athan. Autorul a îndurat suferințele cruzimii Războiului Civil englez din perioada
1642–1651.
Omul este ca un lup, față de semeni este un prădător. Profetul Ieremia, auto-
rul biblic care folosește de cele mai multe ori cuvântul „inimă” pentru a se referi la
voința omului, pune fraza latină a lui Plaut alături de expresii ca: „Inima este nespus
de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9);
„nu vor mai urma pornirile inimii lor rele” (Ieremia 3:17). Ezechiel, la rândul lui,
vorbește despre oameni „neruşinaţi şi cu inima împietrită” (Ezechiel 2.4), „a căror
inimă simte plăcere faţă de idolii şi urâciunile lor” (Ezechiel 11:21), care au „inima
de piatră” (Ezechiel 11:19; 36:26).
Cronica omenirii, plină de morți violente, masacre, genociduri, holocausturi, te-
rorism și cruzimi făptuite de oameni asupra altor oameni, a putut fi inspirată numai
de Diavol, de la uciderea lui Abel și până astăzi. Citind cartea istoricului francez Guy
Richard, L’histoire inhumaine, te îngrozeşti văzând metodele sofisticate și armele fo-
losite de oameni pentru a tortura, a face să sufere, a mutila și asasina alte ființe uma-
ne. Fără să fie nevoie să facem referire la faptele tragice ale istoriei, presa cotidiană
este plină de articole ale căror titluri ne înspăimântă.
Versetul de astăzi întreabă dacă există cineva capabil să înțeleagă inima omului.
Dumnezeu răspunde: „Eu, Domnul, cercetez inima şi cerc rărunchii, ca să răsplă-
tesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui” (Ieremia 17:10). Singurul
care poate neutraliza lucrarea distructivă a prințului acestei lumi este Dumnezeu,
care schimbă inima oamenilor. El inițiază noul legământ pe care îl face cu omul,
legământ de renaștere și de iubire, și promite: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în
voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de
carne” (Ezechiel 36:26).
Făgăduința transformării inimilor noastre ne umple de speranță și ne dă senti-
mentul de siguranță. Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, viitorul nostru poate
fi foarte diferit.
288

Vineri, 2 octombrie
CÂND SE VA TERMINA CORUPŢIA?

Căpeteniile lui sunt în mijlocul lui ca nişte lupi care îşi sfâşie prada; varsă sânge,
pierd sufletele numai ca să-şi potolească lăcomia de bani.
(Ezechiel 22:27)
C ampaniile electorale sunt evenimente în timpul cărora, adesea, aspiranții

la funcțiile publice își exagerează propunerile pentru a convinge alegătorii,
promițându-le mai mult decât vor putea realiza vreodată. Pentru și mai multă
credibilitate, ajung să promită cu înverșunare că, odată aleși într-o funcție sau
alta, „se va termina cu corupția” din respectivul domeniu. Curios este însă că e
dificil să vezi sau să auzi știri, sau să citești ziarul, fără să dai peste mari scanda-
luri de corupție în rândul celor din clasa politică din diverse regiuni ale lumii.
Se pare că ideea de angajat în domeniul public, persoană care creează facilități
pentru concetățeni prin acorduri și legi, este de mult făcută uitată. Până acolo
încât mulți au ajuns să considere că liderii lor sunt persoane abuzive care, deseori,
confundă administrația publică cu o pradă de război. Promisiunea de „a termina
cu corupția” se repetă fără să fie adusă la îndeplinire.
Nu e bine să-i privim cu ochi răi pe cei care guvernează țările în care lucrurile
stau astfel, pentru că această atitudine nu contribuie la consolidarea libertăților unei
națiuni. Dar nu putem nici să ne conformăm unui asemenea leadership, mai ales de
dragul copiilor și al tinerilor, care vor risca să creadă că trebuie să se adapteze la o
stare de lucruri, din moment de corupția este o parte implicită din viața societății.
Liderii care guvernează astăzi sunt copiii care au asimilat valori (sau nonvalori) în
societățile în care au crescut. Astăzi recoltăm ce am semănat.
Ce se poate face pentru a opri corupția, la orice nivel? Iată un sfat bun: „O mare
lucrare trebuie îndeplinită prin prezentarea adevărurilor mântuitoare ale Bibliei. Ele
constituie mijloace de stăvilire a valului de stricăciune morală de pe pământ, rându-
ite de Dumnezeu. Hristos Și-a dat viața pentru a face posibil ca omul să fie refăcut
după chipul lui Dumnezeu. Puterea harului Său este cea care aduce oamenii laolaltă,
în ascultare de adevăr. Cei care vor experimenta în sufletul lor mai mult din sfințirea
adevărului trebuie să prezinte acest adevăr și celor care nu îl cunosc. O lucrare mai
nobilă și mai înălțătoare, ei nu vor găsi niciodată” (Sfaturi pentru părinți, educatori
și elevi, p. 195).
Astăzi vă încurajez să studiați, să îi învățați pe alții, să proclamați și să practicați
adevărurile Bibliei. Influența ei în viața noastră și a alor noștri va favoriza construi-
rea unei societăți mai bune.

Sâmbătă, 3 octombrie
LACRIMILE DIN ATOCHA

Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul Dumnezeu
este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate
şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni,
iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat
drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii
şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!”
(Exodul 34:6-7)
S -a întâmplat pe 11 martie 2004, la o oră de vârf, dimineața. Trenurile din sub-

urbii erau pline de bărbați, femei și copii care își începeau activitățile cotidiene.
Urcau pasageri din fiecare stație a magistralei Henares (zonă periferică a Madri-
dului), unde locuiește o importantă colonie de imigranți români. Direcția era gara
Atocha, cel mai important nod de legătură din oraș. Dar între 7:36 și 7:40, în gările
El Pozo, Atocha și Santa Eugenia, au avut loc aproape simultan zece explozii în
patru trenuri. Bilanțul: 191 de morți şi 1 858 de răniți.
Autorul masacrului a fost un comando terorist al organizației islamiste Al-Qaida.
Teroriștii au pus în vagoane rucsacuri în care se aflau bombe cu ceas. Printre morți
s-au aflat doi adventiști: tânăra Nicoleta Diac și Emilian Popescu, ambii români,
ale căror trupuri au fost de nerecunoscut. Dintre adventiștii grav răniți, Margarita
Cerrato, spaniolă, a fost rănită la un picior și la urechi; Ciuhat Lorin, român, care a
scris mai târziu o carte despre atentat; și Emilia Mavru, româncă, rănită la picioare
și la față. Silviu Jarnea, care călătorea cu unul dintre trenuri și care mi-a povestit în
detaliu tragedia, a scăpat nevătămat pentru că în vagonul în care se afla nu fusese
pus explozibil.
Teroriștii căutau să facă maximum de victime nevinovate pentru a genera o mare
panică socială. Cea mai mare parte a celor afectați erau muncitori, studenți, persoa-
ne modeste, care nu aveau nicio legătură cu revendicările teroriste. Mai rău decât
atât, aceste atrocități au fost comise din așa-zise motive religioase.
Biblia Îl descrie pe Tatăl ceresc drept „un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv,
încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie”. Am experimentat acest lucru în
viața mea personală. Dumnezeul Bibliei nu poate inspira un atentat, o crimă sau o
fraudă. Sub nicio formă! Dimpotrivă, inspiră compasiune și îndurare.
Să Îl căutăm astăzi pe Domnul din inimă și să trăim așa încât viața noastră să îi
aducă onoare!

Duminică, 4 octombrie
VIOLENŢA CONJUGALĂ
Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor.
Cine îşi iubeşte nevasta se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată
trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos biserica; pentru că
noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui.
(Efeseni 5:28-30)
A m oficiat prima căsătorie în calitate de pastor hirotonit cu mult timp în urmă.

Soții erau studenți la seminarului adventist și, după studii, s-au angajat într-o
frumoasă activitate, slujindu-L pe Dumnezeu prin lucrarea misionară în străi-
nătate. Tema predicii de atunci a fost prima nuntă din Eden, oficiată de Însuși
Creatorul; Isus vorbește despre autoritatea lui Dumnezeu în ce privește căsătoria,
în Evanghelie (Matei 19:5-6), iar Pavel folosește acest argument în Epistola către
efeseni: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa,
şi cei doi vor fi un singur trup” (Efeseni 5:31). Sunt convins că, dacă semnificația
expresiei „un singur trup” ar fi bine înțeleasă, dacă obiectivul oricărei căsătorii ar
fi trecerea de la cei doi, din momentul inițial, la unitatea conjugală, cuplurile nu ar
mai fi nefericite și, mai ales, nu am mai asista la această cronică neagră a timpului
nostru, numită „violența conjugală”.
Nicio lovitură nu rănește atât de tare ca aceea care vine de la persoana căreia
poate că îi purtăm cea mai mare dragoste. Așa că în cămin se construiește fericirea
sau nefericirea vieților noastre: „Nimeni nu poate ruina mai mult fericirea și rod-
nicia unei femei, făcându-i viața o povară chinuitoare, ca propriul ei soț și nimeni
nu poate distruge nici măcar în proporție de a suta parte speranțele și aspirațiile
unui bărbat, nu-i poate paraliza energiile și ruina influența și planurile de viitor, ca
propria soție. Ceasul căsătoriei este cel care determină în dreptul multor bărbați și
femei succesul sau eșecul în această viață și speranțele lor în ce privește viața viitoa-
re” (Căminul adventist, p. 32).
Iubirea dintr-o relație de cuplu trebuie să se coacă, să crească și să își atingă
potențialul în ce privește realizarea idealului de a fi „un singur trup”. Lucrurile nu se
întâmplă întotdeauna astfel. Uneori, din cauza unor motive greșite pentru căsătorie,
alteori, pentru că mariajul nu este mai puternic decât egoismul cu care luptă şi, în
cele din urmă, pentru că nu există un referent spiritual al iubirii, așa cum arată textul
nostru: să ne iubim soțiile „ca şi Hristos biserica”.
Să ne punem astăzi viața în mâinile lui Dumnezeu, pentru ca El să ne învețe să
oferim și să primim iubire.
291

Luni, 5 octombrie
PUNE-ŢI SABIA ÎNAPOI ÎN TEACĂ

Isus a zis lui Petru: „Bagă-ţi sabia în teacă.
Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?”
(Ioan 18:11)
L a numai câteva luni de la declanșarea Războiului Civil din Spania, un tânăr de

19 ani, numit José Maria Gironella*, a fost nevoit să fugă în Franța din cauză că,
în Girona, orașul natal, viața îi era amenințată. Tatăl său l-a însoțit până la graniță
și, la puțin timp după aceea, jandarmii francezi l-au oprit și l-au percheziționat.
În buzunarul de la pantaloni era o hârtie pe care tânărul nu o văzuse. Tatăl său îi
lăsase un mesaj de adio. Gironella a citit emoționat: „Să nu ucizi pe nimeni, fiule.
Tatăl tău, Joaquin.”
Nu i-a spus, așa cum ar fi făcut oricare tată la despărțirea de fiul său în vreme
de război: „Apără-ți viața, fiule, ai grijă să nu fii ucis.” Dimpotrivă, i-a cerut: „Să
nu ucizi”, pentru că, deși și-ar fi dorit ca fiul său să se poată întoarce sănătos și în
siguranță, voia ca lucrul acesta să se întâmple fără ca tânărul să-și mânjească mâinile
de sânge, chiar și pentru a se apăra. În mod curios, tatăl scriitorului relua ceea ce îi
spusese Isus lui Petru în Ghetsimani: „Bagă-ţi sabia în teacă.”
Creștinii trebuie să fie mesageri ai păcii, acea pace care transformă viața, care este
personală și care poate fi inspirată și altora. Pentru Hristos, cel mai bun susţinător
al nonviolenței, nicio circumstanță periculoasă, de autoapărare sau de supraviețuire,
nu justifică uciderea unui semen, chiar dacă este vorba despre un dușman. Nu există
invadare care să poată fi justificată și nici război sfânt în numele lui Dumnezeu; nu
există iure belli, dreptul la război pe care îl apăra călugărul dominican Francisco de
Vitoria în 1532. Războaielor de cucerire, campaniilor militare ale regelui David, „om
sângeros”, masacrelor cruciaților asupra popoarelor necredincioase de musulmani,
Inchiziției și autodafeurilor cruzimii, războaielor religioase, îngrozitorului Holoca-
ust al evreilor, autorilor genocidului ruandez, în majoritatea lor creștini, sau celor
vinovați de epurarea etnică din Bosnia Herțegovina, tuturor persoanelor violente,
ca Petru în noaptea când a fost arestat, Învățătorul Isus le poruncește: „Bagă-ţi sabia
în teacă.”
Și, ca gest de iubire și de compasiune, așa cum a făcut pentru Malhu, va scoate
victimele violenței din mâinile lor și le va vindeca.
* José Maria Gironella (1917–2003) este unul dintre cei mai citiți autori spanioli. În romanele sale
descrie haosul care a urmat Războiului Civil din Spania. Dintre lucrările sale, putem cita: Los cipre-
ses creen en Dios [Chiparoșii cred în Dumnezeu], Un millón de muertos [Un milion de morți], Ha
estallado la paz [A izbucnit pacea], Los hombres lloran solos [Bărbații plâng singuri], care alcătuiesc
o tetralogie.

Marți, 6 octombrie
DE LA URĂ LA IUBIRE
Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea. Noi ştim că am trecut din moarte la
viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.
(1 Ioan 3:13-14)
U na dintre cele mai lamentabile trăsături ale experienței creștine este apariția
intoleranței religioase. De-a lungul istoriei bisericii, ura și persecuția au re-
prezentat un real handicap pentru poporul lui Dumnezeu. Și astăzi, încă suntem
martori ai unor manifestări de intoleranță din partea anumitor medii religioase.
Dar Isus a anunțat că, înainte de revenirea Sa în glorie și mărire, lumea va cădea
din nou într-o eră a totalitarismului: „Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor
omorî şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. [...] Pentru că atunci
va fi un necaz aşa de mare cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum
şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa,
dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Matei 24:9,21-22). Pentru
o astfel de situație, Domnul face o făgăduință importantă: „Iată că Eu sunt cu voi
în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
Astăzi, zvonuri de persecuție se tot aud. De ce? Răspunsul este unul încuraja-
tor: „Atunci de ce persecuția pare că a slăbit într-o mare măsură? Singurul motiv
este că biserica s-a conformat cerințelor lumii și nu mai trezește nicio împotrivire.
Religia care este la modă în zilele noastre nu are caracterul curat și sfânt pe care l-a
avut credința creștină în zilele lui Hristos și ale apostolilor Săi. Din cauza spiritului
de compromis cu păcatul, din cauză că marile adevăruri ale Cuvântului lui Dum-
nezeu sunt privite cu indiferență, pentru că este atât de puțină evlavie în biserică,
creștinismul este în aparență atât de popular în lume. Să se producă o reînviorare a
credinței și puterii din prima biserică, și atunci spiritul persecuției va fi reînviat, iar
flăcările persecuției vor fi iarăși aprinse” (Tragedia veacurilor, pp. 38–39).
Iubirea adevărată stârnește ura necredincioșilor. Isus a întruchipat iubirea divină
și a combătut ura și violența cu dragoste. Când urmăm exemplul Lui, trecem de
la o existență condamnată la dispariție la o experiență de viață cu perspective de
veșnicie. Pentru că „cine nu iubeşte rămâne în moarte”.
Iubirea costă foarte mult, inclusiv ură, intoleranță și persecuție. Dar a nu iubi
înseamnă moarte.
Să o luăm astăzi pe calea care duce la viață și să iubim!
293

Miercuri, 7 octombrie
ÎNGRIJIRE BĂTRÂNI
Adevărat, adevărat îţi spun că atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai
şi te duceai unde voiai, dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile
şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.
(Ioan 21:18)
C uvintele lui Isus pentru Petru conțin un adevăr indiscutabil, scos în evidență
de viață și de vârstă: când îmbătrânim, nu întotdeauna avem abilitatea și ca-
pacitatea de a ne mai descurca singuri, de a ne îngriji de propriile nevoi, de a ne
apăra drepturile sau, pur și simplu, onoarea. Trebuie să depindem de alte persoane
și putem fi, din cauza lipsei lor de respect, victimele umilinţelor de tot felul. Vor-
bim despre oameni care calcă în picioare demnitatea persoanelor vârstnice.
Într-o lume în care totul se cumpără și se vinde, dați-mi voie să întreb: Cât costă
un bătrân? Ei bine, în relatarea care urmează, prețul depinde de vârsta și de starea
lui de sănătate. Cu cât e mai bătrân și mai bolnav, cu atât este mai valoros. Cam
300 de euro dacă este un om prezentabil, cu o sănătate acceptabilă și care are în jur
de șaizeci de ani. Pentru 600 de euro se poate găsi un bătrân suferind, apropiat de
optzeci de ani. Iar pentru 1 200 de euro poți avea un bătrân care suferă de o boală
incurabilă și al cărui deces este garantat în scurt timp. La Roma, un domn de 81
de ani care trăia într-un azil a luat în căsătorie o tânără actriță iugoslavă, care avea
nevoie să obțină cetățenia italiană. Ea recursese la serviciile Agenției Anonime de
Căsătorii, care se ocupa, cu acte în regulă, cu acest mod curios de „îngrijire bătrâni”.
Actrița a plătit 600 de euro, așa cum i se ceruse, s-a măritat cu bătrânul dimineața
devreme și a luat prânzul împreună cu el. Iar apoi s-au despărțit pentru a nu se mai
revedea vreodată.
Martorii l-au însoțit pe bătrân la reședința lui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,
i-au plătit suma pentru care se înțeleseseră și au plecat. Numai că, foarte curând, soțul
singur, deși căsătorit, a început să fie chinuit de singurătate. În primul rând, ironiile
și comentariile colegilor de azil, apoi vizita unei angajate a agenției, care a încercat să
îl șantajeze, pentru ca el, la rândul lui, să o șantajeze pe actriță. A primit scrisori in-
dignate din partea apropiaților și înțepături sarcastice din partea cunoștințelor. Într-o
zi, bietul octogenar mărturisea unei jurnaliste: „Aș vrea să plec, nu știu unde, undeva
unde nu mă cunoaște nimeni. Să plec. Să plec. Fie și pe lumea cealaltă.”
A-i ocroti pe cei în vârstă și a lupta pentru demnitatea lor sunt semne importante
că o societate este echitabilă și civilizată. În același timp, biserica este chemată să
promoveze respectul față de acest sector al populației. Să acționăm şi noi, astăzi, în
sensul acesta!
294

Joi, 8 octombrie
O SĂ REVII ÎN SEPTEMBRIE
Ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său,
în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi,
prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.
(Efeseni 2:7-8)
A veam 18 ani când mă pregăteam să intru la Seminarul Adventist din Madrid,

dar înainte de asta trebuia să trec examenele de absolvire a liceului, iar una
dintre materii era religia catolică. Profesorul, un preot al Bisericii din Zaragoza,
mi-a cerut să explic doctrina harului. Examenul era oral, așa încât nu mi-a fost
foarte greu să îi explic convingerile mele personale cu privire la harul lui Dumne-
zeu, care mântuiește lumea prin Isus Hristos și prin credință. Profesorul nu m-a
lăsat să termin și, fără să-și ascundă enervarea, mi-a zis: „Niciun preot nu te-a
învățat așa ceva! O să revii în septembrie, deși niciodată nu o să treci cât timp sunt
eu profesor!” Am avut o a doua șansă și m-am prezentat la examenul din septem-
brie, pe care l-am și luat, dar, într-un mod foarte trist, profesorul nu a mai avut
ocazia să mă pice, deoarece chiar în ziua examenului a murit de un stop cardiac,
în timp ce vorbea la telefon. Harul este un dar al lui Dumnezeu care, odată respins
în mod deliberat, se poate să nu mai revină niciodată.
Șapte ani mai târziu, m-am aflat în fața unei alte comisii de examen. Cu acea
ocazie, la Facultatea de Teologie Adventistă din Collonges (Franța). Mi-am prezen-
tat studiul despre lege și har și, la sfârșitul discursului meu, președintele Uniunii
Franco-Belgiene, Francis Lavanchy, un pastor veteran care prezida comisia, mi-a
spus: „Foarte bine, fiule! Tema aceasta ar trebui să fie laitmotivul predicării tale ca
pastor adventist.”
Fiecare avem o bogată experiență personală a harului lui Dumnezeu. Poate că
am fost cuprinși de emoție la descoperirea mesajului Evangheliei, întâia dată când
acesta ne-a pus față în față cu Dumnezeu, sau când, din adâncimile ispitei și păca-
tului în care am căzut, invocăm iertarea cerului, sau când, din mijlocul durerii și
suferinței, cerem ajutorul lui Dumnezeu și, la fel ca lui Pavel, Domnul ne răspunde:
„Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită”
(2 Corinteni 12:9).
Ce s-ar alege de noi fără harul lui Dumnezeu? Totuși este în ceruri un Dumnezeu
care, dinainte de întemeierea lumii, are din abundență rezerve de har pentru fiecare
dintre copiii Lui, așa încât „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai
mult” (Romani 5:20).
295

Vineri, 9 octombrie
ZIUA ŞI CEASUL
Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni,
nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.
(Marcu 13:32)
P e 16 octombrie 2006, în ziarul 20 minutos, din Madrid, a apărut o informație

preluată din revista Nature: „Omul va dispărea pe 31 octombrie 2252006.
Oamenii de știință europeni au calculat că specia noastră va dispărea din cauza
frigului. Un decalaj al orbitei Pământului, din cauza căruia planeta nu se va mai
apropia de Soare suficient de mult, va provoca răcirea ei și extincția mamiferelor.”
Senzațional anunț! Și, bineînțeles, neverificabil. Cine va fi acolo la acea dată pen-
tru a verifica? Dincolo de asta, știm că posibilitatea sfârșitului tuturor lucrurilor nu
mai este mesajul „grupurilor catastrofice, alarmiste și excentrice”. Oamenii de știință
au preluat ștafeta și acum ei sunt cei care ne surprind cu predicții și pronosticuri
cu privire la sfârșitul lumii. În zilele noastre este din ce în ce mai obișnuit să auzi
întrebările: are lumea termen de valabilitate, care este impactul suprapopulării, al
dezastrelor climatice, războaielor, pandemiilor?
Oamenii de știință nu se pun de acord când este vorba despre exactitatea datelor
și lansează cifre care ne lasă indiferenți, din moment ce niciun om care trăiește acum
nu va putea fi martorul predicțiilor lor. Dar ce mesaj lansează aceste previziuni? În
primul rând, realitatea faptului că sfârșitul a devenit o temă apreciată de contempo-
rani: proliferarea acestor comentarii și previziuni cu privire la sfârșitul lumii, dintr-o
perspectivă științifică ce le conferă verosimilitate, le confirmă. În al doilea rând, ge-
neralizarea temei: explozia de declarații științifice și pseudo-științifice a redus din
influența mesajului creștin. Ținând cont de plasarea într-un viitor îndepărtat și de
felul spectaculos în care este tratat subiectul, populația nu ia subiectul în serios. Evi-
dent că fixarea de date pentru sfârșitul tuturor lucrurilor, pe care Biblia îl asociază cu
a doua venire a lui Hristos, a fost și continuă să fie o tentație pentru toți cei care cred
și așteaptă revenirea Mântuitorului. Dar este o tentație de care trebuie să ne ferim,
pentru că ziua și ora nu sunt cunoscute de nimeni, în afară de Tatăl.
Semnele venirii Domnului sunt tot mai evidente. Să continuăm să proclamăm
revenirea Sa și să arătăm lumii că singura speranță și mântuire a planetei se află în
stabilirea Împărăției lui Dumnezeu în această lume.

AFECŢIUNE FRĂŢEASCĂ
Stăruiţi în dragostea frăţească.
(Evrei 13:1)
Î n septembrie 1953 s-a celebrat, la Biserica centrală din Barcelona, primul Con-
gres Național de Tineret al Bisericii Adventiste din Spania. Aveam 14 ani și eram
director al Societății de Cadeți a bisericii din Zaragoza. Îmi amintesc sloganul
congresului: „Stăruiţi în dragostea frăţească.” Dragostea frățească a devenit, de-a
lungul experienței mele religioase, una dintre cele mai valoroase descoperiri și
una dintre cele mai mari binecuvântări pe care le-am găsit în Biserica Adventistă.
Încercând să fiu obiectiv și făcând astăzi bilanțul a mai bine de șaizeci de ani de
practicare a credinței adventiste, pot să afirm că am avut, am și sper că voi avea în
continuare în biserică mulți prieteni buni, frați preaiubiți, care mi-au arătat în mii
de feluri farmecul adevăratei iubiri frățești. Îmi amintesc de iubirea frățească neîn-
doioasă a fraților din bisericile pe care le-am slujit ca pastor sau în care am făcut pri-
mele stagii de slujire. Apreciez în mod deosebit dragostea frățească a colegilor mei
de slujire, a colegilor de studii, a elevilor sau a colaboratorilor. Păstrez multe scrisori
în care dovezile de stimă, de prietenie și de afecțiune nu sunt pure formalități, ci ex-
presia a ceea ce textul numește „dragostea frățească”, concept desemnat în limbajul
Noului Testament prin cuvântul philadelphia și care nu are echivalent în Vechiul
Testament.
Termenul philadelphia apare de cinci ori în Noul Testament (1 Tesaloniceni 4:9;
Romani 12:10; 1 Petru 1:22-23; 2 Petru 1:5-7 și Evrei 13:1). Analizând cu atenție
aceste texte, ne dăm seama că iubirea frățească nu este echivalentă cu afecțiunea
generală pe care trebuie să o avem, în mod obișnuit, pentru orice semen, nici nu
este iubire filială sau parentală, nici iubire ca cea pentru prietenii noștri. În Noul
Testament, philadelphia este, mai degrabă, un termen specializat, care se folosește
cu referire la afecțiunea unică, spirituală, care trebuie să existe între copiii lui Dum-
nezeu. Este un rod al regenerării lucrate de Duhul Sfânt în credincios; asociată în
aceste versete cu verbul „a iubi”, se poate traduce prin „a iubi în felul lui Dumne-
zeu”; această iubire este legată de orice inimă și este sinceră, departe de ipocrizie.
Totuși, philadelphia se poate răci și chiar pierde, așa că Pavel recomandă în Epistola
către evrei: „Stăruiţi în dragostea frăţească.” Să păstrăm philadelphia, pentru că pot
să spun din proprie experiență că este unul dintre cele mai bogate privilegii pe care
le avem, ca adventiști.
Vă invit astăzi să fiți amabili cu ceilalți și să dați pe față prietenie. Ce ați semănat,
veți recolta curând.

CULTURĂ ŞI RELIGIE
Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?
(Luca 18:8)
P utem afla răspunsul la întrebarea lui Isus din relatarea care urmează. În de-
cembrie 1976, scriitorul iudeo-american Saul Bellow a ținut o conferință la
Academia Suedeză, înainte de a primi Premiul Nobel pentru Literatură. Un jurna-
list relatează astfel cele întâmplate: „Bellow a stârnit o dispută cu tema «Scriitorul
și societatea» și, ca un profet biblic, a reclamat: «Noi, scriitorii actuali, trădăm
omenirea. În tulburările secolului al XX-lea, romancierul modern s-a îndepărtat
de fundamental, de esențial, de durabil. Timp de aproape un secol, literatura s-a
folosit de aceleași idei, mituri, strategii. Eseu după eseu, carte după carte, literatura
ne oferă aceleași gânduri ale lui Baudelaire, Nietzsche, Marx, Freud, care cu greu
ne mai reprezintă. Sunt ca niște monștri bătrâni dintr-un muzeu de paleontologie.
Lupta scriitorului ar trebui să fie aceea de a arăta marile angoase comune, pentru
a defini tot mai complet, coerent și clar ce este ființa umană, ce suntem noi și la ce
e bună viața»” (José Maria Carrascal, El Pais, 15.12.1976, p. 33).
Astăzi, lucrările multor scriitori cunoscuți ating tiraje care pot ajunge la milioane
de exemplare. Traduse în principalele limbi moderne, sunt citite în toate colțurile
lumii și exercită o influență culturală lentă, dar profundă, asupra societății. Multe
dintre ele sunt declarate ca fiind atee, dogmatice sau, în cel mai bun caz, agnostice și
independente, dar toate îi marchează ideologic pe contemporanii noștri.
A fi ateu nu este egal cu a fi mai înțelept sau mai inteligent. Mario Vargas Llosa*
afirmă într-un articol de opinie: „Cultura nu a putut înlocui religia pentru că, în
epoca noastră, cultura a încetat să mai fie un răspuns serios și profund la mari-
le întrebări ale omului despre viață, moarte, destin și istorie. Deși unii intelectu-
ali străluciți încearcă să ne convingă că ateismul este singura consecință logică și
rațională a cunoașterii, ființa umană comună și obișnuită continuă să găsească în
credință această speranță a unei supraviețuiri în fața morții, speranță la care nu a pu-
tut niciodată să renunțe. Nu numai că religia este legitimă, dar este și indispensabilă
unei societăți democratice” (El Pais, 28.08.2011).
Credința este în continuare necesară. Astăzi și în fiecare zi.
* Mario Vargas Llosa (n. 1936) este un scriitor peruan de limbă spaniolă, autor de eseuri politice și de
romane. A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 2010.
298

Luni, 12 octombrie
SUCCESUL NU ESTE O ÎNTÂMPLARE

Dimineaţa seamănă-ţi sămânţa şi până seara nu lăsa mâna
să ţi se odihnească, fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau aceea,
sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune.
(Eclesiastul 11:6)
Î ntr-o anumită perioadă din slujirea mea, am avut un program de lucru foarte în-
cărcat: țineam cincisprezece ore de cursuri pe săptămână la seminarul teologic,
eram director al departamentului Educație al Uniunii Spaniole, pastor al Bisericii
din Castellon și urmam simultan cursurile de doi ani pentru studii de licență în
istorie la Universitatea din Valencia, eram căsătorit și aveam un bebeluș. Cum am
reușit să fac față unui asemenea volum de muncă? În primul rând, depinzând de
Dumnezeu, care mi-a dat capacitățile necesare. În al doilea rând, respectând cu
strictețe programul meu de lucru. În al treilea rând, știind că era „sprintul” final
al unei situații temporare. În al patrulea rând, fixându-mi un obiectiv foarte moti-
vant. În al cincilea rând, stabilind o ordine a priorităților în activitățile mele. Și pot
să vă asigur că nu m-am simțit niciodată afectat de dependența de muncă, pentru
că am fost călăuzit de Dumnezeu, care m-a motivat și mi-a suplinit carențele.
Reușita nu este niciodată o întâmplare. Nu este rezultatul unei moment în
care te-a lovit norocul. Când inteligența, circumstanțele și efortul se combină, ele
pot aduce multe lucruri bune în viață: succes în studii, în afaceri sau în proiecte,
inspirație, virtuozitate. Fiecare se poate pregăti pentru a-și dezvolta la maximum
capacitățile intelectuale și abilitățile fizice, precum și pentru a deprinde abilități la
locul de muncă, a căpăta determinare și responsabilități. Și, la un moment dat, va
veni și circumstanța potrivită, oportunitatea de a putea demonstra din ce material
suntem făcuți.
Cât privește viața spirituală, textul de astăzi spune că sămânța semănată fără
oprire, munca, lucrul făcut cu rost, având în vedere o perspectivă, sunt garanția
unor rezultate bune. Beethoven spunea: „Geniul este 2% talent și 98% muncă”, iar
Edison îl corectează puțin și afirmă că „invenția presupune 1% inspirație și 99%
transpirație”. În general, geniul începe lucrurile importante, dar munca le termină.
Reușita, sclipirea de geniu, creativitatea și realizările importante sunt tributare mun-
cii. Așa afirmă și Solomon în Proverbele: „Dacă vezi un om iscusit în lucrul lui, acela
poate sta lângă împăraţi, nu lângă oamenii de rând” (Proverbele 22:29).
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne ajute să ne îmbunătățim aptitudinile și
să dobândim obiceiuri mai bune cu privire la muncă. Și, când circumstanțele vor
apărea, vom fi pregătiți să ne bucurăm de oportunități.
299

Marți, 13 octombrie
MICROFOANE PENTRU NEBUNI

Negreşit, n-avem îndrăzneala să ne punem alături sau în rândul unora
din aceia care se laudă singuri. Dar ei, prin faptul că se măsoară cu ei înşişi
şi se pun alături ei cu ei înşişi, sunt fără pricepere.
(2 Corinteni 10:12)
T itlul de astăzi îi este atribuit filozofului danez Søren Kierkegaard (1813–1855).

Este ca o premoniție despre epoca noastră. O epocă în care relativismul a ajuns
la triumful mascaradei asupra adevărului, o microlume în care superinformațiile
abundă de superficialitate, extravaganță și absurd. Lumea contemporană s-a
transformat într-o mare farsă, la care contribuie, în definitiv, media de scandal, cu
telenovelele și reality show-urile ei, și multe alte emisiuni de televiziune. Spre de-
osebire, lui Shakespeare îi este atribuită o altă frază celebră: „Iarba crește noaptea.”
Adică în liniște, ca toate lucrurile mari și importante, fără ca nimeni să îi acorde
atenție, fără strălucire sau zgomot. Din cauza unui marketing disproporționat, as-
tăzi suntem condamnați să vedem realitatea prin oglinzi deformate.
Dar nu aș vrea să mă limitez la a critica felul în care ni se oferă informația despre
timpul nostru, pentru că vreau să mă refer și la atitudinea îndoielnică a celor căro-
ra, așa cum spune Isus, le place să aibă locurile de cinste, a celor care dau pomană
sau care se roagă pentru a fi văzuți și auziți, a celor care, după cum relatează Pavel,
merg la biserică pentru a fi acoperiți de laude, se măsoară după propriile standarde
și se compară cu ei înșiși. Uneori ne folosim de statistici și de informații, afișăm cu
ostentație resursele de care dispunem, arătăm orgoliu spiritual față de cei cu care
suntem în dezacord, facem în mod inconștient discriminare între săraci și bogați
(Iacov 2:2-3), iar aceste atitudini se pot converti în fapte sau gesturi de mândrie sau
de înălțare personală.
Discreție, modestie, liniște, simplitate, atitudine rezervată, „să nu ştie stânga ta ce
face dreapta”, recunoașterea altora și a meritelor lor, „pentru ca în toate lucrurile să
fie slăvit Dumnezeu” (1 Petru 4:11; Coloseni 3:17), aceasta ar trebui să fie atitudinea
celor ce reprezintă Numele Său. Ei dispar în umbra lucrării realizate, la fel ca Ioan
Botezătorul: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30). Ei caută
încuviințarea și aprecierea lui Dumnezeu mai mult decât pe cea a „galeriei”, pentru
că nu slujesc ca să fie văzuți drept cei-ce-empatizează-cu-semenii-lor (Efeseni 6:6).
Numai astfel vom fi acoperiți de umbra Celui Atotputernic, vom primi felicitările
din partea lui Dumnezeu și se va împlini Cuvântul Său: „Căci oricine se înalţă va fi
smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat” (Luca 18:14).
Să ne ajute Domnul să fim discreți și prudenți.
300

DRUMUL NOSTRU SPRE DAMASC

Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, deodată a strălucit o lumină
din cer în jurul lui. El a căzut la pământ şi a auzit un glas care-i zicea:
„Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”
(Faptele apostolilor 9:3-4)
I sus i-a ieșit înainte lui Pavel pe drumul spre Damasc, l-a învăluit în lumină ce-
rească, l-a trântit la pământ și l-a întrebat: „Saule, pentru ce mă prigonești?”
„Cine ești Tu, Doamne?” i-a răspuns Pavel. „Eu sunt Isus, pe care Îl prigonești;
ți-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş!” a spus cu hotărâre vocea
din ceruri.
Saul L-a recunoscut pe Isus și, fascinat de El, L-a întrebat: „Doamne, ce vrei să
fac?” Astfel, drumul lui Saul din Tars și-a schimbat complet direcția. Începând din
acea zi, a devenit apostolul Pavel. În aceeași dimineață, Anania a avut o viziune în
care Domnul i-a poruncit: „Du-te pe uliţa care se cheamă «Dreaptă» şi caută în casa
lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă şi a văzut în vedenie
pe un om numit Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca să-şi capete
iarăşi vederea” (Faptele 9:11-12). Anania a făcut ce i-a cerut Isus.
Convertirea lui Saul este, în multe feluri, un arhetip al oricărei veritabile con
vertiri:
1. Pavel merge pe drumul său, convins, sigur, dar înșelându-se, deoarece căile noas-
tre nu sunt întotdeauna și ale lui Dumnezeu.
2. Hristos l-a întânit pe drum, l-a abordat.
3. Dintr-odată, o strălucitoare lumină din ceruri l-a înconjurat. O lumină nouă, or-
bitoare.
4. Pavel a căzut la pământ. Siguranța, convingerile și orgoliul său s-au prăbușit.
5. Între Isus și Pavel s-a închegat un dialog personal, intim.
6. Timp de trei zile rămâne orb, pentru că în lumea sa interioară, rugându-se, ajun-
ge să se pocăiască.
7. Ia contact cu biserica.
8. Când își recapătă vederea, îi cad de pe ochi un fel de solzi, adică prejudecățile,
pentru că ajunge să vadă lucrurile într-un mod cu totul diferit.
9. Este botezat.
10. Este umplut de Duhul Sfânt.
Care va fi drumul nostru? Care a fost drumul nostru spre Damasc? Care este
drumul nostru actual? L-am întâlnit până acum pe Isus?
301

Joi, 15 octombrie
INTOXICARE ÎN MASĂ
Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile,
dacă sunt de la Dumnezeu, căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi.
Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte
că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu.
(1 Ioan 4:1-2)
D e la 1 mai până la 18 iulie 1981, douăzeci de mii de persoane din Spania au fost
afectate de o maladie ciudată care se manifesta prin simptome de pneumonie
atipică: tuse, febră ridicată, dificultăți respiratorii, dureri toracice, dureri musculare
intense, reacții ale pielii și, în unele cazuri, moarte instantanee. Epidemiologii au
înregistrat mai mult de 70 de decese și mii de pacienți rămași cu sechele în urma
a ceea ce, într-un final, a fost diagnosticată ca fiind o intoxicare în masă cauzată de
consumul unui ulei toxic de rapiță, modificat în scopul folosirii în industrie.
Sortimentul de ulei de rapiță, numit canola, este comestibil și bogat în acizi grași
nesaturați, omega-6 și omega-3, care sunt buni pentru sănătate. Are proprietăți foar-
te asemănătoare cu uleiul de măsline, dar, modificat pentru uz industrial, devine to-
xic, otrăvitor, mortal. Mânați de o sete criminală de profit, importatorii acestui ulei
industrial l-au comercializat în mod fraudulos pentru consum alimentar, vânzându-l
mai ieftin și folosind metoda din om în om. A fost cumpărat de clasa muncitoare,
de persoane vârstnice, de mânăstiri, de instituții de binefacere; adică de oameni cu
mijloace financiare limitate. Prima victimă a fost un băiat de opt ani, Jaime Vaquero,
care a murit de pneumonie pe genunchii mamei sale, în drum spre spital.
În Sfintele Scripturi, uleiul de măsline simbolizează Duhul Sfânt. Uleiul folosit
pentru aprinderea candelelor la templu reprezenta prezența divină în acel loc și se
folosea şi la ungerea regilor, preoților și profeților. Faptul că li se turna uleiul pe cap
avea semnificația că li se transmitea Duhul lui Dumnezeu (1 Samuel 16:13), profeții
deveneau „cei unși” (Zaharia 4:14), „omul insuflat” (Osea 9:7), iar Hristos, Mesia,
Unsul, a fost umplut de Duhul Sfânt. Așadar, duhurile mincinoase cu privire la care
ne avertizează Ioan, duhurile care nu sunt de la Dumnezeu, profeții care induc în
eroare, falsifică sau mint, provoacă o intoxicare spirituală, la fel ca aceea cu ulei de
rapiță prelucrat, ale cărei efecte asupra vieții spirituale pot fi mortale sau le pot ge-
nera credincioșilor probleme serioase de sănătate spirituală. Apostolul Ioan spune
că pe ei trebuie să îi cercetăm și să le detectăm toxicitatea. De la Dumnezeu provin
numai spiritele care înalță, onorează și proclamă întruparea lui Hristos ca unic Mân-
tuitor. Să Îi cerem astăzi Domnului să ne umple de Duhul Sfânt.
302

Vineri, 16 octombrie
CU ÎNDOIALA CE E DE FĂCUT?
Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu,
care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.
Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoieşte
seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo.
(Iacov 1:5-6)
T imp de mai multe luni, am ținut studii biblice cu un bărbat a cărui tradiție
familială catolică era foarte înrădăcinată. La șaizeci și cinci de ani, a întâlnit o
femeie adventistă și a început să frecventeze biserica sâmbăta, să asculte Cuvântul
lui Dumnezeu predicat, să întrebe, să descopere, să constate… Astfel am înce-
put ceea ce el numea „catehizarea”. Când am abordat temele legate de nemurirea
condiționată, am simțit că cele mai importante crezuri ale sale se zguduiau: raiul
și iadul, mijlocirea sfinților, cultul Fecioarei Maria etc. Omul mi-a mărturisit că
are anumite îndoieli cu privire la învățătura adventistă despre aceste lucruri. Părea
sincer.
Îndoiala. Ce e de făcut cu ea? Ellen White spune, în Calea către Hristos, că, deși
Dumnezeu a oferit suficiente dovezi pentru ca adevărul să fie cunoscut, cei care
vor să se îndoiască au posibilitatea să o facă. Mai mult decât atât, este imposibil
pentru duhul limitat al omului să înțeleagă pe deplin infinitul, unele taine nepu-
tând fi niciodată cunoscute pe deplin. Trebuie luat în considerare și faptul că Satana
intervine pentru a perverti capacitatea de înțelegere a omului, așa că nu trebuie să
zeificăm rațiunea și să o alegem drept criteriu suprem al adevărului. Rațiunea suferă
de slăbiciunile omenescului. Pentru orgoliul nostru poate părea destul de umilitor
să recunoaștem că nu înțelegem unele adevăruri. Uneori ne lipsește răbdarea de a
aștepta, pe care ne-o dă lumina. Alteori, iubirea păcatului ne împiedică să acceptăm
adevărul. Pentru a ajunge la adevăr, trebuie să fim mânați de dorința sinceră de a-l
cunoaște și să fim dispuși să ascultăm de el. În loc să ne îndoim și să medităm la ceea
ce nu înțelegem, ar trebui să ne bucurăm de lumina care strălucește în noi și să măr-
turisim prin noi înșine adevărul Scripturilor. Punând în practică ceea ce cunoaștem
deja, câștigăm dovezi foarte bune.
Când ne bucurăm de plinătatea iubirii lui Isus, îndoielile dispar. Evităm ca în-
doiala să se transforme în scepticism și necredință: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca
niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de
Dumnezeul cel viu” (Evrei 3:12).
Să punem astăzi îndoielile noastre în mâinile lui Dumnezeu. El are răspuns pen-
tru fiecare dintre ele.

SURZI ŞI ORBI ÎN SÂNUL BISERICII

Ascultaţi, surzilor, priviţi şi vedeţi, orbilor! Cine este orb,
dacă nu robul Meu, şi surd ca solul Meu pe care îl trimit? Cine este orb
ca prietenul lui Dumnezeu şi orb ca robul Domnului? Ai văzut multe,
dar n-ai luat seama la ele; ai deschis urechile, dar n-ai auzit.
(Isaia 42:18-20)
V ă imaginați un orb care vizitează pinacoteca Muzeului Prado? Se oprește în

fața tabloului Las Meninas, al lui Velázquez, și așteaptă ca cineva să îi explice
„aerul interpus” dintre figurile infantelor și cele ale doamnelor de companie. Vă
imaginați un surd bătând din palme în ritmul celebrului Marș Radetsky, cu ocazia
concertului de Anul Nou la Viena? Pare un joc al imaginației, dar textul de astăzi
ne spune că poporul Israel era orb și surd din cauză că, deși vedea, nu vedea, și
deși auzea, nu auzea, așa că nu înțelegea ceea ce îi arăta și îi spunea Domnul prin
minunile și evenimentele întâmplate.
În biserică pot fi surzi de inimă, care nu simt, orbi în credință, care nu cred, cei
care nu comunică din cauză că nu aud, cei care nu înțeleg din cauză că nu văd. Ar fi
minunat dacă am putea să ne deschidem urechile încuiate și să ne aprindem ochii
stinși! Am fi martori ai minunilor lui Dumnezeu, am vedea și am auzi explozia de
lumină multicoloră a infinitei iubiri divine pentru această lume, duhul ne-ar fi vesel,
senin, mângâiat și am avea o poftă enormă să le spunem și altora ceea ce vedem și
auzim.
Domnul a spus: „Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la
marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul” (Isaia 45:22). Odată cu
asta, mântuirea se rezumă la o întâlnire a privirii lui Dumnezeu cu privirea omu-
lui, la o atentă ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu, din care vine credința care
mântuiește. Privirea lui Isus a întâlnit-o pe cea a lui Petru în curtea marelui-preot.
Petru și-a amintit cuvintele Sale și a plâns cu amar. Paraliticul de la scăldătoare, lo-
cuitorul din Gadara posedat, leprosul, femeia bolnavă care pierdea sânge au privit la
Isus și au fost vindecați; văduva din Nain, Iair și soția lui, cărora le-a readus la viață
copiii. Orbul Bartimeu, orbul din Betsaida și orbul din naștere au privit și ei la Isus,
cu ochii lor fără lumină, și apoi au văzut. Și răufăcătorul de pe Golgota, pironit pe
cruce, a privit la Isus, agonizând, și Domnul i-a promis că va intra în paradis. Isus i-a
privit pe toți și le-a spus: „Fiți mântuiți!”
Să privim astăzi la El. Ne va învăța să ascultăm de glasul Lui și să Îi înțelegem
Cuvântul.

DIN MOARTE LA VIAŢĂ

Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce
M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.
(Ioan 5:24)
J ean Weidner a fost un erou adventist din timpul celui de al Doilea Război Mon-
dial. La mijlocul anului 1940, a creat o organizație clandestină, rețeaua Dutch-
Paris, foarte persecutată de Gestapo. Organizația avea ca scop trecerea evreilor
prin Franța în Elveția, pe ruta elvețiană, sau din Franța în Spania, Portugalia și
Anglia, pe ruta spaniolă care traversează Pirineii. Într-o zi, cineva a spus despre
Jean Weidner: „Mi-a salvat părinții, mi-a salvat viața, a salvat viața atâtor oameni,
mulţi dintre ei evrei, dar a făcut mai mult decât atât: ne-a dat adăpost și hrană,
ne-a dat curajul de care am avut nevoie.”
În timpul anilor celui mai mare holocaust din istorie, Weidner a salvat viețile a
opt sute de evrei și a multor altora care fugeau de teroarea nazistă. Și-a pus în pericol,
în mod constant, propria viață, a suferit torturi, persecuție și condamnări la moarte;
i-a salvat pe oameni de la o moarte sigură în acele oribile lagăre de exterminare și
i-a condus către libertate, speranță, viață. Întrebat într-o zi care este motivul pentru
care și-a riscat viața pentru a o salva pe a altora, răspunsul său a fost scurt și imediat:
„Erau copii ai lui Dumnezeu, erau ființe omenești.” Jean Weidner era însuflețit de
certitudinea că, în orice moment, se afla în mâinile lui Dumnezeu: „Sunt mulțumit
că Dumnezeu m-a călăuzit pe parcursul acelor ani de prigoană, temniţă, tortură și
teroare.”
Pentru a trece din moarte la viață avem nevoie de un ghid, de cineva care să își
riște viața pentru a ne salva. Acest ghid a fost Hristos. El a fost sursa de inspirație și
modelul lucrării lui Jean Weidner, Mântuitorul oamenilor, Cel care a venit în lume
pentru a stabili o cale prin care se poate evada din închisorile răului, o rețea care a
pironit pe cruce actul prin care eram condamnați și ne-a dat în loc un certificat prin
care suntem achitați, libertatea. Isus a suferit pedepse, persecuții, torturi, amenințări
și, în cele din urmă, moartea. „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru
dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a
adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi)” (Efeseni 2:4-5).
Numai Isus ne poate însufleți și poate transforma experiențele noastre negative.
Să Îl lăsăm să ne conducă și vom constata repede că există în ceruri un Dumnezeu.
305

Luni, 19 octombrie
REZISTENŢA PAŞNICĂ
Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri şi,
când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător.
(1 Petru 2:23)
A l Doilea Război Mondial (1939–1945) a scris una dintre cele mai violente și
pline de cruzime pagini ale istoriei omenirii: numărul victimelor, începând
din septembrie 1939, se ridică la mai mult de șaizeci de milioane de persoane,
din care mai mult de patruzeci de milioane au fost civili și aproape douăzeci de
milioane au fost militari. În timpul Holocaustului, șase milioane de evrei au fost
exterminați în lagărele naziste ale morții. Explozia bombei de la Hiroshima, pe
6 august 1945, a cauzat într-o singură zi moartea a o sută douăzeci de mii de oa-
meni, aproape toți civili, în afară de miile de răniți.
Rezistența franceză a fost un ansamblu de mișcări și organisme de apărare care
au militat împotriva ocupației germane: atentate, catastrofe feroviare, opoziții… Dar
organizația clandestină creată de Jean Weidner, rețeaua Dutch-Paris, care acționa
împotriva decretului german de exterminare a milioanelor de evrei, a reprezentat
o rezistență pașnică. Membrii ei nu și-au mânjit mâinile de sânge, dimpotrivă, au
eliberat de la moarte sute de persoane riscându-și propriile vieți. Gabrielle Weidner
a murit într-un lagăr de concentrare și alți membri ai rețelei arestați de Gestapo au
fost împușcați. Weidner însuși a scăpat de la moarte de câteva ori. Când a fost arestat
la Toulouse (Franța), pe 29 mai 1944, iar Gestapoul plănuise să îl execute a doua zi,
Weidner i-a declarat șefului miliției de colaboratori francezi, care îl arestase: „Știți
că sunt șeful rețelei de evadare Dutch-Paris. Lucru cert este că nimeni dintre cei din
organizația mea, nici eu însumi, nu am folosit violența și nu am omorât pe nimeni,
francez sau german… Datoria mea ca ființă umană este să salvez vieți. Acesta este
scopul organizației mele.”
Nonviolența, rezistența pașnică, a fost și tactica lui Isus față de adversarii Săi.
În niciun moment nu i-a incitat pe ucenici să se opună fariseilor și cărturarilor și
să favorizeze astfel înfruntarea polemică și violența. Abia la sfârșitul lucrării Sale,
în culmea opoziției din partea autorităților religioase ale epocii, a denunțat public
greșelile lor, caracteristice unei atitudini spirituale eronate. El ne învață: „Dar Eu vă
spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor
ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc” (Matei 5:44). Apos-
tolul Petru ne amintește că este important să călcăm pe urmele Sale (1 Petru 2:21).
Să respingem orice fel de violență și să proclamăm pacea lui Isus.
306

GHIZI FALŞI SAU ÎNGERI AI LUI DUMNEZEU

Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale
şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră.
(Psalmii 91:11-12)
Î n iulie 1942, Joseph Smith, șef al unei întreprinderi evreiești din Rotterdam
(Olanda), era neliniștit și voia să își părăsească țara pentru a se refugia în Elveția.
Fusese reținut de Gestapo pentru o zi și se temea că el sau familia lui ar putea sfârși
într-un lagăr nazist de exterminare. Un prieten i-a spus că știa pe cineva care putea
să îl treacă întreg și nevătămat în Elveția, dar că trebuia să plătească un preț mare:
două mii de florini, de persoană, și să plătească în avans. A plătit, a intrat în con-
tact cu ghidul clandestin și au stabilit împreună itinerariul: Rotterdam, Bruxelles,
Paris, Lyon, Annecy, Collonges, Geneva.
Dar încă de la început au fost ținta escrocheriilor și șantajului. Au schimbat ghi-
zii de mai multe ori și aceștia au cerut și mai mulți bani. În cele din urmă, au ajuns
până la Lyon și au rămas fără niciun ban în portofel. Acolo, consulatul țării lor i-a
pus în contact cu Jean Weidner care, aflând ce li se întâmplase și cum fuseseră victi-
mele escrocheriilor, s-a ocupat de familie fără să le ceară vreun ban. I-a introdus în
Elveția făcând o parte din călătorie prin muntele Salève, pe care îl cunoștea foarte
bine, până la Collonges, iar de acolo au parcurs drumul noaptea, trecând gardul de
sârmă ghimpată care îi separa de Elveția.
Grupul a început traversarea prin Salève în zori. Dar bunica a obosit repede. Și
dintr-odată, Jean și-a dat seama că ea nu mai era cu ei. A plecat în căutarea ei. Dar ea
i-a spus: „Nu o să ajung niciodată. Mergeți înainte cu ceilalți. Lăsați-mă aici, lăsați-
mă aici! Prefer să mor aici, pe munte.” Weidner se simțea responsabil pentru grupul
acesta de oameni și nu putea concepe să piardă pe cineva dintre ei. A rugat-o să se
sprijine de umărul său. „Lăsați-mă să mor, lăsați-mă să mă întind aici și să mor.”
Așa că Jean Weidner a luat-o în brațe și a dus-o până la hambarul în care trebuia
să mănânce și să se odihnească înainte de a trece granița. La miezul nopții, după ce
au evitat să fie văzuți de patrulele germane care treceau pe ruta aceea, au traversat,
unul câte unul, granița de sârmă ghimpată și au ajuns în Elveția, în regiunea Geneva.
Ghizi falși și îngeri ai lui Dumnezeu. Familia Smith întâlnise prin Jean Weidner
pe îngerul lui Iehova din Psalmul 91, care a purtat-o pe brațe pe bunică și a condus-o
la libertate și la viață.
Și noi putem să fim astăzi îngeri ai lui Dumnezeu.
307

A CREDE ŞI A SLUJI OAMENILOR

ÎNSEAMNĂ A CREDE ÎN DUMNEZEU
Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.
(Proverbele 4:23)
L a sfârșitul războiului, după ce a primit medalii și a fost decorat, Jean Weidner

s-a stabilit în Statele Unite. A dus o viață liniștită, fără să atragă atenția, fără
să arate către faptele sale de eroism sau către recompensele primite. Dar într-o zi,
un jurnalist adventist de la Pacific Union College, Herbert Ford, a reușit să treacă
dincolo de modestia lui Jean Weidner și să prindă într-un text povestea acestui om
extraordinar. Astfel a apărut cartea al cărei titlu original, în limba engleză, este Flee
the Captor, sursa relatărilor pe care le-ați citit.
În 1963, Congresul Evreiesc American a dorit să onoreze persoanele care au sal-
vat refugiați din ghearele naziștilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Pentru a intra în contact cu ele, s-a publicat un anunț în toate ziarele din țară care
au dorit să colaboreze. Un client al lui Weidner, Norman Rosen, a citit anunțul și
a trimis asociației evreiești o lungă scrisoare în care a detaliat faptele lui Jean Wei-
dner. Așa a ajuns să se organizeze, în luna martie a aceluiași an, o ceremonie de
recunoștință, în cadrul căreia Congresul Evreiesc American i-a oferit lui Weidner
o sculptură reprezentând o Biblie deschisă, pe care apare următoarea inscripție: „În
semn de recunoștință pentru salvarea cu eroism a sute evrei în Europa ocupată în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru imensul curaj pe care l-a pus în
slujba umanității [...], pentru punerea în practică în mod exemplar a celor mai fru-
moase principii de caritate, dreptate și neprihănire.”
Sâmbătă, 21 mai 1994, Jean Weidner, prieten al umanității, s-a stins în locuința sa
din Monterrey Park (California, Statele Unite). Reprezentanții diplomatici ai Israe-
lului, Olandei, Franței, Belgiei, autoritățile Statelor Unite, supraviețuitori sau urmași
ai celor eliberați, membri ai rețelei Dutch-Paris și mulți membri ai Bisericii Adven-
tiste de Ziua a Șaptea au asistat la funeraliile din Sabatul care a urmat, la Biserica
Adventistă Temple City. Ca o sinteză a ceea ce Weidner a păstrat totdeauna în inima
lui și i-a ghidat viața, Milton Geiger a spus: „Cred în om pentru că sunt obligat să o
fac dacă vreau să cred în Dumnezeu, care a crezut în om suficient de mult încât să îl
creeze și să continue să aibă răbdare cu el. Iată ceea ce nicio cruzime sau nebunie nu
va putea vreodată să distrugă: faptul că omul crede în el însuși. În definitiv, aceasta
înseamnă că omul are încredere în Creatorul său.”
Domnul dorește ca noi să dăm dovadă de răbdare, iubire, toleranță și afecțiune
față de semenii noștri. Astfel, ei vor descoperi că există în ceruri un Dumnezeu.
308

Joi, 22 octombrie
PASTORI CREDINCIOŞI
Vă voi da păstori după inima Mea şi vă vor paşte cu pricepere şi cu înţelepciune.
(Ieremia 3:15)
D acă Domnul Și-a împlinit vreodată această promisiune, a fost odată cu darul
propriului Său Fiu și apoi prin slujirea bunului meu prieten, pastorul Ignacio
López, decedat la 49 de ani, victimă a unei hemoragii în timpul unei intervenții
chirurgicale. Prietenia care m-a legat de Ignacio datează din perioada când eram
studenți la Madrid, în vremurile grele când o vocație fie se făurea pe nicovala ne-
ajunsurilor, fie căutai alt drum în viață.
Lucrător neobosit, conștiincios, practic, chibzuit, generos, credincios convins,
exemplar, Ignacio era și un om bun. Astfel l-a descris un jurnalist din Almeria, ul-
tima sa biserică, într-o scurtă descriere publicată într-un ziar din oraș atunci când
a avut loc decesul său: „Astăzi a murit un om bun.” După cum spune Andrés Tejel
în necrologul publicat în Curierul Adventist: „Adio, Ignacio, pe curând! Ne vom
revedea. Ai părăsit lumea fără să te fi certat vreodată cu cineva. În ce te privește, nu
a existat război, luptă sau critică. Ai știut să chibzuiești, să înțelegi totul, să iubești
oamenii. Ai trecut prin lume mângâind, zâmbind, consolând, iubind. Locul tău nu
știu cine îl va ocupa. Pe curând!”
Cât bine face unei biserici slujirea dedicată a unui pastor! E dificil de șters urma
pe care o lasă în viața multor oameni. Pastorul este chemat să arate o mare sensi-
bilitate față de frații în Hristos, bărbați și femei supuși slăbiciunilor, aflați în fiecare
zi în lupta credinței, din care nu mereu ies biruitori. „Biserica de pe pământ este
alcătuită din bărbați și femei cu greșeli, care au nevoie de efort plin de răbdare și
osteneală spre a fi formați și disciplinați să lucreze, fiind acceptați în viața aceasta,
iar în viața viitoare să fie încununați cu slavă și nemurire. Este nevoie de slujitori,
păstori credincioși care nu vor linguși pe popor, nici nu-l vor trata cu asprime, ci îl
vor hrăni cu pâinea vieții, bărbați care să simtă zilnic în viața lor puterea transfor-
matoare a Duhului Sfânt și care să nutrească în inimă o iubire puternică și neegoistă
față de aceia pentru care lucrează” (Faptele apostolilor, p. 362).
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu ca El să dea bisericii pastori călăuziți de voința
divină și care să se ocupe de oameni cu inteligență și înțelepciune.
309

UN VRĂJMAŞ A FĂCUT LUCRUL ACESTA

Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: „Doamne, n-ai semănat sămânţă bună
în ţarina ta? De unde are dar neghină?” El le-a răspuns: „Un vrăjmaş a făcut lucrul
acesta.” Şi robii i-au zis: „Vrei dar să mergem s-o smulgem?”
(Matei 13:27-28)
Î n perioada adolescenței, Felix a intrat într-un anturaj periculos care l-a atras în
lumea oribilă a drogurilor și a devenit dependent de heroină. La 25 de ani, i-a
cunoscut pe Pedro și Laura Peralta, o familie adventistă care l-a învățat Evanghe-
lia. Felix L-a întâlnit pe Domnul. Mai târziu s-a căsătorit cu Esperanza, una dintre
fiicele familiei Peralta, și au format o familie în care se trăia în mod fidel după
Evanghelie. Dar după doi ani de la căsătorie și având deja o fetiță, Felix a început
să aibă simptomele unei boli ciudate: era vulnerabil față de tot felul de infecții, în
ciuda regimului său alimentar și a unei vieți foarte sănătoase. Din păcate, medicii
l-au diagnosticat cu SIDA. Boala înainta lent, dar în 1994, la 33 de ani, a cerut o
rugăciune specială însoțită de ungere. Pastorul bisericii lui mi-a cerut să o fac eu și
am făcut-o, nu fără o anumită nedumerire: de ce nu a fost eradicat total și definitiv
răul?
Am găsit răspunsul la întrebarea mea în parabola neghinei și am vorbit despre ea
la ungere: „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.” Dumnezeu semănase sămânța bună în
inima lui Felix, dar, mai înainte, Diavolul semănase și el neghină. Fără ca el să fi vrut,
binele și rău crescuseră în liniște împreună, se dezvoltaseră și, în cele din urmă, și-au
adus roadele: spice bogate de grâu amestecate cu sămânța toxică de neghină. Grâul
a hrănit viața cea nouă a lui Felix, umplând-o de bucurie, pace și iubire, dar neghina
i-a distrus sănătatea. Nu am putut să smulg neghina din cauză că rădăcinile ei ipo-
crite s-au întrețesut cu cele de grâu până acolo încât a o smulge pe una ar fi însemnat
a o scoate și pe cealaltă. „Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş”,
spune Hristos. Atunci, Domnul va face separarea definitivă și va spune îngerilor
Săi: „Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în
grânarul meu” (Matei 13:30).
După ungere, Felix a mai trăit patru ani. S-a stins la vârsta de 37 de ani. Prin ha-
rul lui Dumnezeu, nici Esperanza, soția lui, nici fetița lor nu au suferit niciun fel de
contaminare. Au trecut mulți ani de atunci, dar familia Peralta își amintește de Felix
ca de un spic în hambarul lui Dumnezeu.
Cât de curând, răul se va sfârși. Să ne pregătim pentru împlinirea acestei
făgăduințe.

CUM SE SEPARĂ UNGHIA DE CARNE

Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre
ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.
(1 Ioan 2:19)
S -au separat unul de altul ca unghia de carne.” Prin această figură de stil pli-
nă de realism, autorul anonim al poemului medieval El Cantar de Mio Cid
(Cântecul Cidului) exprimă durerea resimțită de Cidul Campeador atunci când
se desparte de soția și fiicele lui, pentru a îndeplini porunca regelui Castiliei, prin
care i se impunea exilul. Trăiri asemănătoare simțim și noi atunci când cineva din
biserică decide să părăsească credința și să rupă legăturile cu frații. În 1985, am
trăit, în mod dramatic, despărțirea de biserică a unui grup de frați din Zaragoza
(Spania), alături de care trăisem experiențe frumoase în tinerețe. În aprilie 1986,
la un congres regional la Zaragoza, în Sabat, înainte de a începe să predic, știind
că vorbele mele vor ajunge la ei prin intermediul familiei lor, am spus cu o durere
sinceră: „Dacă nu am putut, dacă nu am știut, dacă ne-a lipsit dragostea, dacă
v-am nedreptățit, vă cerem iertare, întoarceți-vă acasă.” „S-au separat unul de altul
ca unghia de carne.”
Disensiunile, disidențele, dezacordurile doctrinare erau o constantă în biserica
apostolică, iar apostolul Pavel a învățat bisericile: „Dumnezeu nu este un Dumnezeu
al neorânduielii, ci al păcii” (1 Corinteni 14:33). Din acest motiv, pe cei care se sepa-
ră de noi, nu trebuie să îi tratăm ca pe dușmani, ci ca pe frați (2 Tesaloniceni 3:15);
mai mult, prudența ne învață că trebuie să le acordăm „prezumția de sinceritate”,
să le respectăm modul de a gândi, chiar dacă nu îl împărtășim, ținând cont „nu de
cugetul vostru, ci de cugetul altuia” (1 Corinteni 10:29). Merită să aplicăm regula de
aur: să îi tratăm așa cum ne-ar plăcea să fim tratați, să urmăm sfatul apostolului, care
spune: „Să-l ridicaţi cu duhul blândeţii” (Galateni 6:1). Să îi prețuim ca pe noi înșine.
Și, în final, să Îi lăsăm lui Dumnezeu ultimul cuvânt: „Pentru ce dispreţuieşti tu pe
fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos”
(Romani 14:10).
Tot ce se întâmplă în biserică trebuie să contribuie „la pacea şi zidirea noastră”
(Romani 14:19). Și în orice lucru, atât în apărarea adevărului, cât și în corectarea
greșelilor, orice facem, să facem „pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31),
nu ca înălțare personală. Știind că, în cele din urmă, providența divină va face ca
ceea ce vine de la Dumnezeu să aibă câștig de cauză, iar ceea ce nu vine de la El să
dispară, „ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri”.
Fie ca Domnul să ne ajute să conviețuim cât se poate mai bine.

MOISE NU ERA ACOLO

Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei
lui faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu
decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.
(Evrei 11:24-25)
Î n timpul unei vizite la Muzeul de Arheologie din Cairo (Egipt), ghidați de cineva
din conducerea muzeului, am obținut permisiunea specială de a intra în sala
mumiilor. Minunat! Am putut fotografia mumiile lui Tutmes al III-lea, faraonul
sclaviei, Amenhotep al II-lea, faraonul exodului, ambii din a XVIII-a dinastie, din
secolul al XV-lea î.Hr. Dar și pe cele ale lui Ramses al II-lea și Merneptah, faraoni
consemnați de cealaltă teorie cu privire la data exodului, din dinastia a XIX-a, din
secolul al XIII-lea î.Hr. Mumia reginei Hatshepsut, figură considerată de mulți ca
fiind mama adoptivă a lui Moise, deși descoperită de Howard Carter în 1903, nu
a putut fi identificată până în 2007, așa că nu am găsit-o în sala mumiilor la data
vizitei noastre. Dar mumia lui Moise? Nu era acolo. Atunci unde? Oare s-a pier-
dut? Sau a rămas în Valea Regilor, într-un mormânt încă nedescoperit? Moise nu
era acolo, nu și-a încheiat existența printr-o îmbălsămare, mumificat, pus într-un
sarcofag undeva pe malul Nilului. Moise este în ceruri, lângă Isus. Este recompen-
sa pe care el văzut-o, prin credință, în viziunea de pe Muntele Nebo, înainte de a
muri, pentru ca apoi să învieze.
Providența divină s-a folosit de copilăria lui Moise lângă mama sa israelită, pre-
cum și de anii petrecuți la curte și de pregătirea lui în școlile militare egiptene, ca
fiu adoptiv al fiicei faraonului, deși mai târziu a trebuit să uite multe dintre lucrurile
învățate acolo. Providența s-a folosit și de cei patruzeci de ani petrecuți în solitu-
dinea deșertului, la Horeb, pentru a face din Moise cel mai mare conducător din
istoria lui Israel. A fost legiuitor, lider spiritual, ghidul și conducătorul poporului
de sclavi care a devenit o națiune. Gloria lumii nu l-a interesat, a preferat onoarea și
călăuzirea divină. Așa că nu se află în sala mumiilor din muzeul din Cairo. Dar a fost
pe Muntele Schimbării la Față, iar apostolii l-au văzut alături de Ilie și Isus, în slavă.
Ellen White spune: „Măreția Egiptului este în țărână. Puterea și civilizația lui au
trecut. Însă lucrarea lui Moise nu va pieri niciodată” (Educație, p. 54).
Putem să alegem astăzi să Îi slujim Domnului și să ne pregătim să locuim cu El
în locuințele cerești.
312

Luni, 26 octombrie
PĂSTREAZĂ CE AI
Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.
(Apocalipsa 3:11)
Î n mesajele din Apocalipsa date de Isus celei de-a șaptea biserici, este pus accen-
tul pe o anumită noțiune, prin folosirea cuvintelor „a păstra, a ține, a prevala…”
întotdeauna ca avertisment imperios pentru credincios, pentru ca el să adopte o
poziție fermă în încercările prin care trece sau față de adevărul pe care îl cunoaște:
„Fii credincios până la moarte”, „Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit!”, „Păs-
trează ce ai”. Găsim aceleași imperative în epistolele lui Pavel: „Rămâneţi tari şi ţi-
neţi învăţăturile pe care le-aţi primit” (2 Tesaloniceni 2:15). „Să ţinem fără şovăire
la mărturisirea nădejdii noastre” (Evrei 10:23); „Dreptarul învăţăturilor sănătoase
[...] ţine-l” (2 Timotei 1:13).
Este interesant de constatat că verbul krateo, folosit pentru imperativul „ține”, în-
seamnă „a fi puternic”, dar mai poate însemna și „a apăra”, iar în alte pasaje este tra-
dus prin „a prevala”, „a învinge”. Mesajul din Apocalipsa spune că trebuie să păstrăm
și să apărăm ceea ce ne aparține, la fel cum un soldat își apără postul. De ce? Pentru
că pericolele sunt reale și amenință mesajul sfânt pe care Dumnezeu l-a încredințat
bisericii.
Unul dintre pericolele care pândesc poporul lui Dumnezeu este necredința: „Un
puternic curent de scepticism traversează continentul și atinge biserica lui Dumne-
zeu” (Témoignages pour l’église, vol. 2, p. 123). Îndoiala, scepticismul sau respingerea
pe față a adevărurilor fundamentale încredințate bisericii rămășiței, cum ar fi doc-
trina sanctuarului și implicațiile sale profetice, darurile spirituale și manifestarea lor
prin Ellen White, biserica, organizarea și autoritatea ei, par a fi astăzi obiectul unor
atacuri țintite, atât din afara, cât și din interiorul bisericii. Să nu uităm: „Nicio bucată
din adevărul care a făcut din adventiștii de ziua a șaptea ceea ce sunt nu trebuie să
își piardă din putere. [...] Trebuie să stăm cu fermitate pentru apărarea principiilor
noastre în fața lumii” (Ibidem, p. 432).
Trăim într-o epocă puternic zdruncinată în materie de interpretare biblică și în
care nebunia este mare. Multe ispite luptă să ne capteze atenția și să ne distragă de
la lucrurile spirituale. Este foarte ușor să te dezorientezi când nu știi să îți păstrezi
principiile creștine.
Să cerem astăzi Cerului să ne ajute să rămânem credincioși Cuvântului și adevă-
rului în aceste momente cruciale ale istoriei.
313

VORBE TEMERARE
Acum fă o învoială cu stăpânul meu, împăratul Asiriei, şi-ţi voi da
două mii de cai; să vedem dacă poţi face rost de călăreţi ca să încalece pe ei!
(Isaia 36:8)
A rmata asiriană era una dintre cele mai puternice din lume. Sanherib, regele
ei, se afla în război împotriva Egiptului și, deși micul regat al lui Iuda, aliat cu
Egiptul, nu reprezenta un dușman periculos, el l-a trimis pe marele paharnic, cu o
mare armată, să asedieze cetatea Ierusalimului și să îl someze pe regele ei, Ezechia,
să se predea și să își schimbe aliatul. Solul asirian, știind că armata lui Ezechia nu
are cai, i-a oferit un pact avantajos: „Îți voi da două mii de cai dacă găsești călăreți
care să încalece pe ei.” Dar Iuda nu dispunea de două mii de călăreți! Ca să nu ne
îndoim de istoricitatea acestui moment, a fost consemnat în detaliu pe o inscripție
scrisă cu caractere cuneiforme, găsită în ruinele cetății Ninive. Este amintit și de
cronicarii greci, care atribuie distrugerea armatei asiriene nu îngerului lui Iehova,
cum spune Biblia, ci unei epidemii.
Făcând o aplicație omiletică a pasajului, două mii de cai sunt oportunitățile și
mijloacele pe care le pune Dumnezeu la dispoziția fiecăruia dintre noi, ca măsuri
concrete pentru a rezolva situațiile dificile pe care ni le rezervă viitorul. Iar cei două
mii de călăreți există, nu sunt o ipoteză, și cu atât mai puțin o ficțiune. Noi, cei două
mii de călăreți, suntem toți cei dispuși să ne aventurăm, să ne adaptăm, să învățăm,
să încercăm, să experimentăm, să riscăm. Pentru aceasta trebuie să fim bărbați și
femei cu credință fermă, care cred promisiunile lui Dumnezeu, care au încredere în
planurile divine, care ascultă de poruncile Sale; bărbați și femei care au viziune, care
văd noile oportunități care apar, care știu ce trebuie să facă biserica şi își stabilesc
obiective; bărbați și femei care știu să lucreze în echipă; oameni consacrați, dispuși la
sacrificiu, neobosiți; bărbați și femei care au dobândit o formare, ca David, care știa
bine ce are de făcut cu praștia, ca Pavel, despre care Dumnezeu a spus: „Du-te, căci
el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea
împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel” (Faptele 9:15).
Aceasta este aplicația spirituală pe care o putem da relatării întâlnirii trimișilor
lui Sanherib cu Ezechia. Imprevizibilul s-a petrecut și providența divină și-a trimis
Îngerul care a dat victoria regelui lui Iuda.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, El nu va permite ca poporul Său să fie
distrus. La final, îi va da victoria.
314

A TRĂI ESTE HRISTOS

Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.
(Filipeni 1:21)
Î n iunie 1964, am absolvit Facultatea de Teologie Adventistă din Collonges-sous-

Salève (Franța). Invitat la ceremonie a fost Charles Winandi, iar deviza noastră
a fost: „A trăi este Hristos”. Tot ea a fost și titlul primei predici pe care am ținut-o
apoi la biserica din Liria, unde fusesem trimis să îmi încep lucrarea. „A trăi este
Hristos” este interpretarea adevăratei vieți de creștin. Primind acest mesaj al apos-
tolului Pavel, nu pot să nu îmi amintesc de o altă interpretare a vieții, despre care
Calderón de la Barca a scris în La vida es sueño (Viața e vis):
„Ce e viața? O nebunie. Ce e viaţa? O iluzie, o umbră, o ficțiune și cel mai mare
bine este mic; toată viața e un vis, și visele sunt visări.”
Acesta este contrastul dintre viziunea pesimistă, dezamăgitoare asupra vieții și o
manifestare entuziastă a vieții de creștin, cu tot ce presupune, în întregul ei.
Ce înseamnă pentru Pavel a trăi? Se poate deduce din acest verset și din altele
paralele (Galateni 2:20) că a fi creștin înseamnă mai mult decât apartenența la o
religie, mai mult decât un sistem de principii, mai mult decât un cod comportamen-
tal. Creștinismul este Hristos, o experiență de identificare cu El, un mod de a da
semnificație cotidianului. Cine sunt? Și unde merg pentru eternitate?
Apostolul Pavel dă trei dimensiuni înțelegerii devizei sale „a trăi este Hristos”. În
primul rând, a trăi datorită lui Hristos, pentru că El este Creatorul nostru: „pentru
noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl [...] şi un singur Domn: Isus Hris-
tos, prin care sunt toate lucrurile şi, prin El, şi noi” (1 Corinteni 8:6). Tot El este și
Mântuitorul care, pe când eram „morţi în greşelile şi în păcatele” noastre (Efeseni
2:1), ne-a adus la viață. În al doilea rând, a trăi în Hristos se referă la experiența
transformării și a comuniunii cu El: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură
nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).
Pavel folosește expresia „în Hristos” de o sută șaizeci și cinci de ori în epistolele sale,
întotdeauna pentru a desemna noua relație dintre credincios și Mântuitorul. În al
treilea rând, a trăi pentru Hristos implică dimensiunea slujirii, a vieții ca sacrificiu, a
dedicării noastre în slujba lui Dumnezeu: „Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce
trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru
ei” (2 Corinteni 5:15). Cât de multe se pot exprima în atât de puține cuvinte!
315

Joi, 29 octombrie
E MAI BINE SĂ ÎL URMEZI PE ISUS

Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere, din pri-
cina lui Hristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de
preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am
pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.
(Filipeni 3:7-8)
P rofesorul Julián San Valero era decan al Facultății de Filosofie și Litere de la

Universitatea din Valencia (Spania). Într-o zi, pe când îmi terminam licența în
istorie, mi-a propus să țin un curs la Catedra de istorie antică: „Puyol, încearcă să
îți susții lucrarea cât de curând posibil, așa încât să poți ține cursul ca PNN (pro-
fesor netitular) și să ne pregătim să putem face grupele.” Pe vremea aceea se ținea
cursus honorum pentru a putea deveni profesor la universitate în Spania. Asociat
unei catedre, țineai câteva cursuri ca PNN, în timp ce lucrai la teza de doctorat, și
apoi te prezentai la concurs pentru a obține un loc de profesor asociat, pentru ca
în cele din urmă să devii profesor. Propunerea era tentantă, dar eram deja pastor
al unei biserici și profesor de religie la colegiul nostru, așa că am răspuns că nu pot
să accept. Și nu am regretat niciodată.
„Omul care puteai fi tu” este titlul unei povestiri despre un bancher care, având
ceva bani, a întâlnit într-o zi o persoană stranie care i-a povestit multe dintre lucru-
rile pe care le făcuse și care i-au plăcut mult bancherului, pentru că îi aminteau de
vechi aspirații și visuri din tinerețe. Când, la sfârșit, bancherul a întrebat: „Domnu-
le, cine sunteți?”, necunoscutul, uitându-se în ochii bancherului, i-a răspuns: „Sunt
omul care puteai fi tu.”
Lucrurile pe care ni le oferă lumea – poziție, avere, renume, notorietate, glorie
– nu sunt niciodată ușoare și nu întotdeauna se realizează. Dar, în oricare dintre
situații, nimic nu se compară cu ceea ce ne oferă Hristos. Din iubire pentru Isus,
apostolul Pavel s-a îndepărtat de învățătura școlilor ebraice din vremea sa, cum erau
cele ale lui Shammaï, Hillel sau Gamaliel, învățătorul său. Dumnezeu ne conduce la
ceva infinit mai bun, iar omul care am putea fi şi care trebuie să devenim prin ha-
rul divin este cel despre care vorbește Ioan într-un verset unic: „Preaiubiţilor, acum
suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci
când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2).
Să considerăm astăzi slujirea lui Dumnezeu ca fiind cel mai mare privilegiu pe
care îl avem în viața noastră.
316

LUMEA DE DINCOLO NU EXISTĂ

Şi, când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit
împotriva Mea, căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge.”
(Isaia 66:24)
I saia opune închinării necurmate aduse de cei răscumpărați ai lui Iehova (Isaia
66:23), în noul Ierusalim, pedeapsa veșnică pe care o vor primi cei nepocăiți.
Isus reia această imagine a viermelui care nu moare și a focului care nu se stinge
când vorbește despre rămășițele omenești care vor fi aruncate în géhenne, groapa
unde se ardea gunoiul, din valea Hinom, în afara Ierusalimului, cuvânt pe care
sute de versiuni îl traduc prin infern (Marcu 9:48). Ce voiau să transmită Isaia și
Isus prin simbolurile viermelui, focului și cadavrelor? Voiau ca prin aceste imagini
specifice contextului ideologic ebraic în care au fost prezentate să arate că există
un infern al chinurilor veșnice, așa cum învață unii creștini? Teologul Emmanuel
Petavel-Olliff a scris în 1891 o carte intitulată Le problème de l’Immortalité (Proble-
ma nemuririi), în care lămurește acest subiect:
1. Rolul viermelui nu este de a face cadavrele să sufere, ci de a le distruge. Ceea ce
fac viermii este să accelereze dispariția a ceea ce a încetat să existe. Viermele este
un necrofag, un distrugător. Viermele și focul veșnic simbolizează, așadar, eter-
nitatea morții, imposibilitatea de a mai restaura pentru viața veșnică.
2. Focul veșnic, sau care nu se stinge, este, în ce îl privește, agentul unei distrugeri
complete și iremediabile. Focul care a ars palatele Ierusalimului (Ieremia 17:27)
sau cetățile Sodoma și Gomora, condamnate la foc veșnic (Iuda 1:7) a încetat
să mai ardă. În acord cu o filologie biblică elementară, nu focul este „veșnic”, ci
consecințele lui sunt veșnice.
3. Și cadavrele din verset au o semnificație simbolică. Perpetuitatea unui cadavru
în descompunere este simbol pentru o moarte veșnică fără nicio posibilitate de
viață viitoare. Din momentul morții, cadavrele mai pot însemna numai aminti-
rea prezentă a unei ființe care a trăit, dar care nu mai este.
Noțiunea de chin veșnic este străină simbolismului pe care îl găsim la profeții bi-
blici. Niciun verset din cărțile canonice ale Bibliei nu conține nicio silabă despre even-
tuale chinuri veșnice la care sunt supuși cei ce nu sunt mântuiți. Pe ei îi așteaptă o sin-
gură sentință: nu există viață după moarte. Géhenne despre care vorbește Isus este un
loc public unde se ardeau cadavrele animalelor și ale criminalilor. În cele paisprezece
versete care descriu sfârșitul, géhenne nu este asociat cu chinuirea păcătoșilor.
Dumnezeu a prevăzut cu îndurare și milă sfârșitul veșnic al celor care nu se în-
torc la El.

RUGĂCIUNEA FĂCUTĂ CU CREDINŢĂ

Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav
şi Domnul îl va însănătoşi şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.
(Iacov 5:15)
T omás era un prieten bun, membru în biserica centrală din Madrid (Spania).
Cunoscuse credința adventistă în tinerețe și fusese botezat la 18 ani. Făcuse
închisoare militară la Mahón, pentru că rămăsese credincios Domnului în timpul
serviciului militar. Toată biserica s-a rugat pentru el. S-a căsătorit și a avut opt co-
pii, dar pe când ei erau încă mici, a fost diagnosticat cu ciroză hepatică congenitală
avansată. În ianuarie 1982, doctorii nu îi mai dădeau de trăit decât o săptămână.
A cerut o rugăciune specială și ungerea și, pentru că eram prieteni, a dorit să par-
ticip și eu. Când am ajuns în camera de spital, Tomás era întins în patul lui. Nu
a deschis ochii și nu a rostit niciun cuvânt. La sfârșit, l-am lăsat singur împreună
cu soția lui. Era cam pe la orele douăzeci și două. Pe la unu dimineața, mi-a su-
nat telefonul. Era Tomás! Mi-a povestit că fusese perfect conștient pe parcursul
întregii ceremonii de ungere și că, atunci când m-am rugat, a simțit ceva ca un
curent electric care îi străbătea trupul, apoi, când a rămas singur cu soția lui, i s-a
făcut sete, a cerut un pahar cu apă, s-a așezat pe marginea patului, apoi s-a ridicat
și a început să umble prin cameră. Două sau trei zile mai târziu, i s-a dat voie să
părăsească spitalul.
Timp de zece ani, Tomás a suportat boala cât de bine a putut, dar, în ianuarie
1992, medicii au fost obligați să intervină chirurgical, în urma unor varice gastrice
și a unor hernii inghinale care au provocat edeme enorme. Între viață și moarte,
Tomás a cerut din nou ungerea. Și în ziua de dinaintea operației, am mers la spi-
tal. Am cerut infirmierei ca, timp de câteva minute, nimeni să nu intre în cameră,
pentru că urma să îndeplinim un act religios. Lucrurile s-au petrecut așa cum pre-
văzusem: Tomás a fost operat, iar Domnul, răspunzând rugăciunilor noastre, l-a
salvat pe bolnav și l-a ridicat. Câteva zile mai târziu, am aflat că medicul chirurg care
făcuse operația îi întrebase pe membrii familiei: „Ce ați făcut în ziua de dinaintea
operației, în camera lui Tomás? Actul acela a avut mare putere.” Tomás a mai trăit un
an și unsprezece luni. S-a stins pe 1 noiembrie 1993.
Rugăciunea făcută cu credință are putere. Să punem bolile noastre în mâna
Domnului și vom ști că există în ceruri un Dumnezeu.

NOIEMBRIE
„Iată partea de moștenire a celor ce-L cheamă,
a celor ce caută Fața Ta, Dumnezeul lui Iacov.”
(Psalmii 24:6)

Duminică, 1 noiembrie
A ZBURA MAI SUS

Dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea;
ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc; umblă şi nu ostenesc.
(Isaia 40:31)
Î n cartea Educație, de Ellen White, se găsește un paragraf frumos despre vulturul

Alpilor: „Vulturul Alpilor este câteodată învins de furtună și silit să coboare în
defileurile munților. Norii de furtună izolează această pasăre puternică a pădurii,
siluetele lor întunecate despărțind-o de înălțimile însorite, unde aceasta și-a făcut
cuib. Eforturile ei de a scăpa par lipsite de izbândă. Zvâcnește ca o săgeată încoace
și-ncolo, bătând aerul cu aripile puternice și trezind ecourile muntelui cu țipetele
ei. Într-un târziu, pe o notă de triumf, se înalță cu viteză și, străpungând norii,
iat-o din nou liberă în razele soarelui, lăsând întunecimea și furtuna departe, sub
ea. [...] Lumina lui Dumnezeu strălucește dincolo de nori. Pe aripile credinței, ne
putem înălța în razele de soare ale prezenței Sale” (Educație, p. 93).
Într-adevăr, în Alpi se poate observa zborul maiestuos al vulturilor printre vârfu-
rile muntoase. Probabil că Ellen White i-a văzut cu ocazia a două vizite pe care le-a
făcut la Torre Pellice, în văile valdenze din Piemont (Italia), în 1885 și 1886. Vulturii
sunt amintiți de douăzeci și cinci de ori în Scripturi, adesea pentru a sublinia forța
lor în zbor, aripile puternice, atenția și educația pe care le dau puilor lor. Ellen White
și versetul din Isaia vorbesc despre vulturi în confruntarea lor cu vânturile și furtu-
nile, din care reușesc să iasă ridicându-se deasupra lor.
Ce înseamnă pentru noi a zbura mai sus atunci când avem de atins un obiectiv
sau când suntem în mijlocul furtunilor vieții? Să zbori mai sus, pe deasupra obsta-
colelor, incertitudinii și dificultăților, și nu să aștepți, pur și simplu, ca ele să dispară.
A zbura mai sus, mai aproape de Dumnezeu, mai dependenți de El, experimen-
tând siguranța Sa de neclintit. A zbura mai sus, a ne ridica, a crește nu doar în ce
privește comuniunea noastră cu Dumnezeu, dar și angajamentul și loialitatea față
de El. A zbura mai sus, a fi mai neînfricați, a înfrunta dificultățile cu mai multă
îndrăzneală, aplomb și curaj. A zbura mai sus, a obține o mai bună pregătire, mai
multe capacități, mai multe experiențe. A zbura mai sus, a fi mai eficace, a aspira la
excelență, a nu ne mulțumi cu mediocritatea. A zbura mai sus, a cere ajutor, a crește
numărul de colaboratori, a crea o echipă.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, să decidem să zburăm mai sus! El ne va
ajuta să depășim încercările prin puterea Duhului Său Sfânt.
320

Luni, 2 noiembrie
A TRĂI ÎN LIBERTATE DEPLINĂ

Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie
o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste.
(Galateni 5:13)
C hristian Boireau era directorul Departamentului de Tineret al Uniunii Fran-

co-Belgiene, mare orator, dar în aceeași măsură specialist în zborul liber cu
deltaplanul. Cunoscându-i pasiunea, i-am cerut, în primăvara lui 1992, să con-
ducă pentru tinerii noștri o săptămână de meditații spirituale cu tema „A trăi în
libertate deplină”. Întâlnirile au fost inspiratoare, ne-a făcut demonstrații de zbor,
ne-a povestit numeroase experiențe.
A trăi în libertate deplină! Însăși esența mântuirii. Nu se poate vorbi despre liber-
tate decât acolo unde ea nu există. Lumea este o enormă închisoare plină de lacăte,
suferință și lupte. Hristos spunea că a venit cu un scop: „să propovăduiesc robilor
de război slobozirea [...]; să dau drumul celor apăsaţi” (Luca 4:18) și a plătit cel mai
mare preț: a luat locul nostru în această închisoare, a îndurat chinurile noastre și, în
cele din urmă, a luat asupra Lui condamnarea legii, pedeapsa cu moartea, pentru ca
astfel să putem fi liberi: „Rămâneţi, dar, tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei”
(Galateni 5:1).
Christian ne-a spus că a trăi liber seamănă cu a zbura. Zborul este simbolul do-
minării spațiului. Când privim în sus nu există barieră, pentru că cerul nu are limi-
te; numai când privim în jos găsim limite și obstacole riscante. Trebuie să evităm
răpitoarele, care știu să vâneze din zbor. Trebuie să avem puncte de sprijin, în care
să ne odihnim. Trebuie să știm să zburăm precum coloniile de rațe, de stârci sau de
alte păsări migratoare, care formează un V în văzduh pentru a străbate mai eficient
aerul și a se ajuta reciproc, schimbând locurile din când în când pentru a ghida
grupul. Trebuie să știm că anumite libertăți ucid, la fel ca acea diabolică „vânătoa-
re de porumbei: cât timp pasărea este în colivie, captivă, se află în siguranță; când
ușița libertății se deschide spre ceruri, pasărea iese, zboară, dar un prăștiaș postat în
spatele coliviei o urmărește în zbor cu un proiectil și, dacă este țintaș bun, o ucide…
Pentru acea săptămână de meditații, m-am ocupat de concluzia spirituală a dez-
baterilor și, ca ilustrație finală, am cumpărat șapte porumbei de fermă, pe care i-am
eliberat aruncându-i în aer. A fost impresionant, dar numai patru dintre porumbei
și-au luat zborul, pe când ceilalți trei, deși au încercat, au căzut la pământ din cauză
că nu știau să zboare, nu învățaseră să trăiască în libertate deplină.
Să trăim astăzi libertatea pe care ne-o dă Dumnezeu!
321

Marți, 3 noiembrie
NU EXISTĂ DUŞMAN MIC

Dalila a zis lui Samson: „Spune-mi, te rog, de unde-ţi vine
puterea ta cea mare şi cu ce ar trebui să fii legat ca să fii biruit.”
(Judecători 16:6)
N u știu dacă ați asistat vreodată la jocul „legat cu un fir de ață”. Este interesant.
Se alege cea mai robustă persoană din sală, i se cere să își pună mâinile îm-
preună apropiindu-și încheieturile palmelor și, cu o bobină de ață de cusut, sunt
înconjurate o dată sau de două ori, legându-le ca și cum fi încătușate; apoi i se
cere persoanei să rupă ața și să se elibereze, ceea ce reușește cu ușurință. Se repetă
situația de mai multe ori, de fiecare dată înconjurând încheieturile mâinilor cu și
mai multă ață. La un moment-dat, persoana „legată cu un fir de ață” nu se mai
poate elibera, atât de puternică devine legătura. Un fir de ață foarte subțire, ușor
de rupt, se poate transforma într-o legătură care nu poate fi ruptă. Atenție! Putem
rămâne încătușați cu un fir de un micron grosime, pentru că totul depinde de cât
de groasă e legătura, de câte ori am trecut firul peste ea.
Secretul puterii lui Samson nu era în mușchii săi, ci în nazireat, al cărui semn
exterior era părul său lung. Funiile cu care fusese legat de trei ori la rând de filisteni
nu rezistaseră, dar atunci când a dezvăluit legătura spirituală care îl lega de Dumne-
zeu, dușmanii au putut să o facă să dispară și să îi anuleze forța magnifică. Când ne
„jucăm” în mod repetat cu păcatul, la fel ca Samson, legătura noastră cu Dumnezeu
slăbește pe măsură ce grosimea lanțurilor ispititorului crește. Să nu ne subestimăm
dușmanul, să nu îl considerăm niciodată inofensiv, „nu există dușman mic”. Ața este
cu atât mai groasă cu cât reiterăm frecventarea terenului păcatului. Vulnerabilitatea
și slăbiciunea forței noastre spirituale depind de comuniunea noastră cu Dumnezeu.
Ellen White ne avertizează: „Numai când suntem legați strâns de Dumnezeu putem
rezista efectelor nesfințite ale iubirii de sine, ale îngăduinței de sine și tendinței spre
păcat. Noi putem părăsi multe obiceiuri rele și, pentru câtva timp, putem da la o par-
te tovărășia lui Satana, dar, fără o legătură vie cu Dumnezeu prin predarea noastră
față de El, în fiecare clipă putem fi biruiți. Fără o cunoaștere personală a lui Hristos
și o comuniune continuă cu El, suntem la bunul plac al lui Satana și până la urmă
vom împlini pretențiile lui” (Hristos, Lumina lumii, p. 270).
În lupta spirituală nu putem fi nicio clipă neatenți. Astăzi, să Îi cerem Domnului
să ne păstreze alături de El și să ne îngăduie să ne bucurăm de o relație solidă cu El.
322

Miercuri, 4 noiembrie
AŢI AUZIT ŞUIERATUL GLOANŢELOR?

Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt
şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic...
(Psalmii 91:1)
Î n perioada în care mi-am făcut stagiul militar obligatoriu, în Spania nu a fost

război. Așa că nu cunosc oroarea unei scene reale de luptă, bubuitul tunurilor,
răpăitul mitralierelor sau bombardamentele distrugătoare. Dar știu ce înseamnă
să auzi de foarte aproape șuieratul gloanțelor care-ți trec pe deasupra capului. Ca
ofițer de servicii medicale, a trebuit să asist, cu echipa de salvare, la exercițiile de
tir de pe câmpul de instrucție militară. Într-o zi, căpitanul de companie mi-a zis:
„Puyol, vino cu mine în tranșee, vei auzi șuieratul gloanțelor.” Așa că, într-una
din gropile de doi metri adâncime pe care le săpasem în apropierea țintelor, am
auzit gloanțele șuierându-ne pe deasupra capetelor. Era impresionant, gloanțele
străpungeau aerul cu un zgomot caracteristic foarte ascuțit, inconfundabil și
amenințător, dar fără niciun pericol de acea dată. Eram protejați de tranșee.
Pe vremea când psalmistul spunea: „Nu trebuie să te temi nici de groaza din
timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua” (Psalmii 91:5), nu exista nicio armă
de foc care să tragă gloanțe; auzise, fără îndoială, nu doar o dată, șuieratul săgeților
trecându-i pe deasupra capului și experimentase protecția și refugiul pe care un cre-
dincios le primește trăind la adăpostul Celui Preaînalt, la umbra Celui Atotputernic,
ocrotit de scutul providenței divine. Urăsc orice instrument care poate cauza moar-
tea. Urăsc războiul și aș prefera să nu văd și să nu iau parte la așa ceva, dar dacă ar
trebui să o fac, aș fi în corpul medical al armatei, pentru a îngriji, a salva, a scăpa de
la moarte răniții și muribunzii, chiar dacă ar trebui să îmi risc viața pentru ei. Este
ceea ce a făcut eroul soldat adventist Desmond Doss care, în timpul celui de-al Doi-
lea Război Mondial, pe 30 aprilie 1945, la Okinawa (Japonia), a salvat 75 de soldați
răniți. Președintele Statelor Unite, Harry S. Truman, i-a decernat apoi medalia de
onoare.
Ca să auzim șuierând forțele răului în jurul nostru, nu este nevoie să existe
războaie. Dar niciodată nu ni se va părea familiar acest zgomot sinistru, asasin. Și
știm că Dumnezeul nostru este un refugiu și un scut pentru cei care cred și se încred
în El.
Astăzi putem fi încrezători: există în ceruri un Dumnezeu care ne ocrotește și ne
scapă din pericole.
323

Joi, 5 noiembrie
MĂ ÎNEC!
Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor îneca.
(Isaia 43:2)
C ând aveam 19 ani, profitând de câteva zile de vacanță de vară, toată familia a
dorit să petrecem o zi la țară. Ne-am instalat într-un tufiș, aproape de un râu
al cărui curent nu era puternic, dar din care aveam să aflăm că se extrăgea pietriș
pentru construcții. În timp ce mama pregătea mâncarea, fratele meu mai mic și
cu mine am decis să ne scăldăm. La câțiva metri de mal, totul a fost în regulă, dar,
când ne-am îndreptat spre mijlocul râului, ne-a dus curentul și a trebuit să înotăm
împotriva lui. Fratele meu nu înota bine și, când curentul l-a dus spre un ghiol,
s-a panicat și a început să fluture din mâini și din picioare pentru a se menține
la suprafață, dar s-a scufundat. M-am grăbit să înot spre el pentru a-l ajuta, dar,
cuprins de panică, el s-a prins de mine și m-a scufundat, așa că a trebuit să mă
separ de el. În acel moment a scos un strigăt care mi s-a întipărit în suflet și în ini-
mă: „Mă înec!” Când am întors capul spre el, apa îl acoperise cu totul. Am simțit
atunci o angoasă de nedescris crescând în mine. Avea să îngăduie Dumnezeu ca
această excursie de familie să se termine cu o tragedie? Nu, Doamne! Nu! Printre
suspine, am îngăimat o rugăciune disperată: „Doamne, salvează-mi fratele!” Deși
epuizat, am înotat cât am putut ca să ies din curent. Când mi-am întors privirea
către locul în care se afla, am văzut că doi pescari care fuseseră martori la acea
scenă îl scoteau din ape. Pedro, fratele meu, abia dacă își amintește detaliile acci-
dentului. Dimpotrivă, eu, care l-am văzut, care i-am auzit strigătul, care am luptat
neputincios ca să îl ajut, care am trăit acel tragic moment de căutare a ajutorului
divin, niciodată nu am putut să uit momentul acela. Mi-a lăsat o cicatrice într-un
loc din subconștient și, când sunt foarte stresat, aud în vis strigătul fratelui meu
care se îneacă.
Dumnezeu îngăduie uneori ca momentele tragice pe care le-am trăit, în care
intervenția mâinii Sale puternice a fost evidentă, să lase cicatrici în sufletul și în
corpul nostru, cicatrici care să ne amintească de accident: Iacov, după lupta cu În-
gerul Domnului, a şchiopătat toată viața. Pavel, pe drumul spre Damasc, când a fost
învăluit de lumina strălucitoare a cerului, a rămas orb câteva zile și a rămas, pentru
totdeauna, cu vederea afectată. Dumnezeu, în minunata Sa providență, l-a salvat pe
fratele meu, Pedro, și mi-a lăsat o amintire de neșters.
Suntem conștienți că Dumnezeu ne-a salvat viața?
324

Vineri, 6 noiembrie
UNUL VA FI LUAT, ALTUL LĂSAT

Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat.
Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată.
(Matei 24:40-41)
Î ntr-o zi, am auzit că doi dintre studenții colegiului nostru fuseseră la discotecă
și fumaseră un joint. Situația era gravă din cauză că aproape toți cei care trăiesc
robia drogului au început prin a fuma cu naivitate iarbă. În ciuda acestui lucru,
înainte de a-i informa pe părinți despre ceea ce se întâmplase, i-am convocat pe
tinerii în cauză în biroul meu și le-am propus un pact „între bărbați”. Urma să nu
le spun nimic părinților și faptul să rămână între noi dacă își luau angajamentul
înaintea lui Dumnezeu că nu vor mai frecventa niciodată un astfel de loc și că nu
vor mai fuma niciodată marijuana. Au acceptat fără ezitare. Ne-am rugat și ne-am
despărțit. Ce urmări au existat? Unul dintre ei a terminat anul școlar la colegiu, a
obținut diploma de pastor câțiva ani mai târziu și împlinește până astăzi o lucrare
binecuvântată de Domnul. Celălalt, câteva zile mai târziu, a trebuit să părăsească
instituția și să se întoarcă la mama lui, care îi plătea taxele școlare muncind nopți
îndelungi la croitorie. Am continuat să mă interesez de el, să vorbesc în mod re-
gulat cu mama lui, dar a sfârșit prin a părăsi biserica.
Când Hristos va reveni în această lume, destinul fiecăruia va fi sigilat pentru
veșnicie: „unul va fi luat şi altul va fi lăsat”. Va salva Dumnezeu în mod arbitrar pe
unul și îl va condamna pe altul? Este El nedrept cu destinul oamenilor? Nu! Dumne-
zeu vrea ca toți oamenii să fie salvați și ne iartă de mii de ori greșelile, dar mântuirea
nici nu se impune, nici nu se vinde. Din contră, se oferă fără plată. Ceea ce ne deter-
mină șansa și destinul sunt liberul-arbitru, răspunsurile responsabile la posibilitățile
oferite de cer, angajamentul personal față de procesul de mântuire, dependența de
Dumnezeu.
Comentând cazul lui Esau și al lui Iacov, Ellen White spune: „N-a fost o alegere
arbitrară din partea lui Dumnezeu, prin care Esau a fost lăsat în afara binecuvântări-
lor mântuirii. Darurile harului Său prin Hristos sunt oferite în mod liber tuturor. Nu
există predestinație, ci omul poate pieri numai prin hotărâre proprie. [...] Mijloacele
mântuirii sunt oferite în mod liber tuturor, dar de rezultatele mântuirii se vor bucura
numai aceia care au îndeplinit condițiile” (Patriarhi și profeți, pp. 187–188).
Dumnezeu ne-a oferit toate condițiile necesare pentru a ne schimba viața, pen-
tru a ne ajuta să depășim adversitățile și pentru a ne acorda mântuirea. Dar decizia
de a accepta binecuvântările Sale ne aparține.

Sâmbătă, 7 noiembrie
JUSLIBOL
Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos. Niciun ostaş
nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înscris la oaste.
(2 Timotei 2:3-4)
J uslibol este un cartier rural din Zaragoza (Spania), aflat la cinci kilometri și ju-
mătate nord de centrul urban, pe faleza uneia dintre meandrele abandonate ale
Ebrului, unul dintre cele mai mari fluvii din Spania. În împrejurimi se află ruinele
unui castel medieval, castelul de Miranda, unde noi, tinerii din biserică, ne ducem
frecvent în excursie. Dar care este originea toponimului Juslibol? Nu știam ce în-
seamnă, până când profesorul de istorie medievală ne-a explicat într-o zi la ore.
Regele Petru I de Aragon, în 1101, a vrut să ia Zaragoza de la mauri pentru că
era unul dintre cele mai mari și mai bogate bastioane ale arabilor din Spania, în Evul
Mediu. Nu departe de cetate, de pe promontoriul malului drept al Ebrului, unde se
poziționaseră trupele pentru o a asedia, se vedeau palatul, turnurile și casele capita-
lei musulmane și, contemplându-le, soldații și-au lansat strigătul de război pe care
papa Urban al II-lea îl inițiase odată cu predicarea Primei Cruciade în Țara Sfântă:
Deus lo vol! (Dumnezeu o vrea!). Zaragoza nu a putut fi cucerită atunci, dar strigătul
de război a dat numele taberei soldaților creștini, nume care a derivat și a devenit
actualul toponim Juslibol, Dumnezeu o vrea!
În calitate de copil al Său, este foarte important să știi ce vrea Dumnezeu. Nu
Domnul a ales râurile de sânge vărsate de cruciați în Orientul Mijlociu; nu a vrut
nici faptele de credință ale Inchiziției, nici războaiele religioase din Franța, nici ma-
sacrul de Sfântul Bartolomeu, nici exterminarea a șase milioane de evrei de către
naziști. Vrea Dumnezeu asta? Nu, Dumnezeu, Allah, nu vrea ca, în Numele Său, să
fie comise acte teroriste care implică mii de victime inocente. Ce vrea atunci Dum-
nezeu?
Dumnezeu vrea ca, atunci când privim la lumea dominată de Satana, să lansăm
strigătul de război „Juslibol!”, „Dumnezeu o vrea!”. Și ce vrea El este ca lumina noas-
tră să lumineze înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească
pe Tatăl nostru care este în ceruri. (Matei 5:16). El vrea să predicăm Evanghelia
Împărăției, mărturisind în toată lumea, pentru ca sfârșitul să vină (Matei 24:14) și
astfel să împlinim ceea ce este bine și plăcut celui care ne-a înscris la oaste, Mântu-
itorul nostru.
Astăzi este momentul să ne hotărâm să facem voia lui Dumnezeu.

UN TĂCIUNE SCOS DIN FOC

Domnul a zis Satanei: „Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre,
El, care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?”
(Zaharia 3:2)
J esús Ubieta Bustos era militant în organizația Tinerimea Socialistă. Înrolat în

armata republicană, nu a fost printre câștigătorii Războiului Civil spaniol. La
sfârșitul războiului, a fost reținut și băgat la închisoare, la vârsta de 18 ani. După
mulți ani petrecuți în diverse închisori spaniole, a fost condamnat la moarte. În
închisoarea din Bilbao, în fiecare dimineață, un pluton de soldați sub comanda
unui ofițer trecea prin celule și îi striga pe anumiți prizonieri, care apoi nu se
mai întorceau niciodată… Dar întotdeauna au trecut mai departe, pe lângă celula
lui Jesús Ubieta. Dacă l-au strigat vreodată? A venit într-adevăr și ziua aceea. În
timpul unui proces sumar, a fost întrebat dacă avea ceva de pledat și a răspuns că
nu își mânjise niciodată mâinile de sânge. Era socialist pentru că aprecia valorile
acestei ideologii politice. Apoi, un preot i-a spus că vrea să îi asculte spovedania
înainte de moarte, dar Ubieta a refuzat categoric pentru că avea conștiința liniștită
și, pe deasupra, nu era credincios. Atunci iezuitul l-a scos din grup și i-a spus:
„Rămâi în camera aceasta! Noi doi trebuie să stăm de vorbă. Înainte să mori, o să
te conving!” Nu a aflat niciodată de ce părintele Vilariño nu s-a mai întors. Des-
coperise în el un om sincer, drept, onest, care nu merita să moară? Sau era vorba
despre orgoliul rănit al preotului, care nu putea tolera opoziția acuzatului, dar care
l-a uitat imediat?
Dumnezeu știe și se știe din sursă sigură, pe baza mărturiilor, că guvernul ge-
neralului Francisco Franco i-a grațiat pe prizonierii politici condamnați la moarte
la una sau două zile după executarea lor; dar prizonierului Jesús Ubieta Bustos i-a
fost acordată grațierea pe când era încă în viață. Autoritățile închisorii s-au văzut
obligate să îi redea libertatea. Câțiva ani mai târziu, Ubieta a intrat în contact cu
Biserica Adventistă și a fost botezat, alături de familia sa, pe 20 aprilie 1969. Timp
de mulți ani a luat parte la lucrarea de colportaj. El însuși mi-a relatat experiența
providențială a vieții sale, pe când era colportor.
Satana îl condamnase pe omul acesta să fie încă una dintre victimele epurărilor
politice din timpul Războiului Civil Spaniol, dar Dumnezeu l-a disculpat și l-a eli-
berat. El a fost ca „un tăciune scos din foc”.
Să fim recunoscători astăzi pentru îndurarea divină, care este la lucru în viața
noastră.
327

Luni, 9 noiembrie
ÎNŢELEPŢI ÎN CE PRIVEŞTE BINELE

ŞI PROŞTI ÎN CE PRIVEŞTE RĂUL
Cât despre voi, ascultarea voastră este cunoscută de toţi. Mă bucur, dar,
de voi şi doresc să fiţi înţelepţi în ce priveşte binele şi proşti în ce priveşte răul.
(Romani 16:19)
Î nainte să încheie epistola, ca un fel de post-scriptum sau de postdata, apostolul,

după ce a făcut elogiul supunerii față de adevăr a credincioșilor romani, care
era cunoscută de toți, spre deosebire de cei care au cauzat disensiuni și scandaluri
împotriva doctrinei, le spune că ar vrea ca ei să fie „înţelepţi în ce priveşte binele
şi proşti în ce priveşte răul”. Care este mesajul apostolului?
Termenul grec akéraios (puri) a făcut obiectul unor traduceri foarte diferite:
„inocenți”, „simpli”, „cruțați”, „naivi”, „neprihăniți”. Cât despre sofous (înțelepți), care
apare de douăzeci de ori în Noul Testament, a fost tradus prin „prudenți”, „pregătiți”,
„ingenioși”, „avizați”. În mod normal, un moralist ar fi spus: „Simpli în ce privește
binele și prudenți în ce privește răul”, dar Pavel spune exact contrariul. De ce? Ter-
menul akéraios era folosit de greci pentru a se referi la vinul neamestecat cu apă sau
la metalul pur, neamestecat cu alte metale, de unde înțelegem că apostolul Pavel vrea
să spună că o singură atitudine este potrivită față de rău: respingerea. Cu răul nu
trebuie făcut niciun compromis, nicio concesie, nu trebuie justificat, pentru că este
periculos. Pavel recomandă o atitudine care să nu fie echivocă, ci clară, curată, nea-
mestecată, neintoxicată sau alterată. Este vorba despre trăsătura moralității prin care
ea nu se amestecă cu răul, prin care își conservă calitatea de metal pur. Pavel explică
în Filipeni 2:15: „Ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în
mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume.”
În ce privește binele, avem nevoie de discernământ, prudență, cunoaștere, ge-
niu. De ce? Pentru că putem strica sau distruge ceea ce este bun prin imprudență
și nepricepere: Este momentul oportun? Cum? Cui? Unde trebuie să prezentăm,
să apărăm sau să punem în valoare binele? Intențiile bune nu sunt suficiente, nu
este suficient să ai dreptate sau să ai adevărul de partea ta. Avem nevoie de abilități
practice, de circumspecție, de știința de a face lucrurile, pe care grecii o numeau
cunoaștere. În ce privește răul, abilitatea și înclinația sunt un pericol. În ce privește
binele, simplitatea și naivitatea sunt un pericol, în măsura în care se pot transforma
în intransigență. Isus spune: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii”
(Matei 10:16).
Domnul ne poate ajuta să trăim cu înțelepciune într-o lume de păcat.
328

Marți, 10 noiembrie
CÂINII AU SUFLET?
Iată, Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa voastră, care va veni după voi;
cu toate vieţuitoarele care sunt cu voi, atât păsările, cât şi vitele,
şi toate fiarele de pe pământ care sunt cu voi; cu toate cele care
au ieşit din corabie şi cu orice alte dobitoace de pe pământ.
(Geneza 9:9-10)
Î mi amintesc că, într-o zi, în timpul unor colocvii consacrate unor teme religioase
organizate sub patronajul reginei Sofia a Spaniei pentru Fundación Pensamien-
to y Ciencia Contemporáneos [Fundația Gândire și Știință Contemporană], am
discutat conceptele biblice de corp, suflet și duh. Ființa omenească nu este un
suflet care se separă sau iese din trup când acesta moare. Ființa omenească este un
suflet. „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări
suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Sufletul ființei
umane este viața individualizată, este sinonimul persoanei și desemnează, trup și
suflet, omul în totalitatea sa. Suflet și viață sunt termeni interschimbabili care dis-
par odată cu moartea: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezechiel 18:20).
Probabil puțin confuză, aceste concepte fiind noi pentru ea, și presupunând că
sufletul este un principiu vital caracteristic numai omului, regina m-a întrebat: „Câi-
nii au suflet?” Nu știu ce ați fi răspuns, dar eu nu am ezitat nicio clipă: „Da, Maiesta-
te, au suflet, dar un suflet de câine...”
Termenul evreiesc tradus prin suflet este néfesh, care desemnează viața în vi-
talitatea ei; este vorba despre sensul pe care tradiția Vechiului Testament și iudais-
mul o dau acestui cuvânt. Biblia afirmă despre néfesh ceea ce noi afirmăm despre
viața însăși: începe și se sfârșește, putem să o pierdem sau să o păstrăm, se poate
însănătoși sau înceta (Jud. 16:30; 1 Împ. 3:11; Isaia 53:12). Néfesh nu este nemuritor
prin sine însuși. Iar omul și animalele sunt suflete distincte. În versetul de astăzi,
Dumnezeu îi spune lui Noe că face un legământ cu el și cu familia lui și cu „toate
néfesh care sunt cu voi”. Majoritatea versiunilor traduc acest cuvânt prin „ființe vii”
(aici, viețuitoare), dar termenul evreiesc este suflet, néfesh. Așadar este vorba despre
néfesh-ul animalelor.
Să ne amintim astăzi că Îi datorăm viața lui Isus. Să luăm decizia de a da tot ce
avem mai bun pentru a aduce onoare și glorie Tatălui ceresc.
329

ÎNALŢĂ-ŢI GLASUL CU PUTERE!

Suie-te pe un munte înalt ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu
putere ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme şi spune
cetăţilor lui Iuda: „Iată Dumnezeul vostru! Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere
şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El şi răsplătirile vin înaintea Lui.”
(Isaia 40:9-10)
G ândind după logica unității fundamentale a Cuvântului lui Dumnezeu, pro-

fetul Isaia și Apocalipsa au o perspectivă asemănătoare, imagini comune,
planuri istorice sau escatologice; vocabularul este colorat și hiperbolic în Apoca-
lipsa, mai natural și direct la Isaia, dar ambii insistă ca poporul lui Dumnezeu să
proclame cu glas tare un mesaj al venirii în mijlocul strigătelor și confuziei atâtor
voci contradictorii.
Voci repetitive, epuizante, ale unor șarlatani care rostesc fraze publicitare. Voci,
discursuri, întâlniri politice care ne promit o pace și o prosperitate inepuizabile. Voci
de înțelepți și filosofi care pretind a fi descoperit piatra filosofală pentru a ameliora
un umanism depășit. Voci și imagini celebre ale jurnaliștilor însetați de senzațional,
personaje ale unei lumi avide după superficialitate și frivolitate. Voci ale confruntă-
rii și violenței, strigăte de război. Voci, strigăte de frustrare și neputință, strigăte de
foame și sete de dreptate și echitate. Voci ale disperării, dezamăgirii, scepticismului
și amărăciunii. În mijlocul acestor voci trebuie să proclame poporul lui Dumnezeu
Evanghelia veșnică, judecata lui Dumnezeu, a doua venire a lui Hristos. Ce înseam-
nă să ridicăm glasul cu putere?
Înseamnă că trebuie să proclamăm mesajul plini de o încredere absolută și cu con-
vingere, fără orgoliu spiritual, dar fără reținere: „Să nu-ţi fie ruşine dar de mărturisirea
Domnului nostru [...] căci ştiu în cine am crezut” (2 Timotei 1:8,12). Ceea ce înseamnă
că trebuie să vestim reformele pe care ni le-a dat Dumnezeu pentru această epocă,
având certitudinea că ele sunt răspunsurile la crizele și tendințele care îi domină pe
contemporanii noștri. Înseamnă că trebuie să primim focul, ungerea, puterea Duhului
Sfânt ca la Cincizecime. Înseamnă că trebuie să trăim ceea ce proclamăm, pentru că
viața noastră vorbește mult mai tare decât cuvintele noastre: „Influența noastră asupra
altora nu depinde atât de mult de ceea ce spunem, cât de ceea ce suntem. Oamenii pot
să combată și să desconsidere logica noastră, se pot împotrivi și apelurilor noastre, dar
o viață plină de iubire dezinteresată este un argument căruia nu i se pot împotrivi. O
viață în care faptele se potrivesc cu vorbele, caracterizată prin umilința lui Hristos, este
o putere în lumea aceasta” (Hristos, Lumina lumii, p. 107).
Să luăm hotărârea ca și noi să avem o influență bună asupra semenilor noștri.
330

Joi, 12 noiembrie
ORIGINEA FRICII
El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică,
pentru că eram gol, şi m-am ascuns.”
(Geneza 3:10)
S -a întâmplat în Eden, ca primă mărturie semnificativă despre consecințele

păcatului. Cuvântul „frică” apare pentru prima dată în limbajul și în duhul
omului pentru a desemna un sentiment nou, straniu, de nesiguranță, de vulnera-
bilitate, de neputință și de goliciune interioară; solitudinea a apărut înainte de a
se fi îndepărtat Creatorul de om din cauza neascultării. Adam și Eva au dorit să
fie autonomi, așa că au simțit frica provocată de o nouă înțelegere a Dumnezeului
Creator. Astfel s-a instaurat în lume imperiul fricii.
Cât de semnificativă este frica lui Cain, după ce l-a ucis pe fratele său, Abel, și a
fost lovit de blestemul divin, când își exprimă, în tulburarea lui, teama din vinovăție:
„Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi. Iată că Tu mă izgoneşti azi de pe faţa
pământului; eu va trebui să mă ascund de faţa Ta şi să fiu pribeag şi fugar pe pă-
mânt” (Geneza 4:13-14).
Frica este o „stare de adâncă neliniște și de tulburare, provocată de un peri-
col real sau imaginar” (DEX, 2009). Ea generează anxietate, nesiguranță, teamă și
înfricoșare, în urma perceperii a ceva ce amenință și alterează stabilitatea personală.
Fricile se pot intensifica și pot crea o stare de anxietate care perturbă viața și o bul-
versează.
Din punct de vedere teologic, frica este prima consecinţă a separării de Dum-
nezeu cauzate de păcat. Este rezultatul ruperii legăturii de dependență dintre om și
Dumnezeul Creator. Dumnezeu a creat o ființă după asemănarea Lui, ființă a cărei
subzistență era garantată de o legătură de strânsă comuniune. Ființele omenești au
fost create de așa manieră încât bunăstarea și stabilitatea noastră emoțională depind,
în mod necesar, de relația noastră cu Dumnezeu: închinarea, încrederea, iubirea,
ascultarea sunt condițiile vieții împlinite a ființei umane.
Søren Kierkegaard a afirmat că viața fără Dumnezeu este caracterizată de îndo-
ială, senzualitate, frică și disperare. Opusul este o relație personală între om și Dum-
nezeu: „Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic” (Psalmii 56:4).
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, El ne poate ajuta să ne învingem fricile.
331

Vineri, 13 noiembrie
UNIVERSALITATEA FRICII
Iacov s-a înspăimântat foarte mult şi l-a apucat groaza.
(Geneza 32:7)
J ean-Paul Sartre, filosof francez reprezentant al existențialismului ateu, spunea:

„Tuturor oamenilor le este frică. Tuturor. Cui nu îi este frică nu este normal;
aceasta nu are nimic de-a face cu curajul” (Căile libertății, 1945). Cuvântul „fri-
că” și sinonimul „teamă” sunt profund înrădăcinate în limbajul uzual: „a muri
de frică”, „a înlemni de spaimă”, „teamă irațională”, „a răspândi teamă”. Acestea și
multe alte expresii arată o prezență indiscutabilă a fricii în cotidian, din moment
ce frica nu este străină stărilor afective ale omului, ci, mai degrabă, face parte din
structurile noastre mentale ca o reacție normală, spontană a spiritului uman con-
fruntat cu o circumstanță care prezintă un pericol real sau imaginar. Frica, la fel ca
păcatul, este universală în lumea în care trăim.
În Sfintele Scripturi, cuvântul „frică” și derivatele sale apar de 435 de ori în Ve-
chiul Testament și de 142 de ori în Noul Testament. Este, așadar, un termen care
apare frecvent în Biblie. Toți oamenii din istoria biblică au trecut printr-un episod
de teamă sau de frică. De exemplu, Avraam, după campania împotriva regilor din
câmpie (Geneza 15:1); lui Iacov i-a fost foarte frică atunci când a mers înaintea fra-
telui său, Esau (Geneza 32:8); Moise, stăpânit de frică, a fugit din palatul faraonu-
lui în deșert, atunci când i s-a descoperit crima (Exodul 21:4); David, căruia nu îi
fusese frică de uriașul Goliat, a tremurat și s-a tulburat persecutat fiind de Saul sau
fugind de fiul său, Absalom (Psalmii 18:5-7); și Ilie a fost asaltat de teamă din cauza
amenințărilor reginei Izabela (1 Împăraţi 19:3); ucenicii, Petru, și chiar Isus, au fost
cu toții victimele neliniștii, conform relatării patimilor (Matei 26:69-74; Evrei 5:7).
Cât despre noi? Ne e frică? Ne-au cuprins nesiguranța, neputința, descurajarea
sau panica? Ce am făcut ca să ne revenim? Cum le-am biruit? Ne-am rugat Dom-
nului, la fel ca Avraam, Iacov, David, Ilie, Isus? Poate că a fost chiar nevoie să fim
insistenți, să strigăm și să vărsăm lacrimi în rugăciunea noastră, suferind și păti-
mind. Dar Domnul răspunde. Iar siguranța cerului ne inundă sufletul și ne aduce
pacea: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se
tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27).
Să Îi cerem Domnului ca pacea Lui să ne umple astăzi inima.

MI-E FRICĂ!
Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu Mă primeşte pe Mine.
(Matei 18:5)
Î n urmă cu mai mulți ani am auzit una dintre cele mai bulversante știri, despre un
copil de zece ani găsit spânzurat în podul locuinței. Avea doar zece ani. Un copil
obișnuit. Lucru cert este că își pregătise moartea cu cruzimea rece a unui adult.
În camera lui, pe birou, fusese găsită o scrisoare care repeta ceea ce se știa deja:
„Nimeni să nu se simtă vinovat de moartea mea. Mi-am luat viața de bunăvoie.” Și
apoi, ca explicație, doar trei cuvinte oribile, năucitoare: „Mi-e frică.”
Îi fusese frică. Nici el nu știuse să explice bine de ce. Numai copiii închiși în
infinita solitudine resimțită de micuți când nu sunt iubiți suficient ar putea explica.
Acest copil, urcând scările de la etajul șapte la etajul opt, unde era podul, nu știuse,
nu citise niciuna dintre statisticile care arată că în fiecare an, în lume, mai mult de
două milioane de copii sunt supuși unor rele tratamente; că în Statele Unite, în fi-
ecare an, spitalele primesc între o sută de mii și două sute de mii de copii torturați,
între șaizeci de mii și o sută de mii de cazuri de micuți supuși violenței sexuale și că
aproape opt sute de mii sunt abandonaţi de părinții lor. Nu știa, în timp ce trecea
cureaua pe după conducta de gaz, nici că acest moment tragic urma să facă parte din
Anul Internațional al Copilului (1979)…
Ca și cum nu ar fi destul, frica face ca viața să ne fie afectată de diverse boli:
„Relația care există între minte și corp este foarte strânsă. Când mintea suferă, corpul
suferă împreună cu ea. Starea minții afectează sănătatea într-o măsură mult mai
mare decât își pot închipui mulți. Multe dintre bolile de care suferă oamenii sunt
rezultatul depresiei mintale. Supărarea, neliniștea, nemulțumirea, remușcarea, sim
țământul de vinovăție, lipsa de încredere, toate acestea tind să zdrobească forțele
vitale și să deschidă ușa pentru decădere și moarte” (Sfaturi pentru sănătate, p. 371).
În aceste vremuri de supraexpunere la tot felul de informații (în cea mai mare
parte, foarte frustrante), copiii, tinerii și adulții suportă efectele mediului în care
trăim. Așa că este foarte important să Îl primim pe Isus în viața noastră. Prezența
Lui ne deschide orizonturi de speranță care schimbă cele mai pesimiste perspective.
Să ne apropiem astăzi de Isus ca un copil. Să ne recunoaștem slăbiciunile. Să Îi
încredințăm vulnerabilitățile. Să Îi spunem că ne este teamă. Ne va primi și ne va da
pacea Sa.

ŢIPETE ŞI LACRIMI ÎN GHETSIMANI

În zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri
cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească
de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui…
(Evrei 5:7)
D acă există un moment sublim și atroce totodată, în timpul căruia realitatea

inevitabilă a întrupării Fiului lui Dumnezeu și-a arătat latura cea mai uma-
nă, slabă și vulnerabilă, acela a fost episodul patimilor lui Hristos. Uneori, epilo-
gul supranatural, glorios al acestor evenimente dramatice, încununat de relatarea
învierii, ne face să ne gândim că Hristos nu a suferit ca noi durerea agoniei, că
fiind Însuși Dumnezeu, nu avea cum să sufere, să fie tulburat și să Îi fie frică. Dar
acest docetism* mascat L-ar îndepărta nemărginit pe Mântuitor de restul ființelor
omenești, ar transforma în simplă ficțiune principalele episoade ale Evangheliei și
ar pune la îndoială nu doar realitatea încarnării, ci mântuirea însăși.
Numeroase texte din scrierile evanghelice și din epistole afirmă perfecta umanitate
a Fiului omului, identificarea Lui cu omul și moartea înlocuitoare ca mediator și repre-
zentant al ființelor omenești. A nega acest adevăr esențial al Evangheliei sau a pretin-
de atribuirea unei interpretări falsificate ar însemna bruscarea mesajului biblic și chiar
distrugerea planului de mântuire. În relatările patimilor, conceptul de frică și tulburare
apare, aplicat la fenomenologia emoțională suferită de Isus, înainte și în timpul crucifi-
cării: „A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi su-
doarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge care cădeau pe pământ” (Luca 22:44).
Ellen White subliniază tragica realitate existențială pe care a trăit-o Hristos în acel
moment: ucenicii „I-au văzut fața plină de sudoarea de sânge a agoniei. [...] Întorcân-
du-Se, Domnul Hristos S-a îndreptat iarăși către locul Său retras și a căzut cu fața la pă-
mânt, copleșit de groaza unui mare întuneric. [...] Hotărârea fiind luată, El Se prăbuși
ca mort la pământ, de unde Se ridicase puțin” (Hristos, Lumina lumii, pp. 594–595).
Dacă va trebui vreodată să înfruntați moartea în mod conștient, dacă veți fi mar-
tori ai felului în care o persoană iubită își dă ultima suflare, dacă groaza, tulburarea,
agonia vă cuprind sufletul tulburat sau muribund, amintiți-vă că, înainte ca toate
acestea să se întâmple, Isus a trecut deja pe aici, ca să ne salveze: „Prin faptul că El
Însuşi a fost încercat în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt încer-
caţi” (Evrei 2:18).
Isus a fost tulburat. El poate să ne înțeleagă mai bine decât oricine altcineva. Să Îi
spunem Lui ceea ce ni se întâmplă, El cunoaște răspunsul la incertitudinile noastre.
* Erezie care neagă umanitatea veritabilă a lui Isus.
334

Luni, 16 noiembrie
NU TE TEME!
Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul
tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.
(Isaia 41:10)
C ât despre universalitatea fricii, revelația biblică nu avea cum să treacă sub

tăcere remediul pentru atenuarea efectelor ei devastatoare. Unul dintre
cele mai mari scopuri ale harului divin prezentate de Scriptură este cel menit să
liniștească și să controleze frica omenirii. „Nu te teme”, expresia-cheie a întregii
istorii a mântuirii, reprezintă o constantă a revelației divine făcută omului după
apariția păcatului. Recenzând folosirea acestei propoziții, a reieșit că rădăcina ei
ebraică apare de 365 de ori în textul sacru. Conform specialiștilor, ea este o preves-
tire a mântuirii, un cuvânt revelat care promite consolare și ocrotire, care inspiră
siguranță și încredere.
„Nu te teme” este antidotul dat de Dumnezeu pentru frica, goliciunea și dorinței
de a se ascunde manifestate de primii noștri părinți în relatarea căderii în păcat. „Nu
te teme de nimic” face parte din structurile mentale ale credinciosului, condiționând
procesul mântuirii. Este făgăduință și încredere, angajament divin și credință ome-
nească, providență divină în fața circumstanțelor și insecurității vieții pe acest pă-
mânt.
Dumnezeu îi spune lui Avraam: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răs-
plata ta cea foarte mare” (Geneza 15:1). Israeliților confruntați cu traversarea Mării
Roșii: „Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da
Domnul în ziua aceasta; căci pe egiptenii aceştia, pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai
vedea niciodată” (Exodul 14:13). Lui Iosua când se pregătea să treacă Iordanul: „În-
tăreşte-te şi îmbărbătează-te! Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul Dum-
nezeul tău este cu tine în tot ce vei face” (Iosua 1:9). Păstorilor din Betleem: „Nu
vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul:
astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul”
(Luca 2:10-11). Isus a afirmat: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă
cu plăcere Împărăţia” (Luca 12:32).
Dumnezeu dorește ca „nu te teme” să producă în noi nu doar încredere, speranță
și pace, ci și iubire autentică pentru El: „În dragoste nu este frică, ci dragostea desă-
vârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa şi cine se teme n-a ajuns
desăvârşit în dragoste” (1 Ioan 4:18).
Astăzi nu trebuie să vă temeți. Dumnezeu vă iubește.
335

MORT DE SPAIMĂ
Oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor
care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate.
(Luca 21:26)
U n nou agent al temerii s-a integrat în cronica obișnuită a zilelor noastre. Este
vorba de terorism. Atentatele din 11 septembrie 2001, din New York, și cele
din Atocha, Madrid, din 11 martie 2004, au cauzat morți regretabile, generând
un val de teroare colectivă. Catastrofele naturale care se repetă cu o frecvență fără
precedent, cauzând devastare și ruină în anumite locuri din lume prin cutremure
de pământ, tornade, tsunami, uragane; dezastrele ecologice și criza mondială se
adaugă și ele la lista factorilor care declanșează frica. Ca o încununare, unele țări
din Africa sunt pe cale de dispariție din cauza SIDA. Toate acestea au dezvoltat o
stare de teamă colectivă și de angoasă a societății.
Unde este remediul? Răspunsul este pe cât de clar, pe atât de interesant: remediul
se găsește în mesajul primului înger proclamat de Biblie: „Temeți-vă de Dumnezeu
și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi
pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14:7). Remediul este Evanghelia
veșnică, cunoașterea timpului și temerea de Dumnezeu. Evanghelia este un mesaj
de pace, de bucurie și de mântuire. Conține un principiu al speranței care generează
în credincios o atitudine psihologică pozitivă față de durerea și teama vremurilor
actuale. Cunoașterea timpului prin studierea profețiilor despre sfârșit înlătură vălul
cu privire la viitor și ne permite să știm că întoarcerea Mântuitorului este iminentă.
Isus spune: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă
ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie” (Luca 21:28), iar temerea
de Dumnezeu este remediul paradoxal pentru teama caracteristică timpului nos-
tru. Teama de Dumnezeu nu este frică, ci evlavie, nu este doar respect, ci este și
dependență, credință și încredere în Tatăl ceresc. Este recunoașterea existenței Sale,
a suveranității Sale asupra lumii și a providenței Sale.
Noi, copiii lui Dumnezeu, nu trebuie să trăim descurajați și paralizați de teamă.
Speranța în Hristos și în făgăduințele Sale binecuvântate ne dau puterea de a înfrun-
ta crizele ce vor veni.
Să înfruntăm fiecare nouă zi cu siguranța pe care ne-o dă faptul că știm că există
în ceruri un Dumnezeu.
336

GIOCONDA ESTE TRISTĂ

La auzul acestor cuvinte, Nebucadneţar s-a umplut de mânie şi
şi-a schimbat faţa, întorcându-şi privirile împotriva lui Şadrac,
Meşac şi Abed-Nego. A luat din nou cuvântul şi a poruncit să încălzească
de şapte ori mai mult cuptorul de cum se cădea să-l încălzească.
(Daniel 3:19)
U na dintre cele mai celebre opere picturale ale Renașterii italiene este Giocon-
da, portretul Mona Lisei, pe care Leonardo da Vinci l-a pictat în 1503 și care
este expus la Muzeul Luvru din Paris (Franța). Portretul se distinge prin enigmati-
cul surâs al Giocondei, care dă chipului ei un aer misterios și ambiguu ce a devenit
subiectul celor mai subtile interpretări și pe care, în ciuda miilor de copii care au
fost făcute, nimeni nu a știut să îl imite.
Sunt câțiva ani de când un film produs de Televiziunea Spaniolă, La Gioconda
está triste (Gioconda este tristă), a câștigat un concurs de scurt-metraj. Scenaristul a
dorit să exprime printr-o parodie ingenioasă o situație pe care o trăiește omenirea
din cauză că și-a pierdut capacitatea de a surâde. Într-o zi, gardianul de la Luvru
responsabil de sala în care este expus tabloul a observat cu stupoare că doamnei i-a
dispărut surâsul și că, în loc, i-a apărut o grimasă oribilă de tristețe. A crezut, inițial,
că pânza originală a fost furată și că a fost înlocuită cu o reproducere proastă, dar
nu, tabloul era cel original. Nu era vorba nici de un fenomen chimic care să altereze
culorile. Perplexitatea specialiștilor a crescut când au descoperit că, pe toate celelalte
copii existente în alte muzee din lume, Gioconda își dăduse surâsul pe o grimasă
de tristețe. În cele din urmă, straniul eveniment a fost interpretat ca o reflectare a
realității caracteristice societății. Omenirea își pierduse capacitatea de a zâmbi.
Așa că a fost convocată o întâlnire internațională la Londra, cu reprezentanți din
lumea întreagă. Acolo, sub celebrul Big Ben, pe când orologiul bătea de douăspreze-
ce ori, oamenii adunați ar fi trebuit să rupă soarta tristeții zâmbindu-și unii altora.
Dar, în ciuda eforturilor realizate, nu a apărut nimeni, iar tentativa s-a transformat
într-o ocazie de grimase oribile și de plânsete. Orologiul a continuat să bată și, odată
cu ultima bătaie, un cataclism a distrus planeta.
Această ficțiune este contemporană cu profeția despre frica generală de la
sfârșitul timpului, una dintre marile tragedii ale vieții noastre trepidante. Scriptura
spune: „Bucuraţi-vă întotdeauna” (1 Tesaloniceni 5:16), şi noi știm de ce.
337

Joi, 19 noiembrie
GLOSAS EMILIANENSES
Înveseleşte sufletul robului Tău, căci la Tine, Doamne, îmi înalţ sufletul.
(Psalmii 86:4)
Î n mod curios, David Îi cere lui Dumnezeu același lucru pe care I L-a cerut și
călugărul anonim care a scris Las Glosas Emilianenses. Cere bucurie. În anul
977, în mânăstirea benedictină Suso, din San Millán de la Cogolla, în inima unei
Castillii în formare, un călugăr a scris, pe marginea textului latin al unei predici
a Sfântului Augustin despre semnele sfârșitului, faimoasele glose, care reprezintă
primele texte redactate în castiliană*. Este vorba, așadar, despre originea limbii
spaniole, limbă vorbită astăzi de mai mult de patru sute de milioane de persoane
din întreaga lume.
Aceste prime fraze scrise în spaniolă sunt, de fapt, o rugăciune murmurată cu
tristețe de călugăr, după ce citise ororile sfârșitului profetizate de Sfântul Augustin
pentru anul 1000 d. Hr., adică la numai douăzeci și trei de ani distanță. Iată transcrie-
rea acestei rugăciuni: „Cu ajutorul stăpânului nostru, Domnul Hristos, Domnul Mân-
tuitor care este în glorie și care are puterea împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în
vecii vecilor, dă-ne, Dumnezeule atotputernic, îndurarea ca, înaintea feței Tale, să fim
bucuroși.”
Călugărul mânăstirii din San Millán a cerut în rugăciunea sa bucurie, într-o epo-
că de teamă generalizată din cauza dezastrelor și calamităților prevestite pentru anul
1000. Atunci a fost vorba despre catastrofe prezise de profeți pesimiști; astăzi, din pă-
cate, acestea sunt date, informații, fapte reale din cronica de zi cu zi a epocii noastre. Ca
un paradox al istoriei, rugăciunea călugărului ar trebui să fie, o mie de ani mai târziu,
rugăciunea noastră. Neliniștiți, cu glas sugrumat, Îi cerem Mântuitorului:
„Te rugăm, Doamne, Mântuitorul nostru Isus Hristos, care deții împreună cu Ta-
tăl și Duhul Sfânt puterea asupra a tot ce există, care conduci de secole istoria acestei
lumi spre împlinirea suverană a sfintei Tale vreri, şi Îți cerem în aceste timpuri de
angoasă a lumii, să prezinți înaintea Feței Tatălui poporul Tău, plin de o bucurie
reală și veritabilă. Amin.”
Noi, ființele omenești, continuăm să fim însetate după bucurie, bunăstare și feri-
cire. Niciuna dintre aceste virtuți nu este de condamnat. Din contră, sunt daruri ale
Duhului Sfânt (Galateni 5:22). Cu toții putem să le dobândim, să ne schimbăm viața
și să experimentăm că există în ceruri un Dumnezeu.
* n.tr: În noiembrie 2010, Real Academia Española [Academia Regală Spaniolă] a stabilit că primele
texte scrise în castiliană se găsesc în Cartularios de Valpuesta (Cartularele din Valpuesta), documente
medievale din provincia Burgos.
338

VREME DE NECAZ PENTRU IACOV

Vai, căci ziua aceea este mare. Niciuna n-a fost ca ea!
Este o vreme de necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea.
(Ieremia 30:7)
P rofetul Daniel vorbește despre un timp de necaz la sfârșitul timpului de har:

„Va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile” (Da-
niel 12:1). Și Isus face referire la o astfel de perioadă (Marcu 13:19). Nenorocirea
din zilele sfârșitului îi va afecta și pe cei drepți, și pe cei nedrepți.
Profetul Ieremia compară timpul acesta cu noaptea strâmtorării și tulburării lui
Iacov, când a luptat în rugăciune pentru a fi izbăvit de răzbunarea lui Esau, care
venea înaintea lui cu patru sute de oameni înarmați; Iacov a vrut să rămână singur
cu Dumnezeu, pentru a-și mărturisi păcatul, a-i arăta părerea lui de rău și a invoca
legământul pe care îl făcuse cu El la Betel, cu douăzeci de ani în urmă. Pe când se
ruga și plângea în întunericul și singurătatea nopții, a simțit o mână pe umăr. Iacov a
crezut că este un dușman și a început să se lupte cu El, iar lupta a durat toată noaptea.
Când au răsărit zorii, necunoscutul i-a dat o lovitură care l-a paralizat pe patriarh,
iar acesta s-a agățat neputincios de misteriosul adversar, implorându-L. Abia atunci
și-a dat seama că se luptase cu Isus, Îngerul legământului, de la care a obținut, în cele
din urmă, iertarea, schimbarea firii lui și binecuvântarea dorită.
În ce ne privește, acum este timpul să ne pregătim pentru a înfrunta timpul
de necaz de la sfârșit. „Timpul de încercare și de groază din fața noastră va cere o
credință care să suporte oboseala, amânarea și foamea, o credință care nu va slăbi,
chiar dacă va fi aspru încercată. [...] Toți aceia care se vor prinde de făgăduințele
lui Dumnezeu așa cum a făcut el și vor fi sinceri și stăruitori așa cum a fost el vor
reuși asemenea lui. Aceia care nu sunt gata să se lepede de sine, să se lupte înaintea
lui Dumnezeu, să se roage mult și stăruitor pentru binecuvântarea Sa nu o vor pri-
mi” (Tragedia veacurilor, pp. 534–535). Nu întotdeauna obținem, în micile noastre
încercări, răspunsul pe care îl cerem și îl așteptăm de la Domnul, dar încrederea
implicită pe care o avem în Cuvântul Lui ne pregătește pentru victoria din teribila și
întunecata noapte a strâmtorării lui Iacov.
Să avem încredere astăzi în binecuvântata promisiune: „Nu te teme de nimic,
căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi
cu tine şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra nu
te va aprinde” (Isaia 43:1-2).

NU VA MAI FI NICI TÂNGUIRE,

NICI ŢIPĂT, NICI DURERE
El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici
tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.
(Apocalipsa 21:4)
O serie de expresii paralele, solemne și emfatice caracterizează profețiile din

Apocalipsa despre timpul sfârșitului și Noul Pământ: „Nu va mai fi nicio zăba-
vă” (10:6); „Cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul” (18:21); „moartea nu va mai
fi” (21:4); „Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte.” (21:25);
„Nu va mai fi nimic vrednic de blestem” (22:3). Este evident că toate motivele atât
de tragice de înfricoșare, angoasă și teamă vor înceta și vor dispărea definitiv atunci
când Dumnezeu va conduce istoria acestei lumi spre sfârșitul ei. Timpul, ca opor-
tunitate, circumstanță și materie primă din care sunt făcute evenimentele istoriei,
bune și rele, nu va mai fi. Frica, apărută în Eden care a însoțit omenirea începând
de atunci, nu va mai fi pentru că „nenorocirea nu va veni de două ori” (Naum 1:9).
Răul, cauzat de răzvrătirea împotriva sfintelor legi ale lui Dumnezeu, va înceta să
existe și, odată cu el, și funestele sale consecințe, durerea și suferința.
Alte texte apocaliptice, dar din scrierile profetului Isaia, subliniază bucuria per-
petuă și fericirea, ca atitudini pozitive ce vor exista în cerurile noi și pe noul pământ,
luând locul fricii, tristeții sau tânguirii care prevalează astăzi în lume: „Ci vă veţi bu-
cura şi vă veţi înveseli pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în
veselie, şi pe poporul lui, în bucurie. Eu însumi Mă voi înveseli asupra Ierusalimului
şi Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânse-
telor, nici glasul ţipetelor” (Isaia 65:18-19); „Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi
vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul,
veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!” (Isaia 35:10).
Apostolul Pavel spune: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt
vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi”
(Romani 8:18), iar câteva versete mai târziu: „Căci în nădejdea aceasta am fost mân-
tuiţi.” (v. 24) Circumstanțele dureroase ale epocii în care trăim ne apropie vertigi-
nos de sfârșit; cerul ne transmite avertismente insistente pentru a ne ajuta să deve-
nim mai puternici și să ne reînnoim speranța. Vremea se împlinește și, odată cu ea,
sfârșitul tuturor lacrimilor, strigătelor și durerilor prezente. Trăim această minunată
speranță, care este o garanție a mântuirii.
Astăzi este momentul să experimentăm anticipat bucuriile cerului. Există în ce-
ruri un Dumnezeu!

SOLDAT, POT SĂ ASIST LA SLUJBA DE LA BISERICA TA?

Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra.
El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca soarele la amiază.
(Psalmii 37:5-6)
P rima dată când am vorbit cu locotenent-colonelul, șeful batalionului unde îmi

făceam stagiul militar, a fost pe câmpul de instrucție. Eram un recrut care sâm-
băta refuzam instrucția pentru că eram adventist de ziua a șaptea. În acea sâmbătă,
pentru că nu am vrut să fac parte din plutonul de instrucție, am fost închis la
carceră, în așteptarea sosirii locotenent-colonelului care să ordone ce avea să se în-
tâmple cu mine. Când a sosit, mi-a spus că trebuie să particip la întreg programul
de instrucție ordonat de Comandamentul general și că acest program includea
instrucție sâmbăta dimineața. Nici el, nici altcineva nu putea să mă scutească de
exercițiile de sâmbătă pe perioada instrucției. M-am îngrijorat, neștiind ce îmi
pregătise Providența divină pentru sâmbăta care a urmat.
Mi-am amintit că, pus în fața unei situații extreme, psalmistul spune în Psalmul
37: „Încrede-te în El şi El va lucra.” Mi-a petrecut săptămâna rugându-mă și sâmbă-
ta a sosit. Nu am aflat niciodată de ce, dar în acea zi nu a fost instrucție. În timpul
săptămânii care a urmat, căpitanul medic m-a încadrat ca ajutor la dispensar, și nici
acum nu știu de ce eu nu am mai făcut instrucție sâmbăta dimineața.
La sfârșitul perioadei de instrucție, locotenent-colonelul șef a revenit să vorbim,
de data aceea pentru a-mi spune: „Soldat, o să te repartizăm acolo unde se realizează
garda de control.” Cu această încadrare urma să nu am niciodată probleme cu Saba-
tul. La câtva timp, locotenent-colonelul m-a chemat în biroul său și mi-a spus: „O să
primești permisie de noapte, așa încât să îți poți continua studiile de licență.” Permi-
sia de noapte este permisiunea de a dormi acasă în fiecare noapte, un privilegiu de
care profitau numai trei soldați în tot batalionul.
Acest șef militar servise în Maroc, unde cunoscuse familii evreiești care respec-
tau Sabatul. Era văduv, avea un copil de aceeași vârstă cu mine și era interesat de
biserica mea: „Cum sunt slujbele la voi? Pastorii voștri se căsătoresc? Aveți biserici
în mai multe locuri?” Cu ocazia unuia dintre aceste surprinzătoare interogatorii,
mi-a spus: „Soldat, pot să asist la slujba de la biserica ta? Nu-ți face griji, voi fi în
civil.” Deși i-am făcut o invitație, nu a îndrăznit niciodată să ne viziteze. Când mi-am
terminat serviciul militar, am trecut să îmi iau la revedere și i-am oferit ca amintire
o Biblie.
Atunci când noi decidem să fim loiali Domnului, El deschide ușile pentru ca
oamenii din jurul nostru să poată vedea că există în ceruri un Dumnezeu...
341

Luni, 23 noiembrie
DUHUL SFÂNT ŞI FILIPENII

Noaptea, Pavel a avut o vedenie. Un om din Macedonia stătea în picioare
şi i-a făcut următoarea rugăminte: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!”
Î n rare ocazii intervine Duhul Sfânt într-un mod atât de ostentativ ca atunci când
i-a condus pe Pavel și pe colaboratorii lui în cetatea Filipi. De două ori le-a in-
terzis Duhul Sfânt să plece în Asia sau în Bitinia; de două ori au fost conștienți că
Duhul intervenise în mod decisiv în stabilirea itinerariului lor. În cele din urmă,
ajunși la Troa, Pavel a primit o vedenie în care un macedonean îl implora: „Treci
în Macedonia şi ajută-ne!”
În mod evident, nu a mai fost loc de incertitudine sau amânare. Pavel și ucenicii
lui au sosit curând la Filipi, primul oraș din Macedonia (n.t. provincia grecească Ma-
cedonia). Nu exista sinagogă, iar puținii credincioși, majoritatea femei, se întâlneau
pe malul râului. Pavel și colaboratorii lui au predicat acolo cu rezultate minunate.
Lidia, vânzătoarea de purpură, a fost prima care a acceptat Evanghelia. Și astfel s-a
născut biserica din Filipi, un început providențial. Pavel a înțeles că nu există un mai
bun secret pentru propagarea Evangheliei decât a urma directivele Duhului Sfânt.
Și același lucru este valabil și astăzi pentru oricare proiect al bisericii, sau pentru
oricare proiect important în viață.
Dar providența Duhului Sfânt nu se manifestă numai prin reușitele fulminante
ale credincioșilor, ea este prezentă și în încercare. Uneori, cele mai semnificative
rezultate se obțin după episoade de suferință disperată. Și cu siguranță că așa li s-a
întâmplat și lui Pavel și Sila. Vindecarea fetei posedate, care practica ghicirea, i-a pus
într-o situație de neconceput: cu hainele sfâșiate, cu spinările învinețite de lovituri
de baston, au sfârșit prin a fi închiși într-o carceră întunecată, cu picioarele în butuci,
totul dus la îndeplinire cu deosebita îndemânare a temnicerului din Filipi.
Cum a fost posibil? Nu fuseseră conduși la Filipi de Duhul Sfânt? Nu doriseră ei
să meargă în alte provincii? De ce să îndure astfel de pedepse grele? Ar fi concluzii
logice, dar nu pentru Pavel și Sila. Pentru că ei, la miezul nopții, cântau imnuri lui
Dumnezeu. Atunci, un cutremur a deschis carcerele, iar temnicerul s-a convertit! A
fost cea mai mare reușită a experienței la Filipi și cea mai roditoare, pentru că mii de
persoane s-au convertit, de-a lungul secolelor, ascultând această relatare.
Să Îi permitem astăzi Duhului Sfânt să ne conducă viața. Să ne încredem în El
chiar și când ni se întâmplă lucruri pe care nu le înțelegem! Făcând astfel, vom ști că
există în ceruri un Dumnezeu...
342

COMOARA ASCUNSĂ
Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă
într-o ţarină. Omul care o găseşte o ascunde şi, de bucuria ei,
se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.
(Matei 13:44)
C ând eram copil, aveam doi prieteni. Îmi plăcea să ne jucăm în pasajele sub-
terane din ruinele Castelului de Palomar, în căutarea unei comori. Această
incintă, din care nu au mai rămas decât câteva vestigii, a fost în Evul Mediu un
important palat al unuia dintre șeicii arabi care au dominat regiunea timp de se-
cole. Imaginația și setea de aventură ale copiilor care eram pe atunci ne-au făcut să
gândim că în acele săli subterane și pasaje care permiseseră cândva o comunicare
între interiorul palatului și pădure, cineva ar fi putut ascunde o comoară – mo-
nede, bijuterii, obiecte de epocă. Din păcate, nu am găsit niciodată nimic. Dar
într-o zi, cu discreția obișnuită, mi-am convocat prietenii într-una din ascunzăto-
rile Castelului de Palomar. Trebuia să le comunic ceva foarte important: eu, de la
înălțimea celor doisprezece ani ai mei, descoperisem o comoară! Trecuseră deja
câteva luni de la fericita descoperire, dar am păstrat tăcerea până când am fost
pe deplin convins de valoarea a ceea ce găsisem. Curiozitatea prietenilor mei era
imensă. Unde? Când? Ce conține? Cine altcineva în afară de noi mai știe secretul?
Curând au aflat totul. Le-am explicat că, alături de fratele meu, începusem să frec-
ventez Biserica Adventistă din oraș, aflată într-o clădire căreia îi fuseseră dărâmați
câțiva pereți pentru a se putea construi sala de întâlnire, a cărei ușă era în permanență
păzită de un paznic; în acel loc se țineau conferințe despre profețiile biblice. Întâl-
nisem acolo un grup de băieți de vârsta mea, simpatici, amabili, inteligenți, care
îmi spuneau despre Evanghelie lucruri pe care nu le auzisem niciodată mai înainte.
Într-o Biblie pe care o primisem de la fratele meu, descoperisem ce a făcut Isus pen-
tru a salva lumea de consecințele păcatului. Da, acolo, în Biblia mea, descoperisem
comoara ascunsă despre care vorbea Isus în parabolă. I-am invitat pe Benito și pe
Gary să împartă cu mine această comoară și au acceptat. Așa că am renunțat la joaca
noastră în ruinele Castelului de Palomar și, începând de atunci, am prins gustul
cercetării, investigării, cunoașterii comorii neperisabile a Împărăției lui Dumnezeu.
Astăzi, la mai bine de șaizeci de ani de atunci, suntem aceiași trei prieteni din copi-
lărie care continuă să descopere noile bogății ascunse ale Cuvântului lui Dumnezeu:
inestimabila valoare a milei divine, providența și făgăduințele Sale.
Pentru noi există mari comori în Cuvântul lui Dumnezeu. Fie ca astăzi, inima
noastră să fie dispusă să le descopere.
343

SĂ NU SUFERE DE FOAME
Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi,
poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi…
(Efeseni 3:20)
A tunci când eram copii, în fiecare seară, tata făcea socoteala câștigurilor sale
de peste zi și ne lăsa pe masă puțin din bănuții pe care îi câștiga muncind,
indicând pe o foaie din caietul său cui îi era destinată suma: „Atât pentru Adolfo,
atât pentru Carlos, atât pentru Pedro.” Primul lucru pe care îl făceam noi, copiii,
când ne trezeam – tata fiind deja la serviciu – era să ne ducem repede la masa
din bucătărie pentru a ști cui și cât îi lăsase tata în noaptea aceea. Cam așa au stat
lucrurile timp de zece ani, până când am fost majori și am putut să avem propriile
noastre venituri prin muncă.
Când am decis să studiez la seminarul adventist din Madrid, planul era ca mai
întâi să fac colportaj în timpul verii, pentru ca astfel să câștig banii pentru taxa
de înscriere. Sarcină foarte dificilă la momentul acela, nu doar din cauza situației
economice precare a țării, cât și din cauza timidității mele față de oameni. Într-o
dimineață, ultima pe care o petreceam acasă, când m-am trezit, m-am apropiat, ca
de obicei, de masă. Nu era mărunțiș! Dar am găsit o bancnotă de o mie de pesetas,
cu obișnuitul bilețel, pe care tata scrisese: „Pentru Carlos, să nu sufere de foame.” O
mie de pesetas! Aproape salariul pe o lună al unui muncitor pe vremea aceea! După
masă, când a trebuit să ne despărțim, tatăl meu a fost, din nou, foarte pesimist în ce
privește colportajul, și i-a spus tânărului pe care casa de editură îl trimisese să mă
instruiască: „Carlos va fi un student foarte bun, dar pentru colportaj va fi un eșec.”
Și a plecat.
Însă în acea fericită vară a anului 1956, lucrurile s-au aliniat după planul bine-
voitor al lui Dumnezeu. Versetul de astăzi spune că Dumnezeu are puterea să ne
surprindă cu rezultate mult mai rodnice decât am prevăzut noi. Și așa mi s-a întâm-
plat și mie. Vânzările mele din acea vară mi-au permis să câștig taxa de înscriere nu
pentru un an, ci pentru trei. Când s-a terminat campania de vară, am fost studentul
cu cel mai mare câștig, m-am întors acasă cu un cec de economii de la banca unde
îmi păstram câștigurile substanțiale și cel mai important a fost că noi, tatăl și mama
mea, frații mei și eu însumi, am înțeles că în situații dificile Dumnezeu nu ne lasă
mărunțișul în buzunare, ci mult, mult mai mult decât cerem sau gândim noi.
Să ne amintim astăzi că planurile lui Dumnezeu depășesc cele mai înalte așteptări
omenești.
344

Joi, 26 noiembrie
UCENICI ÎN SECRET
După aceea, Iosif din Arimateea, care era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns,
de frica iudeilor, a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce.
Pilat i-a dat voie. El a venit deci şi a luat trupul lui Isus.
(Ioan 19:38)
C oncepción avea optsprezece ani când mi-am început lucrarea în mica loca-
litate Liria (Valencia, Spania). Alicia, o tânără din biserică, mi-a prezentat-o
și mi-a spus că dorea să facă studii biblice, în ciuda opoziției părinților ei. Era
singurul copil al familiei. Părinții ei se bucurau de o bună situație financiară, erau
foarte cunoscuți în oraș și în niciun caz nu ar fi permis ca fiica lor să aibă legături
cu „protestanții de la fermă”, cum erau numiți adventiștii în sat. Pe vremea aceea,
prejudecățile religioase erau foarte mari, favorizate de autorități și de cei doi preoți
de la cele mai importante parohii din oraș.
În ciuda tuturor acestora, Concepción era o tânără curajoasă, dispusă să meargă
înainte în ce privește cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu. Întrebarea era unde și
când. Pentru a evita ca familia să își dea seama și să o împiedice, am decis ca studi-
ile biblice să aibă loc în ruinele unui vechi schit, aflat nu departe de casa ei, la ora
siestei, în timp ce părinții dormeau. Lucrurile au decurs astfel timp de aproape un
an. Tânăra, însoțită de Alicia, venea la locul stabilit pe un drum, iar eu mă duceam
pe alt drum. Când părinții ei s-au stins, ea era deja căsătorită și, la fel ca soțul ei, dă-
dea mărturie fără să se mai ascundă despre credința ei adventistă, iar la momentul
construirii unei noi biserici a contribuit cu generozitate, la fel ca și la alte proiecte
ale bisericii.
Pentru un timp, Iosif din Arimateea și Nicodim au fost ucenici ai lui Isus în se-
cret, apărând cauza lui Hristos și împiedicând Sinedriul să își împlinească planurile.
Dar când a fost necesar să iasă din anonimat pentru ca trupul lui Isus să nu fie îngro-
pat într-un mormânt dezonorant, ei, oameni bogați și influenți, au obținut de la Pilat
permisiunea de a lua trupul pentru a-l îmbălsăma și a-l înmormânta cu demnitate.
Dacă Dumnezeu ne-a chemat să Îi slujim în circumstanțe complicate, este posi-
bil ca, pentru propria siguranță, să fie nevoie să fim în secret ucenici ai Domnului.
Vom putea proclama în mod deschis adevărul care astăzi este în inimă, la momentul
potrivit. Să ne încredem în El!
345

RODUL PERSEVERENŢEI
Să nu obosim în facerea binelui, căci, la vremea potrivită,
vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală.
(Galateni 6:9)
P e 6 ianuarie 1982, un juriu a atribuit Premiul Nadal, cel mai mare premiu pen-
tru literatură decernat în Spania, lui Carmen Gómez Ojea, o scriitoare de 36 de
ani, căsătorită, mamă a cinci copii și casnică, licențiată în filologie romanică și co-
laboratoare a mai multor jurnale și reviste. Cu numai câteva zile înainte, obținuse
un alt premiu, pentru proză scurtă: Premiul Tigre Juan de Oviedo. Se mai prezen-
tase la alte trei concursuri, fiind premiată la două dintre ele. Nu disperase și se pre-
zentase, de-a lungul timpului, la numeroase concursuri. Atitudinea ei perseveren-
tă a adus roade mai târziu. Dar ea nu este singurul caz datorită căruia putem face
elogiul perseverenței și curajului. Simfonia a V-a de Bruckner a fost compusă în
19 ani. Pentru astfel de oameni nu există loc și timp de distracție. Perseverența, ca-
pacitatea de a încasa aparentele eșecuri, darul de a nu pierde speranța în mijlocul
dificultăților aduc adesea, după cum spune și versetul, o recoltă plină de satisfacții.
Prea adesea, răbdarea și perseverența au fost considerate virtuți pasive: să poți
suporta și tolera adversitățile vieții fără să te plângi, să înduri, să suferi, să te re-
semnezi. Dar aceste virtuți au o componentă activă foarte importantă: constanța,
puterea, hotărârea, curajul, așteptarea activă. În Evanghelia după Matei, o anumită
propoziție se repetă în două ocazii: „Cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit”
(Matei 10:22). Termenul grecesc folosit pentru „a răbda” este hupomeinas, care are
un larg spectru de semnificații, printre care: „a aștepta pe poziții”, „a supraviețui
atacului”, „a întreprinde”, „a se opune la”, „a îndrăzni”. Cât despre textul din Apo-
calipsa 14:12, mai cunoscut adventiștilor: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc
poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”, termenul grecesc tradus prin „răbdare”
este un substantiv cu aceeași rădăcină ca a termenului hupomeinas, care înseamnă
„perseverență”, „răbdare”, „persistență”, „așteptare”.
În vremuri de instabilitate ideologică, atunci când eşti în pericol să-ţi pierzi iden-
titatea, în vremuri de dezertare, de oportunism religios și de pragmatism interesat,
când este normal „să îți faci un loc sub soare”, în vremuri de letargie pentru creștini,
cauzate de o îndelungă așteptare, Dumnezeu ne cere să avem puterea, hotărârea de
a persevera pentru că foarte curând „vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală”.
Să perseverăm astăzi în a deveni creștini mai buni. Să nu ne descurajăm. În cu-
rând vom avea satisfacția de a vedea rezultatele.

MĂRTURISIREA PĂCATELOR
Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi!
(Iacov 5:16)
P e când îmi făceam teza de doctorat la Universidad Autónoma de Madrid, mă

întâlneam cu regularitate cu conducătorul meu de doctorat pentru a-i cere
sfatul. Știa că sunt pastor adventist și aceasta nu ne împiedica în niciun fel să
relaționăm, cu atât mai mult cu cât mă considera un ajutor și un suport spiritual.
Într-o zi, la el acasă, a avut încredere în mine și mi-a pus următoarea întrebare:
„Puyol, chiar trebuie să ne confesăm unui om și să îi permitem accesul în intimi-
tatea conștiinței noastre pentru a putea primi împărtășania? Soția mea este cato-
lică practicantă. Îmi place să o însoțesc duminicile la slujbă și să mă împărtășesc
alături de ea, dar nu îmi place să mă confesez înainte de a participa la euharistie.”
Mi-a povestit că cel care îi fusese duhovnic mai mulți ani la rând se secularizase și
renunțase la preoție; mai mult, se căsătorise. Și acum, laic fiind, știa secretele din
viața fiilor și fiicelor de confesiune. Profesorul se simțea trădat. Ce era de făcut?
Confesiunea auriculară (n.t. mărturisirea păcatelor sau spovedania, în tradiția
ortodoxă) nu s-a generalizat în biserica creștină primară înainte de anul 600 al erei
noastre. Înainte de această dată, se făceau mărturisiri publice ale unor păcate și se
primea absolvirea de păcate o dată pe an, în Joia Mare. Păcatele personale se anulau
prin mărturisirea directă, lui Dumnezeu. Catolicii recunosc că ego te absolvo (eu
te iert), pe care îl rostește preotul, este rostit prin delegare divină, pentru că numai
Dumnezeu are per se puterea de a ierta păcatele (Marcu 2:7). Biserica apostolică nu
a înțeles niciodată că Isus a instaurat confesiunea auriculară și absolvirea de păcate
prin intermediul apostolilor. Nu există niciun precedent pentru o astfel de practică
religioasă în Noul Testament. Iacov vorbește despre a mărturisi „unii altora păcatele
şi rugaţi-vă unii pentru alţii”, evidențiind astfel necesitatea de a ne ierta unii pe alții
atunci când greșim, știind că această iertare lucrează pentru Împărăția cerurilor. Nu
trebuie să confundăm confesiunea auriculară și absolvirea de păcate cu exercițiul
disciplinei ecleziastice pe care o deleagă Dumnezeu bisericii (Matei 18:15-18) și des-
pre care avem referințe în Noul Testament (1 Corinteni 5:5; 1 Timotei 1:20).
I-am recomandat profesorului să se confeseze direct lui Dumnezeu și am putut
să îi liniștesc, astfel, conștiința. Și am aflat apoi că un prieten al său, preot, i-a reco-
mandat același lucru.
Să Îi încredințăm astăzi lui Dumnezeu păcatele noastre. Și El ne va ierta.

MEDICUL DIVIN
El îţi vindecă toate bolile tale, El îţi izbăveşte viaţa din groapă,
El te încununează cu bunătate şi îndurare.
(Psalmii 103:3-4)
S pitalul Universitar La Paz este unul dintre cele mai mari spitale din Madrid și
din Spania. Cu ani în urmă, eu și familia mea am devenit „atașați” de acest spi-
tal: mai întâi eu, după ce am suferit un infarct al arterelor coronare. Două luni mai
târziu, fratele meu a făcut şi el un infarct, dar al miocardului. Cinci luni mai târziu,
fiul meu, căruia i s-a făcut o artroscopie, și câteva săptămâni mai târziu, soția mea,
care a fost operată pentru implantarea unei proteze de genunchi. Mulți asociază
spitalul cu durerea, boala sau suferința, pe bună dreptate, dar numai într-o anumi-
tă măsură. În spital se pun diagnostice fatale, există suferință și unii pacienți mor.
Dar multe boli sunt tratate și vindecate, durerea este diminuată, se acordă îngriji-
re paliativă, se evită multe morți. Spitalul Universitar La Paz dispune de un serviciu
facultativ specializat în tratamentul și evitarea durerii la pacienți. Cu câtă dragoste,
atenție, solicitudine lucrează personalul acestui spital! Câtă știință și experiență din
partea medicilor și asistentelor pentru combaterea relelor din corpul uman! Ce mare
ușurare! Câtă încredere inspiră ei pacienților! Ca și cum Dumnezeul cerurilor, pe
care psalmistul David Îl binecuvântează din tot sufletul pentru toate binecuvântările
Sale, a delegat acestor instituții de sănătate și personalului lor misiunea de binefacere
pentru alinarea și salvarea oamenilor, pentru combaterea bolii și suferinței, inerente
vieții pe pământ. Iată un lucru de care trebuie să țină cont toți cei care lucrează în
sistemul de sănătate: „Hristos este Capul adevărat al slujitorilor medicinei. Ca Me-
dic-şef, El stă lângă fiecare practicant temător de Dumnezeu, care lucrează pentru
uşurarea suferinţei umane. [...] Boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri
opuse. Satana este nimicitorul. Dumnezeu este reparatorul” (Ellen White, Divina
vindecare, pp. 71–72).
Făgăduința biblică este că Dumnezeu „vindecă toate bolile” fizice și emoționale.
Nu există nimic de care Dumnezeu să nu poată avea grijă. Și când un om cu o profe-
sie medicală se pune la dispoziția Lui, acesta poate deveni un important instrument
de vindecare, speranță și bunăstare pentru semenii săi.
Astăzi este o minunată ocazie de a vesti altora că putem găsi vindecare la Isus.
348

Luni, 30 noiembrie
INTERIOR DE AUR ŞI OŢEL

Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă;
şi funia împletită în trei nu se rupe uşor.
(Eclesiastul 4:12)
D eși acest verset este folosit adesea când se discută despre căsătorie, astăzi aș
vrea să fac referire la el în contextul relației personale pe care trebuie să o aibă
membrii bisericii unii cu alții și cu Hristos.
Noi toți suntem în biserică, în mod individual, precum niște funii, toroane for-
mate din fibre de diferite feluri și culori: unele puternice și fine, ca mătasea; altele
obișnuite, dar foarte folositoare, ca lâna, bumbacul sau inul; altele cu o rezistență
deosebită, cum este cânepa; altele mai aspre, dar solide, ca iuta. Nu amintesc aici
fibrele sintetice, pentru că ele nu sunt autentice, nu sunt create de Dumnezeu, ci sunt
un substitut pentru fibrele naturale, sunt inventate de om.
Din cauza păcatului, suntem fire fragile: ne rupem ușor, nu rezistăm atunci când
suntem supuși unor tensiuni puternice sau când unele lovituri ne destramă ca și cum
ar fi foarfece. Dar când legăturile coeziunii creștine și ale iubirii frățești ne adună și
ne leagă unii de alții, devenim mai puternici și dobândim o mai mare rezistență, fără
a ne pierde elasticitatea individualității, după cum spune versetul: „Dacă se întâmplă
să cadă, se ridică unul pe altul” (Eclesiastul 4:10). Nu doar căsătoria și familia, dar și
prietenia, solidaritatea, asocierea membrilor bisericii pentru viața de comunitate ne
dau mai multă putere și ne fac aproape de neînfrânt. Suntem ca o minunată împle-
titură făcută din mai multe funii.
Chiar și astfel, atacurile Diavolului, circumstanțele dificile ale vieții de creștin
și, în special, problemele personale care survin în urma coabitării întâi ne uzează
și apoi ne destramă, reducându-ne considerabil rezistența, până la a ne rupe. Este
motivul pentru care avem nevoie să fim împletiți cu Hristos, Dumnezeu, marele
Țesător al cerului. Prin Duhul Sfânt, El învârte și tot învârte fusul și fuiorul, iar dege-
tele Sale fine torc cu dexteritate firele omenești de bumbac, lână sau mătase, alături
de firele prețioase și puternice de aur și de oțel ale lui Hristos. Așa că cele trei capete
ale funiei, al meu, al dumneavoastră și al lui Hristos, perfect împletite, formează o
legătură pe care nimeni și nimic nu o poate rupe.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, avem posibilitatea de a menţine relații
solide cu cei care ne sunt dragi. Să luăm astăzi decizia de a face tot ce ne stă în
putință pentru ca acest lucru să fie posibil.
349

DECEMBRIE
„Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-vă,
porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!”
(Psalmii 24:7)

Marți, 1 decembrie
DĂ-MI ÎNDURAREA TA, CA SĂ URMEZ LEGEA TA!

Depărtează-mă de calea necredincioşiei faţă de Tine
şi dă-mi îndurarea Ta, ca să urmez Legea Ta!
(Psalmii 119:29)
Î n Psalmul 119, David cântă valoarea pe care o are Legea lui Dumnezeu în viața
omului. Harul și Legea apar împreună în acest verset. În vechiul legământ, oa-
menii nu erau mântuiți prin păzirea Legii. Cu atât mai puțin în noul legământ, în
care oamenii sunt mântuiți numai prin har, nu prin Lege. Legea și harul se între-
pătrund adesea în procesul de mântuire, fiecare având rolul său specific.
Rolul legii este de a pune etichete pentru ca păcatul să poată fi recunoscut, dez-
voltând în om sentimentul de vinovăție. Este ceea ce Pavel numește „sub Lege” (Ga-
lateni 4:5). Mai mult decât atât, Legea arată că este imposibil pentru oameni să o
respecte, în ciuda eforturilor lor. Acuzându-ne, ea se transformă într-un motiv de
condamnare și moarte; trăim sub condamnarea Legii. Acest ideal, totodată inacce-
sibil și obligatoriu, ne aruncă la picioarele lui Hristos, implorând iertare și ajutor.
Și astfel „Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi
prin credinţă” (Galateni 3:24).
Legea nu ne poate salva prin ea însăși. Pretinzând că ar putea să ne salveze, am
ajunge să confundăm remediul pentru păcat. Ar fi la fel de inutil ca a trata o frac-
tură cu medicamente pentru gastrită. Legea dă pe față magnitudinea păcatului și
atunci intră în joc harul (Romani 5:20-21). Harul ne iartă greșelile, ne ia în stăpânire
voința, trezește recunoștința și dragostea noastră față de Dumnezeu și se transformă
într-o nouă forță interioară care ne eliberează de păcat și de condamnarea Legii. Este
ceea ce Pavel numește „sub har” (Romani 6:14), instaurând Legea lui Dumnezeu în
interiorul nostru: „Instaurarea legii în om, iată lucrarea prin excelență, iată minunea
Evangheliei. Ce este un creștin? Este un om în care s-a stabilit legea, este un om
care iubește, din acel moment, toată voia Dumnezeului Său; cu alte cuvinte, este un
om născut din nou” (Agenor de Gasparin, Paroles de vérité [Cuvântul adevărului],
pp. 7–8).
Dar și pretinzând că suntem salvați prin har și uitând Legea, se creează contextul
periculos în care să confundăm remediul pentru păcat, la fel cum ingerarea unui
produs pentru uz extern poate fi letal. David știa acest lucru, de aceea L-a rugat pe
Dumnezeu: „Dă-mi îndurarea Ta, ca să urmez Legea Ta!” Suntem sub Lege, suntem
sub har, dar suntem, mai mult ca oricând, de partea Legii.
Să facem apel la harul lui Dumnezeu ca să putem trăi conform principiilor Legii
lui Dumnezeu.
351

Miercuri, 2 decembrie
NICIDECUM!
Deci, prin credinţă, desfiinţăm noi Legea?
Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.
(Romani 3:31)
Î n polemicile sale cu acei creștini care erau proveniți dintre evrei, așadar cu iu-
deii, Pavel încearcă să procedeze astfel încât să nu dea ocazia unei interpretări
greșite cu privire la locul ocupat de Lege, credință și har în procesul de mântui-
re. Apostolul, folosind stilul socratic ce constă în a pune întrebări didactice, dă
răspunsuri care neagă ipoteza și își introduce tezele teologice explicative printr-o
expresie emfatică ce contrazice și neagă formulările întrebărilor: „Nicidecum!”
Această negație este categorică și nu lasă loc de dubiu. Pavel o folosește de paispre-
zece ori în scrisorile sale, întotdeauna după o frază interogativă și, cu o singură
excepție, în epistolele după Romani și Galateni. În afară de versetul de astăzi, iată
câteva alte contexte: „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească
harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?”
(Romani 6:1-2). „Atunci, oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu?
Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihăni-
rea ar veni din Lege” (Galateni 3:21).
Astăzi, ca întotdeauna, locul Legii, al faptelor, al credinței și al harului în procesul
de mântuire a făcut obiectul dezbaterilor și polemicilor aprinse. Luther s-a bazat pe
mesajul neprihănirii prin credință (sola fide) pentru a se ridica împotriva mântuirii
prin indulgențele impuse de papă. Unii dintre discipolii lui au înțeles Legea ca fiind
complet opusă Evangheliei, alte grupuri au legat mântuirea de credința și ascultarea
de Evanghelie. Iar unii continuă să pună Legea înaintea Evangheliei. Tuturor acelora
care au înțelegeri teologice eronate ce trădează adevărul, Pavel le spune: „Niciodată!”
„Educația, cultura, exercitarea voinței, eforturile omenești, toate acestea au sfe-
ra lor de acțiune, dar aici ele sunt cu totul fără putere. Ele pot produce o corectă
comportare exterioară, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curăți izvoarele vieții.
Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o nouă viață de sus, mai înainte
ca oamenii să poată fi schimbați de la păcat la sfințenie. Această putere este Hristos.
Numai harul Său poate să învioreze puterile fără viață ale sufletului și să-l atragă spre
Dumnezeu, spre sfințire” (Calea către Hristos, p. 13).
Să facem astăzi apel la puterea Domnului de a ne transforma viața și de a ne oferi
darul ascultării de sfântă Legea Sa.
352

Joi, 3 decembrie
NAUFRAGIUL TITANICULUI
Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.
(1 Corinteni 10:12)
P e 15 aprilie 1912, Titanicul s-a scufundat în mijlocul Atlanticului, după ce s-a

ciocnit de un aisberg. S-au pierdut 1 500 de vieți. Se estimează că numai 705
persoane au supraviețuit. Coliziunea s-a produs în mod imprevizibil în partea
dreaptă, generând o breșă de 75 până la 90 de metri; două ore și cinci minute mai
târziu, a fost înghițit de ocean. Rămășițele acestei ambarcațiuni, considerată de
nescufundat de către tehnologia epocii, se află la 4 000 de metri adâncime, ca o
mărturie fantomă a unui exces de încredere.
O organizație de consultanți în managementul resurselor umane, Hay Group,
a extras zece lecții din tragedia Titanicului, lecții pe care aș vrea să le rezum aici în
cinci principii aplicabile la noi, cei care navigăm în această lume furtunoasă, plină
de capcane și pericole, în drum spre portul mântuirii:
1. Aroganța are un preț. „De nescufundat!”, au spus, constructorii, până acolo încât
să Îl sfideze pe Dumnezeu în blasfemie. Umilința, dependența de Dumnezeu
sunt întotdeauna bune și ne ocrotesc.
2. Experiența se poate dovedi periculoasă. Căpitanul Titanicului, Edward J. Smith,
era pentru ultima dată la cârmă, înainte de pensionare. Nu avusese niciun acci-
dent în toată cariera, dar, sigur de el, în acea zi nu a luat în considerare radiogra-
mele care semnalau prezența aisbergurilor în zonă.
3. Ce e cel mai periculos nu e vizibil. Aisbergul a lovit brusc sub linia de plutire.
Dimensiunile sale reale nu erau vizibile. Uneori, cele mai mari pericole care
amenință viața spirituală nu sunt perceptibile și pot interveni cu o violență așa
de mare încât ne pot distruge.
4. Nu este întotdeauna suficient să respecți regulile. Nava trecuse de toate inspecțiile
regulamentare. Dar în momentul naufragiului, s-a constatat cu oroare că nu-
mărul de bărci de salvare stabilit nu era suficient. Umplând toate bărcile, numai
jumătate din pasageri și echipaj ar fi putut fi salvați.
5. Momentele dificile sunt un test al credincioșiei noastre. Trei sferturi din echipaj a
pierit în naufragiu, ajutând pasagerii. Credincioșia noastră este dovedită în mo-
mentele de maximă dificultate. Uneori este nevoie de o criză care să scoată la
iveală adevărata noastră stare.
Să fim prudenți cu excesul de încredere. Să Îi cerem astăzi Domnului să ne ajute
să fim umili.
353

Vineri, 4 decembrie
CUMPĂRAREA UNEI PIETRE PREŢIOASE

Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută
mărgăritare frumoase. Şi, când găseşte un mărgăritar de mare preţ,
se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără.
(Matei 13:45-46)
V ictor a devenit, la un moment dat, membru în Biserica Adventistă din Zara-

goza (Spania). Aparținea unei familii catolice foarte bogate și cu rang înalt în
delegația provincială a Ministerului Dezvoltării. O tânără adventistă lucrase în
casa lor ca internă. Victor, care era un tânăr curios, un „căutător de perle rare”, a
dorit să știe mai multe despre credința unică a fetei care nu lucra sâmbăta. Așa a
aflat că ea făcea parte din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. A trecut mult timp.
Victor s-a căsătorit, s-a mutat la Zaragoza și, călăuzit de amintirea tinerei care lu-
crase pentru părinții lui, s-a hotărât să viziteze Biserica Adventistă. Așa am ajuns
să îl cunosc. A urmat studii biblice și a descoperit perla prețioasă pe care o căuta.
Atunci au început problemele: soția i-a întors spatele și, fiind sfătuit greșit de du-
hovnicul său, el a divorțat. Pe plan profesional, nu i s-a permis să aibă Sabatul ca zi
de odihnă și a fost demis. Ca o încoronare a tot ce se întâmpla, pentru mulți dintre
prietenii săi a încetat să mai fie un om onorabil. Plătea un preț foarte mare pentru
a deține „mărgăritarul de preț”, dar el nu a ezitat. A acceptat adevărul, a cumpărat
perla dorită și a „vândut”, în schimbul ei, tot ce avusese: căsătorie, familie, prieteni,
poziție socială.
„Noi trebuie să căutăm Mărgăritarul de mare preț, dar nu în târgurile lumii sau
pe căi lumești. Prețul pe care ni se cere să-l plătim nu constă în aur sau argint, pentru
că de fapt aurul și argintul aparțin lui Dumnezeu. Trebuie să abandonăm ideea că
avantajele temporare sau spirituale vor putea să câștige mântuirea pentru noi. Dum-
nezeu cere ascultarea noastră de bunăvoie. El ne cere să ne părăsim păcatele. Sunt
unii care se pare că întotdeauna caută Mărgăritarul ceresc, dar ei nu abandonează,
nu părăsesc cu totul vechile lor obiceiuri rele. Ei nu mor față de sine, pentru ca
Domnul Hristos să poată trăi în ei. De aceea, ei nu găsesc Mărgăritarul de mare preț.
Ei n-au ajuns să biruiască ambiția nesfântă și iubirea lor pentru plăcerile păcatului.
Ei nu și-au luat crucea și nu L-au urmat pe Domnul Hristos pe calea renunțării de
sine și a sacrificiului. Aproape creștini, dar nu pe deplin creștini, deși se simt aproape
de Împărăția cerurilor, ei nu vor putea intra în ea. Aproape, dar nu pe deplin mântuit
înseamnă a fi nu aproape, ci cu totul pierdut” (Parabolele lui Isus, p. 75).
Ce preț suntem dispuși să plătim pentru mărgăritarul de mare preț?

Sâmbătă, 5 decembrie
MARAVILLOSISMO
Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu
s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.
(1 Corinteni 2:9)
V ersetul acesta se aplică în mod frecvent binecuvântărilor de care vor avea par-
te cei răscumpărați în cerurile noi și pe noul pământ și nu există îndoială cu
privire la faptul că, din cauza limitelor cunoașterii omenești, omul nu este capabil
să descrie cum vor fi lucrurile cerești. Dar contextul imediat al acestui text scris
de Pavel este legat și de prezent, de aici și acum. Este legat de înțelegerea lucrării
minunate pe care Dumnezeu o împlinește cu cei care decid să intre în „atelierul-
laborator” al Duhului Sfânt, să beneficieze de roadele harului Său și de iubirea
Sa, să se convertească și să aibă parte de schimbarea caracterului. Este minunea
minunilor, dovada cea mai evidentă a puterii Duhului Sfânt în inimile oamenilor
care pregătesc domnia slavei viitoare și trăiesc domnia harului în prezent.
Am calificat fenomenologia lucrării de convertire ca fiind „maravillosismo” un
neologism încă neacceptat de Academia Regală de Limbă Spaniolă. Termenul defi-
neşte ceva ce este minunat, adică un eveniment sau lucru extraordinar care provoa-
că admirație, dar căruia i se adaugă nuanțe de neprevăzut, incredibil, de neconceput,
toate elementele încorporate de apostol în versetul introductiv. „Maravillosismo”
se întâmplă în contextul unor fenomene surprinzătoare, neobișnuite, uimitoare și
inexplicabile pentru cei care le sunt martori. Este vorba, așadar, despre un termen
mult mai emfatic și cu un caracter mult mai puternic decât cuvântul „minune”, din
care provine. Se pare că a început să fie folosit în secolul al XVII-lea, epocă în care,
conform cronicilor vremii, se petreceau frecvent minuni care alimentau fantasme-
le, spiritul bombastic al societății baroce exaltate, decadente, tulburate și avide de
senzații tari.
Frédéric Godet afirmă: „Prin alăturarea celor trei termeni: „a vedea, a auzi și a
se sui la inimă”, apostolul vrea să facă referire la cele trei mijloace de cunoaștere: ve-
derea, sau experiența imediată; auzul, sau cunoașterea prin intermediul tradiției; și
inspirația inimii, descoperirile propriei inteligențe. Prin niciunul dintre aceste mij-
loace, omul nu poate ajunge la înțelegerea binecuvântărilor pe care i le-a pregătit
Dumnezeu” (Comentariu la 1 Corinteni, p. 132).
Numai prin credință și iluminarea Duhului Sfânt vom fi capabili „să putem pri-
cepe împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea
şi să cunoaştem dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungem
plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:18-19).

Duminică, 6 decembrie
ESTE URGENT SĂ TRĂIEŞTI

Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în Locuinţa morţilor
în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!
(Eclesiastul 9:10)
P e când mă apropiam de împlinirea vârstei de 73 de ani, am făcut un infarct

miocardic. Deși am primit imediat îngrijiri și inima nu a suferit semnificativ
necroze, cateterismul hemodinamic a scos la iveală faptul că arterele mele corona-
re erau bolnave, motiv pentru care a trebuit să mi se implanteze patru stenturi. În
cazul meu, a existat un evident factor de risc genetic. Tatăl meu a murit la 62 de
ani, victimă a unei cardiopatii congenitale, fratele meu mai mare a murit de o boa-
lă cardiacă la vârsta de 77 de ani, iar la doi ani de la infarctul meu, și fratele meu
mai mic a suferit unul. Am înfruntat problema morții cu realism și cu o conștiență
a probabilei proximități a acesteia. Dacă îmi e frică de moarte? Ca să fiu foarte
sincer, nu știu ce înseamnă fiorul fricii de moarte.
Frică, nu, dar, da, am avut și am momente de meditație cu privire la semnificația
morții. Inspirat de ceea ce afirmă versetul de astăzi, sunt conștient că trebuie să mă
confrunt cu moartea când ea va veni, nu doar prin prisma speranței în viața veșnică,
ci și prin prisma realității existențiale a lui „aici”. Sinteza cuvintelor înțeleptului din
Eclesiastul este următoarea: „Dat fiind că știi că vei muri, învață să trăiești aici și
acum.” De aceea am intitulat meditația de astăzi: „Este urgent să trăiești.” După cum
spune José Luis Martín Descalzo: „În loc să mă intimideze, moartea mă stimulează,
pentru că, în loc să mă coboare, îmi dă o teribil de mare poftă să trăiesc și să iubesc.”
În paginile acestei culegeri de meditații, am relatat multe experiențe pe care le-am
trăit, le-am văzut îndeaproape și, dacă ar trebui să fac un bilanț în perspectiva morții
mele, aș exclama: Ce privilegiu, ce dar prețios mi-a oferit providența în această viață!
De câte ori am fost martorul iubirii infinite a lui Dumnezeu, de câte ori am desco-
perit și m-am bucurat de planurile veșnice ale Tatălui ceresc pentru această lume!
Ce bucurie să fi slujit biserica, de mână cu preaiubitul meu Mântuitor! Câtă iubire
nemeritată am primit din partea familiei mele, a prietenilor mei și a fraților mei de
credință! Reflectând la toate acestea și fiind ancorat în speranțele mele pentru viitor,
nu, nu mi-e frică de ruptura tragică a morții.
Pentru că există în ceruri un Dumnezeu, să Îi mulțumim pentru darul binecu-
vântat al vieții.

Luni, 7 decembrie
NOAPTEA ÎN CARE AM REDEVENIT OAMENI

Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi
să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci.
(Daniel 12:3)
J osé Luis González, scriitor portorican, a scris o poveste intitulată „La noche que
volvimos a ser gente” [Noaptea în care am redevenit oameni], în care relatează
peripețiile unui Boricua (nume indigen al celor născuți în Puerto Rico) aflat în
drum spre reședința sa dintr-o suburbie a New York-ului, în ziua în care a avut
loc marea pană generală de curent din 13 iulie 1977: oprirea metroului, a oricărui
lift și a oricărui serviciu electric, haosul comunicațiilor etc. Situația era cu atât mai
gravă pentru protagonist cu cât în acea zi urma să se nască fiul său, iar el ar fi vrut
să fie prezent la naștere… A ajuns, în cele din urmă, dar bebelușul se născuse deja.
Chiar și așa, el și alți portoricani s-au hotărât să urce pe acoperișul casei pentru
a sărbători nașterea. De acolo au putut vedea, cu surprindere, cerul plin de stele,
o enormă lună plină, foarte asemănătoare cu cea a nopților minunate din orașul
lor natal. Și așa au redevenit oameni, aceiași ca atunci când își părăsiseră insula.
Povestea nu este numai o revendicare a rădăcinilor și mărturia mândriei
imigranților portoricani, ci subliniază și ambianța impersonală, nonsolidară și osti-
lă care exista la New York pe vremea aceea, un oraș în care a saluta sau a zâmbi unui
necunoscut aproape că era perceput ca o ofensă. New York, Las Vegas și alte mari
orașe ale lumii sunt iluminate de nenumărate spoturi electrice și panouri luminoase;
e adevărat că strălucesc și iau ochii, dar sunt lumini artificiale, care acoperă strălu-
cirea stelelor și împiedică splendoarea firmamentului să ajungă la noi. Ați observat
focurile de artificii de la sărbători? Se sting luminile electrice, pe cer explodează
focuri strălucitoare, opere de lumină și culoare, capricii cromatice pictate în nori și
destul de zgomotoase. Dar ce se vede când s-a terminat spectacolul și liniștea nopții
a revenit? Nimic, doar fum. Ba nu! După câteva minute, același cer strălucește din
nou, cam șters, dar cu aceeași sclipire palidă și îndepărtată a stelelor, care au fost
acolo dintotdeauna.
Această imagine poate avea și o aplicație spirituală. Cerul înstelat al idealurilor
autentice strălucește în spatele focurilor de artificii și a luminilor de neon, dar el
există, nu este nici miraj, nici vis. Este realitatea permanentă care va continua să
strălucească atunci când toate luminile lumii se vor stinge.
Pentru a redeveni oameni, persoane care răspândesc lumină, este suficient să ne
ridicăm capetele și să privim stelele strălucind.
357

Marți, 8 decembrie
CUM ŞI TATĂL VOSTRU CEL CERESC ESTE DESĂVÂRŞIT

Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.
(Matei 5:48)
Î n ce privește mântuirea, a existat dintotdeauna o aspirație supremă care a servit

ca motor al întregului proces: idealul de perfecțiune. „Voi fiţi dar desăvârşiţi,
după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” Este perfecțiunea un ideal tan-
gibil? Are o valoare absolută sau relativă? Care este modelul de urmat?
Încă de la originea creștinismului, perfecțiunea credinciosului a constituit su-
biectul unor discuții controversate care, în unele dintre cazuri, au dat curs unor ati-
tudini și cuvinte contrare tocmai idealului care anima discuția. Principalele soluții
care au fost oferite pot fi rezumate în patru tipare de gândire:
1. Pesimist. Perfecțiunea este un ideal moral intangibil pentru om, doar Hristos îl
poate atinge.
2. Voluntar. Perfecțiunea este obiectivul suprem al vieții de creștin și cu toții ar
trebui să tindem către ea.
3. Coercitiv. Perfecțiunea este condiția imperativ necesară pentru mântuire.
4. Înlocuitor. Perfecțiunea absolută există doar în Dumnezeu. În om, ea are o va-
loare relativă. Dar cu toții putem fi perfecți în Hristos și pentru Hristos. Această
atitudine corespunde cu ceea ce susține Biblia.
Cuvântul folosit în Noul Testament pentru „desăvârșit” este adjectivul téleios,
care înseamnă „plin”, „complet”, „care a atins întreaga dezvoltare posibilă”, „care și-a
atins obiectivul” sau „care a ajuns la maturitate”. Care maturitate? Cea care cores-
punde fiecărui individ care se implică. Acest cuvânt descrie foarte bine dobândirea
maturității spirituale bazată pe credință.
Doar că perfecțiunea și sfințenia Divinității sunt două lucruri diferite. Și, oricât de
surprinzător poate părea, în Biblie există un singur pasaj care prezintă perfecțiunea
ca fiind un atribut al Divinității: versetul de astăzi. Scrierile sfinte nu au dorit ni-
ciodată să vorbească despre perfecțiunea divină, așa cum vorbesc despre sfințenia
divină, ca să definească natura lui Dumnezeu. Termenul „desăvârșit” este întotdeau-
na aplicat lucrărilor lui Dumnezeu, căilor Sale, Legii Sale, omniscienței Sale. Și în
această declarație a lui Isus din Predica de pe Munte, perfecțiunea divină este pusă
în relație cu îndurarea pe care trebuie să o avem față de toți oamenii (Matei 5:46-48).
„În măsura în care Dumnezeu este desăvârșit în ale Sale, în aceeași măsură tre-
buie să fim și noi desăvârșiți în ale noastre” (Patriarhi și profeți, p. 541).
Să încercăm astăzi să atingem perfecțiunea creștină pe care o așteaptă Dumne-
zeu de la noi.
358

AZI MAI MULT CA IERI ŞI MAI PUŢIN CA MÂINE

Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste
unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi.
(1 Tesaloniceni 3:12)
O mul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, fără nicio urmă de rău, de pată
sau înclinație spre păcat, a fost dotat cu capacitatea de a se dezvolta și de a
crește; adică Dumnezeu a creat omul perfect, diferit de animale, care nu își pot
schimba instinctele atavice. Ellen White spune: „«Dumnezeu a făcut pe om după
chipul Său» (Geneza 1:27), iar scopul Lui a fost ca omul să descopere cu atât mai
mult acest chip, cu cât trăia mai mult, să reflecte din ce în ce mai fidel slava Creato-
rului. Toate facultățile sale puteau fi dezvoltate; capacitatea și vigoarea lor trebuia
să crească neîncetat” (Educație, p. 11).
După păcat, omul și-a pierdut treptat capacitatea de a reflecta perfecțiunea divi-
nă, de care se bucurase atunci când ieșise din mâinile Creatorului; astăzi, deși păs-
trăm rămășițe prăpădite din perfecțiunea originală, imaginea lui Dumnezeu este
profund alterată, sărăcită și desfigurată de consecințele fatale ale păcatului. Noi,
oamenii, suntem incapabili să atingem prin noi înșine idealul divin din Eden: „Ide-
alul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât gândirea omenească cea
mai înaltă. Evlavia – asemănarea cu Dumnezeu – este scopul care trebuie atins”
(Educație, p. 14). În tot acest proces de degradare cauzat de imperiul răului, am
pierdut perfecțiunea. În același fel în care ne-am păstrat individualitatea, modul de a
gândi și de a acționa, liberul-arbitru, deci responsabilitatea morală și spirituală care
ne caracterizează, ne-am păstrat și capacitatea de a progresa și de a ne dezvolta. Iar
în veșnicie vom continua să creștem: „În ceruri va trebui să continuăm să progre-
săm” (Ellen White, Solii pentru tineret, p. 98).
Duhul Sfânt folosește perfecțiunea pentru a lucra cu noi, ea fiind fundamentul
oricărei creșteri morale și spirituale. Dacă luăm ca exemplu iubirea conjugală, unii
gravează pe coliere aforismul: „Azi mai mult ca ieri și mai puțin ca mâine.” Același
lucru îl putem spune și noi despre creșterea iubirii dintre frați și despre sfințire, la
fel cum Pavel vorbește în versetul de astăzi despre creșterea în credință, creșterea în
cunoașterea lui Dumnezeu, creșterea în lucrarea lui Dumnezeu. La fel putem vorbi
și despre creșterea în perfecțiune, știind că perfecțiunea este o cale progresivă care
va culmina cu asemănarea cu Isus la revenirea Lui (1 Ioan 3:2).
Să nu uităm că acest drum este anevoios, dar, la final, se va dovedi cel mai sigur.
359

Joi, 10 decembrie
NU SUNT PERFECT
Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit, dar alerg înainte,
căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus.
(Filipeni 3:12)
Î n nicio altă epistolă nu își deschide Pavel inima și nu le descoperă credincioșilor

secretele vieții sale spirituale, ca în Epistola către filipeni. Acest text, numit „epis-
tola bucuriei” și scris într-un mod amical, este cea mai intimă și personală, cea
mai pastorală scrisoare a sa către o congregație. Pavel le transmite fraților săi de-
vizele, provocările, dificultățile și obiectivele care îi ghidează experiența creștină.
În Filipeni 3:12-14, Pavel ne spune că abordează căutarea perfecțiunii și creșterea
spirituală în cinci etape progresive:
1. Recunoașterea sinceră și umilă a condiției noastre individuale: „Nimeni nu a
ajuns deja desăvârșit.”
2. Eforturile și preocupările noastre trebuie canalizate asupra a ceea ce este cel mai
important: „Un singur lucru contează.”
3. Evaluarea trecutului și a viitorului: „Uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă
spre ce este înainte.”
4. Valoarea perspectivei: „Alerg spre țintă.”
5. Aprecierea recompensei promise la sfârșitul drumului: „premiul chemării cereşti a
lui Dumnezeu, în Hristos Isus.”
Admiterea propriei imperfecțiuni este o declarație gravă, încărcată de consecințe.
Nimeni nu trebuie să se conformeze propriei condiții spirituale, întotdeauna există
un țel mai înalt. Nimeni nu este superior, nu se poate erija în model pentru alții;
imperfecțiunea fiecăruia ne face pe toți egali, nimeni nu trebuie să își fixeze atenția
asupra altor oameni pentru a-i judeca, critica sau imita, dimpotrivă, trebuie să ne
amintim: „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la
Isus” (Evrei 12:2). Suntem chemați cu toții să fim mai buni; pentru aceasta, avem
obligația de a ne cerceta conștiința în permanență.
Contrar a ceea ce s-ar putea deduce, nu este vorba despre o viziune pesimistă a
credinciosului, cum se afirmă adesea. În viețile noastre, imperfecțiunea se transfor-
mă în motorul progresului și creșterii spirituale. Din recunoașterea ei se naște spiri-
tul de luptă și de progres, creștinul fiind o ființă care progresează, care se înnoiește
și avansează în mod constant, pentru că Dumnezeu nu are „copii mici”, care trăiesc
din tradiții și din ceea ce au moștenit de la părinți fără niciun efort, ci doar copii care,
cu ajutorul Său, trebuie să-și modeleze experiența personală și să-și administreze
propria avere spirituală. Deoarece nu suntem perfecți, trebuie să progresăm!
360

Vineri, 11 decembrie
UN SINGUR LUCRU CONTEAZĂ

Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu,
dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.
(Luca 10:41-42)
D upă ce și-a recunoscut propria nevrednicie, Pavel ne îndreaptă atenția către

propria responsabilitate în a descoperi ce este cel mai important pe drumul
perfecțiunii: „Un singur lucru contează” (Filipeni 3:13). Printre cele mai profunde
învățături ale Sale, se află, cu siguranță, cuvintele lui Isus adresate Martei: „Pentru
multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie.”
„Un singur lucru contează.” „Eu”, spune Pavel, „trebuie să fac ceva pentru a atinge
perfecțiunea”. Pentru apărătorii neprihănirii prin credință, fără nicio altă implicație
sau datorie, pentru cei care postulează un har „ieftin”, aceste cuvinte pot deveni
o provocare, o contrazicere sau o greșeală. Dar nu este cazul. Într-un alt pasaj al
aceleiași epistole, Pavel pune alături îndemnul „duceţi până la capăt mântuirea voas-
tră, cu frică şi cutremur” și implicarea ambelor părți: „Căci Dumnezeu este Acela
care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea”, toate acestea
„ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină” (Filipeni 2:12-15).
Perfecțiunea pe care Dumnezeu vrea să o lucreze în omul convertit cere cooperare
responsabilă. Dumnezeu nu îl salvează pe om fără consimțământul lui; credinciosul
este mai degrabă activ împreună cu Dumnezeu la mântuire.
Când este vorba despre perfecțiune, nu putem privi de la distanță, ca și cum
nu ar fi responsabilitatea noastră. Nu îi putem face pe alții responsabili; Dumne-
zeu așteaptă ca noi, în mod personal, să fim consecvenți în determinarea noastră,
să răspundem, să ne exprimăm adeziunea: Am descoperit direcția în care e impe-
rativ necesar să acționez sau mă împrăștii în continuare în „multe lucruri”? Sunt
conștient de obstacolul care stă în calea creșterii mele spirituale? Ce am de făcut ca
să urc treptele perfecțiunii și să nu stagnez? Nu întotdeauna este vorba de decizii
și de schimbări majore. Uneori sunt lucruri aparent nesemnificative. Un celebru
globetrotter care își propusese să traverseze pe jos Statele Unite, de la coasta de est la
coasta de vest, a fost intervievat de jurnaliști pe când era pe la jumătatea drumului.
Unul dintre reporteri l-a întrebat: „Spuneți-ne, care este cea mai mare dificultate pe
care ați întâmpinat-o până acum în tentativa dumneavoastră?” După un moment de
tăcere, sportivul a răspuns: „Nisipul care îmi intră în pantofi.”
Ați mers vreodată cu nisip sau cu pietricele în pantofi? La fel este și în viața spi-
rituală. Scuturați nisipul care v-a intrat în viață și calitatea experienței spirituale se
va îmbunătăți.

CONSTRUIREA SAU IPOTECAREA VIITORULUI

Uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte…
(Filipeni 3:13)
F rank Crane (1861–1928), pastor prezbiterian, prezentator, conferențiar, croni-

car și autor a scris El Credo del Necio [Crezul nebunului], ca o denunțare a celor
care idolatrizează prezentul, fără a se gândi la viitor: „Ei cred în prezent. Cred că
poftele au fost făcute pentru a fi satisfăcute, nu controlate. Cred în distracție, mo-
tivând că tânăr ești doar o dată. Cred că pot să pună ipotecă pe viitor în schimbul
prezentului...”
Despre prezent, Pavel spune tocmai contrariul: ce am de făcut astăzi este urgent
și sunt responsabil și consecvent. Prezentul este examinare, reflecție; în același timp,
creez, proiectez, acționez. Așa cum spune versetul de astăzi: privind înapoi, uit toate
aspectele negative ale trecutului; privind înainte, văd și proiectez posibilitățile pe
care mi le oferă viitorul.
Apostolul recunoaște cu umilință că nu a atins mereu perfecțiunea, așa că trecu-
tul a fost dezamăgitor, motiv pentru care vrea să îl uite, nepermițând ca experiențele
frustrante pe care le-a trăit să îl condiționeze, să îi aducă amărăciune și să îl facă
incapabil de a merge înainte. Trebuie să evităm să ne martirizăm, înăcriți de ceea
ce am făcut sau de ceea ce nu am făcut, de ceea ce am pătimit din cauza altora în
trecut. Întâmplările nefericite, eșecurile, greșelile trecutului care au rămas în urmă
nu trebuie să fie un balast pe care să îl cărăm după noi. Hristos spune: „Oricine pune
mâna pe plug şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu”
(Luca 9:62). Suntem bărbați noi, femei noi, cu planuri noi, cu forțe proaspete și cu o
și mai mare încredere.
Preocuparea cu privire la ce ne stă înainte este un act de speranță și de încre-
dere în viitor; înseamnă a vedea în mod pozitiv viitorul, fără temeri și presimțiri
rele. Înseamnă a vedea noi providențe care deschid drumul către perfecțiune și că-
tre prelungirea harului sfințitor; înseamnă oportunitate, ocazie, conjunctură sau
circumstanțe favorabile; înseamnă a începe din nou, cu o nouă viziune, cu o nouă
consacrare, o nouă comuniune cu Hristos, o nouă dragoste și o nouă credincioșie,
toate datorate regenerării produse de Duhul Sfânt.
Să nu ne abatem astăzi de la scopul nostru de a-L urma pe Isus. El ne va călăuzi.

ALERG SPRE ŢINTĂ

Alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.
(Filipeni 3:14)
P unctul culminant al experienței perfecțiunii relatată de Pavel filipenilor este

expresia emfatică „alerg spre țintă”. Putea adopta patru atitudini diferite atunci
când și-a admis, cu sinceritate, imperfecțiunea și a creionat un viitor:
1. Abandonul. Eșecurile trecutului și recunoașterea propriei neputințe nu îi per-
mit să continue lupta, vrând să se elibereze de tensiunea provocată de căutarea
perfecțiunii.
2. Nesiguranța. În fața micilor progrese și a marilor regrese, nu îndrăznește nici să
abandoneze, nici să avanseze. Situația este de fiecare dată mai rea și e din ce în ce
mai secătuit.
3. Justificarea greșelilor. Încercarea de a găsi vinovați și de a-i face responsabili pen-
tru propria stare. A se simți victima circumstanțelor. Departe de a-l dezvinovăți,
această atitudine îl înjosește.
4. Continuarea luptei, perseverența, în ciuda dificultăților și eșecurilor anterioare.
Este ceea ce face Pavel. Cu noi încurajări, el spune: „Doamne, voi continua, poți
conta pe mine, ai răbdare și ajută-mă să devin mai bun.”
Când a spus aceste cuvinte, apostolul Pavel se afla la Roma, privat de libertate.
Din închisoare, din celula suferinței, le scrie filipenilor că, încă o dată, Îi spune „da”
lui Dumnezeu şi își reînnoiește angajamentul de a căuta perfecțiunea. Este contextul
suferinței necesar pentru a continua lupta pentru perfecțiune? Când totul ne merge
bine, ne complăcem și cedăm păcatului? Unele suferințe sunt veritabile providențe
divine care ne ajută să devenim mai buni și să depindem mai mult de Dumnezeu.
Așa cum spune Petru: „Cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul” (1 Petru 4:1).
Care este ținta sau scopul luptei pentru perfecțiune? Ce speră Pavel la capătul
drumului în căutarea sfințirii? În mod literal, premiul pentru luptă; la fel ca la jocu-
rile olimpice, recompensa pentru câștigători. În mod curios, acest premiu este „che-
marea cerească a lui Dumnezeu, în Isus Hristos”. Altfel spus, reînnoirea chemării lui
Dumnezeu. Pentru Pavel, repetarea acelei întâlniri pe drumul Damascului, când a
auzit pentru prima dată chemarea cerului.
În același fel, în experiența noastră creștină, trebuie să reînnoim frecvent adera-
rea noastră la Dumnezeu și să Îi spunem de multe ori, în multe situații: „Da, Doam-
ne, urmăresc ținta, poți conta pe mine.” Domnul Își reiterează cu insistență vocația
sfântă, făgăduința, siguranța sfințirii în Hristos.
363

Luni, 14 decembrie
UNSUL CIRUS
Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cirus, pe care-l ţine de mână
ca să doboare neamurile înaintea lui şi să dezlege brâul împăraţilor,
să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă.
(Isaia 45:1)
A m fost adesea surprins că, în Noul Testament, atât Pavel, cât și Petru ne încu-
rajează: „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri,
mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi
în dregătorii” (1 Timotei 2:1-2); să îi considerăm trimiși ai lui Dumnezeu (1 Petru
2:13-14), pentru că „nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpâni-
rile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. [...] El este slujitorul lui Dumnezeu
pentru binele tău. [...] De aceea, trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei,
ci şi din îndemnul cugetului” (Romani 13:1-5). Cum este posibil ca apostolii să
facă astfel de propuneri într-o vreme când, cel mai probabil, Imperiul Roman era
condus de Nero, un nebun care a făcut atâția martiri? Să fie autoritățile și monar-
hiile „de drept divin”?
Dumnezeu nu este niciodată complicele crimelor, războaielor fratricide, folosirii
armelor de distrugere în masă, de care fac uz unii conducători ai lumii. La între-
barea mea nu există răspuns, în afară de cazul în care acceptăm realitatea tragică a
conflictului de pe pământ dintre Hristos și Satana și filosofia providențialistă a isto-
riei, conform căreia Dumnezeu dă autorităților oportunitatea de a guverna în mod
drept, punându-le astfel la încercare, ținând sub control acțiunile lor de conducere și
determinându-le deciziile, legile și rezoluțiile, după înțeleapta Sa providență, pentru
a sluji împlinirii finale a planurilor Sale.
Cirus a reușit să pună punct supremației Babilonului, o națiune care distrusese
Ierusalimul și luase ca prizonieri foarte mulți evrei. A promulgat un decret pentru
reconstruirea Casei lui Dumnezeu la Ierusalim (2 Cronici 36:22-23) și a finanțat o
mare parte din acest proiect. În timpul primului an al domniei sale, a autorizat prin
decret repatrierea unui prim contingent de evrei, pentru reconstruirea Templului
(Ezra 1:1-4). Cu aproape două sute de ani înainte, profetul Isaia spusese că Cirus
avea să fie „unsul Său”, „păstorul” care va împlini voia divină, cel care „va împlini
voia Lui împotriva Babilonului” (Isaia 45:1; 44:28; 48:14).
Așa au fost și așa sunt planurile providențiale ale lui Dumnezeu, chiar și cu cei
care nu fac parte din poporul Său.
Să nu uităm că, dacă nu o facem noi, Dumnezeu poate folosi un necredincios
pentru a vesti Cuvântul Său în aceste zile.
364

Marți, 15 decembrie
PROFEŢIA MESIANICĂ
Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor
numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.”
(Isaia 9:6)
A m fost cândva în Gibraltar, pentru a mă ocupa în timpul vacanței de vară

de cele două mici biserici din La Línea de la Concepción și Algeciras (Ca-
diz, Spania). Printre persoanele care participau la studiile biblice era şi o doamnă
cultivată, cu o situație bună. Într-o zi, pe când studiam împreună despre profeția
biblică, a fost foarte mișcată de împlinirea minunată a profețiilor mesianice ale lui
Isaia: „Când au fost scrise?” a întrebat ea. „Cu șapte sute de ani înainte de Hris-
tos”, i-am răspuns. „Poate este vorba despre o extrapolare, adică un fel de profeție
post eventum?” a continuat. „Imposibil, pentru că într-o copie din anul 150 î.Hr. a
cărții lui Isaia, găsită printre manuscrisele de la Marea Moartă, se aflau deja aceste
texte.” „Și nu este vorba despre intuiții înțelepte sau de o idee inteligentă întâm-
plătoare a lui Isaia?” „Nu, doar prin inspirație divină ar fi putut profetul să facă
preziceri atât de precise și detaliate”, i-am răspuns amabil.
Profeția mesianică a cărei împlinire se realizează în Noul Testament este una din-
tre cele mai convingătoare mărturii ale originii divine a Scripturilor și a autenticității
mântuitoare a lui Isus. Conform lui Henry Parry Lindon, există 332 de predicții
diferite în Vechiul Testament, a căror împlinire este, în mod literal, Isus Hristos.
Atât în evanghelii, cât și în predicile din cartea Faptele apostolilor și în epistole, fraza
privitoare la Isus: „ca să se împlinească ce fusese vestit prin proroci” (Matei 2:23)
are valoare de dovadă. Nașterea, la fel ca patimile Fiului lui Dumnezeu, lucrarea Sa
și profunda semnificație teologică și mântuitoare a morții Sale au fost prezise de
profeții biblici.
Isaia, profetul mesianic contemporan cu regele Ezechia, a anunțat nașterea din
fecioară a lui Mesia (7:14), titulaturile și numele Sale (9:6), duhul cu care L-a insuflat
Dumnezeu (11:1,2), bucuria venirii Lui (25:9), lucrarea precursorilor Săi (40:3-5),
caracterul spiritual al lucrării Sale (61:1-3), caracterul înlocuitor al suferințelor și
morții Sale (53:2-9). Profetul Daniel a prezis data botezului și data morții Sale (9:24-
27); Mica, locul nașterii (5:2); Zaharia, intrarea triumfală în Ierusalim și scena crucii
(9:9; 12:10); Hagai, venirea comorilor tuturor popoarelor (2:7).
Să Îi mulțumim astăzi lui Dumnezeu pentru certitudinea cuvântului profetic.
365

CINE ŞTIE?
Dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte
pentru iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine ştie
dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?
(Estera 4:14)
Î n timpul Evului Mediu, în Spania, perioadele de depresiune economică au fost

caracterizate de persecuții și promulgarea de legi antisemite, precum și de expul-
zarea și masacrarea acestei părți a populației. În mod regretabil, încă din timpul
împărătesei Estera, acest fapt a fost o constantă a istoriei evreilor care, din cauza
invidiei suscitată de bogățiile pe care le acumulaseră, a faptului că erau asociați cu
noțiunea de cămătari și a religiei lor deosebite, au suportat, mult prea frecvent, ura
maselor și a conducătorilor lor.
Deși numele lui Dumnezeu nu apare în mod explicit în cartea Esterei, cred că
providența divină și atenția salvatoare a lui Dumnezeu pentru poporul Său s-au ma-
nifestat pe tot parcursul evenimentelor relatate, cu condiția să nu dăm o importanță
dominantă hazardului și „norocului”, în această istorie. Estera avea o frumusețe uni-
că, atât fizică, precum și morală. Chiar și așa, cum a putut Mardoheu să îndrăzneas-
că să o prezinte la castingul făcut de casa regală, din moment ce erau evrei? Cine i-a
dat ideea? Și apoi, de ce a ales-o regele asirian pe Estera, dintre toate tinerele cele mai
frumoase ale împărăției? Cine i-a ghidat alegerea? Nici faptul că Mardoheu a auzit
despre complotul împotriva regelui și l-a putut dejuca nu este providențial? Nici că
fapta lui a fost înregistrată în cronicile palatului? Și când decretul de exterminare dat
de Haman apăsa deja evreii, cine a atins inima Esterei pentru ca ea să meargă la îm-
părat fără să fie chemată, cu riscul propriei vieți? De ce i-a întins regele sceptrul de
aur, în loc să fie iritat de îndrăzneala ei? De ce a semnat decretul prin care permitea
evreilor să se înarmeze și să se apere de dușmani? Un singur răspuns: Estera ajunsese
regină tocmai pentru un astfel de moment.
Sunt prea multe întâmplări și momente imprevizibile în istoria Esterei, ca să nu
vedem că Dumnezeu acționează, prevăzând și dirijând evenimentele pentru a-Și
salva poporul. La fel ca în zilele Esterei și ale lui Mardoheu, Providența divină va
promulga decrete de protecție şi amnistii, va avea avocați ai apărării curajoși, va stri-
ca planurile criminale prin sfetnicii Săi atunci când va veni timpul marii strâmtorări
pentru biserica rămășiței.
Să ne amintim astăzi că și noi avem pe lume o misiune. Suntem conștienți de ea?
366

Joi, 17 decembrie
UN CALCUL PROFETIC ÎMPLINIT MATEMATIC

Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii
tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor,
până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice,
până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor.
(Daniel 9:24)
U na dintre cele mai extraordinare profeții ale Bibliei este cea a celor șaptezeci
de săptămâni. Ea ne permite să stabilim data botezului lui Mesia și data
morții Sale. Pavel dă mărturie despre aceasta, scriind: „Când a venit împlinirea
vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.” (Galateni 4:4) și: „Pe când eram noi încă
fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi” (Romani
5:6). Însuși Isus, după ce a fost botezat în Iordan, și-a început slujirea vestind: „S-a
împlinit vremea” (Marcu 11:15), iar evreii care cunoșteau profeția celor șaptezeci
de săptămâni așteptau venirea lui Mesia în acele timpuri (Ioan 1:19; Luca 3:15).
Această descoperire făcută profetului Daniel a fost răspunsul la rugăciunea de
mijlocire pentru poporul său. Rămăsese perplex, crezând că cele 2 300 de seri și
dimineți din viziunea anterioară se aplicau perioadei de captivitate în Babilon: „Am
stat leşinat şi bolnav mai multe zile... Eram uimit de vedenia aceasta şi nimeni nu
ştia” (Daniel 8:27). Când îngerul Gabriel este trimis la Daniel pentru a-i dezvălui
misterul calculului profetic, îi spune: „Ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege
vedenia!” (Daniel 9:23). Ce vedenie? Un element de natură filologică ne lămurește
cu privire la vedenia despre care vorbește îngerul. Termenul evreiesc folosit pentru
cuvântul „vedenie” în Daniel 8:27 este mar’eh, vedenia cu serile și diminețile (Daniel
8:26). Adică singura parte care rămăsese fără explicație din vedenia anterioară, cro-
nograma celor 2 300 de zile profetice.
În felul acesta, capitolele 8 și 9 ale cărții lui Daniel au legătură, fiind părți ale
aceleiași vedenii, și lor li se aplică principiul de interpretare zi-an, care este cheia
înțelegerii sensului profeției. Interpretarea celor șaptezeci de săptămâni este centra-
tă pe ultima, cea mai importantă. Admițând începutul profeției în toamna anului
457 î.Hr., se poate stabili data botezului lui Isus, în toamna anului 27 d.Hr., data cru-
cificării Sale, în primăvara anului 31 și începutul predicării Evangheliei neamurilor
sau universalizarea legământului divin, în toamna anului 34.
Nu poate fi pus la îndoială faptul că profeția confirmă providența divină în isto-
rie și că profetul Daniel este inspirat.
367

ÎMPLINIREA VREMII
Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,
născut din femeie, născut sub Lege.
(Galateni 4:4)
P avel dă mărturie în acest pasaj din Epistola către galateni că întruparea Fiului
lui Dumnezeu a avut loc la împlinirea timpului. Semnificația expresiei care
evocă termenul „timp” ne permite să atribuim profeției valoarea ei istorică, chiar
cronologică. În Biblie, făgăduința mesianică nu este un anunț abstract care se în-
scrie în cadrul unui timp determinat. Profeția biblică arată către un viitor pe care
pretinde că îl indică, dar în așa fel încât poporul făgăduinței să poată dezvolta o
speranță permanentă și actuală. Apostolul folosește aici termenul chronos, timpul
măsurabil, timpul în care se petrec evenimentele istoriei omenirii și ale istoriei
mântuirii. Isus a venit atunci când orologiul divin a sunat, într-un moment pre-
stabilit de omnisciența divină.
Nașterea lui Hristos este un fapt istoric. Versetul spune că venirea Lui a însemnat
„împlinirea vremii”. Punctul culminant al istoriei omenirii a fost nașterea Mântuito-
rului. Mulți autori au semnalat caracterul providențial al conjuncturii istorice în care
a apărut Isus. Iată ce spune Ellen White: „Providența divină îndrumase mișcările
națiunilor, precum și torentul pasiunilor și influenței omenești, până când lumea era
gata pentru venirea Mântuitorului. Națiunile erau unite sub o singură cârmuire. O
singură limbă se vorbea aproape peste tot, fiind pretutindeni recunoscută ca limbă
literară. Iudeii, împrăștiați în toate țările, se adunau la Ierusalim pentru sărbătorile
anuale. Când se întorceau în locurile pe unde trăiau, ei puteau să răspândească în
toată lumea vestea despre venirea Mântuitorului. În vremea aceea, sistemele religi-
oase ale păgânismului își pierdeau influența asupra poporului. Oamenii erau sătui
de mituri și de ceremonii fastuoase, dar deșarte. Ei tânjeau după o religie care să le
mulțumească inima. Atunci când lumina adevărului părea că dispăruse dintre oa-
meni, existau totuși suflete care căutau lumină și care erau pline de griji și întristare.
Ele însetau după o cunoaștere a viului Dumnezeu, după asigurarea în ce privește
viața de dincolo de mormânt” (Hristos, Lumina lumii, pp. 19–20).
Lumea era pregătită să Îl primească pe Mântuitorul. Va fi și momentul culminant
al celei de a doua Sa veniri în glorie și mărire marcat de confluența circumstanțelor
istorice providențiale? Este posibil. Cert este că Isus va reveni curând pe pământ. Să
nu uităm! Va reveni la „împlinirea vremii”.

ACELEAŞI DISPOZIŢII
Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea
chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă
cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob,
făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om,
S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.
(Filipeni 2:5-8)
Î n zorii existenței limbii spaniole, în preajma secolelor al X-lea și al XI-lea, autori

anonimi s-au inspirat din relatarea nașterii sau patimilor Domnului pentru a
crea primele piese de teatru. Piesele erau prezentate în biserici de bărbați care
interpretau atât rolurile masculine, cât și pe cele feminine. Cea mai veche piesă
din literatura dramatică spaniolă este un fragment din relatarea nașterii, intitulat
El auto de los Reyes Magos [Adorarea Magilor], găsit în sacristia catedralei din To-
ledo, la sfârșitul secolului al XII-lea.
Relatările nașterii au o valoare surprinzătoare, indiscutabilă, prin caracteriza-
rea foarte precisă a personajelor lor, prin plasticitatea scenelor și prin scenariu. Fi-
ecare personaj își interpretează rolul înaintea Copilului Isus, figura centrală. Toți
protagoniștii și toate scenele sunt încărcate de o profundă semnificație etică, spiri-
tuală și teologică.
Care este scenariul Adorării Magilor? Prin scenariu se înțelege mesajul lansat de
personajele care fac reprezentația, învățătura didactică, morală sau spirituală pe care
o primește publicul. Apostolul Pavel ne arată că principalul scenariu, lecția supremă
a nașterii, este renunțarea, smerirea, sau kenosis, a Fiului lui Dumnezeu. Ca într-un
scenariu de amploare, fiecare personaj care asistă la naștere își va interpreta rolul
preluând sau contrazicând renunțarea exemplară a Copilului Isus ghemuit în ieslea
staulului în care s-a născut.
Mai mult decât atât, renunțarea este trăsătura-cheie a ucenicului veritabil al lui
Hristos, iar credincioșii din toate timpurile ar trebui să mediteze la relatarea nașterii
lui Isus cu un spirit de umilință și de admirație: „Admirăm sacrificiul Mântuitoru-
lui, care a schimbat tronul cerului cu staulul și tovărășia îngerilor sfinți cu vitele din
grajd. Îngâmfarea omenească și mulțumirea de sine se simt mustrate în prezența Sa”
(Hristos, Lumina lumii, p. 28). În lumina acelorași învățături, textul liturgic al apos-
tolului Pavel adresat filipenilor începe cu îndrumarea: „Să aveţi în voi gândul acesta,
care era şi în Hristos Isus.”
Să avem în noi, astăzi, dorința de a sluji lui Dumnezeu.

ROABA DOMNULUI
Maria a zis: „Iată, roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale!”
Şi îngerul a plecat de la ea.
(Luca 1:38)
V iziunea inefabilă și pură a veștii pe care i-o dă îngerul Gabriel Mariei, misterul
fecioriei ei, caracterul sublim al întregului episod nu ne-au permis, uneori,
să analizăm dimensiunea umană, consecințele pe care le putea suferi tânăra fată
acceptând maternitatea lui Isus. Primirea nobilei misiuni anunțată de înger pre-
supunea o serie de dificultăți și multe pericole: Maria era logodită cu Iosif și, după
cum spune ea însăși, nu știa de bărbat. Și-a asumat riscul discreditării și rușinii
unei sarcini ilegitime și era aproape sigură că va fi repudiată de logodnic. Mai grav
încă, risca să își piardă viața din moment ce legile riguroase ale vremii condam-
nau la moarte tinerele femei căsătorite care rămâneau însărcinate cu un alt bărbat
(Deuteronom 22:23-24).
Maria cunoștea cauza straniei sarcini. Știa că fiul din pântecele ei era conceput
prin lucrarea și harul Duhului Sfânt, dar cine ar fi crezut-o? Dacă și astăzi, în ciuda
tuturor progreselor pe care le-a făcut teologia în domeniul ipotezei dublei naturi
divino-umane a Fiului lui Dumnezeu, numeroși teologi pozitiviști neagă în mod
absolut natura supranaturală a însărcinării Mariei cu Isus, putem să ne imaginăm
cum au interpretat vecinii, familia și autoritățile religioase misterioasa ei sarcină?
Tânăra fată și-a jucat rolul în această scenă la fel ca Fiul lui Dumnezeu, acceptând cu
umilință și supunere oprobriul, batjocurile, incapacitatea oamenilor de a înțelege,
disprețul tuturor (inclusiv pe cel al lui Iosif, viitorul soț) și singurătatea unei misiuni
sfinte pe care doar ea o cunoștea. Fără a pune condiții, ea i-a răspuns îngerului: „Iată,
roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale.”
Uneori o așezăm pe Maria în toată splendoarea, „plină de har și binecuvântată
între femei” (Luca 1:28), fără legătură cu experiența noastră, fără să ne dăm seama
că și nouă ni se cere, în anumite circumstanțe, să ne acceptăm supuși îndatoririle și
situarea în poziții care generează, în înțelegerea noastră, respingere, critică, dispreț,
privațiuni, false acuzații, marginalizare, pierderi materiale și agresiuni fizice din par-
tea oamenilor care ne înconjoară.
Suntem dispuși să acceptăm, în ciuda oricărui risc, și să răspundem Domnului,
ca această femeie exemplară: „Facă-mi-se după cuvintele tale”?
370

Luni, 21 decembrie
FIUL TÂMPLARULUI
Pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului
şi i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta,
căci ce S-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt.”
(Matei 1:20)
I osif și Maria erau logodiți. Logodna era o înțelegere formală, prealabilă căsăto-
riei, în care, deși nu întotdeauna locuiau împreună, cele două părți ale cuplului
erau considerate unite, iar cei doi erau numiți soț și soție. Pentru a desface lo-
godna, repudierea se făcea printr-o carte de divorț, la fel ca în cazul cuplurilor
căsătorite. La scurt timp după logodnă, soțul își trimitea logodnica acasă la ea
și căsătoria era considerată consumată. În cazul lui Iosif și al Mariei, probabil că
lucrurile au stat astfel: după trei luni în care Maria a stat la Elisabeta, Iosif a vrut să
o ia la el. Și atunci a descoperit cu surprindere că era însărcinată.
Prima reacție a fost că nu a știut ce să facă, fiind confruntat cu două îndatoriri
contradictorii: pe de o parte, nu se putea căsători cu Maria, necunoscând sau necre-
zând care este cauza sarcinii ei; pe de altă parte, puritatea, candoarea, explicațiile și
lacrimile logodnicei sale nu îi permiteau nici să o expună ca fiind o ticăloasă și, cu
atât mai puțin, să o supună rigorii legii. Așa că a decis să se despartă de ea în secret,
fără să spună motivul, ceea ce însemna că trebuia să suporte, la fel ca Maria, o parte
a oprobriului. Dumnezeu însă cunoștea intențiile lui Iosif și avea alt plan: îngerul i-a
descoperit acestui om bun realitatea a ceea ce se întâmplase și i-a cerut să accepte
planul divin, cu toate consecințele sale. Iar Iosif, încrezător în dreapta și înțeleapta
Providență divină, a renunțat la a-și apăra onoarea de soț al Mariei, a acceptat, „a
făcut cum îi poruncise îngerul Domnului şi a luat la el pe nevasta sa” (Matei 1:24).
Isus a crescut în Nazaret, înconjurat de prieteni și vecini. Când s-a împlinit tim-
pul Scripturii, cei care Îl văzuseră crescând s-au întrebat cu uimire: „Nu este acesta
Fiul tâmplarului?” (Matei 13:55). Iosif a acceptat să fie tatăl adoptiv al lui Isus. Nu
doar că a avut acest rol la nașterea Pruncului, dar și l-a asumat pentru tot restul vieții
sale.
Da, există în ceruri un Dumnezeu… atunci când înțelegem voia Sa, la fel ca și
atunci când ceea ce ne cere ni se pare imposibil de realizat. Să ne încredem astăzi în
Cuvântul Său. Și să ne amintim cuvintele pe care i le-a adresat Isus lui Petru: „Ce fac
Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea” (Ioan 13:7).
371

NU ERA LOC PENTRU EI

Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat
într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.
(Luca 2:7)
L ocuitorii Betleemului erau foarte ocupați. Recensământul lui Cezar Augustus

presupunea înregistrarea tuturor persoanelor și a bunurilor lor, pentru a facili-
ta strângerea impozitelor. Fiecare trebuia să se înregistreze în locul de origine, nu
în locul de reședință. Așa că în localități ca Betleemul era un tranzit și o mulțime
de oameni sosiți din toate colțurile Palestinei, cărora trebuia să li se asigure hrană
și adăpost. Erau zile de muncă pentru locuitori, aducătoare de câștiguri enorme.
Iosif și Maria sosiseră din Nazaret și căutau un loc în care să se odihnească. Ea
era însărcinată în nouă luni și erau stresați de posibilitatea ca nașterea să survină
în orice moment. Au bătut la porți, au făcut apel la ospitalitatea oamenilor din
Betleem, dar porțile și inimile s-au închis cu indiferență și, probabil, cu egoism.
Versetul spune: „În casa de poposire nu era loc pentru ei.”
Casele de atunci erau mari incinte construite din piatră. Aveau o curte interioară,
unde se aflau animalele, și de jur împrejur erau camere. Dar totul era ocupat. Nu
le-a oferit nimeni nici măcar un colț în care să se așeze. Nu i-a fost nimănui milă
de cuplul sfânt. Neliniștea lor creștea din ce în ce, pentru că Maria începuse să aibă
contracții. Cu fiecare pas, cu fiecare răspuns negativ, cu fiecare gest de indiferență,
cu fiecare durere a Mariei și cu fiecare strângere de inimă a lui Iosif se apropiau de
nașterea lui Isus și de mântuirea lumii. În cele din urmă, le-a oferit cineva un grajd
aflat într-una din peșterile din spatele caselor, unde erau ținute animalele în nopțile
foarte răcoroase. Dumnezeul cerurilor, Regele regilor și Domnul domnilor, s-a năs-
cut acolo.
De ce erau locuitorii Betleemului așa de insensibili și indiferenți și manifestau
atâta respingere? În zilele acelea în care se adunaseră atât de mulți călători, inimile
sătenilor erau prea ocupate de grijile vieții acesteia, de muncă și câștig, ca să mai
descopere și urgența presantă a cuplului. Inimi ocupate de materialism, capabile
să respingă și să dea afară din viețile și căminurile lor pe Mântuitorul lumii. Cât de
mulți sunt și astăzi animați de același spirit!
Să ne pregătim inimile și să Îl primim pe Isus în viața noastră. Să nu Îl lăsăm să
treacă mai departe!
372

UN BEBELUŞ AŞEZAT ÎN PAIE

Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat,
S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi.
(2 Corinteni 8:9)
Î n acest verset, Pavel subliniază contrastul calitativ presupus de întrupare: bogat

fiind, s-a făcut sărac, pentru ca sărăcia Lui să îi facă bogați pe oameni, totul da-
torită harului Său minunat.
Ce fel de sărăcie a acceptat de bunăvoie? Cea descrisă în relatarea nașterii Sale:
Isus a venit pe lume într-un grajd, locul unde se nășteau animalele. A fost aşezat pe
paie umede și, în loc de leagăn, a fost pus într-o iesle. Relatarea nu amintește de vreo
moașă, nici de alte persoane care să ajute la naștere. Fiul lui Dumnezeu, la întrupa-
rea Sa, S-a născut la fel ca cei mai săraci dintre oameni.
Dar la ce fel de bogăție a renunțat de bunăvoie? E dificil de calificat slava tronului
Său din ceruri; de cuantificat, cu atât mai dificil. Dar aceeași glorie a fost prezentă și
la nașterea Sa. Sărăcia nașterii descrisă de evanghelii contrastează enorm cu slava în-
gerului Gabriel când îi dă vestea Mariei, cu splendoarea cerului care îi înconjoară pe
păstori pe dealurile Betleemului, cu măreția corului de îngeri care au cântat „slavă
lui Dumnezeu în locurile preaînalte”, cu steaua miraculoasă care i-a condus pe magii
venind de la așa de mari depărtări și cu intervenția indiscutabilă a Duhului Sfânt, nu
doar în ce privește sarcina Mariei, ci în legătură cu toate manifestările Providenței
divine care L-au ocrotit și împiedicat uciderea Lui.
Bogățiile pe care le-a lăsat pentru atare sărăcie s-au manifestat odată cu unirea
divinului cu umanul, în persoana lui Isus. Divinitatea și umanitatea s-au unit pentru
totdeauna într-o ipostază care îmbogățește specia umană. Ioan spune despre întru-
pare: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr”
(Ioan 1:14). Iar Pavel spune despre Hristos, după învierea Sa: „Căci în El locuieşte
trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9).
Acceptarea divinității lui Isus are o profundă semnificație pentru experiența
noastră spirituală. Sacrificiul Său capătă o dimensiune specială. Și, de fiecare dată
când medităm la lucrarea Sa, când ascultăm cuvintele Sale și când Îi acceptăm
făgăduințele, putem fi siguri că există în ceruri un Dumnezeu.
373

Joi, 24 decembrie
SĂ MERGEM LA BETLEEM
După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer,
păstorii au zis unii către alţii: „Haidem să mergem până la Betleem
şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul.”
(Luca 2:15)
M omentul în care intră în scenă păstorii, acest al patrulea act al nașterii, este
cel mai popular, cel mai grandios și spectaculos: îngerul care aduce vestea,
splendoarea cerului care îi înconjoară pe păstori, veștile bune, de mare bucurie,
prilejuite de nașterea Mântuitorului; corul de îngeri format din mulțimea de oaste
cerească, intonând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ
între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2:14). Toată splendoarea de lumină și cântec a ce-
rului înstelat al acestei nopți contrastează cu apariția umilă, sărăcăcioasă și simplă
a păstorilor, clasa insignifiantă a ţăranilor, slujitori ai lui Dumnezeu. Ei își petre-
ceau noaptea în preajma celor trei coline care se află la 1 500 de metri de Betle-
em, păzindu-și turma, cu capetele acoperite de turbane negre, cu piei de miel pe
umeri, desculți sau încălțați cu niște sandale mizerabile, cu toiege de sicomor în
mâini, așezați pe pietre în jurul unui foc mare, făcând de pază cu rândul.
Aceste suflete simple și receptive, spontane și vesele, fără prejudecăți de clasă,
fără mari pretenții intelectuale, fără neliniști politice, au fost atât de impresionate de
mesajul îngerilor, încât, fără să manifeste vreo urmă de suspiciune, fără ezitare și cu
entuziasm, au exclamat: „Să mergem până la Betleem!” Și, în grabă mare, păstorii au
mers la staul, unde i-au întâlnit pe Iosif și Maria, alături de Copil. Încântați, I S-au
închinat. Întorcându-se la turme, au vestit tuturor locuitorilor Betleemului ceea ce
văzuseră și auziseră, stârnind admirația și uimirea celor care îi ascultau.
După Iosif și Maria, păstorii au fost primii martori ai nașterii Mântuitorului.
Primii care au dus lumii vestea bună, Evanghelia mântuirii pe care o primiseră de
la îngerii din ceruri și ai căror martori fuseseră pe pământ. În scena nașterii, ei sunt
interpreții atitudinii fericite și sincere a oamenilor simpli și discreți care ieri, astăzi
și întotdeauna, își manifestă religiozitatea și își exprimă credința fără mari discuții
teologice; ei îi reprezintă pe aceia care cred și urmează cu entuziasm și bucurie Cu-
vântul Domnului.
Astăzi, avem nevoie să urmăm exemplul nobililor păstori, fiind martori ai
măreției lui Isus și împărtășind-o vecinilor noștri.
374

O CĂLĂTORIE LUNGĂ ÎN URMĂRIREA UNEI STELE

După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod,
iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim şi au întrebat:
„Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor?
Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui.”
(Matei 2:1-2)
A cești înțelepți din Răsărit erau filosofi. Ei aparțineau unei clase mari și in-
fluente, care cuprindea oameni de viță nobilă și care deținea mare parte din
bogăția și știința națiunii lor. Printre aceștia erau mulți care îi înșelau pe cei cre-
duli. Alții însă, care erau sinceri, studiau descoperirile lui Dumnezeu din natură
și erau onorați pentru integritatea și înțelepciunea lor. Un astfel de caracter aveau
și înțelepții care au venit la Isus. [...] Magii au aflat cu bucurie că venirea Sa era
aproape și că lumea întreagă avea să fie plină de cunoașterea slavei Domnului”
(Hristos, Lumina lumii, p. 37).
Ellen White afirmă că Dumnezeu le-a descoperit înțelepților faptul că sosise
momentul să Îl caute pe Prințul nou-născut. Au văzut o stea care nu corespundea
niciunei planete și niciunui alt astru cunoscut. Steaua s-a oprit pe cer reținându-le
cu insistență atenția și s-a transformat, în cele din urmă, în călăuza care le-a indicat
drumul către Betleem. Ea precizează că: „Pe lângă faptul că aveau steaua în fața lor
ca un semn exterior, aveau și dovada lăuntrică din partea Duhului Sfânt, care lucra
asupra inimii lor și le insufla speranță” (Hristos, Lumina lumii, p. 38).
După o călătorie lungă, înțelepții au ajuns la destinație. Ce au găsit acolo? Apa-
rent, totul era menit să îi dezamăgească: steaua a dispărut când au intrat în Ierusa-
lim. În oraș, niciun indiciu că s-ar fi născut un rege; la palat au găsit un tiran în loc
de Fiul lui Dumnezeu; scribii și cărturarii Legii, pe care i-au consultat, i-au tratat cu
indiferență pentru că erau străini, după care au fost conduși către o casă umilă. Ar
fi putut considera că au toate motivele să se îndoiască de această descoperire și că
periplul lor s-a soldat cu un eșec. Dar niciun obstacol nu a putut să clatine credința
acestor înțelepți. Au intrat în casă, s-au plecat și s-au închinat Pruncului și și-au des-
chis comorile. I-au oferit aur, smirnă și tămâie Celui pe care Îl căutaseră cu dragoste
și Îl găsiseră cu bucurie.
Magii de la Răsărit îi reprezintă pe toți acei oameni iluștri, bogați sau puter-
nici ai lumii, care depășesc cu o puternică încredere în Dumnezeu prejudecățile
naționaliste sau de clasă, care știu să renunțe la îndoielile ridicate de rațiune și care,
împotriva tuturor evidențelor, manifestă o credință simplă, dar hotărâtă.
Să Îl urmăm astăzi pe Isus acolo unde este voia Lui, și El ne va arăta drumul.

AUTORITĂŢILE RELIGIOASE ÎL RESPING

A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului
şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul.
„În Betleemul din Iudeea”, i-au răspuns ei.
(Matei 2:4-5)
M ajoritatea preoților și cărturarilor pe care i-a consultat Irod erau reprezentanți

ai religiei oficiale, interpreți autorizați ai profeției mesianice și, bineînțeles,
cunoscători ai profeției lui Mica despre locul nașterii lui Mesia. Dar acești paz-
nici ai sfintelor profeții și ai dreptei credințe nu au manifestat simpatie față de
„intrușii” străini; i-au ascultat cu o indiferență totală cum povesteau despre detali-
ile călătoriei și despre caracterul supranatural al stelei care i-a călăuzit. Nu acorda-
seră credit nici mărturiei păstorilor din Betleem, despre care auziseră între timp,
considerând toate acestea ca fiind zvonuri și bârfeli ale unora avizi de senzațional.
Nu au manifestat niciun interes față de un eveniment atât de important, despre
care se spunea că este nașterea și manifestarea Celui pe care Îl așteptau, Mesia. Se
ridică o întrebare: De ce?
Răspunsul este tulburător: „Dacă s-ar fi dat ascultare veștilor aduse de păstori și
de magi, acest fapt i-ar fi pus pe preoți și pe rabini în poziția cea mai de neinvidi-
at, dovedind falsitatea pretenției lor că sunt exponenții adevărului lui Dumnezeu.
Acești învățători erudiți n-au fost dispuși să se plece pentru a fi îndrumați de aceia
pe care ei îi numeau păgâni. Nu se putea, ziceau ei, ca Dumnezeu să-i fi dat pe ei la
o parte și să comunice cu niște păstori inculți sau cu neamuri necircumcise. Ei se
hotărâră să-și arate disprețul pentru veștile care au agitat pe împăratul Irod și tot Ie-
rusalimul. Nu voiau nici măcar să meargă la Betleem, pentru a vedea dacă lucrurile
erau astfel. Și i-au determinat pe oameni să considere orice interes manifestat pentru
Isus ca o agitație fanatică. De aici a început lepădarea lui Hristos de către preoți și
rabini. Din acest moment, îngâmfarea și încăpățânarea lor s-au transformat într-o
ură înverșunată împotriva Mântuitorului” (Hristos, Lumina lumii, p. 40).
În relatarea nașterii, preoții și cărturarii reprezintă orgoliul, invidia și prejudecățile
de clasă care foarte frecvent închid ușa luminii. Ei joacă rolul acelora care, și astăzi,
își canalizează mai mult atenția asupra modului în care pot „conserva” sistemul, reli-
gia oficială, decât asupra adevărului care le este revelat. Clasica paradigmă a claselor
privilegiate, care nu vor să renunțe la prestigiu și influență. Dramatic este că opoziția
care s-a născut îi va fi dus la macabrul paroxism al crucii.
Să Îi cerem astăzi lui Dumnezeu suficientă sensibilitate ca să ascultăm și să ac-
ceptăm mesajele Sale pentru noi. El să ne inspire să nu respingem lumina Sa.

PĂCĂLICIUL PĂCĂLIT
Atunci, Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare
şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos,
care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea
pe care o aflase întocmai de la magi.
(Matei 2:16)
R elatările îl introduc în scenă pe sinistrul personaj Irod, cu gătelile și cu fastul

lui regesc. El reprezintă forța, puterea, șmecheria, ambiția, cruzimea, perfidia
și minciuna. Cea mai mare minciună prin care Pruncul Isus este umilit este rostită
de Irod. Cea mai mare contrazicere a renunțării, a modelului divin – uciderea
pruncilor – devine principala dovadă a istoriei nașterii. Irod este „răul” în psi-
hodramă, care pierde, în cele din urmă. În timp ce familia sfântă este de fiecare
dată salvată, el devine păcăliciul păcălit.
Vestea sosirii magilor și povestea lor stranie a făcut înconjurul Ierusalimului,
generând teamă și așteptare în rândul mulțimii. Când a ajuns la urechile lui Irod,
acesta s-a tulburat crezând că regele iudeilor despre care întrebaseră magii ar fi putut
fi un rival. Ascensiunea la tron îi fusese presărată de nenumărate crime. Și, edomit
fiind, știa că va fi urât de popor. Iar noul prinț evreu ar fi fost îndrituit să îi ia locul.
Așa că a făcut un plan pentru uciderea Copilului. I-a tratat curtenitor pe străini și a
manifestat un interes fals, pretinzând că dorește să Îl cunoască pentru a I se închina,
le-a arătat drumul spre localitatea către care se îndreptau și le-a cerut ca, la întoar-
cere, să treacă pe la el și să îi confirme existența Pruncului. Dar magii nu au repetat
vizita. Informați de un înger despre planurile criminale ale lui Irod, s-au întors în
țara lor pe un alt drum. Irod s-a simțit păcălit. Furios, a decretat uciderea oricărui
copil sub vârsta de doi ani, din Betleem și împrejurimile sale. Iosif Flavius amintește
despre infanticid, fără a-i menționa cauza, atestând că această istorie plină de cruzi-
me s-a întâmplat cu adevărat.
În istoria poporului lui Dumnezeu, sunt mulți cei care au plătit cu viața perfidia,
ura, cruzimea și minciuna autorităților publice. Au existat decrete de exterminare,
prizonierat, eșafod și ruguri pe care au murit copiii credincioși ai lui Dumnezeu.
Dar acest sânge vărsat a adus un rod abundent de noi convertiți. În cele din urmă,
păcălicii sunt păcăliți. Iar în perspectiva eternității, cele care prevalează sunt cauza
lui Dumnezeu și providența divină.
Totuși există în ceruri un Dumnezeu… care i-a ocrotit pe Iosif, pe Maria și pe
Copilul Isus. Și în același mod îi va ocroti și pe copiii Săi, spre a nu fi distruși de cei
nevrednici.
377

Luni, 28 decembrie
DRAMA NAŞTERII NU S-A TERMINAT

Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise
pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.
(1 Corinteni 10:11)
D rama nașterii nu s-a terminat. Printr-o consecvență a inimii omenești, aceste

atitudini, reprezentări, scenarii sunt un exemplu care se repetă și astăzi, în
alte circumstanțe, în viețile a milioane de persoane. În ce fel? Nu mă refer la re-
luarea lor în cadrul dramatizărilor sau al ieslei instalată odată cu apropierea Cră-
ciunului, ci la reacțiile, căutările, respingerile și disconfortul pe care le simţim și
astăzi în relație cu Pruncul Dumnezeu din Betleem. La fel ca altădată, există și azi:
1. Marii umile, resemnate, dispuse să sufere oprobriul, lipsa de înțelegere și afron-
tul, pentru cauza lui Hristos. Marii care, la fel ca Maria din Nazaret, acceptă mi-
siunea pe care le-a propus-o Dumnezeu.
2. Oameni ca Iosif, cu conștiință, care dau dovadă de credincioșie și supunere, dis-
puşi să accepte revelațiile lui Dumnezeu care îşi pun în discuție îndoielile, fac
front comun cu Domnul, crezând și păstrând în tăcere, cu devotament, misterele
întrupării.
3. Oameni simpli, ca păstorii, fără prejudecăți, acceptă vestea îngerilor, I se închină
cu bucurie, Îl proclamă cu entuziasm, Îl adoră și Îi slujesc cu inimă curată.
4. Oameni educați, ca magii, a căror credință este de nezdruncinat. Siguri de
revelația divină, sunt dispuși să meargă până la capăt în ciuda obstacolelor. Ei se
pleacă înaintea lui Isus, I se închină și Îi aduc ofrande cu generozitate.
Fără îndoială că și astăzi există:
1. Oameni ca locuitorii Betleemului, prea ocupați și absorbiți de îndatoriri și griji
cotidiene, ca să Îi mai ofere și lui Isus atenția sau iubirea pe care El le așteaptă.
2. Intelectuali și cunoscători, ca preoții și cărturarii, îmbibați de știința lor, mândri
de privilegiile lor, dispuși să apere mai degrabă ceea ce le oferă pozițiile de cinste
decât să apere adevărul, incapabili să înțeleagă și să le pese de credința simplă a
altora.
3. Irozi ipocriți, care acționează contrar cu ceea ce spun. Cruzi și perfizi, care fac
uz de putere numai pentru a împiedica venirea Mântuitorului și proclamarea
venirii Lui.
Scena nașterii se repetă în marele teatru al lumii. Noi cu cine ne identificăm?
378

DE LA CREAŢIUNE LA MÂNTUIRE
Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!
(Psalmii 90:12)
Î n aceste ultime zile ale anului, este bine să medităm la semnificația biblică a tim-
pului. Astfel vom putea privi în urmă și înainte cu înțelepciune și vom putea crea
prezentul și viitorul. John Ruskin, scriitor, critic de artă și filozof englez, le spunea
studenților săi că „fiecare zi este ca o viață în miniatură. Cine știe să trăiască în
fiecare zi așa cum își dorește să arate viața lui va fi cel mai fericit.”
În accepțiunea biblică a timpului, Creațiunea este începutul temporal al lucruri-
lor. Reiese că ceea ce nu începe odată cu lucrurile create, odată cu timpul, aparține
ordinii eternității. Astfel este Cuvântul, care exista deja cu Dumnezeu atunci când
au fost create toate lucrurile.
Dumnezeu îi spune lui Adam: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negre-
şit” (Geneza 2:18). Așadar, păcatul a dat timpului o dimensiune dramatică, moartea,
care este procesul invers creațiunii, degradarea către aneantizare. Odată cu moartea,
timpul se oprește, existența conștientă dispare. Dar, în economia păcatului, timpul
este și îmbătrânire, o pierdere treptată a vitalității, care culminează cu moartea. Se
poate afirma, așadar, la scară individuală, că timpul este tiranul care ne duce de la
leagăn la mormânt.
Creatorul intervine pentru a da timpului o nouă dimensiune. Dumnezeu trans-
formă timpul, în mod iremediabil alterat, în timp de răscumpărare, în istoria mân-
tuirii, în manifestare a harului Său salvator: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce
mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat” (Tit 2:11). Însuși Dumnezeu S-a întru-
pat, S-a supus tiraniei timpului, S-a făcut muritor pentru a ne elibera de păcat, pen-
tru a birui moartea și a ne oferi veșnicia.
Între dimensiunea dramatică a timpului și cea salvatoare, Biblia vorbește despre
timpul făgăduinței, timpul de așteptare mesianică, timpul de speranță, pentru Israel
și pentru biserică: „Și ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să
trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră
nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” (Tit
2:12-13). Această așteptare adaugă o dimensiune suplimentară: timpul de pregă-
tire, de pocăință și de convertire, timpul mântuirii personale. „Iată că acum este
vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2). Timpul unei
oportunități unice pe care trebuie să o luăm în mod serios în considerare: „Astăzi,
dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii” (Evrei 3:15).
Să ne ajute Domnul astăzi să ne administrăm bine viața.
379

ŞI TIMPUL NU VA MAI FI
Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ
şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor,
care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el,
marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă.
(Apocalipsa 10:5-6)
E xistă trei dimensiuni importante ale timpului, care ne privesc în mod deosebit
pe noi, creștinii. În primul rând, timpul pus deoparte ca sfânt, binecuvântat, de
odihnă, timpul de păzit: Sabatul, pus deoparte de Creator pentru ca omenirea să
se apropie în mod periodic de El, să I se închine. Timp care să stea, între oameni
și Dumnezeu, ca un semn al sfințirii. Din moment ce astăzi ziua de odihnă păzită
este duminica, Sabatul a devenit un semn distinctiv al celor ce continuă să îi res-
pecte caracterul irevocabil, de memorial al actului creator și de legătură sfințitoare
a credinciosului, dobândind pentru acesta o indiscutabilă valoare apologetică și
de identificare.
Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, se vorbește despre timpul sfârșitului
sau despre un timp escatologic. Este timpul judecății de cercetare, al împlinirii tu-
turor lucrurilor, timpul în care se vor manifesta semne spectaculoase și care va lua
sfârșit odată cu revenirea Domnului în această lume. Pentru Biserica Adventistă,
este un timp de acțiune, de urgentă proclamare a mesajului. Pavel se adresează bise-
ricii: „Cu atât mai mult cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi
în sfârşit din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când
am crezut” (Romani 13:11). Timpul care ne rămâne este scurt; semnele sfârșitului se
grăbesc vertiginos, iar predicarea Evangheliei în toată lumea nu este încă realizată.
De câte ori va mai bate încă orologiul lui Dumnezeu înainte de a se opri pentru
totdeauna?
Îngerul din Apocalipsa ne vestește că timpul creației s-a consumat, că paranteza
deschisă la veșnicie se închide. Timpul de har și de mântuire ia sfârșit, marea zi a
Dumnezeului Atotputernic a sosit; este sfârșitul istoriei, al făgăduinței și al așteptării,
este sfârșitul morții, este viața veșnică. Cei răscumpărați sunt deja la marea de cris-
tal; totul reintră în dimensiunea incomensurabilă a eternității. Pentru că timpul mă-
surabil, krônos, și timpul oportunității, kairós, nu vor mai fi…
Să acceptăm astăzi planul lui Dumnezeu pentru viața noastră. Mâine ar putea fi
prea târziu.
380

Joi, 31 decembrie
MAI LASĂ-L ŞI ANUL ACESTA!

„Doamne”, i-a răspuns vierul, „mai lasă-l şi anul acesta;
am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină.
Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.”
(Luca 13:8-9)
G eorges Steveny și Jean Zurcher au fost doi lucrători importanți din Diviziunea
Euro-Africa, pe care i-am stimat și admirat. Ambii au condus Seminarul Ad-
ventist din Collonges (Franța), ambii au fost secretari generali al Diviziunii, ambii
au fost teologi reputați, autori ai mai multor volume, profund convinși de mesajul
adventist și apărători determinați ai doctrinei noastre. Am avut o relație de sinceră
prietenie și recunoștință cu acești doi pastori. În vara anului 2000, Georges Ste-
veny, care fusese diagnosticat cu o boală incurabilă, mi-a spus: „Sfârșitul brusc al
tuturor activităților mele a venit ca picat din cer, complet neașteptat. Mărturisesc
că asta mi-a făcut cel mai mult rău. Dar nimic nu mai contează dacă rămâne intac-
tă comuniunea cu Dumnezeu. Soția mea și cu mine ne agățăm de ea, știind atât:
copiii lui Dumnezeu, în necazurile lor, nu sunt fără apărare” (Isaia 63:9). Domnul
i-a prelungit viața cu patru ani.
Cât despre Zurcher, ne-a transmis, în 2001: „În ce mă privește, mă văd nevoit
să îmi încetez activitățile de cercetător și de autor. În câteva zile mă voi interna la
spitalul din Lausanne (Elveția) pentru a fi operat la ficat. Mi se va scoate o tumoare
canceroasă. Domnul, în bunătatea Lui, va face ca toate lucrurile să contribuie la
vindecarea mea. Îi cer să se îndure să Îl mai pot sluji încă o vreme.” Și Domnul i-a
dat încă doi ani de viață.
Timpul vieții copiilor lui Dumnezeu este administrat de Dumnezeu Însuși.
Smochinului din parabolă i-a mai dat un an. Anul de har prelungit a fost un timp
providențial, pentru că vierul și-a luat angajamentul de a-și înmulți eforturile, așa
încât pomul să poată face rod. Parabola vorbește despre mijlocire, ajutor, sprijin efi-
cace, daruri noi și noi oportunități. La începutul unui nou an, putem primi mesajul
parabolei drept făgăduință și milă dumnezeiască.
Să asociem planurile și proiectele noastre pentru noul an cu îndurarea și
Providența divină. Să începem noul an cu încrederea absolută pe care au avut-o
prietenii mei, Georges și Jean, când au aflat că timpul care le mai rămăsese era scurt.
Există în ceruri un Dumnezeu care cunoaște traiectoria timpului vieții noastre.
Să trăim astăzi și mâine așa încât viața noastră să aducă onoare Numelui Său.
381


Devotional

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Devotional

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carlos Puyol Buil

Devotional 2020.indd 1 9/17/2019 9:24:51 AM

Traducere: Larisa Marcu

Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prin

Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Devotional 2020.indd 2 9/17/2019 9:24:51 AM

Devotional 2020.indd 3 9/17/2019 9:24:51 AM

Devotional 2020.indd 4 9/17/2019 9:24:51 AM

C e să aibă de spus o pagină albă din moment ce pe ea nu s-a scris nimic? Ar

Devotional 2020.indd 5 9/17/2019 9:24:52 AM

ESTE TIMPUL SĂ ÎNŢELEGEM PROFEŢIILE

Devotional 2020.indd 6 9/17/2019 9:24:52 AM

ISTORIA ESTE ÎN MÂINILE LUI

Soarele apune: B 16:47, CT 16:38, IS 16:31, MS 16:46, SM 16:48, DJ 16:57, AR 17:00 7

Devotional 2020.indd 7 9/17/2019 9:24:52 AM

DUMNEZEU ESTE JUDECĂTORUL MEU

8 Soarele apune: B 16:48, CT 16:39, IS 16:32, MS 16:47, SM 16:49, DJ 16:58, AR 17:01

Devotional 2020.indd 8 9/17/2019 9:24:52 AM

DUMNEZEU ŢESE IŢELE ISTORIEI

Devotional 2020.indd 9 9/17/2019 9:24:52 AM

DAR ESTE ÎN CERURI UN DUMNEZEU

A m dat uneori dovadă de nesiguranță în ce privește înțelegerea circumstanțelor

Devotional 2020.indd 10 9/17/2019 9:24:52 AM

Î n timpul anilor de după război, studenții Seminarului Adventist din Madrid se

Devotional 2020.indd 11 9/17/2019 9:24:52 AM

UNDE VA STA ÎNGERUL?

C harles, tatăl pastorului Pierre Winandi, a fost un evanghelist care a lucrat

Devotional 2020.indd 12 9/17/2019 9:24:52 AM

D upă un crud război civil și patruzeci de ani de dictatură, Spania se bucură

Devotional 2020.indd 13 9/17/2019 9:24:52 AM

PERII DIN CAP, TOŢI NE SUNT NUMĂRAŢI

D umnezeu nu este responsabil pentru tot ce se întâmplă pe acest pământ. Cu

14 Soarele apune: B 16:55, CT 16:45, IS 16:39, MS 16:54, SM 16:56, DJ 17:04, AR 17:08

Devotional 2020.indd 14 9/17/2019 9:24:52 AM

DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE

Î mi amintesc de incendiul de la Biblioteca Națională din Sarajevo (Bosnia-

Soarele apune: B 16:56, CT 16:47, IS 16:40, MS 16:55, SM 16:57, DJ 17:05, AR 17:09 15

Devotional 2020.indd 15 9/17/2019 9:24:52 AM

Devotional 2020.indd 16 9/17/2019 9:24:52 AM

LOCUINŢA CEREASCĂ A LUI DUMNEZEU

E ste în ceruri un Dumnezeu. Realitatea prezenței lui Dumnezeu în această lume

Devotional 2020.indd 17 9/17/2019 9:24:52 AM

PRIN PUTEREA BOGĂŢIEI MELE

N ebucadnețar avea dreptate. De pe terasa palatului său, putea contempla zi-

Devotional 2020.indd 18 9/17/2019 9:24:52 AM

CRIZA SCOATE LA IVEALĂ CARACTERUL

Devotional 2020.indd 19 9/17/2019 9:24:52 AM

DOMNUL ESTE JUDECĂTORUL MEU

Devotional 2020.indd 20 9/17/2019 9:24:52 AM

Soarele apune: B 17:03, CT 16:54, IS 16:48, MS 17:03, SM 17:06, DJ 17:13, AR 17:17 21

Devotional 2020.indd 21 9/17/2019 9:24:52 AM

VEGHEAŢI ÎMPREUNĂ CU MINE

M ai multe cuvinte importante și pline de înțelesuri presară relatarea rugăciunii

22 Soarele apune: B 17:04, CT 16:55, IS 16:50, MS 17:04, SM 17:08, DJ 17:14, AR 17:18

Devotional 2020.indd 22 9/17/2019 9:24:52 AM

LEGĂTURI DE DRAGOSTE RUPTE

S cripturile compară dragostea lui Dumnezeu pentru copiii Săi cu dragostea

Devotional 2020.indd 23 9/17/2019 9:24:52 AM

HOHOTE DE PLÂNS CA HRANĂ

Devotional 2020.indd 24 9/17/2019 9:24:52 AM

FĂRĂ ACOPERIŞ DEASUPRA CAPULUI

C âtă siguranță ne oferă faptul că dispunem de un loc mereu primitor unde să ne

Devotional 2020.indd 25 9/17/2019 9:24:52 AM