Proclamă îndurarea lui Dumnezeu

Textul biblic: Romani 9:1-8; 10:1-17

Versetul cheie: Romani 10:12
Ideea centrală a lecției: Fiecare credincios trebuie să recunoască mila lui Dumnezeu în viața lui și să-I fie
mulțumitor pentru îndurarea Lui.
Scopul lecției: Să dezvolte în viața ta o atitudine de recunoștință pentru tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru
tine și pentru tot ce continuă să facă în tine și cu tine.

1. Măreția îndurării divine (Romani 9:1-8)

În versetul 3 apostolul Pavel folosește un termen neașteptat. Anatema este un termen grecesc care
înseamnă „a fi dat mâniei lui Dumnezeu” în vederea judecății și pedepsei finale. Termenul apare într-un sens
identic și în Galateni 1:8, 9. Această stare nu este valabilă pentru viața creștinului născut din nou. În pasajul
anterior (8:37-39) Pavel deja subliniase faptul că nimic din această lume nu-l poate despărți pe credincios de
dragostea lui Dumnezeu. Termenul reflectă dragostea autorului față de Israel și dorința lui fierbinte ca ei să
ajungă să fie mântuiți dar și durerea lui față de starea lor spirituală de împietrire.
Durerea este cu atât mai mare cu cât beneficiile lor ca națiune aleasă de Dumnezeu au fost enorme.
Întreabă: Care sunt privilegiile menționate în acest pasaj? Versetele 4 și 5 conțin enumerarea lor: a) alegerea
lor ca popor al lui Dumnezeu (v. 4a); b) slava lui Dumnezeu descoperită în timpul călătoriei prin pustie (v.
4b); c) legămintele pe care Dumnezeu le-a încheiat cu ei în perioada Vechiului Testament (v. 4c); d) Legea
pe care Dumnezeu le-a dat-o prin Moise (v. 4d); e) închinarea din Cort apoi din Templu, care a consolidat
încrederea lor în Dumnezeu și cunoașterea Lui (v. 4e); f) făgăduințele lui Dumnezeu (v. 4f); g) patriarhii prin
care Dumnezeu a format poporul Israel (v. 5a); h) Mesia, Domnul Isus (v. 5b). În pofida tuturor acestor
privilegii, Israel I-a întors spatele Domnului Isus și nu a crezut că El este Mesia.
Spune: Începând cu versetul 6 apostolul Pavel vorbește despre alegerea lui Iacov de către
Dumnezeu în contextul discuției generale despre alegere și predestinare din acest capitol. O concluzie greșită
sau forțată cu privire la înțelesul cuvintelor autorului ar putea conduce spre o înțelegere greșită în ceea ce
privește predestinarea și liberul arbitru.
Ce trebuie să știm și de ce trebuie să fim siguri? Dumnezeu nu este nedrept în alegere și respingere,
dimpotrivă, măreția îndurării Lui strălucește și mai tare atunci când înțelegem istoria răscumpărării noastre.

2. Îndurarea divină față de Israel (Romani 10:1-4)

Subliniază expresia: dorința inimii mele și rugăciunea mea (v. 1). Termenul dorință în original are
înțelesul de tânjire adâncă și intensă. Apostolul Pavel a continuat să se roage pentru poporul său, în pofida
împietririi lui. Oricare ar fi poziția noastră cu privire le predestinare, trebuie să învățăm de la Pavel să
cultivăm aceeași dorință fierbinte pentru mântuirea celor din jurul nostru. Fiecare creștin are datoria morală
înaintea lui Dumnezeu de a se ruga pentru poporul din care face parte, pentru mântuirea celor păcătoși
indiferent cât de departe sunt ei de Împărăția lui Dumnezeu.
Întreabă: Cum se manifestă o râvnă fără pricepere (v. 2)? Un sinonim pentru pricepere este
înțelepciune. Râvna poporului Israel era lipsită de înțelepciune, pentru că se concentra asupra a ceea ce
puteau face ei în vederea mântuirii și nu pe ceea ce făcuse deja Domnul Isus la Calvar. Zelul religios poate fi
clădit pe înșelătorie. Adevărata înțelepciune este rezultatul cunoașterii lui Isus ca Domn și Mântuitor.
Expresia o neprihănire a lor înșiși (v. 3) face aluzie la mândria spirituală. Aici este vorba de auto-
îndreptățirea care se focalizează pe efortul omului și nu pe mila și dragostea lui Dumnezeu. Verbul însoțit de
o negație nu s-au supus este un termen militar. El descrie ascultarea necondiționată pe linie ierarhică. Israel,
în loc să primească necondiționat îndreptățirea oferită în dar de Dumnezeu, au refuzat-o și au încercat să-și
construiască propria lor îndreptățire bazată pe fapte. Mulți oameni din zilele noastre procedează la fel,
respingând darul mântuirii oferit de Dumnezeu. Mântuirea este însă doar prin Domnul Isus (v. 4).

3. Îndurarea divină pentru toți cei ce cred (Romani 10:5-17)

Citând din Deuteronom capitolul 30 Pavel ajunge la esența îndreptățirii prin credință: Cuvântul este
aproape de tine: în gura ta și în inima ta (v. 8a).
Întreabă: La ce se referă autorul prin termenul cuvânt? Explicația vine în partea a doua a versetului
și este continuată în versetele următoare.
 Spune: Proclamarea îndreptățirii prin credință nu este un mesaj nou; dimpotrivă, el este același
mesaj proclamat și de Moise odinioară, pentru că există o singură cale de mântuire a omului și anume calea
credinței.
Întreabă: Care este învățătura apostolului Pavel legată de inimă în cadrul doctrinei justificării
noastre prin credință? Prin credința din inimă în învierea Domnului Isus se ajunge la mântuire (v. 9b).
Termenul inimă se referă la întreaga ființă umană cu rațiune, sentimente și voință. Adevărata credință este
mai mult decât o opinie, un concept, este un mod de viață, o mărturie publică a unei vieți clădite pe credința
de nezdruncinat în învierea Domnului Isus.
Spune: Esența mântuirii și a îndreptățirii înaintea lui Dumnezeu este credința din inimă în Isus
Cristos Cel înviat (v. 10). Domnul Isus a fost înviat prin puterea lui Dumnezeu Tatăl. Credința este „canalul”
prin care moartea ispășitoare a Domnului Isus devine activă în viața omului păcătos.
Întreabă: Ce se întâmplă cu cei care nu cred în învierea Domnului Isus? Ei nu sunt beneficiarii
mântuirii oferite în dar de către Dumnezeu Tatăl.
Întreabă: Ce anume vrea să sublinieze apostolul Pavel atunci când vorbește de rolul gurii în
mântuire? Gura este un simbol al mărturisirii publice a credinței în Domnul Isus (v. 9a) iar mărturisirea
publică este o dovadă a credinței mântuitoare (v. 10b). Mărturisirea publică a faptului că Isus Cristos este
Domnul e un rezultat al credinței din inimă în învierea Lui din morți.
Accentuează importanța nou-testamentală a mărturisirii. Termenul se referă la o declarație solemnă
sau la o exprimare publică a unei anumite convingeri interioare. În Noul Testament substantivul tradus prin
mărturisire apare cu două înțelesuri: a) primul sens este de „a spune același lucru”; perspectiva biblică este
cea a mărturisirii despre ceea ce Dumnezeu a făcut în viața ta și ți-a poruncit să spui și altora (în cazul nostru,
mântuirea personală); b) al doilea sens este cel de confesiune, de mărturisire a unui păcat sau a unui eșec
personal (vezi Iacov 5:16; 1 Ioan 1:9).
Întreabă: De ce este condiționată mântuirea de mărturisirea faptului că Isus Cristos este Domnul și
de credința în învierea Lui din morți? Esența cunoașterii Domnului Isus este declarația: Isus Cristos este
Domnul (v. 9). Acest adevăr a fost demonstrat prin învierea Lui din morți. Declarația aceasta a fost, probabil,
mărturisirea de credință a primilor creștini atunci când erau botezați. Ea implică credința că Isus Cristos este
Dumnezeu. Totodată este exprimarea publică a credinței din inimă în Fiul lui Dumnezeu, iar aceasta este o
credință mântuitoare.
Întreabă: Cum poate ajunge o persoană să fie mântuită? Apostolul Pavel răspunde în versetele 14-17
prin prezentarea în ordine inversă, sub forma unor întrebări, a cinci pași care conduc la mântuire.
Primul pas este cel al trimiterii (v. 15: Și cum vor propovădui dacă nu sunt trimiși?). Dumnezeu
pregătește și echipează vestitori ai Cuvântului care să fie în stare să răspândească sămânța Evangheliei și care
sunt trimiși cu acest mesaj al împăcării omului cu Dumnezeu prin jertfa ispășitoare a Domnului Isus.
Al doilea pas este cel propovăduirii (v. 14: Și cum vor auzi despre El fără propovăduitor?). Cei care
duc Vestea Bună a lui Dumnezeu sunt cei care propovăduiesc Evanghelia.
Al treilea pas este cel al auzirii (v. 14: Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?). Scopul
propovăduirii este mântuirea celor pierduți. Lucrul acesta se produce prin auzire. Omul aude nu numai cu
urechea ci și cu inima. Adevărata credință este rezultatul unei ascultări cu inima de Cuvântul divin.
Al patrulea pas este cel al credinței (v. 14: Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut?).
Atunci când un suflet aude chemarea lui Dumnezeu la mântuire prin proclamarea Evangheliei, își deschide
inima și crede în Isus Cristos ca fiind Mielul lui Dumnezeu trimis să ridice păcatul omenirii.
Ultimul pas este cel al chemării (v. 14: Dar cum vor chema...?). Credința adevărată implică
chemarea, adică invitarea Domnului Isus în viața personală ca Domn și Mântuitor. În felul acesta este făcută
legătura cu pasajul precedent și cu textul din Ioel (v. 13).