Cristian Boariu Ei Au Trăit Cu Folos Vol.1

Coperta 1
volumul 1
„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care
v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă
cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de
vieţuire şi urmaţi-le credinţa!”
Evrei 13:7
Ei au trăit cu folos - vol. 1
volumul 1

© 2022 Pastor Cristian Boariu
Această carte este un produs al Cristi Boariu Ministries, o misiune

destinată strict evanghelizării prin mesaje text, audio și video.
Se autosusține din donațiile celor care se abonează la materialele
noastre, de aceea vom fi recunoscători dacă veți spune și altora despre
resursele care v-au consolidat spiritual prin intermediul site-ului:
www.cristiboariu.com
Comenzi online: www.magazin.cristiboariu.com
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BOARIU, CRISTIAN
Ei au trăit cu folos / Cristian Boariu. - Bucureşti : Total
Publishing, 2022-
5 vol.
ISBN 978-606-9643-15-0
Vol. 1 : David Livingstone, George Müller, Hudson Taylor,
.... - 2022. - Conţine bibliografie. - ISBN 978-606-9643-16-7
929
Redactor: Flavia Căprar

Coperta: Denis Felvinczi
Editura Total Publishing

www.totalpublishing.ro
ISBN 978-606-9643-15-0
ISBN (vol. 1) 978-606-9643-16-7
PREFAȚĂ
Pe lângă Sfânta Scriptură, copilăria mea a fost

marcată de câțiva eroi deosebiți ai credinței creștine.
Oameni care au trăit pentru Cer și pentru semenii lor.
Oameni care, la final, au știut unde merg pentru că,
mai întâi, au știut pentru ce trăiesc. Ei nu și-au iubit
viața lor, ci au iubit viețile altora. Sacrificiile lor nu vor
putea fi contabilizate niciodată de către noi, pămân-
tenii, dar o frântură din ele ne vor motiva să fim la
rândul nostru o lumânare cât de mică pentru drumul
semenului nostru.
Acești oameni ai lui Dumnezeu au înțeles că nu
lungimea vieții e importantă, ci calitatea ei. Ochii lor
au fost mereu îndreptați spre răsplătirile Cerului și nu
au așteptat nimic în schimb de la muritori. Au fost cu
mâinile pe „plug” și cu picioarele în alergare pentru
Evanghelie. Au fost cu adevărat sare pentru pământul
acesta, lumină pentru întunericul din locurile unde au
slujit și cetate văzută de toți cei din jur.
Viețile lor au influențat pe mulți alții să-și schimbe
traiectoria drumului lor. Altruismul lor a stins egois-
mul multora. Lacrimile slujirii lor sunt strânse pentru
veșnicie în „burduful” lui Dumnezeu. Ei nu au stat
în tribună nicio secundă, ci au fost mereu pe terenul
de alergare. Mulți dintre ei au „pierdut” pe cei dragi
(soție sau copii) pe câmpul de misiune, dar totuși nu
au renunțat la slujirea lor.
7
Într-o lume cu multe celebrități și tot mai puțini
eroi, această carte te va pune pe gânduri. Vei simți
pasiunea lor cum transcende veacurile, iar exemplul
lor îți va modela caracterul. Vei înțelege că Dumnezeul
pe care ei L-au slujit e Același pe care Îl slujim și noi.
Credința lor e și credința ta. Pământul pe care ei au
călcat e cel pe care și tu calci. Citește, meditează, iar
apoi acționează! Valorile pe care le avem determină
deciziile pe care le luăm. Primește aceste valori, iar
deciziile radicale nu vor întârzia să apară!
Pastor Cristian Boariu
8
D av i d L i v i n g s to n e
(1813-1873)
Scopul meu a fost să-L imit pe Hristos atât

cât poate fi imitat.
David Livingstone a fost misionar, doctor, călă-

tor, geograf, zoolog, astronom și aboliționist. Tot
ceea ce a fost și a avut, a pus la dispoziția Domnului.
Deși se considera nevrednic, acesta a fost cel care
a deschis drumurile către inima tărâmului negru,
Africa. Drumuri pe care a pătruns Evanghelia lui
Hristos. Drumuri spre libertate pentru sufletele ce
zăceau în întuneric și robie. Drumuri care au dus la
abolirea sclaviei.
A netezit cărările pentru Cuvânt precum Ioan
Botezătorul, a luptat cu leii precum Samson, dar în
toate a vrut să fie asemenea lui Hristos: „Eu sunt
un misionar cu întreg sufletul. Dumnezeu a avut un
singur Fiu și Acela a fost un misionar și un medic.
O imitație slabă a Lui sunt eu sau vreau să fiu… E o
onoare să fii conlucrător cu Dumnezeu”.
David Livingstone a fost cel de-al doilea copil al
familiei Livingstone și s-a născut în 19 Martie 1813,
în comuna Blantyre din Scoția. Tatăl său era negus-
tor de ceai, învățător în cadrul Școlii Duminicale și
membru al Societății Misionare, împărțind deseori
tractate creștine și citind literatură creștină. Mama
9
CRISTIAN BOARIU
lui – o femeie credincioasă și iubitoare a cărților –

le citea deseori povești și le spunea istorioare care
au jucat un rol foarte important în formarea carac-
terului lor. Aceștia locuiau într-o singură cameră
închiriată la ultimul etaj al clădirii ce adăpostea
angajații fabricii de bumbac. Deși erau săraci,
părinții le transmiteau copiilor valori deosebite
precum credința, hărnicia și educația. Astfel, David
a primit o educație aleasă din partea părinților.
La vârsta de doar 9 ani acesta a recitat Psalmul
119 cu numai 5 greșeli și a primit cadou un Nou
Testament. La 10 ani a fost nevoit să înceapă să
lucreze la fabrica de bumbac pentru a-și ajuta fami-
lia. Muncea 14 ore pe zi la fabrică, participând mai
apoi la cursuri serale. Cu prima lui plată, acesta a
cumpărat un dicționar de latină. Setea lui nepo-
tolită de lectură îl făcea să citească și în timp ce
lucra. Atras de dragostea față de natură, a început
să citească și cărți botanice, zoologice și geogra-
fice. Mergea deseori pe câmpii și studia florile și
viețuitoarele. Între el și natură s-a legat o strânsă
prietenie încă din copilărie, lucru care avea să îi
fie extrem de folositor mai târziu în expedițiile din
Africa.
La vârsta de 20 de ani, după ce a citit o carte
scrisă de Thomas Dick, a ales să-și predea în tota-
litate viața în mâinile lui Dumnezeu. Deși nu avea
dorința de a deveni misionar, dăruia cât putea de
mult pentru această lucrare. Acest fapt s-a schim-
bat însă în 1834, când tatăl lui a adus acasă un tratat
scris de misionarul Karl Gützlaff care făcea un
10
EI AU TRĂIT CU FOLOS
apel de ajutor către misionarii medicali, în numele

sufletelor care zăceau în întuneric în China. În
inima lui David s-a aprins dorința de a pleca misi-
onar în China. Avea ocazia, în sfârșit, să demon-
streze că aspirația lui de a studia medicina putea
să servească scopurilor religioase. Astfel, timp de
2 ani a lucrat ca filator de bumbac, a făcut econo-
mii, iar în 1836 a început studiile la Universitatea
din Glasgow, urmând cursuri de medicină, greacă
și divinitate.
„Doresc să îmi arăt atașamentul meu fierbinte pentru

cauza Celui ce a murit pentru mine, închinându-mi
viața în slujba Lui.”
În 1837, David Livingstone își oferă serviciile ca

misionar Societății Londoneze de Misiune. După ce
susține un examen în 1838 la Londra, este trimis în
probă în Ongar sub îndrumarea preotului Richard
Cecil. Prima încercare a lui David de a predica a
eșuat după ce acesta s-a ridicat în biserică, a citit
psalmul și a afirmat că uitase tot ceea ce avea de
spus. Societatea s-a gândit să îl refuze, dar s-a insis-
tat pentru el și a fost trimis în probă pentru încă 3
luni.
Ușile către China se închid din cauza războiu-
lui, dar Domnul deschide o altă ușă pentru David.
Dumnezeu îl cheamă în Africa prin cuvântarea doc-
torului și misionarului Robert Moffat care, slujind
în Africa timp de 23 de ani, a văzut ridicându-se
fumul a mii de sate în care nu pătrunsese niciodată
11
CRISTIAN BOARIU
Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, după finalizarea

studiilor, în 17 Noiembrie 1840, la rugăciunea de
dimineață alături de familia lui, citește psalmul 121
și psalmul 135 și pleacă spre port condus de tatăl
lui care avea să îl vadă pentru ultima dată pe David.
Pe data de 20 Noiembrie este ordinat ca misio-
nar la capela Albion, iar pe 8 Decembrie pornește
spre sudul Africii. Nava a fost nevoită să oprească la
Rio de Janeiro pentru reparații, dar chiar și acolo,
Livingstone își petrecea timpul împărțind tractate
creștine și spunând oamenilor despre Dumnezeu.
Călătoria dura luni de zile, iar David, în acest timp,
studia teologia și învăța de la căpitanul vasului
despre bazele navigației, observarea cerului, orien-
tarea în spațiu și notarea coordonatelor.
În Martie 1841, Livingstone ajunge în Africa,
țara pentru eliberarea și mântuirea căreia avea să
lupte nespus de mult. Din Cape Town, acesta ajunge
la sfârșitul lunii iulie în cel mai îndepărtat punct al
misiunii, Kuruman, la stațiunea misionară a docto-
rului Moffat. Acolo avea să slujească pentru puțin
timp ca predicator, doctor, constructor și tipograf.
Încă de când ajunge, Livingstone, observând numă-
rul redus al populației în acea zonă, sugerează
că, pentru reușita misiunii, societatea trebuie să
pătrundă mai adânc în Africa și să se folosească de
africanii creștini. Evanghelia trebuia să pătrundă în
inima Africii, nu să rămână la țărm. Primește auto-
rizație din partea societății să-și așeze centrul de
activitate mai în interiorul Africii. Astfel, între anii
1841 și 1852, David întreprinde mai multe expediții
12
spre nord și declară următoarele: „Cred că viața mea

ar fi mai folositoare ca pionier decât altfel.”
Călătoriile se făceau cu carul cu boi sau pe jos și
nu erau scutite de pericole. O singură mușcătură a
unei muște Țețe răpunea un bou. Frigurile de baltă,
febra și animalele sălbatice se aflau și ele printre
aceste pericole, precum și populația băștinașă care
nu era întotdeauna primitoare. Livingstone a văzut
fața urâtă a sclaviei încă din primele călătorii, când
a eliberat o fetiță de numai 12 ani ce urma să fie
vândută ca sclavă. În ea, David vedea strigătul după
ajutor și nevoia de Hristos a africanilor. Deseori,
drumurile parcurse de David rau pline de cadavrele
sclavilor lăsate în urmă de negustori. Inima lui
David se frângea pentru Africa și dorea să croiască
un drum în interior nu numai pentru Evanghelie,
ci și pentru realizarea comerțului cu bunuri ale
Africii, nu cu oamenii ei.
Învățând în scurt timp limba și cultura,
Livingstone se face plăcut printre oameni. Ajunge
în mijlocul mai multor triburi, printre care și în
tribul setos de sânge, Bakoa. El însă considera că e
un privilegiu să se afle printre ei, iar Domnul făcea
să capete trecere înaintea lor.
„Slăvesc pe Dumnezeu că mi-a dăruit mie, nevrednicul,

prilejul și cinstea deosebită, să fiu primul sol al harului
în aceste regiuni întunecate.”
Șeful tribului Bamangwato, Secomi, dorea ca

Livingstone să îi schimbe inima prin medicină,
13
CRISTIAN BOARIU
căci era rea și egoistă. David suferea în lupta spiri-

tuală pe care o dădea pentru mântuirea sufletelor
rugându-se înaintea lui Dumnezeu: „Ajută-mă, o,
Doamne Isuse, să fiu credincios fiecărui suflet. Adu-Ți
aminte de mine și ajută-mă să nu mă fac vinovat de
sângele nimănui!”
Timp de 11 ani, David Livingstone petrece timp
printre comunitățile băștinașe, încercând să își sta-
bilească o stațiune misionară. David nu îi învăța
doar din Cuvânt, ci punea la dispoziția lor tot ceea
ce cunoștea. Îi învăța pe africani să realizeze canale
pentru irigația câmpului și rezerve de apă, le oferea
ajutor medical în mod gratuit, iar aceștia veneau
chiar și de la 200 de km distanță pentru a fi tratați de
el. Odată a fost chemat în pădure să ajute un grup
de vânători care fusese atacat de un rinocer negru.
Livingstone avea de parcurs 10 km prin pădurea
cuprinsă de întunericul nopții și de cele mai înspăi-
mântătoare fiare, însă lucrul acesta nu l-a oprit să
își ofere ajutorul. Teama nu caracteriza acest om
al lui Dumnezeu. Nici chiar atunci când în timpul
uneia dintre călătorii a fost atacat de un elefant, el
nu s-a temut, ci a mulțumit lui Dumnezeu că scă-
pase cu viață, declarându-se nemuritor: „Suntem
nemuritori până ne isprăvim lucrul la care am fost che-
mați”. Pe lângă ajutorul medical, se oferea chiar și
să îi învețe să scrie și să citească. Acesta considera
că educația și știința ar trebui să fie incluse în lucra-
rea de misiune: „Scopul misionarului este să caute
să răspândească Evanghelia prin predici, îndemnuri,
conversație și educație, încercând în același timp să
14
îmbunătățească situația materială a acelora la care

este trimis, introducând știința și educația între ei,
făcând totul ca ei să primească creștinismul în viața
lor”.
În August 1843, a fost înființată prima stațiune
misionară a lui David Livingstone, după ce a con-
vins oamenii din Bakhalta să se mute la Mabotsa.
În acel loc își construiește o casă unde locuiește cu
soția lui, Mary Moffat, după ce se căsătoresc în 2
Ianuarie 1845. La Mabotsa însă erau foarte mulți lei
care aduceau pierderi tribului. Livingstone suge-
rează omorârea unuia dintre lei, iar pentru asta
își oferă ajutorul, fiind singurul om înarmat cu o
pușcă, pe lângă învățător. După o luptă aprigă cu
unul dintre lei, glonțul lui Livingstone îl răpune pe
acesta, însă Livingstone și alți 2 oameni au fost grav
răniți. David a rămas cu 11 răni la braț și cu o parte
din os zdrobită. Nu avea să-și mai folosească nicio-
dată brațul fără a simți durere, însă Dumnezeul în
care s-a încrezut nu l-a părăsit. Dorind să înființeze
un seminar, Livingstone se lovește de invidia celor-
lalți misionari, care depun plângeri societății. Se
vede nevoit să își lase grădina și casa și să plece.
În tribul Bakwena, care se afla sub conducerea
șefului Sechele, a petrecut cel mai mult timp. Din
1845 până în 1847 își stabilesc stațiunea misionară
la Chonuane, iar din lipsa apei se mută toți, înfi-
ințând cea de-a treia stațiune la Kolobeng până în
1852. Întregul trib Bakwena este mișcat de întoarce-
rea la Dumnezeu a șefului Sechele, care mai târziu
avea să devină o influență importantă în creștinarea
15
CRISTIAN BOARIU
Africii de Sud, împăcând creștinismul cu diverse

practici și credințe tradiționale. Șeful tribului își
îndepărtează soțiile cu blândețe, organizează rugă-
ciunea în familii și pune tot ce e nevoie la dispoziția
lui Livingstone pentru a construi o școală. Soția lui
Livingstone, Mary, slujea în cadrul școlii la peste 60
de copii și tineri, iar David îi învăța pe oameni din
Cuvânt. Chiar dacă mulți africani erau dornici de a
fi primiți în biserică, Livingstone nu boteza repede
pe nimeni:
„Nimic nu mă va putea face să înființez o Biserică

păcătoasă. Sună frumos să primești 50 de membri în
Biserică, dar dacă numai 5 din ei sunt membri pocăiți
cum trebuie, ce folos va fi în ziua judecății?”.
La 1 Iunie 1849, pornește într-o altă călăto-

rie, fiind primul european care străbate Kalahari,
demonstrând că este, de fapt, un semideșert. În
același an, descoperă râul Zouga și lacul Ngami.
Reușește să treacă lacul doar în 1851 și descoperă
fluviul Zambezi. Deoarece nu a găsit un loc potri-
vit pentru a se stabili și totodată nu dorea ca fiii lui
să crească printre africani, unde păcatul era atât de
mare, Livingstone a luat cu durere în inimă decizia
de a se despărți de familia sa.
În 23 Aprilie 1853, familia lui se îndreaptă spre
Anglia. Simțul datoriei față de un continent fără
Hristos era mai mare, iar David era gata să facă
orice pentru a împlini voia lui Dumnezeu care i-a
fost descoperită.
16
„Nu poate iubirea lui Hristos să ducă pe misionar unde

poate duce comerțul sclavilor pe comercianți? Eu știu
precis care este calea datoriei. Am spus și repet că ori
voi deschide un drum spre coasta Africii, ori voi pieri.”
În acest timp petrecut în Africa, Livingstone

dorea să deschidă căi dinspre centrul Africii spre
coasta de apus nu numai pentru Cuvânt, dar și
pentru comerț, pentru ca africanii să poată realiza
schimb de mărfuri fără a vinde sclavi. În timp ce
călătorea, Livingstone răspândea și Evanghelia,
predicând uneori chiar și la 1.000 de oameni.
După predică, africanii își reîncepeau obiceiurile
demonice, însă David nu își pierdea credința: „Cel
ce crede nu trebuie să se grăbească”. Subiectele pre-
ferate ale lui erau învierea și judecata, iubirea și
providența lui Dumnezeu. „Mult timp am fost foarte
întristat predicând unor oameni care păreau atât de
reci și insensibili, dar acum îmi place să arăt iubirea
Marelui Mântuitor căci ea îmi încălzește inima și știu
că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu – marele
mijloc pe care îl întrebuințează Dumnezeu pentru rege-
nerarea unei lumi ruinate.”
În timpul călătoriei, Livingstone nota observa
ții și coordonate în registrul de peste 800 de pagini
și trimitea raportul Societății de Geografie. Susținut
de Sekeletu, șeful din Mokololo, care îi dă oameni
și toate cele necesare, Livingstone demonstrează
că fluviul Zambezi trece prin Africa Centrală, des-
coperă cascada Mosi-oa-Tunya, pe care o numește
Cascada Victoria, după regina Angliei și străbate
17
CRISTIAN BOARIU
continentul African de la vest la est, din Luanda

până în Quelimane. David ajunge la țărmul de apus
al Africii în 31 Mai 1854, la Luanda, iar la țărmul de
răsărit în 20 Mai 1856, la Quelimane.
David Livingstone pornește spre Anglia în
August 1856 și ajunge la Londra în 9 Decembrie,
unde, după 4 ani, se reîntâlnește cu familia lui.
Livingstone primește titlul de doctor și consul, îi
sunt oferite medalii și premii din partea Societății
Regale de Geografie, scrie cartea „Călătoriile misi-
onare” și ține cuvântări și discursuri înaintea stu-
denților și a oamenilor din clasele sociale înalte,
fiind chemat chiar și în audiență la Regina Victoria.
Într-una din cuvântările lui, acesta spune:
„Vă rog să vă îndreptați atenția spre Africa; știu că,

peste câțiva ani, eu voi muri în acel continent des-
chis astăzi; nu-l lăsați să se închidă din nou! Eu merg
iarăși în Africa să deschid drumuri pentru creștinism și
comerț. Veți continua oare lucrarea începută de mine?
O las în mâinile dumneavoastră!”
Pleacă în cea de-a doua călătorie către Africa

în 10 Martie 1858 alături de soția lui, de 6 oameni
de știință și de restul echipajului. În timpul acestei
călătorii, David Livingstone descoperă râul Shire,
lacul Shirwa și lacul Nyassa. În Aprilie 1862, soția lui
moare, fiind cea mai mare lovitură primită de către
Livingstone. Însă nimic nu îl oprește din a-și urma
chemarea. Dumnezeu îl însoțea pe Livingstone
18
oriunde mergea, iar Livingstone Îl mărturisea pe

Dumnezeu în orice loc ajungea. Mulți îl judecau,
deoarece îl considerau a fi mai mult un explorator
decât un misionar, însă el afirma: „Sfârșitul descope-
ririlor geografice este începutul misiunii.”
După ce expediția a fost trimisă acasă în urma
eșuării de a găsi o cale de la lacul Nyassa pe râul
Rovuma, David vorbește chiar și în India, în cadrul
unei școli misionare, despre abolirea sclaviei și
despre necesitatea pătrunderii Cuvântului până
în inima Africii. Ajuns în Anglia în 23 Iulie 1864,
David continuă să vorbească despre abolirea scla-
viei. Scrie și o carte despre descoperirile realizate
și despre crimele comise de portughezi printre
sclavi, despre Zambezi și afluenții săi. După pierde-
rea tatălui și a scumpei lui soții, acesta participă și
la înmormântarea mamei lui pe plaiurile natale ale
Scoției, plaiuri pe care le vede pentru ultima dată.
În ultima călătorie în Africa, David Livingstone
a primit misiunea de a descoperi sursele Nilului,
însă a făcut mai multe ca oricând pentru înlăturarea
sclaviei și evanghelizarea Africii. Misionarul dorea
să găsească o altă ieșire din continentul african
spre răsărit pentru ca Evanghelia și comerțul să
pătrundă fără ca negustorii de sclavi să fie o pie-
dică. În timpul acestei călătorii, a avut parte de o
viață tare grea. Animalele i-au murit, proviziile și
medicamentele i-au fost furate chiar de oamenii lui
care, rând pe rând, îl părăseau. Scrisorile pe care
le trimitea nu ajungeau la destinație, astfel că s-au
răspândit vești că ar fi murit. Livingstone era în
19
CRISTIAN BOARIU
viață, însă starea lui de sănătate se degrada în mod

accelerat. Suferea de pneumonie și reumatism din
cauza pământului rece și ud pe care dormea. Părul
șaten i-a încărunțit, iar pentru că, din cauza lipsei
de mâncare, era nevoit să mănânce știuleți necopți
de porumb, dinții i-au căzut. În 1867, Livingstone
a descoperit lacurile Tanganyika și Moero, iar
în 1868, a vizitat lacul Bangweulu și a cercetat
lacul Lualaba. În 10 Decembrie 1869, s-a întors la
Bambare unde a fost nevoit să stea până în 1871 din
cauza ploilor. În acest timp a citit Biblia de 4 ori în
limba Manyeuma. În 29 Martie, asistă la un măcel
în Nyangwe, băștinașii fiind atacați de negustorii
de sclavi. Chiar când credea că toate resursele s-au
terminat, H. Stanley, corespondentul unui ziar din
New York trimis să aducă vești despre Livingstone,
sosește la Ujiji ca un răspuns la rugăciuni. Acesta
îi aduce îmbrăcăminte, hrană și medicamente.
Împreună fac o expediție pe lacul Tanganyika, iar
Stanley petrece 4 luni alături de David. În acest
timp, nu găsește nici o greșeală în Livingstone, iar
inima lui se îndreaptă spre Dumnezeu. În ultimele
expediții, ajunge la râul Chambeza și aproape de
lacul Bangweulu. Suferind o hemoragie digestivă,
Livingstone este purtat pe brațe de oamenii lui
credincioși.
David Livingstone a murit în 1 Mai 1873, într-o
colibă din satul Chitambo. S-a stins din viață pe
genunchi, dând ultima bătălie spirituală pentru
Africa. La o mare depărtare de casă, după ce a
sacrificat tot ceea ce a avut, fără să mai audă glasul
20
limbii materne, într-o patrie străină și totuși atât de

dragă inimii lui, Livingstone a fost chemat Acasă.
Chiar și trecut din viață, trupul acestuia traversează
pentru ultima dată tărâmul Africii fiind transportat
în Anglia și înmormântat la catedrala Westminster
Abbey, alături de mormintele regilor. Inima lui însă
a rămas în inima Africii, îngropată sub un arbore.
Pe mormântul acestuia stau scrise ultimele lui
cuvinte:
„Tot ce pot să mai adaug în singurătatea mea este: fie

ca binecuvântarea Cerului să pogoare asupra fiecăruia,
american, englez sau turc, care va ajuta la vindecarea
acestei răni deschise a lumii.”
21
..
George Muller
(1805-1898)
Aceia care se încred în Domnul nu vor fi

dezamăgiți niciodată. Dacă ne-am încrede
în om, cu siguranță că am fi dezamăgiți.
Dar sprijinindu-ne doar pe Dumnezeul Cel
Viu, ne aflăm dincolo de orice dezamăgire și
dincolo de a fi părăsiți…
George Müller, deși s-a considerat ca fiind „cel

mai nevrednic copil al Său”, reprezintă un adevărat
model de trăire prin credință și de abandonare în
brațele Scumpului Mântuitor. Cu doar 50 de cenți
în buzunar și multă credință în Tatăl orfanilor,
acesta a înființat 5 orfelinate, școli de zi pentru
copii și adulți, școli duminicale și o instituție care
să sprijine aceste lucrări, dar și lucrarea de misi-
une externă. În timpul vieții lui a purtat de grijă la
peste 10.000 de orfani, a distribuit un număr impre-
sionant de Biblii, Noi Testamente și cărți creștine,
urmând ca ultimii 17 ani să și-i dedice predicării
Evangheliei, vestind Cuvântul la peste trei milioane
de oameni.
Viața lui George Müller nu a fost însă întot-
deauna dedicată lui Dumnezeu. S-a născut la 27
Septembrie 1805 într-o familie din înalta clasă
socială din Germania. George și fratele său au fost
22
educați într-o manieră nepotrivită de tatăl lor care

era perceptor. Încă de la 10 ani, Müller fura, mințea
și petrecea nopțile în cârciumi. La 11 ani a fost
trimis la școală pentru a deveni un cleric cu un viitor
asigurat. Când avea 14 ani, mama lui a trecut din
viață, însă nici chiar acest moment nu l-a clătinat.
La numai 16 ani a fost închis pentru că datora
anumite sume de bani unor hoteluri. Deși întors
la școală era dat ca exemplu și câștigase respectul
tuturor, inima lui era departe de Dumnezeu.
În timpul studiilor la Halle, viața acestuia
avea să se schimbe la o întâlnire de sâmbătă a
creștinilor, unde a participat alături de un prieten.
Müller simțea că a găsit ceea ce căutase toată viața
lui. Se simțea fericit. Călătoriile și plăcerile acestei
lumi nu reprezentau nimic pe lângă fericirea pe
care a simțit-o în acea seară. Treptat, a renunțat la
viciile păcătoase, citea, se ruga, împărțea peste 300
de scrieri creștine și spunea celor din jur despre
Dumnezeu. Încercând să facă cunoscut tatălui și
fratelui său drumul spre adevărata fericire, le-a
trimis o scrisoare, însă aceștia i-au răspuns plini de
mânie. A corespondat chiar și cu foștii lui camarazi,
rugându-se ca Dumnezeu să le descopere starea de
păcat în care se află.
Predarea totală a avut loc însă în 1826, când
l-a cunoscut pe misionarul Hermann Ball care, de
dragul lui Isus, a renunțat la viața lui înstărită și a
ales să slujească în Polonia, printre evrei. Dorința
de a deveni misionar s-a aprins în inima lui George.
Renunțând la suportul financiar al tatălui său,
23
CRISTIAN BOARIU
acesta a început încă de atunci să trăiască prin cre-

dință, iar Dumnezeu nu a încetat niciodată să îi răs-
plătească nădejdea.
În 1829, a fost acceptat de societatea londoneză
pentru misiunea printre evrei. Părăsirea țării venea
condiționată de împlinirea datoriei militare de care
George putea fi scutit doar de însuși regele țării.
Regele Regilor a fost Acela care a făcut ca George
să fie declarat inapt satisfacerii serviciului militar,
deoarece trupul lui era încă slăbit în urma bolii.
În Anglia, după studii intense, s-a îmbolnăvit și a
fost trimis la Teignmouth pentru recuperare. Acolo
și-a dedicat timpul rugăciunii și citirii Cuvântului,
iar Dumnezeu l-a ajutat să înțeleagă în profunzime
lucrarea Duhului Sfânt. Astfel că George, în toată
viața lui de predicare, nu a folosit comentarii pro-
prii sau alte cărți creștine, ci s-a lăsat călăuzit doar
de Duhul Sfânt. Tot acolo l-a cunoscut și pe prie-
tenul și colaboratorul lui, Henry Craik. Întors la
Londra, a slujit printre evrei, predicând și împăr-
țind tratate, deși încă nu avea titlul de misionar. La
sfârșitul anului, a renunțat la susținerea societății
întrucât dorea să se pună doar sub controlul lui
Dumnezeu.
În 1830, acesta s-a reîntors la Teignmouth,
unde a devenit pastor în cadrul capelei Ebenezer.
În același an, s-a căsătorit cu Mary Groves. George
a renunțat la salariul lui și a schimbat principiile
nebiblice ale bisericii, lăsând slujbele sub condu-
cerea Duhului Sfânt, fără niciun fel de formali-
tate. Singura sursă de venit a familiei lui era cutia
24
plasată în interiorul bisericii în care frații puteau

dona pentru a-i susține financiar. În ciuda celor ce
credeau că Müller duce o viață plină de îngrijorare,
acesta afirma:
„Domnul nu e limitat. El cunoaște situația mea prezentă

și El îmi poate da tot ce am nevoie. În loc să provoace
îngrijorare, trăirea numai prin credința în Dumnezeu
îmi păstrează inima în pace perfectă!”.
Mulți oameni din Teignmouth și din împreju-

rimi s-au întors la Dumnezeu. După 2 ani, lucrarea
lui acolo s-a terminat. Dumnezeu îl chema la Bristol
unde avea să slujească timp de 8 ani cu prietenul
lui, Craik, la bisericile Betesda și Gideon. Tot în
1832, Dumnezeu l-a binecuvântat cu întâiul născut,
o fetiță. Iar în 1834, cu un băiețel care a murit la
scurt timp din cauza unei pneumonii. George se
încredea însă în Dumnezeu, iar Dumnezeu avea să
îl lase ca tată nu doar pentru copiii lui, ci și pentru
copiii străzii.
În 1833, George, atins de nevoile copiilor și
familiilor sărace din Bristol, ieșea pe stradă în fie-
care dimineață și împărțea hrană pentru trupul și
pentru sufletul celor nevoiași. În 1834, a înființat
„Instituția pentru răspândirea cunoașterii Scripturii
pentru Anglia și străinătate”. Instituția înființată
nu accepta bani de la necredincioși și nu admitea
împrumuturi și datorii, având ca scop înființarea
și ajutarea școlilor de zi pentru adulți și copii, aju-
tarea școlilor duminicale, distribuirea Bibliilor și
25
CRISTIAN BOARIU
ajutorarea misionarilor a căror lucrare e împlinită

potrivit Scripturii. Mai târziu, acestor scopuri s-a
adăugat și înființarea unui orfelinat. Prin înființa-
rea unui orfelinat, George nu își dorea doar să ofere
adăpost orfanilor, ci și să arate că Dumnezeu răs-
punde rugăciunilor.
Prima casă de copii s-a deschis chiar în cămi-
nul lui, iar până în 1845, pe strada Wilson, exis-
tau deja 4 case care adăposteau peste 130 de copii.
Nevoia de mai mult spațiu și plângerile vecinilor
l-au determinat pe George să facă un salt în cre-
dință și să înceapă construcția pentru noul orfeli-
nat. Acesta dorea să cumpere șapte acri de pământ
pe Ashely Down. Prețul de vânzare era de 200 de
lire pe acru. George s-a dus să îl caute pe propri-
etar acasă la el, însă era de negăsit. S-a oprit chiar
și la locul de muncă al acestuia, dar nici acolo nu
l-a găsit. Următoarea zi i-a făcut din nou o vizită
acasă. Proprietarul a fost cercetat de Dumnezeu
în acea noapte și i-a vândut lui George cu doar 120
de lire pe acru de pământ. Müller a văzut mâna lui
Dumnezeu peste această lucrare încă o dată.
Construcțiile au început de îndată ce Dumnezeu
i-a rânduit toată suma necesară. Arhitectul și con-
structorii au lucrat ca pentru Dumnezeu, fără a fi
plătiți. Tot ce era necesar pentru deschiderea orfe-
linatului, de la mobilier și îmbrăcăminte pentru
copii, la hrană și bani, George primea prin poștă
ca donație sau direct de la oamenii cercetați de
Dumnezeu pentru a sprijini această lucrare. Prima
casă și-a deschis ușile în 1849 și adăpostea 300 de
26
copii, mai mulți decât erau adăpostiți pe strada

Wilson în cele patru case.
„Tatăl nostru Ceresc nu ia niciodată nimic de la copiii

Săi decât dacă vrea să le dea ceva mai bun.“
Până în 1870, erau adăpostiți peste 2.000 de

orfani în 5 case. După deschiderea fiecărui orfeli-
nat, George punea deoparte o zi de mulțumire înain-
tea Domnului alături de toată biserica. Orfelinatele
lui aveau ca model chiar orfelinatul din Halle, unde
George a locuit în perioada studenției. Charles
Dickens a vizitat orfelinatele lui Müller. Acestea,
spre deosebire de celelalte, aveau ușile deschise
tuturor. Orfanii nu doar că primeau adăpost, hrană
și îmbrăcăminte, ci beneficiau și de o educație deo-
sebită de la profesori creștini. La momentul părăsi-
rii orfelinatului, fiecare copil avea parte de o cere-
monie. George le dădea într-o mână o Biblie, iar în
cealaltă un bănuț, scoțând în evidență importanța
Cuvântului și efemeritatea banilor. El considera că
toți trebuie „să se poarte cu copiii astfel încât Domnul
să fie glorificat”.
Credința lui Müller era răsplătită, dar și
încercată. Acesta nu își spunea nevoile decât lui
Dumnezeu în rugăciune. Iar când răspunsul părea
că întârzie să apară, considera că „lui Dumnezeu îi
plac rugăciunile copiilor Lui și le-a permis să se roage
mai mult timp”. Pentru George, „Dumnezeu nu întâr-
zie, ci are vremea Lui”. Jurnalul lui conținea cereri
înaintea Domnului dintre care 50.000 de rugăciuni
27
CRISTIAN BOARIU
specifice au primit răspuns și 5.000 de rugăciuni au

primit răspuns chiar în 24 de ore sau mai puțin. O
astfel de rugăciune a avut loc într-o zi în care pâinea
a 300 de orfani lipsea. Lui Müller i-a fost adus la
cunoștință acest lucru. A strâns copiii la masa
care era goală și a început să se roage, mulțumind
Domnului pentru mâncare. La câteva momente
după ce rugăciunea lui se încheiase, la ușa orfeli-
natului bate brutarul. Acesta nu a putut să doarmă
cu o noapte înainte. Domnul îl cercetase în mijlo-
cul nopții ca să facă pâinea necesară pentru orfani.
Domnul nu doar că le-a rânduit pâine, ci le-a rân-
duit pâine proaspătă. O altă bătaie în ușă se auzea.
Căruciorul lăptarului s-a defectat chiar în fața orfe-
linatului. Reparațiile aveau să dureze mult, iar lap-
tele, pentru a nu se strica, a fost donat orfelinatu-
lui. Copiii nu doar că învățau despre Dumnezeul
Cel Viu care încă face minuni, ci vedeau minuni
înfăptuindu-se în fața lor. Momentele de încercare
ale credinței pentru George Müller nu reprezentau
altceva decât oportunități de proslăvire a nume-
lui lui Dumnezeu: „Dorința noastră nu e să nu avem
încercări ale credinței, ci ca Domnul să ne susțină cu
îndurare în încercare și să nu dezonorăm numele Lui
prin neîncredere!”. De asemenea, încercările repre-
zentau și oportunități de întărire a credinței lui:
„Dacă dorim să ne fie întărită credința, nu ar trebui

să ne ferim de oportunitățile în care credința noastră
poate fi încercată și, prin urmare, prin încercare, să fie
întărită!”.
28
Când a fost întrebat de ce Dumnezeu răspunde

rugăciunilor lui, acesta a afirmat:
„Nu îl lăsa pe cel rău să te amăgească făcându-te să

crezi că nu poți avea aceeași credință, că ea e doar
pentru persoanele precum mine. Trăiesc în duhul rugă-
ciunii. Mă rog în timp ce merg, când mă culc și când mă
scol. Astfel, în toate preocupările mele materiale și
spirituale mă rog lui Dumnezeu și aștept un răspuns la
cererea mea; poți să faci la fel? Nu renunța niciodată la
rugăciune până nu primești răspunsul!”.
George Müller a suferit și pierderi. Acesta și-a

îngropat copiii și soția. După moartea soției sale,
George s-a recăsătorit în 1970, cu Susannah Sangar.
Împreună, au călătorit ca misionari în peste 40 de
țări din America, Europa, Africa, Australia și Asia
într-o vreme în care aviația încă nu era existentă.
În 1877 George Müller se afla la bordul vasu-
lui Sardian. Călătorea către Québec unde avea să
predice. I-a făcut cunoscut căpitanului că trebuie
să ajungă la destinație până sâmbătă după-amiaza.
Din cauza ceții dense, căpitanul nu credea că acest
lucru va fi posibil. Müller, care timp de 52 de ani nu
și-a încălcat niciun angajament, l-a invitat pe căpi-
tan să se roage împreună cu el. Ochii lui nu erau
ațintiți pe densitatea ceții, ci pe Dumnezeu cel Viu
care controla orice situație din viața lui. După ce
și-a încheiat rugăciunea, l-a oprit pe căpitan din
a se mai ruga. Müller era convins că Dumnezeu
29
CRISTIAN BOARIU
deja îi răspunsese rugăciunii deoarece, de când Îl

cunoștea pe Dumnezeu, „nu a eșuat niciodată în a
obține o audiență cu Regele”. Credința lui George a
servit drept mărturie căpitanului care a văzut ceața
ridicată.
În Bristol, media de viață a oamenilor era de 40
de ani, însă George Müller a trăit până la 92 de ani.
Slăbiciunile trupești nu l-au împiedicat niciodată în
a-L sluji pe Dumnezeu, iar Acesta îi întărea trupul
și sufletul. După ce cu o seară înainte a slujit ca
întotdeauna, predicând Cuvântul lui Dumnezeu
cu putere, George Müller a fost chemat Acasă la
Domnul în dimineața zilei de 10 Martie 1898. În
ziua înmormântării lui, tot Bristolul s-a oprit din
activitatea desfășurată pentru a avea un moment
de reculegere față de cel care a reprezentat o mare
binecuvântare pentru Bristol și nu numai.
Pe parcursul vieții lui, a primit donații în
valoare de peste 180 de milioane de dolari, însă nu
a păstrat nimic pentru el. Testamentul său cuprin-
dea 60 de lire și mobilierul vechi al casei.
George Müller nu a căutat niciodată să adune
comori pe pământ, considerând că „adunarea como-
rilor în Cer va atrage inima spre Cer”. Și-a trăit viața
în smerenie, îndreptând toată slava și gloria spre
Dumnezeul care a înfăptuit toate lucrurile.
„În propria noastră abilitate, nu suntem destoinici

pentru lucrările acestea, ci destoinicia noastră vine de
la Dumnezeu”.
30
Acesta era și motivul succesului lucrării înce-
pute de Dumnezeu prin el: „A fost o zi în care am
murit, am murit de-a binelea, am fost mort față de
George Müller, față de părerile lui, față de preferin-
țele lui, față de gusturile lui, față de voința lui, față de
lume, față de aprobarea și de criticarea ei, chiar față
de aprobarea și blamarea fraților și prietenilor lui și de
atunci nu m-am ținut decât de un lucru: să mă prezint
înaintea lui Dumnezeu ca un lucrător încercat.”
Deși viața lui George Müller s-a sfârșit pe acest
pământ, lucrarea pe care Dumnezeu a început-o
prin el continuă și în ziua de azi.
„M-am încrezut în Tine și am făcut din Tine lauda mea

înaintea fiilor oamenilor.”
31
H u d s o n T ay lo r
(1832-1905)
Dumnezeu trebuie să fi căutat pe cineva

foarte slab, foarte mic, pentru ca să Se poată
sluji de el, în așa fel încât toată slava să
aparțină Lui — şi El m-a găsit.
Hudson Taylor a fost „omul care L-a crezut pe

Dumnezeu”. Doar prin credința în Cel care Își împli-
nește Cuvântul, Hudson Taylor a ascultat chemarea
de a pătrunde cu Evanghelia până în inima Chinei.
Doar 5 orașe ale Chinei erau deschise străinilor,
însă după 30 de ani de misiune în China, Cuvântul
lui Dumnezeu a pătruns în toate cele 18 regiuni
prin slujirea plină de dragoste a celui care, plin de
modestie sfântă, se numea „neînsemnatul slujitor al
unui Ilustru Stăpân”.
Născut în 21 Mai 1832 într-o familie creștină din
Barnsley, Anglia, Hudson Taylor avea pregătite încă
dinainte faptele în care trebuia să pășească. Fiind
cel dintâi născut, acesta a fost închinat Domnului
înainte de a se naște. Tatăl lui, James Taylor, a fost
farmacist și predicator. Mama lui, Amalia Hudson,
fostă guvernantă, le inspira copiilor dorința de a
citi. Hudson și sora lui, Amelia, au învățat din fra-
gedă pruncie importanța rugăciunii și a studiului
biblic.
32
La vârsta de 5 ani, asistând la discuțiile părin-

ților despre misionarii creștini și sufletele ce nu Îl
cunoșteau pe Dumnezeu, acesta a afirmat: „Când
voi fi mare, voi fi misionar și voi merge în China!”.
De la 7 ani îl însoțea pe tatăl lui în lucrarea de
evanghelizare. Până la 11 ani a fost educat acasă
din cauza faptului că era un copil bolnăvicios, iar la
13 ani a început să lucreze cu tatăl lui în farmacie.
Deși i-a fost insuflată dragostea de Dumnezeu prin
exemplul părinților, anturajul în care a intrat mer-
gând la școală și-a pus amprenta asupra credinței
lui.
În 1849, la vârsta de 17 ani, Hudson Taylor
își predă întreaga viață, fără rezerve, în brațele
Scumpului Mântuitor. După ce citește un tratat
creștin, este convins de suficiența jertfei lui Hristos
și crede că păcatele i-au fost ispășite deja! Duhul
Sfânt lucra, iar în acest timp, mama aflată la sute de
kilometri distanță se ruga pentru mântuirea fiului
ei. Câteva luni mai târziu, în timpul unei părtășii
cu Salvatorul lui, Hudson Îi aude chemarea: „Mergi
în China pentru mine!”. Înțelegând că pentru a fi
misionar în China, trebuia să fie mai întâi misio-
nar acasă, Hudson începe să împartă tratate creș-
tine, să viziteze bolnavii și să ajute săracii. În mod
independent, începe să studieze ebraica, latina și
greaca, și folosindu-se de traducerea Evangheliei
după Luca învață limba mandarină. Citind lucra-
rea lui Medhrust asupra Chinei, ia în considerare și
studiul medical, iar în 1851 devine asistentul docto-
rului chirurg Barnsley din Hull.
33
CRISTIAN BOARIU
Hudson începe să trăiască prin credință, comu-

nicându-I nevoile personale doar lui Dumnezeu:
„Din moment ce am un Tată atotputernic, de ce aș mai

cere ceva de la oamenii neputincioși?”.
Însă credința îi era încercată. Un sărac îl

cheamă să se roage pentru soția lui bolnavă, iar
la urmă îi cere ajutorul financiar. Taylor, după o
luptă spirituală interioară, oferă ultimii lui bănuți
și simte cum orice piedică pleacă din calea harului.
Mai mult, Dumnezeu îi ascultă rugăciunea și femeia
este vindecată. Răsplata credinței lui nu a fost doar
spirituală, ci și materială. Prin cineva necunoscut
Dumnezeu îi oferă de 4 ori mai mult decât a dăruit.
Credința nu îi era încercată doar prin săraci, ci și
prin doctorul la care lucra. Acesta uită de plata lui
și depune toți banii la bancă. Dar Dumnezeul în
care Hudson continuă să se încreadă îi poartă de
grijă. Un pacient bogat plătește chiar atunci nota,
iar doctorul îi oferă suma necesară pentru plata
chiriei. În tot acest timp, Hudson crește spiritual în
cadrul adunării fraților din Plymouth, unde exem-
plul lui George Müller îl încurajează. Atunci, pe
băncile adunării, ascultând vorbindu-se despre cel
care purta de grijă la sute de orfani, cerând ajutor
doar Domnului, nu se gândea că el va fi cel cu care
va coresponda și care îl va încuraja, sprijinindu-l și
financiar.
În 1852, pleacă la Londra după ce Societatea
de Evanghelizare a Chinei s-a oferit să îi plătească
34
studiile medicale. Înainte de a-și finaliza studi-

ile, în 19 Septembrie 1853, Hudson se îmbarcă la
bordul vaporului Dumfries și pornește spre China.
De multe ori se stârneau furtuni cumplite, însă
Dumnezeul care l-a păzit în furtunile vieții, va potoli
și valurile mării. Pe vapor Hudson aduna crești-
nii la rugăciune. Odată, în lipsa vântului, corabia
plutea în derivă, îndreptându-se spre stânci. Taylor
adună din nou creștinii pentru a se ruga și, plin
de credință în Dumnezeul Cel viu, îndeamnă pe
unul din membrii echipajului să lase jos pânzele.
Dumnezeu, care la rugăciunile copiilor Lui a potolit
furtuni, le-a trimis și vânt.
După 5 luni pe mare, vaporul debarcă în luna
Martie a anului 1854 la Shanghai. În mijlocul războ-
iului civil care avea loc, singura îngrijorare a tână-
rului misionar era aceea că încă nu le putea vorbi
despre Hristos celor aflați în întuneric:
„Imposibilitatea în care sunt de a le arăta pe Isus mă

mâhnește adânc. Dar Isus este aici și deși necunoscut
de cei mai mulți și neglijat de cei care ar putea să-L
cunoască, El este cu mine și prezența Lui este scumpă
alor Săi!”.
În decembrie, are loc prima călătorie misio-

nară. Hudson mergea din oraș în oraș, împărțea
tratate creștine și părți din Scriptură. Îngrijea nu
doar de sufletele indigenilor prin propovăduirea
Cuvântului, ci și de trupurile lor, prezentându-se
precum doctorul „capabil să îngrijească de bolile
35
CRISTIAN BOARIU
interne și externe”. Călătoriile le făcea atât singur,

cât și în compania altor colegi misionari. Deseori
au fost bătuți și fugăriți, însă Hudson vedea orice
sacrificiu ca pe un privilegiu, lucrând cu o și mai
mare dragoste pentru Dumnezeu:
„Dragostea întâi, suferința după aceea, apoi o dragoste

mai adâncă – acesta este singurul fel de a face lucra-
rea lui Dumnezeu!”.
Din cauza costumului european erau numiți

diavoli negri, astfel că Hudson, pentru a se apro-
pia mai mult de indigeni, își rade capul și adoptă
portul chinezesc de învățător. După 2 ani de slujire
în Shanghai și împrejurimi, începe să lucreze la
Ningbo, unde o cunoaște pe Maria Dyer, fiica unuia
dintre primii misionari în China, cea care avea să îi
fie ajutorul potrivit în această lucrare.
În 1857, părăsește societatea care se împrumuta
pentru a avea banii necesari misiunii și alege să
se încreadă doar în Dumnezeu pentru împlinirea
nevoilor lui și ale lucrării:
„Învățătura Cuvântului lui Dumnezeu era clară:
«Nu datorați nimic nimănui». A împrumuta bani
implică, în mintea mea, o contradicție a Scripturii - o
mărturisire că Dumnezeu a reținut ceva bun și suntem
nevoiți să obținem singuri ceea ce El nu ne-a dat!”.
În 20 Ianuarie 1858, are loc căsătoria cu Maria
Dyer, iar în 1859, Dumnezeu îi binecuvântează cu
micuța Grace. Împreună se bucură de roadele misi-
unii de la Ningbo, unde Dumnezeu le purta de grijă
36
nu doar lor, ci și celor cărora le slujeau. În lipsuri,

Hudson știa că Dumnezeu urmează a interveni.
Când a fost înștiințat de bucătarul spitalului în care
lucra că ultimul sac de orez era pe sfârșite, Hudson
a afirmat cu credință:
„Atunci înseamnă că momentul când Domnul ne va

ajuta trebuie să fie aproape!”.
Iar Dumnezeu, ca de fiecare dată, intervenea.

După 6 ani de slujire în 3 dintre provinciile
Chinei și 10 călătorii misionare, bolnav și obosit,
Hudson se întoarce, în 1860, în Anglia. Acesta își
finalizează studiile medicale, scrie cartea „Nevoile
spirituale ale Chinei și drepturile ei” și traduce Noul
Testament în dialectul de la Ningbo. Ține cuvân-
tări în care face apel nu la resurse materiale, ci la
suflete dispuse să lucreze în via Domnului.
În 27 Iunie 1865, viziunea lui Hudson insuflată
de Duhul Sfânt de a institui o nouă societate este
pusă în practică. Societatea „Misiunea în interiorul
Chinei” (China Inland Mission) avea la bază depen-
dența exclusivă de Dumnezeu din punct de vedere
financiar. Erau acceptați membri din toate confesi-
unile, din toată lumea, chiar și femei singure, lucru
care a fost criticat de alte societăți de misiune.
Membrii adoptau portul și modul de viață chine-
zesc și nu aveau salariul garantat. Societatea milita
și împotriva consumului de opiu. Biroul misiu-
nii în Anglia era administrat de membrii familiei
Berger, familie care se ocupa și de redactarea „Foii
37
CRISTIAN BOARIU
Ocazionale”, iar mai târziu de redactarea revistei

„Milioanele Chinei” (China’s Millions). Societatea
își începe lucrarea cu doar 10 lire și 2 misionari.
Hudson însă era încredințat că Dumnezeu va fi Cel
care va binecuvânta lucrarea Lui, iar el va fi părtaș
la această binecuvântare:
„Dacă noi ascultăm de Dumnezeu, răspunderea apasă

asupra Lui și nu asupra noastră. Doamne, tu vei purta
toată povara. La Cuvântul Tău, eu, slujitorul Tău, voi
merge înainte. Rezultatele Te privesc pe Tine!”.
Hudson începe să se roage, cerând Domnului

24 de misionari și mijloacele necesare de a realiza
această lucrare.
În 26 Mai 1866, Hudson, alături de soția lui, cei
4 copii și 16 misionari pornesc spre China la bordul
vasului Lammermuir. În timpul acestei călătorii,
20 din membrii echipajului devin creștini. Ajunși
în Shanghai, locuiesc în clădirea veche a teatru-
lui și în casa pusă la dispoziție de un alt misionar.
Aceștia au adoptat îmbrăcămintea și stilul de viață
al indigenilor: „El S-a dezbrăcat pe Sine însuși. Și
ucenicii Lui vor face foarte bine dacă se vor purta ca
El. Noi nu ne gândim să deznaționalizăm pe chinezi,
ci să-i aducem la Domnul Hristos!”. Astfel, prima
echipă de misiune a societății a plecat din Shanghai
spre interiorul Chinei, stabilindu-se în Hangzhou.
Prima săptămână de lucrare aducea deja roade: o
femeie s-a întors la Domnul. Până la finalul anului,
în jur de 50-60 de oameni participau la adunările
38
credincioșilor. Anul 1867 se sfârșește cu multe bine-

cuvântări, însă nici încercările nu erau absente.
Lipsurile, oboseala și climatul țării afectau sănă-
tatea celor mai mulți dintre misionari, în special a
copiilor. Câțiva dintre misionari aduceau mâhnire
sufletului lui Hudson, trimițând scrisori pline de
critică în Anglia și renunțând la portul chinezesc
și la adunările la care participau ceilalți misionari.
Deși a așteptat îndreptarea acestora, a trebuit să se
lipsească de serviciile lor. Batjocurile nu veneau
doar din partea misionarilor și europenilor, ci și
din partea indigenilor. În 1868, la Yangzhou, răs-
culații au invadat casa misiunii, iar mai apoi i-au
dat foc, în timp ce femeile și copiii se rugau la etaj.
Domnul însă i-a păzit și în mijlocul acestui cuptor.
Fiind batjocorit de cei mai mulți pentru metodele
lui, sprijinul financiar scăzuse, dar acesta privea la
Dumnezeu, nu la oameni.
„Fiind obiectul dragostei lui Dumnezeu și al adorației

îngerilor, El a primit să fie batjocorit și disprețuit de
oameni, ca să-i mântuiască, a primit lovituri și rușinea
morții pe cruce, împreună cu niște tâlhari. Domnul ne
cere și nouă un sacrificiu fără rezerve, un sacrificiu din
inimă și plin de bucurie!”, a declarat el.
Sacrificiile făcute de Hudson erau mari, însă

chiar și în mijlocul suferinței, îngropându-și fiica
cea mai mare, care a fost mai apoi urmată de micul
Samuel, Dumnezeu îi mângâia inima. Pentru
această lucrare pusese pe altar înaintea Domnului
39
CRISTIAN BOARIU
tot ceea ce era și avea, iar Domnul, care pentru

Hudson era Iehova Iire, nu l-a părăsit:
„Nu fără să îmi dau seama am pus pe altar pentru lucra-

rea lui Dumnezeu totul: soția mea, copiii mei, pe mine
însumi. Aceluia căruia am căutat să-I slujim, deși cu
multe slăbiciuni și cu sinceritate, El nu ne-a părăsit!”.
În ciuda slăbiciunilor și a încercărilor, lucra-

rea mergea înainte, iar Domnul purta de grijă. Erau
înființate dispensare și centre de misiune în orașele
principale. Cuvântul lui Dumnezeu aducea roade
la Taichowfu, Wenzhou și la Ninghai. Pe lângă
răspândirea Cuvântului, Hudson trimitea scrisori
și bani tuturor misionarilor, revizuia traduceri și
oferea îngrijire medicală la peste 200 de oameni
zilnic. Când stări de neliniște îi încercau sufletul,
Dumnezeu era Cel care îi aducea înviorare, iar în
anul 1869, se produce în Hudson o schimbare care
îl face să se odihnească tot mai mult în Isus, lăsân-
du-L să-și facă lucrarea. În 1870, suferă pierderea
soției lui, însă încredințarea revederii este mângâ-
ierea lui. Lipsa soției, dorul după copiii care au fost
trimiși în Anglia și boala de ficat îl fac să se reîn-
toarcă în patrie, unde în 1871, se recăsătorește cu
Jennie Faulding, o misionară din cadrul societății.
După alți 6 ani de lucrare, misiunea avea 30 de
europeni și peste 50 de indigeni creștini în 30 de sta-
țiuni centrale. Hudson însă avea credința să ceară
lucruri și mai mărețe din partea lui Dumnezeu.
Urmează o perioadă de călătorie constantă și de
40
lărgire a granițelor misiunii în China. Și granițele

societății se lărgesc, lucrarea devenind internați-
onală în urma călătoriilor făcute atât în America,
cât și în alte țări europene. În anul 1874, în urma
unui accident în China, Hudson se întoarce în
Anglia și rămâne paralizat la pat, însă Domnul îl
ridică pe slujitorul Lui pentru a-și continua lucra-
rea. Din 1875 până în 1887, Hudson cere din mâna
Domnului mai întâi 18, apoi 70 și în cele din urmă
100 de noi misionari, iar Dumnezeu îi răspunde de
fiecare dată rugăciunilor fierbinți. În 1890, erau
ceruți o mie de misionari, iar după 5 ani, sosiseră
aproape două mii. Hudson Taylor vizita fiecare sta-
țiune misionară, slujea în mijlocul lor și îmbărbăta
slujitorii. Când lipsurile erau mari, promisiunile
Domnului se arătau multe pentru cei care se încre-
deau în El: „Avem 25 de cenți, plus toate promisiunile
Domnului!”.
Lucrarea însă suferă și pierderi. În 1900, pe
când Hudson se afla în Elveția pentru refacerea
sănătății, primește vești sfâșietoare. Pământul
Chinei era stropit cu lacrimi și sânge, iar el nu era
acolo ca să împartă suferința cu frații lui. Are loc
revolta boxerilor, iar împărăteasa Chinei dă ordin
pentru uciderea tuturor străinilor. Stațiunile misio-
nare și bisericile sunt arse, iar peste 200 de creștini
sunt martirizați. În aceste luni, societatea pierde 58
de misionari și 28 de copii.
În 1902, Hudson Taylor încredințează condu
cerea societății lui Edward Host, unul dintre misio-
nari, iar în 1904, soția lui pleacă la Domnul.
41
CRISTIAN BOARIU
În 1905, la vârsta de 73 de ani, Hudson se

întoarce în China și vizitează stațiunile misionare,
ajungând chiar și în Changsha, capitala provinciei
Hunan, ultima provincie deschisă misiunii, pe care
acesta își dorea să o viziteze. Soarele nu apunea
niciodată peste China fără ca Hudson să fie găsit
în rugăciune. Aici slujește pentru ultima dată, iar
apusul vieții lui pe pământ are loc în 3 Iunie 1905;
„Nu era moartea, era intrarea repede și voioasă în
veșnicie”. Este înmormântat la Chinkiang, unde a
fost îngropată prima lui soție și cei 4 copii. Copiii
chinezilor aduceau cântări de laudă la mormântul
celui care a venit în țara lor și le-a vorbit despre
Dumnezeu.
Domnul și-a chemat slujitorul la odihnă, dar
lucrarea începută de acesta continuă și astăzi.
China Inland Mission a înființat peste 300 de stații
de misiune, 125 de școli și a avut mii de misionari,
voluntari chinezi și convertiți. În 1964, aceasta
devine Overseas Missionary Fellowship, iar în 1990,
OMF International, slujind în Asia de Est și de Vest.
„Trebuie să ne dăm pe noi înşine pentru viața lumii așa

cum El Şi-a dat trupul pentru hrana celor care erau fără
viață şi pentru sufletele a căror viață nu poate fi între-
ținută decât prin aceeași pâine a vieții. O viață ușoară şi
fără renunțări nu va avea niciodată putere.”
42
J i m E l l i ot
(1927-1956)
Nu-mi doresc viaţă îndelungată, ci plină, ca

a Ta, Doamne Isuse!
Jim Elliot a fost un soț și un tată devotat, misi-

onar și martir. Mai întâi de toate a fost copil al
Domnului. A căutat să împlinească voia Tatălui
chiar dacă acest lucru avea să îl coste tocmai
viața. Chemarea lui Dumnezeu pentru viața lui a
fost clară: Evanghelia trebuia să fie dusă până la
marginile pământului. Iar marginea pământului
pentru Jim Elliot a fost așezarea tribului de indieni
Waodani din Ecuador.
Phillip James Elliot s-a născut în 8 Octombrie
1927, într-o familie creștină stabilită în Portland,
Oregon. Tatăl lui era predicator, dedicându-se
slujirii. Acesta le citea zilnic din Scriptură celor 4
copii și se ruga cu ei și pentru ei. Mama lui, după
ce a studiat medicina, și-a deschis un cabinet medi-
cal acasă pentru a fi mai aproape de familie. Casa
acestora era mereu deschisă oaspeților și misio-
narilor, învățându-i pe copii să fie primitori și des-
chiși. Credința și disciplina stăteau la baza fami-
liei. Fiecare copil avea sarcinile lui de îndeplinit în
cadrul gospodăriei. Părtășia în rugăciune și cânte-
cele de laudă nu lipseau niciodată. Crescând astfel,
43
CRISTIAN BOARIU
Jim, la numai 6 ani, deja le predica micilor lui pri-

eteni despre mântuire, din leagănul de pe pajiște,
mărturisindu-i mamei lui:
„Domnul Isus poate veni oricând dorește. Poate lua

cu El întreaga noastră familie, fiindcă acum eu sunt
mântuit!”.
Jim Elliot a urmat cursurile de arhitectură în

cadrul liceului Benson Polytechnic în 1941. Acesta
era pasionat de desen, colecționarea timbrelor și de
lectură. Actoria era o altă pasiune, jucând în diverse
piese de teatru. Avea reputația de rege al oratoriei și
făcea parte din clubul de discuții publice, contribu-
ind și la ziarul școlii. Odată, fiind invitat la dans sub
pretextul că oricum și el este membru al consiliului
liceal, acesta a afirmat:
„Sunt în consiliu, dar nu ca tine. Sunt creștin şi Biblia

spune că eu sunt în lume, dar nu al ei.”
Jim nu pierdea niciodată prilejul de a vorbi

despre Hristos. Era suficient ca 2 sau 3 oameni să
îl înconjoare pentru ca el să deschidă Biblia, pe
care mereu o avea deasupra teancului de cărți, și
să le vorbească despre Hristos. Era preocupat încă
de atunci de subiecte precum lucrarea misionară,
iar astfel, coresponda cu unul din prietenii lui în
limba indienilor, Chinook. Misionari precum David
Brainerd, William Carey și Amy Carmichael l-au
inspirat de la o vârstă fragedă.
44
În toamna anului 1945, Jim urmează cursurile

colegiului privat creștin Wheaton din Illinois.
Încă din primul an de facultate, se alătură echipei
de lupte greco-romane, considerând că un astfel
de sport îl va ajuta să devină un ostaș mai bun al
Domnului. Acesta cânta și se ruga înainte de fie-
care meci. Jim își găsea „desfătarea în înțelepciu-
nea Lui”, nu în „mlaștina de nepătruns a filosofiei”.
Nu acorda prea mare importanță filosofiei, politicii
și antropologiei, însă petrecea mult timp studiind și
citind Cuvântul Domnului, dorind mai întâi de toate
să obțină „calificativul de copil al Domnului”. Jim
era și președintele „Asociației Studenților pentru
Misiune” în străinătate. A organizat chiar și grupuri
de rugăciune pentru ca Domnul să sensibilizeze ini-
mile studenților pentru lucrarea de misiune în stră-
inătate. Ca rezultat al rugăciunilor, între anii 1945
și 1950 s-au înregistrat cei mai mulți studenți care
au mers pe câmpul de misiune. Jim recruta lucră-
tori pentru Domnul și pe căi directe, astfel că prie-
tenul lui, Ed McCully, jucător de fotbal, a îmbrățișat
lucrarea de misionar în urma rugăciunilor lui Jim.
În vara anului 1947, Jim petrece 6 săptămâni
în Mexic în mijlocul unei familii de misionari. Se
familiarizează cu terenul misionar și începe să
învețe spaniola. Înainte ca timpul lui acolo să se
încheie, acesta vorbește, fără translator, unui grup
de 150 de copii care l-au ascultat timp de jumătate
de oră vorbind despre Arca lui Noe.
Jim începe să simtă încă de pe atunci chema-
rea lui spre America Latină. Nu putea să se mai
45
CRISTIAN BOARIU
mulțumească trăind o viață creștină obișnuită, o

viață care nu implica sacrificiu. Porunca din Marcu
16:15 îi era adresată în mod personal, iar dorința
lui de a-L sluji pe Dumnezeu prin propovăduirea
Cuvântului celor ce nu-L cunosc, se intensifică.
Jim începe să acorde și mai mult timp atât rugăciu-
nii, cât și citirii și studierii Cuvântului. Acesta citea
câte o oră dimineața din Vechiul Testament, după-
amiaza din Psalmi, iar seara din Noul Testament.
„Lucrurile acestea nu se învechesc niciodată căci este

Cuvântul Viu, însuși Hristos. Nu plecăm dimineața de
acasă fără să ne spălăm pe faţă, dar deseori uităm să
ne spălăm în apa purificatoare a Cuvântului Domnului.
Numai ea ne trezește şi ne fortifică pentru a face faţă
responsabilităților noastre.”
După citirea Bibliei și meditare asupra

Cuvântului, Jim se ruga. În carnețelul lui nota
oameni pentru care se ruga săptămânal, statistici
din lumea misionară și meditații asupra versetelor
citite. Chiar și în timpul liber se ruga pentru oame-
nii de pe listele de rugăciune și memora pasaje din
Scriptură notate pe mici cărți poștale. Mulți dintre
colegi îl considerau îngust, alții spiritual.
Într-una dintre scrisori, acesta îi scrie surorii
lui: „Nu-ți dezlipi privirea de pe Luceafărul de dimi-
neață. Nu te lăsa dezamăgită de nimic, dar nici nu
te lăsa purtată pe culmea fericirii. Trăiește fiecare zi
ca și cum Fiul Omului ar fi la ușă și gândește-te la
46
momentul plecării. Să umbli ca și cum la următorul

pas ai trece pragul Cerului. Roagă-te. Sfinții care îna-
intează în genunchi nu dau înapoi niciodată!”.
Jim își dorea ca nimic să nu îl distragă de la cău-
tarea voii lui Dumnezeu. Principiile din 1 Corinteni
7 erau sfinte pentru el, considerând că, de altfel,
Hristos îi era suficient pentru împlinirea deplină a
ființei lui. Însă, dintre toți cei 150.000 de studenți,
Elisabeth Howard este cea cu care cursurile lui
Jim se suprapun. Amândoi au ales limba greacă
pentru a putea desluși singuri înțelesurile Noului
Testament și pentru a putea traduce Biblia într-o
limbă primitivă. Din această cauză, Jim avea să
poarte mai multe lupte interioare ale inimii. Acesta
se confrunta și cu foarte multe slăbiciuni, lupte
împotriva păcatului, dar Dumnezeu era Cel care îl
făcea biruitor.
În 1948, face parte din „Convenția Internațio
nală Studențească pentru Misiune” a Universității
din Illinois și dorește ca Domnul să îi descopere
voia Lui cu privire la locul în care este chemat să
meargă ca misionar. Încredințarea că va merge să
lucreze în triburile din junglele Americii de Sud
îl însuflețește din nou. Acesta se roagă înaintea
Domnului:
„Tată, dacă îmi vei îngădui să mă duc în America de Sud

pentru a munci cu Tine şi a muri pentru Tine, Te rog să
mă lași să plec cât mai repede. Totuși, facă-se nu voia
mea!”.
47
CRISTIAN BOARIU
În așteptarea ca Dumnezeu să îi deschidă uși

spre locul în care trebuie să ajungă, Jim Elliot conti-
nua să slujească. În vara anului 1948, acesta călăto-
rește cu alți trei studenți în statele din vestul și cen-
trul țării, vorbind în biserici, tabere și școli despre
responsabilitatea pe care creștinii o au față de cei
care nu au auzit de Hristos. Își dorea ca viața lui să
aducă roade pentru Cer:
„Tată, dă-mi putere să tulbur nepăsarea celorlalţi. Fă-i

să se hotărască pentru Tine pe cei pe care-i întâlnesc.
Nu mă lăsa să fiu doar o bornă kilometrică, ci o răscruce,
ca oamenii, văzându-L pe Hristos în mine, să fie nevoiți
să se decidă pentru un drum ori altul!”
În 1949, după finalizarea studiilor, se întoarce

în Portland, iar în 1950, după răspunsul afirmativ
al Celui care îi era Călăuzitor, pleacă la Oklahoma
la cursurile de vară de lingvistică. Timp de 10
săptămâni, învață despre modalități de studiere a
limbilor care nu au o formă scrisă. Acolo, lucrând
cu un fost misionar în Ecuador, aude despre indi-
enii Waodani, numiți de către celelalte triburi și
Auca, adică sălbatici. Tribul era complet străin de
civilizație și trăia încă în epoca de piatră. Nimeni
nu mai pătrunsese cu Evanghelia în mijlocul lor.
Dorința de a sluji în Ecuador se înflăcărează și mai
tare în inima lui.
În anul 1951, alături de Ed McCully, Jim slujește
în orașul Chester de pe râul Mississippi. Aceștia
lansează un program de radio creștin și vorbesc din
48
Cuvântul Domnului și în cadrul mai multor biserici.

Jim lua în considerare lucrarea misionară în India,
iar în același timp îi este oferit și un post de profe-
sor în Canada. De asemenea, coresponda și cu Dr.
Wilfred Tidmarsh din cadrul comunității Plymouth
Brethren din care făcea și el parte. Acesta îl chema
pe Jim să slujească în Ecuador în mijlocul indieni-
lor Quichua. După 10 zile de mijlocire, căci Jim nu
lua nicio decizie fără a-L implica pe Dumnezeu,
Domnul îi călăuzește pașii spre lucrarea misionară
din Ecuador.
În 1952, Jim părăsește America și se pornește
spre Ecuador alături de Pete Fleming, un prieten
din cadrul aceleiași comunități. Ed McCully avea să
se alăture și el lucrării mai târziu. În 21 Februarie,
ajung în Quito, unde petrec un an întreg învățând
spaniola, pregătindu-se pentru lucrarea de misiune
și încercând să predice în spaniolă la mici adunări.
În tot acest timp, Jim coresponda cu Elisabeth, care
la scurt timp avea să sosească în Quito. Duhul Sfânt
îi călăuzise pe amândoi în slujire la Ecuador. Pete și
Jim slujesc și în cadrul unei tabere de băieți în Shell
Mera, iar mai apoi pleacă în Shandia. Acolo, pe
lângă învățarea limbii, ajutorul medical, construc-
țiile caselor, a dispensarului și a pistei pentru avion,
aceștia se ocupă și de școala de băieți. Ploile toren-
țiale care au căzut timp de 36 de ore au șters tot ceea
ce ei au trudit să construiască în Shandia. Chiar Jim
a fost aproape de a-și pierde viața când marginea
malului abrupt s-a desprins și doar bucățica de
pământ pe care stătea a rămas în picioare.
49
CRISTIAN BOARIU
Malaria a reprezentat o altă lovitură pentru Jim,

slăbindu-i atât trupul, cât și mintea, însă Dumnezeu
își întărea de fiecare dată slujitorul. Încă din copi-
lărie cel rău a încercat să îi ia viața, dar Dumnezeu
l-a păzit și nu a îngăduit să fie nimerit de glonțul
ce i-a trecut prin păr în timpul unei vânători și nici
să fie zdrobit în urma unui accident pe căile ferate.
Dumnezeu nu l-a condus pe Jim până aici ca să îl
părăsească. Cel ce ne-a promis că ne va da putere
să călcăm peste șerpi împlinea cu desăvârșire acest
cuvânt în dreptul lui Jim. Chiar dacă râul Atun Yaku
desființase Shandia, credința că Dumnezeu avea
un scop cu indienii Quichua nu a fost spulberată de
vuietul acestei furtuni. Astfel, în urma unei călăto-
rii cu canoe, Jim, Ed și Pete sunt invitați de șeful
tribului din Puyupungu, care avea 15 copii, să înfi-
ințeze o școală. Dumnezeu îngăduia furtuni doar
pentru ca lucrarea Lui să se extindă.
După 5 ani în care nu au lăsat ca dragostea
unuia pentru celălalt să fie mai mare ca dragostea
lor pentru Dumnezeu, Jim și Betty se căsătoresc
în 8 Octombrie 1953, în Quito, iar în 27 Februarie
1955, avea să se nască Valerie, singurul rod al dra-
gostei lor. Cuplul proaspăt căsătorit, după o scurtă
lună de miere, se întoarce pentru a muta lucrarea
la Puyupungu. Acolo tribul îi primește cu căldură.
Este construită o școală pentru copii, o clădire
pentru adunări la care indienii interesați de Cuvânt
participă și are loc chiar și botezul a câtorva dintre
ei. Lucrarea se extinde și în Arajuno, unde se stabi-
lește Ed Mcully împreună cu soția lui. Reconstrucția
50
Shandiei, de asemenea, se arată promițătoare din

moment ce tatăl lui Jim vine în Ecuador pentru a
ajuta la construcții. În Shell Mera are loc chiar con-
strucția unui spital. Lucrarea în mijlocul indienilor
Quichua aducea roade; 14 persoane au fost bote-
zate, iar Jim încearcă să pregătească, pentru a vorbi
din Cuvânt, pe câțiva dintre indienii care deja știau
să citească și înțelegeau Biblia. Zilele lui Jim erau
pline de consiliere în rândul tinerilor și de gestio-
narea și lucrul la proiecte de construcții, precum un
gard pentru a împiedica animalele să rătăcească pe
noua pistă de aeronave. El soluționa chiar și dispu-
tele dintre indienii Quichua care puteau degenera
în violență brutală. În Februarie 1955, Jim și Betty
participă alături de Ed și Marilou McCully și Pete
și Olive Fleming la conferința creștină din Shandia.
Peste 80 de indieni participă la această conferință.
Chiar dacă lucrarea înainta, Jim simțea că sân-
gele indienilor Auca va fi cerut din mâinile sale.
În Septembrie 1955, pilotul Nate Saint, care apro-
viziona cu avionul familiile de misionari, desco-
peră alături de Ed McCully o mică așezare a indi-
enilor waodani. Indienii Auca își apărau în mod
violent teritoriile, crezând că toți cei din afară sunt
canibali. Erau conduși de dorința de răzbunare și
ucideau pe toți cei din afară care pătrundeau pe
teritoriul lor și pe care aceștia îi numeau cowodi.
Uciderile aveau loc și în mijlocul tribului, iar din
această cauză tribul Waodani era pe punctul de a
se extermina singur. În limba lor nu aveau nici un
cuvânt pentru Dumnezeu, dar aveau pentru diavoli.
51
CRISTIAN BOARIU
Erau recunoscuți după tunsorile specifice, găurile

din urechi și nuditate. Purtau un singur fir împle-
tit în jurul taliei. Aceștia vânau maimuțe ce le ser-
veau drept mâncare și cultivau tapioca. Locuiau
în colibe din lemn acoperite cu frunze și dormeau
în hamacuri. Jim își dorea să Îl facă pe Dumnezeu
cunoscut în mijlocul acestui popor ce trăia în întu-
neric. După ce au învățat expresii de la Dayuma,
o fată care fugise din trib pentru a nu fi omorâtă,
aceștia au inițiat prima încercare de comunicare cu
tribul Auca. Zburând cu elicopterul deasupra așe-
zării lor, aceștia au strigat cu ajutorul unui mega-
fon expresiile prietenoase învățate: „Veniți! Suntem
prieteni! Vă iubim! Vă suntem prieteni!”. Cu un coș
legat de o funie au coborât daruri indienilor Auca,
iar indienii le ofereau daruri la rândul lor. Acest
lucru se întâmpla regulat, o dată la 7 zile.
După mai multe luni, echipa de misiune con-
struiește o colibă din lemn după schițele realizate
de Jim, la 10 metri de pământ, pe malul găsit în josul
râului, nu departe de așezarea indienilor Auca. Din
„pântecul păsării uriașe” răsuna deasupra „orașu-
lui fatal”: „Suntem pe valea râului Kuraray. Veniți şi
voi. Veniți să ne întâlnim!”. După 3 zile, două fete și
un bărbat din tribul Auca răspund invitației lansate
de cei 5 bărbați. Visul lui Jim s-a împlinit: ținea de
mână un indian Auca. Indianul pe care aceștia l-au
poreclit George, se arată interesat de „creatura” cu
care albii zburau. A lăsat de înțeles că dorește și el
să zboare. Zburând sus de tot, deasupra copacilor,
acesta își vede oamenii și strigă plin de entuziasm,
52
în timp ce indienii Auca rămân plini de uimire.

După despărțire, misionarii erau nerăbdători
pentru a se întâlni din nou cu indienii a doua zi.
În 7 Ianuarie 1956, nu 3, ci 10 indieni Auca se
îndreptau către Palm Beach, locul în care era stabi-
lită baza celor 5 misionari. Jim și echipa lui cântau
cântări de laudă și se încredințau în mâna Celui ce
i-a condus până acolo atât pe ei, cât și toate planu-
rile făcute pentru a-i câștiga pe acești sălbatici cu
dragostea Lui. Indienii Auca erau însă conduși spre
Palm Beach de setea de răzbunare. Mincaye, cel pe
care bărbații l-au poreclit George, a mințit în legă-
tură cu cele petrecute. În cultura indienilor wao-
dani era interzis ca un tânăr și o tânără să petreacă
timp împreună sau să se deplaseze în afara așezării
fără însoțitor. Femeia care i-a însoțit până la așe-
zarea albilor a petrecut noaptea la focul misionari-
lor în timp ce Mincaye a petrecut noaptea în junglă
alături de sora celui care acum căuta răzbunare.
Pentru a scăpa de furia fratelui ei, Mincaye a sus-
ținut că au fost atacați de oamenii albi. Indienii au
petrecut toată noaptea ascuțind sulițe, iar următoa-
rea zi au pornit spre Palm Beach. Sulițele nu erau
nimic în comparație cu pistoalele încărcate ale
misionarilor, însă principiul non-violenței pe care
Isus l-a arătat pe cruce era unul dintre principiile
lui Jim: „credința în Domnul salvase mai mulți oameni
decât au putut salva vreodată armele”.
În 8 Ianuarie 1956, Jim Elliot a fost omorât de
sulițele celor pentru care s-a rugat timp de 6 ani.
Indienii Waodani și-au distrus așezarea gândind că
53
CRISTIAN BOARIU
moartea celor cinci va fi răzbunată. Nu puteau înțe-

lege de ce cowodi nu au folosit armele. Trupurile
neînsuflețite ale misionarilor care au fost gata să-și
de viața pentru Hristos au fost aruncate în râu, iar
elicopterul a fost distrus. Echipele de căutare au
găsit în 13 Ianuarie trupurile misionarilor. Aceștia
au fost recunoscuți doar după lucrurile pe care le
dețineau și după inelele de logodnă. Au fost înmor-
mântați în Palm Beach, lăsând în urmă 5 văduve și
8 orfani. Totuși, eforturile dragostei lui Jim Elliot,
Nate Saint, Pete Fleming, Ed McCully și Roger
Youderian pentru tribul Auca nu au fost zadarnice.
Oameni din întreaga lume cunoșteau acum poves-
tea tribului Waodani și se rugau pentru mântuirea
sufletelor acestora. Soția lui Jim Elliot, Elisabeth,
alături de Rachel Saint, sora pilotului Nate, conti-
nuă lucrarea începută de aceștia, trăind și slujind în
mijlocul tribului Waodani.
Jim Elliot s-a dat pe sine pentru ca sufletele
indienilor să fie salvate. Nu a putut vedea rezulta-
tele sacrificiului lui, însă trecând prin porțile pline
de splendoare ale Cerului, Jim avea să capete o
viață pe care niciodată nu o va putea pierde: viața
veșnică.
„Nu este nesăbuit cel care renunță la ceea ce nu poate

păstra pentru a câştiga ceea ce nu are cum să piardă!”
54
E l i sa b e t h E l l i ot
(1926-2015)
Lasă totul în Mâinile care

au fost rănite pentru tine!
Elisabeth Elliot a fost una dintre cele mai influ-

ente femei ale secolului XX. Misionară credin-
cioasă, soția curajoasă a unui martir, mama dedi-
cată a unei fetițe, văduvă, scriitoare și lingvistă
talentată ea a scris numeroase cărți și a difuzat un
program radio prin care a vorbit despre credința în
Dumnezeu și a atins milioane de inimi. A contri-
buit la traducerea Bibliei în limbi care nici măcar
nu aveau o formă scrisă și a pătruns cu Evanghelia
în mijlocul celui mai sălbatic trib din Ecuador. A
locuit printre oamenii care i-au ucis soțul și a răs-
plătit ura cu iubire. Prin comportamentul ei în care
se reflecta dragostea lui Hristos, Elisabeth Elliot
a fost prima „Biblie citită” de sălbaticii cu care nu
împărțea un limbaj comun și pe care a ajuns să îi
numească frați.
Elisabeth Elliot s-a născut într-o familie de
misionari din Bruxelles, Belgia, în 21 Decembrie
1926. Când avea doar câteva luni, familia s-a mutat
în America într-un duplex din cadrul unui car-
tier aglomerat din Philadelphia. După 10 ani, s-au
mutat în Moorestown, New Jersey, într-o căsuță
55
CRISTIAN BOARIU
pe care tatăl ei o numea Cântul păsărilor. Fiind

ornitologist, Philip Howard, tatăl lui Betty, avea
pentru fiecare dintre cei 6 copii o chemare speci-
fică unui cânt de pasăre. Betty era puiul de lemn.
Fiind și editor al „Sunday School Times”, mai târziu a
creat chiar și ziarul familiei, „Ciripituri din Cântul
Păsărilor”, invitând toți copiii să contribuie cu
poezii, povești sau desene. Primele lucrări ale lui
Betty au apărut acolo. Betty a crescut alături de
cei 5 frați ai ei înțelegând că prioritar era Cuvântul
Domnului. Fiecare zi începea și se sfârșea alături
de Cuvântul Domnului. Philip și Katerine Howard
se trezeau devreme pentru a avea timpul lor perso-
nal de părtășie cu Dumnezeu și de citire a Bibliei.
După micul dejun cântau un imn, citeau pasaje din
Biblie, un devoțional și se rugau pe genunchi, finali-
zând timpul de părtășie cu rugăciunea Tatăl nostru.
Aceeași părtășie avea loc și după prânz și după
cină. La culcare, copiii spuneau o rugăciune indi-
viduală, iar mama lor le cânta un imn pe care mai
târziu Elisabeth avea să îl cânte fiicei ei. Disciplina
și ordinea care domneau peste casa Howard făceau
parte din buna pregătire misionară, iar roadele s-au
văzut ulterior când 4 dintre copii au devenit misio-
nari, unul profesor universitar și scriitor, iar unul
pastor. La vârsta de 5 ani, Betty l-a primit în inima
ei pe Isus ca Mântuitor. Fiind inspirată de poveș-
tile misionarilor din peste 42 de țări diferite care le
călcau pragul casei, Betty a decis să devină ea însăși
misionară la vârsta de doar 9 ani. De la 11 ani, Betty
a început să-și scrie gândurile în jurnalele sale.
56
În Septembrie 1941, la vârsta de 14 ani, Betty

s-a mutat de la liceul din Moorestown la școala
creștină privată “Hampden DuBose Academy” din
Florida. Elevii se aflau sub jurăminte de abstinență
de la viciile păcătoase ale acestei lumi, iar activi-
tățile precum teatrul, filmele, jocurile de cărți și
dansurile erau interzise. Aceștia practicau dife-
rite sporturi, organizau picnicuri și aveau parte
de slujbe de rugăciune seară de seară. Fiecare elev
avea îndatoririle lui, iar Betty era încurajată de
directoare să scrie pentru revista școlii. A absolvit
prima din clasă și a fost dată drept exemplu urmă-
toarelor generații de elevi.
În 1994, a început studiile în cadrul colegiului
privat creștin „Wheaton” din Illinois, având ca spe-
cializare limba engleză. Pe lângă programul ei aca-
demic și de lucru, Elisabeth făcea parte din perso-
nalul ziarului colegiului, era membră a clubului de
dezbateri și cânta în cor. Se ruga pentru toate acti-
vitățile desfășurate, iar când îngrijorările materiale
o cuprindeau, își cerea iertare pentru necredința și
îndoiala ei înaintea Celui ce nu doar cunoștea, ci
rânduia toate lucrurile de care avea trebuință. Betty
era nelipsită de la grupurile de rugăciune și citea
zilnic devoționale. Era considerată ca fiind una
dintre cele mai spirituale studente, însă în jurna-
lele ei, Betty scria:
„Tot ce sunt, să fiu doar spre slava Gloriei Sale! Mândria

spirituală este un lucru diavolesc, Domnul să mă
ferească de ea!”.
57
CRISTIAN BOARIU
Citind un devoțional care vorbea din Isaia 42:6,

Betty a simțit chemarea Domnului în a traduce
Biblia pentru cei care încă nu au acces la Ea.
„Sunt trimisă ca ambasador pentru Regele Regilor. Nu

avem garanția că Îl putem sluji pe Dumnezeu mâine,
însă cu siguranță Îl putem sluji astăzi! Avem toată viața
înainte? Nu putem ști. Însă Domnul ne oferă doar câte
o clipă și are încredere că vom investi acea clipă în
eternitate.”
Elisabeth dorește și mai mult ca fiecare clipă a

vieții ei să fie investită în eternitate. Astfel, pentru a
putea excela mai târziu în traducerea Bibliei, Betty
urmează cursurile de greacă. În cadrul acestor cur-
suri, îl cunoaște pe Jim Elliot, ce întruchipa idea-
lul masculin pe care Betty l-a conturat în mintea ei.
Crăciunul anului 1947 a surprins-o în mod plăcut
cu prezența lui în cadrul familiei în urma invitației
lansate de fratele ei, Dave, care era coleg cu Jim.
Deși introvertită, compania și discuțiile cu Jim erau
plăcute, iar aceștia au devenit apropiați studiind
deseori limba greacă împreună. Chiar dacă aspirau
și la căsătorie, Jim și Betty aparțineau mai întâi de
toate Domnului, iar voința Lui era supremă în viața
lor. Betty îl încredințase Domnului pe Jim, așa cum
făcuse Avraam cu fiul lui, Isaac. La fel o încredin-
țase și Jim pe Betty în mâna Domnului. Elisabeth
nu își dorea altceva decât să facă voia Domnului în
viața ei, chiar dacă aceasta însemna să aștepte și să
închine Domnului tot ceea ce iubește:
58
„Viața mea este pe altarul Tău, Doamne, pentru ca Tu

să o mistui. Las-o să ardă doar pentru Tine, Părinte!
Leagă-mă de altarul Tău cu funiile Dragostei. Ține-mă
acolo. Ajută-mă să nu uit de Cruce!”.
Cea care era precaută în relația cu Jim și

rezervată cu cei din jur avea inima pe deplin
deschisă înaintea Domnului, fără reținere.
După absolvirea colegiului „Wheaton”, Elisabeth
petrece vara anului 1948 în cadrul Universității din
Oklahoma. Acolo, prin intermediul Institutului
de Lingvistică de vară și sub auspiciile „Wycliffe
Biblie Translators”, studiază structura limbajului,
fonetica, sintaxa și dobândește abilități care îi erau
necesare în a traduce Noul Testament în limbi tri-
bale ce nu aveau o formă scrisă.
După ce finalizează și mandatul academic în
cadrul Institutului Biblic „Prairie”, Elisabeth începe
să lucreze ca misionară în micul sat Patience din
Alberta. Acolo locuiește într-o rulotă șubredă la o
fermă. Diminețile începute la 4:30 și călătoriile cu
bicicleta pe drumurile prăfuite ale satului pentru a
invita localnicii săraci, lipsiți de educație, alcoolici
și bătăuși la întâlnirile de duminică, o făceau dese-
ori pe Betty să verse lacrimi de neputință înaintea
Domnului. Ce nu știa însă, era că acest teren
anevoios o pregătea de fapt să semene Cuvântul
Domnului în terenurile secetoase și pline de spini
ale Ecuadorului. Totuși, aruncând toate neliniștile
ei asupra Domnului, Betty se ruga ca Domnul să îi
arate pas cu pas voia Lui:
59
CRISTIAN BOARIU
„Adevărul este că niciunul dintre noi nu cunoaște voia

lui Dumnezeu pentru viața lui, căci Dumnezeu ne-a
promis că ne va deschide calea dinainte pe măsură ce
înaintăm, pas cu pas. El ne dă suficientă lumină pentru
azi, suficientă putere pentru o zi, suficientă mană,
pâinea noastră cea de zi cu zi.”
În anul 1950, Elisabeth se regăsește în cadrul

Academiei „Hampden DuBose”, însă de data
aceasta ca profesoară de oratorie. Anul 1951 îl
petrece acasă, unde oferă meditații fetelor, con-
duce școala duminicală și clubul de studiu biblic,
lucrând în același timp și în cadrul unui magazin din
Philadelphia. În primăvara anului 1951, Elisabeth
încheie legământ cu Domnul în apa botezului, iar
în toamna aceluiași an este invitată ca lucrător misi-
onar în mijlocul comunității vorbitoare de limba
spaniolă „Plymouth Brethren” din Brooklyn, New
York. Acolo, deși singură și tristă, avea o „dorință
pentru anul 1952, rugăciunea inimii – unitatea cu
Domnul”. În apartament cu Betty se mută misio-
nara Dorothy Jones, cea care îi povestește pentru
prima dată de tribul Waodani din Ecuador, numit și
Auca, un trib violent aflat încă în epoca de piatră, la
care nimeni nu a reușit să pătrundă cu Evanghelia.
Femeile îndrăznesc să viseze că ele pot realiza
munca de misionar pionier acolo unde bărbații nu
pot. Dumnezeu îndreaptă astfel inima și pașii lui
Betty către Ecuador, iar după mai multe săptămâni
de mijlocire înaintea Domnului, chemarea este mai
clară ca niciodată.
60
În 14 Aprilie 1952, Betty ajunge la Guayaquil,

în Ecuador, la bordul vasului „Santa Margarita”.
De acolo zboară spre Quito, unde este cazată peste
drum de Jim Elliot. Deși le-a condus pașii în mod
separat, Domnul i-a adus împreună pe același câmp
de misiune. După ce încep să stăpânească limba
spaniolă, Betty, alături de prietena ei, Dorothy, sunt
trimise în San Miguel de Los Colorados, mult mai
departe de Shandia, locul în care fusese trimis Jim.
În mijlocul indienilor Colorado, Betty învață și stu-
diază limba Tsahfihki cu ajutorul lui Don Macario,
care vorbea și spaniola. Acesta este ucis, lucru care
face ca munca lui Betty să fie mai dificilă. Totuși,
Dumnezeu o ajută să finalizeze alfabetul fonetic
ce putea fi folosit pentru înțelegerea și învățarea
limbii, dar și pentru traducerea Noului Testament.
Cele 9 luni de muncă par zadarnice în momentul în
care servieta cu toate notițele lingvistice realizate
de Betty este furată. Elisabeth știa însă că lucra-
rea era a Domnului, iar ea era doar o simplă lucră-
toare a Lui. Astfel, chiar dacă inima îi era frântă, se
gândea că suferința Celui ce S-a dat pe Sine a fost
cu mult mai mare: „învață-mă să întâmpin tot ceea ce
apare în calea mea cu pacea Ta și cu convingerea fermă
că voința Ta guvernează totul!”. Elisabeth continua
să lucreze pentru Dumnezeu cu aceeași dăruire,
studiind de data aceasta limba Quichua în Dos Rios.
După 5 ani de lungă așteptare, Elisabeth se căsă-
torește cu Jim Elliot în Quito, în 8 Octombrie 1953,
de ziua de naștere a lui Jim. Luna de miere o petrec
în Panama și este urmată de o oprire în Costa Rica,
61
CRISTIAN BOARIU
la unul dintre frații ei misionari, pentru a procura

proviziile necesare instituirii unei noi stațiuni misi-
onare în Puyupungu. Shandia, stațiunea misionară
unde Jim slujea, a fost distrusă în urma unei ploi
tropicale puternice. Până când aceasta va fi recon-
struită, tânăra familie Elliot va sluji în Puyupungu,
la invitația șefului de trib. Chiar dacă domeniul ei
era cel lingvistic, Elisabeth slujea Domului fără
limitare, nu doar în lucrarea de traducere și studi-
ere a limbii Quichua, ci și în cadrul școlii creștine
instaurate și a adunării la care participau pentru
început doar 10 adulți și un număr mare de copii.
Betty era mai fericită ca niciodată să slujească, ală-
turi de cel pe care îl iubea, Celui pe care amândoi
Îl iubeau nespus de mult. Elisabeth îndrăznește să
mai ceară încă ceva din mâna Domnului: un copil.
Răspunsul nu întârzie nici la această rugăciune,
iar în 27 Februarie 1955 avea să se nască fiica lor,
Valerie.
La sfârșitul lunii Iunie, în 1954, se mută în
Shandia, iar Pete Fleming alături de soția lui îi
înlocuiesc în Puyupungu. Din cortul în care locu-
iau în Puyupungu, iar mai apoi căsuța din bambus,
Elisabeth și Jim se mută în casa construită de Jim.
Elisabeth își dorea ca acest cămin să fie „un loc plin
de pace pentru oamenii Domnului și un far luminător
pentru cei din jur”. Visa ca această casă să fie umplută
cu oaspeți și copii. Dumnezeu îi ascultă și această
rugăciune, iar astfel, casa familiei Elliot avea să fie
mereu plină de misionari și de copiii acestora. Peste
ani, în 1996, avea chiar ea să se întoarcă alături de
62
fiica ei, Valerie, pentru a vizita casa, devenită acum

muzeu, construită de mâinile celui care le-a fost
soț și tată. În Shandia lucrarea creștea, iar indienii
Quichua se întorceau la Dumnezeu. La grupul de
rugăciune condus de Betty participau 20 de femei
Quichua. Pe lângă încercarea de a traduce Biblia
în limba Quichua, treburile casnice, grija purtată
micuței Valerie, ajutorul medical oferit chiar și la
nașterea de copii, Betty își susținea soțul în noua
operațiune misionară, Auca, încercând să își ofere
ajutorul și în studierea limbii tribului Waodani.
Operațiunea Auca era secretă din motive de sigu-
ranță. Aveau doar puținele informații culese de la
Dayuma, o fată Waodani care fugise după ce tatăl
ei fusese ucis de un alt membru al tribului. Betty își
dorea să poată face mai mult. Își dorea să îl poată
însoți pe Jim, alături de Valerie, în încercarea lui și
a celorlalți 4 prieteni misionari de a realiza primul
contact pașnic cu tribul Waodani. În schimb, în 3
Ianuarie 1956, ea și Valerie, care avea doar 10 luni,
îl priveau pe Jim ieșind pe ușa casei pentru ultima
dată. În 8 Ianuarie, Elisabeth stătea nerăbdătoare
în fața radioului așteptând să primească din nou
vești despre bărbați din partea soției pilotului Nate,
Marjorie. Trupul lui Jim zăcea însă însângerat în
râu, după ce a fost străpuns de sulițele tribului
Auca. În 12 Ianuarie, trupul lui Jim era înmormân-
tat în Palm Beach.
Elisabeth Elliot era și ea străpunsă de durere.
Însă, deși durerea era mare, mulțumea Domnului
pentru că i l-a „împrumutat pentru 2 ani și 3
63
CRISTIAN BOARIU
luni” pe cel care i-a fost soț și se ruga ca Domnul

să îi arate cum să fie mamă și tată pentru micuța
Valerie. Slujirea ei continuă în mijlocul indienilor
Quichua. Pregătește mai departe indienii aleși de
Jim pentru a conduce biserica locală și vorbește
în cadrul unei conferințe creștine deoarece nu
mai era niciun bărbat care să vorbească Quinchua
în Ecuador. Moartea lui Jim nu era zadarnică; în
mijlocul indienilor aveau loc treziri spirituale cum
nu mai fuseseră niciodată, iar oameni din întreaga
lume se rugau acum pentru lucrarea misionară din
Ecuador și pentru poporul Waodani.
În toamna anului 1956, Elisabeth se întoarce
în America pentru a scrie biografia soțului ei,
Jim, carte ce avea să se intituleze „Prin porțile
splendorii”. Acesta era și titlul imnului pe care cei
5 misionari l-au înălțat spre Cer chiar cu o seară
înainte de a fi uciși. În Ianuarie 1957, se întoarce
în Ecuador și continuă lucrarea începută de ea și
soțul ei. În tot acest timp, Betty tânjea să ajungă
în mijlocul indienilor Waodani, însă toate opera-
țiunile au fost oprite de către Cameron Townsend
până ce Noul Testament va fi tradus în limba
Waodani. Acesta a fost tradus doar în 1992, 35 de
ani mai târziu, însă Dumnezeu începe să îi des-
chidă lui Elisabeth drumul spre acest popor chiar
în acel an. În 13 Noiembrie 1957, două femei
Waodani identificate după tunsorile specifice, gău-
rile din urechi și lipsa de îmbrăcăminte, au venit
la o așezare Quichua cerând să fie duse la oame-
nii albi. Elisabeth împreună cu Rachel Saint, sora
64
lui Nate Saint care fusese ucis în Palm Beach, și

cu Dayuma, prima convertită din acest trib, locu-
iesc împreună cu aceste două femei, Minkamu și
Mintaka. Una dintre ele era chiar femeia care vizi-
tase misionarii înainte de a fi uciși. Betty o recu-
noștea ca fiind femeia cu urechea ruptă din pozele
recuperate din aparatul de fotografiat a lui Nate.
Waodanii ar fi căutat să se răzbune considerând că
femeile au fost ucise de cowodi, așa cum îi numeau
pe cei din afară, dacă femeile nu s-ar fi întors îna-
inte de rodirea unui copac tropical, kapok. Femeile
s-au întors în trib în Septembrie 1958, însă nimeni
nu știa dacă vor rămâne în viață sau se vor mai
întoarce vreodată. În Octombrie, femeile Waodani
se întorc, invitându-le pe Betty și Rachel să vină
să locuiască în mijlocul tribului. După o călătorie
de 3 zile în jungle pline de pericole, Betty ajunge
în mijlocul poporului care i-a ucis soțul. Micuța
Valerie o întreabă dacă vreunul dintre acești băr-
bați e tatăl ei. Inocenta Valerie nu era speriată de
indienii Waodani, ea nu vedea în ei niște Auca, săl-
batici, ci simpli oameni care aveau nevoie disperată
de Hristos. Era 8 Octombrie când au ajuns în mij-
locul așezării Waodani; Jim ar fi împlinit 31 de ani
în această zi și ar fi sărbătorit cea de a 5-a aniver-
sare a căsniciei lor. În prima duminică s-au adunat
într-o casă neterminată, iar Dayuma, pregătită de
Rachel, le-a spus o întâmplare din Biblie și a înăl-
țat o rugăciune. În Decembrie 1958, deja culegeau
roade: Waodani știau Cine este Fiul lui Dumnezeu.
De Crăciun, Mincaye îi povestește lui Elisabeth
65
CRISTIAN BOARIU
despre scena petrecută în Palm Beach. Ce s-a

petrecut atunci nu o oprea pe Elisabeth din a iubi
acest popor pe ai cărui oameni îi considera acum
frați, iar ei, la rândul lor, o iubeau pe cea pe care o
numeau Gikari, ciocănitoare, lucru ce o făcea să își
amintească de cum o alinta și tatăl ei în copilărie.
Timp de doi ani, Elisabeth locuiește și slujește
în mijlocul celor ce au văduvit-o. Un nou concept
pentru care indienii nu aveau denumire încolțește
în inimile lor: iertarea. Traiul în mijlocul lor nu
era însă tocmai simplu pentru Elisabeth. Totuși,
intimitatea care lipsea cu desăvârșire, picioarele
de maimuțe vânate de Waodani pe care le mânca,
animalele periculoase și șerpii veninoși nu erau
problema.
Ajutorul lui Elisabeth în traducerea bibliei în
Wao tededo sau vorbirea poporului nu era accep-
tat. Lingviștii care au tradus mai târziu Biblia în
această limbă izolată, care nu avea nicio legătură
cu alte limbi tribale sau cu orice altă limbă, au
ajuns la concluzia că această lucrare s-ar fi desfă-
șurat într-un ritm mult mai alert dacă munca lui
Betty de studiere a limbii ar fi fost luată în conside-
rare. Diferențele de abordare a lucrării misionare
în mijlocul poporului Waodani erau mult prea mari
între ea și Rachel Saint. Astfel, în 1961, Betty reia
lucrarea de la Shandia, continuând să traducă Noul
Testament în Quichua. Slujește pentru alți 2 ani
în mijlocul indienilor Quichua, iar după 11 ani de
slujire în Ecuador, Elisabeth se mută în Franconia,
New Hampshire.
66
Nici slujirea, dar nici pierderile lui Elisabeth

Elliot nu se sfârșesc aici. În Ianuarie 1969, se recă-
sătorește cu profesorul Addison Leitch care, în
1973, moare din cauza cancerului, urmând să
se recăsătorească pentru a treia oară în 1977 cu
Lars Gren. Elisabeth devine profesoară adjunct în
cadrul Seminarului Teologic „Gordon-Conwell”,
scrie peste 20 de cărți, contribuie la Noua versi-
une internațională a Bibliei, călătorește și vor-
bește în cadrul mai multor conferințe și adunări,
îndemnând atât femei, cât și bărbați să își dedice
viața slujirii lui Dumnezeu și semenilor. Elisabeth
a trăit și a continuat să trăiască ceea ce vorbea. În
1988, începe difuzarea zilnică a programului de
radio „Poarta spre bucurie”. Fiecare program înce-
pea plin de încurajare cu afirmația: „Ești iubit cu o
iubire veșnică, iar brațele Sale veșnice sunt dedesub-
tul tău!”. Ultimul episod este difuzat în 31 August
2001, iar în 2004, la 78 de ani, se retrage din sluji-
rea publică din cauza neputinței fizice și psihice.
În 15 Iunie 2015, Elisabeth Elliot, în vârstă de 89
de ani, trece prin „Porțile splendorii” ale Raiului.
Chiar dacă și-a încheiat călătoria pe acest pământ,
Elisabeth continuă și astăzi, prin cărțile ei, să vor-
bească oamenilor și să îi inspire în a-și trăi viața din
Dumnezeu, cu și pentru Dumnezeu.
„Este Dumnezeul către care și cu care călătorim și, în

timp ce El Se află la sfârșitul călătoriei noastre, El este,
de asemenea, la fiecare loc de oprire.”
67
N at e S ai n t
(1923-1956)
Oamenii care nu Îl cunosc pe Domnul

se întreabă de ce ne irosim viețile ca și
misionari. Ei uită că și ei își consumă viața,
iar când totul se va sfârși, nu vor avea nimic
de valoare eternă, ci doar ani irosiți.
Nathanael Saint s-a născut în 30 August 1923,

în Philadelphia, Pennsylvania. Acesta a crescut
într-o familie creștină profund devotată trăirii
pentru Hristos. Duminica, în mod special, era ziua
închinată Domnului în familia Saint. Dimineața,
întreaga familie mergea la școala duminicală din
cadrul bisericii locale presbiteriene, urmată de ser-
viciul de dimineață. Acasă aveau un timp de închi-
nare în familie. Aceștia citeau un capitol din Biblie,
urmat de un devoțional, studierea Cuvântului și
rugăciune. Seara, participau la altă slujbă în cadrul
bisericii, iar în fiecare miercuri avea loc noaptea
de veghe în rugăciune. Copiii erau încurajați să
citească din Biblie și individual, fiind motivați de
borcanul aflat în bucătărie din care puteau lua câte
un bănuț pentru fiecare capitol citit. Deși păreau
stricți, Lawrence și Katherine Saint ofereau multă
libertate celor opt copii. Lawrence Saint era un
artist ce realiza vitralii în cadrul bisericilor. Acesta
68
le-a construit un montagne russe în spatele casei

și un leagăn uriaș. Pe când Nate avea doar 5 ani,
tatăl lui l-a folosit ca model pentru vitraliul cape-
lei St. John. Nate se uita la geamul mare din capelă
și se vedea ca fiind băiețelul ce i-a dat Domnului
Isus cinci pâini și doi pești. Mama lor, de aseme-
nea artistă, cânta la pian și scria poezii. Le-a permis
copiilor să doarmă pe acoperiș, amenajând un loc
special pentru acest lucru. Întreaga familie Saint
privea întotdeauna spre Cer, și cu ochii, dar și cu
sufletul.
În 1930, la vârsta de numai 7 ani, Nate are parte
de primul său zbor alături de fratele lui cel mai
mare, Sam, care era pilot. Trei ani mai târziu, Sam
îi permite lui Nate, care avea doar 10 ani, chiar și
să piloteze. O nouă lume se deschide pentru Nate
Saint al cărui vis era acum să devină pilot. Nate
Saint desena avioane, vorbea despre avioane și con-
struia machete de avioane. Era un copil foarte crea-
tiv și inventiv. Câștigă chiar și premii pentru câteva
dintre invențiile lui, printre care și un tren în mini-
atură construit din rămășițele de la ramele ferestre-
lor tatălui său.
Nate, chiar dacă a crescut într-o familie creștină,
se întâlnește personal cu Domnul la vârsta de 13
ani. Acesta își predă viața în mâinile Mântuitorului
în vara anului 1936, la focul de tabără ce nu ardea
la fel de tare ca focul din inima lui. La vârsta de
doar 14 ani, acesta suferă de osteomielită în urma
unei tăieturi la genunchi. Nate știa că putea muri
din cauza infecției care a ajuns până la os și se ruga
69
CRISTIAN BOARIU
Domnului pentru vindecare. Dacă va fi vindecat,

întreaga lui viață va fi dedicată Domnului. În timpul
repausului la pat, Nate realizează machete și pla-
nuri pentru următoarele construcții, dar acordă o
deosebită importanță și studiului biblic și rugăciu-
nii. După ce este vindecat, Nate construiește, după
planurile pe care le-a conceput când era bolnav, o
barcă ce avea carena rotunjită și navighează cu ea
pe râul Delaware. Nate nu uită nici de promisiunea
făcută Domnului și devine președintele Uniunii
Tinerilor Baptiști.
În timpul liceului, Nate se angajează pe timp de
noapte, urmând ca mai apoi să se transfere la seral
și să continue să încerce diverse joburi pe parcursul
zilei. În încercarea de a-și găsi nișa de lucru, Nate
lucrează în cadrul unei benzinării locale, tunde
copaci, iar mai apoi transportă un camion unei
familii de misionari din South Virginia. Încearcă să
se întoarcă cu trenul fără a plăti bilet și este con-
damnat la 10 zile de închisoare pentru prima și
ultima dată în viața lui. În 1941, absolvă liceul și
începe să lucreze la aerodromul „Flying Dutchman
Air Service”. Nate era din nou în preajma avioane-
lor, iar visul de a pilota reîncolțește în inima lui. În
16 Iunie 1941, are loc prima lecție oficială de pilo-
taj. Nate obține permisul de pilot privat și începe să
economisească bani pentru a-și cumpăra propriul
avion. Fratele său, Sam, era la acea vreme pilot al
companiilor aeriene americane și obține pentru
Nate un post de ucenic mecanic de aeronave în
cadrul aeroportului „LaGuardia” din New York.
70
În tot acest timp, cel de-Al Doilea Război

Mondial se afla în plină desfășurare în întreaga
Europă, iar în decembrie, japonezii au atacat și
America la Pearl Harbor. Lucrând într-o industrie
esențială, Nate și fratele lui, Sam, erau scutiți de a fi
recrutați în război. Nate consideră că este nedrept
ca el, un adolescent singur de 19 ani, să nu lupte, în
timp ce bărbații își lăsau în urmă familiile pentru
a lupta. Nate se înrolează în corpul aerian al arma-
tei, iar în urma examenului fizic este acceptat doar
pentru servicii limitate. Deși începe cu munca cea
mai de jos, care de multe ori implica chiar și cură-
țarea toaletelor, Nate face totul cu bucurie. Chiar
dacă era împotriva folosirii armelor, îi plăcea să
învețe cum să le folosească și cum să le asambleze.
Spre deosebire de ceilalți soldați, reușea să asam-
bleze o armă chiar și pe întuneric. Nate participa
la patrulări, la antrenamente și învăța tehnici de
supraviețuire. A fost mutat dintr-o bază militară în
alta. Oriunde ajungea, Nate organiza studii biblice
cu oamenii din unitatea lui și se ruga cu ei, iar ori
de câte ori avea ocazia mergea la cea mai apropiată
biserică.
După munca grea, Nate a fost acceptat în cadrul
programului de pregătire pentru cadeții aerieni la
colegiul „Morningside” din Sioux, Iowa. Lucrurile
nu aveau să decurgă însă precum se aștepta Nate.
Infecția lui se reîntoarce, iar în ziua când împli-
nește 20 de ani și toți colegii se pregătesc de primul
zbor, Nate se îndreaptă spre cabinetul doctorului.
Recuperarea a fost una destul de rapidă, timp în care
71
CRISTIAN BOARIU
Nate s-a dedicat și mai mult studierii Cuvântului și

rugăciunii. Din nou Nate a început să fie mutat de
la o bază la cealaltă. A fost numit șeful unei cazărmi
de 50 de oameni și a început să studieze pentru a
obține licența de mecanic, îndreptându-și atenția
și asupra fotografiei. Deseori, mergea la Conferința
Biblică din Winona Lake unde predica fratele lui
mai mare, Philip, care era evanghelist.
În Noiembrie 1944, Nate este trimis la „Willow
Run” pentru a inspecta noul motor de avion produs
de compania Ford. Fiind aproape de Detroit, a vizi-
tat biserica Dr. John Zoller, al cărui program de
radio îl asculta des. Intră la sfârșitul anului 1944
în biserica Zoller Gospel Tabernacle din Detroit cu
dorința de a deveni pilot și în 1945 părăsește adu-
narea cu dorința de a merge la școala biblică și de
a deveni misionar într-o țară străină. Nate nu mai
dorea să urmeze acum visurile lui, ci visurile pe
care Dumnezeu le avea pentru el. O bucurie mai
adâncă izvorăște din abandonarea fiecărui vis,
plan și talent în brațele Domnului care le-a rân-
duit pe toate. Acum, Nate își dorea să spună despre
Isus sufletelor care nu au auzit niciodată despre
dragostea Lui. Tatăl lui, bucuros de hotărârea luată
de Nate, îi trimite un articol din ziarul „Sunday
School Times”, despre organizația „Christian
Airmen’s Missionary Fellowship” fondată de Jim
Truxton și Betty Greene. Planul organizației era
acela de a lucra în America de Sud ajutând misi-
onarii din cadrul „Wycliffe Bible Translators” atât
cu transportul de la o stație misionară la alta și
72
aprovizionarea stațiilor misionare, cât și cu înfi-

ințarea și construcția noilor stații de misiune.
Dumnezeu îi arăta un mod de a fi misionar și pilot
în același timp.
După 3 ani în serviciul militar războiul se
încheie, iar Nate așteaptă actele de eliberare din
cadrul armatei. În tot acest timp, Nate răspândește
mesajul Evangheliei la baza militară la care se afla,
își invită colegii de armată la biserică și ține regulat
studiu biblic. Roadele nu sunt puține căci mulți din
cadrul bazei se întorc la Domnul. La sfârșitul lunii
Decembrie din 1945, Nate organizează o excursie
la „Yosemite National Park” cu alți doi prieteni.
Vremea nu se arăta favorabilă escaladării munte-
lui, însă Nate se încăpățânează să urce singur până
în vârf. Din cauza vremii rele ajunge să pășească
pe urmele ursului care se afla în fața lui pe potecă.
Deși nu își mai simțea picioarele și credea că își va
găsi sfârșitul pe înălțimi de munte, Nate ajunge la
cabana din vârful muntelui. Cel care dorea să își
proslăvească Numele prin viața lui Nate a vegheat
asupra pașilor lui.
Nate este eliberat oficial din armată în Februarie
1946 și, ajungând acasă în Huntingdon, își cumpără
un avion second-hand pentru a acumula cât mai
multe ore de zbor. Dorea ca în toamnă să înceapă
studiile în cadrul colegiului creștin „Wheaton”, dar
avionul organizației CAMF, prăbușit în Mexic, avea
să îi demonstreze încă o dată că deși omul face
multe planuri în inima lui, voia Domnului se împli-
nește. Chiar dacă piloții au supraviețuit, avionul
73
CRISTIAN BOARIU
avea nevoie de reparații, iar pentru aceasta ajuto-

rul lui Nate era dorit în Mexic. Deși nu știe spani-
olă, Nate ajunge în Tuxtla Gutiérrez și reconstru-
iește aripile avionului cu ajutorul unui tâmplar cu
care a comunicat prin desene și schițe. O casă mică
de chirpici a folosit drept locuință și atelier pentru
Nate în vara anului 1946.
Se îmbolnăvește de icter, dar răspunsul rugă-
ciunilor înălțate pentru vindecare vine prin misi-
onarul Phil Baer care îngrijește de Nate. Încercând
să găsească pe cineva disponibil să ducă piesele
necesare și pe el la locul prăbușirii avionului, Saint
realizează importanța și necesitatea unui avion
pentru munca misionară. După repararea avionu-
lui în mijlocul junglei, Nate se îndreaptă spre Los
Angeles, la sediul organizației care acum se numea
„Missionary Aviation Fellowship”. Ajuns acolo, Nate
contribuie la stabilirea unor noi politici, reguli și
măsuri de siguranță a asociației misionare. În Los
Angeles se afla și Marjorie Farris, asistenta medi-
cală cu care coresponda și a cărei trăire plină de
Hristos l-a impresionat. În 14 Februarie 1948, avea
să aibă loc nunta celor doi.
Timp de un an, Nate urmează studiile în cadrul
colegiului „Wheaton” deoarece consideră că tre-
buie să fie „mai întâi martor al Harului Său mân-
tuitor și mai apoi aviator”. În 1947, se alătură orga-
nizației MAF ca pilot. Astfel, Nate stabilește o bază
a organizației în regiunea Oriente, din Ecuador.
Compania de petrol „Shell Oil” avea deja piste de
avion construite în Oriente pe care le împarte cu
74
asociația misionară. Nate pilota avionul vopsit în

galben, culoarea avioanelor misionare din cadrul
asociației, știind că responsabilitatea lui era aceea
„de a adapta aviația la nevoile domeniului de misi-
une”. Primul lui zbor misionar are loc în stațiunea
misionară Macuma, unde îl transportă în doar 37
de minute pe Frank Drown, care a călătorit 7 zile
pe jos, pentru a-l ajuta la construcția casei de la
Shell Merra. Familia acestuia nu a mai avut mân-
care proaspătă și medicamente de 5 luni, iar Nate
îi aprovizionează cu ajutorul avionului. Ajutând în
acest fel tot mai multe familii misionare, zburau
veștile cum că Nate Saint, pilotând avionul lui
galben, era răspunsul multor rugăciuni.
Nate avea în grijă 6 familii misionare pe care
trebuia să le aprovizioneze și să le transporte, fiind
implicat și în cadrul școlii duminicale din Shell
Merra. Nate construia și casa în care va locui cu
soția lui după ce, pentru o vreme, au locuit în cort.
În tot acest timp, Marjorie se afla în Quito din cauza
sarcinii cu dificultăți pe care o avea. Nate află de
la misionarul David Cooper despre tribul Waodani,
numit Auca de indienii Quichua cu care misiona-
rii lucrau, și își amintește de dorința lui de a spune
despre Isus celor ce nu au mai ascultat niciodată
Cuvântul. Nate simțea că el și avionul lui vor avea
un rol în îndeplinirea acestui lucru. El și Marjorie
se rugau pentru sufletele aflate în întuneric ale
indienilor Waodani.
Deși era unul dintre cei mai buni piloți, un vânt
puternic îl doboară pe Nate în timpul unui zbor.
75
CRISTIAN BOARIU
Nate îi transporta pe Dr. Tidmarsh și pe fiul aces-

tuia, Bob. Cei doi nu pățesc nimic, însă Nate este
trimis la spitalul militar din Panama unde stă timp
de o lună. Nate petrece 5 luni în ghips de la gât la șol-
duri și la piciorul stâng și alte 5 luni de recuperare
cu proteză. Văzând avionul, Nate recunoștea mâna
Tatălui care a mai scris viață în dreptul lui. Asociația
trimite un avion și un pilot înlocuitor. Acest accident
nu l-a făcut pe Nate decât să dea slavă Domnului
care îl păzea și să îmbunătățească mai mult sigu-
ranța aviatorilor prin instalarea hamurilor pentru
umeri. Nate inventează și un sistem suplimentar de
alimentare cu benzină dintr-o canistră de rezervă.
Avionul putea fi acum alimentat chiar și în timpul
zborului. Toate avioanele care zburau în junglă au
fost dotate, mai târziu, cu invențiile lui Nate. Foarte
multe stații misionare nu dispuneau de pistă de
aterizare, iar de multe ori pachetele pentru misi-
onari, fiind aruncate din avion, aterizau în copaci
sau în apă. Cerând înțelepciune de la Dumnezeu,
Nate inventează ceea ce avea să se numească teh-
nica liniei spiralate a lui Nate. Printr-un zbor cir-
cular lăsa în jos, cu ajutorul unei frânghii și a unui
coș, alimente, medicamente și un telefon pentru ca
cei de jos să îi poată comunica nevoile. Nate putea
ajuta și putea salva vieți fără ca măcar să fie nevoit
să aterizeze. Soția lui era cea cu care mereu ținea
legătura prin intermediul stației de radio cu privire
la locația avionului, condițiile atmosferice și com-
bustibil. Marj, de asemenea, primea chemări tele-
fonice de la stațiunile misionare pe care le aveau
76
în grijă, rezolva corespondența, făcea cumpărătu-

rile necesare și le împacheta. Familia Saint slujea
neobosită lui Dumnezeu.
După 3 ani de slujire în Orient, Nate Saint se
întoarce cu familia în Statele Unite și vorbește în
cadrul mai multor biserici și școli duminicale,
punând în inimile celor mai mici dorința de a sluji
Dumnezeului care avea un plan și pentru viața
lor. În 1953, împreună cu familia, se întoarce în
Ecuador continuând lucrarea în mijlocul celor 27
de familii misionare de care ei erau acum respon-
sabili. Johnny și Ruth Keenan aveau să le vină în
ajutor. Nate aducea știri de la toate familiile misio-
nare, Jim și Elisabeth Elliot, Pete și Olive Fleming,
Ed McCully și Marilou, Roger și Barbara Youderian.
Toți slujeau în cadrul aceleiași societăți misionare,
„Christian Missions in Many Lands”, înființată
de Plymouth Brethren. Pe lângă familiile misio-
nare, Nate avea grijă să o aprovizioneze și pe sora
lui, Rachel, care slujea ca misionară în Hacienda
Ila. Rachel, de asemenea, simțea că Dumnezeu o
chema să slujească în mijlocul indienilor Waodani,
lucrând deja cu Dayuma, o fată care fugise din trib și
care avea să devină prima creștină dintre Waodani.
În 19 Septembrie 1955, Nate a transportat pro-
viziile pentru familiile misionare ca de obicei.
Deoarece vizibilitatea era mai bună ca niciodată,
Nate l-a luat pe Ed McCully care se afla în Arajuno,
chiar la granița teritoriului Auca, pentru a vedea
dacă nu pot repera misterioasele așezări ale aces-
tui trib. Operațiunea s-a dovedit un succes, iar pe
77
CRISTIAN BOARIU
2 Octombrie 1955, la Shell Merra, în casa familiei

Saint, Nate alături de Ed, Jim și Johnny Keenan
dau naștere operațiunii Auca. Responsabilitatea lui
Nate era aceea de a găsi un loc de aterizare în apro-
pierea așezării și de a le oferi săptămânal cadouri
indienilor. Jim, care învăța mult mai repede lim-
bile tribale, a primit responsabilitatea de a învăța
câteva fraze de la Dayuma în limba poporului și de
a proiecta o căsuță pe care aveau să o asambleze
în apropierea așezării. Pilotul Johnny prelua cât
mai multe din zborurile lui Nate de aprovizionare
a familiilor. Pete Fleming și Roger Youderian se ală-
tură și ei lucrării.
Pe 6 Octombrie 1955, are loc prima încercare
de a le oferi cadouri indienilor Waodani. Cu ajuto-
rul tehnicii liniei spiralate a lui Nate și cu un sistem
format dintr-o frânghie, o găleată și o coadă de
mătură, Nate eliberează primul cadou: un mic ceai-
nic din aluminiu cu capac care avea înăuntrul lui
nasturi colorați și o pungă de sare, iar de mânerul
ceainicului erau legate 15 panglici colorate.
Timp de câteva săptămâni, Nate și Ed lansează
cadouri precum macete și oale de metal indienilor
care începeau să ofere și ei cadouri la schimb: o
coadă de maimuță, o pălărie din pene de papagal,
un mic avion sculptat, chiar și un papagal viu. Jim
îi însoțea deseori strigând cu ajutorul unui mega-
fon frazele prietenoase învățate de la Dayuma.
Nate găsește ca loc de aterizare o fâșie de nisip
între junglă și râul Kuraray pe care o numește Palm
Beach din cauza palmierilor care o înconjurau.
78
Pentru a măsura dacă plaja este suficient de mare

pentru aterizare, Nate a aruncat 5 saci de făină la
un interval de 2 secunde cu o viteză de 90 de km/
oră. Același lucru l-a repetat pe pistă, măsurând
distanța dintre primul și ultimul sac. Avionul putea
fi aterizat, însă Nate trebuia să fie foarte atent la
greutatea pe care o va avea la bord.
Nate petrece Crăciunul anului 1955 alături de
familia lui și de copiii pe care i-au primit cu drag
în casă pentru a nu petrece Crăciunul singuri.
Căminul familiei Saint mereu avea ușile deschise.
Chiar și în mijlocul bucuriei sărbătorii de Crăciun,
inima lui Nate se frângea pentru sufletele nemân-
tuite care nu știau că Isus S-a născut, a murit și a
înviat pentru ca ei să aibă viață veșnică.
„O, de am fi mișcați de milă cum a fost Domnul nostru!

O, de am vărsa lacrimi de pocăință pentru aceia pe care
nu am reușit să-i scoatem din întuneric! Dincolo de
scena frumoasă a Betleemului, de am vedea agonia ce
L-a frânt pe Domnul la Golgota!”
Nate nu știa că peste puțin timp și trupul lui va

fi străpuns pentru ca sufletele indienilor Waodani
să poată auzi despre acest Isus.
În 3 Ianuarie 1956, la ora șase dimineața, după
o noapte de frământări, Nate se pregătește de ope-
rațiunea Auca. După ce îl transportă pe Ed și pro-
viziile, urmează Jim și piesele pe care acesta le-a
prefabricat pentru căsuța din copac. Nate a făcut
79
CRISTIAN BOARIU
5 curse pentru a duce la Palm Beach toți misiona-

rii și tot echipamentul necesar, verificând de fie-
care dată dacă bucățica de nisip care îi servea drept
pistă se afla încă în stare bună pentru aterizări și
decolări. Nate și Pete se întorceau în fiecare seară
înapoi în Arajuno, deoarece bărbații erau în sigu-
ranță în căsuța de 3 persoane aflată la 10 metri înăl-
țime, însă avionul lui Nate nu se afla în siguranță la
sol. De fiecare dată când se întorceau, Nate și Pete
strigau deasupra așezării Auca, invitând vecinii lor
în Palm Beach.
În 6 Ianuarie, din vegetația deasă a junglei se
arată un bărbat, o fată și o femeie mai în vârstă.
Aceștia aveau doar câteva fire de sfoară legate în
jurul taliei și bucăți uriașe de lemn balsa în urechi.
Misionarii i-au întâmpinat cu bucurie, strigând în
unison „Poinani!”, modul de întâmpinare a tribului.
Cowodi au petrecut o zi cu Auca în plină pace. Nate
i-a oferit un zbor indianului chiar deasupra așezării
Auca. Indienii au mâncat burgeri, au răsfoit reviste
și au admirat câteva dintre lucrurile oamenilor albi
în jurul focului. Când s-a înserat, Nate și Pete s-au
întors înapoi în Arajuno, nerăbdători să revină în
Palm Beach. Femeia în vârstă a petrecut noaptea
lângă foc, însă cei doi tineri s-au retras în junglă.
În 8 Ianuarie, când Nate și Pete se întorceau în
Palm Beach, au observat că așezarea pare pustie.
S-au bucurat ca mai apoi să vadă 10 indieni Auca
îndreptându-se spre Palm Beach. Nate îi comunică
soției sale prin stație această veste și promite să
revină la ora 16:30 pentru a povesti cum decurge
80
totul. Toți cei cinci misionari îi așteptau nerăbdă-

tori și cu bucurie pe indienii Auca. Cântări de laudă
și rugăciuni se înălțau din Palm Beach. Nate și cei
4 prieteni aveau să fie cei care vor conduce sufle-
tele unor oameni rătăciți în întuneric spre Lumină.
Prețul plătit a fost scump, dar nu mai scump decât
prețul plătit de Hristos pentru ca noi să avem viață.
Nate a fost primul străpuns de sulițele indienilor,
iar râul le-a primit trupurile însângerate.
La celălalt capăt al radioului lui Marjorie nu se
va mai afla niciodată Nate. Acesta nu rata niciun
apel. Ceasul pe care Nate îl purta la mână era oprit
la ora 15:10. În urmă au rămas Kathy care avea doar
6 ani, Steve care împărtășea pasiunile tatălui său
la numai 4 ani și Phil care abia împlinise un an.
Trupul celui care le-a fost tată a fost găsit de echi-
pele de căutare și înmormântat în Palm Beach ală-
turi de ceilalți 4 misionari, sub căsuța în care se
rugau pentru cei care i-au ucis.
Nate Saint a plătit cu prețul vieții ascultarea
și iubirea față de Dumnezeu, iar sacrificiul făcut
pentru sufletele fără de Hristos nu a fost zadarnic.
Rachel Saint, sora lui, locuiește în mijlocul tribu-
lui Waodani fiind martora primelor convertiri.
Aceasta este îngropată în același loc cu Nate după o
viață de slujire în mijlocul celor ce i-au ucis fratele.
Kathy și Steve Saint sunt botezați în apele
râului Kuraray chiar de ucigașii tatălui lor. Steve
Saint petrece și el un scurt timp alături de familia
lui în mijlocul tribului. Zborul lui Nate pe aripile
81
CRISTIAN BOARIU
avionului și ale rugăciunilor se încheie pe acest

pământ, iar zborul spre veșnicie își află destinația.
„Când zborul vieții se sfârșește și ne descărcăm încăr-

cătura la celălalt capăt, cel care a scăpat de greutatea
inutilă va avea cea mai valoroasă încărcătură de pre-
zentat Domnului!”
82
Corrie ten Boom
(1892-1983)
La urma urmei, măsura unei vieți nu este

durata ei, ci moștenirea pe care o lasă în
urmă.
Cornelia ten Boom a fost fiică și soră, ceasorni-

car și scriitoare, slujitoare credincioasă a Domnului
în mijlocul celor excluși de societate, gata să sufere
pentru Hristos. Corrie ten Boom a adăpostit și a
ascuns peste 800 de evrei în timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial. Refugiul pe care l-a oferit
poporului ales al lui Dumnezeu avea să nască măr-
turia și mesajul vieții ei: „Isus poate transforma pier-
derile în Glorie”.
Corrie ten Boom s-a născut în 15 Aprilie 1892,
într-o familie creștină din Amsterdam, Olanda.
În urma moștenirii unei ceasornicării din partea
bunicului, întreaga familie se mută în Haarlem.
Corrie a fost numită după mama ei, Cornelia, care
a murit în 1921 în urma unei comoții cerebrale.
Tatăl ei, Casper ten Boom a fost ceasornicar și
bijutier. Nu repara doar ceasuri, ci îndrepta suflete
spre Dumnezeu. Acesta se ruga pentru toți oamenii
care veneau la ceasornicărie și nu ezita să le vor-
bească din Cuvânt. Pentru că la el găseau mereu
cuvinte pline de încurajare, oamenii îl numeau
83
CRISTIAN BOARIU
„cel mai deosebit bătrân al Haarlemului”. Betsie,

Willem, Nollie și în cele din urmă, Corrie, au avut
parte de o educație deosebită din partea părinților
care nu au încetat să reflecte prin trăirea lor, dra-
gostea Tatălui ceresc. Toți cei patru copii vorbeau
olandeză, germană și engleză. Familia făcea parte
din biserica reformată olandeză, fiind calviniști.
Membrii familiei erau la fel de punctuali, precum
ceasurile reparate de Casper ten Boom. În fiecare
dimineață și seară acesta aduna întreaga familie la
citirea Cuvântului și rugăciune. Casa Beje, numită
după strada Barteljorisstraat pe care se afla, era
mereu deschisă tuturor celor în nevoie de adăpost.
Foarte mulți misionari călcau pragul casei, iar pe
masă se afla cutia binecuvântării, unde se adunau
bani pentru lucrarea misionară. Nu doar copiii
misionarilor erau găzduiți în casa Beje, ci alți 11
copii orfani au fost crescuți cu dragoste în mijlocul
familiei. Chiar dacă nevoile erau mari, familia ten
Boom se încredea în Dumnezeul care le purta de
grijă.
Crescută într-un mediu plin de compasiune și
de dragostea lui Dumnezeu, Corrie s-a întâlnit per-
sonal cu Domnul în 1897, la vârsta de numai 5 ani.
Încă de mic copil se ruga pentru mântuirea suflete-
lor celor din jur, în special a vecinilor de pe strada
Fierarilor, Smedenstraat, unde majoritatea oame-
nilor trăiau o viață imorală. Dumnezeu ascultă
rugăciunea făcută în copilărie de Corrie și mai
multe fete de pe acea stradă sunt mântuite după ce
chiar ea le vorbește din Cuvânt. În 1909, la 17 ani,
84
după ce a fost diagnosticată în mod greșit cu tuber-

culoză, boală ce era atunci incurabilă, Corrie este
operată de apendicită. Ea și sora ei, Betsie, rămân
să locuiască în continuare cu tatăl lor în casa Beje.
Căsătoria nu a reprezentat niciodată o opțiune
pentru Betsie, care din cauza unei boli, nu putea
avea copii. Corrie decide același lucru la 27 de ani
în urma dezamăgirii trăite în dragoste. Întreaga ei
viață a fost dedicată slujirii Celui a cărui Iubire nu o
părăsise niciodată.
O parte din timp îl petrece ca ajutor în ceasor-
nicăria tatălui. Astfel, o nouă pasiune ia ființă, iar
în 1925, la 32 de ani, devine prima femeie care a
fost ceasornicar licențiat în Olanda. Între anii 1926
și 1940 Corrie a slujit ca învățătoare în cadrul școlii
duminicale, a predat lecții biblice copiilor și adulți-
lor cu deficiență mintală și a înființat cluburi pentru
fete și băieți, care în centrul activităților sociale,
intelectuale și fizice, Îl aveau pe Dumnezeu.
În 1940, viața plină de pace pe care o știa Corrie
avea să se schimbe, însă Dumnezeu dădea celor
din casa Beje o pace care întrecea orice pricepere
omenească. Cel de-Al Doilea Război Mondial care
se afla în plină desfășurare izbucnește și în Olanda.
În 10 Mai 1940, Olanda este atacată de Germania,
urmând ca 4 zile mai târziu să se afle sub ocupație
nazistă. Întâlnirile de grup au fost interzise, activi-
tatea bisericilor devine supravegheată, stingerea
era la ora 10 și fiecare olandez deținea o cartelă de
rație. Toate radiourile au fost confiscate și telefoa-
nele deconectate. Poporul lui Dumnezeu avea de
85
CRISTIAN BOARIU
suferit cel mai mult. Treptat, evreii au fost excluși

din societate și trimiși în lagărele de muncă. Fiecare
evreu era obligat să poarte pe haină, cusut, un petic
cu steaua lui David. Casper ten Boom dorea să îi fie
cusut un astfel de petic pe haina lui:
„Dacă poporului ales de Dumnezeu îi este îngăduit să

sufere, atunci doresc să sufăr alături de el”.
A păstrat acest petic în Biblie după ce Corrie

și Betsie l-au convins că arestat nu va putea fi de
ajutor evreilor. Ușile casei Beje care nu au fost
închise niciodată celor în nevoie, se deschideau și
mai larg pe timpul războiului. Căminul familiei ten
Boom a fost transformat într-un loc de adăpost și
refugiu pentru evrei și pentru cei care făceau parte
din mișcarea de rezistență olandeză. Dumnezeul
care le-a purtat de grijă orfanilor care au fost adă-
postiți odată în casa Beje, purta de grijă și poporu-
lui ales de El. Corrie a fost cea care a stat la dispo-
ziția lui Dumnezeu și a fost gata de orice sacrificiu
pentru a ajuta acest popor mult iubit de Domnul.
Familia a devenit implicată în „lucrarea subte-
rană a lui Dumnezeu”. Toți membrii se prezentau
sub numele de Smith pentru cât mai multă discre-
ție. Casa Beje era centrul acestei lucrări. Corrie dis-
tribuia cartele de rație tuturor familiilor care adă-
posteau evrei și repartiza evreii în casele acestora.
Cu fiecare nevoie care apărea, Dumnezeu trimitea
și ajutorul prin oamenii care se puneau la dispozi-
ția Lui cu prețul libertății și al vieții lor. Telefonul a
86
fost reconectat pentru a facilita comunicarea între

membrii lucrării. Polițiștii olandezi rămași în func-
ție înștiințau familiile de raidurile care vor avea loc,
un frate din biserica locală lucra în biroul alimentar
și procura cartele de rație, iar cel care era cel mai
renumit arhitect din Europa a proiectat și a con-
struit camera secretă din Beje, „Bârlogul Îngerilor”.
Această cameră, care putea adăposti 6 oameni, se
afla după un perete fals din cărămidă în camera lui
Corrrie de la ultimul etaj. Intrarea se făcea pe coate
și genunchi printr-un panou secret aflat în ultimul
raft al dulapului. Corrie pornea alarma care dădea
startul exercițiului de a ajunge în cel mai scurt timp
în camera secretă chiar și pe timpul nopții. Niciun
semn cum că alte persoane ar locui la Beje nu tre-
buia să rămână în urmă. O alarmă era instalată în
casă pentru a semnala posibilul raid al Gestapoului,
iar afișul din vitrina ceasornicăriei era întors pentru
ca cei care doreau să intre în Beje să cunoască dacă
acest lucru este sigur sau nu. Dumnezeu era Cel
care lăsa protecția Lui peste casa Beje.
În vara anului 1943, casa Beje adăpostea 7 oas-
peți dintre care 4 erau evrei. Cel mai tânăr dintre
oaspeții casei a fost arestat în încercarea de a
semnala un raid unei familii. Corrie știa că nu va
mai fi mult timp scutită de raidurile Gestapoului.
Temerile ei se adeveresc chiar în seara când avea
loc rugăciunea săptămânală susținută de fratele ei,
Willem, și nepotul Peter. Jan Vogel, cel care a cerut
o sumă de bani pentru eliberarea soției lui, a fost
acela care a raportat capul operațiunii, Cornelia
87
CRISTIAN BOARIU
ten Boom. Nu puțini olandezi făceau parte din

„Convenția Național Socialistă”, trădându-și seme-
nii pentru câteva cartele de rație în plus. Corrie, slă-
bită de răceală, este trezită din visul ce revela exact
ceea ce urma să se întâmple. Bagajul deja pregătit
de închisoare rămâne în urmă pentru ca Gestapoul
să nu descopere camera secretă. Însă îngerii
Domnului tăbărau în jurul celor ce se temeau de El,
iar Dumnezeu asculta rugăciunea lui Corrie:
„Doamne, orice s-ar întâmpla, înconjoară Tu acel refu-

giu cu îngerii Tăi și ține în paza Ta pe oricine se ascunde
acolo”.
Bătaia cruntă primită nu o face decât să strige

după ajutorul Singurului care o poate ocroti. În
urma raidului, în 28 Februarie 1944, 30 de persoane
sunt arestate, iar întreaga familie ten Boom este
trimisă în închisoarea Scheveningen.
Corrie își petrece singură ziua de naștere de 52
de ani în celula dezolantă. Doar razele soarelui care
se strecurau printre gratiile geamului și Evangheliile
primite în ascuns îi mai întăreau sufletul. Pedeapsa
ce o putea primi era prea mică de plătit pentru
Evanghelii căci ea nu trăia numai cu pâine, ci cu
orice cuvânt care ieșea din gura lui Dumnezeu.
În urma unei vizite medicale, Corrie a fost izolată
de celelalte colege de celulă. Însă Dumnezeu era
Prietenul constant prezent. Interogatoriile ținute
de locotenentul nazist se schimbau în întrebări
despre acest Prieten bun al lui Corrie și dragostea
88
Lui adâncă. Foametea, boala și condițiile austere nu

o frâng precum vestea că tatăl ei s-a stins din viață
din cauza pneumoniei la doar 10 zile după arest.
Betsie îi transmite însă din celula ei că Dumnezeu
este bun și veștile mai puțin rele ajung la Corrie.
Toți ceilalți membrii ai familiei au fost eliberați,
iar Nollie îi scria mic, sub timbrul unei scrisori, că
toate ceasurile de la Beje sunt în siguranță. Cei din
bârlogul îngerilor au fost eliberați la doar 47 de ore
de la raid și repartizați în noi familii. Revederea cu
membrii familiei pentru citirea testamentului tată-
lui ei o întărește și mai mult, iar Biblia primită de la
aceștia era hrana sufletului de care avea deosebită
nevoie pentru cele ce vor urma.
În 12 Iunie 1944, Corrie și Betsie, alături de toate
femeile prizoniere au fost transportate în lagărul
de concentrare din Vught. Munca solicitantă de 12
ore pe zi nu le răpunea pe Corrie și Betsie care au
început să țină studii biblice cu celelalte femei din
baraca lor. Doreau cu orice preț să spună acestor
suflete că „nu există groapă atât de adâncă, încât dra-
gostea lui Dumnezeu să nu fie și mai adâncă”.
În toamna anului 1944, o mie de femei de la
Vught sunt deportate în lagărul de exterminare
Ravensbrück din Germania. Din „camera dușu-
rilor” se înălța un fum gri, iar incineratorul făcea
ca aerul să fie aproape insuportabil de respirat.
Dumnezeu era Același chiar și în iadul pământesc
de la Ravensbrück, iar Corrie știa că putea să treacă
prin orice dacă reușea să păstreze hrana pentru
suflet, micuța Biblie dăruită de Nollie. Pentru acest
89
CRISTIAN BOARIU
lucru, Biblia, precum și restul lucrurilor pe care

Corrie dorea să le păstreze, trebuiau să treacă de
controlul a două gărzi SS. Dumnezeul care o încon-
jura pe dinainte și pe dinapoi a făcut-o ca nevăzută
în timpul perchezițiilor, iar rândul ei nu a mai venit
niciodată. Cuvântul Domnului a pătruns în baraca
28 cu Corrie și Betsie ca o Lumină în întuneric.
Acestea țineau studii biblice fără a fi prinse de găr-
zile care nu intrau în baracă din cauza mirosului
respingător. Hristos lucra, iar multe suflete erau
mântuite. În timp ce croșetau șosete pentru sol-
dații germani, Betsie, terminând mai repede, citea
celorlalte din Biblie. Apelul de la 4 dimineața, orele
în care erau ținute aliniate dimineața indiferent
de vreme, porția prea mică de mâncare și munca
depusă și-au pus amprenta asupra lui Betsie care,
în 17 Decembrie 1944, a fost luată Acasă. Speranța
revederii era singura care mai mângâia inima îndu-
rerată a lui Corrie. Trei zile mai târziu, Corrie, care
în lagărul Ravensbrück era prizoniera numărul
66730, își aude numele strigat. Îi sunt înmânate
hârtii de eliberare, însă după ani, în urma unei
vizite la Ravensbrück în onoarea lui Betsie, Corrie
află că a fost eliberată din cauza unei erori birocra-
tice. După 10 zile în spitalul lagărului, pleacă spre
Olanda cu trenul. Primește ajutor medical în spita-
lul din Groningen pentru încă 10 zile, iar după alte
două săptămâni petrecute în Hilversum la fratele
ei, Willem, aceasta ajunge în Haarlem.
Corrie își reia activitatea în ceasornicărie,
însă simte că locul ei nu mai e acolo. Nu putea să
90
nu spună minunile pe care Domnul le-a săvârșit

în viața ei. În primăvara anului 1945, când nordul
Olandei era încă sub ocupație nazistă, Corrie începe
să predice pe străzile și în suburbiile Haarlemului.
După eliberarea de sub ocupația nazistă, Corrie
deschide un centru de recuperare pentru victimele
războiului. O casă cu 56 de camere, din suburbia
Bloemendaal, care arăta exact ca în viziunea lui
Betsie, i-a fost dăruită de doamna Bierens ca semn
de recunoștință înaintea Domnului pentru reîntoar-
cerea acasă a fiului ei, Jan, încă dinainte ca Domnul
să împlinească această minune. Corrie deschide un
astfel de centru de recuperare chiar și în Germania,
într-un fost lagăr din Darmstadt, în 1946. Casa Beje,
care astăzi este muzeu, devine centru de recupe-
rare pentru cei care au făcut parte din Convenția
Național Socialistă. Corrie a deschis ușile fostului ei
cămin acelora care și-au trădat semenii și întreaga
familie ten Boom.
Din 1947, mesajul lui Corrie despre iertare și
despre dragostea adâncă a lui Dumnezeu a călătorit
în peste 60 de țări. Corrie a crezut că trăiește mesa-
jul pe care îl transmite după ce a scris o scrisoare de
iertare lui Jan Vogel, cel care trădase întreaga fami-
lie. Însă doar după întâlnirea cu un gardian SS din
Ravensbrück în cadrul unei adunări din München,
Corrie descoperă că:
„Vindecarea lumii nu depinde de iertarea sau bunătatea

noastră, ci de a Lui. Când El ne spune să ne iubim vrăj-
mașii, odată cu porunca, ne dă și dragostea”.
91
CRISTIAN BOARIU
În 1976, la vârsta de 84 de ani, Corrie, alături de

asistentul ei de călătorie, realizează un ultim tur în
18 orașe din Statele Unite ale Americii. La îndem-
nul celui care îi era prieten, Billy Graham, Corrie se
stabilește în Placentia, lângă Los Angeles, în 1977,
continuând doar cu scrierea cărților. Câștigurile
realizate din cărțile scrise și filmele inspirate din
viața ei sunt donate asociațiilor și fundațiilor cari-
tabile. La vârsta de 87 de ani, în 23 August 1978,
Cornelia ten Boom rămâne mută și paralizată în
urma unei comoții cerebrale. În ziua în care împli-
nea 93 de ani, 15 Aprilie 1983, Dumnezeul pe care
L-a mărturisit o cheamă Acasă.
Peste 20 de cărți scrise de Corrie ten Boom
întăresc și astăzi credința multora, îndemnând
la o trăire în dragostea adâncă a lui Dumnezeu.
Necazul, strâmtorarea, prigonirea, foametea, lipsa
de îmbrăcăminte, primejdia sau sabia nu au putut
să o despartă de dragostea lui Hristos. Viața plină
de Dumnezeu a Corneliei ten Boom a fost și este
dovada că „Isus este Biruitorul”.
„Nu ține nimic prea strâns în mâini, altfel te va durea

când Dumnezeu îți va deschide pumnii.”
92
A.W. Tozer
(1897-1963)
Fă ca cerul să devină pentru mine mai real

decât orice lucru pământesc.
Aiden Wilson Tozer a fost pastor și mentor

spiritual, autor și redactor, un conferențiar liber
denominațional, care se adresa tuturor sufletelor
flămânde după Dumnezeu. Acesta a fost conside-
rat un profet al secolului XX și un mistic evanghe-
lic, îndemnând necurmat biserica să se întoarcă la
dragostea dintâi. Întreaga lui viață a petrecut-o în
urmărirea lui Dumnezeu.
A.W. Tozer s-a născut în 21 Aprilie 1897,
într-o familie modestă de fermieri din Newburg,
Pennsylvania. Acesta a fost cel de-al treilea din cei
șase copii ai familiei Tozer. În copilărie, singurul
lui model spiritual a fost bunica din partea tatălui,
care deseori îi vorbea despre Dumnezeu. Fiind un
copil scund și slab, Aiden se simțea deseori comple-
xat de înfățișarea lui și se răzbuna pe cei din jurul
său. Din cauza acestui comportament avea o repu-
tație neplăcută. Tozer a urmat cursurile de muzică
și desen prin corespondență, excelând la cel din
urmă. A studiat doar șase clase la Școala Wood,
care era situată într-o pădure de conifere, însă deși
93
CRISTIAN BOARIU
avea o educație formală limitată, majoritatea tim-

pului liber îl petrecea cufundat în lectură.
Pe când avea doar 10 ani, povara responsabi-
lităților de la fermă cade pe umerii lui mici. Tatăl
lui a suferit numeroase căderi nervoase după ce, în
urma unui accident, casa familiei a ars din temelii.
Cu cel mai mare dintre frați plecat în Akron pentru
a-și câștiga existența și tatăl în spital, Aiden lucra
pământul fermei cu ajutorul unui catâr împrumu-
tat de la vecini. În 1912, ferma a fost scoasă la licita-
ție și întreaga familie s-a mutat în Akron, Ohio. La
numai 15 ani, Aiden își sprijinea financiar familia.
Prima lui slujbă a fost cea de vânzător ambulant
pe tren. Acesta vindea bomboane, alune și cărți,
însă petrecea mai mult timp doar călătorind cu
trenul și citind cărțile destinate vânzării. Antipatia
lui pentru comerț l-a împins să înceapă să lucreze
noaptea la fabrica de cauciucuri Goodyear. În timp
ce tăia bucăți de cauciuc brut, Tozer citea și memora
poezii. Dorind să continue formarea lui educațio-
nală, Tozer se înscrie la liceu, însă numai pentru
o zi, considerând că putea progresa mai bine prin
studiu independent și lectură.
Călătoria lui în urmărirea lui Dumnezeu începe
la vârsta de 17 ani când, întorcându-se acasă, cuvin-
tele unui predicator stradal trezesc în el setea și
foamea nepotolită a sufletului după Dumnezeu.
Ajuns acasă, Aiden petrece un timp în rugăciune la
mansardă, iar Dumnezeu produce în el o schimbare
văzută mai apoi de toți membrii familiei. Acesta
începe să petreacă tot mai mult timp desfătându-se
94
în prezența lui Dumnezeu. Ceasuri întregi de rugă-

ciune, meditație și studiere a Cuvântului aveau loc la
subsolul casei, care treptat devine locul lui de refu-
giu. Față de Newburg, unde bisericile erau puține
și prea departe pentru a le frecventa, în Akron,
A.W. Tozer mergea regulat la Biserica Episcopală
Metodistă Harul, alături de surorile lui mai mici.
Deși era botezat în apă într-o biserică a Creștinilor
după Evanghelie, acesta devine membru activ al
bisericii Metodiste Harul, unde își cunoaște vii-
toarea soție. La 19 ani, Tozer simte ploaia Duhului
Sfânt revărsată peste sufletul lui, chiar în casa fami-
liei Pfautz, în rugăciune cu mama viitoarei lui soții,
care pentru un timp i-a fost mentor spiritual. În 26
Aprilie 1918, la 21 de ani, are loc căsătoria cu Ada
Cecelia Pfautz. Aiden renunță la slujba de la fabrica
de cauciucuri și pleacă într-o misiune de predicare
de câteva săptămâni, la Mount Pleasant, cu John S.
Jeffers, soțul surorii lui mai mari. Petrece mai apoi
întreaga vară predicând în corturi, în școli și din ușă
în ușă. Evanghelizarea a început chiar din casa lui,
toți membrii familiei întorcându-se la Domnul con-
duși de Aiden. În același an, a fost chemat pentru
a-și îndeplini datoria militară, însă doar pentru trei
luni, deoarece este semnat Armistițiul Primului
Război Mondial.
Fiind un predicator stradal activ, pasionat de
evanghelizarea sufletelor rătăcite, Tozer aderă
Bisericii Alianței Creștine și Misionare în 1919.
Au urmat 44 de ani de slujire în cadrul unei ali-
anțe care, precum el, urmărea lărgirea Împărăției
95
CRISTIAN BOARIU
lui Dumnezeu. Deși nu avea pregătire teologică, la

scurt timp, Tozer este propus de liderii alianței ca
pastor. Acesta răspunde chemării lui Dumnezeu
și este ordinat pe 18 August 1920, la Centrul de
Conferințe Biblice de la Beulah Beach. Nu se simte
vrednic de funcția la care este chemat, însă conști-
entizează că lucrarea este a Domnului și se încre-
dințează pe sine și lucrarea în Mâinile Domnului:
„Responsabilitatea nu este a mea, ci a Ta”. Acela a fost
momentul în care Tozer a acceptat voia Domnului
cu privire la viața lui și a încheiat un jurământ cu
Dumnezeul pe care dorea să Îl slujească toată viața:
„Fac acest jurământ solemn de a Te cinsti pe tot parcur-

sul vieții și în toată lucrarea care-mi stă înainte, prin
câștig sau pierdere, prin viață sau prin moarte”.
Rugăciunea înălțată atunci, a exprimat dorința

arzândă de a se asemăna cu Păstorul Cel Bun care
își dă viața pentru oi: „Fă glasul meu într-atâta aseme-
nea glasului Tău, încât chiar și oile bolnave să-l recu-
noască și să te urmeze pe tine”. A.W. Tozer slujește
ca pastor mai multor biserici mici din 1920 până
în 1924, urmând ca în Decembrie 1924 să înceapă
slujirea în cadrul unei congregații mai mari din
Indianapolis. Sensibil la Glasul Domnului, Tozer
răspundea mereu cu credincioșie chemării Lui.
În 4 Noiembrie 1928, devine pastor al bisericii
„Gospel Southside din Chicago”, unde slujește timp
de 31 de ani. Biserica se bucura de o creștere spiri-
tuală și numerică sub păstorirea lui Tozer, care se
96
îngrijea ca turma să fie păscută în pășuni verzi și

adăpată la ape de odihnă. Datorită creșterii numă-
rului de membri, a fost construită o nouă clădire,
iar Biserica „Southside Alliance” devine Biserica
„Alianței Southside”. În vechea clădire se aflau
clasele de Școală Duminicală. Noua clădire a bise-
ricii putea să adăpostească 800 de oameni, având
balcon, mansardă și subsol cu clase adiționale
pentru Școala Duminicală, mărind astfel capacita-
tea acesteia la 1.200 de studenți. Biserica era recu-
noscută nu numai pentru predicile lui Tozer, ci și
pentru muzica ce conducea sufletele în adevărata
închinare înaintea Regelui. Un număr de 80 de
locuri erau dedicate corului bisericii. După Biblie,
cartea de imnuri era cea mai valoroasă pentru
Tozer. Acesta acorda o deosebită atenție închinării,
iar programul era unul planificat cu multă rugă-
ciune, dorind a aduce pe altar, înaintea Domnului,
doar jertfe de bun miros:
„Un serviciu de închinare planificat cu rugăciune nu

este incompatibil cu cea mai fericită libertate în închi-
nare și are avantajul că impune respect și anulează
critica”.
Ultimul imn însă era ales de Mc Afee în timp

ce Tozer predica. Întotdeauna imnul ales era cel la
care se gândea și Tozer. Același Duh însuflețea slu-
jitorii Domnului, care își doreau ca întreaga lucrare
să fie făcută sub călăuzirea Duhului Sfânt. Clădirea
construită se afla cu un pas înaintea acelor vremuri,
97
CRISTIAN BOARIU
o inovație fiind chiar camera cu geam antifonic,

în spatele sălii, ce a căpătat denumirea de „Mama
și copilul”. O săptămână întreagă a fost pusă deo-
parte pentru dedicarea noii clădiri. Tozer a intrat
în fiecare încăpere pentru a da înapoi Domnului
ceea ce era al lui. Biserica nu era a pastorului A.W.
Tozer, biserica era a Domnului. Acest idol și această
urmă de mândrie, au fost zdrobite, iar lupta spiritu-
ală câștigată, căci omul Domnului nu lupta singur,
chiar și câmpul de bătălie era al Lui.
Mesajele de evanghelizare ale lui Tozer se
transformară în mesaje cu învățătură biblică, adă-
pând sufletele însetate după Dumnezeu cu Apa Vie.
Pentru a putea să hrănească turma, Tozer petre-
cea o săptămână întreagă în rugăciune și studie-
rea Cuvântului. A.W. Tozer primea multe invitații
pentru slujire, deși nu căuta deloc să fie pe placul
oamenilor, singura lui grijă era să transmită mesa-
jul lui Dumnezeu. Acesta era invitat să predice mai
multor biserici, în cadrul întâlnirilor studențești, la
conferințele biblice de vară și în taberele de tineri,
devenind un vorbitor regulat al taberei „Mahaffey
Camp” în vestul Pennsylveniei. Se implică în pre-
darea Cuvântului în școlile duminicale și instituie
chiar și o școală biblică de bărbați. Totuși, nu pără-
sește lucrarea de evanghelizare, ci predică în aer
liber, chiar și în timpul orei de prânz, la fabricile
din oraș. Foarte mulți oameni și-au predat viața
în mâinile Domnului, auzindu-I chemarea chiar
în mesajul de predicare al lui Tozer. Acesta nu era
adeptul predărilor emoționale și a chemărilor, ci
98
lăsa ca predarea să fie voluntară, făcută de Duhul

Sfânt: „Nu veniți aici la altar și nu plângeți – duceți-vă
acasă și trăiți!”. Tatăl lui, după ce l-a ascultat în
cadrul unei conferințe în Toledo, a fost unul dintre
sufletele care s-au împăcat cu Dumnezeu.
Practicarea prezenței lui Dumnezeu era princi-
pala preocupare a lui Tozer. Predicile lui nu erau
constituite pe propriile idei, ci pe ceea ce Dumnezeu
îi descoperea în rugăciune. Acestea izvorau din
închinare și rugăciune, din prosternarea în adorare
înaintea Domnului, din ascultarea vocii Lui.
„Adevărata predică începe totdeauna în rugăciune.

Orice predică ce nu-și are originea în rugăciune, nu
este un mesaj de la Dumnezeu, indiferent cât de învățat
este vorbitorul. Nu are niciun rost să inventezi mesaje
pe care să le predici. Predicarea trebuie să fie glasul
actual al lui Dumnezeu către anumiți oameni.”
În biroul lui, Tozer schimba pantalonii de

costum cu „pantalonii de rugăciune” și petrecea
ore întregi în rugăciune, pe genunchi, cu Tatăl lui.
Chiar și când nu avea nimic de spus, tăcea înain-
tea Lui pentru a-I auzi mai bine Glasul și pentru
a se închina înaintea Singurului vrednic de închi-
nare; „Există momente când, timp de ceasuri întregi,
stau prosternat înaintea lui Dumnezeu fără să spun
un cuvânt de cerere sau de laudă – doar privesc înde-
lung la El și mă închin”. De foarte multe ori, acesta
se ruga alături de studenți sau alături de frații și de
personalul din biserică. Chiar Leonard Ravenhill
99
CRISTIAN BOARIU
s-a rugat alături de Tozer în biroul acestuia, afir-

mând: „Să mă rog cu el a însemnat să fiu în Locul
Sfânt!” Rugăciunea era cea care îl înălța pe Tozer
pe cele mai înalte culmi spirituale. Odată, fiind atât
de copleșit de prezența Domnului în rugăciune, a
pierdut noțiunea timpului și nu a mai ajuns la anga-
jamentul de a vorbi în cadrul unei tabere de tineret.
Deseori acesta se retrăgea din prezența celorlalți
și căuta prezența Tatălui în rugăciune. „După cum
se roagă un om, așa este el”, iar Tozer era înflăcărat
pentru Dumnezeu.
Deși bazat pe relația cu Dumnezeu, acesta nu
încuraja lipsa educației, ci considera că „un pre-
dicator trebuie să fie cât mai instruit posibil”. A.W.
Tozer a primit chiar și două titluri onorifice de
doctorat, păstrându-și smerenia atunci când era
numit doctor: „Sunt încă o persoană internată, încă
învăț”. Apetitul intelectual a determinat obiceiul
lui de a studia. În fiecare luni și miercuri, acesta
preda bibliotecii teancuri masive de cărți, preluând
altele. Foarte multe din cărțile pe care Tozer le înce-
pea, nu le termina. Auzind glasul Domnului după
o îndelungă lectură, punea cartea jos și începea
a schița următoarea predică ce îi era insuflată de
Duhul Sfânt. Chiar și în timp ce călătorea, era sur-
prins citind și însemnând notițe de predică. Printre
cărțile lui se afla și o carte de antrenare a vocii cu
ajutorul căreia a învățat să-și controleze mai bine
glasul slab cu tentă nazală. Depunea efort pentru a
fi în cea mai bună formă pentru Dumnezeu chiar și
umflând baloane pentru a-și întări plămânii.
100
În 1946, Tozer este numit vicepreședinte al

Alianței Creștine, demisionând după un mandat
pentru a nu ajunge președinte. În 1950, este desem-
nat redactor al publicației „Alliance Life”. În urma
rubricii săptămânale „Cugetări de-ale lui Tozer”,
tirajul revistei se dublează. A.W. Tozer era împo-
triva scrierilor creștine fictive: „În afara lui Hristos,
nu lăsa nimic altceva să te orbească prin lumina lui”.
Acesta scria doar atunci când povara mesajului lui
Dumnezeu pe care trebuia să îl transmită era prea
mare. Ciorna cărții „În urmărirea lui Dumnezeu”,
tradusă în peste 15 limbi, a fost scrisă într-o călă-
torie cu trenul, având doar Biblia înaintea lui. În
timpul vieții a scris 9 cărți, însă după moartea lui,
alte 30 de cărți au fost publicate în urma editoriale-
lor și predicilor înregistrate adunate.
Chiar dacă a trăit o viață slujind Dumnezeului
Celui Viu, nu a fost scutit de încercări și de lupte spi-
rituale, însă împotrivirile și încercările reprezen-
tau pentru el doar înlăturarea idolilor. Tozer trăia
doar din colecta benevolă a bisericii, încrezându-se
în Domnul pentru a purta de grijă soției lui și celor
7 copii. Stilul de viață al lui Tozer era umil, plin de
smerenie. Nu păstra pentru el ceea ce putea dona
pentru cei în nevoie, sponsorizând în mod anonim
familii prin intermediul proiectului „CARE”: „O
faptă fără nume este mai bună decât un nume fără
faptă”. Cu ocazia aniversării unei zile de naștere, a
primit cadou din partea bisericii o mașină, însă a
donat-o bisericii pentru misiune. Fiind o fire mai
retrasă, Tozer prefera prezența lui Dumnezeu în
101
CRISTIAN BOARIU
locul oricărei alte companii. „Trebuie să fii gata să

renunți la prietenii tăi dacă vrei să ai Prietenul”. Din
cauza programului încărcat, încredința altora pro-
blemele individuale ale membrilor bisericii. Soția
și cei șase băieți beneficiau la fel de puțin de pre-
zența lui, însă acesta era implicat în educația supe-
rioară a copiilor. Trei dintre băieți au fost recru-
tați în armată și doi dintre aceștia au fost răniți în
timpul războiului. Nașterea singurei lui fiice l-a
făcut să fie mai implicat și mai prezent ca tată.
În 1952, Tozer a suferit un atac de cord din cauza
programului încărcat și a fost internat în Florida.
Acesta s-a retras din slujba de pastorație, însă nici
slăbit în trup și aflat la vârsta pensionării, nu dorea
să se oprească din a-L sluji pe Răscumpărătorul
sufletului lui. Tozer a fost invitat ca pastor predica-
tor în cadrul bisericii „Avenue Road” din Toronto în
1960, unde a slujit aproape 4 ani.
În 12 Mai 1963, la 66 de ani, A.W. Tozer ajunge
Acasă, în Brațele Celui pe care L-a urmat întreaga
viață. Acesta a fost înmormântat în Ohio, iar pe
piatra funerară stau scrise cuvintele care repre-
zintă esența a ceea ce a fost pe pământ: Un om al lui
Dumnezeu.
„Veșnicia nu va fi îndeajuns de lungă pentru a descoperi

tot ce este El sau pentru a-L lăuda pentru tot ce a făcut,
dar atunci aceasta nu va mai conta, căci vom fi mereu
cu El și asta e tot ce dorim.”
102
Ha ra l a n P o p o v
(1907-1988)
A-L sluji este minunat, dar a suferi pentru

El este măreț.
Haralan Popov a fost pastor al bisericii neo-

protestante din Bulgaria și fondator al organizației
internaționale „Poarta Speranței”. După ce petrece
13 ani în închisorile comuniste, acesta slujește lui
Dumnezeu mai înflăcărat ca niciodată, aducând
Cuvântul lui Dumnezeu în sânul Bisericii Prigonite
aflate dincolo de Cortina de Fier.
Haralan Popov s-a născut în 7 Martie 1907, în
satul Krasno Gradiște, Bulgaria. Acesta făcea parte
dintr-o familie săracă de fermieri. Alături de cei doi
frați și sora lui, a crescut într-o veche fermă tur-
cească formată dintr-o singură cameră și o bucătă-
rie. Tavanul era foarte jos, iar podeaua era formată
din balegă, lut și apă. În timpul Primului Război
Mondial, tatăl a fost recrutat, iar micul Haralan a
fost nevoit să muncească pentru a nu flămânzi. În
schimbul hranei pentru el și familia lui, iarna avea
grijă de boi, iar vara păștea oile. Acesta mergea la
școala din satul vecin purtând haine vechi țesute în
casă și opinci din piele de porc. A încălțat prima
pereche de pantofi abia la 17 ani.
103
CRISTIAN BOARIU
Fiind un ateu convins, Haralan considera

că doar oamenii fără carte cred în existența lui
Dumnezeu. Însă Hristos avea să îi preschimbe
inima de ateu în inima înflăcărată a unui slujitor
credincios. În 1925, după absolvirea școlii, Haralan
se mută în orașul Ruse, pe Dunăre, în căutarea unei
slujbe. Acesta locuiește cu un fost vecin, Hristo, care
îl invită să participe alături de el la slujba religioasă
a bisericii baptiste. Acceptând invitația, Haralan se
afla pentru prima dată într-o biserică neoprotes-
tantă. Spre deosebire de slujbele ortodoxe ținute de
preoți în limba slavonă, Popov putea să înțeleagă
mesajul transmis, fiind impresionat și de imnurile
cântate de întreaga adunare. Dumnezeu lucra la
inima lui Haralan, care pentru prima dată în viață
se întreba dacă Dumnezeu chiar există. Mărturia
fratelui Petrov este cea care îl convinge de existența
lui Dumnezeu. Iubirea Lui strălucea pe chipul celui
care i-a devenit părinte spiritual. În fiecare noapte,
aceștia citeau Cuvântul lui Dumnezeu, flămânzi
după neprihănire. Treptat, întâlnirile lor se trans-
formară într-o adevărată biserică, alăturându-li-se
tot mai mulți oameni dornici de a-L cunoaște
pe Dumnezeu. Dintr-un ateu, Haralan își dedică
întreaga viață Domnului: „Doamne, viața mea îți
aparține, sunt gata să-ți dau tot ce am!”.
În Februarie 1929, el este acceptat ca pastor al
bisericii neoprotestante bulgare și urmează școala
biblică din Danzig și Anglia cu scopul de a se pre-
găti pentru lucrarea la care Domnul l-a chemat.
În timpul studiilor, Popov își cunoaște viitoarea
104
soție, o misionară suedeză pe nume Ruth. Haralan

se întoarce în țară nu doar cunoscând mai adânc
Cuvântul Domnului, dar având și o soție cu care
împărtășea aceleași aspirații sufletești. Timp de 16
ani păstorește cea mai mare biserică din țară, slu-
jind ca evanghelist în satele și orașele de la munte.
Chiar și în timpul celui de-Al Doilea Război Mon
dial, Dumnezeu îngăduia vreme de seceriș spiri-
tual, iar Vestea Bună putea fi răspândită fără a fi
suprimată libertatea religioasă. Comunismul însă
câștiga tot mai mult teren, iar Bulgaria devine mica
Rusie. Liderii bisericilor bulgare, printre care și
Haralan Popov, au fost calomniați public și acuzați
de spionaj. În septembrie 1948, este pus ca în fie-
care noapte să scrie despre activitatea desfășurată.
Astfel că, Popov a putut să predea comuniștilor
Cuvântul Domnului, folosindu-se chiar de resur-
sele lor. Peste 2.000 de pagini au fost umplute cu
învățătură biblică în toate acele nopți. Comunismul
dorea să distrugă bisericile din interior. Alți oameni
au fost așezați în locul pastorilor credincioși care
urmau să treacă prin cuptorul încins. Noaptea,
tinerii din biserici erau bătuți pentru a spune ce se
întâmplă în biserică și pentru a-i opri din a mai par-
ticipa la întâlniri. Haralan însă considera că:
„Suferința era focul prin care trebuia să treacă bisericile

pentru ca tot ce era fân și paie să fie ars, și aurul să stră-
lucească mai puternic. Structura Bisericii putea fi dis-
trusă sau răsturnată, dar rămânea adevărata Biserică
vie, care este Trupul lui Hristos, Biserica Prigonită.”
105
CRISTIAN BOARIU
În 24 Iulie 1949, la ora 4 dimineața, Haralan

Popov este smuls din sânul familiei după ce timp
de 3 ore, poliția secretă a percheziționat întreaga
casă. Ruth și micuții Rhoda și Paul rămâneau doar
în grija Domnului. Cei care ajutau familiile „spi-
onilor” erau pedepsiți, iar pentru Ruth și cei doi
copii urmează trei ani dificili în care Dumnezeu
le-a fost singurul adăpost. După 3 ani, cu ajutorul
guvernului suedez, Ruth primește permisiunea de
a se întoarce alături de cei doi copii în țara natală.
Cu inima frântă, aceasta părăsește țara și organi-
zează în Suedia grupuri de susținere în rugăciune
pentru soțul ei și ceilalți pastori și creștini asupriți.
Adevărul care se afla dincolo de Cortina de Fier
începe să fie dezvăluit în bisericile creștine orbite
de propaganda comunistă.
Pentru Haralan începeau cei 13 ani de suferință
cumplită, departe de familia lui, închis și torturat
în 16 dintre cele mai cumplite închisori și tabere de
concentrare ale comunismului. Totuși, în mijlocul
cuptorului, era însoțit chiar de Dumnezeu.
„Viața mea depindea numai de Dumnezeu și nu de călăii

mei comuniști.”
Timp de o săptămână, acesta a fost interogat în

picioare, la 20 de centimetri de perete, cu mâinile
sus. Acest lucru se întâmpla seara, de la ora 19, până
dimineața. Ziua nu se putea odihni din cauza insec-
telor. După o săptămână, acesta a fost transferat de
poliția secretă în Casa Albă, în celula 21, care avea
106
să devină camera suferinței lui. În timp ce intra pe

porțile celei mai temute închisori, Haralan recita
Psalmul 73:28. Domnul era locul lui de adăpost,
viața lui era încredințată în mâinile Domnului. În
celula 21, pereții din pietre neșlefuite erau scrijeliți
cu rugăciuni, versete și citate. Aceștia reprezentau
o adevărată agendă a condamnaților care dormeau
pe cimentul rece, deranjați constant de bubuiturile
făcute în uși, asemănătoare focului de armă, și de
sutele de ploșnițe care năpădeau celula. Haralan
își continuă lucrarea de evanghelizare chiar și în
celulele închisorii și începe să scrie versete, sperând
ca prin ele să aducă mângâiere celor care vor urma.
Precum Pavel și Sila, Haralan slăvea pe Domnul și Îl
mărturisea chiar și din spatele gratiilor.
Timp de 5 luni, acesta a fost supus unor torturi
inumane ce aveau ca rol desființarea voinței lui. Din
5 August a fost interogat zilnic, timp de 24 de ore, de
către 3 anchetatori care se schimbau la fiecare 8 ore.
Acesta a stat nemișcat 14 zile, în picioare, la 20 de
centimetri de perete, cu ochii ațintiți asupra pere-
telui orbitor de alb din cauza vopselei emailate. În
a 10-a zi, prezența Domnului inundă camera tortu-
rii, iar Haralan se întărește în Hristos după ce aude
Glasul Domnului rostind promisiunea din Evrei
13:5. În a 14-a zi a fost aproape de moarte din cauza
loviturilor crunte, a înfometării, setei și a arsuri-
lor ochilor. Picioarele sângerânde erau umflate, iar
sângele se prelingea de pe buzele crăpate pe barba
lungă. După o zi de pauză în care nu a putut dormi
din cauza insectelor, Haralan este amenințat cu
107
CRISTIAN BOARIU
pistolul, însă asemenea lui Ghedeon, este umplut

de Duhul Domnului, apăsând chiar el pe trăgaciul
pistolului gol: „Pentru mine moartea nu era un spec-
tru întunecos, ci un înger eliberator”. Dumnezeu avea
însă alt plan cu ființa lui, multe suflete aveau să fie
atinse prin această mărturie. Chiar un tânăr care
a petrecut un scurt timp în celulă cu Haralan, s-a
întors la Dumnezeu. Suferința lui nu era zadarnică.
Închis în cea mai de temut închisoare, Haralan avea
totul în Dumnezeu.
„Am înțeles că toată suferința mea merită făcută chiar

pentru un singur suflet adus la Hristos.”
Sub regimul foamei, lipsa somnului și tortura

cruntă, voința lui Haralan a îngenuncheat, iar la
procesul celor 15 păstori, doar fratele lui, Ladin, nu
și-a lăsat voința zdrobită de ei și nu a admis că este
spion, primind doar 5 ani de închisoare, spre deo-
sebire de ceilalți care au primit pedepse între 8 și
15 ani. Întreg procesul a durat 12 zile, iar pentru a
masca fața crudă a comunismului, aceștia au fost
bine hrăniți și îmbrăcați. După proces, Haralan a
fost închis cu fratele lui și alți 3 pastori în închisoa-
rea centrală, însă la scurt timp a fost mutat singur
în cea mai umedă celulă de la subsol. Întunericul
dens făcea ca și propriile mâini să fie greu de văzut.
Singura hrană primită era o farfurie cu puțină apă,
câțiva morcovi și un cartof putrezit. Pentru că a
încercat să își îmbărbăteze frații în credință, a
fost trimis pentru a putrezi în întunericul dens al
108
celulei. Dragostea lui Dumnezeu strălucea însă mai

puternic decât cel mai dens întuneric:
„Doamne, știu că nu există celulă destul de adâncă, nici

zăbrele destul de puternice care să mă despartă de
tine. Doamne, fii cu mine și ajută-mă să rezist!”.
Strigând către Dumnezeu, I-a auzit Glasul,

iar o lumină caldă a învăluit celula rece. Brațele
Mântuitorului erau în jurul lui. După 35 de zile, ofi-
țerul care l-a trimis ca să putrezească a fost trans-
ferat, iar Haralan a fost mutat în vechea lui celulă.
În luna iunie, acesta a fost transferat împreună
cu alți 20 de pastori. Procesul spălării pe creier
eșuează în dreptul lui Haralan, care a fost etiche-
tat ca nereformat și transferat în noua închisoare
din Silven, în cel mai rău departament, la un loc cu
cei mai temuți criminali. Era mai de temut decât un
criminal datorită credinței nepieritoare în Hristos.
Nereușind reformarea lui Haralan, acesta este
transferat la Kolarvgrad. În celula închisorii unde
Haralan era prezent, răsunau cântări de laudă.
Imnul pe care și-a învățat camarazii de celulă să-l
cânte, nu este unul de tristețe, ci de adâncă bucu-
rie: „Ce părtășie, ce bucurie, când mă las pe brațul
Domnului!”. Nimic și nimeni nu le putea fura bucu-
ria părtășiei cu Dumnezeul care Se cobora în mij-
locul laudelor copiilor Lui. În octombrie, este
vizitat pentru a doua oara de soția lui, primind la
scurt timp lenjeria de corp și cămășile, modul de a
transmite că soția lui, Ruth, a murit. Haralan însă
109
CRISTIAN BOARIU
primește vestea că soția lui se află în Suedia. Povara

îngrijorării a fost luată de pe umerii lui, sufletul îi
era acum liber, chiar dacă trupul se afla după gratii.
Din acel moment, Haralan a început să vestească
numele lui Hristos cu o și mai mare libertate.
La scurt timp după ce a primit această veste
eliberatoare, Haralan Popov a fost transferat la
Persin, o închisoare aflată pe una din insulele
Dunării. Acolo era supus unor munci grele, indife-
rent de climă, de la ora trei a dimineții până la ora
nouă seara. Din cauza regimului morții, deținuții
încercau să-și potolească foamea mâncând iarbă
de pe câmp, broaște, șerpi și șoareci de câmp. Cei
care erau prinși, erau executați pe loc. Din cauza
unor încercări de evadare, gărzile împușcau deți-
nuți la întâmplare. Chiar Popov a fost ținta pistoale-
lor îndreptate spre cap de către gărzile însetate de
sânge, însă Dumnezeu era Cel care veghea asupra
vieții lui și schimba direcția gărzilor.
Pe 5 Martie 1953, deținuților le-a fost dată
vestea morții lui Stalin, iar 100 de oameni au fost
aleși pentru a fi torturați din cauza bucuriei de
pe chipurile lor, care nu a putut fi ascunsă. Timp
de 9 luni, Haralan Popov a fost închis într-un puț
adânc, săpat de propriile lui mâini. Puțul avea o
singură aerisire, o treaptă de jumătate de metru
prin care deținuții vedeau lumina zilei doar atunci
când aceasta se deschidea. În celule de numai doi
oameni, erau închiși 17 deținuți. Dumnezeu înlă-
tura din funcție oameni pentru a purta de grijă
copiilor lui, iar în 30 Noiembrie, Haralan a fost scos
110
din groapa adâncă. Deși se întărise în trup, în urma

condițiilor îmbunătățite, sufletul lui era flămând
după Cuvântul Domnului. De 5 ani, sufletul său
nu mai fusese săturat de Pâinea Vieții, iar Haralan
se ruga lui Dumnezeu pentru o minune. Cuvântul
Domnului se afla chiar în mâinile colegului de
celulă, ce realiza țigări din foile subțiri ale Noului
Testament găsit în gunoi. Haralan a dat toți banii
pe care îi avea destinați pentru cantina închisorii.
Adevărata Pâine după care flămânzea era Cuvântul
Domnului. Știind că nu va putea ascunde Noul
Testament pentru mult timp, acesta a început să
memoreze capitole întregi, pentru a putea sătura și
alte suflete. Astfel, 47 de capitole au fost memorate.
Din cauza frigului îndurat în iarna anului 1954,
Haralan a suferit numeroase crize de sciatică. El a
fost tratat la spitalul închisorii și, pentru că nu mai
putea munci, a fost transferat în închisoarea din
Varna, iar mai apoi la Stara Zagora. Peste tot unde
ajungea, Haralan mulțumea Domnului pentru noua
adunare și prilejul de a Îl propovădui pe Hristos și
altor suflete. Acesta predica prin intermediul codu-
lui Morse din celula lui, bătând cu o cană în perete.
În cele 90 de minute destinate exercițiului fizic în
curtea închisorii, Haralan, sub pretextul predării
limbii engleze, propovăduia Cuvântul Domnului
într-o limbă pe care paznicii nu o puteau înțelege.
„Absolvenții” orelor biblice ajungeau „profesori”,
predând mai departe Adevărul. Haralan s-a oferit
chiar și voluntar ca muncitor într-o carieră de piatră
pentru a putea vesti Evanghelia și altor suflete.
111
CRISTIAN BOARIU
„Merită să suferi pentru a lăsa în urmă oameni care Îl

cunosc și Îl slujesc pe Hristos.”
După ce a refuzat să devină informator în

schimbul reducerii sentinței, Haralan a fost transfe-
rat înapoi la Persin. Frații în credință pe care îi câș-
tigase acolo pentru Hristos s-au bucurat că puteau
avea în mijlocul lor o Biblie vie, chiar și pentru scurt
timp. În 25 Septembrie 1961, după 13 ani și două
luni, Haralan Popov a fost eliberat, iar Dumnezeu
a înfăptuit minunea ca acesta să primească permis
de rezident în Sofia. După ce a văzut efectele comu-
nismului, nu a putut să stea nepăsător și a început
să activeze imediat ca pastor în biserica subterană.
„Doamne, ajută-mă să-Ți slujesc cu aceeași credincio-

șie în libertate, ca și în închisoare. Nu îngădui ca împre-
jurările ușoare să-mi micșoreze dăruirea față de Tine.”
De la ora 20 până la miezul nopții se adunau apro-

ximativ 30 de oameni la cercul de rugăciune. Zilele
de naștere sau nunțile reprezentau cel mai potrivit
prilej de a predica Evanghelia. Creștinilor le-au fost
confiscate bibliile, dar acum aveau o Biblie vie în
Haralan Popov, care îi slujea cu dragoste. Haralan
tânjea însă după Cuvântul Domnului, iar Domnul
îi ascultă rugăciunea. Prin intermediul unui frate
care recupera și redistribuia Bibliile aruncate de
comuniști, Haralan a primit o Biblie arsă, cu părți
lipsă. Tinerii împrumutau Biblia peste noapte și
o copiau acasă pentru a avea propria lor Biblie.
112
Astfel, au început să apară fabrici clandestine de

Biblii care, prin muncă grea, reușeau să copieze de
mână și să distribuie anual 25 sau 30 de Biblii.
Propaganda comunistă nu lăsa ca adevărul din
spatele Cortinei de Fier să fie cunoscut, iar creștinii
sufereau, fără ca frații din lumea liberă să cunoască
durerea lor. Era nevoie ca cineva să facă acest
adevăr cunoscut și să distribuie Biblii în mijlocul
celor asupriți și lipsiți de scrisoarea de dragoste a
lui Dumnezeu pentru copiii Lui. Întreaga biserică
subterană a început să stăruie înaintea Domnului
ca Haralan Popov să primească permisiunea de a
pleca în Suedia. Domnul deschidea uși și înlătura
oamenii care doreau să le închidă. Ministrul și
ministrul adjunct care nu au permis ca Haralan să
plece au fost înlăturați din funcție. În 31 Decembrie
1962, Haralan Popov se îndrepta spre Suedia. După
15 ani de despărțire, acesta a putut să își revadă
familia și să îi îmbrățișeze pe Paul și pe Rhoda, care
acum era căsătorită și avea un fiu.
După un timp petrecut în familie, Haralan a
început să vorbească din biserică în biserică despre
nevoile bisericii persecutate. Își dorea să fie vocea
și mâna de ajutor a fraților persecutați care se aflau
dincolo de Cortina de Fier. Astfel, Haralan a înce-
put să transmită Evanghelia prin intermediul a
patru stații internaționale de radio, în limba rusă,
română, chineză și bulgară. În ciuda eforturilor
comuniste de a desființa posturile, Haralan era sin-
gurul care transmitea Evanghelia în limba bulgară,
iar ascultătorii din spatele Cortinei de Fier erau
binecuvântați să poată asculta Cuvântul Domnului.
113
CRISTIAN BOARIU
În 1972, după relocarea lui Haralan Popov

în America, acesta înființează Societatea de
Evanghelizare în Țările Comuniste (Evangelism to
Communist Lands), care își continuă lucrarea și în
ziua de zi sub numele „Poarta Speranței” (Door of
Hope International). Operațiunea Ierihon de tipă-
rire și distribuire a Bibliilor în țările comuniste ia
ființă. Peste 100.000 de Biblii și Nou Testamente
au fost printate și strecurate în țările comuniste.
Proiectul „Jurnalul Noul Testament” condus de fra-
tele lui, Ladin, a distribuit mai mult de un milion
de Nou Testamente în Bulgaria, România, Uniunea
Sovietică și Cehoslovacia. Fragmente din Noul
Testament scrise de mână erau trimise în aceste
țări prin intermediul scrisorilor. Organizația inter-
națională „Poarta Speranței” a înființat programul
prin care strecura sute de Biblii dincolo de grani-
țele comuniste. În timpul Jocurilor Olimpice din
1980 de la Moscova, 500.000 de Nou Testamente în
limba rusă au trecut granița neobservate datorită
coperților cu Torța Olimpică. De asemenea, Poarta
Speranței traducea și printa Biblia Deschisă a lui
Thomas Nelson în bulgară, română și rusă, iar mai
apoi au început producerea Bibliilor și a caietelor
de cântări pentru copii. Un lanț de rugăciune mon-
dială pentru susținerea creștinilor prigoniți a luat
ființă prin imprimarea Buletinelor de Rugăciune și
Acțiune.
În 1980, Haralan Popov se retrage din funcția
de președinte al organizației, iar funcția este prelu-
ată de fiul lui, Raul Popov, care era vicepreședinte.
114
Timp de 26 de ani, Haralan a fost despărțit de țara

natală și de poporul pentru care a suferit și a luptat.
La 81 de ani, în ciuda stării de sănătate precare,
Dumnezeu îi îndeplinește lui Haralan dorința de a
vizita țara natală, ajungând chiar în mijlocul biseri-
cii pe care a păstorit-o:
„Când m-am uitat în jur și am văzut că ei aveau cartea

psalmilor și cartea de cântări, că aveau Biblii care fuse-
seră aduse de lucrătorii angajați la Poarta Speranței,
am crezut că mă aflu în Cer.”
În 13 Noiembrie 1988, la câteva săptămâni după

ce s-a întors din Bulgaria, sufletul lui Haralan Popov
se înalță către Casă pentru a-și primi premiul aler-
gării din mâna Regelui, după 50 de ani de slujire.
Trupul lui a fost înmormântat în Capela „Forest
Lawn” din Glendale, California, iar pe piatra fune-
rară stă scris mesajul care i-a reprezentat viața:
„Am luptat lupta cea bună, am sfârșit alergarea, am
păzit credința.” - 2 Timotei 4:7
„Credința care învinge moartea nu cunoaște teama.”
115
Robert Murray M’Cheyne
(1813-1843)
Cred că pot spune că nu m-am trezit nicio

dimineață fără să mă gândesc cum aș putea
aduce mai multe suflete la Hristos.
Robert Murray M’Cheyne a fost pastor al bise-

ricii scoțiene, evanghelist și misionar printre evreii
aflați în Ierusalim, cât și printre cei aflați departe
de Țara Sfântă. Robert Murray a avut o adevărată
inimă de pastor, care bătea pentru a-L sluji pe
Dumnezeu și pentru a aduce suflete la cunoașterea
Adevăratului Păstor, care și-a dat viața pentru oile
Sale.
În anul 1813, Dumnezeu trimitea în lume o
mare binecuvântare pentru biserica din Scoția și
nu numai. Robert Murray M’Cheyne s-a născut în
21 Mai 1813, într-o familie creștină din Edinburgh,
Scoția. Acesta era cel mai mic dintre cei 5 copii ai
familiei, iar încă din copilărie a dat dovadă de calități
și daruri deosebite din partea Domnului. La numai
4 ani, în urma unei boli, Robert se recrea învățând
alfabetul grecesc. Iar la vârsta de 5 ani făcea pro-
grese remarcabile în limba engleză. Pe lângă talen-
tul muzical, Robert avea și darul de a recita. Însă
deși recita psalmi și pasaje din Scriptură, Robert
Murray nu se întâlnise cu Dumnezeu.
116
În Octombrie 1821, Robert începe studiile

literare timp de 6 ani în cadrul liceului. Pentru
prima dată, acesta descoperă darul de a compune,
scriind prima lui poezie. În Noiembrie 1927, începe
studiile limbilor moderne la Universitatea din
Edinburgh. Acesta obținea premii la toate cursu-
rile la care participa. Era premiat și pentru poeziile
compuse, iar tot în acest timp descoperă și talen-
tul și pasiunea pentru desen. Robert Murray con-
tinua să recite psalmi și să frecventeze biserica,
participând la timpul de devoțiune și închinare.
În 1829, devine membru al bisericii „St. Stephen”
din Edinburgh. Manifestarea lui exterioară în
închinare îl făcea pe Robert să pară un copil al lui
Dumnezeu născut din nou, care se închină înain-
tea Domnului cu întreaga inimă. În inima lui însă
domneau plăcerile și distracțiile rafinate ale socie-
tății, printre care se aflau jocurile de cărți, dansul și
muzica lumească. Deși părea creștin, trăia precum
un fariseu. Robert privește mai târziu această peri-
oadă din viața lui ca fiind una de păgânism. Murray
se afla departe de Dumnezeu, dar Acesta avea să îl
întâlnească și să îi schimbe întreaga viață.
În 8 Iulie 1831, a avut loc evenimentul care l-a
trezit pe Robert din moartea spirituală. Pentru ca și
sufletul lui să se bucure de comorile nepătrunse ale
Harului, Domnul îl cheamă Acasă pe fratele lui mai
mare, David. În încercarea de a contura portretul
celui pe care l-a iubit, Robert își varsă inima îndu-
rerată în mai multe poeme dedicate fratelui său. La
vârsta de 18 ani începe schimbarea lui Robert:
117
CRISTIAN BOARIU
„L-am pierdut pe dragul meu frate iubitor și am început

să caut un Frate care nu poate muri”.
Pe lângă participarea la slujbele creștine,

începe să se implice în cadrul școlii duminicale și
să își hrănească sufletul citind Cuvântul Dătător
de Viață. În fiecare duminică nota textul predicii,
iar în rugăciunea lui aducea cererea de a semăna
mai profund cu Cel care i-a mântuit sufletul. „Să fiu
făcut mai sfânt și mai înțelept – mai puțin ca mine și
mai mult ca Stăpânul meu Ceresc, să nu dau atenție
vieții mele pentru ca astfel să-mi pot sfârși alergarea
cu bucurie.”
Moartea fratelui său nu l-a trezit numai din
adormirea spirituală. Robert a început să fie pre-
ocupat nu doar de sufletul lui, dar și de sufletele
celor din jur. Alexander Somerville, care era prie-
tenul său în plăcerile lumii, a început să studieze
Biblia alături de Robert. Aceștia obișnuiau să cerce-
teze Originalul din ebraică și Septuaginta în greacă.
În iarna anului 1831, începe studiile teologice
în cadrul Colegiului „Divinity Hall”, sub îndruma-
rea dr. Charles, studiind chiar și Istoria Bisericii
îndrumat de dr. Welsh. În primii doi ani de studii
teologice, Robert purta grele lupte spirituale în
încercarea de a se desprinde de păcat și de plăcerile
lumii care încă îl acaparau. „Inima mea trebuie să se
lepede de toate aceste lucruri. Ce drept am eu să fac
abuz de timpul Stăpânului meu? Răscumpără-l – este
strigătul Lui.” Alături de Andrew Bonar, Alexander
Somerville și alți studenți, acesta studia Scriptura,
118
împărtășindu-și unul altuia ceea ce Dumnezeu le

descoperea prin Cuvânt. Robert făcea parte din
societatea studenților ce predicau în timpul liber
oamenilor săraci în casele lor. La început, Murray
îl însoțea pe Andrew Bonar în cartierul lui din
Castle Hill, iar mai apoi începe vizitele de predi-
care în cartierul din Canongate. În timpul primei
lui vizite este dat afară din casă, însă credincioșia
și perseverența lui fac ca această slujire timpu-
rie în mijlocul păgânismului din orașul lui, să nu
rămână fără roade. În același cartier, Robert predă
în cadrul școlii duminicale și distribuie „Vizitatorul
lunar”. În primăvara anului 1834, a fost încurajat și
întărit în lucrare, bucurându-se de primele roade
ale slujirii sale. În urma ascultării Cuvântului vestit
cu înflăcărare de Robert Murray, multe suflete își
predau viața în Mâna Domnului. Societatea de vizi-
tare a studenților și asociația misionară reprezen-
tau o binecuvântare pentru creșterea lui spiritu-
ală. Robert Murray nu doar creștea în cunoașterea
Cuvântului, ci creștea în Har. Duhul de rugăciune
care s-a aprins în inima lui făcea ca Robert să fie cel
mai consecvent dintre studenți la ora de rugăciune.
Pe genunchi era „locul” în care Murray Îl găsea pe
Domnul, desfătându-se în prezența Lui:
„M-am trezit devreme să-L caut pe Dumnezeu și L-am

găsit pe Iubitul inimii mele. Cine nu s-ar trezi devreme
să onoreze o astfel de tovărășie? Lacrimile au secat și
nu mai sunt. Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu
cântări de veselie.”
119
CRISTIAN BOARIU
Robert Murray nu doar că secera cu cântări de

veselie, ci chiar și în timpul încercărilor, insuflat de
Duhul Sfânt, compunea cântări de laudă Celui vred-
nic de toată lauda. În Noiembrie 1934, în timpul
unui atac de febră, cel care știa că Isus e Medicul
Suprem și că în brațele Lui veșnice e în siguranță,
compune imnul „Iehova Tsidkenu”. Robert era pre-
dispus atacurilor febrile, însă chiar dacă trupul
slăbit suferea, sufletul nu înceta să înalțe laude
Vindecătorului.
În Martie 1835, Robert finalizează cursurile
teologice, iar în vara aceluiași an încep examinările
pentru a fi licențiat să predice. În 1 Iulie, susține
trei discursuri de probă și trece examinarea în
ebraică înaintea Prezbiterului din Annan.
„Mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toți sfinții,

mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogă-
țiile nepătrunse ale lui Hristos.”
Acesta predică pentru prima dată în biserica

Ruthwell de lângă Dumfries și este invitat ca pastor
asistent în bisericile din Dunipace și Larbert,
păstorite de John Bonar. Robert predica o dată la
două duminici în fiecare din cele două biserici,
iar în timpul săptămânii vizita membrii biserici-
lor atât cât îi permitea starea de sănătate și timpul.
M’Cheyne slujea cu inima dedicată și plină de
râvnă, tânjind după mântuirea sufletelor. Fiecare zi
de vizită începea cu rugăciune urmată de citirea și
studierea Cuvântului.
120
Robert se desfăta în rugăciune, cânta un psalm

de laudă și citea 3 capitole din Biblie. Petrecând
timp în părtășie cu Domnul, putea să hrănească
pe alții după ce el însuși era săturat. Robert studia
și cărți de cultură generală pentru a găsi ilustrații
potrivite pentru adevărurile spirituale. Deși se pre-
gătea pentru mesajele transmise, Robert avea darul
compoziției spontane, încrezându-se mai mult în
binecuvântarea lui Dumnezeu decât într-o pregă-
tire personală lipsită de îndrumarea Harului.
În iarna anului 1835, suferă de o slăbiciune a
plămânului drept. Acest lucru însemna încetarea
momentană a lucrării de predicare, însă nu și a slu-
jirii, dedicându-se lucrării de rugăciune și mijlo-
cire. Murray considera că mândria cu care se con-
frunta reprezintă motivul slăbiciunii lui trupești:
„Setea de laudă a fost întotdeauna păcatul ce m-a chi-

nuit; și ce altă școală mai potrivită s-ar fi putut găsi
pentru mine decât cea a suferinței, departe de urechea
și ochiul omului?”.
Încercările trupești prin care trecea au pre-

lucrat slujitorul Domnului, conferind un carac-
ter de fiu de Rege slujirii sale. Robert căuta să se
smerească, dorind ca ascultătorii să privească spre
mesajul Domnului, nu spre mesager: „Nu vreau
decât să fiu un indicator, să arăt calea”. Perioada de
slujire în Labert și Dunipace a reprezentat o peri-
oadă de pregătire pentru ceea ce Domnul avea să îi
încredințeze.
121
CRISTIAN BOARIU
În 24 Noiembrie 1836, acesta este ordinat ca

pastor al Bisericii St. Peter din Dundee. Biserica
avea 4.000 de membri, însă participau doar 1.100
de ascultători. Lucrarea în mijlocul unei biserici în
care domnea idolatria și împietrirea inimii nu era
ușoară. Chiar dacă a fost tentat să se mute în alte
biserici cu membri mai puțini și remunerație mai
mare, Robert nu a părăsit locul în care a fost așezat
de Dumnezeu, alegând să se încreadă în Cel care
îi va purta de grijă din punct de vedere material și
spiritual, „Cel care și-a plătit impozitele din gura unui
pește, îmi va împlini toate nevoile”. Domnul avea să îi
răsplătească credincioșia, purtându-i de grijă lui și
turmei care i-a fost încredințată. În mijlocul popo-
rului aveau loc treziri spirituale în urma Cuvântului
propovăduit. Pustiul în care Murray slujea era
transformat treptat într-un câmp binecuvântat de
Domnul. Întâlnirea săptămânală de rugăciune,
seara de studiu cu tinerii, cursurile pentru tineri și
școala duminicală, aduceau roade. Robert le vorbea
celor din biserica din St. Peter pe înțelesul acestora
și după nevoile spirituale ale sufletelor lor. Înainte
de fiecare predică, înălța o scurtă rugăciune pentru
ca Dumnezeu să-Și reverse Harul Său:
„Eu sunt doar un interpret al Scripturii în predicile mele,

iar când Biblia va seca, atunci voi seca și eu”.
M’Cheyne nu era doar cititor și predicator al

Cuvântului, acesta era un împlinitor cu fapta, tân-
jind să atingă sfințenia la care un om poate ajunge
122
pe acest pământ cufundat în păcat, „căci predicile

tale nu durează decât o oră sau două; viața ta predică
toată săptămâna”. Slujirea lui nu se oprea doar între
pereții bisericii. Robert Murray nu a renunțat la
vizitele pastorale, preocupându-se de nevoile spiri-
tuale ale oamenilor și acordând o deosebită atenție
celor bolnavi și muribunzi.
Pe lângă pastorație, Robert Murray slujea
Domnului cu darurile sale poetice și muzicale.
Multe dintre versurile volumului intitulat „Cântări
ale Sionului” au fost puse pe muzică și folosite ca
imnuri. Robert contribuia cu articole în „Vestitorul
Creștin”, iar scrisorile pastorale și predicile aces-
tuia au fost publicate după moartea lui. În 1842,
M’Cheyne a întocmit chiar și un plan de citire
a Bibliei, din dorința ca membrii bisericii și nu
numai, să crească în credință prin citirea zilnică a
Bibliei. Planul implică citirea a două capitole dimi-
neața și două seara, fiecare capitol fiind dintr-o
carte diferită a Bibliei. Astfel, urmărind planul, cei
dornici pot citi Vechiul Testament o dată și Noul
Testament alături de Psalmi, de două ori în decur-
sul unui an. Robert manifesta o deosebită preocu-
pare față de extinderea bisericii. Pentru un timp,
acesta a fost secretarul asociației misionare, ară-
tându-și interesul și grija deosebită față de lucrarea
misionară și lucrătorii dedicați. Spiritul său misio-
nar l-a făcut să oțelească pentru o țară străină. Chiar
dacă din cauza sănătății ușile către India nu s-au
deschis, Dumnezeu avea să îl călăuzească chiar
spre Țara Sfântă.
123
CRISTIAN BOARIU
La sfârșitul anului 1838, după doi ani de slujire

în mijlocul bisericii din Dundee, Robert se retrage
în casa părintească pentru recuperare, în urma
unor palpitații intense ale inimii. Condiția cardiacă
de care suferea nu îl oprește din a răspunde afir-
mativ chemării Domnului. Dorința lui de a sluji ca
misionar într-o țară străină, tocmai poporului ales,
se împlinește. Dr. Candlish a fost cel care i-a suge-
rat să se alăture delegației trimise de Comitetul de
Misiune pentru Evrei.
Astfel, în 12 Aprilie 1839, Robert Murray, ală-
turi de Andrew Bonar, Dr. Alexander Black, Dr.
Alexander Keith pornesc din Dover și traver-
sează Franța, Italia, Grecia și Egiptul, călătorind
spre Israel. Oriunde ajungea, M’Cheyne amintea
numele din Biblie și întâmplările petrecute în acel
loc. Sufletul i s-a bucurat nespus pășind unde și Isus
a umblat, s-a rugat, a murit și va reveni din nou.
Acesta a ilustrat peisajele cerești ale Ierusalimului
pământesc. Peisajele erau însoțite de numeroase
schițe și notițe. Betania a fost locul său preferat
dintre toate cele vizitate în Țara Sfântă. Călătoria
nu a fost una fără dificultăți și încercări. În țara
Țoanului, locul în care Iosif a fost vândut ca sclav
și unde Moise a făcut minuni, aceștia s-au aflat
în pericol din cauza locuitorilor ce căutau să le
facă rău. Dumnezeu însă veghea asupra trimișilor
Săi. Chiar și încercările nu au făcut altceva decât
să-i poarte în planul Domnului. Căzătura de pe
cămilă a lui Alexander Black în mijlocul deșertu-
lui a făcut ca delegația să navigheze pe Dunăre în
124
drum spre Viena și să ajungă în Petsh, unde boala

lui Alexander Keith i-a reținut. Domnul a turnat din
Harul Său peste evreii din acel loc, iar misiunea a
fost binecuvântată cu convertiri autentice. Ceilalți
doi frați ai delegației au plecat spre Europa, iar
M’Cheyne și Andrew Bonar au vizitat regiunile din
Galileea și Fenicia. Palpitațiile nu l-au părăsit de
tot pe Robert, iar din cauza febrei a fost aproape de
moarte în Beirut: „Nu mi-a fost teamă deloc să mor,
pentru că și Hristos a murit”. Chiar și în acele clipe
de chin al trupului, inima lui de pastor se gândea la
turma pe care o lăsase în urmă. Dumnezeu însă îi
asculta rugăciunile și treziri mari aveau loc în mij-
locul turmei pe care Domnul o hrănea prin asisten-
tul lui, William C. Burns. În călătoria lor de cerce-
tare a evreilor, ultimile țări vizitate au fost Moldova
și Valahia, Țara Românească de atunci pe care
Bonar și M’Cheyne au descris-o ca fiind „plină de
întuneric și de umbra morții”. Robert Murray era
îndurerat pentru sufletele pierdute ale celor care
pretindeau că sunt creștini și totuși erau străini
față de Adevăr. În București, aceștia au fost mar-
tori închinărilor pline de idolatrie, oameni duși în
rătăcire sărutau în biserică mâinile unui trup mort
care era considerat a fi trupul Sfântului Dimitrie.
În Iași, Robert și Andrew au găsit o comunitate de
evrei mai mare decât cea din Palestina. Opoziția
autorităților și discriminarea evreilor nu i-a împie-
dicat ca, după ce au prezentat raportul în fața
comisiei, să formeze o misiune permanentă prin-
tre evrei la Iași. În urma raportului întocmit în 22
125
CRISTIAN BOARIU
Mai 1840 de Robert Murray M’Cheyne și Andrew

Bonar, Comitetul de Misiune pentru Evrei a decis
să înceapă eforturile misionare în dreptul poporu-
lui ales de Dumnezeu răspândit în Europa de Est și
în Estul Mijlociu. Aceștia relatează călătoria lor în
cartea „Povestirea unei misiuni de cercetare prin-
tre evrei în cadrul bisericii scoțiene din 1839”.
Întors din călătoria misionară, Robert Murray
continuă să slujească pentru încă trei ani parohiei
din Dundee. Simțind că întâlnirea lui cu Regele
este aproape, Robert răscumpăra timpul, slujind
Domnului cu dăruire sfântă: Nu mă aștept să trăiesc
mult. Mă aștept la o chemare bruscă într-o zi, poate
în curând, și, prin urmare, vorbesc clar. În mijlocul
trezirii care avea loc în Scoția, M’Cheyne era invi-
tat să predice în cadrul mai multor biserici, atât
din Scoția, cât și din Anglia și Irlanda. Acesta sub-
linia necesitatea lucrării de misiune printre evrei
și răspunderea creștinilor față de sufletele poporu-
lui ales. Murray nu înceta să cheme și să îndemne
oamenii la pocăință.
„Dacă Dumnezeu nu Şi-a cruțat propriul Său Fiu din

cauza păcatului altui om, cum te va cruța El pe tine,
care stai sub greutatea şi povara propriilor tale păcate?
Dacă se face acest lucru copacului verde, ce se va face
celui uscat?”
În ultimul tur evanghelic al său, Murray a pre-

dicat în 24 de locuri diferite timp de 3 săptămâni.
Starea de sănătate a acestuia s-a înrăutățit, fiind
126
necesar să își continue slujirea alături de Mr.

Garherer care l-a asistat în toate îndatoririle pas-
torale. Acesta a murit cu puțin timp înainte de
Ruptura Bisericii, fiind unul dintre cei care au sus-
ținut înființarea Bisericii Libere a Scoției.
În 25 Martie 1843, Robert Murray M’Cheyne, la
vârsta de doar 29 de ani, în urma unei epidemii de
tifos, este chemat pentru a se odihni în Ierusalimul
Ceresc. Acesta a fost înmormântat în cimitirul din
St. Peter’s, iar peste 6.000 de oameni au fost prezenți
la înmormântarea celui a cărui inimă de păstor s-a
stins.
„Când se va sfârși această lume trecătoare, când soa-

rele strălucitor va apune, când vom sta cu Hristos în
glorie privind la povestea terminată a vieții, atunci,
Doamne, voi cunoaște întru totul, abia atunci, cât de
mult Îți datorez.”
127
BIBLIOGRAFIE
enge, Janet & Geoff, 1999, Corrie ten Boom: Keeper

1. B
of the Angels’ Den (Christian Heroes: Then & Now),
Editura YWAM Publishing.
2. Benge, Janet&Geoff, 2011, Nate Saint: On a Wing
and a Prayer (Christian Heroes: Then&Now), Editura
YWAM Publishing.
3. Bonar, Andrew, 2021, Viața lui Robert Murray
M’Cheyne, Editura Perla Suferinței.
4. Constantin, Moisa, 1995, O inimă în inima Africii –
Viața lui David Livingstone, Editura Stephanus.
5. Corrie ten Boom, 1998, Refugiul, Editura Samuel.
6. Elliot, Elisabeth, 2010, Umbra celui atotputernic,
Editura Discipolul.
7. Howard, Federick, 1995, Biography of James Hudson
Taylor, Editura Hodder & Stoughton Religious.
8. Müller, George, 2016, Autobiografia lui George
Müller, Editura Perla Suferinței.
9. Popov, Haralan, 2012, Torturat pentru credință,
Editura Succeed Publishing.
10. Snyder, L. James, 2022, Viața lui A.W. Tozer,
Editura Perla Suferinței.
11. Vaughn, Ellen, 2020, Becoming Elisabeth Elliot,
Editura B&H Books.
128
CUPRINS
Prefață............................................................................ 5
David Livingstone..................................................... 7
George Müller......................................................... 20
Hudson Taylor......................................................... 30
Jim Elliot.................................................................... 41
Elisabeth Elliot.........................................................53
Nate Saint.................................................................. 66
Corrie ten Boom...................................................... 81
A.W. Tozer.................................................................. 91
Haralan Popov........................................................ 101
Robert Murray M’Cheyne....................................114
Bibliografie................................................................126
129
Coperta 4

Cristian Boariu Ei Au Trăit Cu Folos Vol.1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cristian Boariu Ei Au Trăit Cu Folos Vol.1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Coperta 1

Această carte este un produs al Cristi Boariu Ministries, o misiune

Comenzi online: www.magazin.cristiboariu.com

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Redactor: Flavia Căprar

Editura Total Publishing

Pe lângă Sfânta Scriptură, copilăria mea a fost

Pastor Cristian Boariu

Scopul meu a fost să-L imit pe Hristos atât

David Livingstone a fost misionar, doctor, călă-

lui – o femeie credincioasă și iubitoare a cărților –

apel de ajutor către misionarii medicali, în numele

„Doresc să îmi arăt atașamentul meu fierbinte pentru

În 1837, David Livingstone își oferă serviciile ca

Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, după finalizarea

spre nord și declară următoarele: „Cred că viața mea

„Slăvesc pe Dumnezeu că mi-a dăruit mie, nevrednicul,

Șeful tribului Bamangwato, Secomi, dorea ca

căci era rea și egoistă. David suferea în lupta spiri-

îmbunătățească situația materială a acelora la care

Africii de Sud, împăcând creștinismul cu diverse

„Nimic nu mă va putea face să înființez o Biserică

La 1 Iunie 1849, pornește într-o altă călăto-

„Nu poate iubirea lui Hristos să ducă pe misionar unde

În acest timp petrecut în Africa, Livingstone

continentul African de la vest la est, din Luanda

„Vă rog să vă îndreptați atenția spre Africa; știu că,

Pleacă în cea de-a doua călătorie către Africa

oriunde mergea, iar Livingstone Îl mărturisea pe

viață, însă starea lui de sănătate se degrada în mod

limbii materne, într-o patrie străină și totuși atât de

„Tot ce pot să mai adaug în singurătatea mea este: fie

Aceia care se încred în Domnul nu vor fi

George Müller, deși s-a considerat ca fiind „cel

educați într-o manieră nepotrivită de tatăl lor care

acesta a început încă de atunci să trăiască prin cre-

plasată în interiorul bisericii în care frații puteau

„Domnul nu e limitat. El cunoaște situația mea prezentă

Mulți oameni din Teignmouth și din împreju-

ajutorarea misionarilor a căror lucrare e împlinită

copii, mai mulți decât erau adăpostiți pe strada

„Tatăl nostru Ceresc nu ia niciodată nimic de la copiii

Până în 1870, erau adăpostiți peste 2.000 de

specifice au primit răspuns și 5.000 de rugăciuni au

„Dacă dorim să ne fie întărită credința, nu ar trebui

Când a fost întrebat de ce Dumnezeu răspunde

„Nu îl lăsa pe cel rău să te amăgească făcându-te să

George Müller a suferit și pierderi. Acesta și-a

deja îi răspunsese rugăciunii deoarece, de când Îl

„În propria noastră abilitate, nu suntem destoinici

„M-am încrezut în Tine și am făcut din Tine lauda mea

Dumnezeu trebuie să fi căutat pe cineva

Hudson Taylor a fost „omul care L-a crezut pe

La vârsta de 5 ani, asistând la discuțiile părin-

Hudson începe să trăiască prin credință, comu-

„Din moment ce am un Tată atotputernic, de ce aș mai

Însă credința îi era încercată. Un sărac îl

studiile medicale. Înainte de a-și finaliza studi-

„Imposibilitatea în care sunt de a le arăta pe Isus mă

În decembrie, are loc prima călătorie misio-

interne și externe”. Călătoriile le făcea atât singur,

„Dragostea întâi, suferința după aceea, apoi o dragoste

Din cauza costumului european erau numiți