Apetrei Maria

An I
Master PASTORATIE SI VIATA LITURGICA

Referat Mitropolia Tomisului si bazele ei canonice

Arhiepiscopia Tomisului si autocefalia ei

Autocefalia, termen a cărui proveniență etimologică se regăsește prin reunirea cuvintelor din
limba greacă, „autos”- (prin sine) însuși și „kefali” – cap, desemnează, în viața bisericească,
independența unei unități bisericești constituită la nivel sinodal în cadrul Ortodoxiei ecumenice,
față de o altă unitate bisericească, de același nivel organizatoric, independență înțeleasă în plan
jurisdicțional, administrativ, și nu în planul învățăturii de credință, unde se păstrează în mod
firesc și ferm o unitate între toate Bisericile Ortodoxe surori.
În istoriograia modernă, dependența canonică a Tomisului de-a lungul secolului al IV-lea nu a
constituit tema vreunui studiu special. Nici referirile tangențiale asupra acestui subiect nu sunt
foarte numeroase. Principala explicație a acestei situații o constituie lipsa informațiilor
documentare clare referitoare la acest subiect. În plus, puținele informații indirecte existente
ridică mari probleme de interpretare. Primul dintre cercetătorii români care s-a pronunțat asupra
acestei teme a fost L. Stan, specialist în dreptul canonic bisericesc. Într-un studiu dedicat
principiului autocefaliei, acesta a susținut că scaunul bisericesc de la Tomis a fost „în veacurile
IV-V mitropolie autocefală” cu o situație diferită de cea obişnuită: „un scaun mitropolitan aparte,
fără sufragani”. Apoi, încă din anul 431, airma acelaşi cercetător, ierarhii tomitani „apar cu titlul
şi cu drepturile unui arhiepiscop autocefal”1 . Prof. Emilian Popescu, într-un studiu dedicat
scaunului bisericesc de la Tomis, referindu-se la dependența canonică a acestuia în secolul al IV-
lea, airmă că „Episcopia de Tomis depindea, probabil, la început, de Heracleea tracică şi apoi
direct de Constantinopol, unde aveau loc şi hirotoniile ierarhilor”
Un alt cercetător român, prof. N. Dură, specialist în dreptul canonic bisericesc, abordând într-una
dintre lucrările sale acest subiect, a susținut o cu totul altă opinie ştiințiică. Din punctul său de
vedere, scaunul bisericesc de la Tomis, odată cu organizarea provinciei civile Scythia Minor, la
sfârşitul secolului al III-lea, a devenit Arhiepiscopie. Mai apoi, la Sinodul I ecumenic (Niceea,
325) Tomisul a căpătat titulatura de Arhiepiscopie şi Mitropolie, cea mai înaltă formă de
organizare canonică cunoscută la vremea respectivă (sec. IV-V)3 . Pe acest temei, N. Dură airmă
autocefalia Tomisului față de oricare alt scaun bisericesc
În planul organizării bisericeşti, în anul 325, la Sinodul I ecumenic, a fost recunoscută şi
legiferată forma de organizare mitropolitană . Cu alte cuvinte, urmând criteriul administrativ-
teritorial, a fost acceptată în mod oicial asocierea episcopiilor în jurul celui mai important centru
bisericesc al câte unei provincii, sub a cărui dependență canonică se alau. În general, limitele
mitropoliilor corespundeau celor ale provinciilor civile existente la acea vreme în cadrul
Imperiului Roman. Asemănător, în cele mai multe cazuri, rangul de mitropolie l-a dobândit
episcopia alată în capitala civilă a provinciei, numită metropolă. Se consideră, pe de altă parte, că
această formă de organizare superioară s-a închegat încă de la sfârşitul secolului al III-lea –
începutul secolului al IV-lea7 , ea iind doar recunoscută şi generalizată în întreaga Biserică, în
anul 325, la Niceea. Denumirea oicială a acestor unități administrative bisericeşti superioare
episcopiei era cea de eparhie. Termenul, folosit în prevederile canonice de la Niceea, provine de
la cel al provinciilor civile, numite în limba greacă ἐπαρχία, ας, iar în latină provincia, ae. Ca
atare, cel puțin pentru documentele Sinodului I ecumenic, printr-o eparhie bisericească trebuie
înţeleasă o mitropolie, iar nu o simplă episcopie, cea din urmă cuprinzând doar teritoriului unei
cetăți8 . Cât priveşte regulile de funcționare a sistemului administrativ-bisericesc mitropolitan,
cele mai importante dintre ele se regăsesc în canoanele 4 şi 5 ale Sinodului I ecumenic. Având în
vedere importanța acestora în înțelegerea cazului concret al Scythiei Minor.
Din prevederile acestor două canoane reiese, în principal, că, la nivelul iecărei eparhii, termen
prin care trebuie înțeleasă o mitropolie, exista un sinod alcătuit din toți episcopii din cuprinsul
respectivei unități administrative bisericeşti, adică din cuprinsul respectivei mitropolii. Pe de altă
parte, reiese importanța pe care sinodul mitropolitan o avea la nivelul iecărei eparhii bisericeşti,
adică la nivelul iecărei mitropolii. În sarcina lui revenea atât alegerea noilor episcopi – canonul al
4-lea –, cât şi soluționarea contestațiilor înaintate de către cei excomunicați de către un episcop –
canonul al 5-lea. Desigur, tot în sarcina acestui sinod intra şi rezolvarea oricăror alte probleme de
natură bisericească ce puteau să apară la nivelul mitropoliei. De altfel, tocmai pentru rezolvarea
unor astfel de probleme, la Sinodul I ecumenic s-a dispus – prin canonul al 5-lea – întrunirea a cel
puțin două şedințe regulate ale acestor sinoade, în cadrul iecărei eparhii, una înainte de postul
Paştelui, alta în timpul toamnei
Reiese de aici că existența sinodului mitropolitan era, în fapt, condiția sine qua non a funcționării
sistemului de organizare de tip mitropolitan. În absența lui, nu se putea face nici alegerea noilor
ierarhi şi nici nu puteau i rezolvate, canonic, problemele majore de natură bisericească din cadrul
unei eparhii.
Singurul izvor cunoscut astăzi pe temeiul căruia s-ar putea face progrese în efortul de lămurire a
situației Tomisului în cadrul sistemului mitropolitan din secolul al IV-lea sunt listele cu semnături
ale Sinodulu I ecumenic. În cazul Tomisului, însă, acestea ridică, la rândul lor, mari probleme de
interpretare, participarea episcopului tomitan la Niceea iind, ea însăşi, controversata . Unii dintre
cei care admit prezența ierarhului tomitan la Niceea, pornind mai ales de la airmația lui Eusebiu
de Cezareea, potrivit căruia „οὐδὲ Σκύθης ἀπελιμπάνετο τῆς χορείας” (nici scitul nu lipsea din
ceată), l-au identiicat cu un anume Marcus. Numele său este pomenit în mai multe rânduri, ie sub
forma Marcus Comeensis, ie sub cea de Marcus Calabrensis, ie sub ambele forme, în mai multe
dintre listele cu semnături păstrate ale Sinodului. Primul dintre cercetători care s-a oprit asupra lui
Marcus Comeensis în încercarea de identiicare a episcopului tomitan a fost C. Auner. După el,
forma corectă a semnăturii acestui ierarh ar i fost Marcus Tomeensis sau Tomensis. Datorită unei
greşeli de copist, anume, confundarea formei literei T – – de la începutul apelativului său, cu
litera C, semnătura originală a fost deformată, păstrându-se în forma coruptă Marcus Comeensis.
sc de la Tomis nu avea, în anul 325, rangul de Mitropolie, după cum airmă unii dintre
cercetători71, nici Scythia Minor nu avea rangul de eparhie religioasă, ci doar statutul de eparhie
civilă. De aceea, ea nu este menționată în listele de la Niceea în rândul celorlalte eparhii/provincii
religioase (= mitropolii) din partea de răsărit a imperiului de la acea vreme, reprezentate la
Sinodul I ecumenic. Pe de altă parte, neiind mitropolie, Tomisul era subordonat din punct de
vedere bisericesc unui scaun mitropolitan – cel de la Heracleea Traciei, metropola provinciei
Europa – alat în afara provinciei sale civile. Practic, în plan bisericesc, Scythia Minor nu exista ca
eparhie, teritoriul ei iind înglobat eparhiei bisericeşti Europa. Raportul de subordonare dintre
ierarhul de la Tomis şi cel de la Heracleea Traciei era acela de mitropolit-episcop sufragan, iar nu
cel de exarh al diocezei-mitropolit din cadrul diocezei. Din cazul concret al Scythiei Minor reiese
că lista de la Sinodul I ecumenic a fost redactată în funcție de eparhiile religioase, iar nu în
funcție de cele civile, deşi acest ultim punct de vedere este susținut de cea mai mare parte a
cercetătorilor72. Este adevărat că, în cea mai mare parte, teritoriul eparhiilor civile coincidea cu
cel al eparhiilor religioase73. Ca atare lista de la Niceea poate i considerată drept o relectare, în
majoritatea cazurilor, a împărțirii administrative civile de la acea vreme. Însă, redactarea ei în
funcție de eparhiile religioase, iar nu după cele civile, pare mult mai irească având în vedere
caracterul religios al adunării de la Niceea şi, mai ales, faptul că acolo a fost oicializată tocmai
forma de organizare mitropolitană.

Asocierea celor două provincii civile Europa şi Scythia Minor într-o singură mitropolie chiar la
Sinodul I ecumenic era posibilă în condițiile în care acolo s-au întâlnit cei trei ierarhi direct
implicați într-un astfel de demers: mitropolitul de Heracleea, mitropolitul de Marcianopol şi
episcopul Scythiei Minor. În plus, trebuie avut în vedere că ierarhul de la Heracleea, rezident în
capitala diocezei Tracia, căpătase întâietate față de mitropolitul de la Marcianopol. Apoi,
episcopul de Tomis, alat deja întro altă unitate administrativă civilă, Scythia, distinctă de Moesia
Inferior, putea opta în mod liber la trecerea sa la o altă eparhie religioasă din dioceză, la fel cum
mitropolitul de Marcianopol nu se putea opune în mod hotărâtor deciziei celor dintâi de a se
asocia