Prima Biblie în limba română

Anul acesta se împlinesc 320 de ani de la tipărirea Bibliei de la 1688. Cunoscută şi sub numele de
„Biblia de la Bucureşti” sau „Biblia lui Şerban Cantacuzino”, această lucrare reprezintă prima ediţie
integrală în limba română a textului Sfintei Scripturi. Bazându-se pe traducerile anterioare ale
cărturarilor, Biblia de la 1688 va constitui, la rândul său, un punct de referinţă pentru toate
traducerile textului sacru care se vor realiza de acum înainte. Mai mult, va contribui la cristalizarea
limbii române literare în toate provinciile româneşti, fiind considerată ca o expresie a unităţii
românilor de pretutindeni.

Prima traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba română a apărut ca un rod al preocupărilor constante
ale domnitorilor, ierarhilor şi cărturarilor români de a avea Cuvântul lui Dumnezeu în limba vorbită de către
credincioşi. Nevoia acută de a traduce Scriptura în limba română era motivată, de altfel, de situaţia specială
în care se aflau creştinii ortodocşi din Ţările Române, în comparaţie cu celelalte popoare ortodoxe: în cult se
folosea limba slavonă (mai târziu şi limba greacă), iar oamenii de rând, care participau la slujbele bisericeşti,
necunoscând decât limba română, nu în înţelegeau ceea ce se citea sau rostea. Tocmai de aceea, românii au
început de timpuriu să fie preocupaţi de traducerea Sfintei Scripturi în limba lor, în vreme ce popoarele slave
sau grecii au făcut aceasta mult mai târziu (de pildă, în limba greacă modernă, Biblia a fost tradusă abia în
secolul XIX, fiind tipărită în 1840, iar în rusă s-a realizat această lucrare în 1876).

Traduceri sporadice, anterioare

Cele mai vechi traduceri de texte sfinte în limba poporului, datorate unor ostenitori anonimi, datează din
secolele XV-XVI. Ele conţin, în special, Psaltirea şi fragmente din Noul Testament: Codicele Voroneţean,
Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea Voroneţeană. Cel mai vechi text tipărit în limba română
este Evangheliarul slavo-român al lui Filip Moldoveanul (Sibiu, 1551-1553). Acesta a fost urmat de
tipăriturile diaconului Coresi şi ale preoţilor din Şcheii Braşovului, care au dat la lumină, în a doua jumătate
a secolului al XVI-lea, Tetraevanghelul (1561), Apostolul (1564), Psaltirea (1570), Evanghelia cu învăţături
(1581). La Alba Iulia, mitropolitul Simion Ştefan al Ardealului va tipări, în 1648, Noul Testament de la
Bălgrad, iar în 1651, Psaltirea. Cu puţin timp înaintea apariţiei Bibliei lui Şerban Cantacuzino, la Bucureşti
se vor tipări, în timpul mitropolitului Teodosie (1668-1672; 1679-1708), Evanghelia (1682) şi Apostolul
(1683).

„Dumnezeiasca Scriptură s-au tălmăcit spre înţeleagerea limbii rumâneşti”

Tipărirea Bibliei de la Bucureşti s-a realizat în timpul domnitorilor Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi
Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ambii iubitori de credinţă şi cultură. Pregătirile pentru editare au
început în jurul anului 1682, cu strângerea materialelor necesare şi alcătuirea grupului de cărturari
însărcinaţi cu această lucrare, dintre care amintim pe arhiepiscopul Ghermano de Nisa (directorul Academiei
Greceşti din Constantinopol), Sevastos Kymenites (directorul Şcolii Greceşti din Bucureşti) şi fraţii Radu şi
Şerban Greceanu. Corectura textului a fost încredinţată fostului episcop de Huşi, Mitrofan. Tipărirea s-a
început la 5 noiembrie 1687 şi s-a încheiat la 10 noiembrie 1688.

1
Biblia de la Bucureşti reprezintă o operă de mari proporţii pentru vremea în care a fost tipărită: are 944 de
pagini, format mare. Textul este imprimat cu litere mici, chirilice, dispus pe două coloane, cu excepţia celor
două prefeţe unde există o singură coloană. Scrierea folosind caractere chirilice era un lucru obişnuit pentru
acea vreme; ea se va menţine până în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când va fi înlocuită cu
alfabetul latin.

Pagina de titlu oferă informaţii referitoare la cei care au contribuit la apariţia lucrării, dar şi la scopul pentru
care s-a tipărit: „Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură ale cei vechi şi ale cei noao leage toate care s-au
tălmăcit dupre limba elinască spre înţeleagerea limbii rumâneşti, cu porunca prebunului creştin şi
luminatului domn Ioan Şărban Cantacozino Basarabă Voievod şi cu îndemnarea dumnealui Costandin
Brâncoveanul, marele logofăt nepot de sor al Măriei Sale, carele, după prestăvirea acestui mai suspomenit
domnu, Putearnicul Dumnezău, den aleagerea a toatei Ţări Rumâneşti, pre dumnealui l-au coronat cu
domnia şi stăpânirea a toată Ţara Ungrovlahiei. Şi întru zilele Măriei Sale

s-au săvârşit acest Dumnezăiesc lucru. Carele şi toată cheltuiala cea de săvârşit o au rădicat. Tipăritu-s-au
întâiu în scaunul Mitropoliei Bucureştilor în vremea păstoriei Preasfinţitului părinte Chir Theodosie
mitropolitul ţării şi exarhu laturilor şi pentru cea de obşte priinţă s-au dăruit neamului rumânesc, la anul de
la facerea lumii, 7197, iară de la spăsenia lumii, 1688, în luna lui noiembri în 10 zile”.

Pe versoul paginii de titlu este stema lui Şerban Cantacuzino, însoţită de opt stihuri dedicate domnitorului de
către logofătul Radu Greceanu.

Biblia de la Bucureşti a contribuit la formarea limbii române

Cea dintâi prefaţă, semnată de Şerban Cantacuzino, este dedicată „celor care se află lăcuitori supt stăpânirea
noastră, presfinţitului mitropolit Chir Theodosie, iubitorilor de Dumnezău episcopi, preacuveoşilor egumeni,
smeriţilor preoţi, blagorodnicilor boiari şi tuturor celoralalţi, pravoslavnicilor creştini”. Cea de-a doua
prefaţă este semnată de Dositei, patriarhul Ierusalimului, şi este închinată domnitorului Şerban Cantacuzino.

Biblia de la Bucureşti a devenit punct de referinţă pentru toate traducerile textului Sfintei Scripturi care i-au
urmat: Biblia de la Blaj (1795), Biblia de la Petersburg (1819), Biblia de la Buzău (1854-1856), Biblia de la
Sibiu (1856-1858) etc.

Biblia din 1688 conţine, în afara cărţilor canonice, şi o carte apocrifă: „A lui Iosip la Macavei carte, adecă
despre singurul ţiitoriul gând”. Este vorba de lucrarea „Despre raţiunea dominantă” atribuită lui Iosif Falviu,
tradusă în româneşte de Nicolae Milescu. Aceasta este prima lucrare de filozofie tradusă în limba română.

Importanţa Bibliei de la 1688, dincolo de aceea esenţială de a pune la dispoziţia românilor textul integral al
Sfintei Scripturi, constă şi în faptul că, circulând în toate provinciile româneşti, a contribuit la formarea
limbii literare şi, totodată, la menţinerea unităţii de limbă.

▲ Ediţia jubiliară din 1988

La împlinirea a 300 de ani de la apariţie, Biblia lui Şerban a fost retipărită, ca ediţie jubiliară, în facsimil şi
transcriere la Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Iniţiativa a aparţinut
2
patriarhului Iustin Moisescu (1977-1986) şi a fost dusă la bun sfârşit de patriarhul Teoctist (1986-2007).
Comisia de specialişti căreia i s-a încredinţat această lucrare a fost coordonată de acad. Ioan C. Chiţimia (†
1989). Ediţia jubiliară a fost lansată atât la Bucureşti, cât şi la Geneva, Viena şi Tesalonic.

Cu prilejul apariţei ediţiei jubiliare, patriarhul Teoctist sublinia în Prefaţa lucrării: „anul 1988 este pentru
ierarhii, slujitorii şi dreptmăritorii creştini, de pe toate plaiurile româneşti, prilej de omagiere a tuturor celor
ce au contribuit la apariţia Bibliei de la Bucureşti. Şi cel mai ales omagiu pe care îl putem aduce acestor
vrednici înaintaşi este reeditarea ştiinţifică a acestei Biblii, oferind cititorilor de azi textul de la 1688 - în
facsimil -, precum şi transcrierea acestuia în alfabet latin, pentru ca astfel să se poată constata caracterul ei
de document de consolidare a limbii româneşti, şi, totodată, pentru ca acesta - textul de la 1688 - să poată fi
pus la îndemâna cercetătorilor, spre a-l studia sub felurite aspecte. Reeditarea de acum a Bibliei de la Bu-
cureşti este un act de restituire integrală a unui document al dăinuirii şi îndreptăţirii noastre istorice, către
urmaşii legitimi ai înaintaşilor care i-au asigurat o intrare triumfală în istoria culturii noastre naţionale”. O
nouă ediţie a văzut lumina tiparului în 1997.

▲ Călătorie prin limba română de acum trei secole

Cu toate că s-au scurs 320 de ani de la tipărirea Bibliei lui Şerban Cantacuzino, limba română folosită
atunci poate fi citită şi astăzi cu multă uşurinţă. Ilustrăm mai jos prin câteva texte:

„Domnul paşte-mă şi nemica nu-m va lipsi; la locul otăvii, acolo m-au sălăşluit. Pre apă de răpaos mă hrăni
pre mine, sufletul mieu întoarse. Poveţuitu-m-au pre cărările direptăţii, pentru numele Lui. Că, de voiu şi
mearge în mijlocul umbrei morţii, nu mă voiu teame de reale, căci Tu cu mine eşti. Toiagul Tău şi varga Ta,
aceasta m-au mângâiat. Gătit-ai înaintea mea masă den preajma celor ce mă necăjesc. Muiaşi cu untdelemn
capul mieu, şi păharul Tău îmbătând ca un prea tare. Şi mila Ta mă va goni toate zilele vieţii meale. Şi a
lăcui eu în casa Domnului la îndelungare de zile”. (Psalmul 22)

Fericirile

„Şi văzând gloatele (Iisus) să sui în măgură; şi şăzând El, veniră cătră El ucenicii Lui. Şi deşchizând rostul
Său, învăţa pre ei, zicând:

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora iaste împărăţia ceriurilor! Fericiţi ceia ce plângu, că aceia să vor
mângâia!

Fericiţi cei blânzi, că aceia să vor mângâia!

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!

Fericiţi ceia ce flămânzesc şi însetoşază direptatea, că aceia să vor sătura! Fericiţi cei milostivi, că aceia să
vor milui!

Fericiţi cei curaţi la inemă, că ei vor vedea pre Dumnezău! Fericiţi cei de pace făcători, că aceia fii lui
Dumnezeău să vor chema!

3
Fericiţi cei goniţi pentru direptate, că acelora iaste împărăţia ceriurilor!

Fericiţi veţ fi când vor ocărî pre voi şi vă vor goni şi vor zice tot răul graiu asupra voastră, minţind pentru
Mine!

Bucuraţi-vă şi vă veseliţ, că plata voastră multă e în ceriuri, că aşa au gonit pre prorocii mai nainte de voi!”
(Matei 5, 1-12)

Imnul dragostei

De voiu grăi cu limbile oamenilor şi cu ale îngerilor, şi dragoste nu am, făcutu-m-am aramă răsunând au
tâmpănă băcăind. Şi de voiu avea prorocie şi voiu şti tainile toate şi toată înţeleagerea, şi de voiu avea toată
credinţa, cât măguri a muta, iară dragoste să n-aib, nemică nu sânt. Şi de voiu da toată averea mea, şi de voiu
da trupul mieu ca să mă arzu, şi dragoste nu am, nemică nu-m folosescu. Dragostea mult îngăduiaşte,
îmbunează, dragostea nu râvneaşte, dragostea nu să semeţeaşte, nu să făleaşte, nu face grozăvie, nu cearcă
ale ei, nu să mânie, nu gândeaşte răul. Nu să bucură pre nedireptate, ce împreună să bucură cu adevărul.
Toate le priimeaşte, toate le creade, toate le nădejduiaşte, toate le rabdă. Dragostea niciodinioară nu scade
(Poslanie cătră Corintheani, 13, 1-8).

▲ Primele traduceri ale Bibliei

Autorii Sfintei Scripturi au scris în ebraică, aramaică şi greacă. Condiţiile istorice au făcut ca, în timp, să se
ajungă la traducerea Bibliei şi în alte limbi, pentru a fi cât mai bine înţeleasă de credincioşii popoarelor
evanghelizate.

În secolul al II-lea apar traducerile în limba latină ale Bibliei, limba oficială a Imperiulu Roman: Itala şi
Vulgata, cea din urmă datorându-se Fericitului Ieronim, devenită Biblia oficială a creştinătăţii latine.

În secolele IV, episcopul Ulfila al goţilor traduce Sfânta Scriptură în limba acestora. La sfârşitul secolului al
V-lea, Biblia era deja tradusă în limba armeană. Graţie Sfinţilor Chiril şi Metodie, apostolii slavilor, în
secolul al IX-lea textul sacru devine accesibil popoarelor slave.

După schisma din 1054, creştinii din Apus vor evolua pe coordonate din ce în ce mai diferite faţă de creştinii
din Răsărit. Una dintre diferenţe o va reprezenta şi atitudinea faţă de textul Scripturii: în vreme ce pentru
răsăriteni traducerile în alte limbi decât ebraica, latina sau greaca nu constituiau nici o problemă, creştinii
apuseni nu vor agrea un astfel de demers. Secole de-a rândul, Biserica apuseană va critica aspru orice
încercare de a traduce Biblia în altă limbă decât latina: singura versiune oficială era Vulgata Fericitului
Ieronim. Cu toate acestea, nu au lipsit astfel de iniţiative.

În anul 758 apare o Biblie în limba germană veche, tradusă de un anume Matei. Prima traducere în limba
franceză apare în jurul anului 1170, susţinută financiar de un negustor din Lyon, Peter Waldo. În limba
engleză, Biblia a fost tradusă integral de John Wycliffe († 1384).

În 1522, Martin Luther traduce Noul Testament în limba germană, iar în 1532 tot el publică versiunea
integrală a Sfintei Scripturi. Un moment important pentru lumea anglofonă l-a reprezentat apariţia Bibliei de
4
la Geneva, în 1560. Traducerea s-a datorat numeroasei comunităţi de anglicani stabiliţi la Geneva, în urma
persecuţiei reginei Maria Tudor (1553-1558). Lucrarea a fost recunoscută pe întreg teritoriul Marii Britanii
şi în Scoţia, fiind adoptată şi de misionarii din Lumea Nouă. Totuşi, varianta oficială pentru limba engleză
va deveni, pentru mult timp, versiunea elaborată în timpul regelui James I al Angliei (†1625) de un grup de
învăţaţi, care au lucrat timp de zece ani, dând naştere Bibliei, cunoscută sub numele de The King James
Version.

▲ Cartea cărţilor

Cuvântul folosit în mod frecvent pentru a desemna cartea sfântă a creştinilor este forma de plural a
termenului grec „biblion” - „carte”. Cuvântul grecesc, la rândul său, are la origine un toponim fenician:
„Byblos”. Este vorba de oraşul fenician (astăzi Jubayl din Liban), important port şi centru comercial în
Antichitate. Pe aici se făcea comerţ cu Egiptul de unde se importa materialul folosit pe atunci la scris,
papirusul. Din Byblos, papirusul ajungea apoi în lumea greacă. Astfel, numele oraşului a devenit foarte
curând substantiv comun în limba greacă, însemnând „carte”.

Biblia nu este o singură carte, cum am fi tentaţi să o socotim la o simplă vedere, ci o colecţie de cărţi care au
fost scrise într-un interval de aproximativ 1600 de ani. Însă, în ciuda diversităţii de conţinut (unele cărţi sunt
istorice, altele profetice, altele poetice etc.) şi a distanţelor în timp în care acestea au fost scrise, Biblia este
unitară, în sensul că de la un capăt la altul prezintă istoria întâlnirii lui Dumnezeu cu oamenii, toţi autorii
redactându-şi scrierile sub înrâurirea Duhului Sfânt.

O altă denumire a Bibliei este cea de „Sfânta Scriptură”, expresie întâlnită în Noul Testament (2 Timotei 3,
15).

Şerban Cantacuzino, domnitorul care a dat ţării prima Biblie românească

Un articol de: George Aniculoaie - 19 Oct, 2008

Domnitor al Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino a fost un vrednic urmaş al neamului

Cantacuzinilor. A condus ţara timp de aproape 10 ani (1678-1688), fiind un domn aspru cu cei
vinovaţi şi îngăduitor faţă de cei drepţi. Imediat după ce a devenit domn, s-a îngrijit ca toţi duşmanii
familiei să fie îndepărtaţi. Apoi, a câştigat încrederea turcilor prin daruri în bani şi diferite obiecte. A
fost un bun militar, având o statură impresionantă. Turcii l-au obligat să participe la asediul Vienei
din 1683, dar, pe ascuns, a fost de partea creştinilor din cetate. Asprimea faţă de supuşi a ajuns
cunoscută şi peste graniţele ţării, încât îi ştiau de frică chiar şi „prietenii“ săi, turcii. A deschis drumul
Renascentismului în Ţările Române, prin dragostea sa faţă de cultură şi prin ridicarea de biserici.
Despre domnia lui Şerban Cantacuzino, despre rolul său în istoria poporului român şi despre
vrednicile sale realizări ne-a vorbit pr. conf. dr. Ioan Moldoveanu, de la catedra de Istorie a Facultăţii
de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.

Ce ne puteţi spune despre personalitatea lui Şerban Cantacuzino?

5
Şerban Cantacuzino este una dintre figurile remarcabile ale istoriei româneşti. Se înscrie în galeria marilor
domnitori, începând de la Mircea cel Bătrân, continuând cu Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai
Viteazul, Matei Basarab, continuând apoi cu Sfântul Constantin Brâncoveanu, care a depăşit cu mult
eforturile predecesorilor săi, şi încheind această galerie cu Alexandru Ioan Cuza. Pe Şerban Cantacuzino,
unul dintre cei mai importanţi dintre domnitori, marele istoric Constantin Giurescu îl caracteriza: „Un
personaj destul de viclean, abil, diplomat, destul de crud şi însetat de sânge, dar totuşi deschis spre idealuri
foarte nobile“, şi asta se vede în ceea ce a rămas, pe plan cultural, după Şerban Cantacuzino.
Asta a caracterizat, de altfel, întregul Ev Mediu. Suntem în secolul al XVII-lea, plin de, politic vorbind,
lupte între două partide, Cantacuzinii şi Bălenii. Ambele sunt partide cu sânge grecesc, formate din multe
personalităţi ale boierimii acelor vremuri. Familia Cantacuzinilor a reprezentat practic partida naţională. S-a
scris o sagă, o istorie a familiei Cantacuzino; se numeşte „1000 de ani în Balcani“ şi este scrisă de Ioan
Mihai Cantacuzino, un îndepărtat urmaş al acestei familii. Aflăm de acolo că neamul Cantacuzinilor s-a
împrăştiat pe toată planeta, de la Moscova la New York, în toată Europa, Germania, Elveţia, Franţa, Italia şi,
evident, România.
„Nu i-au permis timpurile să se comporte ca, altădată, Mihai Viteazul“
Cum a ajuns un urmaş al acestei familii să conducă Ţara Românească?
Şerban Cantacuzino este de neam grec, dar este născut la noi în Muntenia. Familia Cantacuzinilor a venit de
foarte multă vreme în ţările române. Ioan Mihai Cantacuzino situează acest moment la puţină vreme după
căderea Constantinopolului.
Şerban Cantacuzino este fiul lui Constantin Cantacuzino, una dintre cele mai importante personalităţi ale
politicii secolului al XVII-lea. Constantin Cantacuzino a căzut pradă uneltirilor boierimii din cele două mari
familii, Bălenii şi Cantacuzinii. Grigorie Ghica, unul dintre predecesorii lui Şerban, a fost cel mai aprig
duşman al lui Constantin. Şerban Cantacuzino vine la domnie în 30 noiembrie 1678. Părea a fi o domnie
foarte liniştită, dar nu a durat foarte mult această acalmie, pentru că a avut grijă să se răzbune pe toţi cei care
uneltiseră împotriva tatălui său în mod nedrept. Vorbind despre epoca lui Şerban Cantacuzino, 1678-1688,
putem spune că este unul dintre deceniile remarcabile ale secolului al XVII-lea. Din punct de vedere politic,
zece ani de domnie reprezintă o performanţă, în vremea în care domnitorii nu reuşeau să rămână mai mult de
patru ani. De fiecare dată, interveneau partidele adverse care aveau grijă să provoace intrigi la
Constantinopol, ca să-şi pună omul lor. Doar Sfântul Constantin Brâncoveanu l-a depăşit, domnind aproape
25 de ani. Şerban Cantacuzino a fost un foarte abil diplomat, un bun strateg, dar nu i-au permis timpurile să
se comporte ca, altădată, Mihai Viteazu. Totuşi, contemporanii şi cei de după el îl caracterizeazau ca având
ambiţii imperiale; îşi dorea chiar să ajungă la Constantinopol, să îl ocupe, în numele Ortodoxiei, şi să
înlăture pericolul otoman de acolo. Nu a reuşit, pentru că întregul context balcanic nu îi mai permitea.
Şerban Cantacuzino, alături de domnul moldovean Gheorghe Duca, a participat la asediul Vienei din 1683.
Cum a ajutat Şerban Cantacuzino în tabăra creştină asediată de turci?
Turcii au încercat să ocupe Viena, fiind un punct de avangardă pentru intrarea în Occident. Ar fi fost un
dezastru dacă turcii intrau în Viena. Au fost însă împiedicaţi şi de reacţia de ostilitate a lui Şerban
Cantacuzino, dar nevădită. Obligat de turci să participe la asediu, el trimitea informaţii, în ascuns, părţii
vieneze, cu tot ceea ce se întâmpla în jurul zidurilor. Forţele erau mult inferioare faţă de partea otomană. Ca
semn distinctiv, muntenii aveau steaguri cu Sfânta Cruce pe o parte şi cu Maica Domnului pe cealaltă.
Atunci când trăgeau asupra cetăţii foloseau bombe oarbe, ca să nu dărâme zidul. Informaţiile pe care le
6
trimiteau zilnic părţii celeilalte au ajutat ca asediul să nu aibă succes. Asta a făcut ca din 1683 Imperiul
Otoman să înceapă să decadă. Tot din cauza acestui fapt, imperiul occidental a fost salvat de cotropirea
otomană. Totul ar fi fost, probabil, inevitabil fără ajutorul lui Şerban Cantacuzino, dar şi fără ajutorul chiar
şi al unora dintre turci. Paşa de la Viena nu avea interesul să-i fie tulburată domnia. Vizirul care a atacat
Viena a fost practic împiedicat chiar de a-i lui.
Putem spune că epoca lui Şerban Cantacuzino a fost de o efervescenţă culturală?
Da. De altfel, cultura reprezintă toată perioada domniei lui Şerban Cantacuzino. Lui i se datorează
monumentul principal al limbii române - „Biblia de la Bucureşti“ din 1688 sau „Biblia lui Şerban
Cantacuzino“. Până la aceasta, însă, nu putem să trecem cu vederea alte trei mari lucrări. E vorba de
„Liturghierul“ în româneşte, în 1680. Apoi, în 1682, apărea, pentru prima oară în spaţiul românesc,
„Evangheliarul“ sau Evangheliile tipărite în ordinea citirii pericopelor în cadrul anului bisericesc. Iar, la
1683, „Apostolul“, având aceeaşi structură.
Cea mai importantă rămâne însă Biblia de la Bucureşti, care este a lui Şerban Cantacuzino, dar şi a lui
Brâncoveanu în aceeaşi măsură, pentru că se termină în vremea lui. Însă contribuţia cea mai mare o au
personalităţile lumii culturale din vremea lui Şerban Cantacuzino, care, ce-i drept, au rămas şi după moartea
subită a acestuia.
„Biblia lui Şerban Cantacuzino“ este rezultatul muncii de cel puţin un secol, de la Coresi încoace
(„Evanghelia cu învăţătură“ - 1581), a personalităţilor culturii din cele trei principate. Pe de o parte, Noul
Testament este nu altceva decât textul îmbunătăţit al Noului Testament de la Alba Iulia, din 1648. În ceea ce
priveşte Vechiul Testament, avem în faţă traducerea făcută de marele om de cultură Nicolae Milescu
Spătaru. El a făcut această traducere între 1661 şi 1663 - pe vremea când avea funcţiunea capuchehaiei,
adică ambasador al Munteniei la Constantinopol -, rectificată şi îmbunătăţită, se pare, de Sfântul Ierarh
Dosoftei, mitropolitul Moldovei; acestea - aduse toate din condei şi puse împreună de doi fraţi remarcabili,
ca personalităţi ale culturii româneşti, fraţii Radu şi Şerban Greceanu. Biblia beneficia de 944 de pagini,
paginate de data aceasta, pentru că nu se obişnuia ca lucrările să fie paginate până atunci. A avut şi două
prefeţe, una chiar a lui Şerban Cantacuzino şi o alta a lui Dositei al Ierusalimului.
„Fala Munteniei“
Care este cea mai strălucită ctitorie a lui Şerban Cantacuzino?
Şerban Cantacuzino rămâne în istoria ctitoriilor româneşti prin Mănăstirea Cotroceni. Este ctitorul absolut al
acestei mănăstiri pe care o termină în 1689 şi pe care o închină întregului Munte Athos, nu unei mănăstiri
aparte. Va deveni una dintre cele mai importante, ca pondere economică şi culturală, în principatul
Munteniei. Aşa încât, pe la 1760, când a văzut-o unul dintre învăţaţii greci, Chesarie Daponte, a numit-o
„Fala Munteniei“. Înseamnă că era una dintre cele mai importante, prestigioase, dar şi frumoase mănăstiri
ale Munteniei. Acestea se datorează doar lui Şerban Cantacuzino. A înzestrat-o cu câteva schituri, cel puţin
cinci, care îi aduceau venituri. Închinarea Mănăstirii Cotroceni comportă o discuţie aparte. Documentul prin
care a fost închinată Muntelui Athos este foarte important. Este primul document care ne spune că
mănăstirile închinate nu au devenit niciodată proprietăţi. Şerban Cantacuzino fixează nişte clauze, şi spune
„Dacă cumva administrarea (care trebuia făcută de greci) nu se face conform condiţiilor precizate în acest
document de închinare, mănăstirea să se reîntoarcă ţării“. Deci, asta nu mai era dare în proprietate. El venea
să reglementeze practic nişte chestiuni care se viciaseră pe parcurs. Domnitorii au închinat din evlavie foarte
multe dintre mănăstirile ţării către Muntele Athos, şi nu numai, ceea ce s-a crezut multă vreme o dare în
7
proprietate. Or, din punct de vedere canonic, se ştie că mănăstirile nu erau date în proprietate, prin închinare.
Acesta este documentul care luminează întreaga situaţie în ceea ce priveşte regimul mănăstirilor din
România. A reparat ceea ce se viciase pe parcursul secolului respectiv. Este o revenire. S-a constatat că se
întâmplau şi anormalităţi, iar Şerban Cantacuzino le-a reparat şi le-a precizat, de data asta, în maniera unor
clauze. Eu zic că este unul dintre cele mai importante documente.
„Este una dintre personalităţile de excepţie ale culturii româneşti“
Ce moştenire ne-a lăsat domnul Şerban Cantacuzino?
A rămas în istorie drept unul dintre cei mai importanţi domnitori. Cultural, Mănăstirea Cotroceni, ctitoria sa,
a fost şi a rămas multă vreme, până la demolarea ei, unul dintre cele mai importante repere ale Bucureştiului.
În 1984, Ceauşescu a dărâmat biserica, iar câteva fresce s-au conservat, în secret, în subsolul Muzeului de
Artă. A fost refăcută în 2004, exact la 20 de ani de la dărâmarea sa abuzivă.
Este una dintre personalităţile de excepţie ale culturii româneşti, ctitor desăvârşit, un diplomat foarte abil,
chiar dacă perioada lui este întunecată de gesturile politice pe care a trebuit să le facă. Rămâne şi unul dintre
cei care marchează sfârşitul de secol XVII în modul cel mai benefic cu putinţă.
A fost foarte deschis idealurilor nobile, de tip cultural. Dacă nu ar fi avut aceste idealuri de tip renascentist,
probabil că noi n-am fi avut astăzi o Biblie integrală în româneşte de la 1688, destul de târziu faţă de naţiile
occidentale. Dar, cu toate acestea, românii au făcut cultură şi pentru restul statelor balcanice. Dacă la
Constantinopol n-a putut funcţiona o tipografie foarte multă vreme, pentru greci, bulgari, sârbi noi eram cei
care le tipăream cărţi. Şi asta se datorează excluziv acestor domnitori de mare anvergură.
Mormântul lui Şerban Cantacuzino este la Cotroceni, în ctitoria sa. A murit la 54 de ani, cum scrie pe placa
de mormânt. Nu se ştie cum, dar se pare că a fost otrăvit, căzând victimă a conflictului de cel puţin un secol
între Băleni şi Cantacuzini.
▲ Domnitorul Şerban Cantacuzino, cinstit la Viena
Cu acazia aniversării a 300 de ani de la asediul Vienei, în 1983, s-a ridicat un bust al domnitorului Şerban
Cantacuzino, în amintirea acestuia. S-a construit şi o capelă, care este cunoscută drept „Capela
moldovenească“ şi care se află la intersecţia dintre Arnsburggasse şi Betty Roose Weg din Viena. În această
capelă se află o copie în miniatură a crucii făcute de Şerban, în preajma cortului său.
Crucea lui Şerban Cantacuzino avea cinci metri şi era din stejar. Aceasta purta o inscripţie latină cu dublu
sens. Faţă de turci susţineau că se roagă pentru sultanul de la Constantinopol, însă, în realitate, se rugau
pentru cel roman. Inscripţia de pe cruce spune: „Înălţarea crucii este mântuirea lumii, crucea este podoaba
Bisericii, crucea este în paza regilor, crucea este întărirea credincioşilor, crucea este gloria îngerilor şi
vătămarea demonilor. Noi, Şerban Cantacuzino, din mila lui Dumnezeu principe al Valahiei Transalpine,
domn şi singur stăpân al ei (...) am ridicat această cruce în locul sfânt la care poporul se poate închina în
orice zi, cinstit întru veşnică memorie a sa şi alor săi, în timpul asediului Vienei din Austria Inferioară de
către mahomedanii conduşi de vizirul Kara-Mustafa Paşa, 1 septembrie 1683. Călătorule, adu-ţi aminte de
moarte!“.
▲ Luptă pentru dezgroparea ctitoriilor strămoşului său, domnitorul
Unul dintre urmaşul ilustrului domnitor Şerban Cantacuzino este Şerban Cantacuzino, actorul (foto). Născut
în 1941, pe teritoriul ţării noastre, este strănepot al savantului Ioan Cantacuzino şi nepot al celebrei Maria
Filotti. Tatăl său este psihiatrul şi criticul de teatru Ion Cantacuzino. S-a stabilit, după 1989, la Paris. Însă nu
şi-a uitat ţara şi, de aceea, vine cât de des are ocazia. Acum, dacă a ieşit la pensie - a lucrat în cadrul
8
Ministerului de Cultură din Franţa -, vine mai des acasă, în România. De profesie actor, a jucat şi în filmele
„Şapte băieţi şi-o ştrengăriţă“, „Străinul“ şi „Gaudeamus Igitur“.
În 1997, împreună cu toţi descendenţii vechii familii a Cantacuzinilor, au înfiinţat „Fundaţia Cantacuzino“.
„Principalul motiv al înfiinţării acestei fundaţii a fost lupta pentru a convinge autorităţile să se reconstituie
biserica Mănăstirii Cotroceni. Apoi, după un an de zile, am considerat că e bine să facem şi o statuie a
domnitorului. În acelaşi timp, am scos şi o serie de tipărituri“, ne-a spus Şerban Cantacuzino. Acum, cele
două obiective sunt în desfăşurare.
Astfel, „sculptorul Mihai Buculei a făcut un proiect, în 1998, de statuie, însă a durat mult timp până
autorităţile au fost de acord. S-au făcut multe cereri către Preşedinţie, Primăria Generală a Capitalei şi
Ministerul Culturii, dar nu a apărut nimic sigur. Primul amplasament a fost piaţeta din faţa Bisericii Gorgani.
În 1999, vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist a aprobat locul din faţa Bisericii „Sfântul Elefterie“ de la
Eroilor. Apoi, s-a pus în discuţie „bazinul cu delfin“ din curtea Palatului Cotroceni, dar şi zona Curţii Vechi,
mai ales că s-au descoperit acolo vestigii cantacuzine. Datorită Preafericitului Părinte Daniel, statuia
domnitorului se sculptează astăzi la baza Dealului Patriarhiei, acolo unde va rămâne pentru posteritate“.
„Refac biserica pentru că am conştiinţa apăsată că am dărâmat-o“
„Celălalt obiectiv, Mănăstirea Cotroceni, a intrat în reconstrucţie. Inginerul Nicolae Vlădescu, cel care a fost
prezent la dărâmarea bisericii în 1984, se ocupă de aducerea ei la stadiul la care a fost înainte de demolare.
La demolarea ei, domnul inginer a numerotat bucăţile din frescă şi zid, pentru a fi mai uşoară aşezarea lor“,
după cum ne-a mai spus urmaşul lui Şerban Cantacuzino. „Bucăţile vechi care s-au păstrat vor fi aşezate din
nou şi conturate ca să se ştie care sunt cele originale. Restul va fi pictat în acelaşi stil. Nu s-a hotărât încă
cine o va picta. La prima reparaţie, sponsorul direct a fost Trustul Carpaţi, condus de Petre Badea, tot cel
care a dărâmat biserica, dar care s-a jurat să o refacă ca Dumnezeu să îi ierte păcatele“. „Fac asta pentru că
am conştiinţa apăsată, că am dărâmat o biserică“, i-a spus Badea moştenitorului familie Cantacuzinilor,
actorul Şerban.

Dumnezeu a trimis cuvântul Său oamenilor spre a le fi, cum zice psalmistul, „făclie picioarelor“ pe
cărarea vieţii. Izvoarele prin care Dumnezeu Şi-a descoperit fiinţa, planul şi voia Sa sunt Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfânta Scriptură, Biblia, Cartea Cărţilor sau Cartea veşnică este
documentul unic care exprimă iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, cărora le arată calea spre
fericirea veşnică.

Nici o carte pe lume nu suportă comparaţie cu Sfânta Scriptură. Deşi e ca un mozaic de 66 de cărţi canonice,
scrise de aproape 40 de autori deosebiţi ca stare socială şi intelectuală, de la ciobani până la împăraţi, ea
păstrează acea unitate minunată, care face din această carte, care iată se adresează tuturor (mesajul
scripturistic e universal), o carte a istoriei, a viziunilor, a omului, a lui Dumnezeu, a Mântuitorului, un
monument al unităţii dumnezeieşti, pe care i-a imprimat-o Duhul Sfânt. Scrisă de-a lungul unei perioade de
aproximativ 1.000 de ani, Biblia are un caracter polifonic şi simfonic în acelaşi timp, aceste cărţi scrise de
mai mulţi autori, care îşi fac auzite glasurile sub inspiraţie divină, toate aceste cărţi formează o singură carte,
prin care vorbeşte Dumnezeu.

„Cuvântul întrupat“
Marele Părinte, „dascăl al lumii şi ierarh“, Sfântul Ioan Gură de Aur, prăznuit astăzi, sintetizează într-o
formulă pe cât de succintă, tot pe atât de sugestivă, ceea ce este în sine Sfânta Scriptură. El o defineşte ca
fiind „Cuvântul întrupat“, în Omilia de la Matei. Marele teolog român Dumitru Stăniloae afirmă că Sfânta
Scriptură este „Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care s-a tălmăcit pe Sine în cuvinte, în lucrarea Lui de
9
apropiere de oameni, pentru ridicarea lor la El, până la Întruparea, Învierea şi Înălţarea Lui ca om. Scriptura
redă ceea ce continuă să facă Fiul lui Dumnezeu cu noi din această stare de Dumnezeu şi om desăvârşit, deci
Scriptura tălmăceşte lucrarea prezentă a lui Hristos“.

Un popor al Bibliei
Trebuie să menţionăm că Sfânta Scriptură este înţeleasă cu adevărat abia atunci când este transpusă în cadrul
vieţii umane, atunci când este trăită de persoane.
Nu a fost deloc întâmplător faptul ca primele cărţi de pe teritoriul ţării noastre să fie cărţi bisericeşti şi
tipărite în ateliere mănăstireşti şi că prima carte de cult a fost Liturghierul, cartea care se foloseşte în cadrul
celei mai importante slujbe din cultul bisericesc, Sfânta Liturghie. În cadrul acesteia se binevesteşte şi
Evanghelia lui Hristos.
Un adevăr istoric elementar că poporul român s-a născut creştin. Strămoşii noştri n-ar fi putut să fie creştini
fără a le fi fost propovăduit pe înţeles, în limba lor, cuvântul lui Dumnezeu. În primul rând, ei luau contact
cu fragmente din Biblie prin participarea lor la sfintele slujbe. Astfel, primele texte în limba română vor fi
psalmi, adică tocmai partea din Sf. Scriptură cel mai mult folosită în cultul ortodox. Astfel, cele mai vechi
texte româneşti sunt Psaltirea Şcheiană, Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzachi.

Temelia limbii române literare

Prima ediţie integrală a Noului Testament apare prin grija mitropolitului Simion Ştefan la Belgrad (Alba
Iulia) în anul 1648. Prin aceasta, limba română s-a îmbogăţit cu o serie de neologisme, ca sinagogă, filosofi,
iotă, canon, aeropag. În ceea ce priveşte traducerea propriu-zisă, după Septuaginta, primul lucru care
impresionează la citirea cărţii este acela că s-a folosit o limbă plăcută, mult apropiată de a poporului, de o
mare frumuseţe literară. Conştienţi de originea latină a limbii noastre, traducătorii s-au orientat spre aceasta,
preluând din ea o serie de fonetisme, forme şi cuvinte necunoscute până atunci. Cunoaşterea desăvârşită a
limbii vorbite a făcut ca traducătorii să dea un text de o deosebită claritate, care a putut fi citit uşor de toţi
românii din toate locurile în care erau răsfiraţi şi din toate timpurile până azi. Pr. prof. acad. dr. Mircea
Păcurariu afirmă că din aceste motive, „alături de Cazania lui Varlaam, Noul Testament de la Alba Iulia
constituie temelia pe care s-a făurit, în secolele următoare, limba română literară“.

Biblia de la Bucureşti sau un monument literar

În anul 1682 se tipăreşte la Bucureşti o Evanghelie în româneşte. Trebuie remarcat că textul Evagheliei din
1682 este diferit de cel din Noul Testament de la 1648.
Un an mai târziu, în anul 1683, a apărut tot în Bucureşti şi tot în limba română Apostolul, reeditat de
episcopul Damaschin la Buzău, în 1704. Prin aceste tipărituri, din 1682 şi 1683, s-a făcut un nou pas înainte
în vederea introducerii limbii române în Biserică.
Un alt moment de o importanţă deosebită a fost anul 1688, când a ieşit de sub teascuri Biblia supranumită de
la Bucureşti (locul apariţiei) sau a lui Cantacuzino (pentru că a fost tipărită din cheltuiala şi în timpul
domnitorului Şerban Cantacuzino), aceasta a fost realizată de către episcopul Mitrofan al Huşilor şi de fraţii
Radu şi Şerban Greceanu şi revăzută de arhiereul Gherman din Nissa Capadociei. Tipărirea Bibliei a început
la data de 5 noiembrie 1687 şi s-a sfârşit în septembrie 1688. În luna următoare, Şerban Cantacuzino a murit,
iar tronul a fost ocupat de nepotul său, domnitorul Constantin Brâncoveanu. Acesta a dispus să se pună o
nouă foaie de titlu pe exemplarele nedifuzate încă, în care se menţiona faptul că tipărirea s-a terminat sub el,
la 10 noiembrie.
Prin Biblia de la Bucureşti, clericii şi credincioşii noştri au dobândit acces nemijlocit la textul sfânt, ceea ce
a dat un nou impuls dezvoltării culturii teologice româneşti şi adâncirii vieţii creştine.
Este o operă de mari proporţii pentru acel timp, având 994 de pagini, format mare, textul imprimat cu litere
mărunte pe două coloane, fiind aşa cum spunea Dan Simionescu, „un monument literar de limbă, dar, în
acelaşi timp, şi un act editorial fără egal, raportat chiar la tehnica tipografică modernă“.
O altă tipăritură însemnată a Bibliei a fost realizată în timpul şi cu cheltuiala episcopului Filotei al Buzăului,
între anii 1854-1856. Cunoscută sub denumirea de Biblia de la Buzău, având un număr de 5 volume, noua
ediţie avea la bază textul Bibliei de la Blaj, din 1795, care i s-a părut „mai bine tălmăcită şi mai luminată în

10
înţeles“. Oamenii de carte din jurul lui Filotei, care i-au stat în ajutor la tipărirea Bibliei, au înlăturat o serie
de regionalisme ori au schimbat unele cuvinte şi expresii, ceea ce a făcut ca noua ediţie să fie superioară
celor dinainte în ce priveşte puritatea limbii.

Biblia lui Şaguna sau Biblia ilustrată de la Sibiu

O realizare deosebită şi prima de acest gen în ţara noastră a constituit-o Biblia lui Şaguna sau Biblia cu
ilustraţii, tipărită între anii 1856-1858 la Sibiu. După cum mărturisea Andrei Şaguna, noua ediţie avea la
bază vechile traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi (Noul Testament din 1648 şi ediţiile integrale ale
Bibliei: Bucureşti - 1688, Blaj - 1795, Petersburg - 1819 şi Buzău - 1854-1856), confruntate cu textul
grecesc al Septuagintei (ediţia de la Atena din 1843) şi cu o introducere în limba slavonă.
Andrei Şaguna a văzut în carte un instrument fundamental pentru schimbarea stării de lucruri după instalarea
sa ca episcop, apoi recunoaşterea ca mitropolit. „Cetirea Sf. Scripturi, spune Andrei Şaguna în
preacuvântare, e de trebuinţa Bisericei, va să zică preoţimei, ca să ştie păstori cu bun spor pe creştini cătră
viaţa de veci; iar creştinilor este de trebuinţă ca să ştie în ce cred şi cum să creadă ca să mântuiască sufletele
sale“. Nu e e ajuns să avem traduceri bune ale Bibliei. Mitropolitul îndemna, într-o pagină vibrantă, pe toţi
credincioşii, să se străduiască a pătrunde „duhul cel mântuitoriu“ al Bibliei, pentru a fi „vrednici cetăţeni ai
împărăţiei lui Dumnezeu ceii din Ceriu“. Biblia lui Şaguna fructifică întreaga tradiţie a traducerii Bibliei în
limba română.

Biblia de la București (cunoscută și sub denumirea de Biblia lui Șerban Cantacuzino) a fost prima
traducere completă a Bibliei în limba română, fiind publicată la București în 1688.[1][2]

Scrisă cu caractere chirilice, titlul ei complet era Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului
Testament. Traducerea s-a bazat pe versiunea lui Nicolae Milescu a Septuaginta, revăzută de „oamenii
locului”, cu aportul fraților Greceanu (Radu și Șerban), fiind tipărită în Țara Românească cu ajutorul
principelui Șerban Cantacuzino (1678-1688). Este prima traducere completă în limba română a tuturor
textelor biblice. Aceasta a pus o piatră de temelie la dezvoltarea limbii române scrise. Samuil Micu a
îmbunătățit traducerea lui Nicolae Milescu, demers concretizat în Biblia de la Blaj (1795), care a devenit
textul standard folosit în întreg spațiul românesc.

Alexandru D. Xenopol spunea despre Biblia lui Șerban Cantacuzino că „este cel mai însemnat monument al
literaturii religioase la români, atât prin întinderea, cât și prin limba ei cea minunată”. George
Călinescu afirma că tipărirea acestei biblii „reprezintă pentru poporul român ceea ce a reprezentat Biblia
lui Luther pentru germani”.[1]

11