Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
ca iubesc cu multa usurinta, numai pentru ca stiu sa impleteasca vorbe mestesugite, frumoase si dulci sau
pentru ca fac niste gesturi “de ochii lumii“. Iubirea “cu vorba” si iubirea “virtuala” sunt foarte la moda
astazi si multi cad in plasa unor asemenea “iubiristi” de profesie, care dau pe dinafara de vorbe mieroase si
clameaza Iubirea pe toate drumurile, dar care sunt dati apoi de gol de faptele si de duhul lor.
Multora li se pare ca daca au o fire mai sentimentala si mai moale, sunt gata nascuti blanzi si
iubitori, practicand o “iubire” fara dreapta-socoteala, dupa trup si sange, iar nu dupa Duh si
prigonindu-i chiar sau defaimandu-i pe cei despre care au impresia ca nu le sunt asemenea.
Multi cred, fara sa-si dea seama, ca daca Sfantul Ioan a spus ca “Dumnezeu este Iubire“, asta
ar insemna si ca orice numesc ei “iubire” este totuna cu… Dumnezeu. Da, Dumnezeu este Iubire,
dar ca sa intelegem iubirea lui Dumnezeu trebuie sa si patrundem Duhul iubirii Sale, iar nu sa facem
din iubirea noastra psihologica, fireasca si “umanista” idol. Iubirea poruncita noua de Hristos si
propovaduita de Apostolul Ioan nu este aceeasi cu “toleranta”, “caritatea” si “filantropia” de care astazi
omenirea secularizata face atata caz, dupa cum nu este aceeasi nici cu exaltarea sau infierbantarea
emotionala sau cu slabiciunea sentimentala, proprii anumitor personalitati.
Cum bine spunea cineva zilele acestea: Daca scoatem iubirea de aproapele din contextul Duhului
si al invataturii Bisericii si o punem mai presus de iubirea de Dumnezeu si de Invatatura Sfintei Scripturi
revelata prin Duhul Sfant, atunci devenim idolatri si hulitori, chiar fara sa ne dam seama. “Iubirea” si
“toleranta” care ni se propun azi sunt clar antihristice, pentru ca nu sunt indreptate spre sfintirea
oamenilor si apropierea lor de Hristos Dumnezeu, ci spre “inglodarea” oamenilor in pacat si in
erezie. “Iubirea” umanistilor si ecumenistilor este fatarnica nu numai pentru ca ea este pura demagogie, ci si
pentru ca nesocoteste sau relativizeaza, minimalizeaza atat ideile de pacat si virtute, de Duh Sfant si duh
lumesc, cat si orice chestiune legata de Adevar, pentru ca nu este iubirea care izvoraste din
Dumnezeu, iubirea Duhului celui unic al Adevarului-Hristos. “Iubirea” aceasta este menita sa
indreptateasca, sa legitimeze pacatul si minciuna, iar oamenii sa ajunga sa nu mai discearna intre bine
si rau. Or, Apostolul si Teologul Iubirii ne invata foarte limpede:
“Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este
întru el” (Ioan 2, 15).
***
Din viata Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan ne-a impresionat in mod deosebit acest episod, care
da o marturie extraordinara despre ce inseamna jertfelnicia efectiva a pastorului cel bun, dupa chipul lui
Hristos, care poarta o grija infinita de fiecare oaie din turma Domnului si pentru ea nu precupeteste
absolut nimic, oricare ar fi pretul.
In acest veac plin de invatatori, de predicatori si de moralisti de tot felul, dar tot mai pustiu in
Parinti, e bine sa ne amintim macar din pildele vii ale celor vechi ce inseamna cu adevarat sa fii Parinte, ce
inseamna cu adevarat dragostea parinteasca si “paza sufletelor” fratilor sau fiilor duhovnicesti, spre a nu-i
lasa prada “leilor” care racnesc si inghit la tot pasul pe cei aflati in ispita si privati de ocrotirea parinteasca.
“Încă nu se cuvine a tăcea şi pe aceasta, pe care ne-o mărturiseşte Clement Alexandrinul
(†215). Apostolul, pe când umbla în Asia prin cetăţi, a văzut odinioară un tânăr pornit din fire a face
binele, pe care luându-l l-a învăţat şi l-a botezat. Apoi, vrând să se ducă de acolo în altă parte la
propovăduirea Evangheliei, înaintea tuturor a încredinţat pe tânărul acela episcopului acelei cetăţi, ca să-
l înveţe pe el la tot lucrul bun. Iar episcopul luând pe tânăr, l-a învăţat pe el Sfânta Scriptură. Dar nu se
îngrijea de dânsul, aşa precum îi era datoria, nici nu-i da o învăţătură ca aceea care se cuvine tinerilor, ci
l-a lăsat în voia lui şi după puţină vreme a început tânărul a vieţui rău, a se îmbăta şi a fura. Apoi s-a apucat
de tovărăşie cu tâlharii, care luându-l, l-au dus în pustie şi suindu-l în munte, l-au făcut căpitan al bandei lor
şi făceau război cu puterea la drumul mare.
2
Iar după câtăva vreme, întorcându-se Ioan, a venit în cetatea aceea şi auzind de tânăr că s-a
îndărătnicit şi s-a făcut tâlhar, a zis către episcop: “Să-mi dai amanetul pe care ţi l-am lăsat spre pază, ca în
nişte mâini credincioase. Să-mi aduci tânărul pe care înaintea tuturor ţi l-am încredinţat ca să-l înveţi
frica lui Dumnezeu“. Iar episcopul a zis cu plângere: “A pierit tânărul, a murit cu sufletul, iar cu trupul
face tâlhărie pe la drumuri”. Iar Ioan a zis episcopului: “Oare aşa se cădea ţie să păzeşti sufletul fratelui
tău? Să-mi dai un cal şi un om ca să mă ducă să-l caut pe acela pe care tu l-ai pierdut”.
Şi plecând, când a sosit Ioan la tâlhari, i-a rugat pe ei ca să-l aducă la căpitanul lor. Şi-l duseră.
Văzând tânărul pe Sfântul Ioan s-a ruşinat şi, sculându-se, fugea în pustie. Iar Ioan, uitându-şi bătrâneţile
sale, alerga după dânsul strigând: “Întoarce-te fiul meu la părintele tău, şi nu te deznădăjdui de greşala
ta, primesc eu păcatele tale asupra mea. Deci, stai şi mă aşteaptă, că Domnul m-a trimis la tine”. Apoi
întorcându-se tânărul, cu cutremur şi cu ruşine mare, a căzut la picioarele sfântului, neîndrăznind a căuta la
faţa lui. Iar Ioanarătându-i părintească dragoste, l-a cuprins pe el, sărutându-l şi luându-l l-a dus cu
bucurie în cetate, căci a aflat oaia cea pierdută”.
Prin cugetul sau fara de prihana si curatia feciorelnica a inimii sale, Sf. Ioan s-a invrednicit,
asemenea lui Moise, dupa mai multe zile de post si rugaciune in munte, sa primeasca Cuvantul si sa dicteze
ucenicului sau Evanghelia, iar, la sfarsitul vietii, Apocalipsa.
„Fiindca era de trebuinta sa se masoare cerul cu palma si sa se ingaduie masurilor omenesti sa
cuprinda cele tuturor neajunse si greu de povestit, ca sa nu abata pe drumul altor invataturi pe cei mai
simpli, ca nici un alt glas al sfintilor, care au fost vazatori si slujitori ai Cuvantului, respingand relele
invataturi, Ioan se ridica cu patrundere la ceea ce e mai important din dogmele dumnezeiesti“, scrie
Sfantul Chiril al Alexandriei.
„Dintre evanghelisti, cel care are cele mai inaltatoare cuvinte ale predicarii evanghelice, care a
rostit cuvinte mai presus de auz, ce depasesc orice putere de intelegere, este Ioan, fiul tunetului“,
marturiseste si Sf. Vasile cel Mare.
Daca „pentru oratorul Cuvantului praznuirea este cuvantarea” – dupa spusele altui Teolog, Sf.
Grigorie – sarbatoarea de azi sa insemne pentru noi infruptarea din bogatia duhovniceasca a
cuvintelor de Dumnezeu cuvantatorului Ioan, intraripandu-ne inimile prin insuflarea Duhului Sfant.
„Rauri de Dumnezeu cuvantatoare au izvorat, Apostole, din cinstita gura ta, din care Biserica lui
Dumnezeu adapandu-se cu dreapta credinta se inchina Treimii celei de o fiinta; pe care si acum roag-o,
Ioane de Dumnezeu cuvantatorule, sa intareasca si sa mantuiasca sufletele noastre“. [Stihira la Litie]