DIMENSIUNEA CULTURALĂ A MONAHISMULUI OLTEAN

Este cunoscut și recunoscut rolul Bisericii Ortodoxe în viața neamului nostru, fapt istoric pe
deplin constatat pe baza documentelor, a studiilor, a lucrărilor cu conținut istoric, literar și artistic,
a operelor de arhitectură și pictură, a obiceiurilor, tradițiilor și datinilor păstrate în sufletul, în
inima și în mintea tuturor celor care au trăit și trăiesc pe această vatră strămoșească212.
Zestrea culturală a Bisericii o datorăm preoților și călugărilor, cu precădere în lumea satelor,
ei reprezentând „spiritele conducătoare ale așezărilor noastre, cu semnificații sporite în toate
frământările însemnate din istoria noastră prin care am trecut ca popor, cu receptivitate la
chemările Patriei, bucurându-se de prețuire și respect, ajungându-se, uneori, până la un cult pentru
unii dintre ei”213.
Este îndeobște cunoscut că, încă de la începuturi, domnitorii (stăpâni peste mare parte din
bogățiile țării) au înzestrat lăcașele bisericești cu o dărnicie ajunsă legendară. Având sprijinul
material necesar existenței, Biserica, în special prin mănăstirile sale, a răsplătit neamul din care
provenea și pe care îl slujea prin zidirea unei culturi naționale.
În Evul mediu, cultura românească s-a dezvoltat în mănăstiri, mai ales în cele voievodale.
Ctitoriile domnești au devenit adevărate centre de cultură, inițial slavonești, apoi românești.
În ceea ce privește Oltenia de astăzi, printre primele mănăstiri cunoscute se numără Vodița, din
județul Mehedinți și Tismana, din județul Gorj, zidite de Sfântul Nicodim, cu ajutorul domnitorilor
Vladislav-Vlaicu (1364-1377), Radu I (c. 1377-1383) și Dan I (c. 1383-1418).
Mircea cel Bătrân (1386-1418) își trece și el numele în tabelul ctitoricesc al altor două
mănăstiri de pe aceste meleaguri: Cozia, pe valea Oltului și Vișina, pe valea Jiului.
Din secolul al XV-lea avem mănăstirile vâlcene Govora, Ostrov, Iezer și Bistrița, ctitorii
boierești care vor ajunge să concureze și chiar să depășească în strălucire ctitoriile domnești de
odinioară.
Alte mari familii boierești (și totodată domnești) cu obârșii în dreapta Oltului vor ridica,
începând cu sfârșitul secolului al XV-lea și pe toată durata secolului următor zeci de așezăminte
monahale mai mari sau mai mici. Amintim aici mănăstirile: Brâncoveni (din județul Olt), Sadova
(din județul Dolj), Strehaia (din județul Mehedinți), Sfântul Dumitru (din Craiova), Gura Motrului
sau Motru (din județul Mehedinți), Stănești (din județul Vâlcea), Călui (din județul Olt),
Buvovățul Vechi sau Coșuna (de lângă Craiova), Hotărani (din județul Olt), Flămânda (din județul
Vâlcea), Segarcea (din județul Dolj), Mamul și Surpatele (din județul Vâlcea).
Și din secolul al XVII-lea avem alte asemenea ctitorii, unele zidite de nou, altele refăcute.
Multe sunt legate de numele domnitorului Matei Basarab (1632-1654). Cele mai elocvente
exemple în acest sens sunt Arnota și catedrala episcopală din Râmnic. Din aceeași perioadă
datează și mănăstirile Dintr-un lemn (din județul Vâlcea), Polovragi și Crasna (din județul Gorj),
ctitorii boierești.
Și din a doua jumătate a secolului de aur al Ortodoxiei românești avem câteva așezăminte
monahale importante: Cerneți (din județul Mehedinți), Cornet (din județul Vâlcea), Jitianu (de lângă
Craiova), Turnu (din județul Vâlcea), Strehareț (din Slatina, județul Olt), Sărăcinești, Cetățuia

212 C. A. Protopopescu, Mănăstirea Strehaia şi începuturile şcolii, în „Mitropolia Olteniei”, serie nouă, anul
XLIII, nr. 4, 1991, p. 156.
213 Ibidem, p. 156-157.

85
(din județul Vâlcea) și, coroană a tuturor acestor așezăminte monahale, monumentala ctitorie de la
Hurezi, cu biserica mare, paraclisul, bolnița și cele trei schituri, ctitorite de Constantin
Brâncoveanu și membrii familiei sale.
Chiar și în secolul fanariot s-au ridicat alte câteva mănăstiri sau schituri în dreapta Oltului, fie
de mari dregători, fie de ierarhi sau de călugări, preoți și credincioși. Menționăm mănăstirile
Șerbănești-Morunglavu (din județul Vâlcea), Obedeanu din Craiova, Lainici (din județul Gorj),
Frăsinei, Stănișoara, Pietrari, Pătrunsa (ultimele din județul Vâlcea).
Aproape toate aceste mănăstiri sau schituri din Oltenia consemnate în rândurile de mai sus au
fost nu numai așezăminte monahale (cu o viață duhovnicească), ci și veritabile centre de cultură
bisericească și chiar laică, fiecare având specificul ei; unele au fost centre de caligrafiere a manus-
criselor; altele au dezvoltat tehnica tiparului, imprimând cărți liturgice, teologice sau de alt gen; în
altele funcționau școli, fie pentru pregătirea copiilor din satele învecinate, fie pentru pregătirea
viitorilor preoți; au existat și mănăstiri care au dezvoltat în incinta lor adevărate școli pentru
formarea de zugravi bisericești sau chiar impresionante biblioteci.
Chiar dacă aceste lavre nu au avut „o continuitate culturală care să poată fi urmărită secole de-
a rândul ca marile mănăstiri ale Moldovei (Neamț și Putna), ele au devenit centre culturale ale țării
pentru perioade scurte de timp, polarizând atunci în jurul lor întreaga activitate culturală din Țara
214
Românească (cazul tipografiei de la Govora este semnificativ)” . Pentru toate acestea, ele merită
să ne rețină atenția, să desprindem aspectele esențiale din multipla lor activitate culturală.
Astăzi putem spune că mănăstirile au jucat un rol important în istoria culturii noastre. În incinta lor
au luat ființă și funcționat primele școli, primele tipografii, primele arhive (păstrarea documentelor
legate de domeniul mănăstirilor, care azi constituie fondul acestor mănăstiri), primele biblioteci
publice (mulți călugări au fost cărturari, păstrători de manuscrise, cărți, ziare, etc.), primele muzee
215
(păstrarea și colecționarea obiectelor de cult și artă națională) și primele spitale.
216
Mănăstirile au avut o însemnătate deosebită, ele fiind principalele centre de cultură ale țării .
În jurul lor s-a desfășurat aproape întreaga viață bisericească și culturală a țării.
PRIMELE ȘCOLI
În Oltenia, învățământul religios își are începuturile încă din secolele III-IV. Este bine cunoscut
faptul că creștinismul a apărut și s-a răspândit pe aceste meleaguri din a doua jumătate a secolului al II-
lea, situație în care trebuie acceptată ipoteza că în marile așezări urbane ale vremii, cu precădere la
217 218 219
Drobeta și Sucidava (aici a existat un scaun episcopal sau horepiscopal în secolul al VI-lea ) au
trăit anumiți oameni de carte și au existat centre de cultură; o parte dintre aceste centre au apărut și s-
au dezvoltat în mijlocul comunităților creștine, prin strădaniile unor slujitori ai Bisericii; au fost, fără
îndoială, și mai multe școli conduse de preoți, unde cei doritori puteau învăța, pe lângă tainele scrisului
220
și cititului , și dogmele creștinismului. Odată cu invazia populațiilor migratoare, flacăra
214 Mircea Păcurariu, Cultura bisericească în Oltenia în trecut şi astăzi, în „Mitropolia Olteniei”, anul L, 1998, nr. 1-
6, p. 70.
215
Ibidem, p. 157.
216
Barbu Theodorescu, Schiţă pentru o istorie a culturii în Oltenia, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXII,
1970, nr. 7-8, p. 867.
217
La începutul veacului al II-lea al erei creştine, Drobeta devine primul centru urban din Oltenia romană şi
al treilea din Dacia, după Sarmizegetusa şi Apullum. În timpul lui Adrian (117-138), oraşul a fost declarat municipium
(121); numărul locuitorilor ajunsese la 14.000. În timpul lui Septimiu Sever (193-211), Drobeta a fost ridicat la rangul
de colonia (193), ceea ce conferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cetăţenii Romei.
218
Azi Celei-Corabia, jud. Olt.
219
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ediţia a III-a, Iaşi, 2004, p. 302–318, 371–
376 şi vol. II, 2006, p. 210–216; Idem, Cultura bisericească în Oltenia în trecut şi astăzi, p. 68-69.
220
Nicolae Andrei şi Gheorghe Pârnuţă, Istoria învăţământului din Oltenia, vol. I, Craiova, 1977, p. 46.

86
culturii a ars cu mai puțină intensitate, abia din a doua jumătate a secolului al XII-lea având noi
dovezi despre preocupări culturale în această zonă221. La 2 iunie 1247, în diploma dată de regele
Bela al IV-lea al Ungariei cavalerilor ioaniți, erau menționate mai multe formațiuni politice
românești în dreapta Oltului (Litovoi, Ioan și Farcaș), formațiuni care aveau în cadrul lor și o
ierarhie bisericească, precum și lăcașuri de cult; ca atare, trebuie să admitem și existența unor
oameni cu învățătură, care să copieze manuscrise liturgice în limba slavonă, necesare acelor
222
biserici .
Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, odată cu înființarea Mitropoliei Severinului, se va
fi creat pe lângă aceasta și o școală pentru pregătirea preoților și diaconilor, al căror număr va fi
crescut odată cu apariția noii instituții ierarhice din dreapta Oltului. Aceeași grijă pentru cultură și
educație o vor avea, începând cu 1503, și ierarhii de la Râmnic. Fără îndoială că aceștia au
înființat, inițial pe lângă Episcopie, și ulterior pe lângă anumite mănăstiri, școli în care erau
pregătiți candidații la hirotonie, dar și fiii de boieri.
223
Așa se explică de ce din această perioadă mănăstirile mai mari dezvoltă în interiorul lor
adevărate centre de caligrafiere, de copiere a cărților necesare, în primul rând, pentru slujbă, și ulterior
a cărților de zidire sufletească ori cu valoare istorică. Tot în aceste mănăstiri meșterii caligrafi și copiști
vor instrui în primul rând ucenici care să le continue munca, vor pregăti pe viitorii slujitori ai altarelor
și vor iniția în tainele culturii pe multe dintre odraslele boierilor; iau ființă astfel primele școli. În
chiliile mănăstirilor, în anumite perioade de timp, după nevoi, unii călugări au ținut cursuri pentru a
învăța pe unii tineri scrisul, cititul și socotitul, spre a-i iniția și folosi în probleme
legate de viața economică și religioasă a mănăstirii, posibil chiar pentru recrutarea unor preoți și
călugări224.
Încă din secolul al XVI-lea începe înlocuirea treptată a limbii slavone cu limba română, din a
doua jumătate a aceluiași secol limba română fiind folosită, în scris, chiar și în mediul rural din
Oltenia. Fără îndoială că acest fapt este consecința nevoii folosirii aceluiași instrument de
comunicare între locuitorii provinciilor românești. Interesant de precizat este și faptul că, deși,
Biserica, oficial, folosea încă limba slavonă socotită „limbă sfântă”, totuși tipăriturile românești
apărute în acest secol la Govora și multe manuscrise din această perioadă argumentează ipoteza că
o puternică afirmare a limbii române are loc în mai multe mănăstiri preocupate de dimensiunea
culturală. La școlile de pe lângă aceste așezăminte vor învăța diecii din cancelaria domnească,
funcționarii din administrația orașelor, a vămilor, etc. Nu va mai fi decât o problemă de timp până
când limba română va înlocui în totalitate limba slavonă, atât în Biserică, dar și în cancelariile

221 Ibidem.
222 Mircea Păcurariu, Cultura bisericească în Oltenia în trecut şi astăzi, p. 69.
223 Este un lucru bine cunoscut că în evul mediu cultura românească s-a dezvoltat în mănăstiri, mai ales
în cele voievodale. Printre primele mănăstiri cunoscute pe pământul românesc se numără cele din Oltenia: Vodiţa (jud.
Mehedinţi) şi Tismana (jud. Gorj), ctitoriile Sfântului Nicodim şi ale domnitorilor Vladislav-Vlaicu (1364-1377),
respectiv Radu I (c. 1377-1383) şi Dan I (c. 1383-1386), urmate de ctitoriile lui Mircea cel Bătrân (1386-1418): Cozia
(jud. Vâlcea), pe valea Oltului, atestată documentar la 20 mai 1388 şi Vişina (jud. Gorj) pe valea Jiului. Secolului al
XV-lea îi aparţin mănăstirile Govora (jud. Vâlcea), Ostrov (jud. Vâlcea), iar spre sfârşitul acestui secol ctitoria
boierească a celor patru fraţi Craioveşti (Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu) de la Bistriţa (jud. Vâlcea). Aceşti boieri vor
ridica la sfârşitul secolului al XV-lea sau începutul celui următor mănăstirile Brâncoveni (jud. Olt), Sadova (jud. Dolj),
Strehaia (jud. Mehedinţi), şi biserica Sf. Dumitru din Craiova. Şirul acestor ctitorii domneşti şi boiereşti va fi
completat în secolul al XVI-lea cu mănăstirile Gura Motrului (jud. Mehedinţi), Călui (jud. Olt), Buvovăţul vechi sau
Coşuna (azi în Craiova), ş.a. Din sec. XVII reţinem ctitoria lui Matei Vodă Basarab (1632-1654) de la Arnota (jud.
Vâlcea), Cerneţi (jud. Mehedinţi), ridicată de domnitorii Gheorghe şi Grigorie Ghica, Hurezi (jud. Vâlcea), ctitorită de
Constantin Brâncoveanu, Obedeanu din Craiova, ş.a.
224 C. A. Protopopescu, Mănăstirea Strehaia şi începuturile şcolii, p. 158.

87
domnești