Sunteți pe pagina 1din 93

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ”JUSTINIAN PATRIARHUL”

MASTER - PASTORAȚIE ȘI VIAȚĂ LITURGICĂ MANUSCRISE ȘI TIPĂRITURI MUZICALE – SECOLELE IX-XXI

TITULARUL CURSULUI:

PR. LECT. DR. ZAHARIA MATEI

BUCUREȘTI – 2017

Aspecte introductive

Începuturile muzicii bizantine în țara noastră sunt strâns legate de apariția și răspândirea Creștinismului pe acest tărâm străvechi. Odată cu libertatea acordată de Sfântul Constantin cel Mare Bisericii Creștine, în anul 313, prin Edictul de la Mediolan, ia amploare cultul liturgic. Secolul al IV-lea a fost considerat de toți cercetătorii ”secolul de aur” al Bisericii, deoarece, în această perioadă s-au construit multe biserici și s-au întemeiat numeroase centre episcopale, iar Teologia va înflori grație activității și scrierilor prolifice ale marilor dascăli ai Bisericii, precum: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nyssa ș.a. Începând cu secolul al V-lea, intră într-o etapă de înflorire imnografia Bisericii. În acestă perioadă se cristalizează genurile imnografice, precum troparul, iar în secolele următoare (VII și VIII), condacul și canonul – cel mai desăvârșit gen imnografic bizantin. Începând cu secolele VIII-IX se dezvoltă, odată cu imnografia bizantină și muzica bizantină cu semiografia ei. Repertoriul muzical bizantin se va transmite pe o perioadă de 1000 de ani prin intermediul manuscriselor muzicale, precum: tropologhioanele, theotocariile, iar mai apoi, stihirarele, antologhioanele, anastasimatarele etc. În timp, acest repertoriu muzical s-a transmis și în Țările Române, fiindcă Biserica Românească nu putea rămâne în afara realităților liturgice și muzicale de la Constantinopol. Existența relațiilor Țărilor Române cu Bizanțul este un adevăr de netăgăduit. Istoria Bisericii Ortodoxe Române consemnează prezența mai multor centre episcopale pe teritoriul țării noastre, în primele patru secole. Tot din această perioadă cunoaștem numele unor cântăreți bisericești, precum Sansala preotul și ucenicul său Sava Gotul de la Buzău. Așadar, existența unei vieți bisericești înfloritoare în ținuturile noastre confirmă și existența unei activități muzicale bisericești. Fără cântare nu se putea desfășura în condiții normale viața cultică. Sfântul Niceta de Remesiana (334-414) misionarul și episcopul daco-romanilor ne-a lăsat o lucrare foarte însemnată cu privire la cântarea liturgică în vremea sa, intitulată: De Psalmodiae bono sau Despre folosul cântării în psalmi, în care descrie modul cum era organizată cântarea psalmilor, în Biserică, precum și conduita pe care trebuie să o aibă cei care cântă psalmii, în cadrul adunărilor de cult. Se cunoaște faptul că, Sfântul Niceta este autorul multor imnuri închinate Persoanelor Sfintei Treimi, dar și al imnului Te Deum laudamus, care a străbătut veacurile până în zilele noastre, când a fost tradus în românește de episcopul Ghenadie Enăceanu, apoi, de preoții profesori, Ioan G. Coman, Ștefan Alexe și de alți traducători din limba latină. Deși nu deținem documente muzicale care să provină din această perioadă a istoriei noastre, totuși viața muzicală bisericească a existat și și-a urmat cursul ei. Cert este că muzica bizantină ne-a venit direct de la Bizanț și că, în comunitățile eclesiastice de pe teritoriul țării noastre s-a practicat întotodeauna muzica bizantină de limbă greacă. Mai târziu, între secolele XIV – XVI, când limba slavonă a devenit limba oficială

a cancelariilor domnitorilor români, ea a pătruns și în Biserica Românească, dar, cântarea s-a practicat, într-o pondere ridicată, în limba greacă. Existența câtorva manuscrise muzicale, precum, Lecționarul de la Iași, în notație ecfonetică, din secolele X-XI, Stihirarele 930 de la BAR și IV – 39 de la Iași, din secolele XIII – XIV, sunt dovada preocupărilor de muzică bisericească la noi, chiar dacă aceste codice nu au fost caligrafiate aici. Zorii muzicii bisericești bizantine încep să apară în secolele XIV – XV, când provinciile românești se organizează în state și când, odată cu acestea se întemeiază și scaunele mitropolitane. Tot acum se întăresc relațiile cu Sfântul Munte Athos și cu celelalte centre bisericești din Răsăritul Creștin.

CAPITOLUL I MANUSCRISE MUZICALE BIZANTINE VECHI

1.1. Lecționarul evanghelic de la la Iași Titulatura manuscrisului. Este cel mai vechi manuscris muzical în notație ecfonetică, de pe teritoriul țării noastre și se află în fondul Bibliotecii Centrale Universitare ”Mihai Eminescu” din Iași. Manuscrisul are nr. 160 (cota Ms. IV-34) și se intitulează EVAGGELION , titlu care circulă sub denumirea de ”LECȚIONARUL EVANGHELIC DE LA IAȘI ”, denumire atribuită de reputatul preot profesor de Teologie Vasile Gheorghiu, care l-a cercetat din perspectivă lingvistică. În urma cercetării întreprinse, a publicat lucrarea: Lecționarul evanghelic grecesc de la Iași (Ms. 194), aceasta fiind cota veche care nu mai corespunde catalogării actuale. Conținutul manuscrisului. Manuscrisul cuprinde 18 pericope evanghelice care se citesc la marile sărbători ale anului bisericesc, începând cu pericopa din Sfânta Evanghelie după Ioan, care se citește la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie din Noaptea Sfintelor Paști. Textul literar este în limba greacă și este însoțit de semne muzicale, scrise cu roșu deasupra, dedesubt sau chiar între cuvinte. Redăm, în continuare tabloul pericopelor din manuscris:

1. La Sfintele Paști;

2. Luni în Săptămâna Luminată;

3. Duminica Tomii;

4. Înjumătățirea Praznicului;

5. Înălțarea Domnului;

6. Cincizecime (Rusalii);

7. Schimbarea la Față;

8. Adormirea Maicii Domnului;

9. Începutul Indictionului (1 septembrie);

10. Înălțarea Sfintei Cruci; 11. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului; 12. Ajunul Nașterii Domnului; 13. Nașterea Domnului; 14. Ajunul Bobotezei; 15. Botezul Domnului; 16. Întâmpinarea Domnului; 17. Bunavestire; 18. Sfinții fără de arginți.

În afara acestor pericope, mai figurează încă una, ce se citește luni după Rusalii (f. 66 r ), din Evanghelia după Sfântul Matei XIII, 10-20, scrisă cu litere semiunciale, la o dată mai târzie, poate în secolul al XII-lea, fără a fi însoțită de semne muzicale.

Datarea manuscrisului. Vechimea manuscrisului a putut fi stabilită prin compararea literelor unciale ale acestui manuscris cu cele existente în coloana VII, tabela II din lucrarea cercetătorului V. Gardthausen, intitulată: Griechische Paleographie, Zweite Auflage, zweiter Band, Leipzig, 1913. Prin acest procedeu s-a

stabilit că manuscrisul datează din secolul al XI-lea. Profesorul Vasile Gheorghiu, plecând de la prezența unor cuvinte latinești existente pe unele file desupra textului grecesc considera că acesta a fost folosit probabil de patriarhul latin de la Constantinopol, instalat aici în după cucerirea cetății bizantine de către latini, în anul 1204. În ceea ce privește autorul manuscrisului, o seamă de cercetători, precum, A.D.Xenopol, C. Erbicenu și N. Dosios au emis ipoteza că acesta ar fi patriarhul Ghenadios II Scholarios, primul etnarh instalat imediat după căderea Constantinopolului sub turci, în anul 1453. Acesta s-a retras, în anul 1459 la Mănăstirea Serrae din Macedonia, unde a și murit, în anul 1468. Notația manuscrisului. În cadrul fiecărei pericope au fost identificate semne muzicale care ne indică arta subtilă a recitativului evanghelic întrebuințat în veacul în care a fost scris. Semnele ecfonetice primare ale muzicii bizantine care apar inserate în cadrul, desaupra și dedesubtul textelor celor 18 pericope evanghelice constituie ceea ce în genere este cunoscut sub numele de notație ecfonetică. Denumirea derivă de la cuvântul grecesc κφώνησις (ekphonesis) care înseamnă „citire cu voce înaltă sau tare”. Acest

tip de citire a existat inițial și în cultul sinagogal, dar a fost preluat pentru pericopele biblice din cultul creștin sub forma citirii solemne lectio sollemnis care, începând cu secolul al IV-lea au fost fixate și în scris. În acest scop, a fost întrebuințat vechiul sistem al semnelor prozodiei grecești atribuit lui Aristofan din Bizanț (cca. 180 a. Hs.) care a fost completat și definitivat în Biserică în funcție de nevoile cultului liturgic creștin. Acesta a devenit cel mai vechi sistem de notație muzicală creștină denumită, notație ecfonetică. În secolul al VIII-lea sistemul ecfonetic ajunge la o formă deplin evoluată; dăinuie până în secolul al XV-lea când dispare, din pricina lipsei de interes pentru acest recitativ. Un mare cercetător al acestui sistem de notație muzicală, Carsten Höeg, întemeietorul centrului de cercetări în domeniului muzicologiei bizantine, de la Copenhaga – Danemarca, a stabilit cu claritate numărul neumelor ecfonetice pe baza cercetării a trei codice:

1. Semnele ecfonetice prezente în Ms. Leimonos 38 = Lecționarul 800., datat secolul XII;

2. Ms. Sinaiticus 217 = L. 851, evangheliar din secolul al XI-lea sau al XII-lea;

3. Sinaiticus 8, profetologhion din secolul al X-lea sau al XI-lea. Acest manuscris este extrem de important

deoarece redă tabloul semnelor scrise sub o melodie cu caracter mnemotehnic, pentru a fi învățate cu ușurință. Prin confruntarea tabelelor existente în aceste trei manuscrise cu cele prezente în manuscrisul nostru de la Iași s-a constatat că semnele ecfonetice sunt identice și caligrafiate cu cerneală roșie. În privința funcției acestor semne, Carsten Höeg considera că notația ecfonetică indică formule melodice, iar părintele Grigore Panțiru afirma că aceste semne indică recitativul melodic. Adevărul ar putea fi undeva pe la mijloc, dacă s-ar lămuri mai bine termenul de „formulă melodică”, în recitativul liturgic. Putem spune că,

notația ecfonetică este o sinteză a unei fraze muzicale recitate. Cert este că această notație rudimentară a evoluat, în timp, ajungându-se la o notație diastematică destul de importantă în construcția și redarea melosului bizantin. Tabloul semnelor ecfonetice :

redarea melosului bizantin. Tabloul semnelor ecfonetice : În concluzie , Lecționarul Evanghelic de la Iași, în

În concluzie, Lecționarul Evanghelic de la Iași, în notație ecfonetică este cel mai vechi document muzical din țara noastră (sec. XI) ; semnele notației ecfonetice reprezintă sunete fixe, în raport cu sunetul de bază al recitativului, și nu formule melodice sau intervalice; citirea pericopelor evanghelice se făcea în manieră recitativică (declamație cântată) și nu era lăsată la libera improvizație a cititorului. Totodată, manuscrisul este important fiindcă ne înfățișează felul cum erau citite pericopele biblice și toate recitativele, în secolul al XI-lea.

Bibliografie selectivă:

1.

Gastoué, Amedée L`Ancienne Musique Byzantine et sa Notation, Paris, 1907;

2.

Moldoveanu, Pr. Prof. Dr. Nicu, Istoria muzicii bisericești la români, Ed. „Basilica”, București, 2010;

3.

Panțiru, Grigore, Un manuscris de vârstă milenară, în: „Muzica”, București, an XVII (1967), nr. 3

(martie), pp. 20-25;

4. Idem, Grigore, Notația și ehurile muzicii bizantine, Ed. Muzicală București, 1971;

5. Idem, Grigore, Lecționarul evanghelic de la Iași, Ed. Muzicală, București, 1982;

6. Idem, Grigore, Une nouvelle interpretation de la notation ekphonetique d`un manuscrit à Iași, Roumanie,

în: „Eastern Chant, Vol. III, edited by Miloș Velimirovici, London, Oxford University press, 1973, pp. 124-

139;

. 7. Wellesz, Egon, A history of Byzantine Music and Hymnography (second edition), Oxford, 1961;

1.2. Muzica bisericească în Țara Românească, între secolele XIV-XVII

Reprezentantul cel mai de seamă al acestei perioade este Filotei Monahul de la Cozia (sec. XIV-XV). El este cunoscut de către cercetătorii români ca autor al Pripelelor ce se cântă după Polieleu la utrenia sărbătorilor împărătești, ale Mântuitorului și ale Maicii Domnului, precum și ale sfinților mai însemnați din calendarul ortodox. Mitropolitul Bucovinei Tit Simedrea a aprofundat chestiunea Pripelelor în trei studii de referință publicate în revista Mitropolia Olteniei. Cercetătorul român a stabilit, pe baza manusciselor și a izvoarelor istorice, că Filotei (Filos) a fost logofăt în divanul domnesc în timpul domnitorului Mircea cel Bătrân, iar ulterior s-a închinoviat la mănăstirea Cozia, ctitoria domnitorului român. Aceste Pripele sunt tropare scurte ce se cântă însoțite de versete din psalmi, alese de Nichifor Vlemidis, patriarhul Constantinopolului. După părerea mitropolitului Tit Simedrea, aceste Pripeli au fost compuse cu text slavon, între anii 1400-1418, la mănăstirea Cozia și s-au răspândit în toată lumea slavă ortodoxă: Bulgaria, Serbia, Rusia, Ucraina. Filotei poate fi socotit primul imnograf român. Interesant este faptul că, Pripelile apar consemnate în notație muzicală cucuzeliană în Antologhionul lui Eustatie Protopsaltul Putnei. Ele au străbătut secolele, fiind cuprinse în manuscrise, iar melodia lor, în glasul I a circulat pe cale orală, ele fiind notate în vecul al XIX-lea de către psalții români: Macarie Ieromonahul, Ghelasie Basarabeanul, Nectarie Frimu, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu, Ion Popescu- Pasărea, Ioan Zmeu, Neagu Ionescu ș.a. Începând cu anul 1999, Pripelile sau Mărimurile au fost tipărite pe ambele notații, psaltică și liniară în Noul Idiomelar diortosit de Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, dar și în volumul intitualt: Polielee, mărimuri, tropare și condace de peste tot anul. Aceste pripele sau mărimuri au circulat și în Transilvania, Bucovina de nord, Banat, Crișana și Maramureș, fiind notate de muzicienii din ultimele două secole în notație liniară. Un alt exponent al muzicii bizantine din secolul al XV-lea a fost Daniil de la Cozia care apare menționat cu numele de domestic, adică, connducător al celor două strane de cântăreți. Chiar dacă în secolul al XV-lea, în Țara Românească nu s-au remarcat personalități ale muzicii bizantine, nu înseamnă că această artă nu s-a practicat în Biserică. Secolul al XVII-lea, însă, este mai bogat în manuscrise muzicale bizantine, în care apar creații ale dascălilor greci, dar și ale unor reamarcabili protopsalți români. Muzicologul Ozana Alexandrescu a cercetat și a catalogat manuscrisele muzicale de tradiție bizantină din secolul al XVII-lea. De la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XVII-lea se păstrează o însemnată știre cu privire la practica de strană de la Mitropolia Țării Românești din Târgoviște. Diaconul Paul din Aleppo (Siria), care îl însoțea pe Patriarhul Macarie al III-lea Zaim, aflat în vizită canonică în Țara Românească, în timpul domniei lui Matei Basarab, a auzit cândându-se canonul Utreniei din noaptea Sfintelor Paști, în limbile greacă și

română; în strana dreaptă cântau cântăreții greci, iar în cea stângă cântăreții români. Această mărturie este prețioasă pentru noi cei de astăzi și ne face să înțelegem că muzica bisericească în limba română începea să se înjghebeze în acest secol în care devenea cât mai acută necesitatea traducerii cântărilor bizantine de strană în limba poporului român. Secolul al XVIII-lea este epoca unor mari reprezentanți români ai muzicii bizantine. Amintim aici pe Arsenie Ieromonahul Cozianul al cărui nume este pomenit de Macarie Ieromonahul în Prefața Irmologhionului u din 1823, alături de alți mari psalți români, precum: Calist Protopsaltul și Șărban Protopsaltul. În Psaltichia rumânească a lui Filothei sin Agăi Jipei, Ms. 61 din BAR se găsește notată Slava de la Litie, de la sărbătoarea Sfântului Ilie, compusă de acesta. Vlad Grămăticul, contemporan cu Arsenie Cozianul, a trăit, cel mai probabil la Râmnicu Vâlcea și a alcătuit pe la anul 1682, împreună cu Ștefan Psaltul din Hios, un Irmologhion în limba greacă care a aparținut mănăstirii Hurezi și se află în Biblioteca Națională din Viena, la cota Ms. gr. 100. Acesta era crâsnic, grămătic și vameș la trecătoarea Câineni pe Olt. A compus cântarea Plâng și mă tânguiesc pe glasul al VIII-lea, cântare care se găsește în Psaltichia lui Filothei și în manuscrisul lui Radu Duma Brașoveanu (4305), ambele aflate în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române. Istoria muzicii bisericești la români a reținut numele doi exponenți de seamă din această perioadă, Iovașcu Vlahul și Calist Ieromonahul. În privința secolului în care a activat Iovașcu Vlahul s-au emis mai multe ipoteze. Astfel, Gheorgheos Papadopoulos și Egon Wellesz susțineau că a trăi și a activat în secolul al XIII-lea. Dar cercetări mai recente, precum cele întreprinse de regretatul muzicolog bizantinist Sebastian Barbu Bucur au scos la iveală faptul că acesta a trăit și a activat în secolul al XVII-lea și că a fost ucenicul vestitului arhiereu, compozitor și reformator al muzicii bizantine, Gherman Neon Patron (al Noilor Patre), venit în Țara Românească în urma retragerii sale din scaunul arhieresc. Potrivit însemnărilor lăsate pe unele manuscrise, Iovașcu a fost psalt la Curtea Domnească până pe la anul 1689, an în care se va stabili la Sfântul Munte Athos. Aici a primit denumirea de ”Vlahul”, fiindcă așa îi numeau grecii pe români. Gherman înfrumusețase Stihirarul lui Manouel Hrisafi din secolul al XVI-lea și îl predase ucenicilor săi. Multe din creațiile psaltice ale lui Iovașcu Vlahul au fost notate în manuscrisele vremii, precum: Doxologia pe glasul al IV-lea, un heruvic, un chinonic, câteva irmoase calofonice și catavasiile Adormirii Maicii Domnului. Calist Ieromonahul este alt doilea mare protopsalt al acestei perioade. A fost ieromonah la mănăstirea Mărgineni și egumen al mănăstirii Comana. Era de origine român. Numele de vlahobogdanu de pe un manuscris de la mănăstirea Panteleimonos (ms. gr. 1005, f. 95) dovedește că a trăit o bună perioadă la Muntele Athos unde a deprins destul de bine meșteșugul musichiei. Lucrările sale muzicale sunt răspândite în manuscrisele copiate de el însuși:

1.

Ms. F.B.F. 2213 se păstrează în Biblioteca Națională din Atena și a fost copiat la Mărgineni, în anul 1694, în timpul domniei Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu;

2. Ms. grec 52 (78) din Biblioteca Muzeului Olteniei din Craiova, copiat în anul 1695, tot la

Mărgineni; cuprinde cântări din Triod și Penticostar. A fost cercetat și analizat de pr. prof. Dr. Nicu Moldoveanu; 3. Ms. grec nr. 3 Stihirar, din Biblioteca Gimnaziului din Ioanina; datat 1705 și caligrafiat la Mărgineni. Alte manuscrise i-au aparținut lui Calist, precum: BCU Iași - vechi Stihirar din secolul al XIV-lea și BAR ms.gr. 1477, fapt ce reiese din adnotările lăsate pe unele file. Lucrările sale, constând în heruvice, chinonice, mathime, cântări calofonice, axionul Învierii ș.a., au fost răspândite în 33 de manuscrise și au circulat atât în spațiul românesc, cât și în cel de limbă greacă. Alți psalți din secolele XVII și XVIII, contemporani cu Filothei sin Agăi Jipei s-au remarcat, atât prin numărul mare de compoziții psaltice, cât și prin activitatea didactică și interpretativă. Vlatir Vlahul a fost un alt importan psalt român care a activat la Muntele Athos. Doxologiile, heruvicele și chinonicele sale s-au păstrat în manuscrisele grecești aflate în diverse mămăstiri. Părintele Theodosie a fost dascălul lui Filothei și protopsaltul Mitropoliei. Arhidiaconul Sebastian Barbu Bucur a avansat ipoteza că Theodosie avea să devină mitropolitul Ungrovlahiei în timpul domniei Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu și că ucenicia și-ar fi făcut-o la Cozia sau la Curtea de Argeș. Coman Dascălul domnesc a predat la școala de psaltichie înființată de Constantin Brâncoveanu. Printre ucenicii săi se numără Bucur Grămăticil și Sărban Protopsaltul, amintit de Macarie Ieromonahul în Prefața Irmologhionului său tipărit la Viena, ca autor ar Canonului Floriilor.

1.3. Secolul al XVIII-lea Domnia lui Constantin Vodă Brâncoveanu a însemnat o perioadă de mari înfăptuiri și de afirmare a artei și culturii românești, într-o vreme în care Țara Românească se afla la confluența a trei mari imperii, Otoman, Habsburgic și Țarist, care doreau să-și dispute întâietatea asupra Țărilor Române. Brâncoveanu, sfânt și apărător al Bisericii strămoșești, prin abilitatea sa politico-diplomatică a reușit să păstreze echidistanța față de aceste trei mari puteri și în același timp, printr-o clară viziune istorică și culturală, a dat un deosebit avânt culturii naționale. Desigur că, în planul acțiunilor sale se afla și Biserica pe care a apărat-o în fața vitregiilor vremii. De aceea, înconjurat de oameni luminați, precum Sfântul mitropolit Antin Ivireanul și alți ierarhi români domnitorul a putut sprijini pătrunderea limbii române în cultul Bisericii noastre. În acest scop, s-au tipărit în cele cinci tipografii pe care le înființase,cărți de cult în limba română și nu numai; el a acordat o atenție deosebită Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, pe care a apărat-o cum a putut, în fața prozelitismului catolic, dar și Bisericilor Ortodoxe surori din Orient, aflate sub asuprirea Imperiului Otoman. Era firesc, ca împreună cu celelalte arte, arhitectura și pictura, să ia amploare și cântarea bisericească românească. Și în această direcție, Biserica a avut oameni pregătiți. Cel mai de seamă protopsalt român din prima jumătate a secolului al XVIII-lea rămâne, indubitabil, Filothei sin Agăi Jipei, originar din Mârșa – Ilfov, după tată, și din Drăghinești – Teleorman, după mamă. Decenii întregi s-a crezut că este grec de neam. Chiar savantul nostru Nicolae Iorga făcea această confuzie, citându-l pe învățatul român Radu Greceanu. Își argumenta punctul de vedere, plecând de la faptul că, autorul manuscrisului se semnează cu numele de Filothei, folosind grupul de litere ”th”, prezent astfel în onomastica grecească. În acest fel, s-a creat o reală confuzie între persoana lui Filothei Jipa și cea a unui alt Filothei Sinaitul care a fost egumenul mănăstirii Sfânta Ecaterina, închinată mănăstirii cu același nume, din Peninsula Sinai. Însă acesta era grec de origine, iar Filothei sin Agăi Jipei era român, fiindcă așa afirmă el, în prefața Psaltichiei sale: „tălmăcit-am pre a noastră de țară și de obște limbă

așa afirmă el , în prefața Psaltichiei sale: „tălmăcit - am pre a noastră de țară

Autorul Psaltichiei fost contemporan cu domnitorul Constantin Brâncoveanu și a activat în această epocă de mare cultură și spiritualitate românească, cunoscută sub numele de epocă brâncovenească. Avea o vastă cultură teologică, pe care și-o dobândise în răstimpul în care a viețuit la Sfântul Munte Athos. Așa se face că, în două din prefețele cărților traduse de el din grecește, Învățături creștinești și Floarea Darurilor și tipărite în anul 1700, la Snagov, se semnează cu apelativul: Sfetagorețul, respectiv, Sfitagorețul. A treia lucrare tradusă din grecește a fost Catavasierul, tipărit la Târgoviște, în anul 1714. La 24 decembrie 1713, Filothei termină de scris Psaltichia rumănească pe care o începuse pe la sfârșitul secolului al XVII-lea. Aceasta este primul document de muzică bisericească în limba română. Cel dintâi care a observat acest lucru a fost teologul român Constantin Erbiceanu, care a redactat și un articol, intitulat: Întâia carte de cântări bisericești în românește cunoscută până acum 1897. Manuscrisul se păstrează în Biblioteca Academiei Române, la secția manuscrise psaltice românești, nr. 61. În prefață, autorul spune că a fost ucenicul părintelui Theodosie din Sfânta Mitropolie, probabil viitorul mitropolit al Ungrovlahiei. Tot aici se arată că era ”ieromonah ot Mitropolie”. Autorul a realizat această lucrare la îndemnul Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul și a fost închinată voievodului Constantin Brâncoveanu, lucru ce se desprinde din finalul manuscrisului, care se încheie cu „Rugăciunea robului lui Dumnezeu Filothei ieromonah (ul) sinthesitorul aceștii vlahomusichii, către Prea sfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru prea luminatul Domn a toată Ungrovlahia Ioan Constantin B. Băsărab Voevod”, în glasul al VIII-lea, iar la începutul Psaltichiei, la f. 4 v se găsește portretul domnitorului. În Prefața Psaltichiei, Filothei subliniază importanța acțiunii de românire a cântărilor bisericești de strană impuse de curentul brâncovenesc, cu texte biblice din Noul și Vechiul Testament: „Apostolul Pavel, la a sa întâia carte cătră Corintheani, cap. 14, zice:

De va da trâmbița glas nearătat, ci fără de semn cine se va găti la resboiu: Așa și voi, de nu veți da cuvânt cu bună înțelegere, cum să va cunoaște ceea ce ați grăit; și iarăși cânta-voiu cu duhul și voi cânta și cu mintea. Și Prorocul împărat David, Psalm 46, zice: Cântați cu înțelegere”. Adresându-se apoi domnitorului,

intea. Și Prorocul împărat David , Psalm 46, zice : Cântați cu înțelegere”. Adresându-se apoi domnitorului,

conchide: Și iaste Dumnezeiască socoteală a Măriei tale, cum ceale ce să cântă în Beserică, nu numai să se cânte ci să se înțeleagă de ascultătorii pravoslavnicii creștini. Pentru carea și nu încetezi în toată vremea cu îndurare cheltuind, spre tălmăcirile celor nelesne înțelese cuvinte și cântări ale besericii cătră arătarea și mai bună înțelegere (5 r-v ). Manuscrisul a fost alcătuit în Sfânta Mitropolie, în al 25-lea an al domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu, mitropolit fiind Kyr Anthim Ivireanul. Are 259 folio (518 pagini) și cuprinde: Catavasierul (f. 8 r - 45 v ) și Liturghierul (f. 45 v - 67 v ) pe care le tradusese de mult, Teoreticonul (f. 68 r -70 v ), Anastasima (f. 71 r -113 r ), Antologhionul Stihirar (f. 114 r - 226 v , după cel al lui Gherman Neon Patron, ucenicul lui Hrisafi cel Nou, sec. XVII), Penticostarul Stihirar (f. 227 r - 255 r , după același Gherman Neon Patron). La acestea se adaugă: Anixandarele moldovenești ale lui Iosif duhovnicul de la Neamț, în glasul al VIII-lea, două doxologii și patru tropare către ucenici, toate caligrafiate la o dată ulterioară. Toate cântările sunt scrise în notație cucuzeliană, iar dintre acestea, un număr de 160 au indicate numele autorilor muzicii sau textului. Majoritatea acestor autori sunt greci, căci așa spune autorul: Că iată s-au tălmăcit, spre al vostru folos/ Care cu nevoință din grecie s-au scos/ Prin cuvinte rumănești și prin glasuri grecești/ Inima și sufletul să ți le îndulcești. Filothei semnează ca autor un număr restrâns de cântări, precum troparele canonului Stâlpărilor. Referitor la răspândirea acestor cântări românești în afara spațiului românesc, Grigore Poslușnicu consemna faptul că un exemplar al Psaltichiei rumănești se afla la Mănăstirea Hilandar de la Sfântul Munte. Majoritatea cântărilor au fost selectate, traduse, adaptate, prelucrate și prescurtate de Filothei din bogatul repertoriu bizantin, în cele trei idiomuri: irmologic, stihiraric și papadic, pentru toate slujbele anului bisericesc. Românirea acestor cântări a constat , pe de o parte, în adaptarea melodiilor bisericești grecești la textul liturgic românesc deja tradus, în care s-a ținut seamă de accentele vorbirii românești, de topica frazei noastre, diferită de topica frazei grecești, iar pe de altă parte, în efortul de a reda cât mai fidel linia melodică grecească. Procesul de românire inițiat de Filothei a însemnat, așadar, o împreună mlădiere a liniei ritmico-melodice grecești cu logica și ideile textului liturgic românesc. Desigur că, dificilul travaliu melodico-textual realizat de Filothei ieromonahul s-a soldat și cu unele nereușite, însă, prin munca sa de pionerat a deschis drumul afirmării cântării bisericești românești, muncă ce va fi dusă mai departe cu mult succes de psalții secolului al XIX-lea, care vor impune pentru totdeauna cântarea bisericească în limba națională. În continuare vom reda troparul lui Hrisafi către ucenici, consemnat în Psaltichia lui Filothei, și care pune-n lumină importanța învățării cântului bisericesc cu un dascăl de musichie iscusit. Troparul reliefează și practica multiseculară a predării cântării de strană în perioadele bizantină și postbizantină, de la dascăl la ucenic și cât de importantă este persuasiunea și iscusința ucenicului în fixarea întregului repertoriu muzical liturgic. Troparul se găsește la f. 70 v și are

următorul text: Cel ce va să învețe musichia și cătră toți să fie lăudat trebuiaște-i multă răbdare, trebuiaște-i multe zile, cinste cătă dascălul și daruri mari. Atunci va învăța și desăvârșit să va face. Manuscrisul Psaltichia rumănească alcătuit de Filothei Protopsaltul a fost cercetat și publicat în 4 volume Documenta et Transcripta, de regretatul muizcolog bizantinist român, arhidiaconul prof. dr. Sebastian Barbu-Bucur, după cum urmează:

1. Filothei sin Agăi Jipei Psaltichie rumănească, Vol. I, Catavasier, în: Izvoare ale muzicii românești, Documenta et

, în: Izvoare ale muzicii românești , Documenta et Transcripta, Vol. VII A, Edit. Muzicală, București,

Transcripta, Vol. VII A, Edit. Muzicală, București, 1981;

2. Idem, Vol. II, Anastasimatar, în: Idem, Vol. VII B, Ed. Muzicală, București, 1984;

3. Idem, Vol. III, Stihirariul, în: Idem, Vol. VII C, Ed. Muzicală,, București, 1986;

4. Idem, Vol. IV, Stihirar Penticostar, în. Idem, Vol. VII D, Ed. Episcopiei Buzăului, Buzău, 1992.

Șărban Protopsaltul (cca 1675-1765). A învățat psaltichia la Școala de musichie a lui Coman dascălul, înființată prin hrisov domnesc de domnitorul Constantin Brâncoveanu, apoi cu tatăl său, Radu grămăticul și s-a perfecționat cu ieromonahul Filothei sin Agăi Jipei de la Sfânta Mitropolie. Devine în timp protopsalt la biserica de la Curtea Domnească. A avut ucenici destoinici, printre care: Ioan sin Radului Duma Brașoveanu, Constantin, nepotul său, viitorul dascăl al lui Macarie Ieromonahul și Gheorghe, fiul lui Boiangi, cel care avea să copieze, în anul 1733 Stihirariul pentru întreg anul bisericesc (ms. gr. BAR, nr. 130), după cel al lui Gherman Neon Patron. Numele acestui mare dascăl este pomenit de Macarie Ieromonahul, în Prefața Irmologhionului său de la 1823, împreună cu al altor mari dascăli români, atunci când spune că, venind în Țara Românească unul dintre vestiții dascăli greci, Anastasie Rapsaniotul, cu gândul de a da o lecție de cântare protopsalților români, auzind acesta desăvârșirea meșeșugului cântării lui Șărban, al lui Constantin și altor dascăli români, s-a întristat și rușinat fiind s-a întors în țara sa unde a și murit. De la dascălul Șărban ne-au rămas Troparele lui Hrisafi către ucenici, o doxologie tradusă după Gherman Neon Patron și Catavasiile Floriilor în glasul al

III-lea, învățate de Macarie de la dasccălul său Constantin. Aceste catavasii au fost exighiste în noua sistimă de Macarie și se găsesc în ms. rom, 3736, f. 41-45 din BAR. Au fost publicate de preotul academician Niculae M. Popescu în lucrarea sa, intitulată: Macarie Psaltul. La o sută de ani de la moartea sa (1836-1936), București, 1936. Dintre precusorii Reformei muzicale hrisantice în România, putem aminti aici pe Gheorghe fiul lui Boiangi cel care a copiat Stihirariul lui Gherman Neon Patron, menționat mai sus (ms. gr. Nr. 130 din BAR), pe Clement Grădișteanul de la Horezu, care copiază o Antologie de cântări grecești, în care introduce și creații proprii, două heruvice în glasurile II și III și un imn de laudă în cinstea lui Ioan Alexandru Voievod și pe Constantin Protopsaltul, ucenicul lui Șărban și dascălul lui Macarie Ieromonahul. Anton Pann menționa în Prefața Bazului teoretic și practic al muzicii bisericești numele altor psalți, precum, Ianuarie Protosinghelul, autor al unui frumos Anastasimatar și al unui Doxastar, în limba română, păstrate în manuscris și Vasilache Cântărețul, care după spusele lui Anton Pann a compus heruvice, chinonice și alte cântări. Dintre dascălii greci, care au activat în Țara Românească, la loc de cinste pot fi amintiți, Dionisie Fotino și Petru Emanuil Efesiu. Primul dintre cei doi, Dionisie Fotino s-a născut în Palea Patras din Peloponez, în anul 1777, când trecea la Domnul cel mai mare dascăl de muzică bizantină din secolul al XVIII-lea, Kyr Petru Peloponesiou Lampadariou. A studiat muzica bisericească la Constantinopol cu Petru Vizantie și cu Iacov Protopsaltul, iar mai pe urmă a venit la București. Va preda muzica bisericească în sistima veche, la mănăstirea Căldărușani și la București, unde va avea ca elevi destoinici pe Anton Pann și pe Chesarie Căpățână, viitorul episcop al Buzăului. Acesta nu era numai muzician, ci și istoric. De la el ne-a rămas o istorie în limba greacă, împărțită în trei volume, intitulată: Istoria vechii Dacii, acum a Transilvaniei, Valahiei și Moldovei (Viena, 1818-1819), care a fost tradusă de poetul George Sion, în anul 1859, la București. În ceea ce privește scrierile muzicale, trebuie să se știe că Dionisie Fotino ne-a lăsat o operă însemnată, pe care avea să o valorifice mai târziu Anton Pann, traducându-o în limba

ne -a lăsat o operă însemnată, pe care avea să o valorifice mai târziu Anton Pann,

română și publicând-o în tipăriturile sale. Astfel, majoritatea tipăriturilor lui Anton Pann cuprind creația lui Dionisie Fotino. Un prețios manuscris care poartă semnătura lui Dionisie Fotino, se află astăzi în Biblioteca Palatului Patriarhal (reședința patriarhală), la cota nr. 185 și se intitulează, potrivit însemnării de pe cotor: Livre de musique și cuprinde următoarele lucrări: Νoν Aναστασιματάριoν și Δoξαστάριoν care conține Slavele ciclului mineal, cântările Triodului și ale Penticosatarului, precum și cele 12 eothinale (voscresne). Dionisie Fotino a alcătuit și doxologii, heruvice, chinonice, polielee, axioane și alte cântări publicate în românește de Anton Pann, dar ale căror originale se află în unele manuscrise psaltice din Biblioteca Academiei Române. Toate cântările sale au fost alcătuite în notația cucuzeliană de tranziție. Însă, cel mai însemnat muzician din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost omul de cultură român Ieromonahul Naum Râmniceanu (1764-1838). Născut în comuna Jina – Sibiu, urmează cusurile școlii Sfântul Gheorghe Vechi din București, ca elev al profesorului Filaret al Mirelor, cu care studiază istoria, teologia și filologia. În anul 1784 se călugărește la mănăstirea Horezu, unde va fi hirotonit ierodiacon. Pleacă mai apoi în Transilvania și în Banat, la mănăstirea Hodoș- Bodrog și în alte localități ale provinciei, unde va preda limba greacă și muzica bisericească. Revine la Râmnic, apoi peregrinează pe la mănăstirile Mărgineni și Sinaia, după care ajunge la Buzău, unde, un timp va preda muzica bisericească, la Școala Episcopiei. Între timp este hirotonit ieromonah, iar în anul 1802 este hirotesit protosinghel. Revine la București, unde organizează Școala de la Sfânta Ecaterina, în care predă până în anul 1814, apoi, devine cântăreț la biserica Sfântul Nicolae Șelari, unde va deprinde sistima nouă cu dascălul grec Petru Emanuil Efesiu și va avea colegi pe Ieromonahul Macarie și Costache Chiosea ș.a. Ulterior, se va reîntoarce la Buzău și va fi numit psalt la Episcopie, iar, după aceea, se va stabili la mănăstirea Cernica, unde moare în anul 1838, fiind în vârstă de 74 de ani. Pentru domeniul muzicii bisericești personalitatea lui Naum Râmniceanu este deosebit importantă, întâi, pentru că a predat muzica bisericească în mai multe centre bisericești din țara noastră și apoi, fiindcă de la el ne-a rămas o Antologie psaltică scrisă în anul 1788, ce cuprinde o propedie muzicală, cântări bisericești în limbile greacă și română, troparul lui Hrisafi către ucenici și alte cinci cântări culese din Psaltichia lui Filothei. Acest codice a fost în posesia profesorului Constantin Erbiceanu care l-a donat Bibliotecii Academiei Române, unde se păstrează și azi, la cota ms. rom. gr. 3210. Acestuia i se mai adaugă și alți ostenitori în ogorul artei muzicale bisericești, precum: Constantin Ftoripsalt, de la Episcopia Râmnicului, ucenicul lui Constantin Protopsaltul, care la 4 iulie 1767 termina de caligrafiat un Antologhion românesc de 339 folio (ms. rom. nr. 2219 din BAR), o copie fidelă a unei părți însemnate din Psaltichia rumănească a lui Filothei sin Agăi Jipei, Nicu Dimcea-Bătrânul, dascăl de musichie la

București și apoi la Iași, la invitația mitropolitului Veniamin Costachi, Panaiot Enghiurliu, Chesraie

Căpățână, Ioniță Stoicescu-Logofețelul, Chiriță Dascălul, Filotei al Buzăului, Ilie Fotino și Gheorghe-

Gherontie Zograf, care prin munca și priceperea lor au slujit Biserica noastră.

Bibliografie selectivă:

***, Dicționar de muzică bisericească românească, Ed. Basilica, București, 2013;

1. Alexandrescu, Ozana, Secolul al XVII-lea. Perioadă de tranziție în evoluția muzicii de tradiție bizantină

în Țările Române, teză de doctorat, București, 1993;

2. Idem, Un muzician de epocă brâncovenească, , în: „Muzica”, an IX (1998), nr. 1 (33);

3. Barbu-Bucur, Sebastian, Iovașcu Vlahul, Protopsaltul Ungrovlaviei și epoca sa în manuscrisele psaltice

de la Muntele Athos, în: „Biserica Ortodoxă Română”, CVI (1988),

4. Idem, Monumente muzicale. Filothei sin Agăi Jipei. Prima Psaltichie românească cunoscută până acum,

în: „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVII (1969), nr. 9-10, pp. 1066-1075 și în „Studii de Muzicologie”, Vol. VI, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1970, PP. 101-132;

5. Idem, Naum Râmniceanu, în: „Studii de Muzicologie”, Vol. IX, București, 1973, pp. 146-194

6. Idem, Cultura muzicală de tradiție bizantină pe teritoriul României în secolul al XVIII-lea, București,

1989;

7. Idem, Tezaur muzical românesc de tradiție bizantină, sec. XVIII-XXI (1713-2013), Volum aniversar. 300

de ani de românire a cântărilor sacre de tradiție bizantină, Ed. Semne, București, 2013, pp. 15-27;

8. Breazul, George, Învățământul muzical în Principatele Românești, în: Anuarul Conservatorului din

București pe 1941-1942, București, 1943;

9. Ciobanu, Gheorghe, Pripelele lui Filotei Monahul, în: „Studii de Etnomuzicologie și Bizantinologie, Vol.

II, București, 1979, pp. 269-292;

10. Idem, Originea canonului Stâlpărilor alcătuit de dascălul Șărban, în: „Mitropolia Olteniei”, 1970, nr. 7-8,

pp. 778-784; 11. Cosma, Lazăr-Octavian, Hronicul muzicii românești, Vol. I, Ed. Muzicală, București, 1973;

12. Cosma, Viorel, Muzicieni din România, Lexicon, Vol. IX, București, Ed. Muzicală, 2006, pp. 255-256;

13. Erbiceanu, C., Întâia carte de cântări bisericești cunoscută până acum, în: „Biserica Ortodoxă Română”, XXI (1897), nr. 3, pp. 292-294;

14. Gheorghiță, Nicolae, Τo Αναστασιματάριo τoυ Διoνυσίoυ Φωτεινoύ. Editura Universității Naționale de

Muzică, București, 2013;

15. Ionescu, Gh. C., Pripelele după Polieleu, în: „SCIA”, s. TMC, tom 44, București, 1997;

16. Idem., Muzica bizantină în România, Dicționar cronologic, Ed. Sagittarius, București, 2003, pp. 13-19;

17. Macarie Ieromonahul, Irmologhion, Viena, 1823;

18. Moldoveanu, Nicu, Izvoare ale cântării psaltice în Biserica Ortodoxă Română, București, 1974;

19. Moldoveanu, Pr. Prof. Dr. Nicu, Istoria muzicii bisericești la români, Ed. Basilica, București, 2010, pp.

48-65;

20. Papacostea, Victor, Date nouă despre viața și opera lui Dionisie Fotino, București, 1944, „Balcana”,

VII, 2;

nr. 7-8, pp. 62-104;

21. Petrescu-Visarion, Pr. I.D., Manuscrisele psaltice grecești din veacula al XVIII-lea, în: „Biserica Ortodoxă Română”, an LII (1934), nr. 3-4, p. 182;

22. Theodor, S. (Tit Simedrea), Filotei monahul de la Cozia, imnograf român, în: „Mitropolia Olteniei”, an VI

(1954), nr. 1-3, pp. 20-35;

23. Idem, Pripelile monahului Filotei de la Cozia, în „Mitropolia Olteniei”, VI(1954), nr. 4-6, pp. 177-190;

24. Idem, Filotei Monahul de la Cozia. Data, locul și limba în care s-au alcătuit pripelile, în: „Mitropolia Olteniei”, an VII (1955), nr. 10-12, pp. 526-541;

25. Idem, Les Pripéla du Moine Philothée. Études, textes, traduction, în: „Romanoslavica”, București, XVII

(1970), pp. 183-225.

2. Muzica bisericească în Moldova, între secolele XIV-XVIII

Istoria muzicii la români consemnează existența unor psalți cu preocupări însemnate în domeniul muzicii

bizantine, în această străveche provincie românească. Printre aceștia poate fi menționat mitropolitul

Kievului Grigorie Țamblac, care fusese cleric, imnograf, muzician, egumen al mănăstirii Neamț și

predicator la curtea domnitorului Alexandru cel Bun. Este autorul Imnului închinat Sfântului Mucenic Ioan

cel Nou de la Suceava, a cărui muzică a fost alcătuită în notație cucuzeliană de către Evstatie, protopsaltul

mănăstirii Putna. Se spune că de la el ne-a rămas o stihiră compusă în cinstea Sfintei Preacuvioasei Maici

Parascheva de la Iași. Alături de Grigorie Țamblac, pot fi pomeniți Paisie Monahul de la Putna, în calitate

de caligraf și cântăreț și mitropolitul Gheorghe, monah și psalt în mănăstirea Neamț, căruia i se atribuie

Chinonicul de la Duminica Tomii, glas I, care a circulat în mai multe manuscrise slave, dar și în cele de la

Putna, unde a fost copiat de Evstatie, protopsaltul Putnei.

2.1. Școala muzicală de la Putna – secolele XV-XVI

În țara noastră, numărul manuscriselor muzicale în notație bizantină veche se ridică la peste 250. Marea

majoritate a acestora sunt în notație cucuzeliană. Dintre acestea, douăsprezece provin din Școala muzicală

de la Putna. Aceste codex-uri reprezintă fondul cel mai valoros al muzicii medievale românești.

*

După

cucerirea orașelor Chilia și Cetatea Albă (1465), Sfântul domnitor Ștefan cel Mare s-a întors la

Suceava și a hotărât să zidească o mănăstire, în semn de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru biruința

în al zecilea an al domniei sale, în

împotriva tătarilor. După cum relatează cronicarul Grigore Ureche, „

anii 6974 (-5508=1466), iulie, 10, au început a zidi Mănăstirea Putna, spre slava lui Dumnezeu și a

Preacuratei Maicii Fecioare Maria”. Biserica a fost târnosită în anul 1470, după noua biruință a voievodului

asupra tătarilor, la Lipniți. Egumen a fost numit arhimandritul Ioasaf, adus aici de la Neamț, încă din anul

1468. Putna urma să devină cea mai importantă ctitorie a domnitorului și simbol al conștiinței naționale

românești, dar și locul său de îngropăciune. Încă din primii ani ai existenței sale, mănăstirea Putna avea să

devină un puternic centru de cultură și artă medievală. Aici au fost aduși împreună cu arhimandritul Ioasaf

caligrafi și miniaturiști iscusiți, dieci, grămătici și dascăli de psaltichie, ale căror nume au rămas înscrise în

manuscrisele care au străbătut veacurile, dintre care pomenim pe călugărul Casian (Psaltirea din 1470), pe

ieromonahul Nicodim (Tetraevanghelul din 1477), pe monahul Filip Moldoveanul (Tetraevanghelul din

1502) ș.a. Arta muzicală bizantină s-a afirmat, deopotrivă, cu o deosebită vigoare. Creațiile muzicale ale

psalților de la Putna, precum și cele aparținând altor protpsalți greci și aflate în uz în practica de strană a ctitoriei ștefaniene au fost consemnate în manuscrisele putnene, ce stau mărturie vie a vieții muzicale bisericești prezente în Moldova medievală. Exponentul principal al Școlii muzicale de la Putna rămâne, fără îndoială, Eustație Protopsaltul, deopotrivă compozitor și copist, autor a peste 180 de cântări bisericești, în notație cucuzeliană. Alături de el s-au remarcat și alți talentați cântăreți și caligrafi. Înainte de a prezenta lista celor 12 manuscrise muzicale ce provin din școala putneană trebuie menționat faptul că, acestea au fost identificate și semnalate de oameni de cultură din țara noastră și din străinătate. Astfel, În seclolul al XIX-lea, marele istoric, scriitor, om politic și membru al Academiei Române, Mihail Kogălniceanu semnala prezența unor manuscrise muzicale păstrate în fondul de carte al mănăstirii Putna, iar Emil Kaluzniacki, filolog, slavist și paleograf la Universitaea din Cernăuți cercetase șase dintre aceste manuscrise din perspectivă filologică, printre care și cele două Antologhioane din 1511 și 1515 scrise de Eustație. Alexandr Ivanovici Iațirmirskii, lingvist, istoric și critic literar rus semnala, la rândul său trei dintre manuscrisele muzicale putnene. În anul 1910, savantul Nicolae Iorga făcea referire la Antologhionul lui Antonie Ieromonahul, datat 1545, păstrat în Biblioteca Universitară ”Mihai Eminescu” din Iași, iar peste trei decenii, în anul 1941, muziclogul și folcloristul George Breazul oferea noi amănunte cu privire la acest codex. Însă, după încă două decenii, cercetătorii români R. Pava, Gheorghe Ciobanu, Cristian Ghenea și Grigore Panțiru au readus în atenția cunoscătorilor muzicii bizantine din România și din străinătate aspecte noi ale muzicii bizantine din România, propunându-și de această dată prezentarea analitică și științifică a manuscriselor de la Putna. Preocupată de acest subiect, profesoara britanică Anne E. Pennington de la Universitatea din Oxford, a publicat studii temeinice cu privire la cultura românească medievală, la care s-a adăugat lucrarea, intitulată: Muzica în Moldova Medievală (secolul al XVI-lea), cu un eseu de Dimitri Conomos, tradusă în limba română în anul 1985 și publicată la Editura Muzicală. Cele 12 manuscrise putnene cunoscute până astăzi, se prezintă astfel:

1 Ms. gr.-slav 56/544/576 I f. 85-160 din BMP: STIHIRAR, prima jumătate a sec. al XV-lea (P/II) tipărit în ”Izvoare ale muzicii românești”, Vol. III, Documenta, București, Ed. Muzicală, 1980;

2 Ms. gr.-slav 350 din Muzeul Istoric de Stat din Moscova (fondul Sciukin): ANTOLOGHION, scris de Evstatie Protopsaltul în anul 1511, la care se adaugă 14 file înstrăinate și aflate în Bibl. Academiei de Științe din Sankt Petersburg, în Ms. 13.3.16 (fondul Iațirmirskii) – tipărit în ”Izvoare ale muzicii românești”, Vol. V, Ed. Muzicală, București, 1983;

3 Ms. gr.-slav 1102 din Muzeul Istoric de Stat din Moscova (Colecția Sinodală): ANTOLOGHION, scris de Evstatie Protopsaltul în anul 1515;

4 Ms. gr.-slav 56/544/576 f. 1-84 din Bibl. Măn. Putna: ANTOLOGHION, din a doua decadă a sec. al XVI-lea, cca 1520 (P/I), tipărit în: ”Izvoare ale muzicii românești”, Vol. III – Documenta, Ed. Muzicală, București, 1980;

5 Ms. gr.-slav 258 f. 145- 418 din Bibl. Măn. Leimonos (insula Lesbos): ANTOLOGHION caligrafiat de diaconul Macarie de la măn. Dobrovăț, în anul 1527, tipărit în:”Izvoare ale muzicii românești”, Vol. XI, Monumenta, Ed. Muzicală, București, 1994;

6 Ms. gr.-slav I-26 din Biblioteca Centrală Universitară ”Mihai Eminescu” din Iași: ANTOLOGHION caligrafiat de Antonie Ieromonahul în anul 1545, tipărit în: ”Izvoare ale muzicii românești”, Vol. IV, Documenta, Ed. Muzicală, București, 1981;

7 Ms. gr.-slav. 283 din Biblioteca Academiei Române: ANTOLOGHION caligrafiat de un copist anonim în al treilea pătrar al sec. al XVI-lea (B. 283);

8 Ms. gr.-slav 284 din Biblioteca Academiei Române: ANTOLOGHION caligrafiat de un copist anonim în al treilea pătrar al sec. al XVI-lea (B. 284); o prezentare detaliată a acestui amnuscris se găsește

în lucrarea: Titus Moisescu, Prolegomene bizantine

,

Ed. muzicală, București, 1985, pp. 58-67;

9 Ms. gr.-slav 1886 din Biblioteca Măn. Dragomirna: ANTOLOGHION caligrafiat de un copist anonim

op. cit., pp. 44-

în cel de-al treilea pătrar al sec. al XVI-lea, prezentat în: Prolegomene bizantine

57;

,

10 Ms. gr.-slav 816/S din Bibl. Muzeului de Istorie și Arheologie Bisericească din Sofia:

ANTOLOGHION caligrafiat de un copist anonim în cel de-al treilea pătrar al sec. al XVI-lea;

11 Ms. gr.-slav 12 din Biblioteac Univ. ”Karl Marx” din Leipzig: ANTOLOGHION caligrafiat de un copist anonim în cel de-al treilea pătrar al sec. al XVI-lea, ante 1570; a fost tipărit în: ”Izvoare ale muzicii românești”, Vol. VI – Monumenta, Ed. Muzicală, București, 1985;

12 Ms. gr. 1060: ANTOLOGHION descoperit la Lvov și prezentat de doamna prof. univ. dr. Gabriela

Ocneanu în studiul: Al XII-lea manuscris aparținând Școlii de la Putna și publicat în: Acta Musicae Byzantinae, Ed. CSBI, Iași, 2005. Toate cele 12 manuscrise putnene au fost prezentate în ordine cronologică și au un caracter unitar în privința structurii, conținutului și grafiei. Ele aparțin aceleiași Școli muzicale de la Putna și acoperă o perioadă de cca un secol, în care a dăinuit această școală de muzică bizantină. Foarte probabil, Stihirarul provine din școala nemțeană și a fost adus la Putna de călugării aduși aici de Sfântul Ștefan cel Mare. Acest Stihirar este cel mai vechi manuscris „scris de români pentru români”. Autorii cântărilor cuprinse în cele douăsprezece manuscrise sunt îndeosebi greci. Nume precum: Ioannes Glykys, Ioannes

Papadopoulos Koukouzeles, Ioannes Kladas, Xenos Korones, Manouel Chrysaphes, Ștefan Srpina sunt cele mai reprezentative pentru muzica bizantină practicată în epoca medievală în Țările Române. Acestora li se adaugă creațiile autorilor autohtoni Evstatie Protopsaltul, Dometian Vlahu, Theodosie Zotica, ei înșiși remarcabili compozitori și buni cunoscători ai modalismului muzical bizantin. Se presupune că, dintre acești compozitori unii au avut privilegiul de studia muzica bizantină la Sfântul Munte Athos cu dascăli vestiți; așa se explică măiestria artistică și abilitățile creatoare ale acestor compozitori și caligrafi de cântări bisericești bizantine. Notația muzicală a acestor manuscrise este cea koukouzeliană aflată în uz în acea perioadă în întreaga Biserică Ortodoxă, cu toate semnele diastematice, hironomice, mărturiile, apechemele, indicațiile ehurilor și formulele melodice proprii cântului bizantin. În privința limbii folosite în cântările liturgice consemnate în manuscrisele putnene, limba greacă este cea care predomină în proporție de peste 91%, restul cântărilor având text slav, fapt care demonstrează legătura strânsă dintre Biserica Românească și Patriarhia Constantinopolului. În concluzie, Școala de la Putna a fost un puternic centru de muzică bizantină în epoca medievală cu o largă înrâurire în spațiul românesc și în cel de limbă slavă. Prezența sa, într-o perioadă în care Constantinopolul căzuse sub dominație otomană, vine să afirme cu tărie ceea ce savantul român Nicolae Iorga sublinia în lucrarea sa, Bizanț după Bizanț, și anume că, Țările Române au fost continuatoarele tradiției și spiritualității ortodoxe bizantine milenare.

2.2. Secolele XVII-XVIII Printre psalții români care au adus o contribuție însemnată la patrimoniul muzical bisericesc românesc în această perioadă, se numără Ghervasie Ieromonahul, Damian Vatopedinul, vlah din Veria ale cărui creații sunt răspândite în manuscrise muzicale bizantine grecești și românești, Kalinic Ieromonahul de la mănăstirea Neamț care a alcătuit un rând de Anixandare molodovenești, glasul VIII, polieleul La Râul

Babilonului, în glasul VIII și Slava de la Stihoavna din Sfânta și Marea Miercuri, pe glasul V, toate aflate în unele manuscrise muzicale aflate în diferite biblioteci publice, universiatare și mănăstirești. Cel mai de seamă exponent al muzicii bizantine românești din secolul al XVIII-lea din Moldova și precursor al Reformei hrisantice este Mihalache Moldoveanul sau Moldovlahul. Despre acest dascăl de musichie bisericească

ne vorbește mai întâi Anton Pann, în Bazul său muzical de la 1845, unde spune următoarele: „

care a tălmăcit Anastasimatarul este Mihalache Moldovlahul precum singur scrie: Anastasimatar românesc alcătuit acum întâiu de mine (Mihalache Moldovlahul), la anul 1767”. În unele manuscrise, Mihalache apare ca ucenic al lui Petru Lampadarie (ms. rom. nr. 4013 din BAR, f. 5): „Pasapnoarios facere a lui Kyr Mihalache, ucenic a lui Petru Lambadarie cel vestit, glas III Ga ca de la Ni”. Nu știm însă, în ce perioadă a

Cel dintâi

studiat Mihalache cu dascălul grec, dar presupunem că acesta a călătorit la Constantinopol și a ucenicit la Petru Lampadarie. Faptul că dascălul român a fost ucenicul marelui dascăl reprezintă pentru noi un lucru de mare însemnătate. A predat muzica bisericească la Școala de la Sfântul Sava, la Școala metocului Episcopiei Râmnicului (loc pe care se află azi Ateneul Român) și a fost protopsalt la Biserica Domnească din București. Cel mai important manuscris muzical rămas de la Mihalache este Anastasimatarul pe scurt terminat la anul 1767. În țara noastră se păstrează mai câteva copii ale Anastasimatarului lui Mihalache, precum sunt: ms. rom. 551 BAR și ms. rom. 578 BAR, însă, originalul a fost descoperit de arhidiaconul profesor Sebastian Barbu-Bucur, în vara anului 1982, în Biblioteca Mănăstirii Marea Lavră de la Sfântul Munte. Manuscrisul Anastasimatar complet (1767), în limba română, cu text chirilic a fost caligrafiat de Mihalache Moldovlahul și are numărul de inventar Z 26. Cuprinde 257 de file, iar în pagina de titlu se găsește următoarea însemnare: Începutul cu Dumnezeu cel Sfânt al celor opt glasuri alcătuite cu psaltichie pe ifosul grecesc de mine cel mai mic între psalți, Mihalache (Moldovlahul). Manuscrisul cuprinde cântările Învierii pe cele opt glasuri așa cum se cântă în Biserica Ortodoxă. Importanța acestui Anastasimatar este covârșitoare pentru muzicologia românească, deoarece, este cel mai complet Anastasimatar din câte avem, în notație cucuzeliană prehrisantină. Apoi, a apărut înaintea Anastasimatarului lui Petru Lampadarie, dascălul său și este o operă originală, nu o adaptare sau exighisire a unui anstasimatar grecesc. Melodica cântărilor acestui Anastasimatar se apropie foarte mult de cea a anastasimatarelor zilelor noastre, încât dacă n-ar fi datat, am crede că el a fost scris

foarte mult de cea a anastasimatarelor zilelor noastre, încât dacă n -ar fi d atat, am

după apariția reformei hrisantice de la Constantinopol. În plus, Mihalache Moldovlahul a compus și alte cântări diseminate în diverse manuscrise aflate în Biblioteca Academiei Românne. Opera marelui protopsalt de origine moldoveană a fost publicată în ultimii ani de regretatul muzicolog bizantinist arhidiaconul Sebastian Barbu-Bucur, după cum urmează:

- Anastasimatar, Volumul I, Documenta et transcripta, glasurile I – IV, Editura Muzicală, București, 2008, 575 pp; - Anastasimatar, Volumul II, Documenta et transcripta, glasurile V – VIII, Editura Muzicală, București, 2011, 581 pp; - Muzică bizantină în veșmânt românesc sec XVIII, Volumul III, Documenta et transcripta, Cântări la Vecernie, le Utrenie și la Sfânta Liturghie, Editura Muzicală, București, 2013, 374 pp. Alături de marii protopsalți ai Moldovei, poate sta la loc de cinste mitropolitul Veniamin Costachi, ca unul care a susținut învățământul muzical bisericesc, el urmărind astfel, dezvoltarea cântării de strană. În acest sens, în anul 1804 deschide Seminarul de la Socola, iar în anul 1805 a deschis Școala de cântăreți de la Sfântul Nicolae Domnesc. Pentru răspândirea și îmbunătățirea vieții muzicale aduce dascăli vestiți, ca Dimcea Bătrânul care predase musichia și la București, Petru Vizantin Fygas, Grigore Vizantie - cel care a adus cu sine la Iași noul metod de la Constantinopol, Gh. Paraschiade, Nichifor Cantuniari din Hios ș.a. Mitropolitul Veniamin Costachi a compus două cântări: Veniți să ne închinăm, pe glasul II (1835) și cântecul elegiac Plângerea lui Veniamin, pe glasul VI, un fel de imn național care se cânta în Moldova pe la începutul secolului al XIX-lea. Veniamin Costachi a tipărit cărți de cult, în limba română, dar și un Ermologhiu de cântări nouă despre care pomenește Nicolae Iorga în Istoria Bisericii Românești , Vol. II, București, 1832. Înființează multe alte școli în jurisdicția mitropoliei sale, dar meritul cel mai mare al acestui luminat cărturar este acela că a contribuit în mare măsură la întărirea învățământului muzical bisericesc, în Moldova. Un alt iubitor de muzică bisericească a fost Ioniță Pralea, care a tradus în românește Idiomelarul și Doxastarul. Acesta a trăit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a fost dascăl la Socola și ne-a lăsat câteva creații traduse în limba română, consemnate în ms. gr.-rom. 576 BAR. În acest manuscris, copiat la anul 1810 (188 folio) găsim: podobii, irmoase (în grecește), Prohodul Domnului și Prohodul Maicii Domnului. Cele două prohoade care au fost tipărite de Ioniță Pralea pe la anul 1820 în românește și grecește. În BAR se mai găsește și un alt ms. gr.-rom. 840, copiat de Theofil ieromonahul, care cuprinde cântări, precum: La râul Babilonului, Porunca cea cu taină, Când slăviții ucenici, toate compuse în sistima veche de Ioniță Pralea. Printre reprezentanții cei mai de seamă ai muzicii bizantine românești din Moldova

se numără Iosif Monahul de la Neamț și Ieromonahul Visarion Protopsaltul. Iosif Monahul a trăit și a

activat în a doua jumătate a sceolului al XIX-lea, la mănăstirea Neamț unde s-a îndeletnicit a tălmăci și a compune cântări bisericești în limba română. Asemenea lui cu Mihalache Moldovlahul, contemporanul său, Iosif Monahul acordă întâietate stilului syntomon. În domeniul pedagogiei muzicale, Iosif s- remarcat ca un iscusit dascăl, din școala căruia au ieșit mari psalți, printre care și Visarion Protopsaltul. În ceea ce privește

creația muzicală, de la el ne-au rămas Anixandarele, pe glasul al VIII-lea, care au fost notate în Psaltichia rumănească a lui Filothei, de la 1713, însă la o dată ulterioară apariției acestui manuscris, dar care au circulat și în alte numeroase manuscrise muzicale aflate în fondul BAR și al altor mănăstiri din Moldova și din Basarabia (Noul Neamț). A compus și alte cântări, precum: un antiheruvic în Sâmbăta Mare, un heruvic, pe glasul IV leghetos, Cu noi este Dumnezeu și Binecuvântările Învierii, axioane duminicale și un alt axion duminical, în glasul VIII, toate notate în unel manuscrise muzicale aflate în Biblioteca Mănăstirii Neamț și în alte manuscrise din țară. Acest axion îi va fi tipărit de Oprea Demetrescu în Antologia musico- eclesiastică, Râmnicu-Vâlcea, 1903, p. 199. Multe dintre aceste cântări au fost exighisite de dicipolul său, Visarion Protopsaltul în noua sistimă (hrisantică). În luna februarie a anului 2006, cercetând eu însumi, împreună cu părintele profesor Nicolae Giolu, colegul și prietenul meu de la Facultatea de Teologie Justinian Patriarhul, unele manuscrise muzicale din Biblioteca Mănăstirii Ciolanu din jud. Buzău, am descoperit sub unul dintre rafturi un manuscris muzical

în notație hrisantică, într-o caligrafiere plăcută, care

cuprindea cântările Triodului în limba română. După părerea noastră acesta a fost caligrafiat de Visarion Protopsaltul, iar pe prima filă se poate observa și

astăzi următoarea însemnare: Visarion Duhovnicul Am avut bucuria, ca prin bunăvoința părintelui

Basarab, stareț al acestei sfinte mănăstiri în anul 2013

și masterand al facultății noastre, să- l prezint

masteranzilor. Între cei doi reprezentanți ai școlii muzicale nemțeneIosif Monahul și Ieromonahul Visarion Protopsaltul, ucenicul acestuia, există o strânsă legătură, deoarece Visarion a transpus în notația hrtisantică creații ale profesorului său. Visarion

a studiat și la Iași cu dascălii greci Grigorie

25
25

Protopsaltul (Vizantie) și Nichifor Cantuniari din Hios, iar mai pe urmă, la Neamț și cu Macarie Ieromonahul. A compus Anixandare, heruvice, polielee, axioane, catavasii, polichronii pentru domnitorul Mihail Sturza, heretismos-uri pentru arhiereu, stareț și pentru oaspeți. Unele creații au rămas în manuscris, iar altele au fost tipărite, precum: Polieleul bulgăresc, glasul IV leghetos și Cu noi este Dumnezeu, glasul VIII, în:

, Doxastica slavele Praznicelor împărătești ale Maicii Domnului (f.a.); Heretismosurile și Polihronismosurile (1837); Cântările Sfintei Liturghii (1837); Heruvivce (1839); Cântările Penticostarului (1839); Irmologhionul (1839); Cântările Învierii (1843); Cântările Privegherii (1843). Sub influența curentului muzical armonic existent în mănăstirea Nemaț, ne-a lăsat două creații corale la trei voci, în semiografie psaltică: Crezul și Tatăl nostru. Bibliografie selectivă:

Dometie Ionescu, Antologie

București, 1898; Cuvine-se cu adevărat, în MMS, 1960, nr. 9-10, p. 612;

*** Dicționar de muzică bisericească românească, Ed. Basilica, București, 2013; 1. Alexe, Ștefan, Un manuscris grecesc din biblioteca mănăstirii Neamț, în: „Mitropolia moldovei și

Sucevei” XXXVIII (1962), nr. 5-6, pp. 355-364;

2. Bucur-Barbu, Sebastian, Tezaur muzical românesc de tradiție bizantină, Ed. Semne, București,

pp. 28-122;

3. Ciobanu, Gheorghe, Școala muzicală de la Putna, în: „Muzica”, București, an XVI (1966), nr. 9

(sept.), p. 19 și în: Studii de Etnomuzicologie și Bizantinologie, vol. I, București, 1974, pp. 273-274;

4. Ivan, Ioan, Manuscrisele de muzică psaltică dela Mănăstirea Neamț, în: „Mitropolia Moldovei și

Sucevei” XXXVI (1960), nr. 9-10;

5. Izvoare ale muzicii românești, vol. V, Documenta, Antologhionul lui Eusttatie Protopsaltul Putnei,

ed. îngrijită și adnotată de Gh. Ciobanu și Marin Ionescu, București, 1983;

6. Manuscrisul I/26 dela BCU Iași reprodus în facsimil în ed. îngrijită, prefațată și adnotată de Gh.

Ciobanu, Marin Ionescu și Titus Moisescu, București, Ed. Muzicală, 1981;

7. Moisescu, Titus, Prolegomene bizantine. Muzica bizantină în manuscrise și carte veche

românescă, București, 1985.

8. Idem, Muzica bizantină în spațiul cultural românesc, Ed. Muzicală, București, 1996;

9. Moldoveanu, Pr. Nicu, Izvoare ale muzicii psaltice românești, București, 1974;

10. Idem, Nicu, Istoria muzicii bisericești la români, Ed. „Basilica, București, 2010, pp. 156-168;

11.

Panțiru, Diacon Grigore, Școala muzicală de la Putna: Manuscrise muzicale neidentificate: Un

vechi imn despre Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, în: „Studii de Muzicologie”, vol. VI, 1970, pp.

29-67;

12. Pava, R., Cartea de cântece a lui Eustatie de la Putna, în: „Studii și materiale de istorie medie”,

vol. V, 1962, pp. 344-345;

13. Vasile, Vasile, Visarion Protopsaltul, reprezentant de seamă al școlii muzicale de la Neamț,

în: SCIA, seria TMC, tom. 39, București, 1992; 14. Idem, Istoria muzicii bizantine și evoluția ei în spiritualitatea românească, vol. I și II, Ed. Interprint, București, 1997;

3.

Muzica bisericească în Transilvania, în secolele XV-XVIII

În Transilvania, din pricina istoriei zbuciumate prin care au trecut frații noștri români ortodocși și Biserica

Ortodoxă Română din acestă străveche vatră românească, în timpul regimurilor de ocupație, maghiar și austriac, viața muzicală bisericească a avut o arie mai restrânsă, ea derulându-se, îndeosebi, în regiunile Brașovului și Făgărașului, acestea reprezentând bastionul și nucleul ortodoxiei transilvănene. Chiar dacă nu s-a dezvolatat un învățământ muzical psaltic destul de consistent, aidoma celui susținut de domnitorii români în Țara Românească și în Moldova, totuși, muzica bizantină s-a răspândit și s-a practicat și în Transilvania și Banat, însă, aici a fost adoptată, cu timpul, notația muzicală occidentală. Astfel, în anii 1494- 1495 lua ființă prima școală românească din tot cuprindul teritoriului românesc, cea de pe lângă biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului. Primii dascăli cunoscuți aici, între anii 1480-1497, au fost Radu Grămăticul și Gheorghe Grămăticul, slujitori ai bisericii: cântăreți, țârcovnici, crâsnici. În anul 1509, documentele amintesc de „grămăticii de la Brașov”, care umblau cu crucea, însoțind pe preoți în ziua de Bobotează, dintre care unul era dascăl al școlii și cântăreț al bisericii. Tot aici este amintit în izvoare, cu un

secol și jumătate mai târziu, Dobre Dascălul, între anii 1541-1572, care purta și titlul de „scholasticus”. Un alt psalt, Oprea Diacul din sec. al XVI-lea apare drept protopsalt și dascăl al școlii de cântăreți de pe lângă biserica Sfântul Nicolae din Șchei. Aici, la Brașov, cântarea bisericească ortodoxă de tradiție bizantină s-a cultivat și după anul 1701, în ciuda agresivității și politicii de catolicizare întreprinse de Papa Romei prin intermediul împăraților de la Viena, fiindcă, domnitorii români de peste Carpați, din Țara Românească (îndeosebi Constantin Brâncoveanu), au depus eforturi considerabile pentru a sprijini Ortodoxia în Transilvania în fața prozelitismului. Dar au existat școli și în alte zone ale Transilvaniei, în secolele XVI-XVII, iar episcopii români au susținut învățământul confesional și muzical. Un reprezentant de seamă al școlii de muzică bisericească de la Sâmbăta de Sus a fost Bucur Grămăticul, ucenicul dascălului Coman de la Școala Domnească de muzică psaltică înființată de Constantin Brâncoveanu. Acesta învățase de la dascălul său atât de bine muzica bisericească încât fusese pus vătaf peste elevi. El a promovat cântarea de sorginte bizantină în părțile Transilvaniei. Cel mai renumit dascăl de psaltichie din Transilvania, din secolul al XVIII-lea rămâne Ioan sin Radului Duma Brașoveanu. Acesta era fiul lui Radu Duma, epitropul bisericii Sfântul Nicolae din Șchei. Își trimite fiul la București unde va deveni ucenicul lui Șărban, Protopsaltul Bisericii Domnești. Reîntors la Brașov, va preda muzica bisericească la „școala cea mai nouă a bisericii” (1759-1775) și va funcționa și în calitate de protopsalt la strană. Lucrarea de căpetenie

a lui Ioan Radu Duma este Psaltichia rumânească, ms. rom. 4305 BAR, terminată la anul 1751.

Manuscrisul a fost copiat în București, după Psaltichia lui Filothei. Conține în plus față de cea a lui Filothei,

cântările Triodului, polieleul Robii Domnului, o Doxologie, heruvicele pe glasurile II, III, V, VII și VIII ale lui

Hrisafi, prescurtate de Filothei. Prin activiatea de predare și de răspândire a repertoriului liturgic ortodox,

Ioan sin Radului Duma Brașoveanu a contribuit simțitor la promovarea și menținerea tradiției muzicale

bizantine în regiunea Brașovului. Ca exponenți ai muzicii psaltice de la începutul secolului al XIX-lea, în

Transilvania, pot fi menționați și preotul Moise Fulea custodele celor trei lucrări tipărite de Macarie

Ieromonahul la Viena, Zaharia Duma, ultimul cântăreț și dascăl de psaltichie din neamul lui Ioan sin

Radului Duma Brașoveanu și Dragomir Ioan care a funcționat ca profesor de cântări la Seminarul Andreian

din Sibiu.

Bibliografie selectivă:

*** Dicționar de muzică bisericească românească, Ed. „Basilica”, București, 2013;

1. Bucur-Barbu, Sebastian, Cultura muzicală de tradiție bizantină pe teritoriul României, București, 1989

2. Ionescu, Gheorghe C., Muzica bizantină în România. Dicționar cronologic, Ed. Sagittarius, București,

2003;

3. Moldoveanu, Pr. Prof. Dr. Nicu, Istoria muzicii bisericești la români, Ed. „Basilica”, București, 2010;

4. Popescu, Arhid. Lector Ioan G., Învățământul muzical în Biserica Ortodoxă Română de la începuturi

până în secolul al XVIII-lea inclusiv, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVII (1969), nr. 9-10;

5. Stanciu, Pr. Vasile, Muzica bisericească ortodoxă din Transilvania, Cluj-Napoca, 1996;

CAPITOLUL II Aplicarea reformei muzicale hrisantice în Țările Române - Începuturile tiparului muzical psaltic -

Secolul al XIX-lea a însemnat începutul unei noi etape în istoria culturii și artelor. Muzica bisericească

românească nu putea rămâne în afara transformărilor și schimbărilor care aveau să apară în viața societății

și a Bisericii Ortodoxe Române. În secolul al XVIII-lea s-a simițit nevoia simplificării și reformării sistemului

muzical bizantin, iar lucrul acesta s-a petrecut, cum era și firesc, la Constantinopol. Protopsalți precum,

Petru Lampadarie, Gheorghe Cretanul ș.a. au reușit, în mare măsură să exighisească vechiul repertoriu

muzical bisericesc și să-l transmită posterității într-o notație analitică. Cu alte cuvinte, scrierea muzicală

stenografică mai veche, în care melosul bisericesc era determinat de prezența marilor semne hironomice

sau hypostas-uri a fost înlocuită treptat de scrierea analitică, decriptându-se astfel vechile formule

muzicale. Așadar, s-a procedat, pe de o parte la simplificarea semiografiei bizantine care devenise destul

de melismată și de confuză în ceea ce privește interpretarea ei, iar pe de altă parte, la transmiterea

repertoriului muzical de strană bizantin în această notație simplificată, cu scopul de a înlesni psalților

scrierea și interpretarea cântărilor. Dificultățile întâmpinate în stabilirea unui nou metod muzical vor

determina pe unii protopsalți din Constantinopol să adopte pentru scurt timp notația alfabetică. Agapie

Paliermul a încercat acest lucru în primii ani ai secolului al XIX-lea, iar mai apoi, Petru Emanuil Efesiul, însă

fără succes, fiidcă tradiția neumelor era încă destul de puternică. Așa se face că, după o perioadă de

tatonări în domeniul muzicii bisericești, începutul de secol XIX a adus o nouă schimbare în muzica

biesricească - Reforma hrisantică, denumită astfel după numele unuia dintre cei trei reformatori ai

melosului psaltic, arhimandritul Chrysant de Madyt Karamallis. Împreună cu alți doi mari dascăli,

Grigorie Lampadarul sau Levitul și Hurmuz Gheorghiu Chartofilax va crea un nou sistem semiografic

muzical, bazat pe cel vechi, dar mult mai clar și mai la îndemână cântăreților și tuturor celor care vor să

deprindă meșteșugul musichiei. În limbajul secolului al XIX-lea acest sistem s-a numit, ”sistima nouă” sau

”noul metod”. Reformarea muzicii bisericești a fost de bun augur și bine primită atât la Constantinopol cât și

în Țările Române. Practic, acești trei corifei, discipoli ai lui Gheorghe Cretanul au dus la bun sfârșit munca

dascălului lor creând un sistem care dăinuie de peste două sute de ani. Au existat în secolul al XX-lea și

există și azi sceptici care au criticat și critică reforma hrisantică, calitatea și valoarea acestei noi metode

muzicale, însă, comentariile pot îmbunătăți uneori ceea ce s-a realizat sau, adesea pot fi de prisos. Însă,

acest sistem muzical, cu micile lui carențe este viabil și este întrebuințat și în zilele noastre cu mult succes

și credem că va dăinui mult timp de acum înainte. Dar ce a realizat această reformă? După cei mai avizați muzicologi, reforma a stabilit următoarele:

1. A înlocuit ftongurile polisilabice cu cele monosilabice. Astăzi se încearcă revenirea la cele dintâi;

2. A stabilit felurile tonurilor la trei: ton mare 4 sferturi de ton; ton mic 3 sferturi de ton; ton mai mic – 2 sferturi de ton (un semiton). Acestă notare o întâlnim prima oară la Anton Pann și a fost preluată de succesorii acestuia. Macarie notează astfel, după scara hrisantică: ton mare 12; ton mic 9; ton mai mic 7;

3. Genurile au rămas aceleași: diatonic, cromatic și enarmonic;

4. S-a adoptat în stilul cântărilor tempo-ul sau tactul: irmologic, stihiraric și papadic;

5. A fost redus numărul neumelor suitoare și coborâtoare; semne timporale au rămas patru cu

dublările și triplările lor; optsprezece semne ftorale ( 8 diatonice, 5 cromatice și 5 enarmonice); cinci semne consunante ( a ieșit din uz endofonul încă din vremea lui Anton Pann). Această reformă s-a impus cu repeziciune în lumea ortodoxă, găsindu-și adepți în Țările Române. Astfel, domnitorul Caragea Vodă numește, la 15 mai 1816 trei epitropi care să se îngrijească de bunul mers al școlii nou-înființate în acest scop la Constantinopol. Școala aceasta a funcționat între anii 1814-1821. Evenimentele determinate de lupta de eliberare din anul 1821, au făcut ca școala să-și înceteze activitatea. Însă, înainte de declanșarea mișcărilor de eliberare și emancipare de sub stăpânirea otomană, reforma a prins în Țările Române. Astfel, la dat de 6 iunie 1817 se deschidea oficial școala de la Sfântul Nicolae Șelari, în care vestitul dascăl grec Petru Emanuil Efesiu avea să predea noua sistemă. Printre elevii săi se numără: Macarie Ieromonahul, Panaiot Enghiurliu, Costache Chiosea și foarte probabil, Anton Pann, deși acesta fusese ucenicul lui Dionisie Fotino de la care dprinsese meștesugul vechii sistime. Ca și Anton Pann, Ieromonahul Macarie stăpânea destul de bine vechiul metod, fiindcă îl învățase cu dascălul Constantin, ucenicul lui Șărban Protopsaltul Curții Domnești. Însă, toți acești dascăli cunoșteau faptul că muzica bisericească se poate realiza cu rezultate foarte bune dacă există un învățământ bine organizat pentru a servi acestui scop și dacă sunt tipărituri muzicale. Beneficiind de sprijinul domnitorului și de unii cărturari și negustori, Petru Efesiu pune, aici, la București, bazele primei tipografii cu neume psaltice din lumea ortodoxă. Înainte de a menționa cele două volume psaltice tipărite de Petru Efesiu, trebuie amintit faptul că, Grigorie Lampadarul și Hurmuz Hartofilax au exighisit vechiul repertoriu muzical de strană în noua sistemă, în peste 100 de codici muzicali. Informația a fost dată într-un studiu pe marginea acestei chestiuni de Prof. Univ. Grigorios Sthatis de la Atena. Primele două cărți de muzică bisericească tipărite la București, în anul 1820 au fost: 1. Νέον Άναστασιματάριoν – Noul Anastasimatar, care cuprinde cântările

de la vecernia de sâmbătă seara și utrenia de duminică dimineața, pe cel opt glasuri - și 2. Σύντoμoν Δoξαστάριον – Doxastarul pe scurt, care cuprinde cântările și mai ales slavele sărbătorilor de peste an. Noul Anastasimatar a fost prima carte de muzică bisericească psaltică ce s-a tipărit vreodată în lume. În prefața sa către „preaiubitorii de muze conaționali”, Petru Efesiu comunică această apariție; după ce face un scurt istoric al reformei muzicale hrisantice, arată cum l-a îndrumat pe unul din turnătorii de aur din București, pe nume Serafim Hristodoulos, să toarne semnele muzicii, ajutând la grăbirea tipăririi cărții; totodată menționează că urmează să dea la iveală și celelalte cărți de muzică: Doxastarul și Irmologhionul. Noul Anastasimatar are 260 de pagini și a fost tipărit cu „îndemnul vrednic de laudă și ajutorul măreț al prea nobilului boier, mare vornic, Grigorie Ballianu, al bărbatului cel prea credincios și prea iubitor de muze, și care deține rangul întâi printre nobilii patrioți din București”. Cea de-a doua carte, Doxastarul pe scurt cuprinde o prefață, în care dascălul grec îi adresează mulțumiri domnitorului Alexandru Nicolae Șuțu. Alături de Petru Efesiu semnează prefața și Ștefan D. șef cizelator în linotip și Theodosios Serghie din Naussa. Cartea cuprinde 240 de pagini, după care Petru Efesiu a introdus în volum, paginat în continuare (241-260), cântările Triodului, trecând pe copertă anul 1820, iar în loc de București, Atena. După eforturi susținute pentru a fi de folos patriei și neamului său, Petru Efesiu moare în anul 1840 împăcat că și-a făcut datoria pe cât a fost posibil. Preotul academician Niculae M. Popescu afirmă că, deși Petru a fost străin și se gândea când lucra doar la iubitorii de muzică patrioți, el poate sta cu cinste în șirul bărbaților greci care au fost de folos și neamului și Bisericii noastre, deoarece, prin el ni s-a transmis noua reformă muzicală, prin el a luat ființă tiparul psaltic și tot de la el a învățat psaltichie marele nostru dascăl Macarie Ieromonahul care va introduce pentru totdeauna, cu sprijinul mitropolitului Dionisie Lupu cântarea în limba română în Biserica noastră.

2.

TIPARUL MUZICAL PSALTIC ÎN LIMBA ROMÂNĂ LA INCEPUTUL SEC. al XIX - lea

2.1. Tipăriturile psaltice ale lui Macarie Ieromonahul

Schiță biografică. Macarie Ieromonahul s-a născut pe la anul 1770, în satul Perieți, din jud. Ialomița. A

îmbrăcat haina monahală la mănăstirea Căldărușani unde viețuit

o vreme. Mitropolitul Dositei Filitti, remarcându-i calitățile intelectuale și muzicale, îl va lua cu sine și îl va da la învățătură.

A studiat muzica bizantină veche cu dascălul Constantin, iar

sistema nouă a învățat-o cu Petru Emanuil Efesiu, între anii 1817-1818. În anul 1919 va fi numit dascăl de musichie la școala nou înființată de mitropolitul patriot Dionisie Lupu, în București. Apoi, va fi rânduit epistat al școlilor de cântăreți înființate oficial atunci. Macarie va face parte din comisia pentru românirea

cântărilor bisericești, împreună cu Anton Pann și cu Panaiot Enghiurliu. În anul 1821, anul Revoluției lui Tudor Vladimirescu,

Macarie merge la Sibiu, luându-și cu el manuscrisele muzicale traduse în românește. Ar fi dorit tipărirea acestor cărți la tipografia lui Petru Efesiu, însă acesta nu a fost de acord cu această propunere, fiindcă, considera el, în Biserică trebuie utilizte numai cărțile de cântare

în limba greacă, limba română nefiind capabilă să exprime conținutul și frumusețea cântărilor bisericești,

așa cum acestea erau redate de limba greacă. În anul 1822 ajunge la Buda, însoțit de Nicolae Nil Poponea, dar grecii de aici îi resping propunerea. Se întoarce la Sibiu, și sprijinit de fratele său vornicul

Voicu Periețeanu și de o casă de comerț de aici, va pleca la Viena și va tipări cele trei cărți, Theoreticonul, Anastasimatarul și Irmologhionul, în limba română, cu alfabet chirilic, în tipografia

călugărilor mechitariști (armeni). Acestea sunt primele cărți de cântări bisericești în limba română. Fiecare din cele trei cărți au fost tipărite în 3000 de exemplare: 1000 pentru Țara Românească, 1000 pentru Moldova și 1000 pentru Transilvania. Autorul a procedat astfel pentru a sublinia prin aceasta ideea unității

de limbă și de neam a tuturor românilor.

a procedat astfel pentru a sublinia prin aceasta ideea unităț ii de limbă și de neam

- Theoreticonul a fost tipărit cu binecuvântarea mitropolitului

Grigorie al Ungrovlahiei, pentru Țara Românească și a fost închinat dascălilor Costache și Grigorie. Cartea conține 30 de pagini și șase planșe mari cu teoria muzicii psaltice. Această carte apare la doi ani după tipărirea la Paris a lucrării lui Chrisant, intitulată:

Introducere în teoria și practica muzicii bisericești. Cartea cuprinde toate noțiunile teoretico-muzicale necesare deprinderii meșteșugului paltichiei, exerciții de paralaghie, iar la sfârșit 6 planșe cu scările muzicale ale ehurilor și cu stricările acestora.

scările muzicale ale ehurilor și cu stricările acestora. - Anastasimatarul bisericesc dup ă așezământul sistimii
scările muzicale ale ehurilor și cu stricările acestora. - Anastasimatarul bisericesc dup ă așezământul sistimii

- Anastasimatarul bisericesc după așezământul sistimii ceii noao. Cartea cuprinde cântări la slujba vecerniei de sâmbătă seara și de la slujba utreniei de duminică dimineața pe cele opt glasuri. Anastasimatarul este tradus în mare parte după cel al lui Petru Lampadarie, tipărit, în anul 1820, de Petru Emaniul Efesiu, la București. Cartea a fost retipărită integral în trei ediții: 1856, 1875 și 1897. În anul 2002 a fost editat din nou de Editura Bizantină și Fundația Stavropoleos; au fost adăugarte voscresnele lui Dimitrie Suceveanu și alte cântări.

voscresnele lui Dimitrie Suceveanu și alte cântări. - Irmologhionul sau Catavasieru muzicesc cuprinde

- Irmologhionul sau Catavasieru muzicesc cuprinde catavasiile

praznicelor împărătești și ale Născătoarei de Dumnezeu, ale Triodului și ale Penticostarului. Macarie recompune într-o manieră proprie unele dintre axioanele praznicale ale lui Petru Lampadarie, iar altele sunt creații originale. Sunt cele mai reușite compoziții ale lui Macarie și de aceea s-au impus în practica muzicală de strană. Sunt lucrări de o rară frumusețe melodică; pentru acest motiv se cântă și astăzi

neschimbate. Putem spune că axioanele praznicale ale lui Macarie întrec în frumusețe melodică pe cele grecești.

- Tomul al doilea al Antologiei a fost tipărit la București, în anul 1827. Cuprinde rânduiala utreniei:

troparele celor opt glasuri, Aliluia și troparele Deniilor, Binecuvântările Învierii, 19 polielee, pasapnoare pe

opt glasuri, psalmul 50, Ceea ce ești mai cinstită, pe cele opt glasuri (ânduri), laudele pe opt glasuri, trei axioane, lumină lină, cele 11 voscresne și mathime pentru arhiereu.

- Prohodul Domnului a fost tipărit la Buzău, în anul 1836, anul morții sale, la cererea episcopului

Chesarie. Acest Prohod în rimă metrică va sta la baza celorlalte ediții ale Prohodului, apărute până în zilele noastre. Fiind bolnav de dambla, Macarie a murit în anul 1836. A fost înmormântat la mănăstirea Viforâta din jud. Dâmbovița, unde era stareță sora sa, maica Iustina Periețeanu. Multe dintre lucrările Ieromonahului Macarie au rămas în manuscris. Înainte de moarte, el le-a încredințat spre păstrare episcopului Chesarie al Buzăului, iar acesta, la rândul său le-a încredințat ucenicului său, ierodiaconului Iosif Naniescu, viitorul mitropolit al Moldovei, care, cu puțin timp înainte de moartea sa le-a donat Bibliotecii Academiei Române. Dintre aceste manuscrise amintim: Stihirarul, Papadichia, Irmologhion-Calofonicon, Pricesniar, Liturghier, precum și cântări separate: Canonul Floriilor, anixandare, theotocare, axioane, Vai, mie înnegrite suflete ș.a. Unele creații se află și în manuscrisele muzicale de la mănăstirea Neamț, unde a predat psaltichia călugărilor de aici, între anii 1830-1833. În cadrul românirii cântărilor, Macarie a rămas fidel liniei melodice a cântărilor grecești, fiindcă el socotea că, nu numai textul, ci și muzica este inspirată de Duhul Sfânt. Însă, cu foarte multă bunăcuviință, el a știut să potrivească aceste melodii la firea și cerințele lexicale ale textului liturgic românesc. Unii muzicologi români și-au pus

întrebarea, de ce Macarie Ieromonahul nu s- inspirat din Psaltichia rumănească a lui Filothei? Oare nu a cunoscut el această operă? Dacă se vor cerceta îndeaproape manuscrisele sale muzicale se va constata că Macarie a operat unele tălmăciri din creația muzicală a marelui nostru protopsalt din epoca brâncovenească. Însă, respectul față de tradiția muzicală a Bisericii celei Mari din strălucitul Constantinopol de odinioară era foarte mare. De fapt și creația lui Filothei era tributară muzicii grecești. Astfel, cântările venite direct de la Constantinopol prin Petru Efesiu, dascălul său, nu reprezentau ceva străin pentru Macarie, dar el a avut îndemânarea de a le transmite atât de bine în limba patriei, încât au devenit parte însemnată a tezaurului muzical al Bisericii Ortodoxe Române.

2.2. Tipăriturile psaltice ale lui Anton Pann 2.2.1. Schiță biografică. Al doilea mare dascăl de muzică bisericească pe care l-a avut Biserica noastră a fost Anton Pann. S-a născut la Sliven, pe teritoriul Bulgariei, în anul 1796-1797. Tatăl său, Pantoleon Petrov era căldărar, român de neam, iar mama sa Tomaida era grecoaică. Învață de mic psaltichia cu dascălul Sofronie din sat. După moartea soțului său, Tomaida își ia copiii și merge la Chișinău, în Basarabia. Aici, micuțul Antonache va cânta în corul Catedralei mitropolitane, la partida sopranilor. Din pricina războiului purtat de Napoleon contra Rusiei, Tomaida pleacă împreună cu Anton Pann la București. Cei doi frați pe care-i avea, fiind înrolați în armata țaristă au murit în timpul unui război ruso-turc. La București va deveni pe rând, paraclisier la biserica Olari și defteriu (cântăreț II) la biserica Sfinți. Devine elevul dascălului grec Dionisie Fotino de la care învață sistema veche. Apoi, va studia, probabil, sitema nouă hrisantică cu Petru Emanuil Efesiul, care-l va numi, în anul 1818-1819, director al tipografiei sale. Va face parte din comisia de românire a cântărilor de strană, înființată de mitropolitul patriot Dionisie Lupu, în anul 1820, împreună cu Macarie Ieromonahul și cu Panaiot Enghiurliu. În timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu pleacă peste munți, la Brașov, unde va deservi ca dascăl la biserica Sfântul Nicolae din Șchei, timp de doi ani. În anul 1823 revine la București, unde va preda psaltichia la una din școlile de cântăreți de aici. În anul 1827, despărțindu-se de prima soție, Zamfira Agurezan, va pleca la Râmnicu- Vâlcea, unde va preda psaltichia la mănăstirea Dintr-un lemn. Însoțit de sora Anica, nepoata stareței acestei mănăstiri, trece munții și revine la Brașov, unde va rămâne un an, după care va reveni la București. Se căsătorește cu Anica și își reia activitatea de profesor la București, între anii 1828-1834. După moartea lui Constantin Chiosea este numit profesor la Seminarul Sfintei Mitropolii, în anul 1842, unde va preda până în anul Revoluției de la 1848. În perioada anilor 1842-1844 va cânta la Biserica Domnească, iar apoi, la biserica Krețulescu unde va dirija corul înființat aici. Va merge pentru a treia oară la biserica Sfântul Nicolae din Șchei unde-l va întâlni pe viitorul său ucenic, George Ucenescu. Divorțând și de a doua soție se va căsători cu o tânără, pe nume Ecaterina (Tinca), care-l va sluji până în ultima clipă a vieții sale. Către sfârșitul vieții a ajuns cântăreț la biserica din mahalaua Lucaci, unde, în dat de 4 noiembrie 1854 a și fost îngropat, în partea de miazănoapte, lângă Sfântul Altar. Pe piatra funerară, după ultima-i

1854 a și fost îngropat, în partea de miazănoapte, lân g ă Sfântul Altar. Pe piatra

dorință, este trecut epitaful alcătuit de el: Aici s-a mutat cu jale/În cel mai din urmă an/ Cel ce`n cărțile sale/ Se subscrie Anton Pann/ Acum mâna-i încetează/ Ce la scris mereu ședea/ Nopți întregi nu mai lucrează/ La lumină cărți să dea; Împlinindu-și datoria/ Și talentul ne-ngropând, Și-a făcut călătoria/ Dând altor în lume rând. Printre calităţile profesionale ale lui Anton Pann, la loc de frunte se găseşte aceea de meşter tipograf. De tânăr, Anton Pann deprinsese meşteşugul tipăririi cărţilor, în scopul transmiterii acestora publicului larg. Chiar dacă o parte dintre tipărituri vor fi date la lumină în alte tipografii, în anul 1843, Anton Pann îşi va proiecta şi înfiinţa, cu eforturi considerabile, propria tipografie. Pann era conştient de valoarea tiparului, ca mijloc de răspândire a operei sale muzicale şi literare. Predosloviile cărţilor sale ne dezvăluie dorinţa fierbinte a autorului de a-şi transmite într-un mod cât mai eficient lucrările, indiferent de specificul acestora. În activitatea de slujire a Bisericii şi a neamului românesc, Anton Pann a reuşit să tipărească toate cărţile cu cântările necesare stranei româneşti. În cele ce urmează, acestea vor fi prezentate în ordine cronologică. 1. Noul Docsastar I, 1841 Noul Docsastar - tomul I este prima tipăritură muzicală bisericească ce deschide seria tipăriturilor psaltice, pe care reuşeşte să o dea la lumină în tipografia particulară a pitarului Constantin Pencovici.În pagina de titlu citim: Noul Docsastar prefăcut în româneşte după Metodul vechiu al Serd. Dionisie Fotino,/Şi dat la

lumină

pe

acest

Metod

nou/În

zilele/Oblăduirii

prea

înălţatului

nostru

Prinţ/

Alecsandru

Ghica/Cu

binecuvântarea şi ajutorul înalt Preasfinţitului/Mitropolit al UngroVlahii/Domnul D. Neofit, întru întâiul an al Arhipăstorii sale/De/Anton Pann/Tomul 1, Bucureşti 1841/În Tipografia Pitarului Const. Pencovici, supt direcţia lui/Iosif Copainig care a lucrat şi notele de cântare. Pe verso scrie: Căte nu vor avea această supt însemnare sunt fără voia mea. Între paginile III-VI se află un cuvânt „către cei ce îmbrăţişează această carte cu dragoste”. Din prefaţă desprindem câteva idei:

1. Docsastarul românit de Anton Pann cuprinde slavele la marile sărbători împărăteşti şi la sfinţi,

fiind tradus după Docsastarul cel nou al dascălului său grec Dionisie Fotino, autorul român afirmând că „ s`a sârguit a români ” această carte spre folosul cântăreţilor bisericeşti, ca aceştia să poată deprinde cântarea slavelor în cele opt glasuri.

2. Acest Docsastar trebuie studiat imediat după Anastasimatar pentru ca elevii să deprindă

cântarea slavelor în care iubitorul de muzică poate întâmpina „tot felul de Tesuri (propoziţii melodice s.n.):

de umilinţă, de rugăciune, de plângere, de întristare, de bucurie ş.a. „Într᾿ânsul învaţă cum să glăsuiască

întrebătoarea, minunătoarea şi ce săvârşiri la toată pontuaţia; va şti cum să păzească tonul la ligusa, la

paraligusa şi la proparaligusa; va cunoaşte diapasonul şi disdiapasonul a fiecăruia glas în înălţare, peste înălţare şi la pogorâre până subpogorâre; va vedea ce fel se glăsuiesc zicerile cereşti şi cele ce cer suire, cum şi zicerile pământeşti şi câte cer josire, şi cu un cuvânt va dobândi idee ca să ştie rosti cu bună întocmire şi zicerea cea mai măruntă, în fiecare opt glasuri.” Din acest text desprindem faptul că Anton Pann poseda o aleasă concepţie estetico-prozodică asupra textului, textul fiind legat de muzică şi invers, melodia exprimând ideile textului. Pentru deprinderea acestor elemente de bază în arta interpretării cântului bisericesc, autorul recomandă studiul, pe un ton chiar progresist am putea spune, tuturor celor care vor simt că au vocaţie spre acest tip de muzică. De aceea, spune el: „o lecţie pe cât de mult se cântă pe atât de mult se îndulceşte, ca şi un fier pe cât de mult să freacă pe atât se lustruieşte”. 3. Cuvântul în versuri care încheie prefaţa rămâne pe acest tot imperativ, de îndemn la cunoaştere şi studiu:

„Vă puneţi dar sârguinţa Ca să dobândiţi ştiinţa Celor ce sunt lăudaţi Grăbiţi cu nepregetare Păşind către înaintare Moliciunii nu vă daţi”, arătând mai departe cât de benefică este ştiinţa pentru cei care o promovează. În finalul acestui text versificat se găseşte semnătura autorului. Lucrarea cuprinde, cum am mai spus, slavele de la Vecernie, Stihoavnă, Litie şi Laude, de la toate praznicele împărăteşti şi sărbătorile sfinţilor, cu dată fixă. Nu le vom enumera aici deoarece, fiecare dintre acestea se găseşte menţionată în catalogul cântărilor bisericeşti alcătuită de subsemnatul, distinct de această lucrare, cu încipit textual şi melodic, glasul şi circulaţia în manuscrisele cercetate. Adăugăm însă unele amănunte de conţinut ce reies din compararea acestei cărţi cu manuscrisul grec 185 din B.P.P. şi cu manuscrisul românesc 2114 din B.A.R. Tipăritura conţine în plus faţă de cele două manuscrise un adaos către final în care sunt consemnate slavele unor sfinţi pe care Dionisie Fotino nu i-a cuprins în manuscrisul său, unii dintre aceşti sfinţi fiind cinstiţi local, în Biserica Ortodoxă Română. Acest manuscris reprezintă traducerea şi tălmăcirea în limba română a Docsastarului lui Fotino, protopsaltul român rămânând fidel acestui manuscris grecesc în privința conţinutului. Ulterior, când a tipărit această lucrare aflată în manuscris, a alcătuit şi slavele sfinţilor menţionaţi mai sus şi le-a ataşat în acel „Adaos” , la

sfârşitul tipăriturii. Adăugăm că, Noul Docsastar cuprinde şi slujba Ceasurilor Împărăteşti ale Naşterii Domnului şi Bobotezei, iar stihirile Vecerniei de la 29 iunie şi 15 august sunt preluate din Docsastarul lui Iacov Protopsaltul, negăsindu-se în ms. rom. 2114. Ultimele file ale cărţii conţin lista cu „numele cinstiţilor prenumeranţi”, o erată cu greşelile de tipar şi o însemnare a autorului referitoare la Adaosul final: „Pe lângă ce s᾿au adăogat în aceast Docsastar (nefiind în cel grecesc) s᾿au alcătuit mai târziu şi Adaosul, care s᾿au aşezat la sfârşitul cărţii, nădăjduind că nu se va scumpi fiecare a da peste preţul ce s᾿au pus în foc prenumeranţii încă câte trei sfanţi, spre despăgubirea mea, Anton Pann”

2.Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau gramatica melodică -1845 Reprezintă cea dintâi lucrare teoretică realizată de Anton Pann de o mare valoare pentru studiul muzicii bisericeşti. Este tipărită la 22 de ani după Theoreticonul Ieromonahului Macarie, apariţia acesteia fiind extrem de necesară celor care doreau să înveţe „meşteşugul musichiei cu canoanele ei.” Apariţia Bazului teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau gramatica melodică este strâns legată de activitatea didactică a protopsaltului român care, din anul 1842 funcţiona ca profesor de cântare bisericească în Seminarul Sfintei Mitropolii, post pe care l-a ocupat după moartea lui Constantin (Costache) Chiosea survenită în 26 aprilie 1842.

(Costache) Chiosea survenită în 26 aprilie 1842. Titlul cărţii: Bazul teoretic şi practic al muzicii

Titlul cărţii:

Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau gramatica melodică predat în seminarul Sfintei Mitropolii în zilele Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit al Ungrovlahiei D.D. Neofit şi Tipărit într᾿al cincilea an al Arhipăstorii Sale De Anton Pann/Bucureşti, 1845/ Întru a sa Tipografie de Muzică Bisericească. Lucrarea debutează cu o prefaţă închinată Mitropolitului Neofit în care arată valoarea şi importanţa Bazului pentru cei care vor studia muzica bisericească. Aminteşte aici că a lucrat împreună cu Ieromonahul Macarie la românirea cântările de strană, făcând parte din Comisia alcătuită de Mitropolitul Dionisie Lupu.

Deplânge situaţia cântăreţilor al căror număr s-a diminuat, iar în unele sfinte lăcaşuri cântarea necorespunzătoare pricinuieşte „auditorilor în loc de mângâiere şi evlavie, neplăcere.” În cântare, arată el, trebuie păzite tonurile ultime, penultime şi antipenultime precum şi regula cântatului, când să se urce şi când să se coboare în registrul grav. Toate aceste reguli, adaugă Anton Pann, sunt cuprinse în această carte pe care „îndată după orânduirea mea în Seminar din porunca Înalt Prea Sfinţiei Voastre m᾿am apucat să o lucrez.” Urmează o scurtă poezie în care autorul dezvăluie că a alcătuit acest Baz având ca sursă o lucrare apărută în spaţiul grecesc. „Şi᾿ntocmii această carte, zisă ca celii greceşti, Baz teoretic şi practic Muzicii Bisericeşti. În care cu întrebare şi la toate cu răspuns Poate᾿nvăţa cu lesnire cel şi’n vârstă neajuns”. În finalul acestui text în versuri dedică această lucrare teoretică părintelui mitropolit Neofit. Între paginile IX-XVII se află un cuvânt „Către iubitorii de muze”. În acest cuvânt, Pann face o scurtă incursiune în istoria culturii, arătând că muzica s-a născut odată cu omul, ea fiind plânsocuvântare prin care Adam şi urmaşii săi şi-au plâns greşelile şi L-au slăvit pe Dumnezeu. Continuând reflecţiile asupra artei muzicale, arată că unii au început să inventeze anumite semne muzicale şi reguli de cânt creând astfel ştiinţa numită Muzică. După ce prezintă muzele artelor Greciei Antice şi pe cea a muzicii (Euterpe), Pann spune că „modurile de

cântare au fost acceptate în Biserică de Sfinţii Părinţi fiind „darul veacurilor bătrâne

dar au păstrat

numai cântarea vocală, eliminând-o pe cea instrumentală, aceasta din urmă, fiind „nepotrivită cu dumnezeieştile închinăciuni”. În continuare, protopsaltul român deplânge starea în care ajunsese cântarea bisericească din cauză că mulţi dascăli adăugau semne peste semne complicând şi îngreunând posibilităţile de descifrare şi cânt. Exista pericolul de a se pierde; de aceea, unii au încercat înlocuirea notaţiei bizantine cu semnele muzicii europene, precum Agapie Paliermul, dar fără succes. Alţii au încercat să se folosească de literele alfabetului grecesc şi să introducă un sistem nou (Agapie Paliermul şi Petru Efesiul), dar în zadar. Totodată, subliniază deficienţa sistemului muzical european care nu conţine cele 8 moduri bisericeşti cu scările acestora. Încheie, arătând că a alcătuit acest baz teoretic, sub formă de întrebări şi răspunsuri, respectând conţinutul şi regulile teoreticienilor, existente până la acea dată.

”,

Îndeamnă pe cei care vor primi şi învăţa de pe această carte să rămână întru „nestrămutatele definiţii ale muzicii”, arătându-se fii ai Patriei spre folosul neamului şi al Bisericii. Între paginile XVIII-XXXIX autorul tipăreşte o introducere în care face o teorie a modurilor antice greceşti, arătând originea lor, apoi vorbeşte despre muzica egipteană ce are ca reprezentant pe Ptolemeu Filadelful socotit creatorul celor trei semne proprii, ison, oligon şi epistrof, şi despre un tratat de muzică existent în Biblioteca din Alexandria arsă de saracini. Apoi, face o incursiune în istoria muzicii bisericeşti plecând de la Cosma de Maiuma şi Sfântul Ioan Damaschin creatorul Octoihului, cel care a sistematizat cântarea bisericească după cele opt moduri. Evocă mai departe personalităţi de marcă ale muzicii bizantine, Mihail Ananiotul, Ioan Glichis, Ioan Cucuzel creatorul marilor semne, Xenos Corones, Emanoil Hrisafi care a alcătuit un Stihirar, Lambadarie Clada care a scris un Acatist imitând pe cel vechi, Petru Berechet, Gherman Neon Patron (creatorul unui Stihirar argon), Ioan Protopsaltul, Daniil Lambadarie, Petru Lambadarie care s-a remarcat prin practica exighisirii (a anilisirii) sau decriptării tezurilor melodice vechi, Iacov protopsaltul şi Petru Vizantie. Apoi, vorbeşte despre dascălul său Dionisie Fotino originar din Palea Patra Peloponesului, autorul a trei tomuri despre Istoria Ţării Româneşti; al patrulea a rămas în manuscris în custodia nepoţilor acestuia. Descrie concepţia estetică a maestrului său şi stilul componistic al acestuia, prezentându-i lucrările manuscrise care cuprind opera sa muzicală. Apoi, aminteşte numele unor muzicieni români, începând cu Dimitrie Cantemir şi continuând cu Mihalache Moldoveanul autorul unui Anastasimatar terminat în anul 1767, Vasilache Cântăreţul şi Ianuarie Protosinghelul care a alcătuit un Anastasimatar (1821), potrivit pre limba românească şi un Docsasticar. După toţi aceştia, vorbeşte despre părintele Macarie, cunoscător al celor două sisteme şi autor a trei lucrări pe care le-a şi tipărit. Vorbeşte mai departe despre sistemul muzical bisericesc creat de Agapie Paliermul, bazat pe muzica europeană, dar respins în spaţiul grecesc datorită opoziţiei lui Iacov Protopsaltul. După aceea, Agapie a creat un nou sistem alfabetic, care nu s-a impus; acesta venind mai apoi de la Constantinopol la Bucureşti a murit în anul 1815. Continuă prezentând date despre reforma celor trei muzicieni din Constantinopol, arhimandritul Hrisant de Brusa, Grigorie Levitul (Protopsaltul) şi Hurmuz Hartofilax şi despre răspândirea acesteia în Ţările Române în anul 1816, prin Petru Efesiu cel care a predat muzica bisericească după noua metodă la şcoala de la Biserica Sfântul Nicolae Şelari din Bucureşti şi care a înfiinţat aici o tipografie pentru a tipări cărţi de psaltichie.

La această şcoală au studiat Macarie, Anton Pann (foarte probabil) şi alţi cântăreţi. Fiind director al tipografiei lui Petru Efesiu, Pann îşi aminteşte că a tipărit un axion în româneşte. Vorbeşte despre faptul că a făcut parte din comisia constituită de mitropolitul Dionisie Lupu pentru tălmăcirea cântărilor în româneşte, alături de Macarie şi părintele Pangratie (Panaiot Enghiurliu). Aminteşte cărţile tipărite de Macarie la Viena: Theoreticonul, Irmologhionul, Anastasimatarul şi tomul al doilea al Antologiei (1827), tipărit la Bucureşti şi de ierodiaconul Nectarie de la Mânăstirea Neamţ, care a tipărit în 1840 o Antologie sau Heruvico-Chinonicar. În ultima parte a introducerii vorbeşte despre ştiinţa tălmăcirii şi regulile ce se impun în cadrul acestei lucrări dificile, şi despre faptul că până acum nu au existat reguli de tălmăcire a căntărilor. Enumeră metodele de lucru adoptate în activitatea de traducere şi tălmăcire a cântărilor de strană din limba greacă în limba română şi prezintă lista cărţilor tălmăcite şi alcătuite, încheind cu capitolele cuprinse în Bazul teoretic. Conţinutul lucrării :

Partea I /cap. I – pentru muzică/cap. II – pentru teoretică şi practică/cap. III -pentru melodie/cap. IV – pentru câtăţimea melodiei/cap. V – pentru distanţa sunetelor/cap. VI - pentru semnele tonurilor melodiei. Urmează zece capitole dedicate semnelor suitoare şi coborâtoare; cap. XVII – pentru timp şi pentru tact/cap. XVIII - pentru solfegiere sau paralaghie/ cap. XIX – pentru paralaghia sărită. Partea a II-a /cap. I pentru calitatea melodiei, cu referire la semnele timporale /cap. II – pentru gorgon şi digorgon cu apli şi dipli/cap. III - pentru tăceri şi suspinuri/cap. IV pentru semnele consonante sau neglasnice/cap. V -pentru urmarea lecţiilor de paralaghie şi pe melodie sau pe deasupra/cap. VI -pentru câte băgări de seamă se cuvine a avea asupra caracterurilor/cap. VII -pentru simfonie/cap. VIII - pentru armonie/cap. IX - pentru ifes şi diez/cap. X -pentru glas şi pentru modurile iehurilor/cap. XI - pentru bazurile iehurilor/cap. XII - pentru neamurile iehurilor/cap. XIII - pentru sistema diapazonului/cap. XIV - pentru ideea iehurilor. Partea a III-a Pentru melodia iehurilor/cap. I melodia iehului I/cap. II -pentru ideea iehului II/cap. III - pentru melodia iehului III/cap. IV - pentru ideea iehului IV/cap. V - pentru iehurile lăturaşe, lăt. I/cap. VI - pentru iehul lăturaşului al II-lea/cap. VII - pentru iehul al VII-lea/cap. VIII - pentru iehul al VIII-lea. Partea a IV-a/cap.I-pentru ftorale/cap.II-pentru ftoraua numită muştar/cap.III – pentru ftoraua numită nisabur/cap.IV-pentru ftoraua numită hisar/cap.V-pentru general ifes şi general diez/cap.VI-pentru neamul ftoralelor/cap.VII-pentru mărturii/cap.VIII-pentru mărturiile de la sfârşitul tezurilor.

Partea a V-a/cap.I-pentru melopiia/cap.II-pentru împărţirea deluării, amestecării şi întrebuinţării/cap.III – pentru însuşirile melofacerii/cap.IV-pentru osebite mijloace ale melofacerii. Partea a VI-a /cap.I –pentru completirea sau combinaţia semnelor şi ortografia lor/cap.II – pentru completirea lui ison/cap.III-pentru completirea lui oligon/cap.IV-pentru completirea lui petasti/cap,V-pentru completirea celor două chendime/cap.VI-pentru completirea chendimei şi a lui ipsili/cap.VII-pentru completirea lui epistrof/cap.VIII-pentru completirea lui iporoi/cap.IX-pentru completirea lui elafron/cap. X- pentru completirea lui hamili. La final, Anton Pann adaugă un „Metod sau urmare la învăţătură a Muzicii Bisericeşti, despre cum să învaţă în seminarul Sfintei Mitropolii”, în care împarte materia de studiu pe patru ani de studii, fiecare cu câte trei trimestre. La pagina 223 se găseşte lista cu numele abonaţilor. În ceea ce priveşte sursele Bazului teoretic acestea sunt în număr de trei, în opinia cercetătorilor: Marele Teoreticon al lui Hrisant de Madyt tipărit în 1832 la Triest, a cărui structură o urmăreşte Anton Pann ;

„Kripis tu Theoretiku ke praktiku

o lucrare a lui Theodor Fokeos tipărită în 1842 la Constantinopol şi

retipărită în 1868 şi Theoreticonul părintelui Macarie, tipărit în 1823 la Viena.

Potrivit studiului întreprins de aceşti cercetători, Pann a preluat de la Hrisant structura cărţii, iar de la

Fokeos metoda de expunere, conţinutul şi titlul lucrării: „Bazul teoretic

socratică), materialul fiind formulat pe tiparul: întrebare - răspuns, exact ca la Fokeos. De fapt, acest aspect îl subliniază Pann în cuvântul versificat adresat mitropolitului Neofit:

”,

”.

Metoda este cea maeutică (sau

„Şi-ntocmii această carte, zisă ca celii greceşti:

Baz teoretic şi practic muzicii bisericeşti,

În care cu întrebare şi la toate un răspuns Poate - nvăţa cu lesnire cel şi-n vârstă neajuns.” (p. VII)

Există unele diferenţe între cele două lucrări (cea a lui Anton Pann şi a lui Theodor Fokeos):

- În primul rând, protopsaltul român adaugă la titlul lucrării sale sintagma „sau gramatica melodică”.

” adoptând

titluri proprii: „Prescurtare din Bazul muzicii bisericeşti şi din Anastasimatar”, respectiv „Mică gramatică muzicală teoretică şi practică”, trasând astfel din această perspectivă o linie autohtonă românească,

românind aceste denumiri.

În lucrările teoretice publicate ulterior, în 1847 şi 1854, va părăsi denumirea de „Baz teoretic

- În al doilea rând, se observă că introducerea care cuprinde o succintă prezentare a istoriei muzicii

bisericeşti, de la începuri până în vremea autorului, este plasată la începutul lucrării şi nu la sfârşit aşa cum

procedează Fokeos şi Hrisant în teoreticoanele lor. În plus, protopsaltul român extinde această schiţă istorică şi la spaţiul românesc, oferind date preţioase despre protopsalţi români, despre răspândirea noii reforme şi aplicarea acesteia în ţara noastră. - În al treilea rând, se detaşează de manualele teoretice greceşti prin adoptarea unui nou cifraj al tonurilor diapasonului, împărţind octava în 22 de subdiviziuni (ton mare = 4s; ton mic = 3s; tonul mai mic = 2s). Sistemul lui Pann va fi preluat de succesori până la Pasărea, inclusiv, fiind apreciat de cercetătorii în domeniu ca unul specific românesc. În ultimul rând metoda de lucru cu elevii din partea finală a Bazului lui Pann este mai extinsă decât cea din lucrarea lui Fokeos, adaptând-o la condiţiile de lucru din seminariile româneşti, popularizându-şi ca material de lucru lucrările proprii, chiar netipărite. Datorită conţinutului extrem de consistent „Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau gramatica melodică” rămâne totuşi lucrarea cea mai elaborată, din mai multe perspective, fiind tratatul de bază din care s-au inspirat protopsalţii care i-au urmat lui Pann, această carte depăşind în multe privinţe Theoreticonul părintelui Macarie. 3.Epitaful 1846 (ediţia I) Pentru această lucrare, Anton Pann menţine titulatura grecească: „Epitaful sau slujba înmormântării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Care cu numire de Prohod s`au tipărit mai întâiu cu bine- cuvântarea Prea Sfinţitului Episcop D.D. Chesarie Buzăul, iar acum prelucrată în felul ce să vede s`au dat la lumină cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Arhipăstor şi Mitropolit al Ungrovlahii Domnul Domn Neofit/De/Anton Pann/Profesorul de Muzică Bisericească în Seminarul Sfintei Mitropolii/Bucureşti/Întru a sa Tipografie de Muzică Bisericească/1846.” Primele două foi sunt nenumerotate +42 pagini numerotate (aici este o eroare de tipar; după p. 37 revine la p. 36 şi continuă până la p. 40. De fapt, lucrarea conţine 42 de pagini). Formatul 18x12 cm. Pe verso este scris: „Cântaţi Domnului, binecuvântaţi numele Lui, binevestiţi din zi în zi Mântuirea Lui”. Psalm 95,2,. Tot pe foaia de titlu, sub numele mitropolitului se găseşte reprezentarea grafică a unui Sfânt Potir din care radiază razele Trupului lui Hristos îndumnezeit. Pe prima filă nenumerotată apare înscrisă următoarea dedicaţie: „Înalt Prea Sfinţitului şi de Dumnezeu Alesului Mitropolit, al Sfintei Mitropolii al Ungrovlahiei Domnului Domn Neofit, Prea Cinstit, şi Ecsarh al Plaiurilor, Loco-ţiitor al Chesariei Capadochiei, şi Cavaler a feluri de ordine”. În prefaţă, Anton Pann arată importanţa acestui Epitaf după epuizarea lui în librării. Tot aici consemnează câteva date referitoare la apariţiile anterioare. Spune că o astfel de lucrare s-a tipărit mai întâi în

Transilvania fără semnătura cuiva, mai apoi că s-a lucrat de către Matache Cântăreţul, profesor de la Seminarul Episcopiei Buzăului, acesta respectând îndeobşte numărul silabelor în detrimentul tonului zicerilor. La urmă aminteşte de ediţia tipărită în 1836 la Buzău de Episcopul Chesarie, lucrarea fiind realizată împreună cu Ieromonahul Macarie. Protopsaltul nostru afirmă în continuare că el însuşi „având deprindere asupra poezii” se apucase să prelucreze slujba prohodului, ajungând la starea a treia, dar tipărirea celei amintite mai sus l-a făcut să renunţe la această muncă. Nemaifiind găsită în librării şi având trebuinţă de ea pentru a o preda internilor de la Seminarul Sfintei Mitropolii Anton Pann o copiază în manuscris, dar, spune el: „în predarea ei însă am băgat de seamă, că la multe tropare fiind cuvintele în apostrofă era greu de pronunţiat, şi înţelesul întunecat, şi făcea trebuinţă de tălmăcirea şi desplicirea frazurilor”. În finalul prefeţei îl roagă pe Mitropolitul Neofit sa-i acorde binecuvântarea pentru tipărirea acesteia spre folosul seminariilor şi bisericilor. Aici apare anul 1844 şi semnătura sa:

Al Prea Sfinţii Voastre/prea plecată slugă/Anton Pann Începând cu pagina întâi cartea conţine rânduiala Prohodului.

La p. 2, Starea I, „În mormânt viaţă

La p.13, Starea a II-a: „Cade-să cântând să mărim plecăciunea

”,

glas V; (prima stare cuprinde 75 de strofe);

Ta Doamne

” glas V; (a doua stare cuprinde 62 de strofe);

La p. 23, Starea a III-a: „Neamurile toate melodice în funcţie de text;

p. 24, a II-a variantă: „Ca slujba neroadă

p.25, a III-a variantă: „Primăvară dulce

p. 25, a IV-a variantă: „Iadul se înşală

p. 26, a V-a variantă: „Unule Cuvinte

p. 28, a VI-a variantă: „Ceata îngerească

p. 29, a VII-a variantă: „Spaimă ia pre îngeri

Fiecare dintre aceste variante sunt modele de cântare pentru stihirile ce le succed.

”,

”,

glas III. În cadrul stării a treia avem şapte variante

” glas III;

” glas III, cu plecare din acut; glas III; glas III;

”,

”, glas III;

”, glas III;

pp. 30-31: Binecuvântările învierii „potrivite după numărul silabelor şi tonurilor greceşti” glas V irmologic

şi Aliluia de trei ori.

pp. 35-38: „Soarele şi-a ascuns razele …” glas V care se cântă la înconjurarea bisericii în loc de Sfinte Dumnezeule şi în loc de slava Stihoavnei: „Pre Tine Cel ce Te îmbraci cu lumina…”.

pp. 39-42: conţine lista abonaţilor constând în clerici, maici, laici, elevi seminarişti şi ostenitorii din tipografia sa. 4. Irmologhiu sau Catavasier, 1846 Catavasierul este dat la lumină în acelaşi an cu „Epitaful”, Heruvico-Chinonicarul şi a treia ediţie a cântecelor de stea, şi încă de pe fila de titlu citim conţinutul: Irmologhiu sau Catavasier/Coprinde în sine

şi

Ecsapostilariile/Coprinde/Şi Podobiile tutulor glasurilor, bine-cuvântările şi slujba Morţilor şi altele/ Românit şi dat la lumină cu Bine-cuvântarea Înalt Prea Sfinţitului şi de Dumnezeu alesului Arhipăstor şi Mitropolit al Ungrovlahii, Prea-Cinstit şi Ecsarh al Plaiurilor, şi loco-ţiitor al Chesarii Capadochiei, şi Cavaler a feluri de ordine/D.D. Neofit/Pentru trebuinţa Seminarelor şi altor şcoli asemenea/de Anton Pann/Bucureşti/Tipărit întru a sa Tipografie de Muzică Bisericească/1846/ Pe verso: „În Biserică voesc mai bine cinci cuvinte care să le înţeleagă decât o mie în limbă streină”/Corint 14. stih. 19. Cartea este dedicată, „Sfinţii Sale prea-cuviosului Arhimandrit Spiridon, igumenul Sfintei Monastiri Tismana”. Autorul laudă faptele şi calităţile acestui părinte, numindu-l „călugăr al călugărilor şi părinte al părinţilor.” Aflăm din această dedicaţie că manuscrisul Catavasier i-a fost oferit acestui părinte. În finalul dedicaţiei îi mulţumeşte părintelui pentru sprijinul acordat în la tipărirea acestui Catavasier. De la p. VI la p. VIII autorul adresează cuvânt „către cei ce cu dragoste urmează la ştiinţa muzicii bisericeşti”, în care arată că, melodia grabnico-irmologică este cea dintâi care caracterizează talentul şi desăvârşirea unui Muzic, deoarece acest tip de cântare de cele mai multe ori trebuie adaptat în cântul altor tropare, devenind astfel model pentru celelalte şi adaugă necesitatea unei munci suplimentare pentru deprinderea cântării după podobii. Succesul este asigurat de îmbinarea celor două aspecte legate de muzică, teoria şi practica. Respectarea sensului şi semnificaţiilor textului în cântare reprezintă o condiţie de bază pentru un cânt corect: „Şi ce e mai rău, că cei mai mulţi, necunoscând unde trebue înălţare, unde apăsare şi unde răpaos schimonosesc sfintele cântări, fără să înţeleagă nici însuşi ce zic, nici cei ce îi aud: de multe ori încă hulesc în loc să laude pre Dumnezeu, din nebăgare de seamă şi din neştiinţă”. Pann mai prezintă un amănunt, anume acela că, acest Catavasier a fost tradus şi întocmit pe româneşte (românit), ceea ce înseamnă că a preluat aceste cântări din cele ale autorilor greci, adaptând melodia la fraza şi textul românesc, păstrând pe cât se poate frumuseţea şi originalitatea acestuia.

toate

Irmoasele

sau

Catavasiile

Sărbătorilor

Împărăteşti

de

peste

an,

Troparele,

Condacele

La sfârşit se găseşte un cuvânt versificat în care protopsaltul român îi îndeamnă pe tinerii cântăreţi şi elevi ai seminarului să urmeze povăţuirii mitropolitului Neofit, prin care acesta îi îndemnă să promoveze studiul în toate domeniile şi deopotrivă să înveţe a cânta bine în româneşte, încât naţia românească „să se laude`n lume cu româna al ei nume”. Cuprinsul:

Catavasiile Crăciunului pe glasul I, exapostilaria sărbătorii, troparul şi condacul;

Catavasiile Botezului Domnului pe glasul II (forma glasului VI), exapostilaria, troparul şi condacul sărbătorii;

Catavasiile Întâmpinării Domnului pe glasul III, exapostilaria sărbătorii, troparul şi condacul;

Catavasii la Duminica a treia din Post (a Sfintei Cruci) pe glasul I;

Catavasiile Buneivestiri pe glasul IV leghetos, exapostilaria sărbătorii, troparul şi condacul;

Catavasii în Sâmbăta lui Lazăr pe glasul VIII trifonic şi troparul „Învierea cea de obşte

Catavasii la Duminica Floriilor glasul IV leghetos, condacul;

Catavasiile Învierii Domnului, glasul I, şi tot canonul Sfântul Paşti, condacul, exapostilaria (3 variante, primele 2 în glas 3, a treia în glas II) şi Stihirile Paştilor glas V;

Catavasii la înjumătăţirea praznicului, glasul VIII şi condacul;

Catavasii la Înălţarea Domnului, glas IV leghetos şi alte irmoase pe glasul V irmologic, troparul şi condacul;

Catavasii la Rusalii, glasul VII enarmonic şi protovaris, troparul;

Catavasii la Adormirea Maicii Domnului, glasul I, troparul condacul şi exapostilaria în două tacturi, glas III (stihiraric şi irmologic);

Catavasii la Înălţarea Sfintei Cruci, glas VIII, troparul, condacul şi exapostilaria în două variante, glas III

” glas I;

şi II şi „Crucii Tale

” glas II.

Ceea ce este mai cinstită pe cele opt glasuri;

Dumnezeu este Domnul pe cele opt glasuri;

Podobiile celor opt glasuri;

Doxologii pe cele opt glasuri (primul rând) după Dionisie Fotino, traduse în metodul nou în limba greacă din porunca Episcopului Chesarie al Buzăului;

Doxologii, al doilea rând (pe cele opt glasuri), „dedicate în manuscris Prea-cuvioşii Sale Părintelui Arhim. Calinic, stareţul Mânăstirii Cernica”;

La pagina 200 tipăreşte o doxologie în glasul VIII suzinac „care în greceşte s᾿a compus după cererea iubitorului de muze D. Hristodor Furca”;

La pagina 205 tipăreşte Doxologia Sfântul Ambrozie în glasul lăturaş VIII Ni; cu precizarea că „se cântă la rugăciunea ce se săvârseşte la întronarea şi ziua de sărbare a numelui Prinţului sau a Împăratului”;

La pp. 209-210 tipăreşte trei polihronii în glasul VIII;

Între pp. 211-215 prezintă lista abonaţilor;

p. 216, înştiinţare: „Acum după eşirea Catavasierului de subt tipar va urma Heruvico-Kinonocarul, şi fiind că Abonaţii cei ce sânt cu lăcuinţa în depărtate locuri nu᾿l pot primi în broşuri, după cum m᾿am făgăduit a-l trimite, negăsindu-se adese ocazioane sigure, vor aştepta până la săvârşirea tomului întreg, şi atunci îl vor primi fără zăbavă, aflându-se acum dintr᾿ânsul patru coale eşite subt tipar”.

Ultimele două pagini conţin cuprinsul şi o erată. 5. Heruvico-Chinonicar, 1846

” Anton Pann reuşeşte să tipărească o altă lucrare,

intitulată, aşa cum se vede pe prima filă „Heruvico-Chinonicar”, care cuprinde în sine: Heruvice şi Chinonice / pentru tot anul lângă care s-au adăugat şi Axioanele tuturor glasurilor şi ale praznicilor. Prelucrate şi date la lumină cu ajutorul şi binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Arhipăstor şi Mitropolit al Ungrovlahiei şi cavaler a feluri de ordine D.D. Neofit, într᾿al şaselea an al arhipătorii sale, de Anton Pann.

Prof. de muzică bisericească în seminarul Sfântul Mitropolii Bucureşti 1846. Într᾿a sa tipografie de muzică bisericească. Cartea cuprinde 206 pagini, format 18x13 cm. Pe verso se află versetul din I Corinteni XIV, 19: „În biserică voesc mai bine cinci cuvinte care să le înţeleagă decât o mie în limbă streină”. Pe pagina 7 se află dedicaţia în versuri „Către cântători:” „Cântă măi frate române pe graiul şi limba ta, Şi lasă cele streine ei de a şi le cânta Cântă să᾿ înţelegi şi însuţi şi câţi la tine ascult Cinsteşte ca fieş’care limba şi neamu-ţi mai mult.” Această dedicaţie este o chemare şi un îndemn prin care Anton Pann se adresează iubitorilor de cântare ”

bisericească în vederea promovării acesteia în limba românească „a mamii şi a toţi

arătând importanţa

însuşirii cântărilor de strană tipărite acum în limba română. În continuare arată că, frumuseţea stilului cântărilor bisericeşti „nu stă în scrisul gorgonat, ci în buna potrivire şi în stilul luminat”.

La numai un an de la apariţia „Bazului teoretic

Pann reuşeşte prin toate tipăriturile muzicale şă confere frumuseţe şi naturaleţe cântărilor, urmărind întotdeauna tonul zicerilor româneşti”, adică redarea sensurilor şi semnificaţiei textului liturgic printr-o bună adaptare a melodiei la cerinţele gramaticale ale acestuia, punerea în valoare a accentelor silabelor româneşti, redarea expresiei textului prin liniile melodice diverse şi prin modulaţii şi respectarea topicii specifice limbii române, etc. După această dedicaţie versificată urmează conţinutul propriu-zis al cărţii.

Între pp. 5-32 se găsesc „Heruvico-Chinonice săptămânale”, după următorul calapod: Heruvic-Axion- Chinonic;

pp. 5-9 Luni, glas I: heruvic, axion şi chinonicul „Cel ce faci pe îngerii Tăi Duhuri”;

pp. 9-14 Marţi, glas VII protovaris (diatonic);

heruvic, axion şi chinonicul „Întru pomenire veşnică va fi dreptul

pp.14-18: Miercuri, glas IV: heruvic, axion şi chinonicul „Paharul mântuirii ”;

pp. 19-23: Joi, glas VIII: heruvic, axion şi chinonicul „În tot pământul

pp. 23-27: Vineri, glas II: heruvic, axion şi chinonicul „Mântuire ai lucrat

pp. 28-32: Sâmbătă, glas V: heruvic, axion şi chinonicul „Fericiţi sunt cei pe care i-ai ales

Toate acestea sunt creaţii originale care au circulat şi-n tradiţia manuscrisă, după cum vedem în catalogul cântărilor întocmit.

Începând de la p. 33 şi până la p. 79 inclusiv, autorul introduce „Heruvico-Chinonicele Duminecale, partea întâiu”. Partea aceasta respectă acelaşi algoritm componistic bizantin: heruvic, axion şi chinonic duminical. Toate aceste cântări sunt originale. Observăm că Anton Pann mai menţine fragmentul denumit cratimă sau terirem doar în cadrul chinonicelor, în heruvice, renunţând la această secţiune. Toate acestea au circulat şi-n cadrul manuscriselor muzicale studiate, prezentând însă unele deosebiri melodico-ritmice, ceea ce demonstrează că, înainte de a fi tipărite aceste cântări au fost revăzute şi îmbunătăţite.

Între pp. 80-151 tipăreşte al doilea rând de heruvice şi chinonice „prelucrate după ale lui Serd. Dionisie Fotino”. Cântările sunt prezentate după acelaşi calapod: heruvic, axion şi chinonic. Axioanele sunt creaţii personale, heruvicele şi chinonicele sunt traduse şi transpuse în notaţie hrisantică, după cele alcătuite în notaţia cucuzeliană (de tranziţie), de maestrul său Dionisie Fotino. Atât heruvicele cât şi chinonicele conţin o introducere mai amplă decât cele din rândul întâi, originale, dar protopsaltul precizează de la început câ menţinerea acesteia în practică poate rămâne la latitudinea cântăreţului. Sunt opt heruvice, opt axioane şi opt chinonice duminicale în cele opt glasuri.

”;

”;

”;

În heruvic păstrează, în secţiunea a II-a, „Ca pe Împăratul

întâlnit şi în finalul chinonicelor.

Semnalăm că între pp. 93-94 se găseşte un axion compus în glasul opt, dar pe treapta de bază Ni este pusă ftoraua cromatică a glasului II – creându-se astfel o variantă de scară denumită makam suzinac. Deşi alcătuit într-o scară muzicală hibridă, acest axion cromatic a fost introdus la glasul al doilea.

Între pp. 151-206 tipăreşte al treilea rând de heruvice şi chinonice „prelucrate după ale lui Petru Vizantie Protopsaltul”. Sunt prezente opt heruvice şi opt chinonice pe cele opt glasuri bisericeşti. Fiecare dintre cele opt heruvice are o introducere melodică, constând într-o vocaliză ţinută pe prima silabă a textului heruvicului. Protopsaltul român păstrează atât în heruvice cât şi în chinonice terirem-ul, respectând conţinutul integral al creaţiei protopsaltului grec. Acest rând de heruvice şi chinonice încheie Heruvico-Chinonicarul editat şi tipărit în anul 1846. 6. Heruvico-Chinonicar, 1847, tomul 1 Cartea aceasta este de fapt o reeditare a celei precedente, din 1846. În foaia de titlu apar date despre titulatura şi contextul apariţiei acesteia: „Heruvico-Chinonicar, care cuprinde în sine trei rânduri Heruvice şi chinonice Duminecale pe toate glasurile, afară de ale săptămânii”./Lângă care s`au alăturat şi Acsioane 22/Prelucrate şi date la lumină cu ajutorul şi binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Arhipăstor şi Mitropolit al Ungrovlahiei şi cavaler a feluri de ordine D.D. Neofit II/Într`al şaptelea an al Arhipăstorii sale./De Anton Pann/Profesorul de muzică bisericească în seminaru Sfântul Mitropolii./Tomul 1/În Tipografia sa de muzică bisericească.” Textul prezentat este încadrat într-un chenar realizat din mici steluţe. Pe verso sunt înscrise ca şi-n ediţia din 1846 cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „În biserică voesc mai bine cinci cuvinte care să le înţeleagă, decât o mie în limbă streină”. I Corinteni XIV, 19. Lucrarea conţine o prefaţă dedicată „Cuvioşii sale părintelui Veniamin, ajutorul direcţii la clădirea Monastirii Bistriţa”, în care autorul mulţumeşte acestui părinte pentru sprijinul financiar acordat în scopul tipăririi acestei cărţi, elogiind faptele sale care fac dovada iubirii de Biserică, Patrie şi Neam. Pe foaia a IV-a se găseşte retipărită dedicaţia în versuri „Către cântări”, identică cu cea din 1846. Pe următoarele patru pagini se află prezentat cuprinsul lucrării. Cuprinsul Heruvico-Chinonicarului, tomul I, este identic cu cel apărut în anul 1846. Există mici deosebiri între cele două ediţii. Dedicaţia, în ambele ediţii este făcută mitropolitului Neofit; în ediţia din 1846 nu apare ca fiind „al doilea”, aşa cum vedem pe coperta celei din 1847. În 1847 Anton Pann

” spre final, cratima (terirem), fragment melodic

tipăreşte două tomuri de Heruvico-Chinonicar, specificând acest lucru. În ediţia din 1846 lipsesc prefaţa adresată părintelui Veniamin şi prezentarea cuprinsului lucrării.Titlul dedicaţiei în versuri „Către Cântători” este scris cu litere puţin mai mici în ediţia din 1846. În ambele ediţii pe pagina 206 (finală) scrie: „Sfârşit Tomului întâi de Heruvico-Chinonicar” 7. Heruvico-Chinonicar, 1847, tomul II

Acest Rânduiala Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii volum este tipărit în acelaşi an cu tomul I şi cu. Trebuia completat repertoriul de cântări din cadrul Sfintei Liturghii, cu chinonicele şi antiaxioanele 1 sărbătorilor din calendarul creştin ortodox. De aceea, această lucrare se intitulează: Heruvico-Chinonicarul Anual/care cuprinde în sine deosebite Heruvice şi Chinonice pentru toate sărbătorile anului, lângă care s᾿au adăugat şi anti-axioanele lor/.

al

Prelucrate

şi

date

la

lumină

cu

Bine-cuvântarea

Înalt

Prea

Sfinţitului

Arhipăstor

şi

Mitropolit

Ungrovlahiei./D.D. Neofit II/Preacinstit, şi Ecsarh al Plaiurilor, şi locţiitor al Capadochiei, şi Cavaler a feluri de ordine/De Anton Pann/Profesor de muzică bisericească în Sem. Sfântul Mitropolii/Tom II/Bucureşti 1847/În tipografia sa de muzică bisericească. Formatul 18X13cm. Urmează 2 pagini nenumerotate + 166 pagini numerotate + 6 pagini nenumerotate. Primele două pagini nenumerotate conţin o prefaţă dedicată aceluiaşi părinte Veniamin, ajutorul direcţiei la clădirea Sfintei Mânăstiri Bistriţa; Anton Pann arată că, prin sprijinul său a fost dat la lumină al doilea tom al Heruvico-Chinonicarului, aceste două tomuri fiind “podoaba Sfintei Liturghii”. Autorul face o asociere între aceste două volume şi legătura strânsă dintre suflet şi trup care nu pot fi concepute separat. De aceea. spune el: „precum sufletul nu poate fără trup şi trupul fără suflet asemenea

şi aceste cărţi una fără alta nu pot fi un trup… ”

Drept urmare, îi mulţumeşte părintelui Veniamin, elogiindu-l şi socotindu-l iubitor de Biserică şi neam, într-

o epocă în care „toate ştiinţele au luat înaintare şi numai aceasta rămăsese înapoiată, din pricina lipsei de cărţi în limba naţională”. Prefaţa se încheie cu o urare, un verset din psalmul 19 împărătesc: „Dea᾿ţi Domnul după inimă şi tot sfatul tău să ţi᾿l împlinească,/ auză᾿te Domnul în ziua necazului”.

1 antiaxion înseamnă în traducere „în loc de axion”, desemnând astfel textul cântării de după cuvintele: „Mai ales pentru Preasfânta Curata …” din cadrul Sfintei Liturghii, întrebuinţat la

Sărbătorile Împărăteşti, ale Maicii Domnului şi la Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare care se săvârşeşte de zeci de ori în an. Astfel, textul „Cuvine-se cu adevărat …” întâlnit cel mai frecvent în timpul anului bisericesc este înlocuit de irmosul cântării a IX-a de la canoanele praznicelor şi de alte texte consacrate şi întâlnite în Liturghia Sfântul Vasilie: „De tine se bucură …, „Din

ospăţul Stăpânului

,”

„ Nu te tângui Marie …”.

Cuprinsul: Între paginile 1 şi 17 sunt tipărite câteva heruvice cu titlul: „Heruvice, prelucrate după ale lui Petru Efesiu, carele a adus şi a predat în Bucureşti pentru întâiaşi dată meşteşugul Muzicii Bisericeşti pe acest metod nou”. Sunt cinci heruvice: glasul I; II (forma glasului VI); IV; VII protovaris (diatonic) şi VIII. Secţiunea “Ca pre Împăratul …” din cadrul fiecărui heruvic este alcătuită de Anton Pann. Din fiecare “Ca pre Împăratul …” scris în cele 5 glasuri amintite mai sus, protopsaltul român elimină secţiunea denumită cratimă sau terirem. Între paginile 17-20 sunt cuprinse două axioane, ambele alcătuite în glasul al optulea, primul original, al doilea, anonim, prelucrat.

În continuare, urmează chinonicele şi axioanele (antiaxioanele) praznicelor şi chinonicele altor sărbători de

peste an. Pann colecţionează creaţii originale, dar şi din creaţia unor compozitori greci : Daniil Protopsaltul, Petru Lampadarie, Dionisie Fotino (Serdarul), Iacov Protopsaltul, Gheorghe Criteanul, Petru Vizantie şi Hurmuz Hartofilax. Pe coperta exterioară a acestui tom este scris: „Preţul unui exemplar pe hârtie ordinară este 7 sfanţi, iar pe hârtie olandă 10 sfanţi”. Urmează numele cinstiţilor abonaţi care au ajutat la tipărirea cărţilor de muzică bisericească. În cadrul acestei liste, Pann inserează o satiră la adresa celor care se socoteau cântăreţi desăvârşiţi, dar lipsiţi de cunoaşterea principiilor şi regulilor muzicii bisericeşti şi care erau dezinteresaţi de apariţia acestor tipărituri muzicale. De aceea autorul îi atinge cu umor fin, spunând:

„Că meşteşug, psaltichie ştiu cât ştie un cocoş Axioane, viermănoase ţi le cânt ca pe răboş Iar când e la tereremuri sânt vestitul Cucuzel,

Ba încă multor le pare că îl întrec şi pe el” După acest text satiric, continuă lista abonaţilor de la Episcopiile şi mânăstirile din Muntenia şi Oltenia şi de la oraşe. Această listă de abonaţi încheie tomul al II-lea al Heruvico-Chinonicarului din 1847. 8. Rânduiala Sfintei şi Dumnezeieştei Liturghii. 1847 Autorul arată în titlu că unele cântări sunt compuse, altele prelucrate şi date la lumină cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Mitropolit al Ungrovlahiei, D.D. Neofit,/Preacinstit şi exarh al Plaiurilor şi loco-ţiitor al Chesariei Capadochiei şi cavaler a feluri de ordine de curţi împărăteşti/de Anton Pann/Bucureşti 1847/Întru

a sa tipografie de muzică bisericească. Cartea este închinată părintelui arhim. Nichifor de la Episcopia

Râmnicului, căruia îi şi mulţumeşte pe această cale, în prefaţă, pentru sprijinul acordat la tipărirea ei.

Conţinutul cărţii

Anton Pann tipăreşte aici cântări ale unor psalţi sau ale unor elevi ai săi, aşa cum vom vedea.

Lucrarea începe cu ps. 102 „Binecuvântează suflete al meu

” pe glasul VIII, tradus de ierodiaconul

Iosif Naniescu, la care adaugă Slavă

Şi acum

„Binecuvântează

acelaşi glas”;

p. 145: „Laudă suflete al meu

” ,glas VII protovaris, Slavă

Şi acum

„Unule –Născut

” acelaşi

glas, de acelaşi Iosif Naniescu;

Alt ps. 102 alcătuit de A. Pann, glas VIII;

p. 145 cu Slavă

Şi acum

„Unule-Născut

”,

glas VIII suzinac (forma glasului II).

Răspunsuri la ectenia mică în glas VII diatonic şi ps. 102 acelaşi glas;

Slavă

Şi acum

„Binecuvântează ”, acelaşi glas;

 

Răspunsuri la ectenia mică în glasul IV (muştar); ps. 145 şi Slavă

Şi acum

„Unule-Născut

”, acelaşi glas;

Urmează alte două variante ale Antifonului I în glasul VIII, a doua fiind în variantă trifonică;

Veniţi să ne închinăm, glasul II;

Două polihronii dedicate domnitorului Dimitrie Bibescu în glas II, două pentru Neofit Mitropolitul, glas II (în această perioadă Neofit fiind şi locţiitor al Episcopiei Râmnicului) şi unul pentru episcopul Chesarie al Buzăului, glas II.

” glas I, care se

Urmează patru variante de „Sfinte Dumnezeule

glas II, la sărbătorile închinate Sfântul Cruci,

” după Apostol în trei variante, două în glasul II pe scurt şi a treia pe larg, tot în glasul I, cu

”,

toate în glasul II; „Câţi în Hristos

”,

cântă la unele sărbători împărăteşti, „Crucii Tale

„Aliluia

întrebuinţarea ftoralei cromatice a treptei Di din glasul al doilea, pe Pa, variantă scurtată de A. Pann,

din cel mare;

în glasul VII enarmonic şi

„Isaise dănţuieşte

„Vrednic este

Troparele de la hirotonie: „Sfinţilor mucenici

” glas V irmologic;

” glas III;

”,

„Slavă Ţie Hristoase

Ectenia întreită pe glasul VIII;

Ectenia pentru morţi, glas V;

Veşnică pomenire în două variante, ambele în glasul III;

Ectenia celor chemaţi, glas VIII;

Ectenia cererilor, glas VIII, „Şi Duhului Tău

şi „Pre Tatăl

”, glas VIII;

„Iubite-voi Doamne Sfânt Domnul Savaot

Ectenia după Axion, glas VIII „Unul Sfânt

Bine este cuvântat, glas VIII şi Cinei Tale glas VIII trifonic

„Văzut-am lumina

„Polihroniu”, glas VIII pentru domnitorul Gheorghe Bibescu; alt polihroniu în glasul II, aşa cum se cântă în mânăstiri, închinat domnitorului, mitropolitului Neofit, arhimandritului, ctitorilor, părinţilor şi fraţilor, tuturor binefăcătorilor şi fraţilor creştini.

p. 53 „Doamne miluieşte” cântat în ruseşte de mine A. Pann aflându-mă între sopranii Armonii Eclisiastice, la anul 1810, glas VIII;

tot aici, aceeaşi variantă care „la anul 1828 s᾿au reformat în grabnic aflându-mă Cantor la Braşov la Biserica cea mare din Şchei”. Alt „Doamne miluieşte” prelucrat la anul 1829, ehul lăt. VIII Ni. Aghioase după original, prelucrate şi date mai întâiu în Seminarul Sfintei Episcopii Buzăul, de ierodiaconul Iosif

glas VII enormonic, Răspunsuri Mari pe glasul VIII; „Cu vrednicie” „Sfânt, Sfânt, ”

”, Amin şi „Pre Tine Te lăudăm

glas VIII;

” glas VIII,

glas II şi „Fie Numele Domnului

” glas II;

Nanie la anul 1836”, glas VIII (Răspunsuri Mari şi Pre Tine Te lăudăm

)

Axion compus de ierod. Iosif Nanie şi închinat Prea Sfântul Episcop Chesarie, la 8 decembrie 1843, glas I;

Altul, prelucrat de acelaşi, apropiat de original, glas II;

„Iubite-voi Doamne

original, glas III agem sirian, Răspunsuri Mari compuse de A. Pann la Braşov,

”,

1828, glas VIII;

Urmează ectenii ale ucenicilor: Dimitrie Protopopescu, Iancu Niculescu, Răspunsuri Mari şi Pre Tine Te Lăudăm de Nicolae Andronescu în glasul V irmologic; ectenie glas II de Mantu Ionescu; ectenie glas III de Nicoale Andronescu;

Ectenie şi Răspunsuri Mari de Alecu Mirea în glasul IV (muştar);

Doamne miluieşte simplu şi întreit, glas V de A. Pann;

Ectenia cererilor glas V; Răspunsuri Mari glas V şi Pre Tine Te lăudăm, acelaşi glas; „Crezul”, glas V;

„Tatăl nostru

” glas V;

Ectenie în glasul VI şi Răspunsuri Mari glas VI de Mantu Ionescu; Pre Tine Te lăudăm, glas VI;

Răspunsuri Mari şi Pre Tine Te lăudăm, în glasul VII protovaris de Dimitrie Protopopescu;

„Doamne miluieşte

la 4 voci, pentru cor mixt, în glasul VIII (Do major) construit pe relaţia armonică I-

„Slavă Ţie

IV-V-I (cadenţa autentică compusă); „Dă Doamne

Doamne

”, „Ţie Doamne

şi „Duhului Tău

”,

” toate construite pe aceeaşi relaţie armonică (înlănţuire de acorduri pe treptele principale);

Cartea mai conţine şi „Rânduiala înmormântării mirenilor” (care s᾿a uitat să se puie la Irmologhiul - Catavasier);

Conţine: „Aliluia” şi cele două tropare în glasul VIII; Catisma în trei stări: starea I, glas I; a II-a, glas V; a III-a, glas III (de la Gi ca de la Ni); Binecuvântările morţilor glas V irmologic; irmosul cântării a treia glas

II;

irmosul cântării a VI-a glas II, condacul ”Cu sfinţii odihneşte

”,

glas VIII; irmosul cântării a IX-a glas

II;

troparele „Cu duhurile drepţilor

şi celelalte, glas IV leghetos; alte stihuri din cele trei stări ale

catismei a XVII-a, glas IV leghetos; la parastase, stihuri la cele trei stări, glas V starea I şi a II-a şi

glasul III pentru starea a III-a;

Veşnică pomenire, glas III în 3 variante;

Prin tipărirea „Rânduielii Sfintei Liturghii” şi a Heruvico- Chinonicarului în două tomuri, Anton Pann oferea

stranei toate cântările ce se cântă în cadrul slujbei Sfintei Liturghii, de-a lungul întregii perioade a anului bisericesc. 9. Păresimierul, 1847 Anul 1847 este un an benefic din punct de vedere editorial, ţinând cont de tipăriturile pe care izbuteşte să le dea la lumină. Acum reuşeşte să tipărească Prescurtare din Bazul teoretic şi din Anastasimatar, Rânduiala Sfintei şi dumnezeieştii liturghii, Heruvico-Chinonicarul în două tomuri şi Păresimierul, ce conţine cântările stranei pentru întreaga perioadă a Postului Mare. Titlul cărţii derivă de la denumirea perioadei acestui Post, Păresimi (quadragesima) care înseamnă patruzeci de zile. Foaia de titlu:Păresimier/care/Coprinde în sine, cântările cele mai de trebuinţă ale Postului Mare/Prelucrat

şi dat la lumină/Cu binecuvântarea

Mitropolit al Ungrovlahiei,/D.D. Neofit

II./Prea cinstit şi Ecsarh al Plaiurilor şi locţiitor al Chesariei Capadochiei şi Cavaler a feluri de ordine./De Anton Pann/Profesor de muzică bisericească la Seminarul Sfântul Mitropolii/Bucureşti – 1847/Tipărit în Tipografia sa de Muzică Bisericească Cuprinsul: Păresimierul care coprinde în sine toate cântările trebuincioase, din Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Paşti.

” Şi acum „Cărările mântuirii” în glasul VIII şi stihira glas

şi ajutorul Înalt Prea Sfinţitului

Lucrarea conţine între pp. 1-3 „Uşile pocăinţii ”

pp. 5 - 6: Răspunsuri Mari glas II şi „Pre Tine Te Lăudăm pp. 6 –13: 3 variante ale antiaxionului „De Tine se bucură

VI

„La mulţimea faptelor

” glas II la liturghia Sfântul Vasilie cel Mare

” în glasurile

I tetrafon şi VIII (după Dionisie Fotino) şi glas VIII original prescurtat.

Între pp. 14 – 16: „Pre arătătorul Liturghia Darurilor

pp. 16 – 17: Urmează prochimenele de duminică seara: „Să nu întorci Faţa Ta

glas II şi „Să se îndrepteze

”,

în glasurile I şi VI, ce se cântă la

” şi „Dat-ai moştenire

” pe glasul VIII;

pp. 18 – 20: Două antiheruvice: „Acum puterile

pp. 20 – 22: Chinonicul „Gustaţi şi vedeţi

pp. 23 – 26: Alte două antiheruvice: „Acum puterile

” glas I şi I tetrafon, ambele originale;

în glasul VI,

cel

” glas I tetrafon;

”,

dintâi după al lui

Iacov

protopsaltul, iar al doilea, original;

pp. 26 – 30: Două Chinonice „Gustaţi şi vedeţi

”,

după Dionisie Fotino, în glasul VI şi după Gheorghe

Criteanul în glasul VII protovaris, şi antiheruvicul glas VII, după Iacov protopsaltul;

pp. 31 – 34: Urmează troparul: „Bine voi cuvânta

glas II, ce se cântă în loc de: „Am văzut lumina

”,

şi troparele ceasurilor cu stihurile după Grigorie Lambadarie;

pp. 35 – 36: troparele: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară

pentru noi Sfinţilor Apostoli

Mare, duminică seara;

”,

” şi „Rugaţi-

toate în glas V irmologic, după Petru Lambadarie; se cântă în Postul

”,

„Botezătorul lui Hristos

pp. 36 – 38: Troparele care se cântă Duminică, luni şi joi seara după otpust; „Pentru toţi te rogi ceea ce ”

”, glas III,

eşti bună

”, glas II, „Jungherea Ta cea fără dreptate

glas I, podobia: „De frumuseţea

vineri după Acatist;

pp. 38 - 45: „Cu noi este Dumnezeu Lambadarie;

pp. 45 – 46: „Doamne al puterilor

pp. 47: troparele: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu Grigorie Lambadarie;

pp. 48 – 51: Condacul „Suflete al meu