Cultura muzicală de tradiţie bizantină în centrul Transilvaniei,

secolele XVIII–XIX1

Petru Stanciu

Teza de doctorat cu subiectul Cultura Muzicală de Tradiţie Bizantină în Centrul Transilvaniei,

secolele XVIII–XIX are următoarea structură: o prefaţă, trei capitole mari în care tratăm aspecte legate de
„Dascăli şi Şcoli“ în „Contextul istoric“, „Manuscrisele Muzicale“ existente în bibliotecile clujene şi
„Cîntarea de Strană din Centrul Transilvaniei“. Lucrarea mai cuprinde: „Concluzii“, „Bibliografia Generală
şi Specială“, „Anexe“ şi „Fotocopii“.
Întrucît subiectul prezintă importanţă şi pentru cultura teologică – motiv pentru care nu poate fi
despărţit de practica Bisericii – lămurind aspecte prea puţin cercetate pînă în prezent, am făcut dese trimiteri
şi la o bibliografie teologică, pe lîngă cea muzicală de strictă specialitate.
Contextul istoric pentru perioada la care ne referim este definitoriu, avînd în vedere rezistenţa
românilor şi ca minoritate culturală în Transilvania.
Argumentul providenţial a însoţit strădaniile dascălilor sau cîntăreţilor de strană organizaţi mai mult
sau mai puţin în cadrul Bisericii.
Înainte de a aborda primul punct din cadrul capitolului I, Dascăli şi Şcoli, am recurs la definirea
sintagmei „cultură muzicală de tradiţie bizantină“, făcînd o incursiune şi în periodizarea muzicii bisericeşti
bizantine şi de tradiţie bizantină.
Capitolul I, Dascăli şi Şcoli, este partea eminamente teoretică a lucrării. În această parte am realizat
o incursiune în timp, cu trimitere la perioada secolelor XVIII – XIX, pe baza documentelor existente şi
menţionate în bibliografie.
Dascălul sau cîntăreţul de strană, acest om minunat, cu o configuraţie din care nu lipseşte aureola atît
de bine exprimată în plan iconografic, ajunge în vremurile noastre personalitatea despre care se vorbeşte cu
recunoştinţă şi respect.
Despre ei şi despre strădaniile lor pe plan muzical bisericesc am tratat în prima parte a capitolului I
(p. 13-35).
Deşi în documentele existente am găsit cu greutate date privitoare la dascălii şi cîntăreţii de strană,
am reuşit totuşi să individualizăm, uneori nominalizînd, această categorie de purtători ai culturii muzicale
bisericeşti.
Cultura muzicală de tradiţie bizantină există în centrul Transilvaniei în primul rînd datorită acestor
cîntăreţi de strană, deoarece ei au rămas aici şi de multe ori au venit din Moldova, Banat, Oltenia şi chiar din
alte zone ale ţării. Ei au adus, odată cu venirea lor cărţi de cult, manuscrise muzicale, dar şi pregătirea atît de
necesară pentru pătrunderea în tainele muzicii bisericeşti.
În cadrul acestei părţi am făcut referire la românirea cîntărilor bisericeşti, întrucît toţi românii –
indiferent de zona în care au locuit – au beneficiat de acest proces. Copiile realizate după Psaltichia
Rumănească a lui Filothei sin Agăi Jipei, scrise de dascăli transilvăneni sau găsite în bibliotecile din
Transilvania, avînd alţi autori cunoscuţi sau anonimi, se înscriu în prima fază a românirii cîntării bisericeşti.
Aici am făcut referire la Bucur Grămăticul de la Sâmbăta de Sus, la Ioan sin Radului Duma Braşoveanu
(Psaltichie Românească, 1751).
Pentru cea de a doua etapă, avem în vedere procesul de „românire“ a cîntărilor bisericeşti la
Mihalache Moldovlahul (sau Moldoveanu), Iosif Protopsaltul, Ioan Psaltul, la care se adaugă şi contribuţia
dascălului cărturar transilvănean Naum Râmniceanu, cu a lui Psaltichie din anul 1788.
A doua fază a românirii cîntărilor bisericeşti reprezentată de Macarie Ieromonahul si Anton Pann îl
asociază şi pe Nil – Nicolae Poponea Sibianul, călugăr din părţile Sibiului. El se va regăsi atît în promovarea
„noii sistime“ cît şi în calitate de colaborator al lui Macarie Ieromonahul în misiunea de alcătuire a celor
dintîi cărţi în limba română (p. 27).
Am identificat mai multe categorii de dascăli: cei din partea locului, dascălii ambulanţi, călugării,
precum şi cei formaţi la mănăstirile Mitropoliei Ungro-Vlahiei, dar şi în Moldova. Majoritatea dintre ei

1
Această comunicare reprezintă rezumatul tezei de doctorat cu acelaşi titlu, elaborată sub îndrumarea ştiinţifică a prof. univ. dr.
Sebastian Barbu-Bucur. Teza a fost susţinută public la Academia Naţională de Muzică din Bucureşti în data de 4 martie 2004.
148 Acta Musicae Byzantinae VIII

îndeplineau şi misiunea de copişti. Cîteva exemple de dascăli mai mult sau mai puţin cunoscuţi sînt
relevante: Daniil din Coruş (1704), Eustatie Rus din Feleac (1715), Vasile Sturza şi Ştefan dascălul
Moldavski la Mănăstirea Topliţa. La mănăstirea Prislop, în 1752 s-a oprit dascălul sin Erei Balint, după ce a
cutreierat mai multe sate de pe valea Mureşului (p. 24). Damaschin Dascălul se întoarce din Moldova şi se
stabileşte în Sângeorgiul Bistriţei (1754), aducînd cu el un „Ohtai pe opt glasuri“, în manuscris (p. 25).
Pentru secolul al XIX-lea am făcut trimitere la două şcoli – centre pentru toată Transilvania: Braşov
şi Sibiu. Legăturile lui Anton Pann cu Braşovul s-au concretizat în realizări imediate prin formarea lui
George Ucenescu (p. 29-30), dar şi prin Cântările Sfintei Liturghii şi alte cîntări bisericeşti într-o variantă
simplificată care se cîntă pînă astăzi în cea mai mare parte a Transilvaniei. De asemenea, protosinghelul
Varlaam Barancescu este bine reprezentat prin cîteva cîntări bisericeşti, în practică şi astăzi (p. 28-29).
Şcoala Teologică de la Sibiu a avut o importanţă covîrşitoare în ceea ce priveşte cîntare bisericească
de strană şi în centrul Transilvaniei, prin materialele tipărite, dar şi prin oralitatea cîntării de strană care s-a
impus pînă azi. Cîteva exemple de cîntăreţi formaţi la Sibiu: Nicolae Ola din Sânmărtin, repartizat la
Chiuieşti, Cluj; Nicolae Popovici din Topîrcea, repartizat la Cluj-Napoca; Ioan Pop din Ocna Sibiului
repartizat la Vima Mare etc. (p. 32)
Şcolile (partea a II-a a primului capitol, p. 36-44) au constituit cadrul mai mult sau mai puţin
organizat în care dascălii de biserică şi-au desfăşurat activitatea.
Ca şi în celelalte ţinuturi româneşti, în Transilvania Biserica Ortodoxă şi-a format preoţii şi dascălii
în mănăstiri şi biserici, la centrele eparhiale, cîntînd la strană sau în particular sub îndrumararea directă a
unui cleric mai luminat.
Aceste multe şcoli au luat fiinţă pe lîngă mănăstiri şi biserici, care au devenit în timp adevărate
focare de cultură.
Tinda bisericii sau chiar biserica, ca spaţiu liturgic a fost prima şcoală şi cea mai importantă pentru
cultura muzicală de tradiţie bizantină de aici şi de pretutindeni.
Pentru secolul al XVIII-lea au existat şcoli renumite, dar majoritatea dintre ele erau forme de
învăţămînt foarte modeste; se poate spune totuşi că nu exista regiune în Transilvania fără o formă de
învăţămînt din cadrul căreia să lipsească muzica bisericească sau cîntarea de strană. De exemplu, în centrul
Transilvaniei, la mănăstirea Strîmbu-Fizeşului (aproape de Gherla, n. n.), călugării de aici adunau tineri din
împrejurime, lucrau la cîmp alături de ei, pregătindu-i în schimb pe unii pentru preoţie, iar pe alţii pentru
dăscălie2. În judeţul Someş precum şi în alte regiuni ale Transilvaniei, existau aşa numitele „mănăstiri
şcoale“, pentru pregătirea preoţilor şi a diecilor3.
În judeţul Solnoc – Dobîca – Someş sînt atestate un număr de 21 mănăstiri, ctitorii ortodoxe, din
care, după uniaţie unele au fost trecute în proprietatea greco – catolicilor4.
În vechea structură teritorial – administrativă a Transilvaniei am identificat şcoli conduse de dascăli
destoinici, adevăraţi apostoli ai neamului.
Şcolile bisericeşti consemnate nu s-au înscris în cadrul strict geografic al centrului Transilvaniei;
prezentînd un spectru teritorial mai larg, am avut în vedere faptul că, atît diecii sau cantorii de strană, cît şi
preoţii formaţi în aceste şcoli au ajuns în centrul Transilvaniei şi la rîndul lor au transmis pe cale orală
tradiţia muzicală pe care şi-au însuşit-o.
Prezentăm cîteva exemple de şcoli pentru judeţul Someş: Vad, Ciceu-Poieni, Chiuieşti, Dolheni,
Nicula, Leurda, Negrileşti, Copalnic-Mănăştur, Olpret (Bobîlna) Berind ş.a.; pentru judeţul Cojocna: Cluj-
Mănăştur, Băiţa-Ormeniş, Feleac ş.a.; pentru judeţul Mureş-Turda: Chiherul de Jos, Ruşii Munţi, Solovăstru,
Hodac, Topliţa ş.a.
La acestea se adaugă cele din zona Bistriţei şi Năsăudului, zona Alba-Iulia, judeţul Turda-Arieş (p.
37-39).
Referirea noastră la rezumatul acestei părţi o încheiem cu o trimitere la Şcoala de la Mănăstirea
Rîmeţi la care copiii învăţau carte de la călugări: slujba şi cîntările bisericeşti5. La 8 august 1821, sătenii de
aici confirmau existenţa acestei şcoli motivînd-o: „Noi, Rîmeţii şi Ponorii, de candu-s aceste două sate, noi

2
Nicolae Albu, Istoria Învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944, p. 141.
3
P. Bod, Brevis Valachorum Transylvanium incolentium Historia, apud N. Albu, Istoria Învăţământului românesc din
Transilvania, Blaj, 1944.
4
Ştefan Meteş, Mânăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, p. 141-151.
5
Nicolae Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902, p. 274.
Petru Stanciu – Cultura muzicală de tradiţie bizantină în centrul Transilvaniei, secolele XVIII-XIX 149

acolo (la mănăstire) ne-am pomenit a avea şcoală şi dascăli şi prunci de învaţă şi dacă ni se ia aceea, noi
rămînem fără învăţatură ca dobitoacele“6. Prin urmare, această şcoală exista şi în secolul XIX.
Cel de-al doilea punct al primului capitol se referă la Catalogul Cărţilor Liturgice din Muzeul
Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului (p. 45-89).
La o primă vedere, enumerarea cărţilor liturgice în cadrul acestei teze ar putea fi percepută şi
interpretată diferit. Acest segment al lucrării capătă greutate prin faptul că fiecare carte de cult din acest
catalog şi altele într-un număr mult mai mare au fost cercetate una cîte una, urmărind aspecte care ţin de:
parohia din care provin; denumirea, locul şi anul apariţiei; identificarea poziţiei în catalog şi nu în ultimul
rînd amănunte importante rezultate din prefaţă şi însemnările proprietarilor şi cîntăreţilor de strană.
Oralitatea se fundamentează în mod paradoxal pe slova din carte. Octoihul, Triodul, Penticostarul,
Ceaslovul, Catavasierul sau Molitfelnicul, precum şi celelalte cărţi de cult sînt material didactic indispensabil
pentru cîntăreţul de strană. Afirmaţia noastră se sprijină pe practica muzicii liturgice de strană şi se
consolidează cu însemnările găsite în manuscrisele strict muzicale.
La Bucureşti, Rîmnic, Buzău, Tîrgovişte, Iaşi, Sibiu, Buda, Neamţ, dar şi la Blaj s-au tipărit carţi de
cult în limba română cu grafie chirilică în marea lor majoritate. Fără aceste cărţi de cult nu s-ar putea vorbi
de o cultură muzicală bisericească întrucît toate formele poeziei imnografice (stih, stihiră, tropar, condac,
canon etc.) ca structură şi conţinut se găsesc numai aici.
Numărul cărţilor liturgice de strană existente în Muzeul şi Biblioteca Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române a Vadului, Feleacului şi Clujului se ridică la 1276 de exemplare. Un număr de 1002 exemplare sînt
datate (cu dată precisă de apariţie); celelalte 274 sînt datate aproximativ deoarece le lipseşte foaia de titlu,
motiv pentru care le-am încadrat la nivel de secol. Am realizat şi descrierea cîtorva cărţi de cult dintre cele
enumerate.
Circulaţia acestor cărţi liturgice în centrul Tranilvaniei evidenţiază cîteva aspecte şi anume:
– cîntarea bisericească de tradiţie bizantină a fost promovată şi menţinută în centrul Transilvaniei
întrucît aceste cărţi de strană conţin întreg tezaurul liturgic al Bisericii Ortodoxe;
– volumul impresionant de carte liturgică confirmă relaţiile foarte bune dintre românii din cele două
Principate şi Transilvania;
– fiecare parohie avea cărţile necesare la strană desfăşurării cultului;
– multe cărţi liturgice tipărite la Blaj au fost folosite atît de greco-catolici cît şi de ortodocşi;
– la Cluj se găsesc doar o parte din cărţile de cult, cele mai multe fiind la parohii sau chiar în
bibliotecile personale;
– cărţile liturgice existente la Cluj, ne oferă imaginea circulaţiei cărţilor de cult în Biserica din
Transilvania, precum şi dotarea parohiilor la acest nivel.
Cu ajutorul cărţilor liturgice tipărite în limba română s-a realizat procesul de introducere a limbii
naţionale în cult şi a conturării limbajului muzical bisericesc şi liturgic.
Cel de-al doilea capitol al tezei de doctorat abordează Manuscrisele muzicale din bibliotecile clujene.
(p. 90-228).
Existenţa unei culturi muzicale de tradiţie bizantină în centrul Transilvaniei pentru perioada secolelor
XVIII-XIX este atestată şi de manuscrisele muzicale identificate în bibliotecile clujene.
În trei biblioteci clujene am identificat şi cercetat toate manuscrisele existente.
Bibliotecile clujene în care se găsesc manuscrise muzicale bizantine (sau orientale, cum sînt ele
catalogate într-o singură bibliotecă – Biblioteca Academiei Române, B. A. R.) sînt următoarele:
1. Biblioteca Academiei Române, (B.A.R.) Filiala Cluj cu şapte manuscrise (p. 90-160);
2. Biblioteca Centrală Universitară, (B.C.U.) „Lucian Blaga“ cu cinci manuscrise (p. 161-206) şi
3. Biblioteca Judeţeană, (B.J.C.) „Octavian Goga“ cu două manuscrise (p. 207-228).
Unele dintre aceste manuscrise muzicale bizantine au fost doar semnalate în urma consultării (şapte
de la B.A.R. şi trei de la B.C.U.); două dintre ele (ms. o. nr. 362 B.A.R. şi ms. rom. nr.1106 B.C.U.) au făcut
obiectul cercetării parţiale sau integrale. Patru manuscrise din aceste biblioteci le semnalăm pentru prima
dată: ms. gr. nr. 4370 B.C.U., ms. gr. nr. 5316 B.C.U., ms. rom. I-4 B.J.C. şi ms. rom. nr. II-14 B.J.C.
Manuscrisele muzicale din Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj, în număr de şapte, au fost
redactate în limba greacă medievală, şase dintre ele făcînd obiectul cercetării noastre, iar cel de-al şaptelea
fiind prezentat contextual.
Manuscrisele muzicale bizantine din această bibliotecă sînt următoarele:

6
Ştefan Meteş, op. cit., p. 58-59, comp. Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în
secolul XVIII şi începutul secolului XIX şi aportul original al culturii autohtone, Bucureşti, 1989, p. 55.
150 Acta Musicae Byzantinae VIII

1. Manuscrisul oriental nr. 354 (o. 354) este un Irmologhion avîndu-l ca autor pe Petru Vizantie şi
aparţine secolului XVIII. Notaţia este cucuzeliană.
Întrucît am identificat cîntări comune pentru două manuscrise învecinate (354, 355) am prezentat
exemple comparate (p. 94-96), subliniind diferenţele de abordare: melisme, semne hironomice, etc. (p. 95).
O prezentare tehnică a manuscrisului – deci fără a se intra în probleme de conţinut – au făcut Zsofi
Csakany şi Istvan Nemeth7.
2. Manuscrisul oriental nr. 355 (o. 355) este un Catavasier–Kratimatar din secolul XIX în notaţie
hrisantică.
Este un manuscris cu conţinut variat, cuprinzînd cîntări din diferite canoane ale Praznicelor
Împărăteşti, dar şi de la Slujba Înmormîntării, a Sfeştaniei sau Agiazmei mici. Prin prima denumire de
Catavasier dată acestui manuscris am avut în vedere identitatea multor cîntări care se regăsesc în
Catavasierul lui Filothei sin Agăi Jipei (a se vedea inclusiv aşa numitele irmoase veselitoare care se cîntă la
anaforă şi la masă făcute de dascălii mai noi) 8.
3. Manuscrisul oriental nr. 356 (o. 356) din secolul XVIII este un Antologhion–Doxastar alcătuit de
Gherman Arhiereul Neon Patron (p. 124). Manuscrisul este în notaţie cucuzeliană.
4. Manuscrisul oriental nr. 359 (o. 359) din sec. XIX este un Irmologhion avînd ca autor al cîntărilor
pe Balasiu (p. 131). Notaţia muzicală este cucuzeliană şi de tranziţie spre cea hrisantică.
5. Manuscrisul oriental nr. 362 (o. 362) este un Antologhion–Cratimatar scris la începutul secolului
al XVIII-lea.
Acest manuscris a fost cercetat de mai mulţi specialişti între care amintim pe Gheorghe Ciobanu,
Sebastian Barbu-Bucur şi, de curînd, Ozana Alexandrescu.
Muzicologul Gheorghe Ciobanu s-a ocupat de acel Kyrie, eleison (Κυριε, ελεησον – Doamne,
miluieşte) la patru voci9. Muzicologul-bizantinolog Sebastian Barbu-Bucur a abordat polihroniile existente în
acest manuscris10.
Un studiu de dată relativ recentă, semnat de Ozana Alexandrescu11, a adus lămuriri asupra locului şi
timpului în care a fost scris manuscrisul, identificînd pe baza documentelor, personalităţile religioase şi laice
la care se face referire în acest manuscris. Totodată, ipoteza susţinută de Gheorghe Ciobanu că acest
manuscris ar fi fost redactat în Transilvania şi că s-a folosit aici, putîndu-se vorbi despre o cîntare corală
armonică în această parte a ţării la început de secol XVIII, a fost infirmată.
Prin urmare, manuscrisul a fost alcătuit în insula Hios; polihroniile au fost destinate unor
personalităţi ale locului (Daniel, Mitropolit de Mitilene şi exarh al întregului Lesbos, Hagi Louka Sgoutas –
binefăcător, Simeon Melantos). Unele imne din manuscris au fost dedicate sfintei protectoare a insulei Hios
– Matroana12, iar prezenţa acelui Kyrie, eleison atestă existenţa unei comunităţi de rit catolic ca urmare a
dominaţiei genoveze (1355-1462), p. 140-141.
Ca structură, manuscrisul la care ne referim este deosebit de celelalte prin formele muzicale
imnografice pe care le propune: stihuri separate concepute ca o rugăciune scurtă sau începutul unei rugăciuni
de invocare a lui Dumnezeu, a Maicii Domnului sau a Sfinţilor. Este singurul gen de cîntare din acest
manuscris care nu are tereremuri.
În unele cazuri, cîntarea începe direct cu tereremuri, realizîndu-se o alternanţă: tererem – text –
tererem, totdeauna imnul terminîndu-se cu text. Textul este mult comprimat, dintr-o stihiră, adeseori
exprimîndu-se doar o idee (p. 142).
6. Manuscrisul oriental nr. 366 (o. 366) este un Heruvico–Chinonicar, cu notaţie hrisantică redactat
în cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea (p. 148-157).

7
Zsofi Csakany şi Istvan Nemeth, Un manuscris de muzică psaltică din biblioteca lui Timotei Ciparu, în „Acta Musicae
Byzantinae“, vol. II, Iaşi, 2000.
8
Subtitlu întîlnit la Sebastian Barbu-Bucur, Filothei sin Agăi Jipei, Psaltichie Rumănească, vol. I Catavasier, colecţia „Izvoare ale
muzicii româneşti“, vol. VII A, Editura Muzicală, Bucureşti, 1981, p. 485.
9
Gheoghe Ciobanu, Un Kyrie Eleison la patru voci în notaţie bizantină la începutul secolului al XVIII, în „Studii de
etnomuzicologie şi bizantinologie“, vol. I, Editura Muzicală, Bucureşti, 1974, p. 403.
10
Sebastian Barbu-Bucur, Imnuri, Aclamaţii, Engomioane şi Polihronii în manuscrisele psaltice româneşti, greceşti şi bilingve de la
începutul sec. al XVIII-lea, pînă la începutul sec. al XIX-lea aflate pe teritoriul României, în Cultura muzicală de tradiţie
bizantină în sec. XVIII şi începutul sec. XIX şi aportul original al culturii autohtone, Editura Muzicală, Bucureşti, 1989.
11
Ozana Alexandresu, O reconsiderare privind provenienţa manuscrisului 362 BAR, Cluj-Napoca, în „Muzica“, anul VIII, nr. 1
(29), Bucureşti, 1997.
12
Ms. o. 362, p. 43-57.
Petru Stanciu – Cultura muzicală de tradiţie bizantină în centrul Transilvaniei, secolele XVIII-XIX 151

7. Manuscrisul oriental nr. 365 (o. 365) este unul dintre cele mai vechi manuscrise existente în
România. Acest document muzical aparţine secolului al XVI-lea, iar semnalarea lui în cadrul acestei teze
este doar contextuală. Manuscrisul rămîne în atenţia noastră făcînd obiectul altei cercetări (p. 158-160).
La Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga“ din Cluj-Napoca am identificat şi cercetat cinci
manuscrise.
1. Manuscrisul muzical nr. 4323 (p. 161-172) este un Antologhion alcătuit din două părţi clar
delimitate:
I. Anastasimatar (fol. 1r-71r) şi
II. Scurt Doxastar (fol. 71v-231r).
Am încadrat acest manuscris în a doua jumătate al secolului al XVIII-lea în baza notaţiei cucuzeliene
şi de tranziţie spre cea hrisantică. Manuscrisul nu are foaie de titlu pentru prima parte, în schimb are pentru
cea de a doua parte: „∆οχασταριον συντοµον, και ωραιον συντεθεν, παρα του αυτου κατα το υφος του
Χριστου µεγαλης εκκλισιας: µην σεπτεµβριος ης προτιωυ του ο σιου πατρος Συµεων τον στυλητου“ adică
„Scurt şi frumos Doxastar alcătuit (compus) de acelaşi după ifosul Marii Biserici a lui Hristos (a
Constantinopolului n.n.), luna septembrie, (a) celui între sfinţi, Părintele (nostru) Simion Stâlpnicu“ (p.
170).
2. Manuscrisul muzical nr. 4370 este tot un Antologhion (p. 173-179), deşi la prima vedere ar putea
fi catalogat drept un Heruvico–Chinonicar. Prezenţa altor cîntări în manuscris (altele decît heruvice şi
chinonice) ne-a determinat să-l intitulăm Antologhion.
Datarea manuscrisului este clară: 24 octombrie 1836, deci prima jumătate a secolului al XIX-lea,
fiind redactat în limba greacă medievală. Manuscrisul a fost scris de mai mulţi copişti, ceea ce afectează
imaginea estetică în unitatea ei.
Starea fizică a manuscrisului dovedeşte deasa lui întrebuinţare la strană. Este unul dintre
manuscrisele nesemnalate, prezentînd o importanţă deosebită prin faptul că prin intermediul lui se poate face
trimitere la cîntarea de strană din centrul Transilvaniei. Avem în vedere categoria de cîntări cu denumirea de
Axioane Praznicare compuse de Macarie Ieromonahul şi care se regăsesc într-o formă simplificată în
colecţia de cîntări a lui Dimitrie Cunţanu (1837-1910)13.
3. Manuscrisul muzical nr. 4392 este unul bilingv, grec-român; este de asemenea un Antologhion ce
conţine cîntări de la Vecernia de sîmbătă seara, de la Utrenia de duminică dimineaţa, de la Pavecerniţă,
cîntările Sfintei Liturghii ş. a. (p. 180-190). Ca timp, aparţine sfîrşitului de secol XVIII, avînd notaţie
cucuzeliană şi de tranziţie spre cea hrisantică. Acest manuscris a intrat în preocupările muzicologilor
Gheorghe Ciobanu14 şi Sebastian Barbu-Bucur15.
Presupunem că este unul dintre puţinele manuscrise redactate în Transilvania, dacă avem în vedere şi
unele aspecte de ordin lingvistic. (p 188)
4. Manuscrisul muzical nr. 5316 este un Anastasimatar compus de Petru Bizantie (p. 191-201);
aparţine primei jumătaţi a secolului al XIX-lea, avînd notaţie hrisantică. Nici acest manuscris nu a fost
menţionat pînă în prezent.
5. Manuscrisul muzical nr. 1106 a fost cel mai cercetat manuscris din bibliotecile clujene, ajungînd
să fie transcris şi publicat de Hrisanta Trebici-Marin16.
Muzicologul Sebastian Barbu-Bucur dovedeşte că acest manuscris se constituie ca a şasea parte din
Psaltichia Rumănească a lui Filothei sin Agăi Jipei17, fiind copiat de mai multe mîini, în perioade diferite, cu
lipsuri şi greşeli.
Ţinînd seama de aceste aspecte, afirmaţia că prezentul Anastasimatar ar fi o lucrare originală şi nu o
copie, se constituie prin „necunoaştere, într-un atentat asupra Anastasimatarului lui Filothei, în ceea ce
priveşte autenticitatea, originalitatea, autorul, primordialitatea, vechimea şi circulaţia“18 acestei capodopere.
De altfel, toate problemele legate de acest manuscris–copie sînt lămurite de bizantinologul Sebastian
Barbu-Bucur în lucrarea menţionată (p. 39-59)19.

13
Dimitrie Cunţanu, Cântările bisericeşti după melodiile celor opt glasuri, Sibiu, 1890.
14
Gheorghe Ciobanu lasă o notiţă în manuscris cu privire la conţinutul lui.
15
Sebastian Barbu-Bucur prezintă acest manuscris în studiul Manuscrise psaltice româneşti şi bilingve în notaţie cucuzeliană, extras
din „Studii de Muzicologie“, vol. XII, Bucreşti, 1976, p. 60.
16
Hrisanta Trebici-Marin, Anastasimatarul de la Cluj-Napoca, Ms. 1106. Relaţii şi structuri în muzica de tradiţie bizantină, Colecţia
„Izvoarea ale muzicii româneşti“, vol. VIII, „Monumenta et Transcripta“, Editura Muzicală, Bucureşti, 1985.
17
Filothei sin Agăi Jipei Psaltichie Rumănească, vol. II Anastasimatar, în Colecţia „Izvoare ale muzicii româneşti“, vol. VII B,
Editura Muzicală, 1984.
18
Ibidem, p. 39.
152 Acta Musicae Byzantinae VIII

La Biblioteca Judeţeană Octavian Goga se găsesc două manuscrise româneşti pe care le semnalăm
pentru prima dată; amîndouă aparţin secolului al XIX-lea, avînd notaţie hrisantică.
1. Manuscrisul muzical nr. I-4 este un Antologhion (p. 207-215) şi conţine: Axioane duminicale şi
praznicare, Cîntările Sfintei Liturghii, Cîntări de la Vecernie şi Utrenie ş.a.
2. Manuscrisul muzical nr. II-14 este de asemenea un Antologhion (p. 216-228) provenind din zona
Horezu-Vîlcea. Manuscrisul conţine cîntări de la Vecernie şi Utrenie, în prima parte, şi Cîntările Sfintei
Liturghii, în cea de a doua parte.
În cazul acestui manuscris avem de a face cu un coligat, întrucît manuscrisului îi este ataşată o
tipăritură: „Carte de cântări bisericeşti“ Ştefan Popescu, 1860.
Cel de-al treilea capitol al tezei de doctorat prezintă Cîntarea de strană în centrul Transilvaniei (p.
239-292). Capitolul este precedat de Consideraţii istorice (p. 229-238).
Această ultimă parte se bazează pe exemple muzicale culese, înregistrate, transcrise şi prezentate pe
structurile teritorial-administrative bisericeşti, respectiv pe protopopiate (p. 239-292). Materialul a fost cules
în perioada 1999-2002. Un fapt demn de luat în considerare este acela că la strana transilvăneană s-au
perindat cîntăreţi bisericeşti din aceeaşi familie, constatînd în acest fel că muzica bisericească de strană din
centrul Transilvaniei este aceeaşi care s-a cîntat şi în urmă cu aproximativ un secol.
În ce priveşte cîntarea de strană, aici vom observa mai multe aspecte în virtutea unei realităţi
constatate:
– exemplele muzicale au fost selectate după audierea unui număr mare de cîntăreţi bisericeşti şi
după înregistrarea acestora;
– zona la care am făcut referire se rezumă la Arhiepiscopia Clujului, cu o uşoară extindere spre sud
şi spre nord;
– la notarea exemplelor muzicale am respectat, în cea mai mare parte, tonul propus de cîntăreţ, pe
considerente care ţin de frumuseţea exprimării;
– există melodii ale unor glasuri care s-au păstrat foarte bine, identificînd în acest sens variante
generalizate care au trăsături comune şi care ţin de: definirea modului, ehului sau glasului, scară,
formule melodice, formule cadenţiale ş.a.;
– am identificat glasuri bisericeşti, melodii ale glasurilor sau doar formule melodice profund
influenţate de folclor, care de asemenea s-au generalizat;
– cîntăreţii bisericeşti (diecii sau cantorii) au dat dovadă de spirit improvizatoric, punîndu-şi
amprenta pe cîntările bisericeşti;
– deşi şcolile pentru cîntăreţii bisericeşti au fost puţine şi, doar pe alocuri, cîntăreţii bisericeşti au
reuşit – datorită seriozităţii şi vocaţiei lor – să menţină cîntarea bisericească de strană;
– consecinţa directă a oralităţii cîntării bisericeşti din centrul Transilvaniei este aceea că formulele
melodice ale glasurilor s-au restrîns; chiar melodiile unor glasuri au suferit aceste mutaţii şi forme
de reducere (este cazul glasurilor III, VI, VII);
– toţi cîntăreţii (diecii), fără excepţie au preferat să-şi înceapă exemplificarea cu melodia troparului,
puţini dintre ei ajungînd şi la tactul stihiraric, aceasta fiind tot o consecinţă a oralităţii;
– de cele mai multe ori formulele mnemotehnice au fost extinse pentru întreaga melodie a glasului
respectiv;
– calităţile muzicale sau lipsa lor la cîntăreţii bisericeşti au adus, după caz, avantaje şi dezavantaje
cîntării de strană; unele formule melodice – cu trimitere precisă la glasurile cromatice – au fost
modificate sau chiar desfiinţate din neştiinţă sau din motivul menţionat;
– există genuri ale cîntării bisericeşti care nu se regăsesc ca structură melodică la majoritatea
cîntăreţilor (irmos, podobie, polieleu ş.a.);
– ethosul glasurilor bisericeşti a fost influenţat şi modificat de modurile populare, de modurile
diatonice şi cromatice de tip major şi minor;
– tendinţa spre tonalitate observată la muzica sîrbească, şi prin extindere, la cea din Transilvania
poate fi explicată prin cîntarea în terţe paralele; în felul acesta toate glasurile îşi accentuează
elementele structurale de natură tonală sau adoptă noi aspecte tonal – funcţionale;20
– la cîntăreţii selectaţi pentru exemplificare am constatat calităţi muzicale de excepţie, în mod
deosebit pentru interpretarea genurilor folclorice;

19
A se vedea şi Petru Stanciu, Anastasimatarul de la Cluj-Napoca, o copie după cel al lui Filothei, în „Acta Musicae Byzantinae“,
Iaşi, vol. II, 2000, p. 102-104.
20
Ibidem.
Petru Stanciu – Cultura muzicală de tradiţie bizantină în centrul Transilvaniei, secolele XVIII-XIX 153

– cîntăreţii de strană, diecii sau cantorii, din parohiile din centrul Transilvaniei sînt oameni angajaţi
în alte domenii de activitate; cîntarea de strană au deprins-o şi au practicat-o în cadrul cultului, în
răgazul oferit de celelalte obligaţii;
– prezenţa unui număr mare de cîntăreţi la strană în zilele noastre, are o motivaţie spirituală, de
ordin vocaţional şi nu una materială;
– se impune ca melodiile bisericeşti interpretate la strană, în centrul Transilvaniei, să fie conservate
prin înregistrare, în vederea valorificării lor.