TRADIŢIILE ÎNVĂŢĂRII CÂNTĂRII BIZANTINE ÎN ŢARA NOASTRĂ

Domeniu oficial neglijat şi marginalizat în ultimii 45 de ani, din cauza conţinutului

eminamente religios, tradiţia cântării bizantine, practicată în mănăstirile şi în bisericile din ţara
noastră şi învăţată în cele dintâi şcoli autohtone, se impune în prezent cercetării, atât pentru
descoperirea unui puternic filon al spiritualităţii noastre cât şi pentru a găsi temeliile istorice
reale ale educaţiei muzicale.
Dificultăţilor ce ţin de necunoaşterea îndelungată a detaliilor muzicale ale acestei sfere a
spiritualităţii noastre se adaugă cele inerente oricăror cercetări a unor epoci îndepărtate, pentru
care mărturiile sunt lacunare precum şi cele legate de ipotezele controversate şi improvizate,
cele mai multe vădind un caracter neştiinţific, fiind dominate de tendinţele unor cercetători de a
limita originile culturii muzicale româneşti abia în perioada sincronizării cu arta europeană din
ultimele două secole. Deoarece această problematică am conturat-o recent într-o lucrare
monografică' vom prelua aici doar ideile generale care completează problema evoluţiei muzicii
bizantine în spiritualitatea românească.
Şcolile de psaltichie de pe teritoriul românesc, atestate ca atare din secolul al XV-lea, vor
înregistra primii profesori, numiţi cu un termen deloc vetust chiar pentru vremurile noastre,
„dascăli" şi mai ales primele manuale şi cele dintâi încercări de metodică de predare a muzicii,
ele adăugându-se celor de pictură, caligrafie şi de literatură, care au dus renumele şcolilor şi
dascălilor peste fruntariile ţării. Suficient să amintim capodoperele de pe pereţii Voroneţului,
Moldoviţei şi Humorului, de miniaturile Dragomirnei sau de manuscrisele lui Gavriil Uricul,
preluate pentru tipărirea Triodului-Penticostar de la Cracovia, de arhitec-
204
tura Curţii de Argeş sau a Putnei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, sau a Trei Ierarhilor lui Vasile,
Lupu, ori Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei ş.a.m.d. Muzicologiei şi pedagogiei
româneşti actuale îi revine nobila obligaţie de a căuta şi reconstitui echivalenţele muzicale şi
modul de transmitere ale acestor valori inestimabile, realizate în şcoli de muzică, cele dintâi
forme de învăţământ, de către psalţi mai mult sau mai puţin cunoscuţi, care contribuiau la
răspândirea cântărilor prin ucenici, în rândul populaţiei româneşti, crescută sufleteşte în
compania lor şi a culturii populare. Rezistenţa lor nu a fost asigurată prin durarea în piatră, ci
numai în-conştiinţele unor şiruri de generaţii greu de numărat după scurgerea mai multor
secole.
„Deşi istoria nu ne-a conservat noţiuni amănunte despre cântările bisericeşti la români în
secolele trecute, nici despre şcoalele unde ele se predau, nici despre sistemul după care se
predau ele şi se executau prin biserici, totuşi din monumentele istorice găsite în ţară şi din

1
cele făcute de străini despre ţara noastră, putem să ne convingem că la români de când există
religie şi Biserică creştină, totdeauna a existat şi cântarea bisericească şi împreună cu dânsa şi
şcoala de cântări bisericeşti şi anume pe la mitropolii, episcopii, monastiri şi pe la şcoalele
săteşti, ce unii dintre boierii înfiinţau pe la proprietăţile lor" -scria în urmă cu mai bine de un
secol, unul dintre cei dintâi cercetători ai acestui domeniu2.
Nu mai suntem astăzi în stadiul surprins de eminentul cărturar al veacului trecut, între timp
reconstituindu-se mai multe repere ale istoriei învăţământului muzical din ţara noastră şi
conturându-se deja un început solid de şcoală de bizantinologie, fiind restituită şi o parte a
manuscriselor muzicale bizantine scrise în ţara noastră. Aceste cercetări atrag atenţia asupra
faptului că şcolile de psaltichie de pe teritoriul românesc se afirmă după anul 1453, anul căderii
Constantinopolului şi a Imperiului bizantin, Ţările Române devenind principalele gazde ale
culturii bizantine.
Pentru faza primelor secole sunt amintiţi Sava de la Buzău, primul cântăreţ atestat până în
prezent în istoria muzicii noastre, martirizat la 12 aprilie 372, şi episcopul Niceta de
Remesiana, autor al unor cântări religioase şi al lucrării De psalmodiae bono (Despre foloasele
cântării), la care am făcut deja unele referiri.
205
Rolul de cântăreţ bisericesc, confirmat de actul de canonizare („cânta psalmi") al Sfântului
Sava de la Buzău (334-372), a dus la concluzia existenţei unui dascăl de la care a învăţat
cântările - aşa cum am văzut în primul capitol al acestui volum.
Aproape în acelaşi timp se înregistrează vasta activitate de cântăreţ, teoretician, creator şi
mai ales de educator, a episcopului considerat de origine daco-romană, Niceta de Remesiana,
care a trăit între anii 336-414, păstorind pe o vastă suprafaţă locuită de strămoşii noştri. Cele
două studii ale patrologului Ştefan Alexe, bazate pe documente de epocă şi din literatura
patristică universală3, ultima fiind lucrarea de doctorat în teologie, argumentează că episcopul
Niceta este autorul cunoscutului imn Te Deum îaudamus (Pre Tine Te lăudăm), dar mai ales al
unui tratat, De psalmodiae bono.
Capitolul al XlII-lea al lucrării De psalmodiae bono, relevă un excepţional cunoscător al
problemelor cu care se confruntă un educator muzical. El nu trebuie să neglizeje nici pe „cel ce
nu poate să fie la fel cu ceilalţi mai buni", care însă poate „să cânte cu voce înceată".
Prevederea trădează un fin observator al psihologiei umane în genere dar şi al problemelor
concrete de metodică a educaţiei muzicale, izolarea celor mai puţin dotaţi din punct de vedere
muzical sustrăgându-i de la comuniunea pe care o dă cântul. Totodată se ignoră posibilităţile
de recuperare într-o activitate ce produce bucurie, emoţie şi spirit de solidaritate umană.

2
Pedagogul crede că această activitate de comuniune sufletească are un specific al ei,
determinat de evlavia necesară actului cultic şi de aceea nu sunt permise efectele dramatice.
Interpretarea specifică a cântărilor bisericeşti nu contravine evlaviei creştine, ci,
dimpotrivă, apare ca o jertfă ce trebuie s-o înlocuiască pe cea păgână, de animale şi să
contribuie la îmbogăţirea sufletului nostru.
Multe din ideile exprimate de Niceta de Remesiana se vor regăsi în conceptele pedagogice
europene, ca şi în cele formulate de reprezentanţii pedagogiei muzicale a veacului al XlX-lea
din ţara noastră.
Aceste două repere din primele secole ale creştinismului ne permit avansarea ideii că
învăţământul muzical la noi începe odată cu organizarea vieţii religioase.
206
Peste şase secole, ideile excepţionale de realizare a educaţiei muzicale a credincioşilor dar
implicit şi a ucenicilor, care vor realiza răspândirea cântărilor, le vom găsi în lucrarea
Deliberatio (...) supra hymnum trium puerorum, a unui alt episcop cărturar, Gerardo din
Sagredo, conducător al unei şcoli renumite, în care se învăţa şi muzica, de la Morisena - Cenad.
întemeierea, în secolul al XlV-lea, aduce o nouă etapă în învăţarea cântărilor de cult.
întemeierea primelor mitropolii româneşti va marca o etapă nouă în învăţarea cântărilor de
cult.
în general se deosebesc două stadii de învăţare a cântărilor religioase. Primul se pierde în
negura secolelor celui dintâi mileniu de după creştinare şi-şi găseşte echivalent în practica
populară, constând în transmiterea prin viu grai, în formă orală, a cântărilor necesare
diferitelor forme de cult. în cadrul acestui stadiu învăţarea cântărilor se realizează în forme
primare, individuale sau pe grupuri mici, de la dascăl la ucenici, tară norme specifice, fără
clase organizate cu programe cu mai multe discipline, ci prin învăţarea din practica propriu-
zisă, însoţită de unele repetiţii speciale cu rol pregătitor şi cu forme pedagogice embrionare
empirice. Este forma întâlnită şi în pictură şi în caligrafie, meşterii zugravi sau caligrafii
miniaturişti ai epocii având grijă să-şi asigure nu numai ajutoare, dar şi continuatori.
Cea de-a doua etapă este marcată de trecerea la sistemul învăţării cântărilor după
semiografia neumatică bizantină şi începe în secolul al XV-lea cu primele culegeri cu statut
de manuale, cuprinzând şi elemente incipiente de metodică. Este ceea ce Nicolae lorga
numea foarte lapidar „necesara şcoală de muzică de psaltichie"4.
între aceste forme nu există graniţe precise, notaţia în sine evoluând şi ea în timp şi paralel
cu cântarea orală. Printre primele cărţi scrise, la început în limba slavonă şi greacă şi apoi
printre primele traduceri şi tipărituri în limba română sunt şi cele destinate cultului, pe care se

3
învăţa atât citirea cât şi cântările bisericii: Octoihul sau Osmoglasnicul, Triodul, Penticostarul,
Mineiele, Catavasierul, Antologhionul. Predosloviile primelor cărţi de cult reiterează
destinaţia lucrărilor: „pentru cei care citesc sau cântă". Precizarea o găsim în Octoihul
slavonesc a lui Macarie (1510), cuprinzând cântările Vecerniei şi Utreniei pe 8
207
glasuri, în Octoihul mic, tipărit de Oprea logofătul şi diaconul Coresi, tot în slavoneşte, la
1557, în Triodul - Penticostar, tipărit de Coresi, la Târgovişte, la 1558, în Octoihul slavon
tipărit de Lorint, la Braşov, în 1567, în Triodul slavonesc tipărit de Coresi, în 1578 şi în multe
alte tipărituri ulterioare. Remarcăm deci că pe aceste cărţi editorii ştiau că se învaţă cântarea
bisericească. în epilogul Octoihului mic, destinat „ucenicilor în dăscălie" se face precizarea:
„Aşijderea în şcoală meşterii şi dascălii să înveţe vârtos româneşte", formulându-se astfel
premisele viitoarei etape a învăţământului în limba română.
Octoihul mic al lui Oprea Diacul „mearşteriu şcoalei româneşti de lângă lpisearica
Şcheilor şi dascăl mai mare ucenicilor cine învaţă pe dascăli..." este destinat ca „să fie de
învăţătură ucenicilor cine învaţă dăscălie şi să fie mai uşor spre înţeles oamenilor creştini care
cântă"*.
Cele două forme de învăţare a cântărilor, după auz şi după notaţia cucuzeliană nu se
exclud. Multe îndrumări despre semio-grafia muzicală se puteau da în forme orale în limba
română. De aceea aceste îndrumări apar la început în forme foarte concise. Pe de altă parte,
există suficiente dovezi ale învăţării cântărilor pe cale orală la mult timp după apariţia primelor
gramatici muzicale. Cităm doar însemnarea din anul 1701, de pe un Octoih sârbesc din
mănăstirea Neamţ: „Să se ştie de când am învăţat eu carte la Neamţul; atunci era un diac
domnesc şi învăţa la 7glasuri văleat 7209".
După aceste precizări utile pentru înţelegerea evoluţiei procesului de învăţare a cântărilor
bisericeşti într-o formă sau în cealaltă, ori îmbinând ambele forme, vom încerca o prezentare
sistematică şi cronologică a principalelor şcoli şi dascăli, pe baza informaţiilor oferite de diferite
documente istorice, manuscrise, acte oficiale precum şi de lucrări şi cercetări în domeniu.
Cele mai vechi şcoli de cântări bisericeşti atestate până în prezent sunt cele de la Putna, din
1493 a lui Evstatie Protopsaltul şi din Scheii Braşovului, din 1495, a lui Radu şi Gheorghe
Grămăticul, ceea ce nu înseamnă că înaintea acestor date nu au existat şi alte şcoli,
necunoscute încă şi practicând sisteme de învăţare din cele descrise. începând cu acestea şi
ajungând la începutul secolului al XlX-lea, şcolile mănăstireşti, episcopale,
208
domneşti şi cele înfiinţate mai târziu de boieri luminaţi, sunt singurele forme instituţionalizate

4
de învăţământ românesc, în sânul cărora se vor dezvolta şi alte forme educaţionale. Ele vor
încerca să răspundă necesităţilor artistice şi culturale ale vremii şi să ţină pasul cu instituţiile
europene care pătrund mai ales în Transilvania, sub forma unor şcoli confesionale.
Se mai impune şi o altă precizare care ţine de diversificarea şcolilor, realizată în timp,
având la început scopuri limitate: pregătirea personalului necesar cultului bisericesc:
cântăreţi, psalţi, diaconi, preoţi etc. Spre sfârşitul perioadei apar şi şcolile săteşti, „de obşte",
ca aceea pentru care domnitorul Alexandru Moruzi dă scutire de anumite dări şi alte favoruri
profesorilor, cum se vede din „hrisovul pentru scutelnici" din 5 mai 1793, pentru şcoala din
Cerneţi, unde îşi desfăşoară activitatea un „dascăl pentru învăţătura şi luminarea copiilor
oraşului şi împrejurimilor" şi un altul „pentru trebuinţa cântărilor în S-ta Biserică'6. Sunt
şcolile de psaltichie sau în care se învaţă cântările religioase, beneficiind de sprijinul direct al
domnitorilor, unele chiar ctitorite de aceeaşi sprijinitori ai culturii româneşti.
Peste aproape o jumătate de secol se va înregistra binecunoscuta circulară din anul 1838:
„în fieşicare sat să se ţie pe lângă preot, şi un cântăreţ, carele va fi dator să înveţe copiii satului
carte şi cântări" \ Este vorba de prima generalizare a învăţământului din ţara noastră pe nucleul
şcolilor de cântări. Ne apropiem astfel de epoca binecunoscută din descrierile nemuritorului
Ion Creangă, el însuşi trecut printr-o astfel de şcoală.
încercând, deci, respectarea cronologiei - în măsura în care este posibilă şi în baza datelor
cunoscute până în prezent - vom schiţa o trecere în revistă a celor mai importante şcoli de
cântări, mai bine zis a celor mai renumite vetre de cultură bisericească, în care funcţionează şi
forme instituţionalizate de învăţare a muzicii.
Mănăstirea Cozia pare a fi cea mai veche gazdă a unei şcoli muzicale reprezentată de
psaltul român Filotei, autor al unor creaţii poetico-muzicale autohtone, cunoscute în lumea
specialiştilor sub numele de Pripealele lui Filotei de la Cozia, numite şi Mărimuri sau
Veliceanii. Fostul logofăt al lui Mircea cei Bătrân era cu siguranţă şi dascăl al unei şcoli, elevii
lui fiind purtătorii acestor creaţii, ajunse şi la alte popoare învecinate şi în
209
diferite manuscrise ale secolelor XV-XVIII. Este semnalată de Tit Simedrea un asemenea
manuscris în biserica Sf. Treime de lângă Moscova.
Mănăstirea Neamţ, ctitorie muşatină, rămâne probabil şi cea mai veche şcoală muzicală din
Moldova, chiar dacă înflorirea ei în veacul al XlV-lea şi al XV-lea este încă şi în prezent
neconfirmată de forme scrise. Dar nu era posibilă afirmarea unui caligraf de talia lui Gavriil
Uricul, autorul Evangheliarului, aflat în prezent în Universitatea Bodleiană din Oxford şi a
şcolii sale precum şi a altor valori similare, pe un fond cultural din care să lipsească muzica sau

5
aceasta să nu atingă aceleaşi înălţimi.
O ipoteză ce se cere verificată mult mai serios îl priveşte pe Grigore Ţamblac, în care unii
specialişti au încercat să identifice un cărturar autohton (derivându-i numele de Ţamblac din
caMbift BJiaxoi) însuşi vlahul), posibil autor al unor cântări, cum ar fi Imnul Sfântului Ioan cel
Nou de la Suceava şi al cântării cunoscute şi în literatura slavă de specialitate sub numele de
„ţamblacina" şi cu siguranţă şi un mare dascăl, inclusiv pentru cântări religioase. Chiar şcoala
de la Putna este considerată descendentă din cea de la Neamţ şi poate şi din cea de la Bistriţa
(ctitoria lui Alexandru cel Bun, înmormântat aici), primul stareţ al ctitoriei, ce adăposteşte
locul de veci al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, venind de la Neamţ şi fiind presupus a fi şi un
renumit cântăreţ .şi dascăl de cântări, care-1 precede pe Evstatie Protopsaltul.
Nu intrăm în detaliile privind evoluţia acestei vetre de cultură muzicală românească, ele
făcând obiectul unei ample investigaţii amintite, dar reţinem că originile şcolii muzicale de la
Neamţ trebuie urmărite până la începutul secolului al XlV-lea şi apoi în secolele următoare,
când se afirmă aici dascăli renumiţi sau anonimi încă, cei care vor pregăti culminaţia din timpul
stareţului Paisie Velicicovschi, când apar la Neamţ, elemente de cântare corală în notaţie
bizantină şi se afirmă puternicul val al psalţilor şi dascălilor şcolii nemţene: Iosif, Visarion şi
Dorothei.
Nu vom neglija totuşi consemnarea lui Mihai Kogălniceanu despre existenţa unei psaltichii
a capelei domneşti din Cetatea Neamţ din timpul lui Ştefan, neidentificată încă de
bizantinologia
210
românească actuală şi care ar reprezenta un indiciu foarte valoros pentru evoluţia învăţării
cântării bisericeşti din etapa premergătoare şcolii de la Putna. Să sperăm că ea nu este
pierdută împreună cu manuscrisele mistuite de flăcările incendiului năprasnic de la sfârşitul
veacului trecut. Renumele şcolii muzicale de la Neamţ îl aduce în vechea lavră moldavă pe
însuşi Macarie Ieromonahul, care paradoseşte noua sistemă aici unde se va şcoli şi Nectarie
Frimu şi însuşi marele reformator moldovean, Dimitrie Suceveanu şi unde Cuza şi
Kogălniceanu trimit pe Ioan Cartu pentru a experimenta introducerea cântării corale în limba
română.
Explozia şcolii de la Putna se realizează prin Evstatie Protopsaltul, autor al celui mai vechi
manuscris de psaltichie scris de un român şi cunoscut până în prezent, terminat la 11 iunie 1511.
Cele unsprezece manuscrise muzicale putnene risipite în prezent în cele mai diverse biblioteci
şi fonduri arhivistice din lume, dezvăluie nume de protopsalţi şi dascăli care au avut o
contribuţie din cele mai însemnate în afirmarea şcolii şi în răspândirea cântărilor învăţate de

6
ucenici provenind din alte vetre de cultură muzicală bizantină. Se înregistrează în manuscrisele
secolelor următoare prezenţa unor lucrări specifice acestei şcoli.
După o eclipsare de către alte vetre româneşti, şcoala muzicală de la Putna va înregistra un
nou reviriment legat de timpul stăreţiei lui Vartolomeu Măzăreanu, cel care o reorganizează în
1774 (cu trei ani înainte de răpirea Bucovinei şi de uciderea lui Grigore Ghica), dascăl de
psaltichie fiind Ilarion Ieromonahul şi Isaiia Balotescu.
Andrei Bârseanu şi apoi Sextil Puşcariu amintesc un document înaintat de braşoveni,
Măriei Tereza, în anul 1761, în care se face menţiunea: „de când s-a zidit Sf. Beserică şi
şcoala sunt 266 ani". De aici concluzia că în Scheii Braşovului exista o şcoală muzicală încă din
anul 1495\ Sunt pomeniţi şi cei dintâi dascăli de aici: Radu Dascălul şi Gheorghe Grămăticul şi
dincolo de graniţa secolului al XVI-lea, dascălul Dobre „scholasticus". Această titulatură, sub
care apare dascălul de cântări, este explicabilă prin asocierea cu colegii de la şcolile catolice
sau protestante.
Pentru că au fost formulate şi alte păreri privind apartenenţa acestei şcoli româneşti,
Constantin Catrina şi Mihai Manolache
211
insistă asupra puţinelor date conservate, argumentând caracterul ei naţional şi legăturile cu
centre culturale de peste munţi, reconstituind şirul grămăticilor cu dublul rol de cântăreţ al
bisericii şi dascăl al şcolii, până la Oprea, cel care transcria Octoihul mic, în al cărui epilog ne
dă şi detalii importante asupra modului de organizare a şcolii. Aceste detalii confirmă caracterul
românesc al lăcaşului de învăţământ şi cultură din Şcheii Braşovului, pentru care este scrisă,
însăşi cartea ca să „fie de învăţătura ucenicilor cine învaţă dăscălie"9.
La 28 noiembrie 1594, în actul de danie al lui Aron Vodă al Moldovei, sunt amintiţi doi
dascăli ce aveau obligaţia să predea psaltichia la şcoala din Şcheii Braşovului. Printre viitorii
dascăli ai şcolii braşovene se numără şi Radu Tempea, ajuns apoi conducător al şcolii.
La 20 mai 1759, la „şcoala cea nouă" din Şcheii Braşovului este tocmit - cum găsim în
Catastiful pentru rânduielile dascălilor - Ioan sin Radului Duma Braşoveanu, în calitate de
„dascăl de cântări", să aibă în supraveghere „cântările stranei cea mare, la toate cele ce se
cuvin cântăreţilor (...) câţi copii vor veni ca să înveţe cântări să se tocmească cu părinţii lor şi
precum se vor putea aşeza să-şi ia plata"10.
Ca şi în cazul celorlalte şcoli de muzică bisericească de pe teritoriul ţării noastre şi cea de la
Târgovişte are o vechime mai mare decât cea atestată până în prezent, aici aflându-se primul
scaun mitropolitan, unde-, la sfârşitul secolului al XV-lea, Radu cel Mare aduce pe fostul patriarh
al Constantinopolului, Nifon al II-lea, probabil îndrumător al unei şcoli, din care muzica nu putea

7
lipsi.
Cel mai vechi cântăreţ şi dascăl al Mitropoliei din Târgovişte, renumit şi în ţările vecine
ortodoxe, aparţine epocii lui Petru Cercel (1583-1585).
O puternică şcoală muzicală din secolul al XVI-lea era la Suceava sau la Iaşi, cum ne
confirmă o scrisoare a lui Alexandru Lăpuşneanu, din iunie 1558, trimisă comunităţii ortodoxe
din Liov: „Trimiteţi-ne de asemenea, patru cântăreţi buni şi noi îi vom învăţa cântarea
grecească şi sârbească. După ce vor învăţa îi vom trimite la voi; trebuie numai să aibă glas bun;
ne-au fost, de asemenea, trimişi la învăţătură şi cântăreţi din Przemysl" ". Dacă scrisoarea lui
Alexandru Lăpuşneanu din 1558 mai prezintă unele
212
îndoieli privind locul unde era şcoala în discuţie, Iaşi sau Suceava, sau chiar Putna, peste mai
puţin de un secol, mai precis în 1640, în academia întemeiată de Vasile Lupu la Iaşi, cântarea
bisericească se învaţă pe note muzicale12 şi se cântă şi româneşte, în secolul al XVIII-lea se
înregistrează la Iaşi, activitatea simultană cu cea de la Bucureşti, a mai multor şcoli şi dascăli
de cântări:
- şcoala moldovenească de la biserica domnească Sfântul Neculai, întărită în 1776, de
Grigore Ghica Vodă, cu un dascăl pentru scris-citit şi catehism şi un „psalt pentru glasuri şi
alte bisericeşti cântări" - Gheorghe biv ispravnic de aprozi, „ce s-a făcut psalt, carii împreună
să fie la învăţătura cărţei şi la cântările bisericeşti spre procopseala copiilor"13.
- şcoala particulară a lui Constantin Dascălul, din locuinţa sa de la aceeaşi biserică
domnească;
- la biserica Sfântul Spiridon, la 1789, ucenicii se bucurau de îndrumarea psaltului Şerban
cirac al lui Sofronie Eirenopoleos";
- şcoala în care predă, chiar dacă numai temporar, Mihaîache, fostul dascăl de la biserica
Sfântul Sava din Bucureşti, care-şi semnează lucrările „Mihaîache Moldoveanu", considerat de
Anton Pann ca cel dintâi tălmăcitor în româneşte al Anastasi-matarului;
- şcoala unde preda cântările bisericeşti psaltul Ioniţă Prale, cel considerat de George
Călinescu „sucit ca şi opera, poet, music, arhitect, croitor, ciobotar şi aflător de lucruri nouă"
15
.
Pe coperta interioară a unui manuscris, în care apare între autori şi Mihaîache Ieşeanu -
care nu este altul decât Mihaîache Moldovîahu, cum se chema la Bucureşti - întâlnim o listă
destul de lungă a ucenicilor „care au învăţatpsaltichia, rânduri, rânduri, sau pe clase": Este
vorba de 16 discipoli, alcătuind probabil o clasă sau patru grupe.
Pe măsura apropierii de reforma hrisantică învăţământul muzical ieşean, ca şi cel din alte

8
centre din ţara noastră, devine tot mai românesc, înmulţindu-se numărul tălmăcirilor şi
traducerilor cântărilor bisericeşti, acţiune ce culminează la Iaşi cu cel mai strălucit reformator şi
reprezentant al muzicii religioase de. tip bizantin - Dimitrie Suceveanu, cel care alcătuieşte
Ideomelariul adekă Kântare pe singur glasul unit cu Doksastariul, 1356-1857,
213
lucrare capitală pentru reforma hrisantică, aplicată în Moldova, reprezentativă pentru ultima
fază a procesului de românire a cântărilor de cult.
Un rol deosebit în dezvoltarea învăţământului muzical ieşean de tip bizantin îl au
mitropoliţii Veniamin Costache şi losif Naniescu, ei înşişi psalţi şi dascăli şi chiar autori de
cântări intrate în conştiinţa posterităţii.
Prin toată activitatea sa, mitropolitul Veniamin Costache s-a străduit pentru uniformizarea
muzicii religioase, căreia i-a dorit o nuanţă naţională, izvorâtă din potenţialul artistic al
poporului nostru. însuşi Burada recunoştea la începutul secolului nostru că „cele mai vestite
şcoli unde se învăţau cântările bisericeşti (psaltichia) după anul 1823", erau cea de cântări de la
Mitropolie şi cea de la mănăstirea Neamţ, condusă de ieromonahul losif16.
Mutarea târzie a capitalei Ţării Româneşti la Bucureşti se va reflecta şi în dezvoltarea
întârziată aici, a unei şcoli de muzică în aceeaşi tradiţie bizantină. Cele mai vechi dovezi ale
învăţământului muzical bucureştean urcă până în epoca lui Constantin Brâncoveanu, cel care
înfiinţa în 1688, chiar în primul an de domnie, o şcoală ale cărei rosturi erau să pregătească
introducerea definitivă a limbii române în cultul ortodox. Tot el va organiza în 1694 şi apoi va
reforma, în 1707, şcoala de la Sfântul Sava. De asemenea epocii lui Brâncoveanu, îi aparţine şi
hrisovul din 31 ianuarie 1689, prin care erau scutiţi de orice fel de dări, preoţii, diaconii,
cântăreţii şi peveţii de la biserica domnească din Bucureşti. între cei scutiţi găsim şi pe peveţul
Şărban, identificat cu viitorul mare protopsalt al Ţării Româneşti, el însuşi îndrumător întru
ale psaltichiei, al multor ucenici.
Preocuparea lui Constantin Brâncoveanu pentru cultivarea muzicii religioase de factură
bizantină depăşea graniţele Ţării Româneşti, la şcoala sa fiind adus din Transilvania, printre cei
50 de şcolari, atestaţi la 18 martie 1704, şi Bucur Grămăticul, devenit, datorită calităţilor sale
excepţionale şi muncii pasionate, vătaf peste elevi.
Cel mai ilustru reprezentant al şcolii muzicale bucureştene este Filothei sin Agăi Jipei,
protopsaltul Mitropoliei, autor al primei propedii muzicale în limba română din Psaltichia
rumănească. Filothei Jipa este cel care introduce în limba română
214
noţiunea de propedie şi ne lasă şi prima lucrare didactică detaliată în limba română, destinată

9
elevilor.
în timpul lui Brâncoveanu, în Bucureşti îşi desfăşoară activitatea mai multe şcoli, în care
învăţarea cântărilor bisericeşti ocupa un loc important:
- şcoala slavo-română de la biserica Sfântul Gheorghe vechi, în care funcţiona şi un dascăl
pentru învăţarea cântărilor ecleziastice şi care este amintită şi prin 1735-1736, cu dascălul
Dima „ce învăţa copiii la şcoală" - cum se precizează în manuscrisul nr. 129 din fondul
Bibliotecii Academiei;
- la Colţea este atestată prin gramata patriarhului Samuil al Alexandriei, o secţie „pentru
învăţătura cântării", gramata în discuţie precizând obligaţia cântăreţilor „să cânte slujba în
amândouă limbile la biserica cea mare şi unul din ei să fie dascăl ca să înveţe pe ucenici ştiinţa
cântării" ~ cum citim în acelaşi manuscris muzical;
- un alt puternic centru monastic bucureştean, unde-şi desfăşoară activitatea o şcoală de
muzică bisericească, este mănăstirea întemeiată şi purtând numele mitropolitului cărturar,
Antim Ivireanu, recent canonizat şi el: „aşezământul" ei din 24 aprilie 1713 prevăzând ca „în
mănăstire, în curtea dintâi să se afle îăcuitori cu şăzământul pentru slujba bisericii: egumenul,
doi ieromonaşi(i) greci carii să fie în strana cea mare să cânte slujba greceşte", lor adăugându-
îi-se alţi doi preoţi de mir, care „să cânte rumâneşte (...) în strana cea mică" ".
în anul 1712 mitropolitul Antim Ivireanu tipăreşte „acum întâi tălmăcit pre limba
rumănească, spre înţelegerea de obşte", Octoihul, „ca să poată şi ceata bisericească şi copiii
creştinilor carii să nevoiescu la învăţătura Sfintei Scripturi să o câştige prea lesne" '8.
Moartea năprasnică a lui Brâncoveanu şi a mitropolitului epocii, ambii intraţi în calendarul
ortodox, nu echivalează cu dispariţia şcolilor de muzică, mai ales că unele erau particulare,
putându-se discuta doar de reducerea lor şi de mutarea în alte localuri. în 1733 străluceşte
renumitul Şărban, protopsaltul bisericii domneşti, iar pe la 1751 învăţa tot la Bucureşti, la
şcoala mitropolitului Neofit, având ca dascăl pe Şărban, loan Duma Braşoveanu, menţionat în
manuscrisul muzical nr. 4305 din215
fondul Bibliotecii Academiei Române.în şcoala de la Sfântul Sava reorganizată de Alexandru
Ghica şi Alexandru Ipsilanti, cu predare în limba română îşi va desfăşura activitatea Mihalache
Dascăl, cel care semna şi Moldovlahu sau Ieşeanu, cu care ne apropiem de perioada reformei
hrisântice. în 1813 este atestată şcoala în care preda Gherasim Ieromonahul.
în 1814 se înregistrează oficializarea reformei, ce se va definitiva prin publicarea abia în
anul 1821, a lucrării teoretice a lui Hrisant. Introducere în teoria şi reforma muzicii bisericeşti.
Cu mult înaintea publicării lucrării reformatoare, la 15 mai 1816, domnitorul român numeşte ca
epitrop „al şcoalei dă musichie, ce s-au întocmit la Ţarigrad, pe Iosif, episcopul de Argeş".

10
 în acelaşi an îşi deschide porţile şcoala domnească de la Sf. Neculai Şelari, condusă de
Petru Efesiu, autorul primelor lucrări după concepţia hrisantică, tipărite în lume, precedându-
le chiar pe cele ale reformatorilor constantinopolitani. Şcoala lui Petru Efesiu avea drept scop
formarea viitorilor propagatori ai reformei preconizate de profesorul adept al continuării
cântării în limba greacă şi în ţara noastră. în studiul amintit, consacrat lui Iosif Naniescu, am
citat un document din care reiese faptul că Petru Efesiu ar fi acceptat să continue reforma
hrisantică în limba română, dar moartea prematură nu i-a îngăduit realizarea planului său, cu
implicaţii excepţionale şi în câmpul educaţional.
Printre primii elevi ai acestei şcoli şi deci şi printre cei dintâi beneficiari ai acestor manuale
în limba greacă se numără şi Macarie Ieromonahul, fost discipol al lui Constantin Protopsaltul
şi cel care va realiza cea dintâi gramatică muzicală tipărită în limba română, cunoscută în tot
spaţiul românesc - Theoreticon sau privire cuprinzătoare a meşteşugului musichiei bisericeşti,
după aşăzământul sistimii cei nouă, care a văzut lumina tiparului la Viena, în anul 1823.
Şcoala lui Efesiu, la care va învăţa şi Anton Pann, şi Costache Chiosea, şi Panaiot
Enghiurliu, crează premisele înfiinţării în 1819 a noii şcoli de muzică psaltică „în limba
patriei", a lui Macarie Ieromonahul şi a şcolii de cântăreţi condusă de Anton Pann, autorul
Bazului teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau gramatica melodică, tipărit în tipografia
proprie, în 1845 şi în forme prescurtate, în 1847 - Precurtare din bazul muzicii
216
bisericeşti şi din Anastasimatar şi în l.". ■ i VI musicală teoretică şi practică, coptinzătoarc
</< fin semnelor şi scărilor musicii bisericeşti.
Prin aceşti doi străluciţi reprezentanţi ai mu/n II |i prin lucrările lor teoretice ca şi prin
activitatea didai Iii I temeliile învăţământului muzical modern de tradijic bizantin I
Centru episcopal, Râmnicu Vâlcea, va fi şi un puternn c< ntru cultural în care şi muzica îşi
va avea reprezentanţii săi, chiar dtl I unii au fost reţinuţi de istorie, în primul rând prin aportul
lor la organizarea vieţii bisericeşti şi culturale. Este suficient să ne gândim la losif Naniescu,
viitorul mitropolit al Moldovei, care-şi ia numele de monah de la episcopul de Argeş, sau la
episcopul Chesarie al Râmnicului, cel ce considera că cel mai important din cele „trei ephosuri
mai însemnate" ale istoriei Ţării Româneşti, este cel „în carele s-au început tălmăcirea
cărţilor în limba română" - cum scrie în prefaţa Mineiului pe luna noiembrie, tipărit în 1788.
Din şcoala muzicală a Râmnicului este cunoscut Lavrentie Dimitrievici, cel care revizuieşte
Ca ta vasierul tipărit în 1747-1748 şi în care apar primele cântece de stea, intrate în primul
rând în repertoriile copiilor şi probabil adresate în primul rând lor. Prin această şcoală va trece
temporar şi Mihalache Moldovlahu. Aici va poposi Anton Pann şi apoi se va stabili elevul său,

11
Oprea Demetrescu.
Psaltichia înregistrată între manuscrisele greceşti ale Academiei Române, la numărul 153,
ne trădează o altă şcoală episcopală sau mănăstirească, de la Buzău: „Să ştie că această
psaltichie iaste a lui Ianache paradisierul mănăstirii Banului şi am scris când învăţam la
meşteşugul psaltichiei la cuviosul între ieromonahi kir loanichie, egumenul sfintei mănăstiri
Banului şi am scris eu mult păcătosul, 1782, august 8" - cum citim în însemnarea de pe folio
101v. Se anticipă astfel activitatea de la Buzău a lui Naum Râmniceanu, Matache Slăvulescu,
losif Naniescu şi cea, mai îndepărtată în timp, a lui Neagu lonescu şi Nicolae Severeanu.
La Curtea de Argeş este amintit de către Nicolae lorga un „dascăl psaltu", care învăţa pe
copiii veniţi şi de peste munţi, „cântarea pe meşteşugul psaltichiei"'"'.
217
Antonie Vodă dă un hrisov la 10 mai 1669, pentru înfiinţarea unei „case de învăţătură", la
Gmpulung Muscel, unde se învăţa scris-cititul în limba slavonă şi greacă şi cântările
bisericeşti.
O situaţie aparte o prezintă Transilvania, unde centrele muzicale ortodoxe şi apoi şi cele
greco-catolice, care menţin cântarea bizantină, sunt într-o reală competiţie cu şcolile
confesionale, în care-şi desfăşoară activitatea magistri de talia lui Honterus, maestru al artelor
liberale şi mulţi alţi cărturari umanişti, care vedeau în muzică una din disciplinele
indispensabile ale învăţământului.
Intensificarea propagandei catolice din Transilvania din preajma anului unirii din 1700
determină afirmarea unor noi centre româneşti în care muzica de rit ortodox ocupă un loc
important.
La Blaj ia fiinţă o puternică „şcoală de obşte (...) de cetanie, de cântare şi de scrisoare", ai
cărei alumni vor prezenta mai multe reprezentaţii teatrale cu muzică.
Pentru Timişoara, Mihail Posluşnicu citează un document din 1770, din care aflăm că într-o
şcoală de aici tinerii trebuie să înveţe Ceaslovul, Psaltirea şi să ştie să cânte „exact şi după
glasurile Bisericii orientale, irmoasele". Acestea erau elementele de căpătâi cu care „se
canonesc copiii cel puţin doi ani, dacă voiesc să cânte şi să cetească în biserică sau să ajute la
strană"20.
Şi la Alba Iulia se presupune existenţa unei şcoli de cântări, aici mitropolitul Simion Ştefan
(1643-1656) publicând textele folosite în cultul liturgic, „deosebit de cele latineşti".
Spre sfârşitul perioadei fanariote, pe măsura înmulţirii şcolilor de musichie, ele se vor
extinde şi în oraşele care nu erau centre mitropolitane sau episcopale şi în unele sate în care
apar şcoli particulare. Este citat cazul şcolii de la Cerneţi „pentru trebuinţa cântărilor în S-ta

12
Biserică"3'. Necesitatea acestor şcoli este evidenţiată şi de suplica din 8 august 1821: „Noi
Râmeţii şi Ponorii, de cându-s aceste două sate, noi acolo ne-am pomenit a avea şcoală şi
acolo avem şi acum casă de şcoală şi dascăli şi prunci de învăţat şi dacă ni se ia aceea noi
rămânem fără învăţătură"22.
Parcurgerea vastului material documentar pentru conturarea principalelor centre, în care se
dezvoltă învăţământul muzical de tradiţie bizantină, ne-a furnizat multe alte elemente
privitoare la
218
formele de organizare şi de desfăşurare a procesului de învăţământ, între aceste date un loc
prioritar îl deţine stabilirea provenienţei elevilor. Cine erau, deci elevii acestor şcoli? Cele mai
grupate răspunsuri şi în acelaşi timp cele mai importante ni le oferă „aşezământul mănăstirii
Antim", întocmit de însuşi Antim Ivireanu, la 24 aprilie 1713, în care există un capitol, al Vl-lea,
intitulat „Pentru învăţătura copiilor". în acest preţios document pentru istoria muzicii bizantine
şi a pedagogiei româneşti se precizează:
- vârsta copiilor şcolari: nu mai mici de 10 ani, nu mai mari de 15 ani;
- durata învăţăturii: patru ani, pentru că „într-atâta vreme poate să înveţe şi slavoneşte şi
rumâneşte şi apoi să puie alţii la loc";
- învăţătura se completa cu practica: „aceşti copii să păzească în toate zilele la besearică, la
vecernie, la utrenie şi la liturghie pentru ca să înveţe (...) rânduiala besearecii";
- „cărţile de învăţătură (...) să fie din casă"23;
- disciplinele de învăţământ sunt: limba slavonă, limba română, tipicul, muzica psaltică;
- elevii învăţau în primii doi ani, pe de rost, Ceaslovul;
- în anul al III-lea se învăţau psalmii lui David, apoi irmoa-sele din Catavasier, „care nu
mai trebuie să înveţe memoriter, dar trebuie să ştie să şi cânte esact şi după glasurile orientale,
toate irmoasele"24;
- ucenicii proveneau şi dintre copiii săraci, „ce vor să înveţe carte" şi erau răsplătiţi cu
hrană şi haine deosebite, din fondurile aşezământului, respectiv ale mănăstirii sau episcopiei;
- de la Putna lui Vartoiomeu Măzăreanu ni se va păstra şi o diplomă elaborată la 1 aprilie
1778, tânărului loan Balotescu, viitor dascăl de psaltichie al şcolii şi apoi episcop de
Cernăuţi;
- drepturile absolvenţilor: o diplomă în baza căreia li se dădea acceptul de a deveni
cântăreţi, diaconi sau preoţi.
în 1812 este atestat orarul şcolar după concepţia comeniană, Constandin predând cântările
la toate „clasurile după despărţirea în ceasuri".

13
 Multe manuscrise relevă recrutarea elevilor nu numai din provincia unde era situată şcoala:
transilvănenii învaţă în Moldova şi în Muntenia şi copii din aceste provincii trec Carpaţii, aşa
cum o vor face şi dascălii lor şi manuscrisele muzicale şi de cult.
219
Din pitacul adresat de Minai Şuţu, la 1 decembrie 1784, epitro-pilor şcolii, reiese că se
întâmpinau mari greutăţi în recrutarea elevilor, cerându-se factorilor organizatori ai instituţiei şi
egumenilor mănăstirilor să trimită elevii la şcoala unde preda Mihalache Moldovlahu, cel care va
renunţa la paradosirea cântărilor pe note.
Provenienţa rurală a ucenicilor, surprinsă şi de Amintirile lui Ion Creangă, permite o osmoză
benefică a cântărilor religioase şi a cântecului popular românesc, ambele cu caracter modal şi în
parte oral. O cercetare mai atentă a cântecului de stea, a colindelor, melodiilor de baladă şi a
cântecelor din ritualul de înmormântare ar putea evidenţia înrudiri care ţin de stilul melodic
apropiat dar şi de împrumuturile reciproce, generate de provenienţa ucenicilor din lumea
satelor, vetre de puternică cultură populară în care ei creşteau.
Principala testare la intrarea în şcoală avea în vedere criterii exclusiv muzicale, cum se vede
şi din documentul internaţional al lui Alexandru Lăpuşneanu: voce („glas bun" pretinde docu-
mentul din 6 iunie 1588), auz, memorie muzicală, verificate până târziu pe baza interpretării
unor melodii învăţate din practica populară. Pentru a nu părea exagerate afirmaţiile de mai
sus, apelăm la amintirile marelui povestitor moldovean, trecut printr-o asemenea şcoală, într-o
perioadă mult mai târzie. El aminteşte printre colegii săi pe Nică Oşlobanu „şi alţi vreo şaizeci
ca dânsul, între care mulţi, lăsându-şi nevestele câte cu doi, trei copii acasă, în creierii munţilor,
venise la Folticeni să se pricopsească de învăţătură.... Ş-apoi cartea se învăţa acolo nu glumă!
Unii cântau la psaltichie, colea, cu ifos: Ison, oligon, petasti, Două chendime, hamili, până ce
răguşeau ca măgarii..." 2S. Am ajuns astfel la răspunsul unei alte întrebări ce face obiectul
următorului subcapitol: ce învăţau elevii acestor şcoli?
Din păienjenişul documentar parcurs se conturează câteva repere importante ale
materialului studiat în şcolile de cântări. Deşi par limitate la o pregătire cu caracter
profesional, aceste şcoli, se extind mult dincolo de învăţătura notaţiei muzicale şi a cântărilor
necesare cultului religios. Ne-o confirmă multe documente, cum e şi scrisoarea citată a lui
Alexandru Lăpuşneanu, în care sunt menţionate „cântarea grecească şi sârbească", fiind deci
vorba de limba grecească şi limba slavonă, care nu numai că erau
220
limbi cultice dar asigurau protecţi;i mi|">i II .
gandei catolice, protestante, calvine et< derea patriarhului Dositei al Ierusalimului udn >i I

14
Iul episcopul Aradului: „slujba bisericii, adecătc Ohtnuil \tt alte cărţi ce să cântă duminicele şi
sărbătorile şi slujba tli h zilele să te nevoieşti îndeadinsul să se cetească toati \v llml i
slavonească sau elinească iar nu rumănească sau într a li chip doar Evanghelia şi predica
putând fi în limba română'". (!< loi două limbi străine se va adăuga cu timpul şi limba
română cari începe să-şi capete locul lor cuvenit atât în cultul religios cât şi in activitatea
educativă. Alături de aceste discipline figura tipicul şi cântarea bisericească. Toate presupun
însuşirea unei culturi teologice şi istorice şi abordarea unor elemente de prozodie şi
versificaţie şi exerciţii de traducere, deoarece traducătorii textelor cântărilor se recrutează
tot din rândul acestor ucenici cu dotarea intelectuală deosebită („tineri şi buni" - stipulează
actul domnesc citat).
Un document descoperit la Braşov reţine că aici românii susţin „o şcoală în care, pe lângă
mica republică de copii sunt şi oameni în vârstă şi căsătoriţi ce învaţă a ceti şi a scrie cu nişte
caractere greco-egiptene întrebuinţate şi de sârbi (...) partea principală a învăţăturii se sfârşeşte
cu cântările care imită în mare parte muzica gregoriană şi hebreă27. Deducem deci că, indiferent
de conţinutul lecţiilor, cântările religioase se practică zilnic, atât în cadrul orelor consacrate în
mod special, cât şi în cadrul altora, fiind vorba, probabil, şi de tradiţia păstrată până târziu de a
începe şi de a sfârşi ziua în compania cântului. In manuscrisul lui Evstatie din 1511 apare
gruparea „quadrivium", cuprinzând gramatica - teoria muzicii bizantine, muzica - cântarea
propriu-zisă, retorica - citirea cazaniei şi filtele - scrierea cifrată, putându-se discuta de o
adoptare a grupării din şcolile occidentale „saptem artes liberales", împărţite în trivium
(gramatica, retorica, logica) şi quadrivium (aritmetica, geometria, astronomia şi muzica), aşa
cum apare în istoria pedagogiei26.
într-o fază avansată se poate constata profilarea pe lângă şcolile de cântări a unor forme
mai complexe de învăţământ, în care muzica apare ca o secţie a şcolii slavo-româneşti, cum era
cea de la Colţea sau de la Sf. Gheorghe vechi din Bucureşti, ceea ce
221
determină şi o specializare a dascălilor, domeniul muzical fiind susţinut de un dascăl musicos,
care se bucura de un regim special, ilustrat şi de anaforaua lui Caragea Vodă din 16 iunie 1813.
Prin aceasta se orânduia la şcoala de muzică din Bucureşti, „dascăl musicos pe acest Gherasie
Ieromonahul, căruia poruncim să-i faci teslim două odăi dintr-ale şcoalei ot Sveti Sava, ca să se
aşeze acolo şi să înceapă a paradosi meşteşugul musicii la cei ce vor voi..." "•. Aproape în
acelaşi timp, în 1805, Veniamin Costache propunea domnitorului Alexandru Moruzi, plata lui
Petru, protopsaltul bisericii cei mari din Constantinopol, pentru ca să „paradosească muzica",
mănăstirile care urmau să contribuie la plata sa având posibilitatea „să aibă a trămite şi câte un

15
copil aice de vor voi ca să înveţe"30. înaintea acestora, dascălul musicos intrase în grija
domnitorului Alexandru Ipsilanti, care în Hrisovul obştesc al şcolilor stabilea în prima lună a
anului 1776 pe Mihaîache, în această calitate. Nicolae Mavrogheni îi aprobase leafa de 40 de
taleri31.
Cu aceasta intrăm deja în datele despre profesori. în genere ei sunt personalităţi complexe,
multilaterale. De aici decurge poziţia dascălilor de cântări în ierarhia vremii, întărită de argu-
mentele tradiţiei. în Syntagma lui Matei Vlastares, întâlnită într-o copie din 1472, la Neamţ,
aparţinând ieromonahului Ghervasie şi mai târziu în Predoslovia îndreptării legii de la
Târgovişte (1652) sunt menţionate „alte meşteşuguri multe ale meşterilor dascăli, adică carii au
moştenit gramatichia, filosofia şi vrăciuirea şi care au meşteşugit cântarea".
Pe lângă faptul că dascălii trebuie să facă dovada unor buni practicieni, fiind obligaţi să
susţină strana, ei sunt nu numai psaiţi şi pedagogi, ci şi literaţi, teologi şi istorici. Exemplele
sunt multiple dar ne vom opri asupra lui Filothei sin Agăi Jipei şi Anton Pann, care intră şi în
istoria literaturii române. Este chiar remarcată o fază obligatorie într-o anumită perioadă,
pentru viitorii preoţi ai bisericii Scheii Braşovului, fază în care aceştia funcţionau mai întâi ca
dascăli ai şcolii şi cântăreţi de strană. Sesizând legătura dintre pregătirea teoretică şi cea
practică, organizatorii acestor şcoli orânduiesc, printr-o bună tradiţie ca dascălul şcolii să fie în
acelaşi timp cântăreţul bisericii pe lângă care este organizată instituţia de învăţământ.
222
Majoritatea dascălilor de cântări sunt întâlniţi în mai multe centre, mutarea lor explicându-
se şi prin condiţiile mai bune oferite în alte locuri, dar şi prin dorinţa lor de a îndruma elevi din
cele mai diferite vetre româneşti. Vom reaminti pe Mihalache Moldovlahu, trecut prin şcolile
de la Bucureşti, Iaşi şi Rîmnic, pe Ion sin Radului Duma Braşoveanu crescut la şcoala
bucureşteană şi paradosind cântările la Braşov, pe Naum Rîmniceanu, şcolit la Bucureşti, unde
ajunge şi dascăl de cântări, calitate în care-1 vom întâlni şi în Banat şi în Transilvania. Această
perindare prin mai multe locuri din ţară va persista până în epoca lui Macarie, el însuşi
paradosind cântările „pre sistema nouă" la Bucureşti şi la Neamţ, iar Anton Pann la Râmnic şi
Braşov. Circulaţia dascălilor presupune şi circulaţia cărţilor lor şi mai ales a creaţiilor proprii,
tot mai apropiate de spiritul autohton. Titlul de protopsalt, întâlnit în multe documente
oficiale sau în manuscrise, îi deosebea de ceilalţi slujitori cu răspunderi tot în domeniul
muzical: canonarhul sau tipicarul - cel ce răspundea de rânduiala cântării, domesticii -
conducătorii corurilor din cele două strane, cântăreţul al II-lea, peveţii - cei ce alcătuiau corul
ş.a.m.d.
Prin Constantin Brâncoveanu ne parvin şi ştiri pentru preocuparea voievodală faţă de

16
spaţiul în care se realiza această activitate educativă, el făcând şi „alte case şi tocmele care să
fie şcoală de învăţat carte32.
în şcolile menţionate apar şi primele manuale şcolare scrise pentru elevii români, de către
dascălii şi protopsalţii amintiţi. Ceea ce învăţau elevii şcolilor medievale de cântări se poate
vedea în cea mai mare parte, în manuscrisele-manuale păstrate, în care apar explicaţii ale
notaţiei, unele îndrumări metodice şi cântări necesare pentru toate slujbele de peste an. Avem
de-a face cu ceea ce Filothei sin Agăi Jipei numeşte propedie muzicală, încadrată în culegeri
mai reduse sau mai amplificate, cuprinzând cântări de strictă utilitate în cultul liturgic, cele mai
multe extinse pentru toate slujbele şi pentru toate sărbătorile anului bisericesc. Chiar termenul
7rp07tca8aa se traduce prin învăţătură pregătitoare şi s-a impus prin Filothei Jipa, autorul
primei lucrări de acest gen în limba română, desemnând introducerea în teoria muzicii
psaltice. Apropierea de stadiul de
223
manual se poate deduce şi din denumirea celor precedente: introducere asupra muzicii
bisericeşti, introducere asupra semnelor bisericeşti, introducere în muzica psaltică, introducere
asupra semnelor muzicale, introducere în semnele muzicii, introducere asupra semnelor
muzicii psaltice, scurtă introducere despre muzica bisericească, scurtă introducere despre
muzica psaltică, echivalente în limba română a denumirilor greceşti: eiaaymyi] -introducere,
âpxfj x&v arjuorâîcov Tfjs pouaiicfis = începutul semnelor muzicii, etc. Stadii mai evoluate ale
acestor prime manuale poartă numele de xt%vr\ yaA.Tr)Kfî = tehnica psaltichiei, YpapaxiKTÎ
uowruKri = gramatică muzicală, deşi continuă şi denumirile generale de psaltichie, papadichie etc.
Unele denumiri vor continua până în secolul al XlX-lea, când apar primele tipărituri:
Theoreticon sau privire cuprinzătoare a meşteşugului musichiei bisericeşti (1823) a lui
Macarie Ieromonahul şi Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau gramatica melodică a
lui Anton Pann (1845) şi Mica gramatică muzicală teoretică şi practică (1854) a aceluiaşi
reformator. Termenul de propedie, introdus de Filothei s-a extins şi asupra manuscriselor
precedente, indiferent de titulatura lor, inclusiv papadichii sau psaltichii. Filothei introduce şi
termenul dar şi realitatea, pe care o desemnează în Psaltichia rumănească din 1713, traducând
cuvântul astfel: introducerea în teoria şi practica psaltichiei.
Toate aceste propedii ne interesează fiindcă reprezintă primele încercări metodice şi
primele manuale din istoria învăţământului românesc. Pentru a susţine afirmaţia amintim
câteva din manualele altor discipline de învăţământ: 1699 - Bucoavna de la Bălgrad; 1777 -
Aritmetica românească şi nemţească de la Viena; 1777 - Bucoavna pentru deprinderea
pruncilor la cetanie a lui Petru Popovici Râmniceanu, apărută la Blaj; 1787 -Gramatica

17
rumănească a lui Ianache Văcărescu, tipărită la Râmnic; 1837 - primul manual de Geometrie
din Ţările Române a lui Petrache Poenaru.
Propediile precedau sau erau introduse în aceste culegeri, explicând semnele de notaţie,
grupate pe domenii: melodice, ritmice, modulatorice, formule cadenţiale, ehuri, roata
glasurilor, toate expuse sistematic şi într-o înlănţuire care are în vedere
224
principiile de bază ale pedagogiei. Urmau în cele mai multe cazuri scurte exerciţii de
paralaghie şi aplicare a explicaţiilor teoretice, adăugându-se uneori formulele melodice
intonaţionale ale modurilor cu silabele lor mnemotehnice: ananes, neanaes, nana, aghia,
aneanes, neanes, aanes şi neaghie. Sunt cele mai vechi manuale ale şcolii româneşti, unele
depăşind stadiul unor simple încercări şi se poate discuta şi despre o evoluţie a lor în timp,
unele constituind totodată prime încercări de metodici de predare.
După datele cunoscute până în prezent, cel mai vechi manuscris apărut pe pământ
românesc în notaţie bizantină cucu-zeliană este cel din anul 1511, al lui Evstatie Protopsaltul,
care era şi ritor, cel mai strălucit reprezentant al şcolii putnene. Acest manuscris conţine nu
numai cele dintâi cântări scrise de un autor român atestat pentru discipoli români, pe notaţie
neumatică, ci este şi prima încercare de manual de muzică, în limba greacă, urmărind învăţarea
de către elevi a semiografiei cucuzeliene şi a cântărilor folosind această notaţie.
Urmează, în ordine cronologică, Antologhionul din 1545, Manuscrisul nr. 1-26 din fondul
Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, a cărui propedie a fost considerată de către pedagogi
„cea dintâi metodică folosită în şcoala românească"33. Ambele manuscrise au fost recent tipărite
în facsimile. Dacă în precedentul manuscris putnean propedia apare în cea mai incompletă
formă, extinzându-se doar pe două pagini (folio l'-l v), în cel păstrat la Iaşi şi trecut şi prin
mâna lui Mihail Kogălniceanu, întâlnim cea mai completă propedie (folio l'-6v), intitulată
Expunere despre ştiinţa artei muzicale bisericeşti.
Ultima propedie pe sistema veche, pe notaţie cucuzeliană este datată 18 februarie 1821
(manuscrisul nr. 5970 din fondul Bibliotecii Academiei Române) şi are ca autor pe
ieromonahul Acachie de la Căldăruşani. între aceste extreme (1511-1821) se situează cele 58
de propedii, câte au fost depistate între cele peste 250 de manuscrise muzicale prehrîsantice din
diferite fonduri (Biblioteca Academiei - 33 exemplare, Biblioteca Naţională, Biblioteca
Centrală Universitară din Cluj-Napoca, Arhivele Statului Iaşi, Craiova etc), cercetate şi
sistematizate de bizantinologul Sebastian Barbu Bucur34.
225
Prin propedia lui Filothei şi apoi prin Theoreticonul lui Macarie Protopsaltul şi Bazul

18
teoretic şi practic al muzicii bisericeşti al lui Anton Pann se ajunge la forma definitivă a
manualelor de muzică psaltică, următoarele materiale didactice, indiferent de titlul lor,
repetându-le în forme mai concise sau mai dezvoltate.
Din punctul de vedere al conţinutului, aceste prime manuale şcolare, cuprinzând în primul
rând explicarea semnelor psaltice şi exerciţii de aplicare în practică a efectelor lor, pot fi
împărţite în mai multe categorii, în funcţie de criteriile ce pot fi acceptate ca bază de
clasificare:
- după notaţia folosită: cucuzeliană şi hrisantică;
- după limba în care au fost scrise manuscrisele în care sunt incluse: limba grecească,
limba slavonă, bilingve, limba română;
- după stadiul lucrării: manuscrise sau publicaţii.
Reperele de frontieră ale vastului material documentar avut
în vedere în aceste clasificări au fost deja conturate izolat în paginile precedente. De aceea le
vom sistematiza în cele ce urmează:
- prima încercare de manual este cea din manuscrisul lui Evstatie de la Putna, datat 1511,
cu explicaţia semnelor în limba greacă pe numai două pagini;
- primul manualpropriu-zis, în formă incompletă însă, extin-zându-se pe 12 pagini şi
cuprinzând aproape toate elementele unei propedii clasice şi cu unele indicaţii metodice, este
în Anto-loghionul lui Antonie al Putnei, din 1545, tot în limba greacă;
- prima propedie scrisă în limba română, păstrată aproape trei sute de ani în manuscrise,
până la publicarea ei recentă, este datată 1713 aparţinând lui Filothei şi respectând
semiografia cucuzeliană;
- prima gramatică muzicală psaltică scrisă în limba română, în notaţie hrisantică şi tipărită
în străinătate (la Viena) este Theoreticonul lui Macarie Ieromonahul - 1823;
- prima lucrare teoretică de muzică psaltică scrisă în limba română, în notaţie hrisantică şi
tipărită în ţară, la Bucureşti, în tipografia proprie, este Bazul teoretic şi practic al muzicii
bisericeşti al lui Anton Pann - 1845;
Prima gramatică românească pe notaţie occidentală va apare în 1829, având ca autor pe
slugerul Tudorache Burada, iar primul manual destinat „şcolarilor clasii de musică vocală a
colegiului naţional Sf. Sava", scris de J.A. Wachmann, va apare în anul 1846.
226
Pentru a avea o imagine şi mai completă asupra acestor manuale şi prime încercări de
metodici de predare a muzicii psaltice, ne propunem analiza aprofundată a celor trei, semnate
de Filothei, Macarie şi Anton Pann.

19
 Prima propedie în limba română este adresată către „iubitorii de Christos cântăreţi ai aceştii
Vlahomusichii" şi exprimă din primele pagini ale prefaţei dorinţa autorului şi a sprijinitorului
său, domnitorul Constantin Brâncoveanu, ca „ceale ce să cântă în besearică, nu numai să se
cânte, ci să se înţeleagă de ascultătorii pravoslavnici creştini". Manualul, intitulat propedie şi
încadrat în Psaltichia rumănească, este prima gramatică muzicală scrisă „cu tot meşteşugul" pe
şase pagini (folio 68r-70v), debutul ei fiind marcat în aceşti termeni: „începutul cu Dumnezeu
cel sfânt al seamnelor meşteşugului psaltichiei, al glasurilor celor suitoare şi celor pogorâtoare,
al trupurilor şi al duhurilor şi a toată darea îndemână şi urmarea, care s-au alcătuit într-însa,
de cei vechi şi noi făcători, carii după vremi s-au arătat".
Ce cuprinde, deci, prima propedie în limba română?
Dacă cele precedente, scrise în limba greacă, pornesc de la explicaţiile simple ale
semiografiei, restul explicându-se oral şi probabil în limba română, cea a lui Filothei porneşte
de la ison, semnul care reprezintă „începutul, mijlocul, sfârşitul şi adunarea tuturor semnelor",
trecându-se apoi la primele semne de „suire" şi de „pogorâre", opt din prima categorie şi şase
din cea de-a doua, prin care „să suie şi să pogoară toată cântarea". Urmează cele peste 30 de
semne mari, „ceale fără de glas carele se chiamă staturi" şi apoi cele opt glasuri împărţite în
două categorii: patru „stăpânitoare" şi corespondentele sau „lăturaşele" lor - cum le va numi
Anton Pann - cele patru „supuse", cu mărturiile şi ftoralele („stricările") lor.
Deşi este lapidar, având în vedere sistematizarea materialului şi trecerea gradată de la o
categorie de semne la alta (melodice, ritmice, ornamentale etc) manualul nu este lipsit de
indicaţii metodice. „Să ia aminte - sună una din acestea - că toate glasurile ceale suitoare să
supun subt ceale pogorâtoare şi să biruiască de ison precum vezi", urmând câteva
exemplificări de „împreunare a semnelor". Paragraful următor este consacrat câtorva exerciţii
de paralaghie cu „stricările" celor opt glasuri (ftoralele), ucenicul
227
„completându-şi cunoştinţele teoretice şi practice după tradiţia orală, prin lămurirea dascălului" -
cum sesizează Titus Moisescu35.
Urmează, în propedie, troparul lui Hrisafi, cu referiri la dificultăţile legate de activitatea de
învăţătură, extinsă pe o perioadă îndelungată, schimbările celor opt glasuri şi roata ehurilor -
sinteza propediei, fiecare glas având mărturia şi formulele melodice specifice alcătuite din
silabele mnemotehnice.
Manualele următoare, păstrate în manuscrise şi realizate după această primă propedie
românească, o vor repeta fără modificări esenţiale. Remarcăm în cel purtând numărul 1.106 din
fondul Bibliotecii Universitare din Cluj-Napoca, înlocuirea termenului de „viersuire" cu cel de

20
„melos", schimbarea textului troparului către ucenici şi înlocuirea roţii glasurilor cu „chipul
copacului" din manualul lui Naum Rîmniceanu.
Thereticonul lui Macarie nu mai apare în cadrul unei psal-tichii, ci ca o lucrare de sine
stătătoare, realizând şi saltul denumirii. Lucrarea tipărită la Viena „cu voia şi blagoslovenia"
celor doi mitropoliţi, al Munteniei şi al Moldovei, Grigore şi Veniamin, este destinată „cinstiţilor
dascăli ai sistimii musichiei ceii noao bisericeşti" din Ungrovlahia şi din Moldova.
în dedicaţia lucrării, alături de titlul Theoreticon, apare şi cel de gramatica sistimii, fiindu-ne
precizat şi scopul ei „de a înlesni ucenicilor toate nedomiririle acestui meşteşug (...) deslegând
toate împleticirile ceale greu de înţeles şi paradosindu-le fiilor Patriei, după însuşimea fiinţii
graiului patrioticesc".
Ne atrage atenţia dorinţa autorului de a fi înţeles de copiii români şi se remarcă
excepţionala sa strădanie de a găsi sau de a crea în cele mai multe cazuri, cuvinte şi sintagme
româneşti, care să desemneze realităţile cunoscute până acum doar în limba greacă.
Autorul le transmite celor ce s-au oferit să aplice reforma, să respecte întru totul regulile şi
elementele gramaticii „precum eu le-am tălmăcit şi le-am aşezat, aşa şi dragostea voastră să le
paradosiţi" - cum citim în aceeaşi dedicaţie36.
Partea a Ii-a a acestei încercări de metodică, adăugată la sfârşitul lucrării, este „pentru noii
începători" şi cuprinde recomandări „ce fac trebuinţă ca să le înveţe mai nainte de a începe să
cânte tonurile scării"37.
228
După însuşirea teoretică a semne lei tonurile şi lucrările semnelor ipostalnicc". Far.» fin ii
aplicarea concretă a acestora în practica propun i „îndată să înceapă Doamne, strigat-am".
Remarcăm iarăşi o intervenţie de ordin metodn in i fază se scriu sub semne, cu litere,
silabele respectiv, dispare în cea de-a doua fază, „pentru ca să se obii li • ucenicii să răspundă
viersuirea glasurilor pre haractiiun"
Anfon Pann schimbă şi el titlul manualului său de învăţare I cântării, Bazul teoretic şi
practic al muzicii bisericeşti, adăugând şi un subtitlu gramatica melodică, tipărită în tipografia
personală, în anul 1845. Şi forma de prezentare a conţinutului este nouă: de la explicaţiile
succinte ale lui Filothei, la cele complexe însoţite de exerciţii ale lui Macarie, se trece la formula
redactării pe sistemul întrebare-răspuns, făcându-ne să ne gândim la unele lucrări ale
reprezentanţilor Şcolii ardelene.
Este considerat de specialişti cel mai complet manual de muzică psaltică, reeditat de însuşi
autor în forme mai reduse şi apoi de mulţi alţi autori de manuale de muzică psaltică.
Pornind de la Theoreticonul lui Macarie, Bazul teoretic completează unele goluri şi fixează

21
noi noţiuni şi formulări rămase în uz până în vremurile noastre, ţinând pasul cu clarificările
survenite în cei peste 20 de ani. Preţioasă rămâne şi constatarea din finalul Introducerii:
„muzica bisericească de mult şi-a dobândit caracterul naţional" şi prin urmare şi noul manual
trebuie să ţină seamă de această importantă schimbare.
Prima întrebare de la care porneşte manualul lui Pann are în vedere definirea obiectului:
„ce este muzica?"
Mai multe capitole încearcă să definească ceea ce el numeşte melopea sau cântofacerea,
consideraţiile sale extinzându-se şi în sfera esteticii prin „însuşirile melofacerii".
în cuvântul către Mitropolit, autorul arată scopul elaborării lucrării: „Precum unui soldat,
ca să ajungă la scopul dorit, îi trebuiesc arme îndemânatice; şi precum unui meşter, ca să-şi
lucreze meşteşugul cu desăvârşire îi trebuiesc instrumente perfecte, aşa şi şcolarului, ca să poată
înainta şi să ajungă la o ştiinţă temeinică şi folositoare, îi trebuiesc cărţi metodice şi bine
alcătuite, de care noi în musica bisericească suntem lipsiţi cu totul"39.
229
Spre deosebire de Theoreticonul lui Macarie, Bazul teoretic şi practic a fost experimentat
în şcoala de cântări din Bucureşti, aşa cum suntem preveniţi din titlu şi cum precizează autorul
în Introducere: „predarea lecţiilor şi întrebuinţarea lor în bisericile de prin Politii şi Chinovii
mi-a dat pricină ca să le prefac de mai multe ori..."°. Tipărirea manualului determină în primul
rând „scutirea vremii ce să cheltuieşte cu prescrierea lecţiilor de mână în ceasul predării". Dar
pe lângă acest scop practic, manualul are în vedere împuţinarea cântăreţilor români, la multe
biserici întâlnindu-se „cântăreţi fără nici-o ştiinţă şi meşteşug, pricinuind auditorilor în loc de
mângâiere şi evlavie, neplăcere". Concluziile sunt exprimate în versurile din cuvântul adresat
Mitropolitului:
„Şi culegând din scrierea dascălilor musiceşti Celor cu desăvârşire-n bazul sistimii aceşti
Lesnirea şi uşurinţa regulilor am ales, Ş-întocmiiu această carte, zisă ca celii greceşti; Baz
teoretic şi practic muzicii bisericeşti..."41
Aşa cum am mai amintit, Bazul teoretic şi practic cuprinde şi instrucţiuni cum se predă
muzica psaltică şi prima programă -Metodă sau lucrare de învăţătură a muzicii bisericeşti dupre
cum se învaţă în seminarul Sfintei Mitropolii42. Materia este programată pe ani de studii şi pe
trimestre şi cuprinde şi indicaţii metodice.
Se constată prezenţa lecţiei complexe, herbartiană, cu cele două importante momente:
ascultarea lecţiei vechi şi predarea celei noi. în cazul nostru, Anton Pann propune ascultarea
individuală a fiecărui şcolar pentru a deosebi pe cei care şi-au însuşit scara diatonică şi
predarea semnelor timporale, după însuşirea celor vocale şi consonante. Pentru a asigura

22
eficienţă lecţiilor şi a nu îngădui neglijarea unor deprinderi primordiale în învăţarea disciplinei,
autorul propune lucrul pe grupuri, spre a nu nedreptăţi pe cei silitori şi „uşuri la învăţătură", dar
cei care „sunt foarte grei" nu vor putea trece mai departe până ce nu-şi vor însuşi temeinic
deprinderile lecţiilor anterioare. După învăţarea scării se poate trece la exerciţiile de paralaghie
şi se abordează partea a IlI-a din teorie - glasurile cu scările lor. După însuşirea acestora,
230
deci a întregului capitol I, se poate (rc.ee l;i Autist Aşadar, trecerea la practica propriu-zisă,
pe Clntlri iuti ntl realizează numai după însuşirea noţiunilor teoietu <■ ,i .ipl lor în exerciţii de
paralaghie.
învăţarea notaţiei se îmbină cu cea după auz: „Se îndatoi profesorul, după predarea lecţiilor,
ca să cânte şcolariloi cflntll i mărunte (...) ca să nu tacă în biserică până va veni rândul li |i
înveţe pe meşteşugul muzicii"".
Ca şi Expunerea despre ştiinţa artei bisericeşti din 1545, ca şi propedia lui Filothei şi
Theoreticonul lui Macarie, Bazul teoretic şi practic reprezintă o sinteză şi o statutare a
tradiţiilor învăţării muzicii în epoca respectivă. El reflectă însă noul curent în pedagogia
muzicală, conform căruia şcolarul trebuie să înveţe bine regulile gramaticii muzicale şi să le
aplice în practică, mai întâi în şcoală sub supravegherea profesorului şi prin mers gradat, de la
exerciţiile de paralaghie la cântările grele şi apoi în cadrul slujbelor religioase. Absolventul era
înarmat în acelaşi timp cu un bogat repertoriu de cântări din cele mai diverse şi cu deprinderea
de a improviza oral, în limitele stilistice generale şi ale glasurilor, unele melodii pentru textele
din Octoih sau Minei.
Manualele amintite reprezintă formele definitive ale gramaticii muzicale psaltice, care au
stat la baza învăţământului ecleziastic până în vremurile noastre.
însuşi cel de-al treilea reprezenzant al aplicării reformei hri-santice din ţara noastră,
Dimitrie Suceveanu, va reedita în 1848, Theoreticonullui Macarie, cea de-a IlI-a ediţie apărând
la Buzău, în 1856. Tractatu teoretico-practicu de musică ecclesiastică gr. orientală a lui
Gheorghe Ucenescu de care s-a ocupat Vasile D. Nicolescu45, păstrat în manuscris şi donat
Bibliotecii Academiei (nr. 4819), este o prelungire în Transilvania a psaltichiei profesorului
său, Anton Pann.
Rolul muzicii în educaţia morală revine ca un adevărat leitmotiv în principalele lucrări
tipărite pentru dotarea stranei româneşti. Cităm din Catavasierul, apărută în 1781, la Bucureşti:
„sufletul la toate cele cu osteneală şi supărătoare paterni lesne poate răbda când ar auzi
viersurile cântecelelor" *6.
Deprinderea cu anumite cântări din cea mai fragedă vârstă este de o importanţă

23
excepţională, deoarece „neamul omenesc
231
cătră ce va fi plecat din tinereţile lor a se învăţa în cântări sau în meşteşuguri, numai cu aceia
rămânem învăţaţi până la putrede şi vechi bătrâneţe" - cum citim în Predoslavia acestui
Ermoloi din Catavasierul tipărit la Iaşi, în 1792 "7.
Autorii acestor manuale sunt conştienţi de marile dificultăţi pe care le au de surmontat
elevii. De aceea în mai multe îşi face loc următorul Tropar către ucenici, al lui Hrisafi: „cel ca
va să înveţe musichia şi către toţi să fie lăudat, trebuiaşte-i multă răbdare, trebuiaşte-i multe
zile, cinste cătră dascălul şi daruri mari. Atunce va învăţa şi desăvârşit să va face". în
manuscrisul românesc nr. 4305 din fondul Bibliotecii Academiei, al lui Ion Duma Braşoveanu,
apare un tropar pentru ucenici, asemănător: „Pre chirigiu chiria îl deşteaptă şi-1 îndeamnă să
meargă cale multă. Nu se-nfricoşează de primejdie ci să tot sileşte de mai mult încearcă decât
poate duce. Aşijderea şi cântăreţul face şi sileşte pre ucenic să înveţe cu tot dinadinsul îi arată
lui, nu să urăşte ştiind că ia plată şi mulţumită nare". Elevului i se cere „înţelepciune,
plecăciune şi chibzuială". în propedia lui Naum Râmniceanu, Meşteşugul cântărilor bisericeşti
pe glasuri (Manuscrisul nr. 3210 din Biblioteca Academiei), troparul cu îndemnuri pentru
ucenici la învăţarea psaltichiei are următoarea formă literară: „Cel ce fără preget se va osteni, /
Mult folos şi dar va dobândi. Cel ce va să înveţe Musichia şi către toţi să fie lăudat, trebuieşte-i
multă răbdare..."
în Noul Anastasimatar, tipărit la Bucureşti, în-1820, Petru Efesiu evidenţia şi el marile
dificultăţi ce trebuie întâmpinate în „învăţarea acestei frumoase şi armoniaose arte", la cele
propriu-zise, legate de greutatea însuşirii notaţiei şi a stilului, adăugân-du-se şi cele care ţin de
faptul că notaţia devenise „obositoare şi cerea mult timp", aşa cum „o ştiu din propria lor
experienţă toţi cei care se ocupă cu învăţarea ei, fiindcă abia după mulţi ani de zile şi după
multe osteneli puteau să înveţe numai ceea ce li s-a predat"48.
O problemă importantă ce poate fi urmărită în evoluţia primelor manuale şcolare din
învăţământul românesc este cea a contribuţiei lor la procesul de românire a cântărilor
bisericeşti şi implicit al dezvoltării limbii literare. Trebuie remarcat aportul deosebit de
însemnat al acestor dascăli pentru introducerea limbii
232
române în cultul ortodox. Procesul este îndclu mitropoliţilor cărturari Varlaam şi Dosofti i
| domnitorii VasileLupu şi Matei Basarab, limba romflii i
să ia locul celei slavone. în 1710 se înregistrează, In i
îndelungate şi justificate strădanii, prima slujbă interi, il.i In llml i română.

24
 în aceeaşi epocă s-au tradus şi tipărit apoi, principalele i krţl de cult necesare în primul rând
stranei româneşti. In I / M Filothei tălmăcise cântările „pre a noastră de ţară şi de obşte limbă
(...) pre glasul rumânesc că iaste mai lesne şi mai frumos". El nu numai traduce dar şi adaptează
textele poetice cu cele muzicale şi opera este făcută „cu voia şi cererea a toată Biserica şi a tot
neamul". Peste o jumătate de secol, Ion Duma Braşoveanu se înarma în pledoaria sa din
Psaltichia rumânească din 1751, cu cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: „Iar acum fraţilor, de voi
veni la voi grăind în limbi străine ce voi folosi voao?" şi condamnă vehement pe cei ce
„defăima şi hulesc limba noastră cea rumânească", pe care o consideră „şi mai frumoasă şi
mai lesne decât toate limbile".
Prin activitatea didactică, teoretică şi creatoare a lui Macarie Ieromonahul, Anton Pann şi
Dimitrie Suceveanu se desăvârşeşte acest proces, lucrările lor fiind preluate de multe generaţii
de elevi.
Se poate discuta şi despre o recunoaştere a valorii unor dascăli, a unor şcoli şi a unor
lucrări- didactice, prin circulaţia lor, chiar dincolo de graniţele ţării. Nefiind tipărite, lucrările
au fost copiate chiar la multă vreme după ce au fost scrise şi vor circula printre discipolii
aparţinând mai multor generaţii. Afirmarea peste hotare a şcolilor, dascălilor şi manualelor şi
a creaţiilor muzicale poate fi urmărită de la scrisoarea domnitorului Alexandru Lăpuşneanu
până la aprecierile grecilor care numeau şcolile de la Iaşi şi Bucureşti vetre de lumină, muzica
fiind la mare cinste şi în aceste instituţii. Lumea ortodoxă a acceptat deosebirea cântărilor
provenind din centrele româneşti, numin-du-le niameţkii şi putneavskii raspev, pentru a le
distinge de bolgarskij şi kievskij raspev. Trebuie amintite şi mărturiile unor oaspeţi de vază ai
Ţărilor Române, veniţi din ţările ortodoxe surori, cum ar fi cea a lui Paul de Alep, însoţitor al
patriarhului
233
Macarie, semnalând la Târgovişte, în iarna anului 1653, o puternică şcoală de psaltichie în
limba greacă şi în limba română. Ieremia, patriarhul Constantinopolului, menţionează la curtea
lui Mircea Ciobanul (1559-1567) „un iscusit dascăl de cântări şi cântăreţi foarte buni".
în Prefaţa Irmologhionului, Macarie Protopsaltul ne dă un alt reper al preţuirii dascălilor
români de cântări: „în zilele fericitului întru pomenire, dascălul Şerban Protopsaltul, viind cel
mai desăvârşit şi cel mai vestit dascăl al vremii aceea dintre greci, Anastasie Rapsaniotul (...)
când au văzut desăvârşirea meşteşugului şi au auzit prea dulcea şi fireasca glăsuire a lui Şărban,
a lui Constandin şi a celorlalţi dascăli din neamul nostru, s-au înspăimântat (...) s-au întors şi au
murit în ţara lui"49.
Şcolile de psaltichie au avut un rol excepţional în transmiterea unor valori care se

25
cristalizează în timp şi contribuie la formarea unei culturi cu trăsături specifice, înscrisă în
marea arie bizantină. Aceste valori vor sta la temelia limbii noastre literare şi a muzicii de
factură cultă, devenind reale mijloace de educare a poporului. Ele reprezentau principalele
forme instituţionalizate de educaţie artistică cu implicaţii profunde în plămădirea spiritualităţii
româneşti. învăţământul practicat în ele îşi extindea influenţele benefice asupra tuturor
credincioşilor, care găseau în Biserică principalul mijloc de educare şi înnobilare spirituală,
religia în sine constituind un puternic factor educaţional şi organizarea vieţii bisericeşti îşi va
împleti destinele cu cea a şcolii noastre. Faptul a fost subliniat încă din urmă cu un secol de un
ierarh cărturar, psalt renumit şi dascăl dar şi autor de cântări bisericeşti, care scria: „Biserica a
fost şcoala poporului, şcoală de morală şi lumină, şcoală de ordine şi disciplină, şcoală de
iubire, de unire şi frăţie"50.
Prin cadrul general pe care se desfăşoară, aceste şcoli, insuficient cunoscute încă, şi-au
adus contribuţia la crearea unei ambianţe culturale în care artele şi-au dat mâna într-un sincre-
tism propriu, mulţi dascăli de psaltichie reprezentând figuri ilustre ale istoriei literaturii, în
calitate de traducători în limba română şi în calitate de actanţi ai amplului proces de românire
a cântărilor bisericeşti.
234
Şcolile reprezentau în acelaşi timp laboratoan di i «pi ii mentare a noilor adaptări,
traduceri, tălmăciri i i Dascălii sunt într-un permanent contact cu tradiţii lOi li 1 dll I cu
cea practicată în mari centre de cultură bizantină tn cea din Muntele Athos.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Vasile, Vasile. Pagini nescrise din istoria pedagogiei şi a culturii româneşti, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică R.A. 1995, p. 31-74.
2. Melchisedec (Episcop). Memoriu pentru cântările bisericeşti în România..., p. 6.
3. Alexe, Ştefan. Foloasele cântării bisericeşti în comun după Niceta de Remesiana...; Idem.
Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolul al IV-lea şi al V-lea...
1. Iorga, Nicolae. Istoria învăţământului românesc, Bucureşti, 1928, p. 10.
4. Nicolae Sulică, în studiul Cea mai veche şcoală românească din cuprinsul României
întregi, publicat în volumul Omagiul lui Constantin Kiriţescu; Bucureşti, 1937, p. 14-18,
datează Octoihul mic transcris de Oprea Diacul, în 1570; I. Roman, în studiul Un manuscris din
secolul al XVI-lea, Micul Octoih braşovean, publicat în Studii de slavistică, voi. II, Bucureşti,
1971, p. 101-106, datează aceeaşi lucrare în „prima jumătate a secolului al XVI-lea"; Alexandru
Mareş, în trei studii, ultimul publicat în anul 1978 (Critica autenticităţii şi a datării textelor vechi,
Pe marginea a două articole recente), publicat în revista Limba română, Bucureşti, An XXVII,

26
nr. 5, 1978, p. 555-560 contestă autenticitatea prologului Octoihului, considerându-1 un fals.
5. Breazul, George. învăţământul muzical în Principatele Româneşti. în: Pagini din istoria
muzicii româneşti, voi. II, Ediţie îngrijită ş'i prefaţată de Gheorghe Firea, Bucureşti, Editura
muzicală, 1970, p. 60-61.
6. Istoria învăţământului din România (compendiu), Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1971, p. 2331.
7. Bârseanu, Andrei. Istoria şcoalelor centrale române gr. or. din Braşov, Braşov, 1902, p.
4; Puşcariu, Sextil. Istoria literaturii române Epoca veche, Ediţia a Il-a, Sibiu, 1930, p. 71.
8. Catrina, Constantin şi Manolache, Mihai. Şcoli şi dascăli pe psaltichie în Scheii Braşovului.
în: Studii de muzicologie, voi. X, Bucureşti, Editura muzicală, 1974, p. 149.

10.Bucur-Barbu, Sebastian. Ioan sin Radului Duma Braşoveanu. în: Studii de muzicologie,
voi. X, Bucureşti, Editura muzicală, 1974, p. 163-174; Idem. Cultura muzicală de tradiţie
bizantină pe teritoriul României, p. 51.
11.Bogdan, I. Documente privitoare la istoria Românilor, Urmare la colecţiunea lui
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente culese din arhive şi biblioteci polone, cu traducerea polonă a
documentelor polone de I. Skupiewski, voi. I, 1510-1600, Bucureşti, 1893, p. 208.
235
12.Xenopoi, A.D. Istoria Românilor din Dacia Traiană, voi. III, ediţia a III-a, Bucureşti,
1929, p. 76.
13. Posluşnicu Mihail Gr. Istoria muzicii la Români..., p. 80.
14.Bucur-Barbu, Sebastian. învăţământul psaltic până la reforma lui Hrisant Şcoli şi
propedii. în: Biserica Ortodoxă Română, Bucureşti, An XCVIII, nr. 3-4, martie-aprilie 1980, p.
481-509.
15.Călinescu, George. Ioan Prale. în: Istoria literaturii române, voi. II, Bucureşti, Editura
Academiei, 1968, p. 217.
16.Burada, Teodor T. Corurile bisericeşti de muzică vocală armonică în Moldova. în:
Arhiva Iaşi, nr. 9-10,1914, p. 303-332.
17.Antim Ivireanu. Opere, Bucureşti, Editura Minerva, Ediţie critică şi studiu introductiv
de Gabriel Ştrempel, 1972, p. 329-331.
18.Bianu, Ioan, Simionecu, Dan. Bibliografia românească veche, tom IV, Bucureşti,
Ediţiunea Academiei Române, 1944, p. 329-331.
19. Iorga, Nicolae. Op. cit., p. 114.
20. Posluşnicu, Mihail Gr. Op. cit., p. 110.

27
21. Breazul, George. învăţământul muzical..., p. 60-61.
22.Meteş, Ştefan. Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu; 1936, p. 58.
23. Antim Ivireanu, Op. cit., loc. cit.
24. Posluşnicu, Mihail Gr. Op. cit, 330-331.
25.Creangă, Ion. Poveşti, amintiri, povestiri, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969, p.
233.
26.Bianu, Ioan. Despre introducerea limbii româneşti în Biserica românilor, Bucureşti, 1904,
p. 22.
27. Bucur-Barbu, Sebastian. Cultura muzicală de tradiţie bizantină..., p, 51.
28.Stanciu, Ion Gh. O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până la 1900, Bucureşti,
Editura didactică şi pedagogică, 1977.
29. Posluşnicu, Mihail Gr. Op. cit, p. 84.
30.Erbiceanu, C: Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a Catedralei mitropolitane din
Iaşi, Bucureşti, 1888, p. 345-346.
31.Urechia, V.A. Istoria scoalelor, tom. IV şi I, Bucureşti, 1901, p. 57 şi/respectiv 62.
32.Iorga, Nicolae. Istoria literaturii române, ediţia a Ii-a, voi. II, Bucureşti, 1926, p. 45.
33.Bârsănescu, Ştefan. Un important eveniment cultural pedagogic: cea dintâi metodică
folosită în şcolile româneşti. în voi. Pagini nescrise din istoria culturii româneşti, Bucureşti,
Editura Academiei, 1971, p. 212.
34.Bucur-Barbu, Sebastian. Propedii ale muzicii psaltice în notaţie cucuzeliana. în: Studii
şi cercetări de istoria artei. Seria Teatru-Muzică-Cinematografie, tom XXI, nr. 1/1974 şi tom
XXII/1975.
35. Moisescu, Titus. Dascălul de cântări Macarie Iermonahul..., p. 16.
36.Macarie Ieromonahul. Theoreticon sau privire cuprinzătoare a meşteşugului musichiei
bisericeşti..., p. II.
37. Idem, p. 25.
38. Idem, p. 7.
236

28
 39.Pann, Anton. Bazul teoretic şi practic al muzu u ru melodică..., p. I.
40. Idem, p. XXXVII.
41. Idem,p. VII.
42. Idem, p. 211-222.
43. Idem, p. 213-214.
44. Idem, p. 215.
45.Nicolescu, Vasile D. Manuscrisul Ucenescu Cânturi, Bucureşti,
Edituri muzicală, 1979. p. 31-32.
46.Bianu, Ioan, Hodoş, Nerva. Bibliografia românească veche, voi. II,
Bucureşti, Ed. Academiei, 1910, p. 271.
47. Idem, p. 345.
48.Bianu, Ioan, Simonescu, Dan. Bibliografia românească veche, voi.
IV..., p. 358.
49.Macarie Ieromonahul. Irmologhion sau Catavasieriu musicesc,
Viena, 1823, p. IX-XI.
50.Cuvântul I.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei,
D.D. losif Naniescu pentru sfinţirea bisericii celei mari catedrala
mitropolitană din lassy, săvârşită la 22 aprilie 1887, Iassy, 1887, p. 22.
237

29