Pr. prof. dr.

Mihai Săsăujan

Domnitorul Şerban Cantacuzino,

mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti şi patriarhul Dositei al Ierusalimului
- protectori ai Bisericii româneşti din Transilvania

I. Epoca culturală a domnitorului Şerban Cantacuzino

I.1. Introducerea limbii române în cultul liturgic

Atât sub raport politic cât şi sub cel cultural, domnitorul Şerban Cantacuzino (1678-1688)
a fost personalitatea cea mai puternică a istoriei muntene dintre Matei Basarab şi Constantin
Brâncoveanu. “Scoborâtor din ilustra familie bizantină ce a dat doi împăraţi: pe Ioan al VI-lea şi
Matei I, în secolul al XIV-lea, şi care a ajuns una dintre cele mai de vază, la strămutarea ei în
principatul muntean, la sfârşitul veacului al XVI-lea” 1, domnul muntean a preţuit cultura şi a
sprijinit-o. S-a afirmat în familie şi în societatea vremii ca un om cultivat. Notele de lectură
făcute pe marginea filelor manuscriselor şi cărţilor tipărite din biblioteca familiei de la
Mărgineni, arată diversitatea preocupărilor literare ale acestuia. Calităţile sale intelectuale s-au
reflectat în ceea ce făcut în timpul vieţii şi în special, în acela al domniei.
În timpul lui Şerban Cantacuzino s-a introdus în cultul liturgic, citirea Evangheliilor
şi a Faptelor Apostolilor în limba română.
Evangheliile şi Faptele Apostolilor tipărite până în epoca lui Şerban Cantacuzino
„cuprindeau în întregime materia celor patru evanghelişti aşezată în ordinea tradiţională,
începând cu Matei şi sfârşind cu Ioan. Acestea nu erau însă potrivite pentru săvârşirea cultului
divin. Erau prea întinse pentru a putea fi citite în cursul unui serviciu divin. De aceea ele sunt
împărţite acum în pericope care sunt astfel alese şi potrivite ca să se citească fiecare într-o zi şi să

1
Paul Cernovodeanu, “Domnia lui Şerban Cantacuzino pe plan intern şi extern”, în Academia Română, Secţia de
Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Istoria Românilor, vol. V. O epocă de înnoiri în spirit european (1601-1711/1716),
coordonator Acad. Virgil Cândea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 227.
fie adaptate evenimentului care se comemorează. Pentru lectura cursivă obişnuită textele
coresiene (Noul Testament - Tetraevangheliul – erau foarte bune, dar pentru nevoile bisericii era
mai necesară o Evanghelie cu materia aşezată pe pericope şi distribuită pe zilele de serviciu
bisericesc”2.
Evanghelia (1682) ca şi Faptele Apostolilor (1683) sunt cărţi adaptate Sfintei Liturghii.
„Ele marchează o a doua treaptă în procesul de introducere a limbii române în biserică şi
constituie o dovadă indiscutabilă că pe vremea lui Şerban Cantacuzino, în timpul slujbelor
liturgice, pericopele din Evanghelii se citeau de preoţi şi de dascăli, în mijlocul bisericii, în limba
română”3.
Prefeţele domnitorului la cele două cărţi sunt relevante pentru intenţia şi demersul făcut
pentru introducerea limbii române în cult:
În prefaţa la Evanghelia din 1682, se arată următoarele: „Ne-am nevoit de am săvârşit
acest lucru dumnezăiesc, svânta aceasta evanghelie, care nefiind mai denainte tocmită la
slovenie, să să citească după rânduiala zilelor şi a sărbătorilor celor domneşti şi ale svinţilor,
poruncit-am fratelui nostru Iordachie Cantacuzino, vel stolnic, de o au îndereptat şi o au aşăzat
precum umblă cea elinească şi întru toate asemenea, după orânduiala beserecii Răsăritului,
alcătuindu-se şi svintele cuvinte, spre mai aleasă înţeleagere a limbii româneşti”4
Aceeaşi preocupare pentru traducere în limba română şi pentru adaptarea la cultul
liturgic apre şi în prefaţa domnitorului la Faptele Apostolilor (1683): „Derept aceea poruncit-am
a ştiuţilor şi învăţaţilor cari s-au întâmplat dascăli, de au tâlcuit Sfânta Scriptură cea noao spre
bună înţelegirea limbii noastre şi o au aşăzat după orânduiala şi urmarea grecescului
tipic”5.
Cărţile erau destinate slujbelor liturgice, precum confirmă prefeţele: s-au dat dintru mică
osteneala noastră dar beserecilor Ţării noastre Ungrovlahiei întru folosul preoţilor şi tuturor
credincoşilor, cari se roagă pentru a noastră spăsenie şi a tot creştinului norod şi întru pomenire
veşnică a noastră şi a părinţilor”6.
Doar aceste două cărţi se citeau în această epocă în româneşte. Liturghia era săvîrşită, pe
mai departe, în limba slavă. Liturghierul tipărit în 1680 conţinea doar tipicul în limba

2
Nicolae Cartojan, Istoria Literaturii Române vechi, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1996, p. 349.
3
Nicolae Cartojan, Istoria Literaturii Române vechi, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1996, p. 349.
4
5
6
română, textul rugăciunilor fiind, pe mai departe, în limba slavă. Prefaţa semnată de
mitropolitul Teodosie explică astfel pentru ce nu s-a dat şi textul rugăciunilor în româneşte: „Iară
Liturghia toată a o prepune pre limba noastră, nice am vrut, nice am cutezat”7.
Munca de a traduce în limba naţională cărţile de ritual, cu scopul de a le utiliza în
oficierea cultului, se reia şi capătă un avânt puternic în epoca lui Constantin Brâncoveanu,
prin străduinţa neobosită a mitropolitului Antim Ivireanu.

I.2. Sprijinirea învăţământului şi a tiparului

Şerban Cantacuzino a sprijinit învăţământul. L-a adus ca dascăl al fiului său Gheorghe, în
1683, pe eruditul trapezuntian Sevastos Kiminites, care a predat şi la Academia Domnească,
creată de el, către anul 1680. Încă de la începutul domniei sale, Şerban Cantacuzino a
reorganizat şcoala de slovenie de la Sf. Gheorghe Vechi, în care se folosea atât limba slavonă
cât şi cea română. La această şcoală studiau şi tineri veniţi din sudul Dunării. A întemeiat la
Bucureşti, încă de la începutul domniei sale, o şcoală de învăţătură superioară, sau cum se spunea
atunci, o Academie domnească, unde cursurile se făceau în limba greacă veche.
Şerban Cantacuzino s-a interesat şi de tipar. Activitatea tipografică încetase în Ţara
Românească din anul 1752. În 1678, mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti (1672-1679), a
înfiinţat în Bucureşti, o tipografie, aducând şi „dascăli de tipografie”. Ea era aşezată în cuprinsul
mitropoliei. În această tipografie a apărut, în 1678, lucrarea Cheia înţelesului, tradusă din ruseşte
şi cuprinzând învăţături bisericeşti cu „mărturii dentru Sfânta Scriptură”. Au urmat, în 1680,
1682 şi 1683, alte trei lucrări bisericeşti: Liturghierul, Evanghelia şi Apostolul, ultimele două
fiind tipărite „den porunca şi cu toată cheltuiala prea luminatului şi prea înălţatului domn Io
Şerban Cantacuzino”, mitropolit al Ţării Româneşti fiind Teodosie (1668-1672; 1679-1708)
La 10 noiembrie 1688, apărea la tipografia mitropoliei Bucureştilor, prima traducere
integrală, în limba română, a Bibliei, cunoscută îndeobşte sub numele de Biblia lui Şerban,
înregistrându-se astfel, un nou pas înainte în vederea introducerii limbii române în Biserică. „S-a
tălmăcit dupre limba elinească pre înţelegerea limbei rumâneşti, cu porunca preabunului creştin
şi luminatului domn Ioan Şărban Cantacozino Basarabă Voievod şi cu îndemnarea dumnealui
Constandin Brâncoveanul, marele logofăt”8. Pe pagina de titlu se arată în continuare că după

7
Nicolae Cartojan, Istoria Literaturii Române vechi, p. 350.
8
Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament tipărită întâia oară la 1688 în timpul lui
Şerban Vodă Cantacuzino Domnul Ţării Româneşti, retipărită după 300 de ani în facsimil şi transcriere cu aprobarea
moartea domnitorului Şerban Cantacuzino, Dumnezeu „den alegerea a toatei Ţări
Rumâneşti, l-au coronat cu domnia şi stăpânirea a toată Ţara Ungrovlahiei” 9, pe Costantin
Brâncoveanu, nepotul de soră al antecesorului său. Acesta a preluat şi toată cheltuiala
pentru tipărirea lucrării amintite. Se menţiona de asemenea, numele mitropolitului Teodosie
al Ţării Româneşti şi „exarh al laturilor”, care păstorea în acest timp şi nu în ultimul rând scopul
pentru care ea era acum tipărită: „pentru cea de obşte priinţă neamului românesc”. 10 Pentru
traducerea Bibliei în limba română, patriarhul Dositei al Ierusalimului îl elogia pe domnitor: „…
vrednic de mii de laude, deoarece la un norod întreg dai cuvântul ca să lumineze celor din casă…
rumânilor, moldovenilor şi ungrovlahilor”11. A fost un act de cultură care, numai el singur,
potrivit aprecierilor lui Virgil Cândea, „îi conferă gloria nemuririi”12.
II. Domnitorul Şerban Cantacuzino, mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti şi Biserica
românească din Transilvania
În perioada domniei sale, Şerban Cantacuzino a avut relaţii politice şi personale apropiate
cu principele Mihail Appafy al Transilvaniei. În 1676, Şerban Cantacuzino şi Mihai Cantacuzino
se refugiaseră în Ardeal din calea lui Duca Vodă, unde la 6 noiembrie făceau jurământ
principelui Appafy că vor fi “drepte slugi şi credincioase”. Ana Bornemisa, soţia lui Appafy,
trimitea lui Şerban Vodă prin Mihail Vay, felicitări cu ocazia căsătoriei unei fete a sale cu
Constantin Bălăceanu. Şerban îi mulţumea, la 2 ianuarie 1680, pentru felicitări şi-i dorea să
ajungă şi ea fericirea de a-şi vedea copiii căsătoriţi. La 1 iunie 1685, s-a încheiat un tratat de
bună vecinătate şi ajutorare reciprocă între Appafy şi Şerban Cantacuzino la Făgăraş, prin boierii
Matei Cantacuzino, Barbu Milescu, banul Craiovei şi Vintilă Corbeanu Spătaru. La 8 februarie
1685, Şerban Vodă dădea ştiri vecinului său despre pregătirea sultanului de război şi alte veşti
mai mărunte. În noiembrie 1685 întâlnim soli de-ai lui Appafy la Şerban Cantacuzino. La 11

Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
9
Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament.
10
Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament.
11
Radu Ştefan Ciobanu, “Aspecte ale vieţii spirituale în epoca lui Constantin-Vodă Brâncoveanu prin prisma
relaţiilor cu Cantacuzinii”, în vol. Constantin Brâncoveanu, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Editura Academiei
RSR, Bucureşti, 1989, p. 230.
12
Radu Ştefan Ciobanu, “Aspecte ale vieţii spirituale în epoca lui Constantin-Vodă Brâncoveanu prin prisma
relaţiilor cu Cantacuzinii”, p. 222, apud Virgil Cândea, Raţiunea dominantă, Cluj - Napoca, 1979, p. 106.
octombrie 1688, cu ocazia morţii soţiei lui Appafy, Şerban Vodă îi adresa duioase şi poetice
cuvinte de regret13.
Şerban Cantacuzino s-a interesat îndeaproape şi de situaţia Bisericii româneşti ortodoxe
din Transilvania.
La intervenţia sa, mitropolitul transilvan Sava Brancovici, persecutat de calvini, căruia i
se făcuse un proces pentru o gestiune bănească, obţinea, la 4 octombrie 1679, un decret de
întărire din partea principelui Mihail Appafy. Prigonirile contra lui Sava Brancovici n-au încetat
însă. În primăvara anului 1680, el a trecut în Ţara Românească, probabil cu fratele său, Gheorghe
Brancovici, la Şerban Cantacuzino, pentru a-i cere sprijin împotriva persecuţiilor săvârşite de
Appafy14. Trimis din nou în judecată sub acuzarea de imoralitate, a fost condamnat la 2 iulie
1680, dezbrăcat în biserică de odăjdiile arhiereşti, bătut cu vergi şi închis. Această
“nemaipomenită barbarie” a provocat o violentă reacţie din partea lui Şerban Cantacuzino, care
trimite vorbă lui Appafy că, de ar trebui să cheltuiască şi 500.000 de taleri, tot nu se va lăsa până
nu-l va mazili. De teamă, Sava a fost eliberat. Slăbit de suferinţele indurate, a murit, însă, curând
după aceea15.
Urmaşii mitropolitului Sava Brancovici pe scaunul vlădicesc din Transilvania, Iosif,
Ioasaf, Sava III şi Varlaam au fost întăriţi şi hirotoniţi la Târgovişte.
În “Condica Sfântă” aflăm actul de sfinţire al mitropolitului Iosif, urmaşul mitropolitului
Sava Brancovici, cu data de 23 aprilie 1680, în care se spune: “De vreme ce Prea Sf. Metropolie
a Bălgradului din Ţara Ardealului a rămas fără păstor, cel mai dinainte mitropolit Sava scoţîndu-
se din Scaun de cel ce domneşte acolo Craiul Ardealului, împreună cu tot Sfatul ţării şi al
protopopilor Bisericii noastre care sînt acolo pentru ale lui năpăşti de carele Sfatul, ca nişte
oameni slobozi, l-au judecat acolo, nepoftind judecată aiurea; şi alegându-l Craiul de acolo cu tot
Sfatul ţerii şi cu voia protopopilor şi creştinilor pravoslavnici, care sînt acolo locuitori, pe chir
Iosif ieromonah, a fi Mitropolit în Scaunul acesta ce este mai sus, mărturisit a fi om cu credinţă
curată şi cu viaţa sufletească, l-a trimis aici la noi, ca să se hirotonisească după lege, avînd lîngă
dînsul martori, trimeşi din pravoslavnicii protopopi doi, - deci Măria Sa prealuminatul şi bunul
creştin Domnul nostrum Io Şerban Voevod, împreună cu tot Sfatul Măriei Sale şi cu noi
13
Ştefan Meteş, Şerban - Vodă Cantacuzino şi Biserica Românească din Ardeal, Tipografia Neamul Românesc,
Vălenii de Munte, 1915, p. 20-21.
14
Ştefan Meteş, Şerban - Vodă Cantacuzino şi Biserica Românească din Ardeal, p. 23.
15
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor. vol. III. De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocii
fanariote (1601-1821), Ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Editura All, Bucureşti, 2007, p. 122.
dimpreună, au socotit să-l hirotonisească pe chir Iosif, ieromonah după cum l-au ales ţara de
acolo, ca să nu rămâie acel Scaun văduv şi creştinii de acolo fără păstor, neputând cel mai
dinainte să-şi dobândească Scaunul, adecă Mitropolitul Sava, pentru nemutatele obiceiuri şi
tocmele ce are respublica ţerii Ardealului”16.
Domnitorul Ţării Româneşti Şerban Cantacuzino l-ar fi preferat, în continuare, pe
mitropolitul Sava Brancovici, care i se plânse, probabil despre cel ce urma a fi sfinţit ca urmaş al
său. Într-o scrisoare trimisă la 4 septembrie 1680, principelui Appafy din Transilvania, Şerban
Cantacuzino scrie următoarele: “Am primit scrisoarea Măriei Tale şi am sfinţit de Vlădică pe
acel pe care mi l-aţi trimes, cu toate că pravila noastră ortodoxă spune că trebuie examinat din
multe lucruri arătate în pravilă, dar, luând în considerare că creştinii de religiunea noastră din
ţara Măriei Tale nu pot fi fără păstor, am lăsat la o parte şi episcopul Ioasaf, fost al Lacedemonei.
Asfel după examinări şi în bună înţelegere cu Sfinţia Sa Mitropolitul l-am sfinţit de Vlădică, cu
toate că nu i-am cercetat păcatele lui după spusele celuilalt Vlădică (adecă Sava). Precum am
înţeles din vorbele Măriei Tale, îl veţi fi examinat şi fiindcă turma nu poate fi fără păstor l-am
sfinţit” 17.
În tot timpul păstoririi mitropolitului Iosif, Şerban Cantacuzino şi Gheorghe Brancovici
au căutat să-i recâştige lui Sava Brancovici, Scaunul pierdut. Constantin Brâncoveanu, nepotul
lui Şerban Cantacuzino şi trimisul acestuia la Poarta Otomană, a încheiat la Constantinopol, la 21
august 1681, o învoială cu Ştefan Csaky, duşmanul lui Appafy, prin care se stabilea că în cazul în
care Csaky va ajunge principe al Ardealului în locul lui Appafy, “religia ortodoxă, numită
îndeobşte românească, va lăsa-o în obişnuitele ei ceremonii vechi, cu liber exerciţiu, după legile
ţării, şi dacă unele lucruri vor fi apăsate împotriva românilor, să facem a se aduce iarăşi în starea
de liberate veche înaintea ţerii şi să se restituie Scaunul Mitropolitului Sava asigurîndu-i
drepturile şi autoritatea sa”18.
În dorinţa de a opri acţiunea prozelitistă calvină, Şerban Cantacuzino a căutat să impună
pe scaunul de mitropolit al Transilvaniei un ierarh care să nu accepte nici o abatere de la
adevărurile de credinţă ortodoxe. De aceea, după moartea mitropolitului Iosif, a recomandat lui
Appafy, pentru scaunul de mitropolit al Transilvaniei, pe ieromomanul grec Ioasaf, originar din

16
Ştefan Meteş, Şerban - Vodă Cantacuzino şi Biserica Românească din Ardeal, Tipografia Neamul Românesc,
Vălenii de Munte, 1915, p. 25.
17
Ştefan Meteş, Şerban - Vodă Cantacuzino şi Biserica Românească din Ardeal, p. 27.
18
Ştefan Meteş, Şerban -Vodă Cantacuzino şi Biserica Românească din Ardeal, p. 28.
Ahaia, trecând peste obiceiul alegerii mitropolitului de căre soborul protopopilor ardeleni. Ioasaf
a fost hirotonit arhiereu de către mitropolitul Teodosie, la 2 aprilie 1682 19. La 14 aprilie 1682,
Şerban Cantacuzino scria lui Appafy, în legătură cu noul mitropolit: “Ne rugăm de Măria Ta să-i
dai libertate şi putere acestui Vlădică, ca să aibă putere asupra creştinilor de religia noastră şi să
fie învăţătorul şi dregătorul tuturor lucrurilor şi regulelor lor şi toate să depindă de el” 20. A
păstorit până la sfârşitul anului 1683. La 12-13 iulie 1682 a fost convocat un sobor de judecată la
Alba Iulia, împotriva mitropolitului Ioasaf condus de calvini21.
Urmaşul acestuia, mitropolitul Sava III din Veştem, a fost sfinţit tot la Târgovişte. S-a
întors la reşedinţa sa din Bălgrad (Alba Iulia), cu bogate şi preţioase daruri de la Şerban
Cantacuzino. Şi păstoria acestuia a fost de scurtă durată. Murise înainte de 1 mai 1683.
La 1 septembrie 1685, Şerban Cantacuzino propunea lui Appafy, pentru funcţia de
mitropolit, pe grecul Ieremia: “Am înţeles că Vlădica ardelean pe care în anul trecut l-am sfinţit,
a murit şi de aceia, pentru ca să nu se trimită de acolo (din Ardeal) cine ştie ce om neînvăţat, care
să nu fie vrednic de episcopie, am aflat şi am ales pe Sfinţia Sa popa Ieremia, care e un om
vrednic şi învăţat cunoscut de Măria Ta şi am gândit că-i vrednic să fie episcopie şi de aceia l-am
trimis la Măria Ta; şi dacă-ţi va conveni, rog pe Măria Ta cu prietenie să-i dai apoi voie să vină
aici să se sfinţească”. Lui Appafy nu-i conveni grecul Ieremia şi a ales pe călugărul Varlaam,
hirotonit la Târgovişte, în anul 1685
Gheorghe Brancovici, fratele mitropolitului Sava Brancovici, s-a bucurat în mod special
de ospitalitatea domnului muntean Şerban Cantacuzino. A trecut prin Haţeg în Muntenia, l-a
vizitat pe luminatul boier Banul Radu Năsturel din Craiova, cel ce a făcut o “şcoală pentru
învăţătura copiilor” la Câmpulung, şi a rămas, apoi, la Curtea lui Şerban Cantacuzino, devenind
unul din sfetnicii săi. Aici, timp de opt ani, a avut relaţii strânse cu învăţaţii de atunci din Ţara
Românească, îndeosebi cu luminatul boier Constantin Stolnicul Cantacuzino, care în cronica sa
ne spune despre el: “Auzit-am şi eu cu urechile mle de dumnealui Gheorghe Brancovici din
Ardeal, om de cinste şi cu cunoştinţă şi iubitor de a şti multe, povestind cum că mergând la
Moscu împreună cu fratele său Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului, om şi acela destul de
îmvăţat şi temător de Dumnezeu, pe carele îl trimisese Gheorghe Racoti cel tânăr la împăratul

19
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 88-89.
20
Ştefan Meteş, Şerban -Vodă Cantacuzino şi Biserica Românească din Ardeal, p. 41.
21
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 89.
moschicesc în solie”22. Şerban Cantacuzino îl întrebuinţă în legătură cu planurile de răscoală ale
creştinilor din Balcani, în special pentru sârbi, din al căror neam Brancovici se trăgeau 23.
Gheorghe Brancovici şi-a scris cronica în Bucureşti. Constantin Brâncoveanu nepotul lui Şerban
Cantacuzino şi viitorul domn al Ţării Româneşti îl numea pe Gheorghe Brancovici într-o
scrisoare “rudă iubită”, deşi n-au fost rude vreodată.
După cum se poate constata, Biserica românească din Transilvania s-a bucurat de
protecţia permanentă a domnului muntean Şerban Cantacuzino. Acesta dăruia anual, Bisericii
transilvane, un ajutor efectiv de 6000 aspri24.

III.Patriarhul Dositei al Ierusalimului şi Biserica românească din Transilvania

III.1. Cultura grecească în Ţara Românească în timpul lui Şerban Cantacuzino

În istoria culturii româneşti, epoca lui Şerban Cantacuzino este caracterizată pe tărâm
religios, prin triumful grecismului asupra slavonismului şi printr-un pas mai departe în procesul
de introducere a limbii române în biserică.
Şerban Cantacuzino a învăţat mai întâi la Şcoala boierească din Târgovişte, în care şi-a
pus amprenta ideilor avansate umanistul Pantelimon Ligaridis, adus cu mare cheltuială de Matei
Basarab, iar apoi la Marea Şcoală grecească din Constantinopol. Alături de ceilalţi români de
seamă ai timpului, printre care se număra şi viitorul spătar Nicolae Milescu, a studiat prelegerile
faimosului profesor Gheorghe Vlassios, adept al neoaristotelismului. Învăţaţii care l-au educat pe
viitorul domn i-au format o gândire de factură europeană, care a influenţat profund, mai târziu,
politica sa externă”25.

Cultura slavă, care încă din epoca lui Matei Basarab intrase în agonie, este acum stinsă.
În 1680, mitropolitul Teodosie constata „că mulţi preoţi şi alalt cin bisericesc adică călugării
nu sunt putincioşi de a cunoaşte orânduielile şi ţeremoniile, nici cum a să sluji trebuie, din

22
Ştefan Meteş, Şerban - Vodă Cantacuzino şi Biserica Românească din Ardeal, p. 24.
23
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor. Vol. III. De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocii
fanariote (1601-1821), p. 122.
24
Meteş, p. 39.
25
Paul Cernovodeanu, “Domnia lui Şerban Cantacuzino pe plan intern şi extern”, în Academia Română, Secţia de
Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Istoria Românilor, vol. V. O epocă de înnoiri în spirit European (1601-1711/1716),
coordonator Acad. Virgil Cândea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 227.
pricina neînvăţăturii şi neînţelegerii limbii slavone”26. Este deci clar că în Ţara
Românească, ca şi în Moldova şi în Transilvania, clerul românesc nu mai cunoştea limba
slavonă în care era chemat să oficieze ritualul liturgic.

Marii cărturari munteni şi moldoveni din a doua jumătate a sec. al XVII-lea au fost buni
cunoscători ai culturii greceşti. Stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai mare cărturar muntean
al timpului27, înainte de a-şi îmbogăţi cultura în Universitatea din Padova, a stat la
Constantinopol, unde a avut ca profesor pe renumitul Gherasim Vlahos din Creta. Dimitrie
Cantemir, după instrucţia grecească primită în casa părintească, şi-a desăvârşit cultura în mediul
cosmopolit al Constantinopolului28.
Conştiinţa despre superioritatea culturii clasice greceşti era puternic înrădăcinată la curtea
domnească din Bucureşti, în ultimele decenii ale veacului al XVII-lea, când scaunul ţării era
ocupat de Şerban Cantacuzino şi de nepotul său Constantin Brâncoveanu, amândoi cunoscători
de carte grecească. Tărâmul era pregătit pentru o adâncă prefacere în viaţa culturală a neamului
nostru. Limba greacă deschidea pentru poporul nostru, „ale cărui zări de cultură fuseseră până
atunci închise în pâcla slavonismului, o largă perspectivă către filozofia şi literatura
clasicităţii eline, care în Apus alcătuia, alături de cultura latină, temelia Renaşterii”29.
O încercare de renaştere pe temeliile elenismului – aceasta a fost probabil intenţia pentru
care fratele stolnicului, domnul Şerban Cantacuzino, care ştia şi el bine greceşte, a creat la
Bucureşti, în 1679, o Academie, cum o numesc documentele timpului, în care limba de predare
era limba greacă. Şcoala funcţiona la mănăstirea Sfântul Sava, în faţa Universităţii de azi din
Bucureşti, unde e statuia lui Mihai Viteazul. Del Chiaro menţionează faptul că Şerban
Cantacuzino „favoriza dezvoltarea învăţământului, dând lefi minunate dascălului de limba greacă

26
Nicolae Cartojan, Istoria Literaturii Române vechi, p. 332.
27
A fost unul din marii umanişti ai Ţării Româneşti din a doua jumătate a sec. al XVII-lea. Mărise biblioteca
familiei Cantacuzineştilor „cea mai veche bibliotecă umanistă din Ţara Românească”, aflată la Mărgineni,
contribuise la ctitorirea Academiei Domneşti din Bucureşti şi la reînfiinţarea tipografiei în capitala ţării, la
tălmăcirea unor opere cu pondere în formarea limbii literare, la elaborarea a două mari sinteze: cea istorică – Istoria
Ţării Rumâneşti şi cea geografică – Harta Ţării Rumâneşti. Implicându-se în viaţa culturală a Ţării Româneşti şi a
tuturor românilor, imediat după anul 1670 – când a revenit din străinătate, până în 1716, când a murit, el şi-a pus
mai mult sau mai puţin, pecetea asupra aproape a tot ceea ce s-a creat în acest domeniu, în special în timpul fratelui
său, Şerban Cantacuzino (1678-1688), a nepotului său, Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi a fiului său Ştefan
Cantacuzino (1714-1716).
28
Nicolae Cartojan, Istoria Literaturii Române vechi, p. 336.
29
Nicolae Cartojan, Istoria Literaturii Române vechi, p. 336.
care învăţa pe fiii nobililor, gramatica, retorica şi filosofia” 30. Avea profesori vestiţi în lumea
Orientului grec, precum: Ion Comnenul, care făcuse studii de teologie şi medicină în Italia, care a
tradus din limba latină în limba greacă lucrarea „Uşa pocăinţii”, şi care, mai târziu, călugărindu-
se, a ajuns mitropolit al Dristreu sub numele de Ierotei. El preda ştiinţele fizico-naturale. Un
altul, poate chiar directorul şcolii, a fost Gherman de Nissa, fost mai înainte director al
Academiei greceşti din Costantinopol, pe care a părăsit-o într-o atmosferă de intrigi, dar care a
găsit la curtea lui Şerban Cantacuzino, înţelegerea şi preţuirea cuvenită, căci el este „prea
înţeleptul dintre dascăli ales şi arhiereu” care a ajutat la traducerea Bibliei din 1688 31. La
Academie se mai preda filosofia, teologia, istoria şi limbile greacă şi latină. Elevii erau interni. O
ştire din vremea lui Brâncoveanu ne arată că numărul lor atingea o sută cincizeci, uneori trecând
de două sute.
Pe tărâm religios, dezvoltarea literaturii româneşti a dus la conturarea unei direcţii noi:
întoarcerea la sursele pur greceşti. Ca urmare firească „a transplantării elenismului la noi şi a
ivirii cărturarilor români cunoscători buni de carte grecească, traducerile cărţilor sfinte nu se
mai fac de azi înainte după intermediare slavone, care conţineau pasaje neclare, confuzii şi
erori de traducere, ci direct după originalele greceşti32.
Traducătorii sunt: Iordache Cantacuzino, fratele domnului, fraţii Radu şi Şerban
Greceanu, stolnicul Constantin Cantacuzino, la care recurgeau tălmăcitorii când se încurcau în
redarea subtilităţilor dogmatice şi, cel mai harnic dintre toţi, mitropolitul lui Brâncoveanu, Antim
Ivireanu33. Prin străduinţele tuturor s-a pregătit în această epocă drumul pentru introducerea
limbii române în Biserică.

III.2. Istrucţiunea patriarhului Dositei al Ierusalimului pentru mitropolitul Atanasie

Anghel al Transilvaniei

30
Alexandru Popescu, Şerban Cantacuzino, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p. 91.
31
Nicolae Cartojan, Istoria Literaturii Române vechi, p. 337.
32
Nicolae Cartojan, Istoria Literaturii Române vechi, p. 348.
33
Nicolae Cartojan, Istoria Literaturii Române vechi, p. 348.
 La 22 ianuarie 1698, Atanasie Anghel34 a fost hirotonit în treapta arhieriei de mitropolitul
Teodosie al Ţării Româneşti (1679-1708), în prezenţa patriarhului Dositei al Ierusalimului şi a
altor trei ierarhi ortodocşi aflaţi, la acea dată, în Bucureşti35.
Cu această ocazie, el a depus şi un jurământ solemn36, prin care, după rostirea mărturisirii
de credinţă a Bisericii Ortodoxe Răsăritene, se obliga să respecte hotărârile dogmatice şi
canonice ale celor şapte sinoade ecumenice şi să lucreze pentru pacea Bisericii. Îl recunoştea pe
mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti, ca superior şi exarh al său37, şi se angaja să păstreze şi
să păzească toate rânduielile pe care le avea scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei, păstorind pe
credincioşii eparhiei sale, cu dragoste şi frică de Dumnezeu.
Atanasie se întorcea la Alba Iulia, nu doar cu jurământul de hirotonie, ci şi cu o
instrucţiune38 amplă, în 22 de puncte, redactată, în mod special pentru el, de patriarhul Dositei al
Ierusalimului39.
34
Informaţiile referitoare la biografia lui Atanasie Anghel sunt diferite: era fiu de preot din satul Bobâlna, judeţul
Hunedoara (Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, Sibiu, 1920, vol.I., p. 8 ; Ştefan
Lupşa, Biserica ardeleană şi ”Unirea” în anii 1697-1701, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1948, p. 39.) sau din satul Ciugud, judeţul Alba (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii
Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Ediţia a II-a, vol. II, Bucureşti, 1995, p. 9; George Bariţiu, Părţi alese
din istoria Transilvaniei, Sibiu, 1889, vol. I., p. 172). Ar fi frecventat şcoala calvină din Aiud sau din Alba Iulia. A
fost călugărit la mănăstirea reşedinţă din Alba-Iulia. Izbutind să câştige, prin sume însemnate, bunăvoinţa
guvernatorului Transilvaniei şi a unor nobili calvini influenţi, a plecat în Ţara Românească pentru a primi, potrivit
vechiului obicei, darul arhieriei. Vezi Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.II, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 292.
35
Climent al Adrianopolei, Axentie al Sofiei şi Neofit al Sevastei ; vezi Gh. Popovici, Uniunea românilor din
Transilvania cu Biserica romano-catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj, 1901, p. 66; Nicolae Iorga, op. cit., p.
18.
36
Jurământul era semnat precum urmează: ”Atanasie, cu mila lui Dumnezeu, rânduit la Sfânta Episcopie a Ţării
Ardealului, cu mâna mea sub aceasta am iscălit.” Vezi: Andrei Şaguna, Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene
universale, Sibiu, 1860, vol. II, p. 138.
37
”Prea Sfinţitul meu stăpân şi biruitoriu a toată Ţara Ungrovlahiei”, în A. Şaguna, op.cit., p. 137.
38
Textul instrucţiunii pe care l-am utilizat, în articolul nostru, poate fi lecturat, în întregime, la Andrei Şaguna,
op.cit., pp.138-148. La rândul lui, Şaguna menţionează sursa folosită: „Acest document însemnat l-am găsit în
Istoria bisericească a lui Lesviodax, în carea, pe foaea 340, se cetesc următoarele: Această sfătuire s-au tipăritu
precum s-au găsitu scrisă în Condica cea veche a hirotoniilor de la Mitropolia Ungrovlahiei”, vezi Şaguna, op.cit.,
p. 148. Textul instrucţiunii lui Dositei al Ierusalimului este publicat şi în revista „Biserica Ortodoxă Română”,
nr.8/1884, pp. 714-721.
39
Patriarhul Dositei al Ierusalimului (1669 - 1707) a călătorit în Ţara Românească, de mai multe ori: în 1670, când l-
a cunoscut pe mitropolitul Sava Brancovici al Transilvaniei şi sfinţea Sfantul Mir; în 1673, în timpul domniei lui
Grigorie Ghica (1660-1664 şi 1672-1673); în 1686, la curtea lui Şerban Cantacuzino (1678-1688); în toamna anului
1692, când era naş la cununia uneia dintre fiicele lui Brâncoveanu cu Radu Iliaş, după ce înainte cu un an, în 1691,
intrase în conflict cu acelaşi domnitor datorită găzduirii la Bucureşti, a teologului grec Ioan Cariofil acuzat de
influenţe calvine, context în care i-a scris lui Brâncoveanu că „Legile nu s-au întocmit pe munţii Ţării
Româneşti, nici de domnii Ţării Româneşti, ci în Constantinopol, de către împăraţi şi sinoade"; în 1697-1698,
cu prilejul hirotoniei mitropolitului Atanasie Anghel al Transilvaniei, la Bucureşti, la 22 ianuarie 1698, când l-a pus,
împreună cu mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, să semneze o mărturisire în 22 de puncte, care avea rostul să-l
întărească în credinţa ortodoxă, în faţa presiunilor prozelitiste calvine şi catolice. În Moldova a fost prezent de cel
 III.2.1. Conţinutul instrucţiunii
După o introducere extinsă, în care este evidenţiată semnificaţia păzirii poruncilor lui
Dumnezeu, pentru înaintarea în virtuţi a creştinilor şi ferirea lor de păcate, patriarhul Dositei
cere, în mod ferm, tânărului ierarh să primească şi să-şi însuşească învăţăturile Sfinţilor Apostoli
şi ale Proorocilor, cuprinse în Sfânta Scriptură, şi în hotărârile dogmatice şi canonice ale
Sfinţilor Părinţi, stabilite în cadrul sinoadelor ecumenice. Pe acestea să le cinstească ca pe nişte
”table scrise de Dumnezeu”, şi să le păzească netrunchiate. I se cere, de asemenea, să recunoască
puterea de stat din principatul Transilvaniei, unde urma să păstorească (pct.1)40.
Punctele 2-18 au în vedere, în mod prioritar, aspecte esenţiale ale cultului liturgic
ortodox, pe care ierarhul Atanasie Anghel trebuia să le păstreze cu stricteţe.
Atenţie deosebită acordă patriarhul Dositei, propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu
în cadrul cultului liturgic, care trebuia făcută în limba poporului (pct. 2)41, de preoţi vrednici,
care să aibă această capacitate intelectuală (pct. 3) 42, având mereu ca îndreptar, interpretarea

puţin nouă ori, de două ori înainte de a fi patriarh şi de şapte ori ca patriarh.
Activitatea culturală a patriarhului Dositei în Ţările Române a fost remarcabilă. În 1681-1682 a izbutit să
înfiinţeze o tipografie grecească la mănăstirea Cetăţuia – Iaşi, cu ajutorul lui Gheorghe Duca, conducătorul ei fiind
ieromonahul-tipograf Mitrofan, viitor episcop de Huşi (1683-1686), apoi de Buzău (1691-1702). Au fost tipărite
cărti de slujbă în limba greacă, dar mai ales, cărţi teologice de apărare a Ortodoxiei împotriva acţiunii prozelitiste
catolice şi protestante. În "Biblia de la Bucuresti", tipărită în 1688, se afla şi o prefaţă pusă sub numele patriarhului
Dositei. În 1690, Dositei tipărea la Bucureşti o lucrare polemică a cunoscutului teolog grec Meletie Sirigul împotriva
catolicilor, împreună cu propria sa lucrare împotriva calvinilor, la care a scris o lunga prefaţă dedicată lui Constantin
Brâncoveanu.
Domnitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei au oferit patriarhului Dositei, numeroase hrisoave de închinare a
unor mănăstiri şi moşii ale acestora pentru sprijinirea Ţării Sfinte. Cu banii strânşi în Ţările Române, patriarhul
Ierusalimului a izbutit sa refacă biserica Nasterii Domnului din Bethleem, biserica Sf. Mormânt, şi să plătească
datoriile mari pe care le avea faţă de Poarta Otomană. El îl numea, spre exemplu, pe domnitorul Şerban Cantacuzino
al Ţării Româneşti, „chivernisitor al Sf. Mormânt”. (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Bucureşti 1994, p. 261-264; Dumitru
Stăniloae, Viaţa şi activitatea patriarhului Dosoftei al lerusalimului şi legăturile lui cu ţările româneşti, Cernăuţi,
1929).
40
„Cadese Arhieriei Tale, ca tocmelele sfintelor soboare şi ale sfinţilor Părinţi să le primeşti cu braţe deschise, şi să
le cinsteşti ca nişte table scrise de Dumnezeu şi să le păzeşti pururea neclătite şi nemicşorate, ştiind că ai cercătoriu
şi cercetătoriu pre Dătătoriul şi Dascălul Sfintei Scripturi şi ale sfinţilor Părinţi, carele este Mângâitoriul, Duhul
Adevărului, şi încă Arhieria Ta trebuie să te supui la puteri şi la stăpâniri, adecă la lucrurile cele politice împreună
cu turma-ţi, după cel aevea răspuns al sfintei Scripturi”; Ibidem, p. 139.
41
„Trebuie Arhieria Ta să propovăduieşti cuvântul lui Dumnezeu la Sârbi şi la Ruşi pe limba slăvenească, atât
Duminicile, cât şi la alte sărbători, eară la români pe limba românească atât in Biserici, cât şi la îngropăciuni şi
mai prescurt în toată vremea şi în tot locul, când va trebui, precum îţi e putinţa să propovăduieşti cuvântul lui
Dumnezeu.”; Ibidem, p. 140.
42
„Trebuie Arhieria Ta să te nevoieşti şi să priveghezi de a afla Preoţi, oameni de cinste, care vor avea cinstea
Preoţiei împodobită cu multe feliuri de bunătăţi; să înveţe şi ei pe la lăcaşurile lor, cuvântul lui Dumnezeu, pentru că
Preotul, carele nu va învăţa adecă, carele nu va face cazanie, nevrednic este şi de lepădat din preoţie”; Ibidem, p.
141.
Sfintei Scripturi făcută de Sfinţii Părinţi (pct. 4) 43. Cultul trebuia săvârşit în limba slavonă sau
grecească (pct. 5)44, urmând ca Evanghelia să fie citită în limba slavonă sau română (pct.
6)45.
Ca întâistătător al Bisericii sale din Transilvania, Atanasie Anghel trebuia să urmărească,
cu multă atenţie, respectarea întocmai a rânduielilor liturgice ortodoxe cu privire la săvârşirea
Sfintelor Taine şi a ierurgiilor. Taina Botezului trebuia să fie săvârşită în biserică, în cazuri
excepţionale ea putând fi săvârşită şi în casa credinciosului, chiar de un mirean, prin rostirea
formulei liturgice consacrate (pct.7)46. Taina Mirungirii trebuia să fie administrată imediat după
cea a Botezului (pct. 8-9)47. Cu privire la Taina Euharistiei, patriarhul specifica clar, că
prefacerea se face „cu cuvintele cele dumnezeieşti prin rugăciunea şi binecuvântarea preotului”.
Pentru săvârşirea acesteia să se folosească pâine dospită de grâu curat şi vin amestecat cu apă,
urmând ca atât preoţii, cât şi credincioşii să o primească sub ambele forme ale pâinii şi vinului
(pct.10)48. Primirea Tainei Preoţiei, trebuia să fie condiţionată de vrednicia candidatului, de
faptul de a fi căsătorit doar o dată, condiţie obligatorie fiind, de asemenea, ca soţia viitorului
preot să nu fie văduvă sau divorţată de alt bărbat (pct. 11)49. Cu privire la Taina Nunţii, trebuiau

43
„Trebuie Arhieria Ta când faci cazania, să pui pre alţii, nu într-alt chip să se tâlcuiască Sfînta Scriptură, ci aşa
precum au tîlcuit-o şi tălmăcit-o Sfinţii Părinţi, de vreme ce dela început au fost Dogma Bisericei noastre, la creştini
să înţeleagă Sfânta Scriptură, precum au tălmăcit Sfinţii Părinţi şi nu într-alt chip”; Ibidem, p. 141.
44
„Trebuie Arhieria Ta să te nevoieşti, ca slujba Bisericei, adecă Octoihul, Mineiele şi celelalte cărţi, ce se
cântă Duminecile şi Sărbătorile şi slujba de toate zilele, să se cetească toate pe limba slăvenească, sau
elinească, ear nu româneşte sau într-alt chip.”; Ibidem, p. 141.
45
„Trebuie Arhieria Ta, Sfânta Evanghelie la Liturghie să pui să se cetească sau slăveneşte sau româneşte,
precum s-au tipărit în zilele drept credinciosului şi luminatului Domnu Ioan Constantin Basarab Voievod a
toată Ungrovlahia”; Ibidem, p. 141.
46
„Trebuie Arhieria Ta să grijeşti, ca să se savârşască cele şapte Taine ale Bisericii soborniceşti după orânduiala
Sfintei Biserici, şi după învăţătura şi închipuirea Sfinţilor Părinţi, adecă Sfântul Botez la vreme de nevoie să se facă
şi în casă; şi de nu va apuca Preot, să boteze şi mireanu, numai cu apă curată zicându-i Botează-se robul lui
Dumnezeu N.N. în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Iar când nu va fi nevoie, să se facă Sfântul Botezu
în Biserică” ; Ibidem, p. 141.
47
„Îndată ce se va boteza copilul, să se şi ungă cu Sf. Mir.Şi încă trebuie Arhieria Ta să grijeşti ca îndată, ce se va
unge cel botezat cu Sfântul Mir, să se şi lumineze cu Sfintele Taine”; Ibidem, p. 142.
48
„Trebuie Arhieria Ta, la prea Sfânta Taină a dumnezeieştii Liturghii să nevoieşti, ca să se aducă pâine de grâu
curat, şi dospită, şi vin cu apă amestecat, şi să socoteşti Arhieria Ta şi să dai şi în socotinţa şi gândul tuturor
dreptcredincioşilor, că săvârşirea ei, adecă Prefacere se face cu cuvintele cele dumnezeeşti prin rugăciunea şi
binecuvântarea Preotului, şi cum că toţi credincioşii Preoţi şi mireni se cuminecă cu amândouă feliurile asemenea,
cum ar fi cu pâine şi vin, adecă cu trup şi sânge”; Ibidem, p. 142.
49
„Trebuie Arhieria Ta, la Taina Preoţiei cei închinate, vrând a hirotoni Preot sau Diacon sau Ipodiacon sau ceteţu,
să cercetezi şi să alegi şi să pui înainte pre cei ce sânt vrednici după porunca Sfintei Scripturi şi după socoteala
Sfinţilor Părinţi, şi încă să iai aminte, ca Preoţii şi Diaconii să fie sau neînsuraţi, sau cu muiere însuraţi, sau să fie
ţinut o singură muiere, şi aceea să nu fie fost văduvă, au lăsată de la bărbat, sau cu nume rău şi oricare Preot sau
Diacon după hirotonie va lua altă femeie, să fie lipsit de Preoţie încât nici Liturghie, nici altă Taină să nu poată
lucra”; Ibidem, p. 142.
să fie respectate gradele de rudenie (pct. 12) 50. Taina Spovedaniei trebuia să fie făcută de preoţi
cuvioşi, care să-i povăţuiască pe credincioşi pe calea cea dreaptă a Bisericii. Credincioşilor li se
acorda libertatea să se spovedească des, în cele patru posturi sau cel puţin o dată pe an, în Postul
Paştilor, spovedania trebuind să fie urmată de împărtăşanie. (pct.13-14)51. Taina Maslului trebuia
să fie administrată de şapte sau de cel puţin doi preoţi (pct. 15) 52. La slujba înmormântării
trebuia păstrat întreg ritualul liturgic răsăritean (pct. 16)53.
O atenţie specială se acordă cinstirii sfintelor icoane în cadrul cultului liturgic,
invocându-se hotărârile sinodului VII ecumenic. Acestea trebuiau cinstite prin închinare şi
sărutare, ca şi sfânta cruce, icoana fiind esenţială în cultul liturgic nu doar pentru rolul ei estetic
şi didactic, ci mai ales pentru cel latreutic şi sacramental (pct. 17) 54. Plecând de la cinstirea
sfintelor icoane şi a Sfintei Cruci, patriarhul Dositei se referă, în continuare, la cinstirea pe care
creştinii trebuie să o aducă, în cadrul cultului liturgic, sfinţilor, ca mijlocitori înaintea
Mântuitorului Hristos (pct.18)55.

50
„Trebuie Arhieria Ta, la taina nunţii să păzeşti spiţele după orânduitele canoane, şi cu trei zile mai înainte să
vesteşti împreunarea după obiceiul, şi altele pricini ce au păzit Biserica Transilvaniei până acum la această Taină”;
Ibidem, p. 142.
51
„Trebuie Arhieria Ta la taina Pocăinţei, adecă la ispovedanie, să alegi şi să pui preoţi cuvioşi, atît ieromonahi, cât
şi preoţi mireni, ca să priimească rândurile dreptcredincioşilor şi să-i îndrepteze, şi să povăţuiască în calea cea
împărătească, carea Maica cea de obşte Sfânta lui Dumnezeu Biserica o propovăduieşte, învaţă şi porunceşte.
Trebuie Arhieria Ta să grijeşti a se mărturisi dreptcredincioşii la Duhovnicii Părinţi pururea, şi mai vârtos la patru
posturi ale anului, sau mai puţin la păresimile cele mari, şi asemenea să porunceşti, ca cei ispovediţi să se cuminece
cu dumnezeeştile Taine, de vor vrea adesea sau de patru ori într-un anu, adecă la patru posturi, sau mai puţin, de
nevoie trebuie să se cuminece la Sfintele Paşti”; Ibidem, p. 142.
52
„Trebuie Arhieria Ta să porunceşti, ca Sfântul Maslu să se facă la cei bolnavi trupeşte şi sufleteşte, însă să nu se
facă niciodată de un preot, ci de şapte, sau cel puţin de doi preoţi”; Ibidem, p. 142.
53
„Trebuie Arhieria Ta, la îngropăciunile credincioşilor să grijeşti ca să se facă cântările, slujbele, cazaniile şi
celelalte ce sânt tocmite şi orânduite de soborniceasca Biserică şi milele pentru cei ce în nădejdea Învierii veşnice au
răposat părinţi şi fraţii noştri, precum Apostoliceasca Biserică luând de la Sfinţii Părinţi le-au păzit până acum”;
Ibidem, p. 143.
54
„Cade-se Arhieriei Tale a te îngriji de sfintele vase şi de odoare, adecă să grijeşti ca să fie la toate Bisericile
sfântul Potir şi Discos, sfintele Icoane, care nu sânt numai spre frumuseţea Bisericilor, ci spre cinstire, precum
aceasta hotăreşte Soborul ecumenic al şaptelea, cărora să se dee sărutare şi închinăciune, însă nu aşa o închinăciune,
precum se dă lui Dumnezeu, ci precum se dă cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, şi sfintelor Evanghelii, şi la
celelalte sfinţite podoabe, şi aduceri de tămâeri şi de lumini, căci nu ne închinăm simplu icoanei, ci prin trînsa ne
închinăm celui plăcut lui Dumnezeu, carele se află pe icoană zugrăvit”; Ibidem, p. 144.
55
„Trebuie Arhieria Ta să aduci aminte poporului cea de moştenire de la Părinţi dată mărire, adecă, că unul este ca
un adevărat mijlocitoriu la Dumnezeu pentru oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, carele ne-au mântuit pre noi
şăzând de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl, deci să avem cătră acelaşi Domnul nostru Iisus Hristos mijlocitori şi
solitori pre Sfinţii Apostoli, Prooroci şi Mucenici şi pre alţi după învăţătura sfintei Scripturi şi a sfinţilor Părinţi”;
Ibidem, p. 144.
 Punctul 19 are un pronunţat caracter dogmatic, accentuându-se rolul credinţei şi implicit
al faptelor bune în lucrarea mântuirii credincioşilor56.
Punctul 20, menţionând canoanele 9 şi 17 de la sinodul IV ecumenic, indică o relaţie
ierarhică de jurisdicţie bisericească, în sensul în care chestiunile de ordin dogmatic sau canonic,
ce nu puteau fi rezolvate la nivelul sinodului eparhiei ortodoxe din Transilvania, trebuiau să fie
înaintate, spre rezolvare, sinodului Mitropoliei Ţării Româneşti sau sinodului Patriarhiei din
Constantinopol, după caz. Deciziile sinodului patriarhiei din Constantinopol urmau să fie
transmise eparhiei din Transilvania, tot prin intermediul mitropolitului Ţării Româneşti (pct.
20)57.
În încheierea instrucţiunii erau sintetizate toate precizările anterioare, cerându-i-se
ierarhului Transilvaniei să păzească dogmele, tainele şi obiceiurile Bisericii Răsăritului,
propovăduite de Sf. Scriptură şi de Sf. Părinţi şi prezentate lămurit în „Mărturisirea Ortodoxă”
tipărită în limba română, în Ţara Românească, la Buzău, în anul 1691 (pct. 21) 58. Ierarhul
Transilvaniei trebuia să poarte grijă de turma încredinţată, să se ferească de simonie şi să fie un
model exemplar pentru credincioşii săi, printr-o viaţă creştină autentică (pct. 22)59.
56
„Trebuie Arhieria Ta să dai învăţătura că temeiul mântuirei noastre este ortodoxa credinţă şi că fără de ea nici un
om nu se poate mântui; însă la credinţă urmează viaţa cea creştinească adică faptele bune, fără de care credinţa este
moartă precum scrie în trimiterea sa, Apostolul Iacob; drept aceea fieştecare creştin Credinţa ortodoxă trebue să o
păzească nevătămat, însă să se nevoiască cât va putea şi spre lucrurile cele ce sânt spre plăcere dumnezeiască”;
Ibidem, pp. 144-145.
57
„Când se va întâmpla vreo îndoire, să caute la Soborul Eparhiei, iar de nu se va face deslegare îndoirii la Soborul
Eparhial, să se caute la Ecsarhul oblăduirii, precum este spre oblăduirea Eparhiei Tale Ecsarhu Mitropolitul
Ungrovlahiei, şi deacă nu se va putea face dezlegare nici la Ecsarhul oblăduirii, atunci să aibă a se dezlega îndoirile
la Patriarhul Ţarigradului”; Ibidem, p. 146.
58
„Ca să nu lungim cuvântul, poruncim Arhieriei Tale să păzeşti neclătit Dogmele, Tainele şi obiceiurile Bisericii
Răsăritului, care se văd, căci făţişat şi curat le propovădueşte Sfânta Scriptură, şi aievea le învaţă purtătorii de
Dumnezeu Părinţi, eară încă şi prescurt le dovedeşte acestea Cartea, ce se chiamă „Mărturisirea Ortodocsă”, care de
curând s-au tradus pe limba românească, şi s-au şi tipărit, de vreme ce limba română este puţină şi îngustă, de va fi
vreun cuvânt sau noime cu anevoe de a înţelege în traducerea românească, Arhieria Ta caută deslegare şi tâlcuire în
textul elinesc”; Ibidem, p. 146.
59
„Însă mai pe urmă de toate zicem, că se cade Arhieriei Tale, de vreme ce de Dumnezeiescul Daru Te-ai chiemat,
şi jugul evanghelic pre grumazu ai primit, să ocârmuieşti evangheliceşte şi părinteşte, turma, ce ţi s-au dat de
Preasfântul Duh, şi să pui sufletul pentru oi. Pre cei ce mergu la întunerecul păcatului, să-i îndreptezi la lumină, să-ţi
păzeşti mânile curate de nedreptăţi, de lăcomii cu răpire, şi de cea mare răutate a simoniei, ce este plata hirotoniei,
ca să nu iai pentru hirotoniile preoţilor şi ale diaconilor şi ale altor clirici nici bani, nici mită, nici mai nainte, nici
după hirotonie, pentru că nu se înşală Dumnezeirea. Celor năpăstuiţi să le stai în ajutoriu, pre cei năcăjiţi să-i
îndreptezi, celor lipsiţi să aduci mângâere după putinţă; să te bucuri cu cei ce se bucură şi să plângi cu cei ce plâng,
în posturi şi în rugăciuni cătră Dumnezeu să te zăboveşti, mâni curate cătră Dumnezeu să ridici zioa şi noaptea, să
priveghezi pentru sufletele ce ţi s-au încrezut şi mântuirea lor de sus să o ceri, precum eşti datoriu a da seama pentru
dânsele, şi precum învaţă fericitul Pavel, pildă bunei fapte şi bunei orânduieli prin fapta tuturor să Te arăţi ca
înaintea oamenilor să lumineze lumina Arhieriei Tale, şi aşa te vei arăta spre podoaba Bisericei şi spre mărirea celui
ce sângele său au vărsat pentru dânsa, Hristos cel adevărat Dumnezeul nostru, care şi nădăjduim şi rugăm, ca după
îndelungate bătrâneţe să ajungi la cea gătită Sfinţilor fericire, unde va să fie odihna cea nădăjduită a tuturor, în
 Instrucţiunea era semnată de „Dositeiu, cu mila lui Dumnezeu, Patriarhul Sfintei Cetăţi a
Ierusalimului şi era destinată smeritului Atanasie, Episcopul Ţării Ardealului”60.

III.2.2. Consideraţii pe marginea instrucţiunii lui Dositei raportată la instrucţiunile impuse

ierarhilor ortodocşi de principii maghiari calvini din Transilvania, în sec. al XVII-lea
Parcurgerea textului instrucţiunii patriarhului Dositei indică, în mod evident, o îngrijorare
întemeiată şi o preocupare specială pentru viaţa bisericească a românilor ortodocşi din
Transilvania, în contextul nefavorabil al propagandei calvine din principat, susţinută de principii
maghiari calvini, pe tot parcursul secolului al XVII-lea.
Tonul instrucţiunii este foarte ferm, dovedit şi de utilizarea expresiei: „Trebuie Arhieria
Ta…”, cu care începe aproape fiecare punct impus lui Atanasie spre conformare. Patriarhul
Dositei doreşte, parcă, să se asigure că prin semnarea acestei instrucţiuni atât de imperative şi
clare cu privire la păstrarea neştirbită a cultului liturgic ortodox, cu toate implicaţiile sale în viaţa
bisericească a credincioşilor români transilvăneni, Atanasie Anghel va avea sprijinul şi
îndrumarul necesar, la care să se poată raporta în activitatea sa ierarhică, rămânând fidel Bisericii
Ortodoxe Răsăritene61. Însuşi mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti îşi exprimase
neîncrederea cu referire la Atanasie, în vederea hirotonirii lui, el rămânând patru luni la
Bucureşti, tocmai pentru catehizare şi întărire în învăţătura de credinţă ortodoxă62.
Patriarhul Dositei accentuează, în mod prioritar, păstrarea nealterată a rânduielilor de
cult ale Bisericii Ortodoxe, în contextul în care se încerca calvinizarea românilor tocmai prin
înlăturarea formelor exterioare cultice, de care credincioşii români ortodocşi erau profund legaţi,
mulţi dintre ei fiind necunoscători ai temeiurilor dogmatice ale credinţei lor.
Apelul la autoritatea Sfinţilor Părinţi revine în mod repetat, devenind la un moment dat,
punctul de referinţă esenţial, în jurul căruia, gravitează întreaga construcţie a textului. Nu doar
Sfânta Scriptură, ci şi învăţătura de credinţă şi canoanele stabilite de Sfinţii Părinţi, în cadrul
sinoadelor ecumenice, trebuiau să fie avute în vedere de ierarh, preoţi şi credincioşi în
Hristos Iisus Domnul nostru, că el este dătătoriu şi răsplătitoriu al bunătăţilor şi lui se cuvine mărirea, cinstea şi
închinăciunea în vecii vecilor, Amin”; Ibidem, p. 146.
60
Ibidem, p. 148.
61
La 3 iulie 1702, după ce a aflat de rehirotonirea lui Atanasie la Viena, în treapta arhieriei, patriarhul Dositei i-a
scris o scrisoare plină de mustrări, declarându-l „începător al răutăţii, călăuză a pieirii, duşman al Sfinţilor Părinţi,
înstrăinat şi apostat al Sfintei Biserici a lui Hristos”, cerându-i să-şi vină în simţire, să nu se teamă de jurămintele
făcute la Viena, ci de cele făcute când a fost hirotonit arhiereu, la Bucureşti; la Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii
Române Unite, Partea I (1697-1751), Ediţia a II-a, în „Perspective”, 65-68, iulie 1994-iunie 1995, p. 149.
62
Mircea Păcurariu, op.cit., p. 292.
desfăşurarea vieţii lor bisericeşti. Acesta era, desigur, un punct esenţial, deoarece instrucţiunile
calvine63 redactate de superintendenţii calvini şi impuse de principii calvini, ierarhilor ortodocşi,
spre conformare, prevedeau, ca punct de referinţă, doar Sfânta Scriptură. În acest sens, formele
exterioare cultice de rit bizantin trebuiau eliminate, ele nefiind conforme cu învăţătura Scripturii,
fiind considerate doar „adausuri papistăşeşti”64.
Obligaţia săvârşirii cultului liturgic în limba slavonă venea ca o atenţionare cu
referire la instrucţiunile calvine, care impuneau limba română, ca limbă de cult65.
Referirea specială la toate cele şapte Sfinte Taine, cu îndemnul categoric al respectării
întocmai a rânduielilor lor liturgice, era, de asemenea, o atenţionare vis a vis de instrucţiunile
calvine, care impuneau doar două taine: Botezul şi Împărtăşania. Chiar şi punctul 10 din
instrucţiune, care ar putea fi interpretat ca o atenţionare a lui Atanasie faţă de practica catolică de
împărtăşire a credincioşilor doar cu azimă (instrucţiunea vorbeşte lămurit de pâine dospită şi de
împărtăşirea sub ambele forme: pâine şi vin) are în conţinutul lui o idee centrală, care se referă
tot la confesiunea reformată. Patriarhul Dositei menţionează termenul de prefacere, care se face
„cu cuvintele cele dumnezeieşti prin rugăciunea şi binecuvântarea preotului”, termen în jurul
căruia au existat discuţii teologice aprinse în a doua jumătate a sec. al XVII-lea între catolici şi
protestanţi, ortodocşii fiind invitaţi să-şi prezinte, şi ei, punctul lor de vedere în acest sens66.
Cultul sfinţilor, al icoanelor şi al crucii şi rugăciunile pentru cei morţi, constituiau, pe
lângă credinţa în Dumnezeu, fondul însuşi al vieţii sufleteşti a românilor ortodocşi. Instrucţiunea
lui Dositei acordă atenţie specială acestora, mai ales că instrucţiunile calvine aduceau o atingere
gravă a lor67.
63
A se vedea instrucţiunile calvine din 22 sept. 1640, 30 sept. 1641, 10 oct. 1643, 20 feb.1669, impuse de principii
calvini Gheorghe Rakozy I şi Mihail Apafi, ierarhilor ortodocşi ai Transilvaniei, la Zenovie Pâclişanu, op.cit.,
p. 46-76.
64
Ibidem, p. 49.
65
Viitorul episcop ortodox ar fi trebuit să „elimine limba străină din biserică, îngrijindu-se ca toate slujbele
să fie făcute în româneşte”; Ibidem, p. 49.
66
În disputa aprinsă dintre teologul catolic Antoine Arnould şi pastorul reformat Jean Claude, a fost implicat indirect
şi cunoscutul teolog şi umanist român, Nicolae Milescu Spătarul, care a scris o lucrare în latină şi greacă despre
prefacerea sfintelor daruri în Trupul şi Sângele Domnului Hristos, arătând că ortodocşii cred că „pâinea şi vinul, prin
cuvintele Domnului, se schimbă şi se prefac substanţial şi cu adevărat în Trup şi Sânge”. Lucrarea lui Milescu
Spătarul intitulată „Manual sau Steaua Răsăritului strălucind în Apus, adică părerea Bisericii Răsăritene Ortodoxe
despre prefacerea Trupului Domnului şi despre alte controverse” a fost scrisă la rugămintea ambasadorului catolic
din Suedia şi a fost publicată, în anul 1669, în volumul „La perpetuite de la foi de l Eglise catholique touchant l
Euharistie”; la M. Păcurariu, op.cit., p. 200-201.
67
Instrucţiunile calvine impuneau ca Mântuitorul Iisus Hristos să fie venerat ca unic mijlocitor între Dumnezeu şi
oameni, fără acordarea vreunui cult special sfinţilor. Crucilor şi icoanelor din biserici nu trebuia să li se acorde nici o
cinstire, ci trebuiau să fie socotite numai ca simple podoabe şi ca unele ce aminteau de patima Mântuitorului.
 Accentuarea rolului faptelor bune alături de credinţă, în lucrarea de mântuire a
credincioşilor, era de asemenea o atenţionare a lui Atanasie, vis a vis de punctul de vedere
reformat în această privinţă.
Relaţia de jurisdicţie cu scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti era specificată foarte
clar, în contextul în care instrucţiunile calvine încercau să impună un raport de subordonare a
ierarhilor ortodocşi faţă de superintendentul calvin din Transilvania68.
Referirea la „Mărturisirea ortodoxă”, care cuprindea „dogmele, tainele şi obiceiurile”
Bisericii Răsăritene şi care trebuia să constituie un reper esenţial pentru articularea vieţii
bisericeşti, este menţionată doar într-un punct (21), la sfârşitul instrucţiunii, spre deosebire de
instrucţiunile calvine care puneau accentul, în primele lor articole, în mod prioritar, pe
deprinderea învăţăturii de credinţă, prin intermediul şcolilor şi al unor tipografii, ce urmau a fi
înfiinţate şi unde urmau a fi tipărite şi predate catehismele calvine69.
Întreaga instrucţiune apare, astfel, ca un mijloc de întărire în confesiunea ortodoxă a
ierarhului Atanasie Anghel în faţa pericolului propagandei calvine, înregistrată în principatul
Transilvaniei, pe tot parcursul sec. al XVII-lea. Era redactată de un patriarh cult, capabil şi
energic, care în cei 38 de ani de păstorire pe scaunul Patriarhiei Ierusalimului, a dat un nou
profil teologiei ortodoxe, în confruntarea acesteia cu celelalte confesiuni protestantă şi
catolică, având, de asemenea, un rol esenţial în aplanarea disputelor confesionale aprige
dintre diferitele grupări simpatizante pro-catolice sau pro-reformate din patriarhia
Ierusalimului70. La vremea hirotoniei lui Atanasie, la Bucureşti, se afla şi el în Ţara
Românească, fiind cunoscute perioadele neobişnuit de lungi pe care le-a petrecut în Ţările
Române, pentru a strânge fonduri necesare în disputa pentru Locurile Sfinte.

III.2.3. Atitudinea mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti şi a patriarhului Dositei al

Ierusalimului faţă de rehirotonirea mitropolitului Atanasie Anghel la Viena

Trebuiau eliminate superstiţiile de la înmormântări; la Z.Pâclişanu, op.cit., p. 50.

68
Ibidem, p. 57.
69
A se vedea punctele 1-9 din instrucţiunea superintendentului Geleji, din 22 sept. 1640; Ibidem, p. 49
70
Despre personalitatea şi activitatea patriarhului Dositei al Ierusalimului, a se vedea lucrarea lui Dumitru Stăniloae,
Viaţa şi activitatea patriarhului Dosofteiu al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti, Cernăuţi, 1929 şi
lucrarea lui Ernst Chr. Suttner, Die Theologie bei den Rumänen. Von der Christianisierung bis in die Gegenwart, în
volumul aceluiaşi autor: Kirche in einer zueinander rückenden Welt”, Augustinus Verlag, Würzburg, 2003, pp.479-
493.
 Evenimentele unirii bisericeşti din Transilvania cu Biserica Romei de la sfârşitul sec. al
XVII-lea, sunt îndeobşte cunoscute. După rehirotonia lui Atanasie Anghel, la 25 martie 1701, la
Viena, mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti şi patriarhul Dositei al Ierusalimului aduceau
mustrări dure celui pe care îl hirotoniseră la Bucureşti, ca mitropolit al Transilvaniei, la 22
ianuarie 1698.
La 3 mai 1702, mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti i-a scris lui Atanasie o scrisoare
plină de durere şi amărăciune, numind a doua hirotonie „o comedie”: „Să ştii că timpul acestei
vieţi este scurt şi după sfârşitul lui vei merge în iad cu toţi aceia cari te-ai despărţit de
comunitatea credincioşilor… Înşelat de onorurile lumeşti, calci în picioare sfânta maică biserică
răsăriteană… Ai crezut că printr-o nouă sfinţire vei dobândi mai mare cinste şi cinstea aceasta te-
a orbit ca să nu vezi că aceea n-a fost sfinţire, ci comedie şi prin ea ai luat asupra ta lanţul de foc
al iadului şi ai pornit pe calea întunericului părăsind calea luminii... Îţi scriu această scrisoare cu
lacrimi isvorâte din adâncul inimii pe care, alături de mine, le varsă mulţi fii ai bisericii
răsăritene pentru marea fărădelege pe care ai săvârşit-o”. La scrisoare era anexată şi
excomunicarea patriarhului Calinic71.
La 3 iulie 1702, a intervenit şi Dosoftei, patriarhul Ierusalimului. Şi el se adresează
episcopului Atanasie. După ce îi face aspre mustrări, spunându-i că s-a făcut începător al răutăţii,
călăuză a pieirii, duşman al Sfinţilor Părinţi, înstrăinat şi apostat făţiş al sfintei biserici a lui
Christos, îl îndeamnă să-şi vină în simţire, să nu se teamă de jurămintele făcute la Viena, ci de
acelea făcute când s-a sfinţit arhiereu şi să se întoarcă la ortodoxie „ca să fii episcop ortodocs şi
adevărat episcop şi să înveţi pe cei ce sunt în ortodocsie a rămâne în ea nestrămutaţi”72.
Prin întreaga lor activitate politică, bisericească şi culturală, domnitorul muntean Şerban
Cantacuzino, mitropolitul Ţării Româneşti Teodosie şi patriarhul Dositei al Iersualimului,
prezent de nenumărate ori în Ţările Române, au acordat un sprijin esenţial Bisericii Ortodoxe
Române din Transilvania, fiind preocupaţi de situaţia ierarhilor transilvani care erau supuşi unei
presiuni foarte mari din partea prozelitimului maghiar calvin din acest timp. Fiecare. La nivelul
său, a contribuit la menţinerea şi ocrotirea ortodoxiei româneşti transilvănene.

71
Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, partea întâi, 1697-1751, în „Buna Vestire”, nr. 3-4, 1977, p.
148.
72
Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, p. 149.