Autori şi copişti ai muzicii de tradiţie bizantină în secolele XVII–XVIII

Ozana Alexandrescu

După secolul al XVI-lea, desemnat ca fiind secolul Şcolii muzicale de la Putna, în următoarele
secole activitatea legată de muzica liturgică se desfăşoară cu precădere în Ţara Românească. În secolele
XVII-XVIII, în spiritul ecumenic al ortodoxiei, actele de cultură din ţările române s-au datorat uneori unor
greci iar cele din Grecia unor români. Fenomenul s-a bazat atît pe comunitatea confesională cît şi pe cea
lingvistică la nivelul culturii, deoarece din secolul al XVII-lea în ţările române limba slavonă este înlocuită
treptat cu limba greacă. Astfel, cărturarul aparţinînd ambelor culturi, greacă şi română, reprezintă tipul
comun în sud-estul european de secol XVII-XVIII1. Încă de la începutul secolului al XVII-lea, un exemplu
de marcă l-a constituit ierarhul Luca Cipriotul, care din anul 1583 pînă în 1603 a fost în scaunul episcopal de
la Buzău. Este cunoscut faptul că renumitul caligraf a iniţiat la Buzău un scriptorium, o şcoală de copiere a
manuscriselor liturgice. După 20 de ani la episcopia de la Buzău, Luca Cipriotul a deţinut timp de încă 26 de
ani – între 1603-1629 – cea mai înaltă funcţie ecleziastică a ţării, pe cea de mitropolit al Ungrovlahiei; în
publicaţiile greceşti apare adesea şi sub numele de Luca al Ungrovlahiei2. În această perioadă l-a avut ca
discipol pe Iakobos, un ieromonah de la mănăstirea Simonopetra, ajuns arhiereu la Bucureşti, pentru ca apoi,
reîntors în Grecia, să fie episcop de Sidys – pînă în 1637 – şi în continuare episcop de Ganos şi Horas (1637–
1639)3. Se cunosc 11 manuscrise semnate de Iakobos, dintre care trei de muzică. A fost şi autor de cîntări,
după cum reiese din manuscrisele aflate la mănăstirea Leimonos din Insula Lesbos şi la mănăstiri de la
Muntele Athos4. Primul manuscris de muzică a fost alcătuit de Iakob arhiereul în anul 1624 la Bucureşti,
acestea fiind datele înscrise în colofonul ms. gr. 1096 din fondul Bibliotecii Academiei Române (BAR)
Bucureşti5. Manuscrisul lui Iakob este unul dintre cele mai importante manuscrise aflate în România. Din
cele 33 de volume catalogate de noi pentru secolul al XVII-lea, manuscrisul din 1624 este cel mai vechi şi
reprezintă un etalon deoarece constituie prototipul de Antologhion valabil aproape trei sferturi de secol.
Repertoriul de cîntări cuprins în ms. gr. 1096 reprezintă nucleul repertoriului din Antologhioanele ultimului
sfert de secol XVII, ms. gr. 1096 fiind un etalon şi în ceea ce priveşte evoluţia la nivelul semiografiei şi al
stilului muzicii.
O citire paralelă între o piesă copiată în 1624 şi aceeaşi piesă copiată într-un volum din deceniul opt
pune în evidenţă diferenţe care semnifică evoluţia firească în decursul unei jumătăţi de secol. Un alt aspect
de mare importanţă îl reprezintă utilizarea limbii greceşti, atît în notarea textului literar al cîntărilor cît şi
pentru indicaţiile tipiconale. Aspectul este de interes deoarece în prima jumătate de secol XVII, în Ţara
Românească se utiliza încă slavona ca limbă de cultură, ultimul susţinător al slavonismului fiind Udrişte
Năsturel6. Pentru muzica de tradiţie bizantină situaţia este total diferită. Manuscrisul lui Iakob din anul 1624,
scris integral în limba greacă, demonstrează faptul că muzica liturgică din secolul al XVII-lea s-a cîntat
exclusiv în limba greacă. Următoarele manuscrise în ordine cronologică, datate în funcţie de însemnări notate
pe volum, sînt: un Antologhion ante 1664 şi un Irmologhion ante 1665.
Un manuscris datat pe baza unui polihronion este ms. 4466 din Fondul Bibliotecii Regale din
Copenhaga. Volumul, studiat de noi pe microfilm, cuprinde patru polihronioane dedicate domnitorului
Şerban Cantacuzino, astfel încît am încadrat acest manuscris între anii 1678-1688. Documentul este de mare
importanţă pentru secolul al XVII-lea deoarece oferă date despre un autor român, şi anume Iovaskos Vlahos.
Într-o atribuire de autor notată în ms. 4466, Iovaskos Vlahos este desemnat ca fiind „Protopsalt al Curţii“
(Ungrovlahiei). Această titulatură figurează doar în trei volume: în cel de la Copenhaga şi în două
manuscrise de la Muntele Athos, ms. Xiropotamou 317 şi Panteleimonos 967, conform unui studiu publicat

1
Cornelia Papacostea, Lidia Demeny, Carte şi tipar în societatea românească şi sud-est europeană (secolele XVII-XIX), Editura
Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 148-152.
2
Nikos A. Bees, Les manuscrits des Meteores, Catalogue descriptif des manuscrits conserves dans les monasteres des Meteores,
vol. II Les manuscrits du Monastere de Barlaam, Athene, 1984, p. 87.
3
Demetrios Z. Sofianos, Les manuscrits des Meteores, Catalogue descriptif des manuscrits conserves dans les monasteres des
Meteores, vol. III Les manuscrits du monastere Hagios Stefanos, Athene, 1986, p. 317.
4
Manoles K. Hatzeyiakoumes, Mousika heirographa tourkokrateias (1453-1832), Athena, 1975, p. 298-299.
5
În acest articol sigla BAR fără altă specificaţie semnifică B.A.R. Bucureşti.
6
P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 26.
Ozana Alexandrescu – Autori şi copişti ai muzicii de tradiţie bizantină în secolele XVII–XVIII 87

de muzicologul Sebastian Barbu-Bucur7. Întrucît Iovaskos Vlahos a fost discipolul renumitului Germanos
Neon Patron, referitor la data stabilirii arhiereului în Ţara Românească, ms. 4466 oferă o preţioasă
informaţie. La f. 258v se află următoarea însemnare: „altă creaţie a lui Germanos Neon Patron care a fost
compusă prin mijlocirea (cu sprijinul) slăvitului domn Mihail Kantacuzino, mare spătar, fiind (acesta) la
închisoare pe vremea domniei lui Radu Voievod“. Din însemnare se înţelege că Germanos Neon Patron a
beneficiat de mecenatul marelui spătar şi de asemenea reiese ca perioadă prezumtivă de aflare a sa în Ţara
Românească chiar intervalul domniei lui Radu Leon, între anii 1664 şi 1669. Aşadar este posibil ca începînd
cu această perioadă să-l fi avut ca discipol pe Iovaskos Vlahos. În mod firesc, un muzician cu cea mai înaltă
funcţie şi discipol al lui Germanos Neon Patron a fost autor de cîntări. Valoarea creaţiei sale a fost
recunoscută şi în afara ţării, avînd în vedere faptul că mulţi copişti greci au inclus lucrări compuse de
Iovaskos Vlahos în repertoriul antologiilor din epocă. O dovadă în acest sens o reprezintă manuscrisele aflate
astăzi în fonduri din România, Grecia, Austria şi Danemarca. În studiul citat există un index al cîntărilor
atribuite lui Iovaskos Vlahos; majoritatea se află în volume cercetate de muzicologul român la Muntele
Athos. Acestui index i-am adăugat manuscrisele cercetate personal în Grecia – 13 volume – şi în Bulgaria –
un volum. Cea mai largă circulaţie a cunoscut doxologia în eh 4 A inclusă în secţiunea de doxologii printre
creaţiile celor mai renumiţi autori ai epocii. O cîntare care apare o singură dată a fost descoperită de noi într-
un volum aflat la Biblioteca Naţională din Atena, EBE 21758. Această creaţie prezintă interes deoarece, fiind
un irmos calofonic ( de la sărbătoarea Întîmpinării Domnului), este o cîntare foarte amplă prin care se pune
în valoare măiestria autorului în arta compoziţiei. Menţionăm faptul că această piesă este atribuită lui Ioan
Vlahos. Aceeaşi variantă a numelui – Ioan Vlahos – apare în trei manuscrise din Grecia pentru o cîntare
aflată şi în ms. gr. 790 din fondul BAR unde autorul este notat Iovaskos Vlahos. Pe baza cercetării
comparate am stabilit identitatea muzicii şi în consecinţă identitatea autorului, eliminînd incertitudinea
privind existenţa a doi autori diferiţi. Ioan Vlahos şi Iovaskos Vlahos sînt cele două variante ale numelui
aceluiaşi autor.
În ms. 4466 sînt semnalaţi încă doi autori neidentificaţi în alte manuscrise; unul este Ioan copistul,
după cum apare la f.158 „compoziţia noastră a umilului copist Ioan“ şi la f. 181v „compus de mine umilul“.
Al doilea se numeşte Konstantin, conform însemnărilor de la f. 224v „creaţia părintelui nostru Konstantin
înfrumuseţată şi de către mine Ioan“ şi de la f. 126, 137v, 148, 267 „alta a părintelui nostru Konstantin“.
O altă creaţie singulară atribuită psaltului Iovaskos se găseşte în ms. 100 din fondul Bibliotecii
Naţionale de la Viena şi a fost publicată în articolul muzicologului Nicu Moldoveanu9. Ms. 100 este un
Irmologhion de dimensiuni reduse dar de mare importanţă pentru secolul al XVII-lea. În primul rînd
cuprinde canonul la Adormirea Maicii Domnului compus de Iovaskos Vlahos, piesă care nu mai figurează în
alte manuscrise. În al doilea rînd, ms. 100 cuprinde şi o cîntare a unui alt autor român, de asemenea unică.
Însemnările de proprietar sînt notate din anul 1681 pînă în 1691, iar proprietarul Irmologhionului a fost Vlad
grămăticul şi vameş la Cîineni. La finalul volumului, Vlad grămăticul a adăugat o cîntare compoziţie proprie,
un tropar „nekrosimon“ în eh 4 pl. Un alt exemplu de creaţie singulară îl oferă ms. gr. 670 BAR încadrat în
secolul al XVII-lea; la f. 101 o doxologie este atribuită lui Ianake din Bucureşti.
Deşi nu au cunoscut circulaţia în alte manuscrise, compoziţiile lui Vlad grămăticul, Ioan copistul,
Konstantin şi Ianake din Bucureşti demonstrează faptul că muzicienii români nu au fost doar simpli copişti şi
executanţi. Buni cunoscători ai muzicii de tradiţie bizantină, şi-au apropriat normele compoziţionale şi au
îmbogăţit repertoriul standardizat cu variante muzicale personale. Ms. 100 de la Viena oferă şi o informaţie
care a contribuit la elucidarea unei reconsiderări privind provenienţa ms. 362 din fondul BAR Cluj. Pe baza
includerii la finalul volumului a unei piese aparţinînd ritului catolic – Kyrie eleison la patru voci, notat în
neume bizantine – s-a considerat că ms. 362 Cluj a fost scris în Transilvania începutului de secol XVIII, după
apariţia ritului greco-catolic. Într-un studiu apărut în 1997 am demonstrat că ms. 362 Cluj a fost scris în
insula Hios10. Argumentul adiţional ne-a fost oferit de colofonul ms. 100 Viena. Copistul volumului, psaltul
Ştefan din insula Hios, precizează că tatăl său a fost catolic. În consecinţă, dispunem de două manuscrise
alcătuite de psalţi practicanţi ai cîntării de tradiţie bizantină şi în acelaşi timp familiarizaţi cu muzica ritului
catolic. Exemplul celor două manuscrise, deşi rar întîlnit, relevă o situaţie ce favorizează o înţelegere mai
profundă a muzicii liturgice. De rit ortodox sau catolic, în notaţie neumatică bizantină sau gregoriană, muzica
7
Sebastian Barbu-Bucur, Iovaşcu Vlahul protopsaltul Curţii Ungrovlahiei şi epoca sa în manuscrise psaltice de la muntele Athos,
în „Biserica Ortodoxă Română“, nr. 7-8, iulie-august 1988.
8
Ozana Alexandrescu, Un manuscris inedit din secolul al XVII-lea, în „Muzica“ nr. 4, 1998, p. 135-142; piesa se prezintă în
facsimil şi transcriere.
9
Nicu Moldoveanu, Cercetări asupra manuscriselor în notaţie bizantină existente în Biblioteca Naţională din Viena, în „Biserica
Ortodoxă Română“, nr. 3-4, martie-aprilie 1984.
10
Ozana Alexandrescu, O reconsiderare privind manuscrisul 362 BAR Cluj-Napoca, în „Muzica“, nr. 1, 1997, p. 106-111.
88 Acta Musicae Byzantinae VII

liturgică, slujind aceleiaşi idei, transmite un unic mesaj; spiritualitatea de esenţă a muzicii liturgice trece
peste bariera reprezentată de diferenţa dintre două confesiuni, barieră considerată adesea ca fiind
insurmontabilă.
Sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea au fost marcate de activitatea altui
copist-autor de cîntări român; muzicianul de epocă brîncovenească s-a numit Kallistos ieromonahul. Din cele
trei manuscrise semnate de Kallistos ieromonahul se păstrează numai două; volumul alcătuit în anul 1705, al
cărui colofon apare în două publicaţii greceşti şi una românească, s-a pierdut definitiv11. Primul manuscris
copiat de Kallistos ieromonahul este ms. EBE 2213 din fondul Bibliotecii Naţionale de la Atena şi, pînă la
cercetarea întreprinsă personal, nu a fost cunoscut muzicologilor români12. Ms.2213 păstrează următorul
colofon: „Prezenta carte a fost scrisă de către mine Kallistos ieromonahul de la mănăstirea Mărgineni din
Vlahia, în timpul domniei lui Ioan Constantin Basarab Voievod, 1694“ . După numai un an, în 1695, copistul
a semnat al doilea manuscris, probabil aflîndu-se tot la mănăstirea Mărgineni; volumul din 1695 este ms. 52,
din fondul Muzeului Olteniei din Craiova. Kallistos ieromonahul, muzicianul –după cum semnează pe mai
multe manuscrise care i-au aparţinut – a fost şi autor de cîntări, numele său figurînd în cataloagele greceşti în
mai multe variante. În lipsa posibilităţii de verificare a textului muzical, a fost foarte dificil să identificăm
piesele pe care le-a compus. O lămurire în acest sens s-a bazat pe o atribuire aflată în ms. Panteleimonos
1001 pentru cîntarea cu cea mai largă circulaţie13. Această unică variantă informează asupra gradului
ecleziastic – arhimandrit– şi precizează apartenenţa etnică a autorului, şi anume, Vlahobogdanos, adică
românul (Vlahia – Ţara Românească, Bogdania – Moldova). În urma unei minuţioase reconstituiri, a reieşit
un număr de cinci sau şase piese ca fiind compuse de muzicianul Kallistos. Acest repertoriu, deşi foarte
restrîns, a cunoscut succesul selectării în manuscrise, demonstrînd astfel valoarea şi aprecierea de care s-a
bucurat creaţia sa. Avînd în vedere prevalenţa repertoriului compus de psalţii greci, includerea lui Kallistos
în rîndul autorilor renumiţi în epocă este remarcabilă, numele său adăugîndu-se celor care au contribuit la
îmbogăţirea patrimoniului muzicii de tradiţie bizantină.
Sfîrşitul epocii brîncoveneşti a marcat un moment hotărîtor pentru evoluţia muzicii liturgice în
spaţiul românesc. În anul 1713 autorul român Filothei sin Agăi Jipei a alcătuit „Psaltichia rumănească“ ,
antologie scrisă exclusiv în limba română; acest adevărat monument de cultură românească a văzut lumina
tiparului în formă de facsimil şi transcriere în notaţie liniară14. Deşi nu există posibilitatea verificării
cantitative a creaţiei sale – nu se ştie cîte cîntări din întreaga culegere îi aparţin – antologia alcătuită de
Filothei sin Agăi Jipei reprezintă o operă de o importanţă covîrşitoare pentru cultura muzicală românească.
Un continuator pe linia românirii cîntărilor a fost Şărban protopsaltul Curţii Domneşti15. Numele său
figurează de multe ori „Şărban dascălul“, deoarece a fost atît cîntăreţ cît şi „didaskalos“, activitatea sa de
practician împletindu-se permanent cu cea didactică. Ms. gr. 130 BAR oferă prima menţiune în acest sens; în
colofonul datat 1733, copistul Gheorghe, fiul lui Boiagi, se declară ucenicul dascălului Şărban. Un alt
discipol al lui Şărban a fost Ioan sin Radului Duma Braşoveanu care, după aproape patru decenii, în 1751, a
copiat „Psaltichia rumănească“ a lui Filothei sin Agăi Jipei din 1713. Ms. rom. 4305 din fondul BAR, „a
doua ediţie“ a antologiei, a constituit materialul didactic al psaltului în predarea muzicii la şcoala din Braşov.
Astfel, circulaţia „Psaltichiei rumăneşti“ în spaţiul transilvan a contribuit la întărirea unităţii de limbă,
credinţă şi neam a românilor din cele două ţări, acesta fiind idealul slujit de întreaga activitate a lui Ioan sin
Radului Duma Braşoveanu.
Un alt discipol important al dascălului Şărban a fost Constandin, protopsalt la biserica domnească în
a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În anul 1767, aflîndu-se la episcopia din Rîmnic, a alcătuit o
culegere de cîntări. Ms. rom. 2219 BAR Bucureşti cuprinde secţiunile de Stihirar şi Penticostar din
„Psaltichia rumănească“, fapt ce dovedeşte circulaţia repertoriului „românit“ de Filothei şi în a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea. Anul 1767 apare în documente pentru un manuscris astăzi pierdut, alcătuit de

11
S. Kyriakides, Neos Ellenomnenon, tom 9, 1912, p. 305-306; L. Politis, Palaiographika apo ten Epeiro, în E. E. Ph. S., tom 12,
Thessalonike, 1973, p. 335-336; Marcu Beza, Urme româneşti în răsăritul ortodox, Imprimeria naţională, Bucureşti, 1937, p.
137, 141.
12
Ozana Alexandrescu, Kallistos ieromonahul, în „Muzica“, nr. 1, 1998, p. 110-118.
13
Gregorios Stathis, Les manuscrits de musique byzantine de Mont Athos. Catalogue descriptif et des manuscrits de musique
byzantine conserves dans les bibliotheques des monasteres et des scetes du Mont Athos, vol. 22, Athenes, 1976, p. 409.
14
Sebastian Barbu-Bucur, Filothei sin Agăi Jipei, Psaltichie rumănească, vol. I Catavasier, Bucureşti, Editura Muzicală, 1981, vol.
II Anastasimatar, Bucureşti, Editura Muzicală, 1984, vol. III Stihirar, Bucureşti, Editura Muzicală, 1986, vol. IV Stihirar şi
Penticostar, Bucureşti, Editura Episcopiei Buzăului, 1992.
15
Idem, Şărban Protopsaltul Ţării Româneşti, în „Glasul Bisericii“, nr. 5, 1988.
Ozana Alexandrescu – Autori şi copişti ai muzicii de tradiţie bizantină în secolele XVII–XVIII 89

Mihalache Moldoveanu sau Moldovlahul16. În cîteva manuscrise Mihalache este desemnat autor al unor
cîntări cu textul în limba română. Activitatea de dascăl a acestuia este dovedită prin colofonul ms. gr. 159
BAR; copistul culegerii, Ioan sin popa David ot episcopia Buzăului se declară ucenic al lui Mihalache, de
astă dată numit „Iaşiotul“. În ultimul sfert de secol XVIII, în Moldova, la mănăstirea Neamţ, conduce Şcoala
de muzică psaltică Iosif monahul, creaţiile sale figurînd în manuscrise cu specificaţia „moldoveneşti“ . Multe
manuscrise încadrate în ultimele două decenii ale secolului cuprind în cea mai mare parte repertoriu cu text
grecesc, dar şi cîntări româneşti. Un exemplu în acest sens este ms. 4947 din fondul Bibliotecii Naţionale
Bucureşti, o antologie scrisă în anul 1785. Copistul volumului, Ioan psaltul, semnează traducerea unor texte
în limba română şi unele cîntări proprii. În aceeaşi perioadă, atît în Ţara Românească cît şi în Transilvania şi
Banat, cîntarea românească este slujită de către un cărturar-psalt peregrin, Naum Rîmniceanu care a activat
ca psalt şi dascăl de muzică psaltică. Înaintea anului 1788 a alcătuit o antologie numită ulterior „Meşteşugul
cîntărilor bisericeşti pe glasuri“. Ms. rom. 3210 BAR prezintă propedia şi şase piese în limba română
identice cu cele din antologiile lui Filothei şi Duma, fapt care atestă circulaţia repertoriului „românit“ pe o
arie geografică foarte mare. Însemnările de pe volum sînt notate de Naum ierodiacon, la Mănăstirea Hodoş,
la Lipova şi la Caniţa. Naum Rîmniceanu este un exemplu de muzician de la cumpăna veacurilor; format în
secolul al XVIII-lea, alcătuieşte o culegere în notaţie veche (neobizantină), pentru ca apoi, în secolul al XIX-
lea, după reforma hrysantică, să-şi continue activitatea contribuind la predarea şi propagarea muzicii în „noua
sistimă“.
La începutul prezentării de faţă afirmam acea trăsătură caracteristică a fenomenului cultural în
spaţiul ortodox, şi anume edificarea comună a actelor de cultură de către români şi greci. Muzica liturgică –
în acelaşi timp vehicul şi liant între cele două culturi – a reprezentat domeniul pentru care afirmaţia se
verifică cu pregnanţă. În fondurile româneşti, manuscrisele semnate de copişti greci se încadrează în
majoritate în secolul al XVIII-lea – secolul domniilor fanariote în ţările române. Volumele sînt fie aduse din
Grecia, fie alcătuite de către greci stabiliţi în ţările române. În fondul Bibliotecii Centrale Universitare din
Iaşi se păstrează un manuscris de secol XVII: ms.I-40 a fost copiat de Anthonios în anul 1684. Două
manuscrise provenite din mănăstiri athonite sînt: ms. III-88 copiat de Lavrentios ierodiacon de la Simonpetra
în anul 1710 şi ms. III-85 scris de ieromonahul Damaskinos de la Doheiariou în anul 1723. La Arhivele
Statului din Iaşi se găseşte ms. 204 scris de Ignatios ieromonah în 1730. În fondul BAR se păstrează
următoarele volume: ms. gr.1510 copiat de Germanos Olympiotul de la mănăstirea Sfînta Treime în anul
1716; ms. gr. 888 din anul 1718 îl are trecut în colofon pe autorul Ioan Hrysoberges; ms. Gr. 147 este scris în
anul 1729 de ierodiaconul Melhisedek Pantokratorinos; ms. gr. 1506 a fost scris în 1760 de către Nanos
Kastorianos; ms. gr. 1414 a fost copiat în anul 1794 de către ierodiaconul Ioasaf, originar din Agrafa-
Fournas; ms. gr. 33, din anul 1799 a fost copiat de Xanthos Ainitos din Amigdalia la Bucureşti.
Prin această succintă prezentare a autorilor şi copiştilor de secol XVII-XVIII am urmărit să punem în
lumină bogata activitate desfăşurată în ţările române în domeniul muzicii de tradiţie bizantină. Continuînd
cele aproximativ 50 de manuscrise de secol XVI-XVII, fondul românesc de peste două sute de manuscrise
aparţinînd secolului al XVIII-lea susţine afirmaţia potrivit căreia, în ţările române muzica liturgică a fost
slujită în mod constant cu profesionalism şi măiestrie artistică. O recunoaştere a acestui fapt a constituit-o
tipărirea unei cărţi de muzică în notaţie bizantină, pentru prima dată în lume în anul 1820 la Bucureşti,
capitala Ţării Româneşti.

16
Idem, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în secolul XVIII şi începutul secolului XIX şi aportul original
al culturii autohtone, Bucureşti, Editura Muzicală, 1989, p. 103-118.