Apetrei Maria

An I
Master PASTORATIE SI VIATA LITURGICA

Referat Pastoraţie şimisiune ȋn societetea contemporanǎ

Omul postmodern si relatia lui cu Biserica

Una dintre problemele cu care Biserica se confrunta in prezent este problema (post)modernismului si secularizarii,
care, odata cu epoca moderna, a devenit din ce in ce mai presanta. Lumea are impresia ca ea nu exista. De ce? Pentru
ca este un lucru nevazut, dar mai ales pentru ca planteaza in inimile oamenilor ideea ca daca sunt fericiti aici pe
pamant, atunci nu le mai trebuie viata viitoare, nu le mai trebuie Dumnezeu, nu le mai trebuie o comuniune
adevarata cu ceilalti, nici chiar cu Iisus Hristos, ci doar legaturi de afaceri, din care sa aiba un castig. Toate valorile
spirituale crestine revelate de Sfanta Treime sunt transformate in valori cu caracter uman, negandu-se caracterul lor
revelator. Pe vremea comunismului, sau a altor curente nefavorabile crestinismului, credinciosii invatasera sa se
fereasca de el! dar secularizarea este greu de observat si asa cum spune profesorul Jean-François Colossimo in
interviul de fata, ea nu face martiri. Lumea nu se simte amenintata de ea crede chiar ca este un lucru normal, fara sa
stie de fapt ca ea corupe sufletul.

Asa cum se intampla destul de des, realitatea a aparut inaintea cuvantului. El este mai degraba un cuvant filosofic. In
secularizare intra termenul secol din limba latina. Ideea care se regaseste in spatele lui este ca intr-un fel, in relatia
existenta in mod general intre Imparatia lui Dumnezeu si lume, intre Biserica si lume, intreg registrul simbolic,
intreg registrul sfinteniei, putin cate putin se transforma de fapt intr-un spatiu laicizat, un spatiu public, se pierde
dimensiunea transcendentei divine, tot ceea ce era in ordinea verticalitatii se pune in ordinea orizontalitatii, tot ceea
ce era in ordinea imuabilului se pune in ordinea transformarii. Secularizarea incepe in mod real, sau o putem data,
odata cu Renasterea, atunci cand se trece de la un univers inchis la un univers infinit, atunci cand, in mod evident,
omul devine intr-un fel centrul lumii. Exista o legatura foarte profunda intre secularizare si umanism, deoarece
umanismul va presupune ca efectiv toate regulile si toate legile revelate conteaza mai putin decat legile pe care omul
si le poate da siesi.

In alta ordine de idei, lumea aceasta, cosmosul intreg este creatia binecuvantata a lui Dumnezeu – Tatal, care a fost
rascumparata de Dumnezeu – Fiul si sfintita de catre Dumnezeu – Duhul Sfant si deci, este „casa Tatalui”, „casa
parinteasca”. Asa a fost creata ea dintru inceput, avand aceasta destinatie: a comuniunii si sfintirii insa noi, oamenii
ulterior, am schimbat si transformat aceasta casa a binecuvantarii, indemnati fiind de vrasmasul – diavol, intr-o
pestera de talhari (Mat. 21, 13; Luc. 19, 46), in care cel rau a devenit puternic, „omul cel puternic”, capetenia celor
nelegiuiti, a talharilor (Mat. 12, 29). Cu toate acestea, Dumnezeu, ca Parinte si Tata al oamenilor, nu a parasit lumea,
ci in virtutea dragostei proniatoare, si-a trimis Fiul, pe Iisus Hristos Dumnezeul – Om si Mantuitorul care a intrat in
„pestera talharilor”, „in casa omului puternic”, adica a satanei, si a acceptat moartea pe Cruce, legandu-l in acest
mod, pe omul cel puternic al zilei, si deposedandu-l de bunuri (Mat. 12, 29) si, prin moartea pe Cruce, „l-a invins pe
cel care detine imparatia mortii”, pe diavol (Evrei 2, 14).
In momentul in care Domnul nostru Iisus Hristos l-a biruit pe diavol si era rastignit pe Cruce – dovada acestei
victorii era deja cuvantul Sau adresat talharului ajuns la starea si la masura pocaintei: „Adevarat iti graiesc tie, caci
astazi vei fi cu Mine in Rai” (Luc. 23, 43) – moment in care, de-a dreapta si de-a stanga erau rastigniti doi talhari.
Amandoi erau raufacatori si ambii erau rastigniti pe cruce ca talhari primejdiosi. Concret vorbind, nu era nici o
deosebire intre ei. Totusi, unul dintre ei il acuza si il invinovateste pe Dumnezeul rastignit impreuna cu ei, dar
celalalt il recunoaste si il marturiseste: „Unul dintre talharii supusi chinului Crucii Te acuza, in timp ce al doilea Te
recunoaste ca Dumnezeu”, spune Sfantul Andrei Criteanul in Marele Canon. Crucea Mantuitorului Iisus Hristos a
fost in acel moment judecata lumii intregi, in persoana celor doi talhari: „Acum este judecata lumii” (Ioan 12, 31). In
acel loc si in acea vreme, langa Crucea lui Hristos a fost judecata intreaga umanitate, toti oamenii, in persoana celor
doi talhari. Nu este, deloc, o exagerare sau o inovatie ci o constatare caci noi suntem cu adevarat cei doi talhari, noi
toti, si aceasta este realitatea noastra. Fiecare dintre noi se afla de-a dreapta sau de-a stanga lui Iisus Hristos. Fiecare
dintre noi se afla fie in postura talharului care se marturiseste si se pocaieste fie in cea a talharului necredincios si
blasfemiator.

In profunzimea sa, istoria umanitatii si a fiecarei persoane este un fel de „apocalipsa”, de „judecata”, o revelatie si o
manifestare a faptului ca se duce o lupta permanenta in jurul problemei lui Iisus Hristos, in jurul adevaratului
Dumnezeu. In faptele si evenimentele cotidiene ale vietii umanitatii si a fiecaruia dintre noi se indeplineste si se
hotareste „destinul” final al oamenilor, dupa principiul atitudinii lor fata de Dumnezeu – Omul Iisus Hristos.
Incepand cu cei doi oameni supusi pacatului si delatiunii morale, langa Crucea lui Iisus Hristos se petrece si se
consuma toata istoria si intreg „destinul ori soarta” oamenilor fiecarei epoci si, in consecinta, sunt judecate faptele
noastre „de acelasi judecator” (Luc. 23, 40) acum, precum si la a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, existenta fiecarei
persoane, fiinta, menirea si istoria sa, in orice situatie sau atitudine, este judecata in fata lui Iisus Hristos, a prezentei
Domnului, in Iisus Hristos, adica este judecata pe temelia cea vesnica a lui Iisus Hristos si a atitudinii fata de El!...

In momentul in care noi nu mai cugetam la aceste adevaruri si realitati existentiale ajungem la (post)modernism si
secularizare contemporana , in cadrul careia „omul de astazi nu se mai gandeste la indumnezeire si este arareori
preocupat de propria lui „sfintire”. Acestia sunt termeni ce au disparut din fondul principal de cuvinte al limbii
romane.” Iata secularizarea care a dus la situatia (de-a dreptul disperata) in care pana si „Statul depune eforturi
pentru o oarecare „umanizare” a societatii, adica pentru instaurarea in societate a unei armonii care sa permita
convietuirea pasnica intre indivizi. S-a coborat astfel foarte mult stacheta, s-au coborat exigentele. Daca societatea
Evului mediu avea drept ideal social sfintirea oamenilor, lumea de azi se multumeste cu „umanizarea” lor. Traim
intr-o lume descrestinata, care a abandonat treptat, treptat, valorile crestine. S-au mai bine zis, traim intr-o generatie
de oameni care niciodata nu le-a cunoscut si acceptat deplin constient. Oamenii nu sunt descrestinati, pentru ca,
poate, n-au fost niciodata crestini. Lumea de azi trebuie mai intai reincrestinata, reatasata de valorile crestine, si
sensibilizata la valorile rafinate ale ortodoxiei...”

Cu alte cuvinte, secularizarea manifesta o relativizare a valorilor comunitarului prin accentuarea rolului pe care
individul – nu persoana – il are in masa din care se constituie societatea, de unde si caracterul mult mai evaziv al
raspunderilor intemeiate pe datul de chip al lui Dumnezeu, pe libertate si constiinta. „Paradoxal, desi se urmareste
prin structurile de stat si prin cele suprastatale implinirea unui numar foarte mare de responsabilitati ale omului
modern – un revers al „drepturilor omului” – acestea nu privesc decat raporturile juridice pe care el le-a primit ori si
le-a asumat, nicidecum pe cele morale sau ontologice. Omul isi pierde sensul vertical al referintelor sale si se rezuma
in primul rand la cele de pe orizontala, puse la dispozitie de catre semen ori institutii, ambele prin intermediul
societatii, ale carei amprente sunt tot mai necrestine...” Asadar „postmodernitatea si, impreuna cu ea, secularizarea, ii
solicita crestinului o constiinta aparte prin lucrarea careia se afirma accentuarea lucrarii responsabilitatilor, de la
modul in care sunt receptate pana la indeplinirea de care este nevoie sa se bucure, caci numai constiinta raspunderii
intareste raportul persoanei cu aproapele si cu Dumnezeu, inlaturand individualismul accentuat si ruperea de relatie.”

Asadar, cu alte cuvinte, lumea aceasta se aseamana cu o cina la care atunci cand totul este pregatit cu minutiozitate,
Dumnezeu, asemenea unui stapan marinimos, ne cheama sa luam parte. Este o chemare pentru a participa la cina
dragostei si a bucuriei Sale.Aceasta cina depaseste orice incercare de a o asemana cu alte invitatii la anumite ocazii
pricinuite de cele mai diverse evenimente. Ea este o cina, care are o dimensiune in primul rand transcedentala care
ne aduna sub dragostea acestui Stapan, asa cum il descrie Sfanta Evanghelie, cand ne invita sa participam la masa
darurilor spirituale ale Sale. Cum afirmam inainte,cina respectiva se deosebeste de toate banchetele care au avut loc
in decursul istoriei. Totusi aceasta poate fi considerata ca un banchet spiritual cu o alta dimensiune, o dimensiune
nuptiala a celebrarii unei bucurii pascale, in sensul intalnirii dintre sufletul omenesc si Mirele Iisus Hristos in camara
de nunta. Asadar textul evanghelic ne marturiseste ca cina este facuta de un om care invita pe cei ce a voit sa-i
cheme, spunandu-le: „Veniti ca, iata toate sunt gata” (Lc. 14, 18). Cu toata dragostea invitatiei, acestia insa refuza,
fiecare in felul lui. Cel dintai a zis: „Tarina mi-am cumparat si trebuie sa ma duc sa o vad, te rog, iarta-ma” si altul a
zis: „Cinci perechi de boi am cumparat si ma duc sa-i incerc, te rog iarta-ma” si altul a zis iar: ”Femeie mi-am luat si
de aceea nu pot veni” (Lc. 14, 18-20).

Interesant sunt aici cele trei scuze care credem ca sunt trei piedici mari ce ne impiedica si pe noi astazi sa participam
la invitatia pe care Dumnezeu o face perpetuu in decursul istoriei…

In primul rand cina aceasta este o cina a spiritului. Aici se savarseste o cina intr-un mediu spiritual la care suntem
invitati.

Prima piedica interesanta de a participa la aceasta cina materialismul ce ne abate de la aceasta cina. Materialismul cu
toate infatisarile lui este piedica cea mai elocventa pentru omul modern ce ii deturneaza intentiile bune de a fi alaturi
de Dumnezeu. Materialismul este o racila ce bantuie lumea noastra, si care de fapt a transformat pe om din stapan al
materiei si al creatiei in rob al acesteia. Ar fi multe de spus despre aceasta materie, deoarece ea a fost
metamorfozata, nu in sensul voit de Dumnezeu, ci in sensul voit de om. De fapt omul a fost metamorfozat de catre
materie. Aici este marea tragedie a omenirii, cand materia transforma omul si acesta devine fara nici o vointa, un
sclav, un ascultator si un supus al acesteia, ce face cu el orice voieste. De aici lipsa de perspectiva a omului modern,
lipsa de directie clara si incurcarea lui in acest labirint al creatiei, al unei miscari circulare, monotone si plictisitoare.
Am mai spus aceasta si repet si aici: una dintre problemele grozave cu care se confrunta omul este tocmai monotonia
din viata. Ca sa scape de aceasta monotonie face lucruri de multe ori incredibile. Monotonia ucide, fiindca duce in
primul rand la lancezeala sufleteasca si apoi va indemna pe om sa iasa din aceasta, facand cele mai abjecte lucruri.
Materia netransformata si neluminata este asadar potrivnica omului si o piedica din cele mai importante in calea
desavarsirii acestuia.

A doua piedica este si ea foarte interesanta si anume, este acea batalie sau asalt pe care irationalul il face impotriva
omului de astazi. Animalele de aici, respectiv cele cinci perechi de boi, reprezinta de fapt irationalitatea. Ceea ce
apare aici demn de remarcat este faptul ca cele cinci perechi de boi constituie, cum spuneam, irationalul care vine si
ne da o iluzie care duce la o inselaciune a simturilor noastre. Cele cinci simturi sunt intr-o iluzie totala, ceea ce face
sa se produca o rasturnare a valorilor. Nimic nu mai este cum a fost, tocmai din cauza asaltului dintre irationalul care
biciuieste si denatureaza directia normala a simturilor noastre si care de fapt ne ofera imagini cu totul gresite. Daca
ne gandim ca fiecare simt al nostru ne pune in contact cu rationalitatea creatiei acesteia, atunci este normal ca aceste
simturi produc in noi niste imagini. Deci toate duc senzatiile pe care le preiau din jurul nostru, le prelucreaza in
anumite imagini destul de variate desigur, si apoi se produce o luare de pozitie a omului tocmai prin ratiunea care
este in el.
Ei bine, daca aceste imagini sunt contorsionate, atunci informatia pe care o primim este si ea la fel de contorsionata
si falsa. Daca ne gandim de exemplu la vaz. Imaginile pe care irationalul care este din nefericire in creatie si este
foarte mult irational, acesta ne informeaza gresit, adica, toate scenele si imaginile care ni le pune in fata noastra si pe
care apoi noi le luam, le trimitem in mintea noastra care le prelucreaza. Petrecandu-se acest traiectoriu cu siguranta
ca in mintea noastra se produce o rasturnare a adevarului, adica o pervertire in cel mai autentic sens. Aceasta ne duce
la un comportament irational si nefiresc. Daca auzul nostru la fel este denaturat de irationalitatea din jurul nostru,
informatia noastra care este directa si imaginile care sunt la fel si pe care le proiectam in mintea noastra cu ajutorul
„tehnologiei” pe care o avem in noi, si ele vor fi denaturate si se va produce o pervertire a adevarului, o
schimonosire a lui, ceea ce contribuie de fapt la un dezechilibru total al fiintei umane. Apoi celelalte trei simturi,
mirosul, pipaitul, gustul olfactiv, toate acestea sunt confruntate cu aceasta teribila irationalitate care s-a instaurat in
lume tocmai prin pacatul stramosesc si prin departarea omului de ratiunea pe care Dumnezeu a pus-o in el ca sa
lucreze dupa ea, potrivit firii lui, care provine din Ratiunea Suprema. Toate acestea fac ca omul sa se dezechilibreze,
de aceea spuneam ca cele cinci perechi de boi reprezinta irationalitatea care ne schimonoseste cele cinci simturi. Asa
neadevarul devine adevar, imoralitatea devine o normalitate, asa inselatoria, necinstea devin la fel o normalitate,
ceea ce de fapt duce la grave prejudicii, atat in fiinta umana cat si in societatea umana. Pentru acesta irationalitatea
este o maladie teribila in fiinta umana si in lumea aceasta – fapt pentru care asistam la un razboi nu mai putin
grozav, intre cele rationale si irationale, care la Sfintii Parinti se numeste „Razboiul nevazut”.

A treia piedica atunci cand sufletul omenesc vrea sa se apropie de Creatorul sau este aceea a placerilor necontrolate,
cu acordul unei morale care se vrea autonoma. Trebuie sa amintim aici ca in istorie, mai ales dupa Descartes, in
perioada moderna, omul vrea sa se elibereze de orice tutela, fie transcedentala, fie mai putin transcedentala, de orice
principii morale, ajungand la concluzia ca ratiunea sa nu trebuie sa mai depinda de Ratiunea suprema, ceea ce este
cu totul fals. Daca ratiunea noastra este despartita total de aceasta Ratiune suprema, a doua Persoana a Sfintei
Treimi, si de la care noi primim putere sa ne „hranim” ratiunea noastra atat de limitata, ratiunea noastra devine cu
totul lipsita de un orizont a unei perceptii adevarate. Deci, in primul rand omul a vrut sa aiba o ratiune autonoma,
crezand ca prin aceasta se elibereaza de orice autoritate transcedentala. Aceasta a fost insa un dezastru. Omul s-a
eliberat de aceasta „cenzura transcedentala”, dar de fapt s-a robit materiei si in special rationalitatii sterpe. A fost
numai o iluzie.

Nu se poate inlocui Ratiunea transcedentala, fiindca nu ai cu ce sa o inlocuiesti. Ratiunea umana atat de limitata si
adeseori neputincioasa, functioneaza doar atat cat este in contact direct cu Ratiunea suprema, cu aceasta Inteligenta
cosmica ar spune fizicienii si nicidecum ea nu poate sa functioneze autonom. In al doilea rand omul a urmat aceasta
cale a degradarii sale, ajungand la morala autonoma, un punct negru in istoria existentiala a lui. O morala
individuala, s-o numim asa, care nu este coordonata de o Morala universala, o Morala suprema care este peste
aceasta creatie total contingenta , nu poate sa functioneze. Oamenii sunt prea slabi, vorba lui Dostoievski, „prea
bicisnici” ca in ei sa functioneze o morala autonoma, o morala de sine statatoare. Tocmai prin faptul acesta se
minimalizeaza si pacatul si se ajunge la o stare de lanceazeala si neputinta spirituala, atat de prezente astazi. Omul
modern se confrunta cu aceasta teribila maladie si anume a indiferentismului religios. Acesta este mai rau decat
ateismul, fiindca el este foarte distructiv, o maladie care anchilozeaza spiritul. Asadar, deci nu putem vorbi si nici
accepta o ratiune autonoma. Ea ne face insensibili fata de pacat, fata de legile morale naturale si fata de principiile pe
care trebuie sa le avem ca si crestini. Este adevarat ca probabil si aici se intrezareste un ideal extraordinar dar la care
omul, din nefericire, nu are cum sa ajunga. Interesant este aici ca Mantuitorul Iisus Hristos cu siguranta ca a avut in
gandul Lui un asemenea om cand a refuzat sa urmeze cele trei ispite. El a vrut ca oamenii sa fie maturi, si sa nu fie
fortati de nimic. Asa ni se prezinta in opera ”Marele Inchizitor” problema aceasta a ispitei si a maturitatii omului si
neconstrangerea lui de catre nimic. Principiile morale sunt impotriva acestor incercari de eliberare fata de orice
autoritate, care de fapt sunt lipsite de orice moralitate. Biserica binecuvanteaza casatoria crestina, legatura dintre
barbat si femeie, dar este impotriva unui vagabondaj sentimentalist si a unei neoranduieli care pot interveni atunci
cand lipsesc principiile morale.

Iata a treia piedica ce deruteaza sau denatureaza directia omului spre desavarsire. Sunt placerile atat de mult intalnite
astazi in societatea moderna. Omul modern vrea de fapt numai placere. Daca facem o incursiune in istoria bietei
omeniri vedem ca omul „a pendulat” tot timpul intre placere si durere . Mai ales oamenii patimasi sunt cuprinsi de
aceasta pendulare. Interesant este ca omul modern penduleaza tot timpul intre placere si durere. Dar mai interesant
este ca el a inventat tot felul de surogate de placeri, de fapt, el a uitat ca placerea se afla doar atunci cand sufletul
nostru se hraneste cu Dumnezeu, fiindca El ca si Creator ne-a pus in noi tendinta de a-L cauta, iar sufletul nu are
odihna decat atunci cand il cauta pe El si-L gaseste intr-o oarecare masura . Surogatul este o mare inselaciune. Prin
el intervine acel irational. Toate sunt contorsionate in acest irational si deci surogatul este pus in locul lucrului clar, a
lucrului original. Surogatul nu poate face ceea ce cere sufletul omenesc. Omul are o foame teribila dupa Dumnezeu,
„un apetit sacru” .

Acest apetit poate insa a fi deturnat. Tocmai prin aceste surogate, in societatea noastra, daca observam, este foarte
mult surogat, un surogat al kitsch-ului. Acesta are o istorie interesanta in acest mediu al modernitatii . El vrea sa se
impuna ca si autentic, ceea ce insa nu se poate. Kitsch-ul nu hraneste niciodata, nu implineste, pe cand autenticul
inseamna implinire, acea pleroma personala existentiala. Ei bine, kitsch-ul sau surogatul este tocmai la polul opus.
Oamenii au inventat tot felul de kitsch-uri ca surogate ale placerii. Sa luam de exemplu drogurile care constituie un
surogat al fericirii. De ce consuma oamenii droguri. Ei vor sa fie fericiti, dar fara Dumnezeu. Aici este marea
tragedie a omenirii. Fara Dumnezeu nu este posibil acest lucru, poate o multumire, o stare benefica, dar numai atat.
Fericirea adevarata se afla numai si numai in Dumnezeu. De aceea aceasta piedica este atat de periculoasa. Apoi,
placerile sunt si in alte directii: alcoolismul, desfraul ce a cuprins o patura intinsa din randurile tinerilor, mandria si
alte lucruri care sunt desigur, denaturate. Toate acestea nu fac altceva decat sa ne ofere imagini contorsionate,
imagini frante care duc la dezechilibrul nostru fiintial,fiindca pofta numai dupa cele pamantesti nu se satura
niciodata:”Cand te saturi de ceva, treci la altceva,dupa o vreme te simti gol de ceea ce te-ai saturat inainte si te
intorci iarasi spre aceea,saturat de lucrul spre care te-ai indreptat dupa saturarea de cel dintai. Este o largire care se
goloste indata ce nu-i mai dai ceea ce doreste ea. Te-ai saturat de desfrau, tinzi spre bautura. ntre timp ti s-a golit
largimea poftei umpluta de desfrau si te intorci iarasi la el.Sunt niste pofte alternative, pe care le saturi pe rand si se
golesc pe rand. Dar in niciuna nu poti inainta la nesfarsit,ca in cunostinta si virtute,care iti aduc mereu ceva nou,ele
iti ofera aceleasi lucruri,tinandu-te pe loc. Varietatea pacatelor sufera totusi de omare monotonie,pe cand identitatea
cunostiintei si a virtutii este de o noutate continua.De aceea ,departe de a inainta la infinit prin satisfacerea
poftelor,te intorci mereu in loc,sau in aceleasi locuri,ramanand intr-o monotonie de superficiala varietate si de
repetare a catorva”leit-motive”,care nu reprezinta nici un progres real,sau adevarata schimbare. Este o nesaturare
infinita in monotonie. Este o infinitate de platitudini,o infinitate cenusie a acelorasi cateva sunete repetate mereu in
mod alternativ.”

Ei bine, parabola despre care vorbim se incheie atat de frumos cand stapanul spune slujitorului: „Iesi la drumuri si la
garduri si sileste-i pe toti sa intre, ca sa mi se umple casa” (Lc.14, 23). Este vorba aici de „iubirea nebuna” a lui
Dumnezeu, o iubire care trece peste intelegerea noastra, atat de segmentata si trunchiata. Dar aici invatam ca Cina
Domnului este o realitate. Despre ea s-a scris mult inca din Vechiul Testament. Omul a fost creat la sfarsitul tuturor
fiintelor cum citim in Scriptura sfanta si inspirata, ceea ce ne arata ca el este coroana creatiei, „logosul creatiei”7.
Adus la existenta tocmai ca sa ia in primire creatia lui Dumnezeu, dupa cum spune textul evanghelic de la Sfantul
Apostol si Evanghelist Luca, ca „totul era gata” (Lc. 14, 18). Era pregatit totul pentru aceasta cina minunata si
extraordinara ca el sa celebreze impreuna cu Dumnezeu dragostea, sau, cum spuneam, “iubirea nebuna” a Sa pe
altarul creatiei, inconjurat de fiintele existente in ea. Lui i se incredinteaza aceasta mare responsabilitate ca sa preia
creatia si sa o conduca mai departe spre desavarsire.

Drept urmare, Ortodoxia are solutii, raspunsuri concrete si eficiente la starile (post)modrnismului si secularizarii

In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a

poporului dreptcredincios si – in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece
Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei
configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica
timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se
in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei,
induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu. Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de
manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Iisus Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile
acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte
indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii.
Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a
realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu
o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui
Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate
prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel
individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la
himera globalizarii.”

In fiecare epoca, oamenii lui Iisus Hristos, ca fii risipitori sau talhari recunoscatori, chiar daca au cunoscut caderea si
slabiciunea pacatului, a coruptiei si a mortii naturii noastre umane plina de neputinte, n-au incercat (si chiar daca au
facut-o, au regretat ulterior) sa prezinte in fata lui Dumnezeu „auto-justificarea” ori „auto-indreptatirea lor” lor sau
„dreptul” ori „libertatea” lor. Insa multi alti oameni, mai cu seama din ziua de azi, traiesc in mod tragic si amar
propria lor cadere, din pricina „invaziei conceptiilor si a dorintelor patrunse de iubirea pentru pacat” pe care-l si
justifica, conform cuvintelor Sfantului Maxim Marturisitorul, care spune ca „ei transforma slabiciunile naturii umane
in materie pentru rautate” , motiv pentru care „nu se indreptatesc” nici nu se mantuiesc, ci „se condamna pe ei insisi”
(Tim. 3, 11). Adevaratii crestini – cei care nu sunt stapaniti de duhul secularizarii lumii acesteia, afectate de
relativizare si desacralizare, adica autenticii purtatori de Dumnezeu stiau dintotdeauna, si stiu si astazi, ca singura lor
indreptatire, singura lor salvare si nadejde de mantuire, precum si viata lor vesnica, este deci, adevarata lor libertate
si adevaratul Om, Care din iubire pentru oameni (Ioan 3, 16-17) „i-a luat asupra Lui si i-a enipostaziat in El” , in
Trupul Sau teandric care este Biserica.

Una dintre conditiile cele mai importante pentru ca Biserica Ortodoxa sa desfasoare o misiune eficace pentru timpul
si contextul secularizarii este aceea de a fi ea insasi!... Tocmai incercarile de miscare a terenului pe care ea se
fundamenteaza, de subminare a autoritatii sale, dar mai ales, neperceperea fenomenului secularizator ca fiind un
pericol iminent al lui „acum si aici” , propriile noastre interogari lipsite de sens, totodata atentia deturnata de la
adevaratele pericole catre aspectele marunte, superficiale si insignifiante ale formei, de asemenea si altele ca acestea,
sunt capabile sa creeze disproportia intre pericolul real si fondul bine conturat al credintei, altminteri in stare si in
masura – prin forta prezentei si a marturiei duhului crestin in lume (cel scripturistic, patristic si filocalic) – sa faca
fata unei asemenea incercari sau provocari. „Pastrarea identitatii misiunii pe care Ortodoxia o desfasoara prin
credinciosii ei reprezinta identificarea fiecaruia dintre acestia cu insasi trairea crestina autentica, cea care da viata si
forta duhovniceasca pentru implinirea interioara, dar si pentru marturia exterioara a adevarului privind frumusetea si
unicitatea trairii in si cu Iisus Hristos.”