Bulai Jǎniţa

MASTER PASTORAŢIE ŞI VIAŢǍ LITURGICǍ

AN II

PALEOGRAFIE MUZICALǍ BIZAMTINǍ

Paleografia muzicală bizantină este un domeniu fascinant care a atras atenţia multor cercetători
din Est şi din Vest, în ultimele secole. Printre cele mai discutate teme se numără aşa-numitele
mari ipostaze ale notaţiei mediobizantine.

Textul de mai jos oferă câteva informaţii generale privind numele, dovezile istorice, formele
grafice şi semnificaţia muzicală a acestor semne, conform cercetărilor recente efectuate în acest
domeniu.

Μegalai hypostaseis înseamnă, literal, susţineri/fundamente/planuri mari, în timp ce în retorică,

termenul hypostasis desemnează o figură care constă în exprimarea deplină sau extinderea unei
idei În muzica bizantină, conceptul de mari ipostaze (μεγάλαι ὑποστάσεις, abreviat în `mijlocul
secolului al XIX-lea) şi este strâns legat de hironomie (χειρονομία), respectiv de arta dirijatului
coral prin mişcări specifice ale mâinilor .

Cu toate acestea, numeroase forme de MΙ au apărut ca semne complexe deja în notaţia

paleobizantină (mijlocul secolului al X-lea – sfârşitul secolului al XII-lea; în timp ce unele MΙ au
supravieţuit până azi, în notaţia neobizantină .

Începând cu tratatele teoretice din secolul al XIV-lea, termenul MI a fost folosit ca sinonim
pentru megala semadia (μεγάλα σημάδια, semne mari) şi desemnează un grup de aproximativ 40
de neume. Un alt sinonim pentru MI este cel de aphona semadia (ἄφωνα σημάδια, semne „a-
fone”, „fără voce”, adică neume calitative, care nu se pot măsura cantitative prin phone, prin
intervalul de secundă). Astfel, semnele aphona sunt opuse semnelor intervalice, aşa-numitelor
emphona semadia (ἔμφωνα σημάδια, semne „cu voce”, „fonetice”, adică neume care pot fi
descrise cantitativ, fiind măsurabile prin intervale de secundă. De exemplu oligonul are o voce, o
phone, cu alte cuvinte cuprinde un interval de secundă, în timpe ce oligonul cu chentimă deasupra
are trei voci, cuprinde un interval de cvartă etc.

Listele de neume şi cântările didactice din perioada bizantină şi post-bizantină oferă o selecţie
reprezentativă a formulelor (aşa-numitele thesisuri) legate de MI. Exemplul 3 prezintă diferite
forme grafice ale semnului epegerma, împreună cu thesisul-epegerma, precum şi exegeza lungă
sau pe larg a acestuia, aparţinând lui Chourmouzios Chartophylax, de la începutul secolului al
XIX-lea. Această exegeză pe larg reprezintă decodarea-redarea tradiţională a epegermei în
conformitate cu formele de interpretare şi compoziţie numite dromos (care înseamnă literal
„cale”) organikos şi argon melo.

Însusiri

-însuşirea caracteristicilor şi a particularităţilor de notare muzicală ecfonetică;

-însuşirea caracteristicilor şi particularităţilor de notare muzicală neumatică

bizantină, pe epoci (paleo-, medio- şi neobizantină);

-formarea deprinderilor de transcriere a unor melodii religioase din

manuscrisele antehrisantice (sec. X-XVIII)

-formarea deprinderilor de intonare ale melodiilor transcrise din notaţiile vechi

bizantine (paralaghie)

7.2 Obiectivele specifice -cunoaşte şi poate aplica conceptul de lucrare liturgică;

-definirea tainelor de restaurare din punct de vedere teoretic;

-cunoaşterea practică a lucrărilor liturgic-sacramentale opretae de cler în

situaţia bolnavilor.

Numeroase întrebări au frământat de-a lungul deceniilor pe cei interesați de muzica bizantină.
Acum, multe dintre acestea aparțin tinerilor doritori să reînvie vechea muzică bizantină în
stranele bisericilor românești.

Nedumeririle și dificultățile cu care se confruntă aceștia în interpretarea adecvată a semiografiei

specificsunt sintetizate în partea finală a lucrării noastre, o secțiune a întrebărilor care își așteaptă
încă răspuns
Muzica bizantină face parte integrantă din trecutul de artă, cultură și spiritualitate al României, iar
manuscrisele din bibliotecile românești constituie pentru noi un prețios tezaur și o importantă
mărturie a unui trecut care ne leagă de Bizanț, dar și de toate acele țări care au avut în practica lor
liturgică ritul ortodox. Cercetarea acestor manuscrise, precum și a muzicii bizantine, a început în
România în primele decenii ale secolului al XX-lea, iar în ultimii douăzeci de ani s-a intensificat
și diversificat.

Numeroase întrebări legate de muzica bizantină și practicarea acesteia în spațiul românesc și-au
găsit răspuns datorită muncii depuse de muzicologii români, dar multe alte nelămuriri continuă
să-i frământe pe cei interesați de muzica bisericească, cercetători sau psalți, incitând la noi
cercetări.