Ce fel de oameni caută Dumnezeu?

Ezechel 22:23-30

Mesajul acesta este pentru fiecare dintre noi. E o vreme în care Dumnezeu caută un om... şi acesta
trebuie să fie un om după inima Lui. El are nevoie de un om care să renunţe la mofturile lui, la ambiţiile lui
fireşti, la atitudinea lui fariseică, la viaţa lui duplicitară şi care să se pună cu totul la dispoziţia lui Dumnezeu.
Cu un astfel de om, El poate schimba o biserică, un oraş, o ţară.
Textul acesta este unul din textele dure al Sfintei Scripturi. E un text în care nu ni se vorbeşte despre
dragostea, răbdarea sau bunătatea lui Dumnezeu, ci despre căutarea Lui disperată după un om după inima
Lui. Acuzele pe care Dumnezeu le aduce în acest pasaj sunt reale. Avem aici o radiografie a societăţii din
vremea lui Ezechel, dar care se potriveşte atât de bine şi pentru zilele noastre. Să nu uităm faptul că atunci
când Dumnezeu rosteşte aceste cuvinte prin gura lui Ezechel, poporul se afla în captivitatea babiloniană şi cu
toate acestea, imaginea lor spirituală era una dezastruoasă.
Iată câteva din simptomele bolii spirituale ale naţiunii de-atunci:
a) despre naţiune Dumnezeu spune: „Eşti o ţară necurăţită” (v. 24);
b) despre conducători Dumnezeu spune: „Mai marii lui uneltesc în mijlocul lui, ca să înghită
sufletele... pun mâna pe bogăţii şi lucruri scumpe, şi măresc numărul văduvelor în mijlocul lor” (v. 25) şi
„Căpeteniile lui sunt în mijlocul lui ca nişte lupi care îşi sfâşie prada” (v. 27);
c) despre preoţi Dumnezeu spune: „Preoţii lui calcă Legea Mea şi Îmi pângăresc lucrurile Mele
sfinte, nu fac nici o deosebire între ce este sfânt şi ce nu este sfânt, nici nu învaţă pe oameni să facă
deosebire între ce este necurat şi ce este curat” (v. 26);
d) despre proroci Dumnezeu spune: „Prorocii lui au... vedenii înşelătoare, prorocii mincinoase. Ei
zic: Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu! Şi Domnul nu le-a vorbit!” (v. 28);
e) despre oamenii simpli Dumnezeu spune: „Poporul din ţară se dedă la silnicie, fură asupreşte pe
cel nenorocit şi pe cel lipsit, calcă în picioare pe cel străin împotriva oricărei dreptăţi!” (v. 29).
După cum putem vedea, Dumnezeu a avut un cuvânt de mustrare pentru toate categoriile sociale şi
religioase din popor: atât conducători cât şi oameni simpli, atât preoţi cât şi proroci. N-au fost uitaţi nici cei
mari, nici cei mici. Înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului. Toţi erau vinovaţi, pentru că toţi
trăiau în păcat.
Oare, dacă Dumnezeu ar face o descriere a societăţii din zilele noastre, ce cuvinte ar folosi? Ar fi
această descriere cu mult diferită de cea prezentată în versetele de mai sus? Eu cred că nu. Ştiţi însă care este
scuza multor oameni? „Dacă conducătorii fură sau mint, eu de ce să nu fac la fel? Dacă preoţii sunt necinstiţi
eu de ce să mai merg la biserică?” Dumnezeu însă nu spune: „Dragii mei, dacă cei mari fac aceste lucruri,
atunci şi vouă vă permit puţin”. Dumnezeu Se uită la fiecare categorie în parte şi spune: „Păcatul e tot păcat.
Chiar dacă furi doar un ou, înaintea mea e tot un păcat ca şi cel care fură un bou. Chiar dacă te-ai folosit de
minciună ca să scapi, înaintea mea e tot un păcat ca şi a celui care minte fără să clipească”. Nu-i aşa că de
multe ori încercăm să ne scuzăm propriile noastre falimente şi păcate, comparându-le cu ale altora şi spunând
că, de fapt, ale mele nu sunt chiar atât de mari?

În acest mesaj Dumnezeu ne strigă de peste vremi: „Caut printre ei un om...”. Prepoziţia „printre”
este foarte importantă aici, pentru că ne transmite un adevăr spiritual. Dumnezeu caută în mijlocul acestei
societăţi stricate, păcătoase un om care să trăiască doar pentru El. Dumnezeu nu caută un astfel de om printre
îngeri sau printre sfinţii din ceruri, ci printre cei care locuiesc pe faţa pământului. Dumnezeu Se uită din cerul
Său preaînalt în căutarea unor astfel de oameni. El Se uită astăzi în viaţa mea şi-n viaţa ta. Ce poate să vadă
acolo? Care sunt cuvintele prin care ne caracterizează? Va zice El: „În sfârşit, am găsit omul de care aveam
nevoie?!” Sau, cuvintele Lui vor fi pline de amărăciune: „Încă un creştin doar cu numele”.
Dacă cineva se întreabă: „Cum pot să ştiu cum este un astfel de om, care are o inimă după inima lui
Dumnezeu?”, răspunsul aş vrea să-l dăm uitându-ne în versetul 30 din textul pe care l-am citit.
1
 Sunt două calităţi foarte importante care reies din versetul 30 şi pe care Dumnezeu le cere unui om
după inima Lui: a) să înalţe un zid şi, b) să stea în mijlocul spărturii înaintea lui Dumnezeu. Le vom analiza
pe rând pe fiecare din aceste două cerinţe.

1. Un om în stare să înalţe ziduri spirituale

Versetul 30 începe cu cuvintele: „Caut printre ei un om care să înalţe un zid...”.
Este prima calitate pe care Dumnezeu o caută în viaţa mea şi în viaţa ta. Dacă vreţi, avem aici
imaginea unui „constructor” spiritual. Vremurile pe care le trăim sunt caracterizate de o lipsă acută de „forţă
de muncă spirituală” calificată. Mulţi din cei care poartă numele de creştini sunt falşi constructori, se fac doar
că muncesc dar, de fapt, aplică vechea zicală: „Noi ne facem că muncim...”. Haideţi să ne întrebăm fiecare
dintre noi la modul cel mai serios: Nu cumva şi eu sunt un lucrător spiritual care se face doar că munceşte
pentru Dumnezeu? Răspunsul nu este greu de dat. Atunci când viaţa noastră nu se deosebeşte cu nimic de
viaţa celor din jurul nostru, ne facem că suntem creştini... dar nu suntem. Când alţii se poticnesc din cauza
mărturiei noastre negative, atunci ne facem că suntem creştini... dar nu suntem.
Care sunt caracteristicile unui bun „constructor” spiritual, al unui om care este în stare să înalţe
ziduri spirituale pentru Dumnezeu? Ne vom uita în continuare la trei caracteristici necesare.

a) Lacrimile
Haideţi să ne uităm la doi oameni ai lui Dumnezeu, primul din Vechiul Testament al doilea din Noul
Testament, pentru a vedea prima caracteristică a unui bun „constructor” spiritual.
Primul este Neemia: „Istorisirea lui Neemia, fiul lui Hacalia. În luna Chişleu, în al douăzecilea an,
pe când eram în capitala Susa, a venit Hanani, unul din fraţii mei, şi cîţiva oameni din Iuda. I-am întrebat
despre Iudeii scăpaţi care mai rămăseseră din robie, şi despre Ierusalim.  Ei mi-au răspuns: „Cei ce au mai
rămas din robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidurile Ierusalimului sunt
dărîmate, şi porţile sunt arse de foc.” Când am auzit aceste lucruri, am şezut jos, am plâns, şi m-am jelit
multe zile. Am postit şi m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor...” (Neemia 1:1-4);
Al doilea este Apostolul Pavel: „Când au venit la el, le-a zis: „Ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată
vremea, din ziua dintâi, în care am pus piciorul pe pământul Asiei. Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu
multe lacrămi, şi în mijlocul încercărilor pe care mi le ridicau uneltirile Iudeilor” (Fapte 20:18, 19).
Atunci când Neemia a auzit despre starea jalnică a Ierusalimului a început să plângă. Atunci când
Apostolul Pavel şi-a luat rămas bun de la credincioşii din Efes, făcând un bilanţ al activităţii sale printre ei, a
spus: „am slujit Domnului... cu multe lacrimi”.
Credeţi că Neemia sau Apostolul Pavel au fost persoane lacrimogene, care să plângă din orice? Cu
siguranţă că nu. Plânsul lor se aseamănă atât de bine cu plânsul Domnului Isus din duminica Floriilor, la
vederea unei cetăţi întregi împietrite în păcat şi nepăsare.
Avem mulţi creştini care plâng... când văd un câine şchiop pe stradă, când personajul preferat din
telenovelă moare, când le moare porcul sau când se gândesc la afacerile ratate. Dar găseşti tot mai puţini
creştini care să plângă pentru cei nemântuiţi din casele lor, de pe strada lor, de la locul de muncă sau de
şcoală. Atât de mult ne plângem că maşinile noastre sunt prea vechi, casele noastre sunt prea mici şi banii
prea puţini. Atât de puţin însă plângem pentru cei morţi în păcat de lângă noi!
Spune-mi frate şi soră, pentru câţi din cei nemântuiţi din casa ta sau dintre rudeniile tale plângi
necurmat înaintea lui Dumnezeu? Câţi dintre ei sunt pe lista ta de rugăciune zilnică? Oare, n-am ajuns şi noi
ca poporul Israel din pustie, care se plângea că mana pe care Dumnezeu le-o dădea în fiecare zi cu
credincioşie nu mai are gust, şi că zarzavaturile şi castraveţii din Egipt erau mai buni?!
Adevăratul plâns izvorăşte din compasiune, milă, iubire de aproapele. Ieremia ajunge să spună: „O!
De mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei
poporului meu!” (Ieremia 9:1) Fraţi şi surori, dacă stăm în faţa televizorului sau a revistelor şi umplem
batistele şi stăm înaintea Cuvântului lui Dumnezeu şi nimic nu ne mai mişcă, nici o lacrimă nu ne curge din
ochi, nici un sentiment nu se înfiripă în inimă, vai de noi, să ne fie ruşine! Să nu ne înşelăm singuri.
Dumnezeu nu are nevoie de creştini sentimentali, ci de creştini care să aibe o inimă ca şi inima Lui, plină de
milă faţă de cel păcătos şi fără milă în ceea ce priveşte lupta împotriva păcatului!

2
 b) Rugăciunea şi postul
Ne vom uita tot la Neemia. Ce a făcut el după ce a plâns? Versetul 4 ne spune: „Am postit şi m-am
rugat înaintea Dumnezeului cerurilor...”. Neemia nu s-a mulţumit doar să plângă; el a înţeles că următorul
pas este rugăciunea şi postul. O construcţie spirituală puternică se ridică prin jertfă dar se întăreşte prin
rugăciune.
Oare de ce nu mai avem „constructori” spirituali în bisericile noastre în aceste zile? Pentru că nu mai
avem oameni care să iubească rugăciunea. Cineva observa foarte bine că în vremurile noastre rugăciunea a
ajuns o „cenuşăreasă” a închinării. Sunt multe biserici în care timpul de rugăciune a fost permanent scurtat, el
fiind înlocuit cu diferite forme de spectacol. Dumnezeu să ne păzească şi pe noi de aşa ceva! În momentul în
care începem să ciuntim din rugăciunea bisericii, ne ciuntim puterea spirituală. E adevărat însă că, uneori
tendinţa este să transformăm rugăciunea în etalare de cunoştinţe religioase. Cu cât e mai lungă, cu atât
credem că este mai apreciată. Nimic mai fals! Dacă ajungem să ne rugăm ca să fim apreciaţi de ceilalţi din
biserică, vai de noi! În acest sens Domnul Isus ne-a învăţat cum trebuie să ne rugăm.
De ce avem nevoie de rugăciune? Răspunsul îl găsim la un mare om al rugăciunii: Daniel. Haideţi să
ne uităm la câteva versete din capitolul 9 din Cartea Daniel:
„În anul dintâi al lui Dariu, fiul lui Ahaşveros, din neamul Mezilor, care ajunsese împărat peste
împărăţia Haldeilor, în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuiau să treacă
şaptezeci de ani pentru dărîmăturile Ierusalimului, după numărul anilor, despre care vorbise Domnul către
proorocul Ieremia.  Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune şi cereri, postind
în sac şi cenuşă. M-am rugat Domnului, Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire: „Doamne,
Dumnezeule mare şi înfricoşate, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc
poruncile Tale! (Daniel 9:1-4);
„Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu
Israel, şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel Sfânt al
Dumnezeului meu; pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor iute, omul Gavriil, pe
care-l văzusem mai înainte într-o vedenie, şi m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară. El m-a
învăţat, a stat de vorbă cu mine, şi mi-a zis: „Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început
tu să te rogi, a ieşit cuvântul, şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti prea iubit şi scump. Ia aminte, deci, la
cuvântul acesta, şi înţelege vedenia! (Daniel 9:20-23).
Aceste două pasaje ne spun următorul lucru legat de rugăciune: viziune şi încredere în Dumnezeu.
Daniel s-a rugat cu credinţă şi ca răspuns, Dumnezeu l-a binecuvântat. Daniel a înţeles nu numai mersul
vremurilor dar şi misiunea sa ca mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pentru poporul său. În final, Dumnezeu i-a
luminat mintea (v. 22: „Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea”). Înţelegeţi fraţi şi surori? Când noi ne
rugăm cu credinţă, Dumnezeu ne deschide mintea ca să înţelegem planul Lui, lucrările Lui minunate şi astfel,
să ajungem să ne încredem şi mai mult în El.

c) Smerenia
Haideţi să ne întoarcem la Apostolul Pavel. În textul citit mai sus din Fapte 20, el începe cu
cuvintele: „Am slujit Domnului cu toată smerenia...”. A treia calitate indispensabilă unui bun „constructor”
spiritual este smerenia. De ce avem nevoie de smerenie?
În primul rând, pentru a înţelege completa noastră dependenţă de Dumnezeu. Creştinul smerit chiar
şi dacă ar muta munţii, recunoaşte că totul nu i se datorează lui, ci doar lui Dumnezeu. Creştinul smerit nu
fură nici o bucăţică din slava care i se cuvine doar lui Dumnezeu.
În al doilea rând, smerenia ne ajută să apelăm permanent la ajutorul lui Dumnezeu. Smerenia nu se
bazează pe resurse proprii, ci pe resursele dăruite de la Dumnezeu. Smerenia te ajută să spui: „Pot totul în
Cristos care mă întăreşte”.
În al treilea rând, smerenia te ajută să nu uiţi cine eşti tu şi cine este El. Smerenia îţi aduce permanent
în memorie cuvântul: „Ce alta cere Dumnezeu de la tine, decât... să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”
Fraţi şi surori, fără smerenie orice construcţie spirituală e un potenţial Turn Babel (în care cuvântul
de ordine a fost: „să facem...”), şi orice „constructor”, un potenţial candidat la luciferism spiritual!

3
 2. Un om în stare să stea în mijlocul spărturii
A doua calitate cerută unui copil al lui Dumnezeu o găsim în partea a doua a versetului 30: „Caut
printre ei un om care... să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu
nu are nevoie doar de „constructori” spirituali, El are nevoie şi de „reparatori” spirituali.
Am auzit o reclamă interesantă la RVE: „Toată lumea vinde, numai noi reparăm!” Am stat şi m-am
gândit. E un mare adevăr care se ascunde în spatele acestor cuvinte banale, de altfel. Trăim în epoca
plasticului. Asta înseamnă că nimic nu mai este aşa durabil ca mai înainte. S-a stricat un lucru? Nici o
problemă, îl aruncăm şi luăm altul.
Marea problemă apare atunci când ajungi să tratezi şi oamenii la fel ca lucrurile: „S-a rupt, s-a
stricat, a cedat, n-a făcut faţă? Nici o problemă, găsim altul”. Haideţi să ne întrebăm fiecare: „Sunt o
persoană care „arunc” oameni (în sensul că desconsider, tratez cu indiferenţă, îmi bat joc de ei) sau „repar”
oameni? Sunt un creştin care arunc lucrări spirituale sau „repar” lucrări spirituale? Sunt un creştin care
desconsider biserica sau unul care stă în spărtura bisericii?
Ce face un „reparator” de spărturi?
a) vede ca priorităţi nevoile lucrării lui Dumnezeu şi nu nevoile lui personale;
b) se întreabă mai întâi: „Eu ce pot face pentru biserică”?, şi abia apoi: „Ce poate face Biserica
pentru mine”?
c) se lasă cu toul la dispoziţia lui Dumnezeu în vederea slujirii;
d) e gata de sacrificiu.
Trebuie să recunoaştem că avem prea mulţi „critici” de spărturi şi prea puţini „reparatori” spirituali.
Prea mulţi care măresc spărturile şi prea puţini care astupă spărturile. Prea mulţi care stau pe margine şi prea
puţini care stau în mijloc. Prea mulţi care o iau la fugă şi prea puţini care rămân până la capăt!
Sunt trei aspecte pe care Dumnezeu le cere unui „reparator” spiritual.
Primul aspect este acela că un astfel de om trebuie „SĂ STEA”, ne spune versetul 30. Asta înseamnă
determinare, abnegaţie, hotărâre. Asta înseamnă să stai, să rămâi lângă Domnul şi lângă lucrarea Lui şi dacă
ar trebui să fii singur.
Al doilea aspect este: „să stea ÎN MIJLOCUL SPĂRTURII”. Vedeţi, contează nu numai să rămâi,
contează şi UNDE rămâi. Poţi rămâne în spate, pe marginea lucrării sau, dimpotrivă, în mijloc. Dumnezeu ne
cheamă să stăm în mijlocul lucrării, în mijlocul spărturii. Când Îl urmăm pe Domnul Isus de pe margine,
ajungem ca şi Petru, care s-a încălzit la un foc străin în cele din urmă.
Al treilea aspect: „să stea în mijlocul spărturii ÎNAINTEA MEA”. Dumnezeu ne cheamă să stăm
înaintea Lui. Un „reparator” spiritual stă în spărtură şi lucrează doar înaintea lui Dumnezeu. Aceasta
înseamnă demnitate dar şi măreţie. Lucrarea noastră spirituală este pentru Domnul şi înaintea Domnului. Ce
chemare nobilă avem! Tot ce facem, să facem ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni!
Ce înseamnă, de fapt, să stai înaintea Domnului? Sfinţirea vieţii! Când stai înaintea Lui îţi pui viaţa
în rânduială. Este chemarea pe care Dumnezeu o face fiecărui credincios care vrea să lucreze cu destoinicie
pentru El. Sfinţenia trebuie să fie podoaba nu numai a Casei Domnului dar şi a oricărei lucrări spirituale.

Haideţi să ne uităm fiecare la viaţa noastră. Ce am făcut eu pentru Dumnezeu până acum? Nu avem
voie să uităm că fiecare creştin falimentar este o nouă „gaură” în zidul spiritual al Bisericii lui Cristos.
Argentina este o ţară catolică. Cu câţiva ani în urmă, într-un ziar central apăruse o ştire conform
căreia o mare catedrală din Buenos Aires rămăsese neterminată, pentru că enoriaşii nu mai aveau bani ca
să cumpere sfinţii cu care trebuia împodobită biserica. Nu departe de acea catedrală însă, era o clădire nu
prea arătoasă dar plină de viaţă şi de sfinţi, pentru că... adevăraţii sfinţi nu se cumpără pe bani, ci se
formează în lacrimi, rugăciune şi smerenie. Tu ce fel de „sfânt” eşti?