Manastirea Cozia

Conceputa dupa planul trilobat si sfintita la 18 mai 1388, partea superioara a chenarelor
de la ferestre, rozetele de deasupra lor si pictura din pronaos dateaza din timpul lui
Mircea cel Batran. Pictura a fost renovata in 1517, in vremea lui Neagoe Basarab, cand s-
a facut si fantana care ii poarta numele, dupa cum se vede intr-un fragment de inscriptie.
Intre anii 1706-1707 i-a fost adaugat pridvorul, s-a refacut pictura din incinta si s-au
adaugat cerdacurile, chiliile si s-a reconstruit havuzul cu apa (baptisteriul din fata
bisericii). Toate acestea s-au facut de catre paharnicul Serban Cantacuzino. Pictura
originara se pastreaza in naos, unde pe peretele de vest sunt pictati Mircea si fiul sau
Mihail in costume de cavaleri, iar in stanga se afla portretul lui Serban Cantacuzino.

n pronaos se gasesc mormintele voievodului Mircea si

al monahiei Teofanei, mama lui Mihai Viteazul, calugarita
dupa moartea fiului ei, decedata in 1605. Piatra funerara a
domnitorului este o copie a celei originale si dateaza din
1938.

Manastirea are doua paraclise, unul cu hramul "Adormirea

Maicii Domnului" (1583), iar celalat, "Duminica Tuturor
Sfintilor" (1710).

Paraclisul din zid, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", asezat in coltul de sud-est al
manastirii, dateaza din anul 1583.

Paraclisul, zis brancovenesc, asezat in coltul de nord-est, este din caramida, avand doua
case boltite si un foisor. Dateaza din anii 1710-1711.

Boltita se afla pe partea cealalta a soselei, avand hramul "Sfintii Apostoli" si a fost zidita
intre anii 1542-1543 de Petre Voievod (Petru de la Arges - 1535-1545) numit si Radu
Paisie.

In corpul de cladiri de pe latura estica a fost amenajat un muzeu in care sunt expuse
monede, tiparituri vechi, obiecte si podoabe de cult, printre care se pot mentiona: epitaful
din 1396, o Evanghelie din 1644 tiparita de mitropolitul Varlaam, Psaltirea in versuri a lui
Dosoftei - 1673, un anteriu al preotului Radu Sapca, pe care Cuza l-a numit aici crator-
civil.

Comemorarea voievodului Mircea cel Batran, la Manastirea Cozia

La Manastirea Cozia din judetul Valcea va avea loc astazi, 31 ianuarie, comemorarea
voievodului Mircea cel Batran, cu prilejul mplinirii a 588 de ani de la trecerea sa la cele
vesnice. ncepand cu orele 09.30 se va face o slujba de pomenire (parastas) urmata de
alocutiuni n care va fi evocata personalitatea domnitorului. Manastirea Cozia, una dintre
cele mai importante ctitorii ale Voievodului Mircea cel Batran, a fost zidita ntre anii 1386-
1388 si 1393.

n biserica manastirii si-a ales locul de odihna vesnica, precum si loc pentru portretul
votiv de "mare voievod si domn" pictat n partea dreapta a naosului. ntr-un document din
20 mai 1388 Voievodul Mircea spune: "De aceia, am binevoit domnia mea sa ridic din
temelie o mnastire n numele sfintei si de viata ncepatoarei si nedespartite Troite,
dumnezeire nezidita la locul numit Nucet pe Olt, adica Cozia" Cel care l-a sfatuit pe
Mircea sa ridice ctitoria de la Cozia pe locul unde se afla astazi, a fost calugarul carturar
Nicodim de la Tismana "sfetnicul lui Mircea ntru cele dumnezeiesti". Se stie din izvoare
certe ca "Nicodim sfintitul" a fost duhovnicul lui Mircea nca din tinerete si ca mai trziu,
cnd Mircea a ajuns domn, "l lua adesea pe Nicodim cu dnsul". Manastirea Cozia a fost
trnosita de nsusi Nicodim al carui chip este zugravit n partea de sud a pronaosului. Ca
manastire, Cozia s-a organizat sub directa supraveghere a lui Nicodim de la Tismana. El
numeste cel dinti staret cunoscut din documente, Ieromonahul Chir Gavriil, fara ndoiala
un ucenic al sau. Popa Gavriil, egumenul de la Manastirea din Calimanesti, mpreuna cu
toata conducerea si cu o parte din calugarii mai vrstnici, trece la Cozia nca din primul
an.

Parohia Lipovu, mpreuna cu Primaria si Consiliul Local al Comunei, intentioneaza sa

construiasca un Paraclis n comuna Lipovu de Sus, judetul Dolj. n acest sat, de unde,
pna la biserica din centru, sunt circa trei kilometri, locuiesc o suta de familii. Din
valorificarea grului donat de localnici s-au adunat aproape 40 de milioane de lei, bani
depusi ntr-un cont special. Primaria a cumparat o parte din materialele necesare
constructiei. Preotul paroh Daniel Surlea este convins ca mna de lucru nu va fi o
problema, satenii aratndu-si disponibilitatea sa nalte singuri sfntul lacas. Orice sprijin
financiar, venit din partea unor fii ai comunei sau a unor societati comerciale, este mai
mult dect bine venit.

Manastirea Agapia
"In fiece toamna, cand ziua se pleaca spre asfintit, peste turlele Agapiei roieste
larma randunicilor care se gatesc de duca. Si-au facut pravila, acum sunt la otpust. Intr-o
dimineata nu se mai aud, nu se mai vad, vazduhul a ramas stingher, Maica Stareta e
trista in cerdac si-si ucide o lacrima omeneasca. In curand se vor retrage si florile, cu
ghivece cu tot, lasand pridvoarele pe seama singuratatii lor solemne".
Bartolomeu Anania

Intr-adevar, lavra Agapiei a prilejuit pagini, panze si ganduri emotionante, lasate de acei
care au cazut, cu toata fiinta lor, in mrejele locului. Caci de la Vlahuta la Bartolomeu
Anania, de la Delavrancea la Caragiale, de la Kogalniceanu la
Eminescu, de la Gala Galaction la Hasdeu, de la Hogas la
Ibraileanu, de la Duiliu Zamfirescu la Ionel si Pastorel
Teodoreanu, de la Otilia Cazimir la Toparceanu, de la Ion Pillat
la Cezar Petrescu, de la Tonitza la Bancila, de la Nicolae
Grigorescu la Horia Bernea, si inca multi altii, toti au lasat aici
o parte din sufletul lor. Exprimat in romanele si poemele lor, in
arta lor, in pagini de jurnal sau chiar in ajutoare directe, atunci
cand s-a putut. Dar ce i-a atras pe toti cu irezistibila candoare
dublata totdeauna de tenacitatea revenirii? Agapia nu a facut
"victime" numai printre artisti. Ea a fost dintotdeauna (cel
putin din prima jumatate a sec.14) ca un magnet pentru
sihastri dar si pentru ctitorii cu dare de mana. Cu totii au fost atrasi de fosnetul
singuratatii, de rugaciunile care de aici parca se itesc drepte spre salasul Domnului, de
"vazduhul tamaiet" al Codrilor de Arama care se afla la o aruncatura de bat... In linistile
Agapiei clopotul vibreaza a miez viu, toaca prigoneste duhurile morocanoase ale padurii,
psalmii isi deapana la soroc dorul de Dumnezeu si maicile roiesc intre "stupul primitiv"
care este Agapia Veche, din deal, si cetatea de jos, inalbita in luptele de asediu cu brazii
seculari.

O plecaciune: din deal, in vale...

Odinioara a fost o poiana... a sihastrului Agapie. Acolo se nevoiau cativa calugari,
intregind osatura duhovniceasca agatata de Muntii Stanisoarei. Astazi, aceasta coloana
vertebrala a rugaciunii continue este formata din manastirile: Neamt, Secu, Sihastria,
Sihla, Varatec, Horaita, Bistrita si Tarcau. De altfel, intre ele sunt drumuri discrete,
insinuate prin codrii puternici ai Neamtului, peste munti melancolici si paraie imbufnate.
Distantele se masoara in kilometri, in ore sau in... "Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui
Dumnezeu...".

Asadar, sihastria Agapei din Deal nu a durat in timp, caci o avalansa de zapada, ca o
manie alba, iscata chiar de Pasti, acum aproape 6 veacuri, le-a sfaramat calugarilor
rostul. Urma lor s-a putut vedea mai tarziu, in trunchiurile scobite de stejar, ingropate in
"Poiana Parintilor", in care isi depuneau mortii: Evloghie, Pimen, Misail, Vasilie - toti
cuviosi adormiti intru Domnul, toti gasiti cu oseminte galbene, curate, ca si viata lor. In
secolul 17 calugarii se stramuta definitiv "in vale", urmand un curs atipic al ctitoriilor: din
deal in vale si nu invers, cum se intampla de obicei.

In anul 1642, la 16 oct., hatmanul Gavriil (fratele pretentiosului domnitor Vasile Lupu),
impreuna cu cneaghina Liliana, sotia sa, incep ridicarea unei biserici mari, oarecum
asemanatoare cu "Trei Ierarhi" din Iasi, ctitorie a domnitorului insusi. Agapia "din vale"
avea sa fie terminata, dupa planurile arhitectului grec Enache Ctisi, la 3 sept. 1644,
pentru a fi sfintita la 12 sept. 1647. De ce asa de tarziu? Pentru ca ctitorii din acele
vremuri intelegeau sa-si duca treaba pana la capat, construind in acest rastimp chiliile
pentru calugari, agonisind odoare de pret, croind vestminte scumpe. Sfintirea s-a facut cu
mare alai si cheltuiala, in prezenta princiara a lui Vasile Lupu; slujba a fost savarsita de
mitropolitul Vasile Motoc. Zidurile Agapiei atingeau atunci si 2 metri grosime...

O istorie fabuloasa
Toata lumea - pelerini ori simpli turisti - stie un singur lucru despre Agapia: ca a fost
pictata de Nicolae Grigorescu. Lucru remarcabil, de buna seama, dar acest fapt totusi
recent al istoriei nu trebuie sa adumbreasca pe nedrept curgerea tumultoasa ori tihnita a
celorlalte veacuri. De la inceputurile ei, Agapia cea noua a gazduit si pana la 100 de
monahi. A fost devastata de tatari in 1675 atat de
rau, incat a stat pustiita 2 ani; a fost pradata fara
remuscari de crestinul Sobieski in 1693; tatarii au
ruinat-o iarasi in 1716. Lovitura cea mai grea a
primit-o in 1821, pe timpul "zaverei", cand eteristii
aventurierului Ipsilanti au fost vanati de turci chiar
intre zidurile manastirii. Osmanlaii au lasat prapad in
urma lor, astfel incat stareta Elisabeta Costache (sora
Mitropolitului Veniamin, cel care a adus maici la
Agapia, in 1803) a pribegit cu parte din obste mult
timp, pana sa poata din nou sa-si reia viata in lavra
vremelnic parasita... La data de 23 iulie 1903, stareta fiind Elisabeta Cerchez (sora
gloriosului general Grigore Cerchez, cuceritorul Plevnei; iata, deci, ce rudenii ilustre, ce
"perechi" remarcabile care au facut cinste istoriei neamului romanesc, dar si mantuirii
lui), manastirea este mistuita de un cumplit incendiu. Au ramas doar zidurile de piatra si,
sub un strat gros de funingine, pictura lui Grigorescu. Acesta, chemat sa o curete, se vede
silit sa refuze, fiind tocmai atunci intr-o cumpana de sanatate.

Din partile Agapiei (din "deal" sau din "vale") s-a raspandit in lume faima unor stareti,
cum ar fi Rafail (sec.16) sau Eufrosin (tot sec. 16). Si pamantul de sub picioarele acestor
nevoitori a iradiat moaste, cinstite apoi in intreg Rasaritul, din inghetata Rusie, pana in
insorita Grecie; moastele unor cuviosi necunoscuti, pecetluite cu insemnele sfinteniei:
mireasma si culoare...

Ierarhi care au plecat din stupul Agapiei? Isaia (episcop de Radauti), Nicanor (mitropolit al
Moldovei), Serafim (episcop de Husi), Ghedeon (mitropolit al Moldovei); lista nu trebuie
sa-l omita pe mitropolitul Moldovei, Irineu Mihalcescu, cel care a fost silit de comunisti sa
se retraga din scaun (aug. 1946), murind dupa aproape 3 ani de "exil" la Agapia (3 apr.
1948), fiind ingropat in incinta manastirii.

Dar bunurile manastirii? Pana la secularizare, dar si dupa, in diferite forme, Agapia a fost
in posesia a 19 mosii cu tot cu satele lor, 9 podgorii, helestee, salasuri de tigani, dughene
etc. Toata aceasta avutie era chivernisita de maici in scopuri filantropice. Aici au
functionat seminarii teologice, internate pentru orfani (inclusiv pentru orfanii de razboi),
scoli de meserii, ateliere. Maici din Agapia (30 la numar) au plecat pe front in razboiul de
independenta (1877) ca asistente medicale in slujba ranitilor care agonizau pe campiile
Bulgariei; acelasi devotament l-au aratat si in Primul Razboi, lucrand la Crucea Rosie in
transeele pline de glod si sange din care a rasarit, dupa 2 ani de suferinte, Romania
Intregita.
 O stareta (Tavefta) si un tanar pictor ("Nicu
Zugravu")
"Ma duceam duminica in Obor, imi asterneam hainuta
pe jos, imi intindeam marfa pe ea si-mi asteptam
musterii ca orice negustor... Si cumparau bietii
oameni, ziceau ca-s icoane cu noroc, de la un copil
nevinovat". Asa isi amintea Nicolae Grigorescu
momente ale copilariei sale, in care - orfan fiind de
tata - trebuia sa-si agoniseasca singur traiul, vanzand
icoane pictate de el si semnate "Nicu Zugravu". Tanar
fiind, ca la 20 de ani, pe cand picta biserica Manastirii
Zamfira (Prahova), Grigorescu cunoaste un calugar
cultivat si umblat, Isaia Persiceanu, de care il va lega
o stransa prietenie. Pleaca impreuna cu acesta spre
Paris, pentru a cunoaste mai bine viata culturala a epocii. Se opresc insa la Neamt,
manastirea de metanie a acelui calugar atipic, unde Isaia cade grav bolnav. In asteptarea
insanatosirii prietenului sau, Grigorescu se apuca de pictat mici icoane pe lemn. Una
dintre ele ajunge peste munte, la Agapia, pe masa staretei Tavefta Ursache. Figura
legendara a monahismului feminin romanesc (conduce, in 1871, prima delegatie
organizata de maici care viziteaza Ierusalimul si pe Patriarhul Chiril), aceasta stareta de
exceptie intuieste calitatile artistice dar si smerenia si seriozitatea tanarului iconar.
Tocmai atunci, maica stareta era in cautare de pictor, pentru a zugravi biserica mare,
proaspat restaurata. La decizia de a-l angaja pe acest tanar muntean (din partile
Campinei) se pare ca a contribuit cu o vorba buna si Iosif Gheorghian, pe atunci diacon la
Neamt, in viitor - mitropolit primat al Romaniei. Astfel, la 2 aprilie 1858 se semneaza un
contract providential care va spori imens avutia nationala dar si patrimoniul bisericesc.
Zapisul prevede ca in schimbul sumei de 2.000 de galbeni, Nicolae Grigorescu sa "dea cu
oloiu din destul"; apoi pictorul se angajeaza sa picteze icoane "cu mana lui", evident, "cat
se poate de bine si cu vopselele cele mai bune", si totul sa fie gata intr-un an si 6 luni.
"Mesterul Nicu" si-a primit banii in 6 transe, iar Agapia a ramas pentru vesnicie (speram!)
cu o opera nepieritoare.

In iulie 1861 lucrarea este gata, iar la interventiile lui Kogalniceanu conjugate cu cele ale
mitropolitului Sofronie Miclescu pictorul mai primeste un plus de 750 de galbeni, pentru
meritele lui artistice si pentru seriozitatea de care a dat dovada pe parcursul lucrului. Asa
a ajuns Nicolae Grigorescu bursier la Paris, pe banii obtinuti din zugravirea chipurilor de
nevoitori si marturisitori. Artistul din el nu s-a putut abtine, si la redarea chipului
Proorocului Daniil s-a pictat pe sine insusi, cu barbison, in ton cu moda vremii...

Astazi
Din 1994, dupa moartea batranei starete Eustochia Ciucanu, la carma manastirii a venit
maica Olimpiada Chiriac. Imediat, cu o risipa de energie care i-a surprins pe multi, a
trecut la lucru. Adica la restaurarea intregii incinte a Agapiei: biserica si chilii. S-au facut
pe toate fronturile lucrari de drenare, de consolidare, de restaurare, de subzidire, de
tencuiala, de refacerea trotuarelor din incinta s.a.m.d. Practic intreaga manastire a fost un
santier, schelele inlaturandu-se cu putin timp in urma. Nici pictura nu a fost uitata,
curatarea si refacerea ei ocupand un loc central in acest efort edilitar supraomenesc. In
tot acest timp, atelierele au functionat (croitorie, broderie, pictura etc), lor adaugandu-se
altele noi, precum cel de cojocarie sau cel de pictat si margelat oua.

Acum incinta Agapiei, atmosfera ei este schimbata, improspatata. Florile se revarsa in

nestire peste balustrade, senzatia de gradina botanica, de experiment floral primordial te
copleseste. Biserica este alba ca neaua, pe interior arata ca un chivot lucitor si curat.
Brazii o asediaza necontenit cu verdele lor aproape mineral, aproape etern, nemiscat.
Smulsa definitiv muntelui, interzisa padurii lacome care se prelinge pana sub ziduri, lavra
Agapiei pare ca si-a gasit, in sfarsit, linistea. Odata cu ea, sirul lung de ctitori, de artisti,
de pelerini; si nu in ultimul rand, si cetele de cuviosi care dorm nestiuti sub poienile cele
de sus, obstea de acum ca si poporul de maine al lui Dumnezeu, inca nenascut, care va
ramane uimit de frumusetea invesnicita a locului.
 Manastirea Tismana

L-a cautat ani de zile, dupa ce a avut un vis minunat, in care stapana Gradinii
Athosului, Maica Domnului insasi, l-a trimis peste Dunare, in Tara Romaneasca. Locul
zidirii din vedenie tot nu i s-a aratat, desi a ridicat mai multe manastiri in drum: Vodita,
Gura Motrului, Visina, Aninoasa. Ajunge si in zona Tismanei, in stransoarea muntelui,
unde gaseste gazduire la o familie de tarani. Acestia aveau un copil, care s-a intors seara
fara turma de porci data in grija. Printre lacrimi, baiatul spune ca a pierdut porcii in locul
numit "La Chisatori", pe Muntele Starmina. Atunci strainul tresare si zice: "Nu-l bateti,
caci eu voi gasi porcii maine. Este chiar locul pe care il caut de atata vreme!".

De la biografie la hagiografie
Ce se poate spune despre cineva care trece Dunarea pe un omofor, facandu-
si doar semnul Crucii? Ce se poate spune despre cineva care, de os domnesc
fiind (nepot al lui Basarab I si var cu Lazar, cneazul Serbiei), fuge la 16 ani
din Prilep (Macedonia sarbeasca) la Athos, calugarindu-se? Mai mult, dupa
peste 40 de ani de vietuire in lavra Hilandarului (ctitorie sarbeasca) si a
Cutlumusului (ctitorie a lui Vlaicu Voda, varul sau), ajunge Protosul Sf. Munte, pe care il
paraseste pentru "locul din vis". Adica pentru Tismana, fabuloasa lavra a Munteniei,
nestemata culturala si duhovniceasca a Evului de mijloc romanesc. Cel pe care il evocam
este Cuviosul Nicodim de la Tismana, Sfantul care a dat Ortodoxiei romanesti primele
manastiri stiute, cu reguli athonite si cu viata ascetica inalta.

Convertirea unui imparat catolic

Asa dupa cum in Dobrogea traditia populara consemneaza trecerea Sf. Ap. Andrei insotita
de semne si minuni, tot asa Mehedintiul si Gorjul este plin de marturii ale prezentei Sf.
Nicodim in aceste locuri. Un lucru este clar: intrega zona ii apartine duhovniceste.
Bunaoara, cercetand imprejurimile Tismanei, insotit de copilul care pazea porcii, a gasit o
pestera retrasa, unde insa salasluia un sarpe enorm. Scotandu-si crucea de plumb de la
gat (se pastreaza si astazi si cantareste peste 670 de grame), a lovit fiara, care a plesnit,
lasand locul curat pentru manastire. Apoi, cu ajutor domnesc, a ridicat biserica din piatra,
dupa planuri proprii, adunand o obste numeroasa. Era anul 1385.

Darul cel mai de pret al Sfantului Nicodim era alungarea duhurilor rele din oameni. Asa se
face ca la 13 august 1406, ajunge la Tismana imparatul Sigismund de Luxemburg. In
suita, alcatuita din diplomati, clerici catolici si generali, se afla si fata lui, bolnava de
epilepsie. In preajma manastirii, fata se vindeca in mod minunat, dupa o dramatica
inclestare cu duhul necurat. Imparatul porunceste sa nu spuna nimeni nimic despre
intamplare, dar la poarta, in dangatul clopotelor, Cuviosul Nicodim il intampina astfel: "Da
slava lui Dumnezeu si Prea Curatei Sale Maici pentru mila pe care a facut-o astazi cu tine,
tamaduind pe fiica ta!".

A doua zi, in ajunul hramului Tismanei - Adormirea Maicii Domnului - soseste si domnitorul
Mircea cel Batran cu suita sa. Privegherea
care a urmat, dar mai ales sfanta slujba de a
doua zi i-au uimit de catolici, in special pe
imparatul Sigismund. Acesta se hotaraste
sa-l mai incerce pe Nicodim astfel: in lavra
Tismanei nu se manca deloc carne. La
masa, dupa slujba, in fata Sfantului apare un vas acoperit, in care se afla un purcel. Stiind
acest lucru, imparatul il roaga pe staret sa binecuvanteze... pastravul. Sfantul, privindu-l
in ochi pe imparat, ii spune: "Fie dupa cuvantul tau, imparate. Pastrav sa fie!"; si,
descoperind vasul, gaseste inauntru un pastrav! In fata atator evidente ale dreptei
credinte, pe Sigismund il bate gandul convertirii la Ortodoxie. Si totusi ii mai cere
Sfantului o ultima dovada: sa treaca prin foc nevatamat. Sub ochii ingroziti ai asistentei,
Nicodim - doar pentru un suflet, ce-i drept, imparatesc - porunceste sa se aprinda foc
mare, chiar intre cei doi brazi din fata bisericii. Dupa ce s-a rugat fiebinte la Dumnezeu,
Nicodim si-a pus vesmintele si impreuna cu ucenicul sau Antonie (nimeni altcineva decat
copilul care pierduse porcii) a trecut prin valvataie de trei ori, in numele Sfintei Treimi.
Uluiti, toti au cazut in genunchi, iar imparatul a cerut pe loc botezul ortodox, numindu-se
din acel ceas Matei. Mormantul lui se afla astazi intr-o manastire ortodoxa din Cracovia
(Polonia).

Secretul staretilor
A doua zi de Craciun, 26 decembrie 1406, in varsta de 108 (dupa unele scrieri; dupa
altele: 96), staretul coboara cu greu de la pestera sa, aflata deasupra manastirii, isi ia
ramas bun de la intrega obste si se muta la Domnul. Este ingropat in mormantul din
pridvor, dinainte pregatit. Dupa 7 ani, calugarii i-au aflat osemintele intregi, neputrezite,
din care izvora mir. Domnitorul Basarab cel Tanar (1473) a hotarat sa aduca moastele la
Bucuresti. In acel moment, Nicodim i se arata in vis staretului, instiintandu-l si
poruncindu-i sa-i ascunda moastele, afara numai de un deget - aratatorul. Ingrozit, bietul
staret ascunde sfintele moaste, si acesta a fost secretul cel mai bine pastrat al tuturor
staretilor Tismanei. El s-a transmis oral, pana in timpul comunistilor, cand ultimul staret al
manastirii (ulterior a fost transformata in obste de maici) a murit pe neasteptate intr-un
spital din Bucuresti, neavand cui lasa taina sfintelor moaste ale Cuviosului Nicodim.

In anul 1955, Biserica Ortodoxa Romana a generalizat cultul Sfantului Nicodim, in vremea
Mitropolitului Olteniei, Firmilian, cu data de praznuire 26 decembrie.

"Recordurile" Tismanei
Nu numai vechimea Tismanei ii da aura de stralucire, dar si patrimoniul spiritual si
cultural prezent aici. Bunaoara, bisericuta din cimitir este ctitoria lui Matei Basarab, iar
langa ea se afla turnul de paza, din care pandurii lui Tudor Vladimirescu, baricadati in
spatele zidurilor, au pichetat, cateva saptamani, drumul catre manastire. Apoi, la poalele
peretelui de stanca, se afla cateva pesteri in care a fost ascuns tezaurul Romaniei, in
perioada celui de-al doilea razboi mondial. Printr-o tradare, el a fost gasit de trupele
sovietice.

In muzeul Tismanei se afla cea mai veche cusatura din Romania, o bedernita care a
apartinut mitropolitului Antim Critopol (1381). Aici, la Tismana, a fost scrisa cea mai
veche carte romaneasca, un Tetraevangheliar, care are la sfarsit cateva randuri lasate
chiar de mana "popii Nicodim" - Sfantul Nicodim insusi. Volumul se afla la Muzeul de
Istorie al Romaniei.

Interiorul bisericii are o pictura de o rara frumusete, facuta in doua etape: prima,
apartinand lui Dobromir din Targoviste (1563-64) si care este prezenta in pronaos. A doua
fresca, cea din 1732, a fost realizata de Ranite Grigorie, in stil post-brancovenesc,
acoperind vechea fresca in naos si altar. Catapeteasma dateaza din 1766 si este din lemn
de tei, poleit cu aur. Toaca de bronz de la intrare, cu vulturul bicefal al Basarabilor, este
din 1840.

Anul 1955 marcheaza inceputul unor ample lucrari de restaurare a manastirii, mitropolit
al Olteniei fiind Firmilian, iar stareta a manastirii fiind Ierusalima Gligor. Energica stareta,
ardeleanca din Ocna Sibiului, pastoreste si in prezent obstea de la Tismana. Cele 40 de
calugarite alcatuiesc inima vie, pastratoare in duh a Tismanei, ca pe o datorie
marturisitoare a manturii si a zbuciumului veacurilor romanesti.

Manastirea Dealu
Daca ajungi in asa-numita Vale a Voievozilor de la marginea Targovistei si incepi sa
urci dealul aparut in cale, dupa o vreme, trecand pe sub un portal de clopotnita, te vei
afla fata in fata cu silueta stranie si impunatoare a bisericii Manastirii Dealu, ctitorie a lui
Radu cel Mare. Terminata si pictata la 1514 de catre talmaciul sau de protocol, viitorul
domn, Neagoe Basarab, biserica Manastirii Dealu este cea mai mare necropola
domneasca din tara. Dincolo de zidurile ei, mormintele voievozilor poarta nu numai
plamada de istorie si sfintenie din care s-a alcatuit neamul caruia ii apartinem, dar si
ecourile tradarilor, laolalta cu soaptele de alcov, patimile si asceza, intriga, blestemul si
cainta...

Domnul si pastorul
Autentic "principe al Renasterii", Radu cel Mare isi purtase mult timp pasii prin lumea
apuseana unde deprinsese fastul si stralucirea de la curte, artele si frumosul. La sud de
Dunare erau vremurile in care islamul cuceritor nu ingaduia sa se ridice vreo biserica
peste care sa nu poata privi un turc calare. Cu atat
mai mult a dorit domnitorul sa ridice aici, la Dealu,
cea mai mareata biserica din cate se inaltasera
pana la acea vreme in Tara Romaneasca. Oare cum
se vor fi infatisat toate cu cinci veacuri in urma, in
vremea domniei lui Radu cel Mare - fiul lui Vlad
Calugarul - si al sotiei sale Smaranda, cea care va
imbraca in cele din urma haina monahala sub
numele de Samonida? Biserica Tarii Romanesti era
in mare suferinta, iar domnitorul avea nevoie de o
personalitate care s-o puna in randuiala, asa ca si-a
indreptat privirile asupra fostului Patriarh al
Constantinopolului, Nifon, exilat de catre sultan la
Adrianopole. In ziua hotarata de domn, carete si
radvane insotite de calareti se indreptau spre
Mitropolie. Din goana cailor puteau fi zarite jupanese si jupanite, imbracate in matasuri de
damasc, cu cele mai fine saluri ori chiar cu blanuri de samur, grabite sa iasa in
intampinarea fostului Patriarh de Constantinopol. Prin aducerea sa, pentru care se auzise
ca domnul cheltuise multe daruri in aur si pietre scumpe catre sultanul Baiazid, capitala
tarii, Targovistea, devenea intaia capitala a lumii crestine, asezata in fata capitalei
islamice a Imperiului Otoman. Asadar, in acea zi a anului 1503 dupa Hristos, Nifon era
intampinat cu tot fastul, la care se adaugau si vorbele pline de miez ale lui Radu cel Mare:
"Eu o sa domnesc, iar tu sa ne fii dreptar in legea Domnului. Sa ne fii pastor sufletesc si
sol noua la Dumnezeu".

Jupanita si blestemul
Numai ca, in scurta vreme, la curtea lui Radu se pripaseste Bogdan Vornicul, un boier
moldovean alungat de catre Stefan Voda. Cu toate ca era casatorit si avea cinci copii,
reuseste sa se vare pe sub pielea domnitorului, ba mai mult, sa-i fure inima surorii
acestuia, frumoasa jupanita Caplea. Se pune la
cale nunta. Intre timp insa, sotia parasita a lui
Bogdan ii scrie o scrisoare lui Nifon, instiintandu-l
de toata nelegiuirea. Patriarhul il cheama pe
vornic la Mitropolie si il indeamna sa se intoarca
acasa la sotia si copiii sai. Bogdan, insa, se duce
la voievod si se plange de Nifon, astfel ca in cele
din urma intriga si minciuna prind pe evlaviosul
domn ca intr-o panza de paianjen. Nifon e alungat
de la curte. Inainte de a lua iarasi calea exilului,
batranul ierarh ii spune domnitorului: "Blestem va
fi pe capul tau si neamurile tale. In mari suferinte
si dureri vei muri si multe nevoi au sa cada asupra tarii tale... Atunci ma veti cauta, dar
nu ma veti gasi". Apoi pleaca, luand calea Muntelui Athos, sa-si traiasca acolo restul vietii
in singuratate si rugaciune. La scurt timp, Radu cel Mare cade la pat, rapus de o boala
necunoscuta. In tara izbucnesc razmerite, epidemii, certuri, galceava intre boieri.
Voievodul trimite dupa Nifon, dar era prea tarziu: acesta trecuse in lumea dreptilor, la
Manastirea Dionisiou din Sf. Munte.

Sfantul si mormantul
In cele din urma, domnitorul isi afla sfarsitul... dar nu si linistea. Blestemul il urmarea si
dincolo de lespedea mormantului. In fiecare dimineata, cu toata curatenia facuta, ieseau
viermi deasupra lespedei de mormant, care mai era si zgaltaita de nu se stie ce puteri
nevazute. Este momentul in care intra in scena un alt personaj important: Neagoe
Basarab. Tanarul, educat la scoala teologica de la Bistrita Craiovestilor, gasise in
Patriarhul Nifon nu numai un interlocutor pe masura aspiratiilor sale, dar si un model
duhovnicesc. De altfel, Nifon ii proorocise tanarului Basarab ca va ajunge domn si va avea
o domnie indelungata si linistita. Ajuns domn, chinuit de gandul ca blestemul lui Nifon
apasa nu numai asupra ctitorului de la Dealu, dar si asupra tarii intregi, Neagoe merge la
Athos si aduce, cu mare cheltuiala, osemintele patriarhului, pe care le asaza peste
mormantul lui Radu cel Mare de la Manastirea Dealu. Urmeaza o lunga noapte de
priveghere, in timpul careia Neagoe are o vedenie. Trupurile celor doi ii rasar asezate fata
in fata: de-o parte, cel al lui Radu, groaznic, intunecat, plin de puroi si putoare; de
cealalta parte, cel al lui Nifon, alb, purificat si imprastiind buna mireasma. Cateva picaturi
de apa sfintita se preling din trupul sfantului pe mormantul nefericitului domn. Apoi toate
incuietorile si pietrele mormantului se inchid singure. Blestemul incetase.

Capul pribeag
In biserica se afla mai multe lespezi de mormant. Pe cea mai apropiata reusesc sa
descifrez numele unui Movila, mort la 1608, iar
pe alta numele lui Vlad cel Tanar - fratele lui
Radu cel Mare. Putin mai incolo descopar piatra
mormantului celei ce a fost pricina blestemului
lui Nifon: jupanita Caplea. In dreapta, chiar la
intrarea in naos, un mormant din marmura alba
adaposteste capul voievodului Mihai Viteazul,
adus la Dealu in 1601, de pe Campia Turzii, de
catre paharnicul Turturea si asezat sub o
lespede de piatra de catre Radu Buzescu si
sotia sa, respectandu-se astfel dorinta
voievodului de a fi inmormantat la Manastirea
Dealu. Pentru ca tot aici, la mai putin de-un pas de mormantul fiului, isi doarme somnul
de veci tatal sau, Patrascu Voievod, iar de partea cealalta a intrarii in naos, intr-un
mormant de marmura alba, se odihneste strabunicul sau si ctitorul lacasului, Radu cel
Mare. Maica Spiridona, cea care ne insoteste in pelerinajul nostru, pare sa fie mai mult
decat un simplu ghid al manastirii. E pazitoarea devotata si apriga a voievodului, dandu-ti
mereu impresia ca, daca s-ar fi aflat in viata cu 4 veacuri in urma, ea nu l-ar fi lasat singur
pe Mihai si asasinatul n-ar mai fi avut loc. Ne spune cum un profesor clujean si un preot
au cazut la sorti sa duca in refugiu, in timpul primului razboi mondial, capul voievodului
invelit in panza cu care era acoperita Sfanta Masa din altar. In aglomeratia din gara,
preotul incerca sa-si faca loc cu bocceluta lui in trenul plin cu refugiati, asezati claie peste
gramada. "Da' ce te-nghesui asa, parinte, ca doar n-oi fi avand Sfinte Moaste?!" - i-a zis
cineva. "Am tot un sfant, am un sfant pentru neam, am capul lui Mihai Viteazul!" - a
raspuns preotul, si oamenii i-au pus la dispozitie un compartiment intreg, inchinandu-se
aceluia ce adunase pentru intaia oara pe toti romanii laolalta. In 1920, regele de-atunci al
tuturor romanilor, Ferdinand, readuce la Dealu capul lui Mihai Viteazul, raspunzandu-i
peste veacuri: "Iata, ti-am implinit pohta ce-ai pohtit: Ardealul, Moldova, Tara
Romaneasca!". Poate ca ravna, veghea si rugaciunile neintrerupte de azi ale maicutelor
de la Dealu vor rascumpara candva, in fata Celui Atotputernic, tradarea de care romanii
au fost in stare.

Manastirea Ciolanu
"Inima mea a ramas la Manastirea Ciolanu, in Buzau", imi spunea, cu putin inainte
de marea plecare, parintele Ioasaf Popa. Vrednicul carturar, arhimandritul Ioasaf, aici si-a
inceput urcusul duhovnicesc, ca frate de manastire. Tot aici l-a cunoscut pe marele
patrolog, profesorul I. G. Coman, care-si petrecea verile de studiu cu ucenicii sai. Dar pe
atunci lavra buzoiana era populata cu aproape 100 de calugari. Oranduirea comunista nu
incepuse inca prigoana fatisa impotriva cinului monahal. Era inainte de 1959...

Tot aici, in Manastirea Ciolanu, au ucenicit si alti frati, viitori ierarhi ai Bisericii Ortodoxe
Romane: Lucian Florea, care a pastorit scaunul Tomisului, Eftimie Luca, episcop al
Romanului, si Casian Craciun, vladica de la Dunarea de Jos. In afara de ei, alti ierarhi au
cautat linistea acestei manastiri: Mitropolitul Firmilian al Olteniei si Epifanie, actualul
episcop al Buzaului.

O harta neuronala a slujirii calugaresti

Intr-o splendida zi de februarie am luat si noi pieptis
drumul care urca la manastire. Padurile dese, neumblate,
aerul tare, linistea desavarsita, presimtirea nu tocmai
indepartata a primaverii, toate anuntau o importanta
descoperire spirituala. Si nu am fost dezamagiti, decat in
mica masura. Locul, asa cum se descopera ochiului, este
spectaculos. Intrarea sobra, impozanta, casutele care
formeaza incinta manastirii, biserica mare si - ai zice,
puiul ei mai varstnic, bisericuta veche - cimitirul in
miniatura si linistea, mai ales linistea de inceput de leat...
Tot tapsanul plesuv din dealul Ciolanului, pe care sta manastirea, este ca o frunte
brazdata de ganduri: cararile ce duc la biserici, la cimitir, la chilii. Potecile de iarba
framantata de talpi butucanoase de calugar indica traseul nervos, neuronal ai zice, al
ordinii monahale de la Ciolanu.

Pe staret l-am gasit in bisericuta veche, slujind. Numele lui este Chiril Lovin, este
protosinghel, este din Focsani, este tanar. De la el am aflat istoricul manastirii: "Numele
acesta de Ciolanu vine, cel mai probabil, de la oasele unor sihastri care au fost
descoperite in aceasta poiana. Se pare ca aici si-au gasit refugiul cativa calugari scapati
din Bizantul care fusese ocupat de turci, in secolul al 15-lea. Biserica veche, cu hramul
Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, a fost ridicata de Doamna Neaga, sotia lui Mihnea
Turcitul, in anul 1589. Era in timpul unei invazii, si Doamna Neaga, impreuna cu cei 5 copii
ai sai, s-a refugiat in vatra de sihastrie ce functiona aici. Unul dintre copii a murit si, dupa
toate probabilitatile, ale lui sunt oscioarele ce-au fost gasite, dupa multa vreme, ingropate
in dreapta bisericii. Initial, biserica era fara turle si fara pronaos".

Timpul s-a scurs peste rugile si truda monahilor din dealul Ciolanului. In secolul al 17-lea,
dupa obiceiul epocii, manastirea a fost inchinata, vremelnicul beneficiar al actiunii fiind
lavra Dusicon, din Grecia. Evident, pustiirea si-a facut simtita prezenta, la scurt timp dupa
aceea, stiut fiind ca proasta administrare a grecilor a surpat multe dintre ctitoriile
romanilor.

Un sfant providential
Culmea, un strain avea sa redea Manastirii Ciolanu
stralucirea spirituala pierduta. Recent canonizatul Vasile de
la Poiana Marului, "de neam din Malo-Rusia", a adus aici, in
1763, fix o duzina de monahi moldoveni si munteni. De ce
tocmai 12? Pentru ca marele staret, reorganizatorul vietii
calugaresti de la noi (impreuna cu Paisie de la Neamt),
considera ca numarul 12 este ideal pentru a inchega o
obste monahala puternica, unita. Anul 1766 este pastrat in
arhivele manastirii ca reperul cronologic ultim al Evului
Mediu, atunci cand manastirea beneficiaza de un tardiv
hrisov domnesc. Dupa aceasta, Ciolanu dispare aproape un secol din scriptele istoriei
scrise, obstea presupunandu-se a fi risipita.

Renasterea
Anul 1825 este important pentru Ciolanu, caci Episcopul Chesarie al Buzaului incepe
ridicarea marii biserici, cu hramul Sf. Apostoli Petru si Pavel. De atunci, din prima
jumatate a secolului al 19-lea si pana la faimosul Decret 200 din 1959, obstea de aici a
numarat intre 80 si 100 de vietuitori. Printre acestia, renumiti pentru talantii lor au fost:
Varlaam Protosinghelul, marele compozitor de muzica psaltica, mort in 1849 si ingropat in
cimitirul manastirii; Gherontie Schimonahul, mutat la Domnul in 1952, cel ce a cules
nenumarate manuscrise cu texte patristice, a tradus texte filocalice (inaintea parintelui
Staniloae), printre care "Introducerile" Sfantului Vasile de la Poiana Marului; apoi parintele
Dometie Manolache, buzoian de loc, cel care prin ravna lui a reinviat Manastirea Ramet
din Ardeal. Parintele Dometie - un posibil sfant contemporan - a venit cu cateva maici de
la Ramet la Manastirea Ratesti (aproape de Ciolanu), unde functiona o scoala de maici,
pentru deprinderea corecta, profunda, a vietuirii monahale. In fine, aceasta enumerare
succinta trebuie sa-l includa si pe arhim. Neofit Smarandoiu, cel care a pastorit
manastirea timp de aproape 30 de ani (1967-1997), a construit multe corpuri de chilii, a
organizat muzeul etc.

Ciolane si odoare
Pe langa nenumaratele si rodnicele seminte din brazda invierii de obste care se afla in
cimitirul manastirii, la Ciolanu se mai afla cateva piese de rezistenta ale artei si
spiritualitatii crestine. Bunaoara, icoanele realizate de Tattarescu,
nepot al lui Nicolae Teodorescu Pitarul, cel ce a zugravit biserica
mare si care a condus scoala de pictura de la Buzau, pe la
jumatatea secolului 19. Apoi, singura icoana bizantina a manastirii,
pictata la Athos, ce il infatiseaza pe Sf. Gheorghe, sau o copie (din
1925) a icoanei Maicii Domnului cu Pruncul de la Dalhauti. Tot aici gasim un semn de
pretuire din partea Patriarhului de Constantinopole, Ioachim al 4-lea, datat 1909; acest
Patriarh a fost cel care, la 1885, a temeinicit autocefalia Bisericii Ortodoxe din Vechiul
Regat. Din Grecia, in jurul anului 1830, au fost aduse la Ciolanu moastele mai multor
sfinti, care se afla intr-o racla, in biserica mare: Gheorghe, Mercurie, Pantelimon,
Haralambie, Trifon, Eftimie, Ignatie, Acachie, Neofit, Parascheva.

Pietre, poieni si rugaciune

Chiar langa manastire, pe terenurile acesteia, a functionat, in ultimele decenii ale
secolului 20, tabara de sculptura de la Magura. Pietrele mari, albe, infipte in tapsanul de
deasupra manastirii, marturisesc asediul insidios al modernitatii - cu toate formele ei
derutante de expresie - asupra traditiei. Ca o armata de invazie, ca o ceata de idoli atipiti,
formele acestea abstracte de deasupra manastirii par totusi ca stau incremenite la panda.
Calugarii nu le inteleg menirea, vorbirea muta... Doar noaptea, lumina zgarcita a lunii -
care imprastie bezna desavarsita, nefireasca, in care este invaluita manastirea - asterne
pe aceste forme o palida, stranie si intarziata aureola...

Sfanta Manastire Cernica

Veche vatra de rugaciune si cultura, ctitorie a Vornicului Cernica Stirbei, Sfanta Manastire
Cernica este atestata documentar la 1608 prin hrisovul domnesc al lui Radu Voda Serban.
In acel an Vornicul Cernica reface un vechi schit caruia ii da numele sau, il inzestreaza cu
pamanturi, paduri si sate, spre vesnica pomenire a numelui si a neamului sau.

Asezare pitoresca la marginea Bucurestiului, manastirea este zidita in mijlocul unui lac
inconjurat de paduri seculare, prezentand in orice anotimp aceeasi atractie, atat pentru
cei ce iubesc frumosul, cat mai ales pentru credinciosii crestini. Doua biserici impunatoare
si cateva capele inchinate celor mai cunoscuti dintre sfinti, un muzeu reprezentativ de
carte veche si arta bisericeasca ce au supravietuit vitregiilor soartei, iata zidirile ce
alcatuiesc zestrea de credinta a manastirii. Ansamblul de chilii ale celor optzeci si patru
de calugari pe care ii gasim astazi aici, este ocrotit de o cetate larga cu arhitectura tipica
zonelor de campie, adica nici prea inalta spre a fi reperata usor, dar nici neputincioasa in
a-si apara locuitorii.
Al doilea moment istoric important si aproape la fel de valoros ca si cel de la 1608 este
anul 1781, an in care vine ca staret al manastirii Sfantul parinte si Arhimandrit Gheorghe,
unul din ucenicii marelui Sfant Paisie de la Neamt. El reface obstea de monahi care se
risipise datorita razboaielor si ciumei, ridica din ruina biserica si tot ce inseamna
mostenire materiala, acei ani constituind inceputul ascensiunii vietii monahale aici la
Cernica. Pe ruinele vechii biserici este ridicata la 1815 Biserica Sf. Nicolae din Ostrov,
biserica a carei pictura interioara a fost realizata de zugravul Fotache, unul din ultimii
mesteri ai picturii medievale.

Implinirea menirii acestui lacas a fost aceea de a-l fi avut ca staret intre anii 1818-1850
pe cea mai luminoasa si reprezentativa personalitate bisericeasca a timpului, Sfantul
Ierarh Calinic de la Cernica. Ctitor de manastiri si biserici, de spitale, scoli si case pentru
copiii orfani, el este ctitorul celor mai importante cladiri ale Manastirii Cernica. In timpul
staretiei sale, din neizbavita osardie, s-au ridicat cetatea si Biserica Sf. Gheorghe, cladirea
staretiei si aproape toate casele de pe insula care poarta numele aceluiasi sfant mare
mucenic. Iubitor de cultura, a pus bazele unei valoroase biblioteci si a deschis o scoala de
pictura bisericeasca. A fost trecut in randul sfintilor in anul 1955, an in care prigoana
comunista impotriva credintei stramosesti cunostea apogeul.

Intre zidurile manastirii, de-a lungul timpului, au trait nenumarati frati intru credinta, de la
simpli calugari la episcopi si mitropoliti. Tot aici au fost gazduiti episcopi si mitropoliti din
Basarabia si Bucovina, ce fusesera exilati odata cu alipirea acestor teritorii la Rusia
sovietica.

O institutie de reala importanta a fost Seminarul Monahal ce a functionat aici si care a dat
oameni de seama ai bisericii, intre care se numara si Prea Fericitul Parintele nostru
Teoctist, Patriarhul Romaniei, care timp de opt ani a invatat in aceasta scoala. Odata cu
declansarea celui de-al doilea razboi mondial, au fost inchise atat seminarul cat si
tipografia manastirii. Aflandu-ne astazi sub binecuvantarea si purtarea de grija a Prea
Fericirii Sale, traind timpuri fara spaima de a fi prigoniti de un regim ateu, manastirea se
va ridica, astfel ca dintr-o manastire cu preocupari agricole dorim sa implinim o viata
complexa, dupa toate randuielile monahale, in care tinerii care doresc sa arda viu si
adevarat urmand pe Hristos, sa gaseasca hrana pentru suflet si potrivit inclinatiilor
fiecaruia sa poata fi un tipograf, un profesor, un bun mester in atelierele de articole
bisericesti, toate impletite cu viata de rugaciune. Din anul 1995 s-a redeschis Seminarul
Teologic Monahal, unde printre mai tinerii profesori monahi a luat din nou loc la catedra
singurul profesor al fostului seminar, aducand cu sine in chip simbolic, prezenta marilor
profesori de atunci. Acestea toate inseamna munca si daruire si suntem bucurosi ca Omul
nu a uitat sa-i dea lui Dumnezeu ce este mai frumos, sprijinind marile lucrari de
restaurare a bisericilor, picturii si a ridicarii unui nou local de scoala pentru noile generatii
de tineri care pasesc pe calea sfintelor invataturi.

Din inaltimea turnului clopotnitei, strajer neobosit in calea vremurilor, sunetele clopotelor
aduna la rugaciune pe toti cei dornici de a se impartasi in cuvantul lui Dumnezeu cat si pe
simplul vizitator iubitor de frumos.

Manastirea Curtea de Arges

Printre cele mai vechi asezari de care vorbeste istoria

noastra se numara si Curtea de Arges cu imprejurimile
ei. In veacul al XIII-lea, inalta cetate a Poenarilor, cu
fortificatiile sale de piatra si putul care o lega direct cu albia riului de jos, facuse sa
ajunga, pina departe, faima acestor locuri; iar pe la jumatatea secolului urmator, curtea
Basarabilor si biserica "Sfintul Nicolae Domnesc" rasfring aceasta faima asupra intregii
asezari adunata cu timpul in preajma lor: Curtea de Arges de mai tirziu.

Dupa documente si inscriptii, ca si din marturiile sapaturilor arheologice, istoria acestui

stravechi tinut voievodal, chiar daca nu consemneaza data precisa cind s-au grupat aici
intiiele centre locuite, face insa dovada ca: aceste centre s-au dezvoltat indeajuns de
repede, pentru ca, pe la jumatatea veacului al XIV-lea, sa ateste deopotriva cu existenta
unui scaun Domnesc, si pe aceea a unei insemnate organizari bisericesti. Astfel asociate,
puterea statala si cea religioasa impodobesc valea Argesului cu fapte de arme si locasuri
de inchinare, care-i pastreaza intacta functia ei spirituala, chiar atunci cind capitala se
muta la Tirgoviste.

Dintre monumentele care au fost faurite de-a lungul veacurilor, din cite au impodobit
Argesul voievodal, de buna seama ca biserica inaltata de Neagoe Basarab (1512-1521)
este cea mai valoroasa constructie de arta si arhitectura bisericeasca.

Inceputa in 1514 din vrerea lui Neagoe Basarab de a crea un monument fara seaman de
frumos lucrarile ei s-au incheiat trei ani mai tirziu, asa incit la 7 ianuarie 1517, ctitorul
putea chiar sa vorbeasca de "manastirea domniei mele de la Arges", si sa-i harazeasca
"vama ce este la Ocna Mica de la Tirgoviste..". Ascultind nu numai legenda, ci si unele
stiri istorice, se pare ca din lipsa de bani, cu toata jertfirea podoabelor Doamnei sale, dar
mai ales din lipsa de zile, zugravirea bisericii n-a putut fi ispravita inainte de trecerea
intru cele vesnice a lui Neagoe Basarab.

Asadar, ginerele voievodului, Radu de la Afumati (1522-1629), odata urcat pe scaun, a

consfintit continuarea decorarii asezamintului, prin pisania din 10 septembrie 1526, care
mentioneaza si numele lui Dobromir zugravul.

Dupa toate izvoadele, Neagoe Basarab a cladit biserica sa pe fundatiile unui locas mai
vechi, care nu fusese altul decit sediul primei Mitropolii a Tarii Romanesti. Pe aceasta,
Neagoe gasind-o "darimata si neintarita .. a zidit-o si inaltat-o din temelii", fapt pe care un
cronicar al infaptuirilor marelui voievod, Gavriil Protul, il intareste. In aceasta forma,
biserica Manastirii Curtea de Arges cunoscuta din 1793 sub denumirea de "Biserica
Episcopala", cind a devenit resedinta Episcopiei Argesului, ramine, pentru arhitectura
veacului al XVI-lea, daca nu monumentul cel mai de seama, una dintre cele mai
reprezentative constructii al sale.

Ca atare o pomenesc documentele si o amintesc toti calatorii straini, care si-au aflat
adapost in chiliile ei. Unii dintre ei, ca Paul de Alep, in 1654, considera vechea asezare a
lui Neagoe drept "una din minunile lumii". Aceleasi cuvinte de inalta pretuire le noteaza,
in 1794, si englezul Robert Ainslie si - mai tirziu - pictorii Bouquet si Lancelot, ale caror
insemnari de calatorii si stampe au facut sa circule si in afara granitelor tarii faima
manastirii lui Neagoe Basarab.

Dupa unele refaceri partiale si intregiri in timp ale ansamblului sau, vatamata si de un
puternic incendiu, Biserica Episcopala Curtea de Arges a fost refacuta - astfel dupa cum
se vede astazi - de arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy si de arhitectul roman
Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrarilor de restaurare, in a doua jumatate a secolului
trecut. A fost ispravita in anul 1885 si sfiintita la 12 octombrie 1886.

Asa cum se infatiseaza in prezent, biserica este alcatuita dintr-un pronaos, contopit
organic cu constructia propriu-zisa, ai carui stilpi interiori sustin o turla pe mijloc cu doua
turnulette laterale care incununeaza fatada de apus a bisericii. Acestea din urma, prin
podoavba lor exterioara, rasucite ca o mare impletitura din fibre groase de zidarie, la
prima veedere, dau impresia ca stau sa cada unul asupra celuilalt si ca se insurubeaza in
tariile cerului. Restul bisericii si altarul - cu abside care ii implinesc forma de cruce - sustin
de asemenea o turla inalta, a carei imbinare cu ansamblu se face prin bolti, dind un tot
arhitectonic de o zveltete inegalabila.

In fata intrarii se afla un aghismator deschis, sprijinit de patru coloane, lucrat din
marmura de felurite tonuri si desene. Precum intreaga biserica, si acestea reprezinta o
admirabila opera de arta. Vazut dinspre apus, aghiasmatorul cu invelitoarea de plumb si
crucea aurita se proiecteaza pe cele 12 trepte care urca spre intrarea in sfintul locas si pe
rama care o imbraca, asemeni unui portal aplicat. La restaurare, motivele utilizate si
modul de cizelare au urmarit sa redea, cit mai apropiat de original, vechea decoratieee a
constructiei lui Neagoe Basarab, decoratie in care elementele din afara fusesera
armonizate de arta mesterilor locali, intr-un stil propriu. Iar cit priveste acesta arta, chiar
daca au lucrat alaturi de mesteri straini, privitorului de azi ii apare clar faptul ca localnicii
au izbutit nu numai sa egaleze, ci adesea sa-si impuna propria lor personalitate, realizind
armonii decorative dintre cele mai originale.

In ansamblu biserica este asezata pe o puternica temelie: un vast pavaj orizontal din
blocuri de piatra, mai larg decit suprafata de baza a bisericii, marginile lui terminindu-se
cu un fel de imprejmuire din floroni (crini) sculptati din piatra. Peretii exteriori sint
impartiti in doua zone suprapuse demarcate printr-un briu, oimpletit in suvite, care
inconjoara biserica. In partea de jos se fla o suita de panouri dreptunghiulare, in care sint
fixate ferestrele. Acestea sint inramate in chenare cu ornamentatii dintre cele mai felurite
care, ca si cele ale portalului de la intrare, amintesc intreteserea geometricaa de la
Manastirea Dealu.

In registrul de sus, de asemenea, se afla o suita de panouri semicirculare in partea

superioara, in centrul carora sint fixate placi decorative si discuri in rozeta, iar ca niste
paftale domnesti, la intretaierea arcurilor, se afla alte discuri mai mici, deopotriva de fin
realizate. Pe ele sint asezati porumbei, care parca stau gata de zbor. Fiecare poarta in cioc
un clopotel. La adierea vintului, acesti clopotei sunau lin, asemenea unor suave glasuri
tainice.

Deasupra, depasind bordurile scurte ale acoperisului asezate pe mai multe rinduri
paralele de cizeluri, constructia bisericii cresyte intr-o suita de volume si suprafete, pe
care se inalta cele patru turle; de o rara bogatie ornamentala, ele aduna in jurul
ferestrelor, asemenea unor dantele in relief, aceleasi modele prin care (ca, de altfel si in
restul decoratiei acestui monument) se stravad, armonizate specific de mesterii bastinasi,
o seama de elemente de arta araba si georgiana. Acoperisul turlelor, bogat impodobit,
pare iesit din mina unor aurari, iar lanturile care sustin crucile sint aidoma unor mari
bijuterii lucind in soare.

In interior, pe linga zugraveala executata in ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch.

Renouard si de romanul N. Constantinescu din Curtea de Arges, pe linga panourile votive,
mormintele ctitorilor si timpla facuta din marmura, bronz aurit si onix, pe linga icoanele ei
lucrate in mozaic, atrage atentia, ca o exceptionala realizare sculpturala, grupul celor 12
coloane, original ornamentate floral, reprezentind pe cei 12 Sfinti Apostoli; aceste coloane
dau cu adevarat o impresie de viu si mers aievea. Din ancadramentul lor central - tinind
loc de despartire intre partea de la intrare si sinul propriu-zis al bisericii -, interiorul
acesteia, discret invesmintat in zugraveala pictorilor aici amintiti, apara intr-o calma
maiestate, ca un adinc indemn la reculegere.

Vechea timpla din sec XVII-lea, de o reala originalitate ornamentala si iconografica -

adapostita temporar in biserica de sat din Valea Danuluii - aflata acum in Colectia de
obiecte de arta bisericeasca din Manastirea Curtea de Arges. Aceasta catapeteasma,
dupa stil, impreuna cu citeva icoane, dateaza din timpul domnului Serban Cantacuzino
(1678-1688), care, in 1682, precum spune una din pisaaniile de pe peretele vestic al
bisericii, a reparat sfintul locas.
De asemenea, in imediata vecinatate a manastirii, susura neintrerupt izvorul basmului, pe
care localnicii il numesc "Fintina lui Manole". Aceasta denumire porta peste timpuri
povestea mesterului, care, neputind cobori de pe biserica dupa ispravirea ei, - luindu-i-se
scarile -, si-ar fi facut aripi dinn sindrila si, ca un alt Icar, sarind din inaltimea sfintului
locas, la temelia caruia se spune ca-si zidise propria sotie, s-ar fi prabusit in acest loc,
sufletul sau preschimbindu-se in cintec limpede de izvor.

De la "Fintina lui Manole" se vede, spre apus, fosta Bolnita a manastirii: monument istoric,
despre care un document existent scrie ca "se gasea alaturi de biserica lui Neagoe
Basarab inca din 1524".

In acest ansamblu de frumuseti naturale, arta si istorie romaneasca, biserica Manastirii

Curtea de Arges se infatiseaza ca o podoaba de mare pret, fara asemanare in tara
noastra.