Codicele Voroneţean

Codicele Voroneţean este un manuscris datând din secolul al XVI-lea, care se păstrează la
Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, sub cota ms. rom. 448, şi face parte dintre cele mai
vechi texte româneşti scrise în grai rotacizant. Este unul din cele patru monumente ale limbii
române literare alături de:

a) Psaltirea Şcheiană

Psaltirea Scheiană este un manuscris românesc din secolul al XVI-lea, care face parte
dintre cele trei culegeri rotacizante ale psalmilor, alături de Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea
Hurmuzaki. Manuscrisul a aparţinut lui D. C. Sturdza-Scheianul, care l-a dăruit Academiei
Române în 1884 (ms. rom. 449). Are 265 de file şi este o copie realizată de trei scribi a unei
traduceri din slavonă în limba română a psalmilor lui David, la care se adaugă zece cântări
scriptuare, precum şi Simbolul atanasian al credinţei. La sfârşitul psalmului 151 se află o
criptogramă care a fost descifrată în diferite moduri. Textul a fost editat, în facsimil, de Ioan
Bianu (1889) şi de I.-A. Candrea (1916). Opiniile asupra datării manuscrisului sunt diverse,
propunându-se fie sfârşitul secolului al XV-lea (Aron Densuşianu), fie anul 1515 (Sextil Puşcariu,
P. P. Panaitescu) sau intervalul 1563-1570 (I.-A. Candrea). Mai recent, pe baza analizei hârtiei de
provenienţă sileziană, având ca filigran „mistreţul“, G. Blücher a datat textul între anii 1573-1574,
iar Alexandru Mareş între anii 1573-1578. Multă vreme s-a încetăţenit ideea localizării Psaltirii,
la fel ca a celorlalte texte rotacizante, în Maramureş. Cercetările asupra limbii textului întreprinse
de Ion Gheţie au stabilit că manuscrisul a fost copiat în Moldova, unde s-a descoperit, de altfel, şi
unde a circulat tipul de hârtie respectiv. Traducerea originală s-a efectuat însă în colţul sud-vestic
al Dacoromaniei, adică în Banat-Hunedoara şi zonele limitrofe.

Particularităţi lingvistice

 Fonetice: rumpe, frâmt, dzise, ledzea „legea”, câri „câini”, oamirilor;

 Morfologice: mârule „mâinile”, sem „suntem”, seţi „sunteţi”;
 Lexicale: agru „câmp”, apuţi „a mirosi”, auă „strugure”, beseadă „vorbă”, inie „zăpadă,
brumă”, îmă „mamă”, mărit „mire”, pobedi „a învinge”.

1
 b) Psaltirea Hurmuzachi

Psaltirea Hurmuzaki este un vechi manuscris românesc, care cuprinde o traducere a

psalmilor din secolul al XVI-lea. Alături de Codicele Voroneţean, Psaltirea Scheiană şi Psaltirea
Voroneţeană, face parte dintre textele rotacizante. Se păstrează în Biblioteca Academiei Române,
sub cota ms. rom. 3077, fiind denumită astfel după donatorul ei, Eudoxiu Hurmuzaki. Este un
manuscris de 134 de foi, care cuprinde cea mai veche versiune românească a psalmilor, pe primele
125 de file, şi un tipic al evangheliilor în slavonă, pe ultimele nouă file. Textul a fost editat critic
de Ion Gheţie şi Mirela Teodorescu în 2005. O opinie care s-a acreditat mult timp este aceea a lui
I.-A. Candrea, care susţinea în 1916 că Psaltirea Hurmuzaki nu este copia unui manuscris
anterior, ci chiar autograful traducătorului din slavonă. Alţi lingvişti (G. Pascu, Al. Procopovici,
O. Densusianu, Andrei Avram, Ion Gheţie) au demonstrat ulterior că textul este o copie executată
după o psaltire slavo-română. Studiind filigranul de tip „ancoră” care apare pe filele din caietele
15-18 ale manuscrisului, I.-A. Candrea a ajuns la concluzia că hârtia este de provenienţă veneţiană
şi poate fi datată în intervalul 1500-1520. La fel, P. P. Panaitescu înclina să plaseze redactarea
psaltirii între anii 1500-1515.. Precauţi, alţi filologi au acceptat ulterior că textul aparţine primei
jumătăţi a secolului al XVI-lea. Recent, Alexandru Mareş, după cercetări filigranologice făcute în
arhivele veneţiene, a demonstrat că manuscrisul poate fi datat între anii 1491-1516, mai probabil
în primul deceniu al secolului al XVI-lea. Textul copiei a fost localizat în Moldova, iar originalul
în zona Banat-Hunedoara.

Particularităţi lingvistice

 Rotacizarea lui n intervocalic în cuvintele de origine latină sau autohtonă. Exemple:

bătrâru, înrima, luminrarea, margirile, omenreşti, rugăciurea.
 Lexicul păstrează o serie de cuvinte dispărute din limba literară actuală sau mai puţin
cunoscute (folosite regional sau în vorbirea populară):
o de origine latină: arinră „nisip”, a se dupleca „a se clătina, a se apleca”, giunre
„tânăr”, încări „a încălzi”, measer „sărac”, vipt „hrană, grâne”;
o de origine slavă: aspidă „viperă”, beseadă „cuvânt, vorbă”, conob „vas”, mâzdă
„mită, ciubuc”, plesa „a bate din palme”, ustnă „buză”, zlac „iarbă, pajişte”;
o de origine maghiară: adămană „camătă”, bănat „supărare, necaz”, băsău „mânie,
răzbunare”, celui „a înşela”, giloşag „ură”, viciui „a murmura, a cârti”;
o de origine obscură: bicil „rămăşiţă”, sclăncini „ a se clătina”, sinrecu „bătrân”.

2
 c) Psaltirea Voroneţeană.

Psaltirea Voroneţeană este un manuscris românesc din secolul al XVI-lea, care conţine
copia unei traduceri parţiale a psalmilor, în paralel cu textul slavon corespunzător. Manuscrisul
face parte dintre textele rotacizante, alături de Codicele Voroneţean, Psaltirea Scheiană şi Psaltirea
Hurmuzaki. A fost descoperit, în 1882, la mănăstirea Voroneţ, fiind donat apoi Academiei
Române (ms. rom. 693). Cuprinde 73 de file, lipsindu-i începutul (până la psalmul LXXVII) şi
mai multe porţiuni din restul psaltirii. Textul bilingv a fost editat de George Giuglea (1910-1911)
şi de C. Găluşcă (1913). Manuscrisul a fost datat aproximativ în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea de Ovid Densusianu şi P. P. Panaitescu, între 1552-1570 de I.-A. Candrea, iar mai recent
între anii 1551-1558 de Al. Mareş. Tot pe baza examenului filigranologic s-a impus şi ideea
copierii textului în Moldova. Traducerea originală a psalmilor a fost realizată în sfertul sud-vestic
al Dacoromaniei, respectiv în zona Banat-Hunedoara.

Particularităţi lingvistice

 Fonetice: iubăscu, cuiubul, giudecii, scădzură, pâre „pâine”, sunrară, viru „vinu”, dzâsa;
 Morfologice: mârulor „mâinilor”, semu „suntem”;
 Lexicale: auă „strugure”, cet „linişte“, mărat „sărac”, nari „nas”, şumăn „cherchelit”.

CODICELE VORONEŢEAN

Generalităţi

Este un manuscris care datează din secolul al XVI-lea şi care cuprinde un fragment din
Faptele apostolilor, de la capitolul 18, versetul 14, până la sfârşit, epistola lui Iacob, prima
epistolă a lui Petru, în întregime, şi a doua epistolă a lui Petru până la capitolul 2, versetul 9. A
fost descoperit de Grigore Creţu, în 1871, la Mănăstirea Voroneţ din Bucovina.

Datare

S-au vehiculat, începând din 1885, diferite opinii privitoare la datarea textului: secolul al
XV-lea (Aron Densuşianu), cca 1500 (G. Pascu), începutul secolului al XVI-lea (Alexandru
Philippide), prima jumătate a secolului al XVI-lea (Al. Procopovici, I.-A. Candrea), a doua
jumătate a secolului al XVI-lea (O. Densusianu, P. P. Panaitescu). Primul editor al manuscrisului,
I. G. Sbiera, data manuscrisul în cca 1423-1550, după grafie, şi în cca 1505-1525, după filigran.

3
Pe baza unui examen riguros al filigranelor hârtiei, în care marca mistreţului se regăseşte în 7
variante, Alexandru Mareş a dedus, mai recent, că manuscrisul a fost copiat în intervalul 1563-
1583.

Filiaţie şi localizare

Traducerea s-a efectuat după un original slavon, aparţinând redacţiei a patra a Apostolului.
Versiunea românească urmează un model de redacţie mediobulgară. Nu este exclusă, pentru unele
soluţii de traducere, nici folosirea parţială a unui izvor latin. Mult timp s-a acreditat ideea,
susţinută de Nicolae Iorga, I.-A. Candrea, Alexandru Rosetti, P. P. Panaitescu, că Apostolul
voroneţean a fost scris, alături de celelalte texte rotacizante (Psaltirea Scheiană, Psaltirea
Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzaki), în Maramureş şi în nordul Ardealului. Cercetările din
ultimele decenii, întreprinse de către Ion Gheţie şi de către alţi lingvişti, au abandonat teoria
maramureşeană şi au stabilit că traducerea a fost alcătuită în partea sud-vestică a ţării, iar copia a
fost efectuată în Moldova.

Format

Manuscrisul, în format in -8º, conţine 85 de file întregi şi o încă filă din care s-a conservat
doar colţul superior stâng, filele se la început şi de la sfârşit lipsesc. Este scris cu chirilica
semiuncială şi are caracter arhaic. Textul este o copie, iar nu autograful traducătorului.
Manuscrisul a fost editat de I. G. Sbiera (1885) şi de Mariana Costinescu (1981).

Tipar: 15.X-81

Coli editoriale: 31,85

Coli tipar: 30,5

Planşe tipar: 5,5

Legătura:

Codicele Voronoţean este legat într-o copertă nouă de carton de forma unei casete, învelită cu
piele roşie şi ornată cu motive florale. Pe coperta faţă şi pe cotor este imprimată cu lietre aurii
inscripţia „Codicele Voroneţean”. În interiorul copertei din spate figurează semnătura lui Ion
Sbiera.

4
Filele:

Filele nu au fost numerotate odată cu copierea manuscrisului. Ele poartă trei numerotări moderne:

1 – numerotare de maşină a filelor (Academie)

2,3 – Ion Sbiera le-a numerotat de mână, una marcând filele pe verso, iar alta paginile.

Dimensiuni:

Sunt 86 de file = 12 caiete (plierea în 8 a unei coli de format cca 40131 cm); lungimea filelor este
de 15,7 cm, iar lăţimea de 10,1 cm. Fiecare pagină are 14 rânduri, doar pagina 107 (fila 54) are 13
rânduri.

Cerneala:

Adăugirile şi modificările sunt scrise cu aceeaşi cerneală neagră. Indicaţiile tipiconale, titlurile şi
iniţialele majuscule sunt scrise cu cerneală roşie (chinovar).

Hârtia:

Hârtia este semilucioasă, de grosime mijlocie, este de provenienţă silezian.

Filigranul:

Este mistreţul.

Particularităţi lingvistice

 Principala trăsătură fonetică a textului este rotacizarea lui n intervocalic, în situaţia în care
provine dintr-un n latin simplu şi nu este urmat de e sau i în hiat. Exemple: binre, bunru,
demânreaţa, demâreaţa, verirul.

 Lexicul Codicelui prezintă o serie de cuvinte dispărute din limba actuală, puţin cunoscute
sau dialectale:
o de origine latină: adăsta „a aştepta”, agru „câmp, pământ cultivat”, fur „hoţ”,
lucoare „strălucire”, vărgură „fecioară”, vie „a trăi, a locui”;

5
o de origine slavă: besedui „a sta de vorbă”, dosădi „a insulta”, hlipi „a suspina”,
podobnic „imitaror”, prişlet „peregrin”, sicareu „ucigaş plătit”, zborişte „loc de
întrunire, teatru”;
o de origine maghiară: feleleat „mărturie, răspuns”, fuglu „prizonier”, tar
„încărcătură”.