Iosua

„ … Mergeţi să cuceriţi ţara pe care v-o dă în stăpînire Domnul, Dumnezeul

vostru” (Iosua 1:11).
Este bucuria lui Dumnezeu să dăruiască, este datoria noastră să cucerim prin
credinţă!
Pentru ostaşul crucii nu există nici o altă carte mai plină de încurajare şi de
învăţătură ca această cronică a viteazului Iosua. Paginile ei mustesc de adevăruri
spirituale valabile pentru copiii lui Dumnezeu din toate timpurile.
Titlul
Această carte este prima carte din Biblie care poartă numele autorului ei. De fapt,
numele iniţial al acestui om a fost „Hoşeea” sau poate „Iehoşua” care se pot
traduce prin perifraza: „Dumnezeu este Mântuitorul”. Pus în slujba Domnului încă
de tânăr, omul acesta a devenit: „Iosua” care tradus înseamnă: „Robul Domnului”
sau „Cel ce împlineşte lucrările Domnului”.
Autorul
Este foarte clar că Iosua s-a născut în Egipt şi se prea poate să fi servit chiar în
armata egipteană. În orice caz, îl găsim foarte priceput în tactica militară atunci
când este aşezat în fruntea oştilor lui Israel să ducă lupta „din vale” împotriva
amaleciţilor la Refidim (Exod 17:8-16). Iosua a fost aghiotantul lui Moise în
timpul evenimentelor petrecute la muntele Sinai (Exod 24:13), iar ca reprezentant
al tribului lui Efraim a făcut parte din grupul celor 12 iscoade care au fost trimise
să cerceteze ţara Canaanului (Num 13:1-33). Iosua şi Caleb au fost singurii dintre
cei 12 care au încurajat poporul să pornească deîndată la cucerirea ţării (Num.
14:6-9)
(vezi și studiul despre Iosua – un urmaș ,,simbolic“ pentru Moise)
Data: 1.400-1.370 î.Cr. Cartea acopere o perioadă de aproximativ 25-30 de ani din
istoria lui Israel, însoțind activitatea lui Iosua de la vârsta de 80 de ani la vârsta de
110 ani.
Conţinutul cărţii

1
Cartea Iosua continuă acţiunea de la sfârşitul cărţii Deuteronomul. După moartea
lui Moise, Iosua devine noul conducător al poporului şi sub conducerea lui evreii
duc campaniile de cucerire a Canaanului şi tot sub conducerea lui împart ţara între
cele 12 seminţii ale lui Israel.
,,Iosua a împlinit poruncile date de Domnul robului Său Moise şi de Moise
lui Iosua; n-a lăsat nimic neîmplinit din tot ce poruncise lui Moise Domnul.
… Iosua a pus stăpânire deci pe toată ţara, potrivit cu tot ce spusese lui Moise
Domnul. Şi Iosua a dat-o de moştenire lui Israel, fiecăruia i-a dat partea lui, după
seminţiile lor. Apoi ţara s-a odihnit de război“ (Ios. 11:15,23).
Cartea ne așează înainte un paradox al istoriei umane. L-am putea formula prin
alăturarea a două afirmații:
,,Ei n-ar fi putut face nimic fără Dumnezeu“
,,Dumnezeu n-ar fi făcut nimic fără ei“

Cucerirea țării Canaan ilustrează cum nu se poate mai bine acest paradox. Un
Dumnezeu atotputernic se ,,mulează“ pe caracterul și caracteristicile poporului Său
și biruiește sau este înfrânt odată cu el. Privit de la distanță, poporul trăiește,
inexplicabil dar evident, minunile intervențiilor divine. Astfel, istoria lor devine nu
ceea ce ar fi putut face Dumnezeu și nici ceea ce n-au putut face ei, ci rezultatul
acestei interacțiuni dintre El și ei, ca într-o simbolică ,,viață de căsnicie“. Această
realitate a fost, este și va fi, o permanență a istoriei tuturor celor ce fac parte din
,,poporul Domnului“.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice
,,Țara promisă“ care a trebuit să fie cucerită de urmașii lui Avraam ocupă un loc
deosebit în planul lui Dumnezeu cu lumea. Este ,,o ţară pe care o căutasem pentru
ei, ţară în care curge lapte şi miere, cea mai frumoasă dintre toate ţările“ (Ezec.
20:6). Profetul Daniel o numește ,,țara cea minunată“ (Dan. 8:9; 11:16,41).
De ce a trebuit neapărat ca evreii să fie așezați de Dumnezeu în Canaan?  Profetul
Ezechiel ne spune că Ierusalimul este un fel de ,,buric al pământului“, în jurul
căruia trebuie să se desfășoare marea dramă a istoriei:
,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Acesta este Ierusalimul! Eu îl pusesem în
mijlocul neamurilor şi de jur împrejurul lui sunt ţări“ (Ezec. 5:5).

2
,,… poporul acesta strâns din mijlocul neamurilor, care are turme şi moşii şi
locuieşte în mijlocul (literal: ,,buricul“) pământului“ (Ezec. 38:21).
Cea mai extraordinară explicație la întrebarea ,,De ce a trebuit să-i ducă Dumnezeu
pe evrei în Canaan?“ se găsește însă în psalmul 87, de care se tem predicatorii și în
fața căruia tremură îngenunchiați exegeții. Afirmațiile din psalmul 87 sunt de
dincolo de lumea noastră, cuprinzând spațiul transcendental și istoria atemporară a
eternității. În debutul acestui psalm, aflăm poziția privilegiată a acestui petec de
pământ și alegerea lui ca loc simbolic al domniei lui Dumnezeu pe pământ:
,,Sionul are temeliile aşezate pe munţii cei sfinţi:
Domnul iubeşte porţile Sionului
mai mult decât toate locaşurile lui Iacov.
Lucruri pline de slavă au fost spuse despre tine,
cetate a lui Dumnezeu!“ (Psalm 87:1-3).

În această ,,primă strofă“ a psalmului ni se spune că există o ,,axă transcendentală“

care străbate spațiul și timpul, legând Sionul terestru de tronul slavei divine, de
unde este condusă istoria tuturor neamurilor de pe pământ. Israelul și Ierusalimul
sunt imposibil de scos de pe prima pagină a ziarelor, pentru că Dumnezeu i-a
așezat acolo!
Întreaga carte a lui Iosua este un tip cu semnificaţie spirituală. Tălmăcirea acestui
tip este dată de Noul Testament în Evrei capitolele 3 şi 4. Aceste două capitole
trebuiesc citite cu cea mai mare atenţie. Trecerea Iordanului şi cucerirea ţării este
echivalată aici cu intrarea în prerogativele unei vieţi spirituale binecuvântate prin
unirea cu Christos Isus nu după moartea noastră, ci încă din această viaţă.
Canaanul este simbolul vieţii creştine abundente care este dăruită celor ce ştiu să
avanseze prin credinţă. C.H. Spurgeon spunea:
„Există o viaţă de plinătate creştină care este la fel de deosebită de viaţa creştină
obişnuită, precum este aceasta de deosebită de viaţa de sărăcie spirituală a lumii”.
Canaanul le-a dat atunci evreilor: (1) odihnă, (2) abundenţă, (3) biruinţă. Aşa
ceva este pregătit şi pentru cei ce se apropie cu credinţă de Domnul Isus: „Rămîne
dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în
odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de
lucrările Sale.” (Evrei 4:8-11) „…noi, fiindcă am crezut, intrăm în „odihna”,
despre care a vorbit El…” (Evrei 4:3)

3
Da, Canaanul a trebuit cucerit (Iosua 1:1-2), dar evreii trebuiau să facă aceasta nu
prin forţa lor, ci prin credinţă (Deut. 7:1; Deut. 6:10-11; Lev. 26:6; Deut. 11:10-12).
Forţa nu le-a folosit la nimic când păcatul i-a făcut să fie învinşi la Ai, dar credinţa
şi ascultarea au dărâmat zidurile Ierihonului (Iosua 8; Iosua 6).
Se cade aici să facem și o necesară corectare. Din nefericire, s-a răspândit în
creștinism ideea că ,,trecerea Iordanului“ ar fi o metaforă pentru trecerea dincolo
de moarte. Evenimentele descrise în cartea Iosua n-au nimic de a face cu moartea
celor din poporul lui Dumnezeu, ci cu viața lor. Autorul înregistrează bătălii,
înfrângeri, victorii, păcate și neascultări, iar nici una din acestea nu vor fi posibile
în cer.
Cartea lui Iosua ne arată cum ne putem dobândi moștenirea prin Christos, intrând
într-o viață de odihnă (Efes. 1:3). Dumnezeu i-a împlinit astfel promisiunea făcută
prin Moise:
,,Domnul a răspuns: „Voi merge Eu Însumi cu tine şi îţi voi da odihnă.” (Exod
33:14).
În Biblie, în istoria lui Israel, există patru regiuni geografice care reprezintă
metaforic patru experiențe spirituale posibile.
Egiptul reprezintă locul morții și al robiei din care a fost izbăvit Israelul. Sângele
jertfei de Paște este simbolul sângelui Domnului Isus prin care și noi am fost scoși
din robia păcatului și a morții.
Pustia rătăcirilor reprezintă viața de necredință și neascultare care împiedică pe
cei din poporul lui Dumnezeu să intre în odihna și abundența unei vieți din belșug.
Canaanul reprezintă intrarea în stăpânirea binecuvântărilor promise de Dumnezeu,
prin ascultarea de adevăratul Iosua/Isus, căpetenia mântuirii noastre (Evrei 2:10).
Cuvântul ,,moștenire“ se găsește de aproximativ 80 de ori în textul cărții lui Iosua.
Când Israel era în Egipt, dușmanul a fost în jurul lor, făcându-le viața mizerabilă.
Când au trecut Marea Roșie, dușmanul a fost înapoia lor, dar când au trecut
Iordanul, dușmanul le-a fost în față, iar ei au trebuit să-l învingă prin credință.
Viața de biruință nu este un eveniment unic care să pună capăt tuturor problemelor.
Așa cum vedem în cartea lui Iosua, ea este o serie de lupte și de victorii prin care
ne dobândim din ce în ce mai mult din moștenirea dăruită de Dumnezeu. Un
predicator iscusit a definit viața de biruință ca pe ,,o serie de noi începuturi“.
În Iosua ni se spune și că ,,au pus stăpânire pe toată țara“ (Ios 11:23) și că ,,țara
care mai rămâne de supus este foarte mare“ (Ios. 13:1). Este aceasta o

4
contrazicere? Nu, ci este constatarea unui adevăr spiritual: în Dumnezeu, noi avem
tot ceea ce ne trebuie pentru o viață de biruință și odihnă, dar trebuie să ni le
însușim prin credință, pas cu pas (Ios. 1:3), zi cu zi, an după an. Ar fi bine dacă
fiecare am auzi și noi astăzi ceea ce le-a spus atunci Iosua celor din poporul lui
Dumnezeu:
„Până când vă veţi lenevi să mergeţi să luaţi în stăpânire ţara pe care v-a dat-o
Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri?“ (Ios. 18:3).
Mai târziu, în istoria lui Israel avea să apară și cea de a patra regiune geografică
simbolică: Babilonul. Ea reprezintă pedepsirea celor care trăiesc în neascultare de
Dumnezeu. Israelul a trebuit strămutat disciplinar în Babilon ca să fie vindecat de
neascultare și idolatrie (2 Cron. 36; Ier. 39:8-10). În cuptorul celor șaptezeci de ani
de robie, evreii s-au confruntat cu panteonul de zei ai acestui uriaș imperiu și,
dezgustați, s-au întors din toată inima, cu pocăință, la Dumnezeul cel adevărat.
Tatăl ceresc și-a disciplinat copiii de pe pământ, asemenea tuturor taților înțelepți și
grijulii (Evrei 12:1-11).
SCHIŢA CĂRŢII
I. INTRAREA ÎN CANAAN 1:1-5:12 
a. Dumnezeu îi vorbeşte lui Iosua, 1:1-9
b. Iosua vorbeşte poporului, 1:10-15
c. Poporul făgăduieşte ascultare, 1:16-18
d. Iscodirea Ierihonului, Rahav, 2:1-24
e. Trecerea Iordanului, 3:1-17
f. Pietre de aducere aminte, 4:1-24
g. Tăierea împrejur, 5:1-8
h. Roadele ţării, mana încetează, 5:9-12
II. CUCERIREA ŢĂRII 5:13-12:24 
a. Căpetenia oştirii Domnului, 5:13-15
b. Cucerirea Ierihonului, 6:1-27
c. Nelegiuirea lui Acan, 7:1-26
d. Luarea cetăţii Ai, 8:1-29
e. Altarul de pe muntele Ebal, 8:30-35
CAMPANIA SUDICĂ 
a. Împăraţii ţării se unesc 9:1 -2
b. Viclenia Gabaoniţilor, 9:3-27
c. Marea luptă de la Gabaon, 10:1-11
d. Soarele şi luna se opresc, 10:12-15

5
e. Uciderea celor cinci împăraţi, 10:16-27
f. Alte izbânzi ale lui Iosua, 10:28-43
CAMPANIA NORDICĂ 
a. Marea bătălie de la apele Meron, 11:1-15
b. Cuceririle lui Iosua, 11:16-12:24
III. ÎMPĂRŢIREA ŢĂRII 13-24 
a. Teritorii necucerite, 13:1-7
b. Împărţirea Transiordaniei, 13:8-33
ÎMPĂRŢIREA CANAANULUI
a. Ţinutul seminţiei lui Iuda, 14:1-15:63
b. Ţinutul seminţiei lui Beniamin, 16:1-10
c. Ţinutul seminţiei lui Manase, 17:1-18
d. Măsurarea teritoriului rămas, 18:1-10
e. Ţinutul lui Beniamin, 18:11-28
f. Ţinutul lui Simeon, 19:1-9
g. Ţinutul lui Zabulon, 19:10-16
h. Ţinutul lui Isahar, 19:17-23
i. Ţinutul lui Aşer, 19:24-31
î. Ţinutul lui Neftali, 19:32-39
j. Ţinutul lui Dan, 19:40-48
k Partea lui Iosua, 19:49-51
l. Cetăţile de scăpare, 20:1-9
m. Cetăţile Leviţilor, 21:1-45
n. Seminţiile din Transiordania, 22:1-34
o. Ultimele cuvinte ale lui Iosua, 23:1-16
p. Ultima adunare, 24:1-28
r. Moartea lui Iosua, 24:29-33
Conținutul cărții
Poporul Israel a cucerit țara Canaan printr-o strategie relativ simplă. După ce au
pătruns în mijlocul țării, ca un chirurg care sparge un abces, Iosua a dus două
campanii de cucerire, prima în sud și a doua în nord.
Este interesant că seminția lui Simeon a lipsit din binecuvântarea rostită înainte de
moartea lui de Moise (Deut. 33:) și n-a primit o moștenire distinctă în Canaan, ci
au fost așezați în partea de țară dăruită seminției lui Iuda, împlinind astfel dorința
rostită profetic de patriarhul Iacov:

6
,,Simeon şi Levi sunt fraţi;
Săbiile lor sunt nişte unelte de silnicie.
Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor,
Nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor!
Căci, în mânia lor, au ucis oameni
Şi, în răutatea lor, au tăiat vinele taurilor.
Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată,
Şi furia lor, căci a fost prea sălbatică!
Îi voi împărţi în Iacov
Şi-i voi risipi în Israel“ (Gen. 49:5-7).
 
Mesaj peste veacuri
Știm că Moise a simțit porunca din partea lui Dumnezeu să ,,scrie“ ceea ce avem
astăzi în Pentateucul, dar oare de ce a scris Iosua cartea care-i poartă numele?
,,Iosua a scris aceste lucruri în cartea Legii lui Dumnezeu. A luat o piatră mare
şi a ridicat-o acolo sub stejarul care era în locul închinat Domnului“ (Iosua
24:26).
Este evident că el a ,,completat“ cronicile lui Moise, dar de ce a făcut-o?  Eu cred
că acest om și-a dat seama că are un rol providențial și a trăit intens importanța
evenimentelor la care a participat și cărora a vrut să le rămână martor. Ioaua a fost
un om smerit, dar asta n-a micșorat cu nimic uriașa sarcină pe care a primit-o.
Din smerenie, deși a fost conducătorul lor și a supravegheat personal împărțirea
țării, Iosua a așteptat până toți ceilalți și-au primit ,,moștenirea“  și numai după
aceea nu ,,și-a luat“, ci a acceptat ceea ce era a lui.
,,După ce au isprăvit de împărţit ţara după hotarele ei, copiii lui Israel au dat lui
Iosua, fiul lui Nun, o moştenire în mijlocul lor. După porunca Domnului, i-au dat
cetatea pe care o cerea el: Timnat-Serah, în muntele lui Efraim. El a zidit cetatea
din nou şi şi-a aşezat locuinţa acolo“ (Iosua 19:49-50).
Dincolo de această smerenie însă, Iosua și-a cunoscut rolul istoric și a vrut să lase
urmașilor, deci implicit și nouă, lecțiile de bază pe care le-a desprins ca revelație
divină din tot ceea ce s-a întâmplat între Dumnezeu și copiii Săi.
Pentru cei ce vor esența cărții lui Iosua, concluziile sunt așezate ,,la vedere“,
înscrise în piatră ca să rămână și să influențeze generațiile viitoare. Moștenirea lui

7
Iosua sunt ,,șapte lecții scrise în piatră“, șapte altare care au rămas în urma lui în
Israel, fiecare cu mesajul lui distinct.
1. Altarul originii (Iosua 3:10; 4:1-24)
Mesajul acestui prim altar este limpede și categoric: Iehova le-a dăruit copiilor Săi
Canaanul. Dumnezeu a stat ,,ca o gazdă“ în canatul ușii până ce invitații Lui au
intrat, dincolo de Iordan, în țara făgăduită. De fapt, textul ne vorbește despre două
altare, unul în mijlocul Iordanului, ridicat de Iosua personal (Iosua 4:9) și unul pe
mal, ridicat de reprezentanții celor doisprezece seminții (Iosua 4:3, 20-24).
Trecerea Iordanului ,,pe uscat“ a fost o repetare, la scară mai mică, a minunii de la
Marea Roșie:
„Când vor întreba copiii voştri într-o zi pe părinţii lor: ,,Ce înseamnă pietrele
acestea?“ să învăţaţi pe copiii voştri şi să le spuneţi:
,,Israel a trecut Iordanul acesta pe uscat“. Căci Domnul, Dumnezeul vostru, a
secat înaintea voastră apele Iordanului până ce aţi trecut, după cum făcuse
Domnul, Dumnezeul vostru, la Marea Roşie, pe care a secat-o înaintea noastră
până am trecut, pentru ca toate popoarele pământului să ştie că mâna Domnului
este puternică şi să vă temeţi totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru” (Iosua
4:21-24).
2. Altarul biruinței (Iosua 6)
Mesajul dărâmăturilor impregnabilului Ierihon a rămas peste veacuri cu copiii lui
Dumnezeu. ,,Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi,
căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu.“ (2 Cron. 20:15; Exod 14:13-16). Principiul
activ la cucerirea Ierihonului a rămas valabil în toată istoria lui Israel.
Citim că evreii n-au avut de luptat împotriva Ierihonului. Dumnezeu le-a poruncit
doar să înconjoare cetatea în tăcere în fiecare dimineață, iar în ziua a șaptea s-o
înconjoare de șapte ori și apoi să strige cu glas tare (Ios. 6:1-5). Cineva totuși a
luptat pentru ei!
În zilele dinaintea asaltului, când Iosua se uita îngândurat la înălțimea
impresionantă a zidurilor, Dumnezeu i-a deschis pentru câteva clipe ochii ca să
vadă ,,pregătirile“ care aveau loc în lumea nevăzută:
,,Pe când Iosua era lângă Ierihon, a ridicat ochii şi s-a uitat. Şi iată, un om stătea
în picioare înaintea lui, cu sabia scoasă din teacă în mână. Iosua s-a dus spre el şi
i-a zis: „Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?”

8
El a răspuns: „Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului şi acum am venit.”
Iosua s-a aruncat cu faţa la pământ, s-a închinat şi I-a zis: „Ce spune Domnul meu
robului Său?” Şi Căpetenia oştirii Domnului a zis lui Iosua:
„Scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.” Şi Iosua
a făcut aşa“ (Ios. 5:13-15).
Ieerihonul ar fi trebuit să rămână veșnic un morman de pietre de aducere aminte.
Acesta este motivul pentru care Iosua a rostit acel cumplit blestem:
,,Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou
cetatea aceasta a Ierihonului! Cu preţul întâiului său născut îi va pune temeliile şi
cu preţul celui mai tânăr fiu al lui îi va aşeza porţile!” (Ios. 6:26).
S-au găsit însă nelgiuiți care să ,,șteargă“ monumentul purtător de mesaj (1 Regi
16:34). Totuși, mai toți turiștii care vizitează azi Israelul se opresc și afară din
orașul modern, ca să viziteze săpăturile care scot la iveală ruinele străvechi.
3. Altarul judecăţii (Iosua 7:26)
Mesajul mormanului de pietre este următorul: ,,Păcatul vostru vă va ajunge“.
După marea minune de la Ierihon (Ios. 6), cetatea Ai le-a părut evreilor prea mică
și neînsemnată pentru a trimite toată oștirea împotriva ei (Ios. 7:3). Mare le-a fost
uimirea însă și mare le-a fost jalea când ,,mitul invincibilității lor“ a fost spulberat
de o rușinoasă înfrângere (Ios. 7:4-5). Iosua a stat de vorbă cu Dumnezeu și a aflat
că motivul înfrângerii n-a fost superioritatea dușmanului, ci neascultarea evreilor
de porunca primită (Ios. 7:6-23). Nu puteau merge mai departe fără să rezolve
această problemă. Nu se puteau bizui pe ajutorul divin dacă nu ascultau de
poruncile Domnului. Odată identificat vinovatul, toată adunarea a ridicat deasupra
celor pedepsiți ,,un morman mare de pietre, care se vede până în ziua de azi“ (Ios.
7:24-26).
4. Altarul biruinței (Iosua 8:29).
După înlăturarea celor vinovați, cucerirea cetații Ai a fot ,,o floare la ureche“ (Ios.
8:1-29). Un alt altar al biruinței a fost ridicat și la Macheda, după marea luptă de la
Gabaon, când soarele s-a oprit pe cer  și grindina excepțională a omorât mai mulți
dușmani ai Domnului decât cei uciși cu sabia (Iosua 10: 11; 12-14; 16, 27).
5. Altarul ascultării (Iosua 8:30-35)
Mesajul acestui altar este că ,,Ascultarea este mai importantă ca tăria în luptă“. În
plină campanie militară, după ce tocmai au învățat pe propria piele importanța

9
ascultării de Dumnezeu, Iosua și poporul au trebuit să împlinească ,,ciudata
poruncă dată de Dumnezeu prin Moise“.
,,După ce veţi trece Iordanul, să ridicaţi pe muntele Ebal pietrele acestea, pe care
vă poruncesc azi să le ridicaţi, şi să le tencuiţi cu var. Acolo, să zideşti un altar
Domnului, Dumnezeului tău, un altar de pietre, peste care să nu treacă fierul; din
pietre întregi să zideşti altarul Domnului, Dumnezeului tău. Să aduci pe altarul
acesta arderi de tot Domnului, Dumnezeului tău; să aduci jertfe de mulţumire şi să
mănânci acolo şi să te bucuri înaintea Domnului, Dumnezeului tău. Să scrii pe
aceste pietre toate cuvintele legii acesteia, săpându-le foarte desluşit” (Deut.
27:4-8).

Intr-un defileu intramontan, poporul și-a publicat în văzul tuturor străinilor

condițiile de conduită pe care se angajau să le respecte. Erau exact invers decât
făcuseră canaaniții vinovați condamnați de Dumnezeu spre nimicire. Publicarea
acestor angajamente a fost o anunțare indirectă a capetelor de acuzare din procesul
intentat de Dunezeu împotriva canaaniților.
Dumnezeu le-a poruncit prin Moise evreilor să împartă cele doisprezece seminții în
două și să le grupeze pe versanții Ebal și Garizim, plasați deoparte și de cealaltă a
defileului. Ca într-un amfiteatru natural, conducătorii au trebuit să citească apoi
blestemul, pe muntele Garizim și binecuvântările, pe muntele Ebal. Locul era
încărcat de semnificații pentru că acolo ridicaseră altare Avraam (Gen. 12:6-7) și
Iacov (Gen. 33:17-20).

Pe muntele binecuvântărilor au fost rânduite să stea șase seminții, Simeon, Levi,

Iuda, Isahar, Iosif (Efraim și Manase) și Beniamin, toți fii ai lui Iacov din cele două
neveste ale lui. Pe muntele Ebal au fost rânduite să stea semințiile lui Ruben și
Zabulon (ambii fii ai lui Lea) și semințiile lui Gad, Așer, Dan și Neftali, fiii lui
Iacob prin țiitoarele nevestelor lui.
La fiecare articol citit solemn de leviți, poporul a trebuit să rostească cu voce tare:
,,Amin!“ Asta însemna nu numai că iau aminte la avertismentele primite, ci chiar le
invocă să vină asupra lor dacă nu vor asculta (Ios. 8:30-35; Deut. 27 – 30).
6. Altarul părtăşiei (Iosua 22:34)
Acest altar era cât pe ce să provoace un război civil de pedepsire între semințiile
din Canaan și cele de dincolo de Iordan (Iosua 22:1-34). El a fost ridicat de cele

10
două seminții și jumătate care s-au întors acasă după ce au ajutat la cucerirea
Canaanului. S-ar putea ca intenția lor să fi fost bună, dar ridicarea unui altar, chiar
a unuia decorativ, neoperațional, i-a făcut pe cei din restul semințiilor să creadă că
este vorba despre o inaugurare a idolatriei și să se teamă că Dumnezeu le va opri
binecuvântările ca pe vremea lui Acan:
„Aşa vorbeşte toată adunarea Domnului: „Ce înseamnă păcatul acesta pe care
l-aţi săvârşit faţă de Dumnezeul lui Israel şi pentru ce vă abateţi acum de la
Domnul, zidindu-vă un altar, ca să vă răzvrătiţi azi împotriva Domnului?
Privim oare ca o nimica nelegiuirea lui Peor, a cărui pată n-am ridicat-o până
acum de peste noi, cu toată urgia pe care a adus-o ea asupra adunării
Domnului? Şi voi vă abateţi astăzi de la Domnul! Dacă vă răzvrătiţi azi împotriva
Domnului, mâine El Se va mânia împotriva întregii adunări a lui Israel.
Dacă priviţi ca necurată ţara care este moşia voastră, treceţi în ţara care este
moşia Domnului, unde este aşezată locuinţa Domnului, şi aşezaţi-vă în mijlocul
nostru, dar nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului şi nu vă despărţiţi de noi,
zidindu-vă un altar, afară de altarul Domnului, Dumnezeului nostru!
Acan, fiul lui Zerah, n-a săvârşit oare un păcat cu privire la lucrurile date spre
nimicire şi nu S-a aprins de mânie Domnul împotriva întregii adunări a lui Israel?
Şi el n-a fost singurul care a pierit din pricina nelegiuirii lui” (Iosua 22:16-20).
Mesajul acestui altar decorativ și simbolic a fost următorul: ,,Nimic să nu ne
despartă unii de alţii“. El s-a născut din dorința de unitate eternă între semințiile lui
Israel, chiar dacă râul Iordan și lanțul muntos i-a despărțit geografic:
,,Dacă ne-am zidit un altar ca să ne abatem de la Domnul, ca să aducem pe el
arderi de tot şi daruri de mâncare şi ca să aducem pe el jertfe de mulţumiri,
Domnul să ne ceară socoteală de aceasta! Am făcut lucrul acesta mai degrabă de
frică, gândindu-ne că într-o zi s-ar putea ca fiii voştri să zică fiilor noştri: „Ce
legătură este între voi şi Domnul, Dumnezeul lui Israel?
Domnul a pus Iordanul hotar între noi şi voi, fii ai lui Ruben şi fii ai lui Gad: voi
n-aveţi parte de Domnul!” Şi fiii voştri ar face astfel ca fiii noştri să nu se mai
teamă de Domnul. De aceea am zis: Să ne zidim deci un altar, nu pentru arderi de
tot şi pentru jertfe, ci ca o mărturie între noi şi voi, între urmaşii noştri şi ai voştri,
că voim să slujim Domnului, înaintea Feţei Lui, prin arderile de tot şi prin jertfele
noastre de ispăşire şi de mulţumiri, ca să nu zică fiii voştri într-o zi fiilor noştri:
„Voi n-aveţi parte de Domnul!”

11
Noi am zis: „Dacă mai târziu ne vor vorbi astfel nouă sau urmaşilor noştri, vom
răspunde: „Priviţi chipul altarului Domnului pe care l-au făcut părinţii noştri nu
pentru arderi de tot şi pentru jertfe, ci ca mărturie între noi şi voi”. Departe de noi
gândul să ne răzvrătim împotriva Domnului şi să ne abatem astăzi de la Domnul,
zidind un altar pentru arderi de tot, pentru daruri de mâncare şi pentru jertfe,
afară de altarul Domnului, Dumnezeului nostru, care este înaintea locaşului
Lui!”(Iosua 22:23-29).
Ca și în vremurile acelea, unitatea copiilor lui Dumnezeu este dată astăzi tot de
închinarea la un altar unic, nu de poziții geografice. Adunarea copiilor lui
Dumnezeu se închină ,,în duh și în adevăr“ la altarul jertfei dela Golgota. Asta ne
dă unitate! Nu există un alt altar care să ne poată aduna laolaltă! Cel de atunci a
fost numit ,,Ed“(,,Martor“) ca simbol al unei mărturisiri de credință comune:
,,Fiii lui Ruben şi fiii lui Gad au numit altarul acela Ed (Martor), „căci”, au zis ei,
„el este martor între noi că Domnul este Dumnezeu” (Iosua 22:34).
Sihem, locul în care a fost ridicat altarul acesta, avea seminificații speciale în
istorie. Aici s-a așezat Avraam când a venit în Canaan (Gen. 12:6). Tot aici s-a
așezat și Iacov când s-a întors de la Laban și a cumpărat o bucată de pământ de la
fiii lui Hamor (Gen. 33:18, 19). Tot aici l-a trimis Iacov pe Iosif să le ducă merinde
fraților săi (Gen. 37:14).
7. Altarul consacrării (Iosua 24: 26)
Mesajul acestui altar este formulat în cuvintele rostite de Iosua: ,,Cât despre mine,
eu şi casa mea vom sluji Domnului !“ Altarul a  fost ridicat de Iosua, acest om
extraordinar dintr-o generație ratată, ca semn al credincioșiei lui față de Domnul.
Altarul este încununarea unei vieți de slujire. Înainte de moarte, Iosua a adunat
poporul și le-a ținut cea din urmă cuvântare (Iosua 24:1-18). Este un discurs
interesant. Iosua vorbește iar la persoana întâi, dar e data aceasta o face în numele
lui Iehova. Discursul este o recapitulare a faptelor pe care le-a făcut Dumnezeu
pentru urmașii lui Avraam, din clipa legământului încheiat în cetatea idolatră de
dincolo de Eufrat (Iosua 24:2) și până când i-a adus în țara făgăduită (Iosua 24:13).
Esența discursului lui Iosua este că fiecare generație trebuie să-și însușească
legământul avraamic, altfel istoria se va frânge, iar promisiunile vor înceta să se
mai împlinească.
Iosua pune poporul să aleagă și-i provoacă de trei ori să se pronunțe public (o
simetrie interesantă cu cele trei întrebări adresate de Domnul Isus lui Petru după
înviere, despre care citim în Ioan 21:15-18).

12
,,Poporul a răspuns şi a zis: „Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul şi să
slujim altor dumnezei. Căci Domnul este Dumnezeul nostru. El ne-a scos din ţara
Egiptului, din casa robiei, pe noi şi pe părinţii noştri; El a făcut înaintea ochilor
noştri acele minuni mari şi ne-a păzit în tot timpul drumului pe care l-am urmat şi
în mijlocul tuturor popoarelor pe la care am trecut. El a izgonit dinaintea noastră
pe toate popoarele şi pe amoriţii care locuiau ţara aceasta. Şi noi vom sluji
Domnului, căci El este Dumnezeul nostru.”
Iosua a zis poporului: „Voi nu veţi putea să slujiţi Domnului, căci este un
Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu gelos; El nu vă va ierta fărădelegile şi
păcatele. Când veţi părăsi pe Domnul şi veţi sluji unor dumnezei străini, El Se
va întoarce şi vă va face rău, şi vă va nimici, după ce v-a făcut bine”. Poporul a zis
lui Iosua: „Nu! Căci vom sluji Domnului”.
Iosua a zis poporului: „Voi sunteţi martori împotriva voastră înşivă că aţi ales pe
Domnul, ca să-I slujiţi.”
Ei au răspuns: „Suntem martori!” „Scoateţi dar dumnezeii străini care sunt în
mijlocul vostru şi întoarceţi-vă inima spre Domnul, Dumnezeul lui Israel.”
Şi poporul a zis lui Iosua: „Noi vom sluji Domnului, Dumnezeului nostru şi vom
asculta glasul Lui”. Iosua a făcut în ziua aceea un legământ cu poporul şi i-a dat
legi şi porunci la Sihem“ (Iosua 24:16-25)
Ca să pecetluiască acele clipe solemne, Iosua le-a marcat cu o declarație solemnă și
cu un altar, o piatră de aducere aminte:
,,Acum, temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie.
Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt şi
slujiţi Domnului. Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui
vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu,
sau dumnezeilor amoriţilor, în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea
vom sluji Domnului” (Iosua 24:14-15).
,,Iosua a scris aceste lucruri în cartea Legii lui Dumnezeu. A luat o piatră mare şi
a ridicat-o acolo sub stejarul care era în locul închinat Domnului. Şi Iosua a zis
întregului popor: „Iată, piatra aceasta va fi martoră împotriva noastră, căci a
auzit toate cuvintele pe care ni le-a spus Domnul; ea va fi martoră împotriva
voastră, ca să nu fiţi necredincioşi Dumnezeului vostru” (Iosua 24:26-27).
În copilărie, în casa părinților mei, pe un perete era un tablou pe care l-am întâlnit
apoi în foarte multe alte case creștine. Cu litere frumoase, pe el era scris:
,,Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului !”

13
Cartea lui Iosua nu este o biografie, ci o cronică de revelație divină. În ea,
personajul principal este Dumnezeu. Toți ceilalți sunt personaje secundare, chiar și
Iosua. Dumnezeu este singurul care-și duce poporul mai departe. Acesta este
motivul pentru care cartea se încheie cu trei înmormântări. Slujitorii Domnului trec
dincolo de orizont, dar Dumnezeu rămâne mereu același:
,,După aceste lucruri, Iosua, fiul lui Nun, robul Domnului, a murit în vârstă de o
sută zece ani. L-au înmormântat în ţinutul care-i căzuse la împărţeală, la
Timnat-Serah, în muntele lui Efraim, la miazănoapte de muntele Gaaş. Israel a
slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua şi în tot timpul vieţii bătrânilor care au
trăit după Iosua şi care cunoşteau tot ce făcuse Domnul pentru Israel.
Oaselelui Iosif, pe care le aduseseră copiii lui Israel din Egipt, au fost îngropate la
Sihem, în partea ţarinei pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hamor, tatăl lui
Sihem, cu o sută de chesita şi care a ajuns moştenirea fiilor lui Iosif.
Eleazar, fiul lui Aaron, a murit şi a fost îngropat la Ghibeat-Fineas, care fusese dat
fiului său Fineas, în muntele lui Efraim“ (Iosua 24:29-33)
Este semnificativ că Moise l-a lăsat în urma sa pe Iosua, dar Iosua n-a lăsat în urma
sa un alt lider. Venise vremea ca poporul, răspândit pe toată întinderea țării, să
învețe să trăiască maturitatea dependenței directe de Dumnezeu, în așteptarea lui
Mesia. Trei din cele patru condiții ale unei Împărății fuseseră îndeplinite. O familie
aleasă a fost transformată în Egipt într-un popor, pe care Dumnezeu l-a scos de
acolo, i-a dat Legea la Sinai și l-a așezat între granițele unei țări în Canaan. Lipsea
doar ,,împăratul“ ca ei să devină împărăția lui Dumnezeu. Astăzi, ca și atunci,
evreii se află în aceeași așteptare. ,,Cel ce vine, va veni și nu va zăbovi!“
Dacă Iosua a murit, cine a scris despre moartea sa la finalul cărții? Probabil că au
fost unii din cei șaptezeci de bătrâni aleși de Dumnezeu ca să poarte poporul alături
de Moise, atunci când, asemenea tuturor păstorilor de astăzi, povara slujirii i s-a
părut mult prea grea și complicată:
,,În vremea aceea, v-am spus: ,,Eu nu vă pot purta singur. Domnul, Dumnezeul
vostru, v-a înmulţit, şi azi sunteţi foarte mulţi la număr, ca stelele cerului. Domnul,
Dumnezeul părinţilor voştri, să vă mărească de o mie de ori pe atât şi să vă
binecuvânteze, după cum a făgăduit! Cum aş putea să port eu singur pricinile
voastre, povara voastră şi certurile voastre? Luaţi din seminţiile voastre nişte
bărbaţi înţelepţi, pricepuţi şi cunoscuţi şi-i voi pune în fruntea voastră.” (Deut.
1:9-13).

14
Cu ,,pricinile voastre, povara voastră şi certurile voastre“ ne vom întâlni în
mod tragic în cartea Judecători.

15