Intre istorie si mit

Tema: Romanitate si dacitate

Componenta grupei de elevi:
1. Bobes Miruna
2. Gheorghe Andrei
3. Ionita-Mitran Gabriel
4. Spinu Eusebiu
Limba romana literara si primele texte

CONCEPTUL DE LIMBA LITERARA

Limba literară este, din punct de vedere sociolingvistic, una din varietățile unei
limbi. Conceptul de limbă literară a cunoscut și cunoaște o seamă de interpretări
lingvistice și extralingvistice, în funcție de ideile dominante ale epocilor istorice,
de ideile a diferiți literați și a diferiți lingviști. Diferențele privesc atât definirea și
delimitarea ei față de celelalte varietăți ale limbii, cât și rolul său în literatură, în
cultură, în învățământ și în societate.

Tratarea noțiunii de limbă literară nu poate fi despărțită de cea a noțiunilor de

limbă comună și limbă standard. Raportul dintre acestea a fost în decursul timpului
și este văzut în moduri diferite. La începuturi a fost standardizată limba literară și
s-a impus ca standard pentru limbă în general, dar treptat standardul s-a bazat tot
mai mult pe limba comună, iar în prezent, limba literară este considerată cel mult
ca fiind cea a beletristicii, iar noțiunea ei este delimitată de cea a limbii standard.

Termenul limbă literară ridică o serie de probleme din punct de vedere al realităţii
lingvistice, culturale şi sociale, dar şi de natură terminologică pe care le consideră,
în general, că o acoperă. Limba literară este o disciplină relativ nouă a lingvisticii
(noţiunea de limbă literară se vehiculează din prima jumătate a secolului al XIX-
lea). Concret, ea reprezintă varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale,
caracterizată pintr-un sistem de norme, care s-au fixat în scris şi care îi conferă o
anumită stabilitate şi unitate.

Noţiunii de limbă literară i s-au dat, de-a lungul timpului,accepţii diferite. Astfel,
iniţial, ea a fost considerate exclusiv o limbă scrisă, având menirea de a servi
pentru exprimarea unei literaturi. G. Ivănescu defineşte „limba literară
românească” drept „limba scrisă sau, cum i se mai spune de către unii lingvişti,
limba comună românească„, în timp ce, pentru Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu
Onu, istoria limbii literare constituie „istoria scrisului românesc de la origini şi
până în prezent”.
ÎNCEPUTURILE CULTURII SCRISE
A. Perioada antică

1. Cultura dacilor: dacii foloseau alfabetul grec sau latin. Pe niște blocuri de
piatră de la Sarmizegetusa s-au descoperit rudimente de scriere cu litere grecești.
La curtea lui Decebal se folosea ca limbă diplomatică latina. Singurul text presupus
dacic a fost descoperit la Sarmizegetusa: „Decebalus per Scorilo”.

2. Perioada daco-romană: mii de inscripții latinești pun în evidență dezvoltarea

limbii române prin transformările suferite de limba latină.

3. Perioada marilor migrații: cultura scrisă scade în intensitate, dar s-au păstrat
cîteva inscripții în greacă și latină. Cel mai important document rămîne răspunsul
în limba latină trimis regelui ungur Arpad de către Menumorut, duce al Biharei.
Textul, inclus în Cronica Notarului Anonim, izvorăște dintr-o profundă dragoste
pentru pămînt, concretizată într-un refuz categoric de a-l preda regelui: „Noi, însă,
nici din dragoste nici din frică nu-i cedăm din pămînt nici cît un deget…”
Scrisoarea deschide seria documentelor diplomatice românești.

B. Limbile de cultură folosite evul în mediu românesc

1. Latina a fost reintrodusă ca limbă oficială a cultului catolic și a cancelariilor

voievodale în Transilvania secolului al XI-lea. În Moldova și Muntenia era folosită
în relațiile diplomatice cu țările catolice. Cele mai importante documente păstrate
sunt: Memoriul lui Vlad Țepeș către Matei Corvin, redactat de Radu Grămăticul în
sec. al XV-lea și Hungaria, cea mai valoroasă operă a învățatului umanist
transilvănean Nicolaus Olahus. Acesta, descriind principalele regiuni istorice
românești, Țara Românească, Moldova, Transilvania, Țara Someșului, Țara
Crișurilor și Țara Timișului, formulează ideea originii latine a limbii și a
locuitorilor lor, arătînd că au „aceeași limbă, religie și obiceiuri”.
2. Greaca a fost folosită mai mult accidental. Se păstrează un poem în această
limbă, compus de Stavrinos, vistiernicul lui Mihai Viteazul, pe cînd era închis la
Bistrița după moartea voievodului și intitulat Poveste preafrumoasă a lui Mihai
Viteazul.

3. Slavona era limba cultului ortodox și limba oficială în stat.

4. Româna începe să fie folosită mai des abia din sec. al XVI-lea.

PRIMELE TEXTE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

A. Păreri despre începuturile scrisului în limba română

1. „Torna, torna fratre!” s-a crezut că acest strigăt al unui soldat roman
(menționat în documente pentru că se pare că a dus la pierderea unui război, fiind
confundat cu semnalul de retragere) ar fi o mențiune din protoromână. Călinescu
contrazice afirmația, pentru că nici unul dintre caracterele esențiale ale cuvintelor
românești nu se regăsește aici.

2. Dosoftei a însemnat pe marginea unei psaltiri un cîntec de vitejie pe

care-l punea pe seama lui Ștefan cel Mare: „Hai, frați, hai frați, la năvală dați/
La năvală dați, țara s-apărați;/ Hai, frați, hai frați, la năvală dați/ La năvală dați,
crucea s-apărați;/ Hai, frați, hai frați, la năvală dați/ La năvală dați, steagul s-
apărați” afirmația nu poate fi argumentată științific.

3. În documentele sibiene se găsește însemnarea că la 1495 s-a dat suma

de un florin unui preot român care a compus o scrisoare în limba
română. Din păcate, documentul s-a pierdut.
4. P. P. Panaitescu crede că jurămîntul făcut de Ștefan cel Mare(1433-
1504) la Colomeea a fost tradus în latinește pe baza unei versiuni românești care
s-a pierdut.

5. Codicele de la Ieud are pe prima pagină o dată pe care unii

cercetători au descifrat-o ca fiind 1391 – 1392. Academicianul
Alexandru Surdu arată că: „Cel mai simplu indiciu pentru
datarea unei scrieri este acela de a vedea dacă nu cumva a făcut- o
chiar cel care a scris-o. Or, în Legenda Duminicii apar două
date: 6900 (1391-1392) și 6000 (491-492), scrise cu litere
chirilice pentru cifre.” Dacă într-adevăr ar data de la 1392, ar fi cel
mai vechi text scris în limba română, cu litere chirilice. Există însă ipoteze
contradictorii în privința datării acestui document, unii cercetători plasându-l cu
două secole mai târziu.

B. Documente păstrate în limba română

1. Scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung, adresată judelui Hanăș Bengner

al Brașovului, în 1521.

Scrisoarea a fost descoperită de către Friedrich

Wilhelm Stenner în Arhivele Brașovului în anul
1894. Neacșu era cunoscut din timpul domniei lui
Vlad cel Tînăr, pentru că avea un proces de datorii
cu negustorii brașoveni. Împăratul despre care
informează scrisoarea este Soliman al II-lea
Magnificul. Valoarea stilistică à documentului este
susținută de:
• Precizia și laconismul expresiei (introducerea rapidă în subiect prin construcția cu
dativul: „…dau știre domniei tale…”).

• Caracterul oral al mesajului.

• Limbă foarte puțin deosebită de cea vorbită astăzi, cu excepția formulelor de

început și încheiere, cerute de protocol în limba slavonă. Fondul latin este de
89,47℅.

Valoarea morală a scrisorii constă în gestul unui român de dincoace de munți de a-i
preveni pe ardeleni de pericolul invaziei turcești.

2. Textele maramureșene sau rotacizante denumesc patru cărți

religioase: Codicele voronețean, Psaltirea scheiană, Psaltirea voronețeană,
Psaltirea Hurmuzachi. Autorii lor sunt originari din Maramureș, ceea ce explică
fenomenul de rotacism: în cuvintele de origine latină litera n este înlocuită cu r.
Pentru că traducătorii se țin prea aproape de originalul slavon, textele sunt greoaie,
aproape de neînțeles.

3. Primele tipărituri. Cei mai importanți tipografi ai sec. al XVI-lea au

fost:

a) Macarie, care în 1508 tipărește prima carte în Țara Românească, Liturghierul (în
limba slavonă);

b) Dimitrie Liubavici, împreună cu ucenicii Oprea și Petre, tipărește în 1547

Apostolul, din porunca lui Iliașcu-voievod;

c) diaconul Coresi tipărește între 1559 și 1583 nouă cărți în limba română:
Întrebare creștinească, Evangheliarul, Praxiul, Cazania I, Molitvenicul, Psaltirea,
Cazania II, Liturghierul, Pravila Sfinților Apostoli. El a mai publicat în Brașov
Psaltirea slavo-română, în al cărei epilog își exprimă profesiunea de credință
referitoare la istoria culturii românești și evoluția limbii literare, afirmînd că
destinația cărții este să învețe „pre mișelamea”.
4. Palia de la Orăștie. Tipărită în 1582, cuprinde primele două cărți ale
Vechiului Testament (Facerea și Exodul). Este unul dintre primele monumente ale
limbii române literare. Aici apare pentru prima dată numele român în locul
muntenescului rumân.

5. Alte scrieri considerate monumente ale limbii:

• Însemnarea autografă à lui Mihai Viteazul pe spatele unui document din 1600,
uimitoare prin laconism: „Și hotaru Ardealului. Pohta ce-am pohtit: Moldova, Țara
Rumânească”;

• Scrisoarea soldatului Cocrișel care, prins de dușmani, se roagă să fie răscumpărat.

DESPRE SCRIEREA LIMBII ROMÂ NE CU

ALFABET LATIN
Scrierea limbii române s-a practicat cu două tipuri de alfabete, chirilic şi latin,
în aceste două tipuri de alfabet s-au păstrat şi cele mai vechi texte româneşti
cunoscute până azi. Cercetătorii români au susţinut că s-a scris în limba română, cu
alfabet slavon, înainte de anul 1521, de când datează Scrisoarea lui Neacşu din
Câmpulung…, primul text în limba română, păstrat, scris cu alfabet
chirilic, deşi s-a afirmat, de către unii specialişti, că s-a scris în limba română cu
slove chirilice chiar şi în secolul al XV-lea. Timp de peste trei secole, românii au
fost obligaţi să folosească, în scrierea limbii lor naţionale, mai întâi, alfabetul
slavon sau chirilic, din cauza faptului că limba oficială folosită în biserica ortodoxă
română, în administraţia de stat şi în primele şcoli care funcţionau pe lângă biserici
şi mănăstiri era slavona.
Alfabetul chirilic a fost folosit, în mod regulat, în redactarea textelor
româneşti, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (anul 1860 reprezintă
data înlocuirii alfabetului chirilic, cu cel latin, de când s-a vorbit despre
introducerea alfabetului latin în scrierea limbii române, în mod oficial, chiar dacă
în unele documente private şi în texte bisericeşti s-a folosit alfabetul chirilic şi
după această dată).
 Textele din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea păstrau ortografia traducerilor
rotacizante, care se transmisese prin tipăriturile lui Coresi şi prin textele lui
Dosoftei. Au continuat să apară diverse lucrări care propuneau simplificarea
scrierii româneşti, dar în tipăriturile bisericeşti şi în unele manuscrise tradiţia va
rămâne normă, până ce alfabetul latin îl va înlocui pe cel chirilic.
Adepţii scrierii chirilice considerau că aceasta oferea mai multe soluţii, care
erau în acelaşi timp şi mult mai potrivite, decât cele pe care le propuneau
susţinătorii alfabetului cu litere latineşti, alfabetul chirilic fiind considerat,
totodată, ca având o tradiţie de peste trei secole. Simplificarea scrierii limbii
române cu litere chirilice, urmând îndeaproape pronunţarea şi introducerea unor
reguli grafice se subordonau ideii de unificare a limbii noastre, în varianta ei scrisă,
într-o primă etapă.
La început, în primele texte scrise cu alfabet chirilic, acesta număra 43 de
slove, ceea ce a dus la numeroase inadvertenţe în notarea unor foneme, folosindu-
se pentru scrierea acestora câte două, trei sau chiar patru litere.
Alfabetul chirilic avea să fie redus, mai întâi, de traducătorii Bibliei de la
Bucureşti, 1688, reducând semnele grafice la 40, apoi Ienăchiţă Văcărescu, în
gramatica lui, Observaţii sau băgări-dă-samă asupra regulelor şi orânduelelor
gramaticii româneşti, din 1787, de la 43 la 33 de litere, iar Ion Heliade
Rădulescu, în 1828, în Gramatica românească, tipărită la Sibiu, ajunge la 28 de
semne, primele publicaţii româneşti fiind tipărite cu litere chirilice, iar unele dintre
aceste publicaţii, din Ţara Românească sau Moldova, au introdus caractere latine în
titluri sau subtitluri.
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, scrierea cu litere chirilice a avut o
veche tradiţie în viaţa administrativă de stat şi în cea religioasă ortodoxă a
poporului român, când biserica, în special, şi-a menţinea locul principal între
instituţiile statului, din acea vreme, exercitându-şi rolul de element coagulant în
lupta pentru drepturile naţionale ale tuturor românilor, din toate provinciile
româneşti.
Şi la începutul secolului al XIX-lea continuă aceste preocupări, dar ele vor
ceda locul încercărilor şi eforturilor pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu o
scriere bazată pe alfabetul latin, însă, chiar şi adepţii scrierii cu litere latineşti erau
conştienţi că înlocuirea slovelor chirilice nu se va putea realiza dintr-o dată.
Astfel, în anul 1829, slavistul Bartolomeu Kopitar, într-o recenzie făcută
dicţionarului alcătuit de Ioan Bobb şi Lexiconului de la Buda, era şi el adeptul
scrierii cu slove chirilice sau, cel puţin, pentru o combinare cu literele latineşti,
întrucât, considera el, alfabetul latin nu ar fi avut semne destule pentru toate
sunetele limbii române. Începeau, astfel, eforturile pentru introducerea alfabetului
latin, deloc uşoare, şi care vor avea sorţi de izbândă, abia la jumătatea secolului al
XIX-lea. Tipografiile din Cluj, Blaj, Braşov, Sibiu încercaseră şi ele să folosească,
tot mai mult, literele latine, încă din secolul al XVIII-lea – treptat numărul acestor
lucrări a crescut, fapt ce ne arată interesul crescut al multor oameni de cultură,
pentru ortografia românească. Alfabetul latin a parcurs un drum anevoios, mai
întâi, unor slove chirilice li s-au dat forme asemănătoare cu cele latine, apoi au fost
introduse litere latine printre slovele chirilice, ceea ce a dus la un alfabet mixt,
acţiunea a fost începută de Ion Heliade Rădulescu, în Ţara Românească,
de Gheorghe Asachi, în Moldova şi de George Bariţ, în Transilvania.
Introducerea alfabetului latin a devenit o preocupare constantă a cărturarilor
români, fiind vorba, în viziunea lor, de un act de demnitate naţională. Un rol
hotărâtor în această direcţie l-au avut cărturarii din cele trei provincii istorice, Ţara
Românească, Moldova, Transilvania, pe care i-au urmat şi alţi învăţaţi români, din
celelalte provincii, din Banat, Crişana, Maramureş, Basarabia, Bucovina şi
Dobrogea. Pentru toţi aceştia, introducerea alfabetului latin însemna mândrie
naţională şi legitimitatea originii romane a poporului român, continuitatea şi
unitatea limbii române, pe întreg teritoriul unde se vorbea româneşte, a fost un act
care a însemnat, în acelaşi timp, punerea de acord a fondului latin al limbii noastre
cu forma de scriere, alfabetul latin.
Problema demonstrării originii latine a limbii române şi a romanităţii
poporului român devenise deosebit de importantă, pentru întreaga intelectualitate
românească, mai întâi cronicarii moldoveni şi munteni, începând cu Grigore
Ureche, Miron Costin, Ion Neculce şi continuând cu istoricii Dimitrie
Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino au susţinut, în scrierile lor,
originea romană a poporului român şi caracterul latin al limbii române, apoi
reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior vor
completa aceste idei cu argumente de ordin istoric şi lingvistic, lor revenindu-le
meritul de a fi propus înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, în scrierea limbii
române.
Toate aceste demersuri urmăreau să asigure limbii române o sintaxă clară şi
precisă şi un lexic bogat şi variat, în urma împrumuturilor din limbile romanice,
franceză şi italiană, mai ales. Ortografia trebuia să cuprindă reguli de scriere
corectă a limbii române, ea era considerată de cărturarii ardeleni cel mai simplu
mijloc de a demonstra, în primul rând, originea latină a limbii noastre.
 La Viena, în 1770, exista o tipografie pentru ortodocşii din Imperiu, printre ei
numărându-se şi românii transilvăneni. Aici, în tipografia lui Kurzbock, apărea, în
1779, Carte de rogacioni pentru evlavia homului chreştin (aici sunt formulate
primele reguli ortografice pentru scrierea limbii române cu litere latine), 1779,
de Samuil Micu şi Elementa linguae daco-romanae sive valachicae composita
Samuele Klein de Szad, 1780, revăzută, completată şi redactată în formă finală
pentru tipar, de Gheorghe Şincai, profesor la Blaj şi conducător al şcolilor din
Transilvania. Prin cele două lucrări ale lor, lingvistice şi istorice, reprezentanţii
Şcolii Ardelene au argumentat necesitatea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin.
Carte de rogacioni…, ediţia îngrijită de Samuil Micu, considerat primul autor
român al unei cărţi tipărite cu alfabet latin, este prima lucrare tipărită în limba
română cu alfabet latin, prin care autorul ei demonstrează că acest alfabet este mai
potrivit scrierii limbii române, decât cel slavon. La sfârşitul lucrării sale, învăţatul
transilvănean includea o serie de idei ortografice şi gramaticale, deschizând astfel
drumul reformei ortografice, iniţiate de filologii Şcolii Ardelene.
Cea de-a doua lucrare, Elemente de limbă daco-romanică sau valahică, este o
lucrare de gramatică, în care Samuil Micu şi Gheorghe Şincai îşi expuneau
principiile viitoarei reforme ortografice, lucrarea celor doi impunându-se în cultura
românească ca un prim cod de reguli lingvistice latinizante. Scrisă în latină, ea a
reprezentat un moment important în acţiunea de afirmare a individualităţii
naţionale a poporului român.
La noi, procesul înlocuirii scrierii chirilice cu alfabet latin a întârziat şi din
cauza lipsei unor tipografii care să editeze cărţi cu litere latine, chiar dacă
asemenea tipografii au funcţionat sporadic, în Transilvania, la sfârşitul secolului al
XVIII-lea. Până în anul 1779, când apărea o primă lucrare a Şcolii Ardelene, în
domeniul ortografiei limbii române cu caractere latine, istoria limbii noastre
literare notase şi alte texte scrise cu litere latineşti.
Mult timp, rugăciunea Tatăl nostru, realizată de boierul Luca Stroici, în
Moldova, la 1593 şi descoperită de Bogdan Petriceicu Hașdeu, a fost considerată
primul text românesc scris cu litere latine.
Însă, cercetătorii au descoperit un alt text, datat, se pare, 1573, cu 20 de ani
mai devreme, Cartea de cântece (Fragmentul Todorescu), text tradus după un
original maghiar şi tipărit, probabil, la Cluj, cu litere latine şi cu ortografie
maghiară. Grafiile etimologice din textul de la 1573 s-au păstrat şi în copiile făcute
după acest text şi în alte lucrări scrise în Transilvania şi în Banat, cu litere latine şi
cu ortografie maghiară.
 În 1858 şi 1859 au decis Eforiile Şcolilor din Muntenia şi Moldova
introducerea generală, în şcoală, a alfabetului latin. În Muntenia, în anul 1860, la 8
februarie, Ion Ghica a publicat, în Monitorul oficial, ordinul prin care alfabetul
latin era introdus în administraţie şi în învăţământ, din 1860 şi în Transilvania a
devenit oficial şi general sistemul ortografic acceptat de Comisia filologică de la
Sibiu, iar în 1862, în Moldova, a fost introdus alfabetul latin printr-un ordin dat
de V. A. Urechia, ministru al Instrucţiunii. Astfel, după Unirea din 1859, a fost
introdus alfabetul latin, ca formă oficială de scriere a limbii române, în toate
provinciile româneşti. Trecerea spre alfabetul latin s-a făcut, aşadar, treptat în
tipografii, procesul de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin nu a fost unul
uşor, lipsit de dispute, adesea, aprige, adoptarea scrierii cu alfabet latin a limbii
române a însemnat depăşirea unor mari obstacole.
 

PRIMA GRAMATICA A LIMBII ROMANE

Gramatica limbii române constituie un ansamblu de reguli care descriu formele corecte de
modificare a cuvintelor românești și a îmbinărilor acestora în propoziții. Obiectul de cercetare
este, așadar, structura gramaticală a limbii, respectiv morfologia și sintaxa.
Biblografie
https://agata.ro/conceptul-de-limba-literara

https://ro.wikipedia.org/wiki/Limb%C4%83_literar
%C4%83#Formarea_limbii_literare

https://www.istorie-pe-scurt.ro/povestea-primelor-texte-in-limba-romana/

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1420/pdf

Bibliografie

I.H.Bârleanu, Din istoria ortografiei cu litere latine, în „Revistă de lingvistică şi

ştiinţă literară”, Chişinău, 1996, nr. 4, pg. 117-118

Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, Gramatica românească. 1757, Studiu

introductiv şi glosar de N.A.Ursu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969
Dumitru Draica, Contribuţii la istoria ortografiei româneşti, Cluj-Napoca, Editura
Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010

Florica Dimitrescu, Drumul neîntrerupt al limbii române, Cluj-Napoca, Editura

Clusium, 2002

I.Lungu, Şcoala Ardeleană. Mişcare culturală naţională iluministă, Bucureşti,

Editura Viitorul românesc, 1995

Fl. Şuteu, Lipsuri în ortografia românească cu litere latine, în „Studii de limbă

literară şi filologie”, Bucureşti, 1972, nr. 2, pg. 67-75

¹Gazeta Transilvaniei, XVII, 1854, p. 184