Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir

Facultatea de Limbi și Literaturi Străine

Specializarea Romană – Spaniolă

Literatura română în limba slavonă

Student: Stroiu Andreea

București, 2018
 Literatura română în limba slavonă

Slavona începe să pătrundă în țara noastră în prima jumătate a secolului al X-lea, așa cum o
dovedesc inscripțiile de pe teritoriul Dobrogei și Munteniei. Cele mai vechi manuscrise (copii ale unor
cărți de cult religios făcute în mânăstiri bulgărești sau sârbești) sunt însă din secolul al XII-lea.
Spre sfârșitul secolului al XIV apar primele scrieri originale românești în limba slavonă. Este
vorba de doă scrisori cu conținut religios, din 1385 și 1391, ale egumenului Nicodim.

Literatura religioasă

În cadrul general al culturii vechi românești se dezvoltă la noi și creația originală litarară în limba
slavonă scrisă de români, care singură, spre deosebire de alte manifestări ca tiparul, legile etc., poate face
obiectul propriu-zis al istoriei literaturii. Literatura religioasă bizantină în limba slavonă citită în cele trei
țări românești constituie o indicație asupra preocupărilor spirituale ale claselor dominante în evul mediu.
Creația originală a românilor sau scrisă pentru români (sub patronaj românesc) în limba slavonă este însă
redusă in acest domeniu religios. Cele câteva scrieri din această categorie păstrează stilul retoric bizantin,
felul de exprimare al operelor bizantino-slave care circulau la noi.
Cunoaștem două scurte imnuri de laudă în slavonește, scrise în stil bisericesc tipic bizantin de doi
mari boieri. „Pripealele” (cântări adause) în cinstea Maicii Domnului au fost alcătuite de Filos, logofătul
lui Mircea cel Bătrân, devenit călugărul Filoftei, iar „Lauda lui Mihail Mărturisitorul”, episcop al
Sinoadelor, ale cărui moaște se aflau la Târgoviște, a fost alcătuită în selcolul al XVI-lea de boierul Simon
Dedulovici vistiernic.

Literatura istorică în Moldova

Ca în toate statele feudale, istoriografia românească în limba slavonă are ca scop să păstreze
pentru urmași faptele eroice ale înaintașilor, domni și boieri, pentru a le întări dreptul la stăpânire. Vechile
anale nu reprezintă o pledoarie în acest sens, ci constată o stare de fapt, pe care o atribuie legilor divine.
Istoriografia în limba slavonă, în special cea din Moldova, mai bine cunoscută, s-a dezvoltat după
modelul istoriografiei din țările slavone ortodoxe ( Bulgaria, Serbia, Rusia), care, la rândul ei, se inspirase

1

din istoriografia bizantină. O parte din bogata producție a cronicarilor bizantini a fost tradusă în limbile
slave. Astfel, prin intermediare slave, au ajuns în țara noastră copii ale cronicilor bizantine ale lui
Gheorghe Amartolos, Constantin Manasses și ale altora.
Istoria Moldovei, de la întemeiere până la sfârșitul veacului al XV-lea, se păstrează în șase cronici
slavo-române: „Letopisețul anonim al Moldovei” („Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei”,
numit înainte „de la Bistrița”), două versiuni ale „Letopisețului de la Putna”, apoi cronicile „moldo-
germană”, „moldo-rusă”, „moldo-polonă” ( prelucrări străine ale cronicii slavone).

Literatura istorică în Țara Românească

Situația istoriografiei slavone din Țara Românească este diferită de cea din Moldova. Cercetătorii
istoriei literare au la îndemână numai textele în traducerea românească incluse în compilațiile istorice
alcătuite în veacul al XVII-lea, ceea ce nu le îngăduie să aprecieze limba și stilul acestor opere. Este însă
evident că nu am face operă a istoriei dezvoltării culturii, dacă nu am desface compilațiile de cronici în
părțile lor distincte, reprezantând fiecare altă epocă a istoriei scrisului. Istoriografia slavonă a statului
feudal Țara Românească nu a avut nici un început căci nici o cronică internă nu a păstrat istoria acestei
țări în veacurile XIV-XV și de aceea autorii compilației alcătuite în românește în veacul al XVII-lea au
fost nevoiți să recurgă, pentru descrierea acestei epoci, care rămâne plină de lacune, la cronici străine, la
legende și inscripții de la mănăstiri.

Literatura istorică în Transilvania

În Transilvania literatura istorică a clasei feudale românești nu putea avea continuitatea

istoriografiei de stat din celelalte țări românești. O scriere istorică slavonă despre care se presupune că a
fost scrisă în Transilvania este „Povestirea despre Drăculea voievod” (Vlad Țepeș), care descrie, sub
formă de anecdote, viața acestui domn muntean crud și viteaz, luptător vestit împotriva turcilor.
Redactată, după cum spune epilogul ei, în 1486, lucrarea s-a răspândit în Rusia, unde a fost descoperită
în mai multe versiuni manuscrise. Învățatul sovietic Sedelnikov a publicat. În 1929, manuscrisul cel mai
vechi al „Povestirii” (1490).
„Povestirea” slavă despre Vlad Țepeș, prin îmbinarea istoriei cu anecdota și a grotescului cu
tragicul, se înrudește cu unele scrieri satirice, caracteristice pentru evul mediu târziu, fiind – întocmai ca

2
figurile de monștri caricaturali de pe acoperișurile catedralelor gotice, în care perdomină specificul
orășenesc sarcastic, îmbinat cu cel cavaleresc – eroică.

3

 Bibliografie

1. Ivănescu, George, Istoria limbii române, Iași, 1980.

2. Rosetti, Al., Istoria limbii române. De la origini până la începutul sec. al XVIII-lea, București,
1968.
3. https://romaniamea.org/cultura/cultura-si-literatura-romana-veche-in-limba-slavona/ - accesat la
data de 19.05.2018

4
 5