Particularitate, unitate şi continuitate stilistică în cîntarea psaltică a secolelor

XVII–XIX

Constantin Secară

Numeroase studii de muzicologie bizantină, semnate de unii dintre specialiştii de notorietate ai

domeniului, fac referire la existenţa unui hiatus stilistic între ultimele două sisteme de notaţie a cîntărilor de
tradiţie bizantină. Muzicologi de prestigiu au afirmat şi au susţinut teza lipsei de coeziune între elementele
proprii acestor două sisteme, ba mai mult, a incompatibilităţii dintre ele. Au fost atacate, în primul rînd,
sistemele modale teoretizate odată cu Reforma hrisantică, considerate a fi tributare influenţelor arabe, turco–
persane etc.1 Extinzînd criteriile selective, unele cercuri ştiinţifice internaţionale exclud din cercetările lor
toate manuscrisele datate ulterior căderii Constantinopolului, considerîndu–le în afara culturii bizantine,
ignorînd astfel tradiţia bizantină, care s–a perpetuat pînă astăzi. O atitudine mult mai flexibilă este exprimată
de teoreticienii spaţiului cultural şi de cult ortodox, care sînt în cele mai multe cazuri şi excelenţi practicieni2.
În elaborarea prezentului studiu am pornit de la premiza existenţei unor elemente comune din punct
de vedere tematic, modal şi melodico–ritmic (într–un cuvînt, stilistice) care şi–au pus amprenta asupra
cîntării psaltice proprii intervalului de timp, de peste un veac şi jumătate, cuprins între mijlocul secolului al
XVII–lea şi primele decenii ale celui de–al XIX–lea, în care se include şi Reforma hrisantică împreună cu
toate consecinţele ei. Am ales spre studiu Irmologhionul, codicele care conţine, în principal, Catavasiile
Praznicelor Împărăteşti, ale Maicii Domnului, ale Triodului şi Penticostarului, iar în subsidiar, diferite alte
cîntări ale utreniei, dintre care cele mai reprezentative sînt cele 11 svetilne ale Învierii, voscresne, doxologii,
evloghitarii, podobii ş.a. Am preferat să nu intrăm în analiza morfologiei şi tipologiilor generale ale acestei
cărţi de cult decît în mod colateral, căci accentul acestui studiu a căzut pe revelarea unei tipologii muzicale
(pe care îndrăznim a o numi arhetipală), care şi–a conservat matricea în tot acest răstimp.
Intervalul de timp luat în discuţie se delimitează prin două repere fundamentale pentru istoria
muzicii de tradiţie bizantină. La un capăt aflăm începutul procesului numit exighisis, demarat în secolul al
XVII–lea de Balasie Preotul, iar la celălalt Reforma hrisantică. În timp ce primul demers a constituit bazele
unei notaţii mai precise a repertoriului existent — prin consemnarea în neume intervalice a melismelor notate
stenografic în manuscrisele anterioare —, al doilea a însemnat faza ultimă de clarificare a semnificaţiilor
notaţiei neumatice de tradiţie bizantină. Între aceste două repere cîntarea psaltică a păstrat nealterată tradiţia
bizantină, de la care se revendică şi, în acelaşi timp, a perpetuat o continuă, actuală şi vie prospeţime.
Evitînd o abordare exhaustivă a temei, am concretizat cercetarea prin studierea şi analizarea unui
număr de trei catavasii, a căror filiaţie păstrează, în contextul enunţat, o evidentă continuitate. Vom face
astfel referire la Catavasiile Întîmpinării Domului, ale Buneivestiri şi cele ale Adormirii Maicii Domnului. Se
poate observa (urmărind exemplele puse la dispoziţie) că am elaborat o lectură paralelă a cîntărilor
(prezentate aici doar sub forma incipiturilor) care să evidenţieze vectorii prin care arhetipurile muzicale se
propagă în timp. Paralelismul este de tip superpozabil: urmărind filiera grecească a repertoriului i–am
interpus traducerile româneşti contemporane fiecărui palier temporal urmărit.
Prima verigă a şirului de catavasii luate în discuţie o reprezintă cîntările lui Ghermanos Neón Patrón,
care la jumătatea secolului al XVII–lea a realizat o sinteză a repertoriului existent pînă la acea dată şi a
continuat, în acelaşi timp, munca de îmbogăţire a lui, începută de Panaghiotis Hrisafi cel Nou. Însă meritul

1
Titus Moisescu, Al cincelea sistem de notaţie muzicală neumatică bizantină. De la diatonism la cromatism, în „Acta Musicae
Byzantinae“, vol. III, Centrul de Studii Bizantine Iaşi, 2001, p. 32–37. Autorul evidenţiază diferenţa structurală între diatonismul
preponderent atribuit celor 8 ehuri ale vechii muzici bizantine şi cromaticul exagerat al structurilor modale teoretizate de „noua
sistimă“.
2
Gregorios Th. Stathis este unul dintre teoreticienii greci care consideră că tradiţia cîntării bizantine şi post–bizantine a fost păstrată
şi în „noua metodă“. El afirmă că se poate detecta, spre înapoi, o frază muzicală prin studiu comparat, recunoscînd toate
implicaţiile „vechii notaţii” prin citire analitică (Gregorios Th. Stathis, An Analysis of the Sticheron „Tòn Ëlion krúyanta” by
Germanos, Bishop of New Patras [The Old „Synoptic” and the New „Analytical” Method of Byzantine Notation], în „Studies in
Eastern Chant“, vol. IV, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, N.Y., 1979, p. 177–227). În acelaşi context, Sebastian Barbu–
Bucur remarcă şi el continuitatea tradiţiei, într–un exemplu concret: Catavasiile la Botezul Domnului, traduse de Filothei sin Agăi
Jipei, în care primul rînd de irmoase sînt scrise pe scara ehului 2 plagal, iar cel de al doilea rînd, pe scara ehului 2 autentic, precum
se practică şi în „sistema nouă“ (Sebastian Barbu–Bucur, Filothei sin Agăi Jipei — psaltichie rumînească, vol. I, Catavasier,
Editura Muzicală, Bucureşti, 1981, p. 189).
106 Acta Musicae Byzantinae V

real al punerii în pagină al acestui repertoriu revine, fără îndoială, lui Balasie Preotul, cel care, în jurul anului
1670 a realizat prima exegeză (sau interpretare) a marilor semne chironomice, pe care le transcrie în notaţie
diastematică. Aceste cîntări exighisite îi vor fi slujit, la începutul celui de–al XVIII–lea veac, lui Filothei sin
Agăi Jipei în monumentala sa operă de traducere a primei Psaltichii româneşti. Sursele de documentare
corespunzătoare acestei perioade sînt destul de sărace la noi în ţară şi nu întotdeauna concretizate prin
manuscrise de prima mînă. Cu toate aceste impedimente şi în urma consultării mai multor manuscrise, am
zăbovit asupra irmologhioanelor greceşti prezente în Biblioteca Academiei Române din Bucureşti la cotele
160 şi 686. În special manuscrisul 686 (datat cu aproximaţie la mijlocul secolului al XVIII–lea) cuprinde
catavasii care îi sînt atribuite în mod direct lui Gherman. Acestui codice i se alătură manuscrisul românesc 61
(amintita Psaltichie a lui Filothei) pe care l–am comparat cu manuscrisul românesc 4305 (nu mai puţin
celebra Psaltichie de la 1751, datorată lui Ioan Radu Duma Braşoveanu). Similitudinile dintre cele două
manuscrise vin, de asemeni, să argumenteze ideea continuităţii şi unităţii tradiţiei bizantine în cîntarea de
strană practicată în Ţările Române cu mai bine de două veacuri şi jumătate în urmă.
Un alt reper al studiului nostru îl reprezintă Catavasiile lui Petru Lampadarie Peloponesiu, compuse
în a doua parte a secolului XVIII. Acestea (ca majoritatea compoziţiilor lui) se remarcă printr–o proiecţie
bipolară: în trecut (prin raportare directă la tradiţia predecesorilor) şi în viitor (prin aceea că ele au stat la
baza primelor transcrieri ale Noii sistime). Iată de ce Catavasiile lui Petru Lampadarie apar în studiul meu în
dubla ipostază a celor două sisteme de notaţie: cucuzelian tîrziu, numit şi „de tranziţie“ şi hrisantic.
Manuscrisele care conţin aceste cîntări sînt mai numeroase, dar nu întotdeauna foarte valoroase sub aspect
calitativ sau informativ. Dintre codicele asupra cărora ne–am aplecat, am reţinut manuscrisele greceşti 106,
363, 636, 838 şi 1321 de la B.A.R., precum şi manuscrisul greco–român 101 (aflat în acelaşi fond) care
conţine o interesantă traducere a acestor catavasii, proprie celei de–a doua etape de românire a cîntărilor
bisericeşti. Această etapă, atribuită de cercetători lui Mihalache Moldovlahul şi lui Iosif Monahul de la
Neamţ, exprimă o variantă intermediară între cea a lui Filothei şi cea a lui Macarie Ieromonahul. Punctul
final al temei propuse este Irmologhionul sau catavasiarul musicesc, tradus de părintele Macarie şi tipărit la
Viena în anul 1823. Cartea lui Macarie urmează fidel Irmologhionul de tip compozit, care cuprinde catavasii
ale lui Petru Lampadarie, alături de cele ale lui Petru Vizantie şi Grigorie Protopsaltul, realizat de acesta din
urmă în 1816.
Acestea sînt reperele generale care punctează evoluţia tradiţiei muzicale bizantine din secolul al
XVII–lea şi pînă în cel de–al XIX–lea, în cazul concret al irmologhionului. Desigur că prezentarea analitică
şi comparată a tipologiilor stilistice depăşeşte cu mult cadrele studiului de faţă. De aceea vom expune succint
coordonatele generale ale acestui tip de analiză.
Subliniem, de la început, identificarea a două posibile paliere de analiză şi interpretare, primul aflat
la nivelul analizei formale, iar al doilea la al celei semantice. În timp ce, prin analiza formal–structurală am
avut în vedere aspectele de ordin fonetic, sintactic şi morfologic, prin interpretarea semantică ne–am propus
relevarea semnificaţiilor ce transpar dincolo de text: poetică, filosofică şi teologic–mistică.
Trebuie avută în vedere, mai întîi, legătura intimă dintre text şi muzică, după cum nu trebuie neglijat
aportul muzicii în potenţarea şi sublimarea caracterului poetic al textului, cu atît mai mult cu cît, în cazul
catavasiilor, poetica este mai degrabă narativ–evocatoare, decît pur şi simplu orantă. De asemenea, trebuie
luat în considerare şi raportul dintre informaţie şi redundanţă într–un stil care, deşi irmologic, tinde să devină
tot mai înflorit, odată cu trecerea timpului. O posibilă explicaţie a acestui fenomen se poate baza şi pe modul
diferit de interpretare al semnelor chironomice, care, în timp, a devenit tot mai explicită.
Luînd ca exemplu Catavasiile la Adormirea Maicii Domnului observăm asemănarea, uneori totală, a
structurilor melodico–ritmice prezente în toate exemplele enunţate. În privinţa ornamenticii, diferenţele sînt
minime şi demonstrează mai curînd capacitatea interpretării fidele a tradiţiei. După cum se poate vedea,
Catavasiile lui Petru Lampadarie din secolul XVIII nu se deosebesc aproape deloc faţă de cele din secolul
XVII ale lui Gherman şi nici de cele din secolul XIX, exighisite de Grigorie.
Constantin Secară – Particularitate, unitate şi continuitate în cîntarea psaltică a sec. XVII-XIX 107

Ex. 1
^Ã
šx U
Ghermanos Neón Patrón
úÐKKXAA`
1 Q
2KCKABÈL
Ms. gr. 686 BAR
f. 134
N 3 v X 01 X
Πε ποι κιλ µε ε ε ε νη τι θει α δο ο ο ξη
Petros Lampadarios
Peloponesios G
úßÄKXAA` N J U Q
2KCKA
> N1 X
BÈL
Ms. gr. 106, 363, 636,
N 3 1 X
819, 834, 1321 BAR Πε ποι κιλ µε ε ε νη τι θει α δο ο ο ξη
f. 1
Petros Lampadarios
Peloponesios N.ÅR+6+.L6
6QS WU)..Ç*=+
Ms. 4676 BUCMR
Πε ποι κι ιλ µε ε ε νη τι θει α δο ο ο ξη
f. 1

Traducerile româneşti încearcă să urmărească textul grecesc cu o acurateţe exemplară, dacă ne

raportăm la diferenţierile lingvistice. Observăm că incipiturile şi cadenţele sînt identice cu cele ale irmosului
grecesc, evidenţiindu–se şi în cazul lor o evoluţie a interpretării corespunzătoare epocii. Filothei, care a avut
la dispoziţie textele din vremea lui Gherman şi Balasie, realizează o traducere de o remarcabilă fidelitate;
după aproape un secol avem varianta din vremea lui Mihalache sau a lui Iosif, care o copiază pe cea originală
a lui Petru Lampadarie, iar la începutul veacului al XIX–lea, Macarie preia cîntarea aceluiaşi autor, transcrisă
în notaţie hrisantică.

Ex. 2. Semnele dintre paranteze reprezintă varianta lui Duma Braşoveanu (ms. rom. 4305 BAR).

^Ã
šx
Ms. rom. 61 BAR )`
f. 36r ú(;
G
C ÄKXA
1N
( )
BJ̀ (X)
`ÐK
N
( )
; N;
AØK NAB
( ) ( )
; 1ÈLX
Ms. rom. 4305 BAR L 3
Cea împo do bi i i tă cu du mne ze ia sca sla a a vă
f. 292v

G
ú`ÐÄKXA Q KN ABÈL
N``C
Ms. gr.-rom. 101 BAR
p. 371
L 3 N1AJ̀XÐK; ;
; 1 (X)
Cea îm po do bi i i tă cu du mne ze ia sca sla a a vă

Macarie Ieromonahul
Catavasier N.ÅRQ
6*QS N/1Q+*.++Q
N.S
N.Q
G..Ç*<(+)
Viena, 1823 Cea îm po do o bi i i tă ă ă cu du mne ze ia a sca a sla a a vă ă
p. 1

Relevante — sub aspectul evoluţiei, dar şi sub cel al continuităţii tradiţiei — ne apar şi Catavasiile la
Întîmpinarea Domnului. Ele îşi păstrează identitatea atît prin structura modală, cît şi prin cadenţe, deosebiri
nesemnificative apărînd, totuşi, între varianta lui Gherman din secolul XVII şi cea a lui Petru Lampadarie, de
peste un veac. În timp ce prima este singura cunoscută al cărui incipit este pe tonica ehului, variantele
ulterioare debutează pe treapta a doua.
108 Acta Musicae Byzantinae V

Ex. 3
^;
šx ē;
Ghermanos Neón Patrón ` ` C K X A BK A F`
v ØKXA GQÈ2KA v
Ms. gr. 686 BAR
f. 132v
Χερ σον α βυ σσο το ο ο κον Ã Ã
( ) πε δων η η η λι ος ( )
Petros Lampadarios
Peloponesios
Ms. gr. 838 BAR
A`Ð2X;AAA
L NKAG̀ ÃØ Ø 2 X C K X F G̀ Ã
L δων η λι Nι ος
Χερ σον α βυ σσο το ο ο ο κον πε
f. 19r

NS.161SVQ
Petros Lampadarios N S+ N ../* N
Peloponesios +*QU.S NTQ,
Ms. 4676 BUCMR Χερ σον α βυ υ σσο το ο ο ο κο ον πε δων η η λι ι ι ος

Şi mai interesante sînt variantele româneşti: atît traducerea lui Filothei, cît şi cea de la finele
secolului XVIII şi cea a lui Macarie păstrează un tipar melodico–ritmic unic, concretizat prin incipitul de tip
anacruzic (strîns legat de accentul tonic al cuvîntului „pămîntul“) care îi conferă cîntării forţă şi solemnitate.
Pe de altă parte, rezolvarea identică a acestei probleme în cadrele, totuşi diferite, ale celor trei traduceri
româneşti atestă o indiscutabilă continuitate a tradiţiei în cîntarea psaltică a Bisericii Ortodoxe Române.

Ex. 4. Varianta dintre paranteze aparţine lui Duma Braşoveanu (ms. rom. 4305 BAR).
^;
šx ē;
X
KAQ `CKX;N
AAG Q``CKX1G̀
N Ã
Ms. rom. 61 BAR
f. 15r
Ms. rom. 4305 BAR
N
Pă mîn tul cel nă scă tor de a dîn ci i me ( )
f. 277v (ro di)

Ms. gr.-rom. 101 BAR X

KAQ `CKXAAA
NKA``CKXA LÃ
NFA2X
p. 454 L
Pă mîn tul cel ro di to o o or de a dîn ci i i me
Macarie Ieromonahul
Catavasier
Viena, 1823
AXQSUCS NS.+QQQ
Nb S+ N ../1TNÇ*.
NQ,
Pă mîn tul cel ro o di to o o or de a a a dî în ci i i me
p. 52

În fine, Catavasiile la Bunavestire, care sînt cel mai mult cîntate în decursul anului liturgic ortodox,
se caracterizează, la rîndu–le, prin aceleaşi proprietăţi de unitate şi continuitate stilistică, după cum se poate
vedea şi din exemplele alăturate, de aceea nu vom mai stărui asupra particularităţii lor.
Constantin Secară – Particularitate, unitate şi continuitate în cîntarea psaltică a sec. XVII-XIX 109

Ex. 5
^w
šx x Áu
Ms. rom. 61 BAR Ä
f. 16v N`A
`; F G
``ÐÄKXKAØKAQ G
AÄKXy
Ms. rom. 4305 BAR L3
De şchi
N; 3v
i de voi gu ra mea a şi să va um plea de duh
f. 278v
Petros Lampadarios
Peloponesios `AQKA
4 G
;C2XK Ä K;AACKAQ;AÄKX G3 v
Ms. gr. 838 BAR Α νοι ξαν το στο
N
µα α µου και πλη ρω θη σε ται
Á
πνευ µα τος u
f. 21v

Ms. gr.-rom. 101 BAR `;AQKAC2XÄÄ2KAA

4 G
L N1 ;AAQAÄKX
L BÈ G
N 3 vÁ
p. 467
De şchi de voi gu ra a mea şi să va
N
a um plea de du u hul u

Petros Lampadarios
*WÇ*=
NS+
G...Ç.
W*NTV N ..1S
N SSQ STÇ^Ç*<)
Peloponesios
Ms. 4676 BUCMR Α νοι ξαν το στο ο ο µα µου ου και πλη ρω θη η σε ε ται πνευ µα α τος
Macarie Ieromonahul
Catavasier Q1SÇ*= NS+ G ...Ç. W*NT/ N/+S+ NS..+1STÇ^ ^Ç*=)
Viena, 1823 N
De eş chi de e voi gu u ra a mea a şi să va a a um plea a de du u u hu ul
p. 52

În urma celor expuse se pot contura cîteva concluzii. Una dintre ideile care au apărut cu insistenţă în
cuprinsul acestei comunicări este cea a continuităţii stilistice a cîntării psaltice, din a doua jumătate a
secolului al XVII–lea şi pînă la începutul celui de al XIX–lea. Această calitate este prezentă atît la nivelele
primare de analiză morfo–sintactică şi sub aspectul organizării modale, cît şi la nivelul relevării
dimensiunilor semantice ale acestei cîntări. Iar dacă realitatea demonstrează o astfel de continuitate, cu atît
mai mult ea ar trebui căutată şi în muzica de tradiţie bizantină din secolele anterioare, chiar dacă dificultăţile
decodificării cîntărilor, sub aspectul interpretării, cresc. O altă concluzie, care se desprinde din cea dintîi, se
referă tocmai la aceste aspecte ale interpretării, mai ales ale semnelor chironomice. Menţionăm că numărul
acestor semne, în perioada analizată, este în continuă scădere de la începutul intervalului şi pînă către
sfîrşitul lui, într–o evidentă tendinţă de simplificare a notaţiei. În notaţia hrisantică, parte dintre aceste semne
vor fi transcrise analitic, iar parte dintre ele ignorate, fenomen care va genera o proliferare a ornamentaţiei
„la vedere“. Aceasta, pe de o parte, poate fi văzută tocmai ca o consecinţă a interpretării sau, pe de altă parte,
poate fi pusă pe seama tradiţiei „înfloririi“ sau „înfrumuseţării“ melodiilor, practică nelipsită din cîntarea
psaltică a ultimelor veacuri.
Cele cîteva idei expuse mai sus au intenţia de a constitui premisele unei cercetări fundamentate pe
cîntările grupate în codicele cunoscut sub numele de Irmologhion. Aceasta va fi extinsă asupra elementelor
stilistice şi de formă prezente în cîntările proprii acestui tip de manuscris (ehurile, incipiturile, cadenţele,
structurile intercadenţiale, intervalica, melodica, figurile retorice, ornamentaţia). O astfel de investigaţie,
situată la graniţa dintre exegeza muzicologică şi cea liturgică, este necesară în contextul în care cerinţele
actuale impun un nivel superior al cercetării şi interpretării cîntărilor bizantine şi de tradiţie bizantină, avînd
mereu în faţă permanenţa tradiţiei.
Ne reamintim, în acest context, de cuvintele ieromonahului Macarie, adresate „cinstitului şi în
Hristos iubit patriot cîntăreţului român“ în prefaţa Irmologhionului său de la 1823, prin care se afirmă tocmai
această continuitate, peste veacuri, a cîntărilor „ceale de Preasfîntul Duh însuflate“, cîntări care au ajuns pînă
la noi atît în forma originală în care le găsim în vechile manuscrise, cît şi prin intermediul transcrierilor şi
interpretărilor datorate ultimilor trei reformatori. Aceştia, asemeni predecesorilor din secolul XVII — după
cum sublinia părintele psaltichiei româneşti — „prefăcînd şi toate cărţile pe această sistimă, atît a celor dintîi
sfinţi părinţi, precum şi a tuturor celor vechi şi noi dascăli, întru nimic stricînd melosul (subl. n.), atît a celor
vechi, precum şi a celor noi“ au înmulţit darul lui Dumnezeu care „pînă acum au păzit pre sfintele cîntări
ceale bisericeşti şi acelaşi dar în veci le va păzi nestrămutate“.