Evanghelia care aduce slujire

Textul biblic: Galateni 6:1-18

Versetul cheie: Galateni 6:9
Ideea centrală a lecției: Slujirea spirituală este consecința unei vieți mântuite prin jertfa lui Isus Cristos și
echipate de Duhul Sfânt pentru a împlini chemarea lui Dumnezeu la lucrare.
Scopul lecției: Să te motiveze să trăiești în această lume cu maturitate și responsabilitate atât înaintea
oamenilor cât și a lui Dumnezeu.

Aparent una din cele mai mari crize ale societății actuale pare a fi lipsa suficientă a timpului. Auzim
de multe ori această expresie în discuțiile cu alți oameni: „N-am timp suficient”, „Nu reușesc să-mi fac timp
pentru...”. Oare s-a scurtat timpul din zilele noastre? Cu siguranță că nu, dar oamenii sunt implicați în atât de
multe activități încât nu mai știu cum să-și folosească timpul într-un mod eficient. În acest context constatăm
cu durere că cea mai afectată latură a vieții multor oameni în chestiune de timp este cea spirituală.
Care este soluția? În ultimul nostru studiu din Epistola către galateni ne vom uita la modul în care ne
putem simplifica viața ocupându-ne de lucrurile cele mai importante, și anume, de cele care ne fac
responsabili și răspunzători atât în fața lui Dumnezeu cât și a oamenilor.

1. Fii vigilent la viața ta și a altora (vs. 1-6)

Relația dintre credincioșii din Galatia și apostolul Pavel a fost foarte apropiată. Galatia a fost una din
zonele de misiune din timpul primei călătorii misionare, creștinii de acolo fiind printre primele roade
spirituale. În lumina acestei legături duhovnicești dar și sufletești înțelegem mai bine termenul Fraților (v. 1).
Deși era apropiat de ei, Pavel nu s-a sfiit să-i mustre pentru abaterea lor doctrinară. Puțin mai înainte
le spusese O, galateni nechibzuiți (3:1), iar ca urmare a inconsecvenței lor, își manifestase uimirea: căci nu
știu ce să mai cred (4:20). Apropiindu-se acum de încheiere apostolul Pavel folosește un termen care exprimă
sentimente sale de dragoste și compasiune față de frații în credință.
Dorința lui Pavel era ca ei să fie vigilenți în lupta împotriva păcatului și a ispitelor; în primul rând, ca
să nu cadă ei înșiși și apoi, ca să poată veghea asupra altora să nu cadă (v. 1). Unii comentatori au făcut o
legătură între aceste cuvinte și disciplina bisericească. Domnul Isus, de asemenea, ne dă o învățătură clară de
rezolvare a conflictelor, aplicabilă în orice context (vezi Matei 18:15-20). Atunci când vorbim despre
disciplinare aria este destul de largă, începând cu mustrarea și sfârșind cu ultima măsură, cea mai drastică,
excluderea din sânul comunității.
Versetul doi este cheia înțelegerii paragrafului. Totul se leagă de chemarea la purtarea poverilor, a
sarcinilor: unii altora. De ce? Ca să împlinim legea lui Cristos. Despre această Lege vorbește Pavel în
capitolul precedent: Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubești pe aproapele tău ca pe
tine însuți” (5:14). Legea Domnului Isus Cristos este Legea iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui nostru.
Cererea apostolului Pavel vine ca o aplicație a ei: purtați-vă sarcinile unii altora. Atunci când ești
gata să porți sarcina aproapelui tău, îți arăți dragostea față de el. În felul acesta înțelegem mult mai bine
apelul din versetul întâi la ridicarea celui căzut într-o greșeală.
Problema multor creștini este că nu sunt gata să poarte poverile nimănui, nici măcar pe ale lor.
Aceasta este o atitudine greșită, pentru că poate să ducă la o stare de indiferență și chiar de mândrie spirituală
(vezi v. 3). Maturitatea spirituală se vede în capacitatea și disponibilitatea de a purta necazurile, îngrijorările,
oboseala, durerea sau nevoile celui de lângă tine, într-un cuvânt, sarcina lui.
Ca aplicație la toată această discuție apostolul Pavel ne dă un caz practic (v. 6). Legătura frățească
dintre slujitorii bisericii și membrii bisericii se realizează prin faptul că primii sunt chemați să învețe, iar
ceilalți trebuie să facă parte din toate bunurile lui și celui ce învață. A susține un învățător, un pastor sau un
misionar nu trebuie privită ca o povară, ci ca o oportunitate de slujire reciprocă.

Ești un creștin interesat de nevoile altora? Ești gata să-i ajuți pe cei care-ți cer ajutorul? Îți pasă de
poverile spirituale ale celor din jur și vii în întâmpinarea nevoilor lor?

2. Fii responsabil pentru tot ce faci (vs. 7-10)

 În versetul șapte, reluând ideea din versetul trei în care afirmase posibilitatea ca cineva să se înșele
singur, apostolul Pavel subliniază principiul de bază conform căruia orice acțiune a noastră are consecințe
asupra vieții noastre sau asupra celor din jurul nostru: ce seamănă omul, aceea va și secera.
Acest principiu se leagă de un altul enunțat aici: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Dumnezeu nu
poate fi înșelat de către om. Omul este singurul care se înșală, pentru că e imposibil să semeni un anumit fel
de viață sau comportament (spiritual vorbind) și să culegi cu totul altceva. Fiecare va secera ceea ce a
semănat în prealabil: Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea;
dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viața veșnică (v. 8).
Același principiu al semănatului și secerișului este aplicat și în versetul 9. Principiul enunțat să nu
obosim în facerea binelui ne indică ceea ce trebuie să semănăm în viețile celor din jurul nostru. Fiecare copil
al lui Dumnezeu este chemat să semene „sămânța facerii de bine”. Apostolul Pavel nu spune ce vom recolta,
dar aceasta este o concluzie pe care o putem trage și noi. Atunci când semănăm facere de bine în viața
semenilor noștri, vom culege la vremea potrivită bună înțelegere, unitate, dragoste sau bunătate.
Ca aplicație practică apostolul Pavel ne îndeamnă să facem bine la toți, dar mai ales fraților în
credință (v. 10). Credinciosul face bine dezinteresat tuturor, fiind în mod special atent la nevoile celor din
aceeași familie spirituală.

Trăiești cu responsabilitate pe acest pământ, conștient fiind că vei da socoteală pentru orice gând,
cuvânt sau faptă? Ești gata să faci bine ori de câte ori ai ocazia?

3. Fii gata să dai socoteală oricui îți cere acest lucru (vs. 11-18)
Suntem în ultim secțiune a epistolei. Adesea, apostolul Pavel și-a dictat scrierile (vezi Romani 16:22).
În versetul 11 însă el specifică că aceste cuvinte au fost scrise chiar de el însuși. Expresia slove mari se poate
datora problemelor de vedere sau dimpotrivă, dorinței de a sublinia cele zise anterior. Acum el a vrut să-și
asigure cititorii din Galatia de faptul că aceste cuvinte era scrise chiar de mâna lui.
Înainte de încheiere apostolul Pavel readuce în discuție subiectul dezbătut și anume, învățătura
iudaizatorilor, în opoziție cu învățătura lui apostolică. Concluzia este că iudaizatorii aveau un singur scop:
umblarea după plăcerea oamenilor și fuga de prigonire pentru crucea lui Cristos. El însă nu s-a rușinat în
niciun moment de cruce, centrul propovăduirii mesajului lui. În acest sens, ca dovadă a veridicității
propovăduirii lui (în comparație cu propovăduirea mincinoasă a iudaizatorilor), apostolul Pavel încheie: De
acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu (v. 17).

Ești gata să dai oricui socoteală de credința ta în Domnul Isus sau îți este rușine să spui altora că tu
ești un copil al lui Dumnezeu?