Bulai Jǎniţa

An I
Master PASTORATIE SI VIATA LITURGICA

Referat Mitropolia Tomisului si bazele ei canonice

Monahismul in Dacia Ponticǎ

Predicarea Evangheliei lui Hristos de către Sf. Apostol Andrei în Scythia Minor constituie baza
organizării primelor comunităţi creştine şi a ierarhiei bisericeşti din acest teritoriu. Nu există
nici o îndoială asupra faptului că Sfântul Andrei nu s-a mărginit numai la predicarea
Evangheliei şi la botezarea celor convertiţi, ci a hirotonit pe unii dintre geto-dacii şi grecii din
Scythia Minor ca episcopi şi preoţi, aşa cum, de altfel, se ştie că făcea şi Sfântul Apostol Pavel
în călătoriile sale misionare. Aceştia, la rândul lor, au hirotonit alţi episcopi, preoţi şi diaconi
pentru noile comunităţi creştine de la Pontul Euxin, astfel încât în secolul al IV-lea exista în
acest teritoriu o organizare bisericească temeinică.

La Tomis îşi avea sediul o episcopie – devenită apoi arhiepiscopie – al cărei titular este
menţionat între cei 318 Sfinţi Părinţi care au participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din
anul 325. De asemenea, alţi ierarhi de la Tomis, dintre care unii au fost mai târziu canonizaţi, au
luat parte la sinoadele ecumenice următoare şi la unele întruniri bisericeşti, stând în strânsă
legătură cu Patriarhia de Constantinopol şi aducându-şi contribuţia la soluţionarea problemelor
teologice ale vremii.

Pe fondul temeinicei organizări bisericeşti şi al unui creştinism viguros, la sfârşitul secolului al

III-lea şi începutul secolului al IV-lea a pătruns în Dobrogea monahismul, venind aproape
concomitent din patru zone geografice ale vastului Imperiu Roman de Răsărit. În primul rând
din Bizanţ, de unde erau trimişi călugări şi episcopi misionari în vederea întăririi creştinismului
în această zonă şi apărării credinţei ortodoxe de arianism. Sub jurisdicţia Episcopiei de Tomis,
precum şi a altor scaune episcopale din Scythia Minor, aceştia au putut organiza viaţa monahală
după modelul celei bizantine.

Al doilea loc de origine a monahismului din Dobrogea este reprezentat de Capadocia – patria
Sfântului Vasile cel Mare – de unde a pătruns tradiţia nevoinţei monahale în peşteri, cu
bisericuţe rupestre, cum sunt cele descoperite la Basarabi-Murfatlar, unde a existat un important
centru sihăstresc în secolele IX-X. De asemenea, monahismul a pătruns în acest teritoriu şi din
Siria, prin egumenul Audius, exilat împreună cu ucenicii săi în Dacia Pontică la începutul
secolului al IV-lea. Călugării sirieni au adus o asceză aspră, în care se punea mare accent pe
nevoinţe duhovniceşti precum postul, rugăciunea, metaniile şi liniştea. A patra sursă de
provenienţă o constituie Ţara Sfântă, unde creştinii din ţinutul Dobrogei efectuau dese
pelerinaje, aducând în monahismul autohton marea evlavie faţă de Sfintele Locuri şi cugetarea
la patimile Domnului, tradiţii care se păstrează până astăzi.

Dezvoltarea monahismului în Scythia Minor începând din secolele III-IV este demonstrată de
numeroase mărturii literare, istorice şi arheologice. Astfel, Sf. Vasile cel Mare (329-379)
aminteşte într-o scriere a sa despre mănăstirile din apusul Mării Negre, iar Sf. Epifanie al
Ciprului menţionează în secolul al IV-lea mănăstirile de călugări audieni din Dacia Pontică. De
asemenea, sunt cunoscuţi în istoria bisericească o serie de monahi şi teologi originari din
Dobrogea, precum Sf. Ioan Casian (360-435) şi Dionisie Exiguul (470-545), care şi-au
desfăşurat activitatea în Apus, iar „călugări sciţi” din părţile Tomisului sunt menţionaţi ca
participanţi la discuţiile hristologice ale vremii, fiind adevăraţi apărători ai Ortodoxiei.

Cea mai veche vatră monahală de pe teritoriul ţării noastre este consemnată în partea de sud a
Dobrogei, între Tomis şi Durostorum, în cetăţile mai populate: Tomis, Tropaeum Traiani,
Calatis, Sucidava, Axiopolis şi mai ales Histria. În unele dintre aceste cetăţi s-au descoperit
grupuri de patru – cinci bazilici care formau puternice centre teologice ale vremii şi aveau
strânse legături cu cele două mari capitale ale imperiului: Constantinopol şi Roma.

În nordul Daciei Pontice, cea mai organizată mănăstire era la Niculiţel, iar sihăstrii propriu-zise
se cunosc două: Sihăstria Chilia (sec. V-VI) – situată în insula cu acelaşi nume de pe braţul de
nord al Dunării – şi sihăstria Sf. Gheorghe (sec. VI-VII), aflată pe braţul de sud al Dunării.
Toate aceste centre monahale întreţineau legături strânse cu localităţile daco-romane din nordul
Dunării, îndeosebi din zonele Brăila-Galaţi, Lunca Siretului, Codrii Vlăsiei şi Valea Buzăului,
aceasta din urmă servind şi ca loc de refugiu pentru creştini în vremuri de restrişte.

În secolul al VI-lea creştinismul în Dobrogea era foarte dezvoltat, aşa cum o dovedesc episcopia
mitropolitană şi cele paisprezece episcopii care funcţionau aici. În nici o parte a Imperiului
Roman, din Lucitania până la Eufrat şi de la Dunăre până la Nil, nu exista o densitate mai mare
de episcopii decât în Dobrogea. Episcopia Mitropolitană era la Tomis (Constanţa), iar celelalte
episcopii erau la:

1. Tropaeum Traiani (Adamclissi)

2. Axiopolis (Cernavodă)
3. Capidava (Capidava)
4. Carsium (Hârşova)
5. Troesmis (Igliţa)
6. Noviodunum (Isaccea)
7. Aegysus (Tulcea)
8. Salsovia (Mahmudia)
9. Halmyris (Murighiol)
10. Histria (Histria)
11. Callatis (Mangalia)
12. Bizone (Cavarna)
13. Dionysopolis (Balcic)
14. Zaldapa (Galeş)

În secolul al VII-lea, în urma invaziei slavilor, viaţa bisericească din Dobrogea a avut de suferit:
bazilicile paleocreştine din secolele II-IV au fost dărâmate sau incendiate, Episcopia de la
Tomis strămutată, iar mănăstirile şi micile comunităţi isihaste risipite. Prin aceasta însă
creştinismul şi monahismul din această provincie nu au fost distruse, ci doar îngrădite, iar atunci
când condiţiile au devenit prielnice şi-au reluat avântul şi au cunoscut noi perioade de înflorire.

 
Despre acest crestinism romanesc, de sorginte apostolica si de certa vocatie ecumenica, a dat
marturie si primul prelat al crestinatatii ecumenice, adica, Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-
lea, care - printre altele - a spus ca "pamantul" nostru "romanesc", aflat, "intre latinitate si
Bizant, poate deveni punct de intalnire si comuniune", fiindca manastirile si bisericile ortodoxe
romanesti, "acoperite cu fresce, icoanele, vesmintele liturgice, manuscrisele nu sunt doar
bijuterii ale culturii voastre, ci si marturii de credinta crestina, de credinta traita". Or, aceste
marturii de credinta crestina, se datoreaza in primul rand monahismului romanesc, ale carui
inceputuri urca in secolele III-IV si, indeosebi, "Calugarilor Sciti" din Dacia pontica, din
secolele IV-VI care au stiut sa faca din patria lor nu numai un "punct de intalnire si comuniune"
ecumenica, dar si un focar de cultura umanist-crestina, de talie europeana.