Introducerea limbii române în Biserică

Prof. Poleucă Mihail Radu

Școala Gimnazială Nr. 1Roma, Botoșani

Viaţa liturgică reprezintă totalitatea slujbelor bisericeşti, săvârşite după un „tipic“,

adică după rânduieli bine stabilite în forme şi cuvinte, fixate, ştiute şi reglementate precis de
Biserică. Alături de slujbele divine, pot fi aşezate construcţiile de biserici, tipărirea de cărţi
liturgice, pictura bisericească, gravura, sculptura, broderia şi argintăria, toate acestea având ca
scop buna desfăşurare a vieţii liturgice: fără biserici şi cărţi de cult nu s-ar putea săvârşi
sfintele slujbe, pictura creează o atmosferă plăcută pentru rugăciune, sculptura realizează
mobilierul sfintelor lăcaşuri de cult, broderia împodobeşte veşmintele sfinţiţilor slujitori iar
argintăria face să strălucească numărul vaselor de cult.
Epoca brâncovenească îşi are începuturile în vremea lui Matei Basarab, care zidise în
ţară un număr mare de mănăstiri şi le înzestrase cu toate cele necesare cultului divin, dând un
puternic impuls vieţii liturgice. De la Matei Basarab până la Şerban Cantacuzino, din cauza
răscoalei seimenilor, invaziei ungurilor dar şi a luptelor sângeroase între partidele de boieri,
nu au fost împrejurările prielnice pentru dezvoltarea culturii bisericeşti. În aceste vremuri
tulburi, tipografiile instalate de Matei Basarab au fost distruse, astfel încât nu s-a mai tipărit
nici o carte până în vremea lui Şerban Cantacuzino. Domnia lui Şerban Cantacuzino deschide
în Ţara Românească începutul unei noi epoci de cultură care ajunge la apogeu în timpul
domniei lui Constantin Brâncoveanu.
În această epocă, unele elemente de cultură veche dispar, iar altele noi ajung acum la
deplină înflorire. Astfel, cultura slavă din biserica noastră dispare iar în locul ei îşi croieşte
drumul influenţa grecească. Procesul de naţionalizare a serviciului divin, început în timpul lui
Matei Basarab şi Vasile Lupu cu citirea Cazaniei în limba română, la strană, face un pas
înainte sub Şerban Cantacuzino şi se continuă cu intensitate în vremea lui Constantin
Brâncoveanu. Tot în această epocă, cultura religioasă românească, radiază departe peste
hotarele ei până la arabii din Siria şi ivirii din munţii Caucazului.
Epoca lui Constantin Brâncoveanu, chiar dacă este în multe privinţe continuarea
epocii lui Şerban Cantacuzino, totuşi aduce elemente noi de împrospătare şi reprezintă
apogeul culturii vechi româneşti. Se introduce limba română în cult, se tipăresc majoritatea
cărţilor de cult în limba română, iar prin înmulţirea lăcaşurilor de cult se urmăreşte o viaţă
liturgică mai intensă.
Această viaţă liturgică era trăită de la domnitor până la ultimul om din popor. Boierii
participau alături de domn la toate serviciile religioase, dar în special la Sfânta Liturghie,
fiind conştienţi că aceste rugăciuni menţin prosperitatea ţării. Cronicarii vremii ne dau
informaţii sărace cu privire la rânduiala slujbelor, mulţumindu-se să afirme că slujbele s-au
desfăşurat „după obicei“, „după datină“ sau „după rânduială“. Ei redau momente mai
importante din timpul slujbelor doar dacă participa şi domnitorul, consemnându-le „aşa ca să
să ştie“, numai ca repere pentru istorie.
Ţinând cont de faptul că exista o rânduială, fixată în cărţile liturgice din acea
perioadă, cel mai important izvor pentru descrierea vieţii liturgice din epoca brâncovenească
îl constituie cărţile de cult, mai ales cele tipărite în limba română, fiind mai uşor de studiat.
Deoarece s-au păstrat foarte puţine cărţi din acea vreme, unele destul de deteriorate iar altele
„închise“ la Biblioteca Academiei Române, am folosit pentru lucrare descrierile acestor cărţi
din lucrarea Bibliografie românească veche, aparţinând autorilor Ioan Bianu şi Nerva Hodoş
precum şi articolul Antim Ivireanul tipograf, al părintelui Niculae Şerbănescu.
Un alt izvor important pentru lucrarea noastră îl reprezintă mărturiile călătorilor
străini din acea vreme, care au participat ori au asistat la slujbele religioase săvârşite în ţările
române. Dintre aceştia amintim pe ieromonahul rus Ipolit Vişenschi, care a descris sfinţirea
bisericii Sfântul Gheorghe din Bucureşti şi slujba Aghesmei celei mari la Bobotează, însă este
impresionat de fastul ce îmbracă aceste slujbe şi nu dă detalii privitoare la rânduiala slujbelor
deoarece este asemănătoare cu cea din Biserica Rusă. Un alt călător străin este reverendul
Edmund Chishull, care făcea parte din suita lordului Pagett şi care ne dă informaţii preţioase
privind limba în care se slujea. Alte notiţe le avem de la francezul De la Croix. Toate aceste
informaţii le-am obţinut din volumul VIII al colecţiei Călători străini despre Ţările Române.
De o mare preţuire însă, se bucură jurnalul de călătorie al arhidiaconului Paul de Alep.
Acesta era nepotul Patriarhului Macarie de Antiohia, care a vizitat ţările române între anii
1653 şi 1658. Făcând parte din cler, el descrie toate slujbele la care a luat parte, cu foarte
multe amănunte referitoare la rânduiala acestora. Dacă în epoca brâncovenească slujbele se
săvârşeau după obicei sau după datină, informaţiile lui Paul de Alep sunt destul de preţioase,
căci ele se încadrează în această „datină“. Mai mult, pentru că epoca brâncovenească îşi are
începuturile în vremea lui Matei Basarab, tocmai când arhidiaconul Paul nota aceste mărturii,
avem încă un motiv în plus să le folosim pentru lucrarea noastră. Îl putem găsi în volumul VI
al colecţiei Călători străini despre Ţările Române, sau în „tesa“ de licenţă a Emiliei Cioran,
din anul 1900, sub îndrumarea profesorului Nicolae Iorga, numită Călătoriile Patriarhului
Macarie de Antiohia în Ţările Române. Pentru că aceasta din urmă este mai completă, dar şi
pentru frumuseţea limbajului, am folosit-o în exclusivitate.
Alături de aceste izvoare preţioase pot fi adăugate şi articolele lui C. Erbiceanu, foarte
bogate în informaţii privind rânduielile unor slujbe din acea vreme, cum ar fi Serviciul ce să
făcea la încoronarea Domnitorilor noştri, Tipicul serviciilor bisericeşti… când trebuia să fie
de faţă şi Domnitorii Ţării, sau Prefeţele unor cărţi asupra cărora autorul face mici observaţii.
Am consultat de asemenea, lucrările unor mari istorici referitoare la această perioadă,
cum ar fi Nicolae Iorga, Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Pr. Mircea Păcurariu dar şi articolele
speciale dedicate epocii brâncoveneşti, folosind o îmbinare a metodei descriptive (expozitive)
cu cea istorică. Prin folosirea amplelor informaţii istorice urmărim o completare necesară a
culturii liturgice dar şi înţelegerea mai uşoară a dezvoltării vieţii liturgice în contextul istoric
şi social de atunci.