Mineiul pe ianuarie, Râmnic, 1779

Numele episcopului Chesarie Halepliu al Râmnicului (dec. 1773-

†9 ian. 1780) a fost reținut în istoria culturii române și a tiparului
românesc mai cu seamă pentru imprimarea, pentru prima dată în
limba română, a Mineielor pentru lunile octombrie-martie, ieșite de
sub teascurile tipografiei râmnicene între anii 1776 și 1779. Celelalte
Mineie au apărut în timpul arhipăstoririi urmașului său în scaunul
râmnicean, Filaret (1780-6 sept. 1792, mitropolit al Ţării Româneşti
între sept. 1792 şi sept. 1793, †1794). Prin tipărirea Mineielor, se încheia
procesul anevoios, nu lipsit de piedici, al românizării slujbelor.
Dacă traducerea nu este opera exclusivă a vlădicilor râmniceni,
existând cu certitudine mai mulți ostenitori, întrei ei aflându-se
și mitropolitul Grigorie al II-lea (iul. 1760-†18 sept. 1787), prefețele
Mineielor le aparțin. În aceste prefețe se exprimă cu multă claritate
ideile romanității și continuității românilor, considerați „strănepoții
râmlenilor” (prefața Mineiului pe martie), care „întru această supunere
râmlenească s-au oblăduit până la Radu Vodă Negru” (prefața
Mineiului pe ianuarie). Latinitatea limbii românești, „care se trage
din cea latinească” (prefața Mineiului pe mai), probează originea
romană a românilor, care nu sunt descendenții „tâlharilor” expulzați
din Roma, așa cum susținuse în secolul al XVII-lea Simion Dascălul,
ci ai coloniștilor romani stabiliți în Dacia. În prefața Mineiului pe
ianuarie, episcopul Chesarie remarcă noblețea originii românilor:
„aflu liniia neamului rumânescu, dinu vechiu trăgându-să dinu
slăvitu neamu alu Romaniloru (Valahii numindu-să după limba
slovenească), a cărora slavă au strălucitu înpreună unde ș-au
întinsu și soarele razele”.

165
 Unitatea națională și bisericească a românilor în izvoarele medievale

[Prefaţă]133

La toată persona ce să va îndeletnici a ceti, dându cea

întru H<ristos>s înbrățișare, rogu pre același dătătoriu de
haruri a-i dărui toată fericirea.
Toată ciata clirosului ce așteptați luna lui Ianuarie,
pentru sfințeniia ce aduceți apeloru prinu puterea ce
aveți a Duhului; toată ministrațiia boerimei ce așteptați
pe Ianuarie ca o stihie schimbătoare dregătoriiloru; ciata
neguțătorească, ce alergați la Ianuarie ca la o mișcare a apei
și mreajă cu care prindeți slujbele, toți, vă rogu, aruncați
ochii în fruntea aceștii cărți și veți vedea că aciasta iaste
unu Mineiu al lunii cea așteptată de toți, Ianuarie, în limba
patriei tâlmăcită și tipărită, pentru ca să aibă fieștecare știute
slujbele sfințiloru pre carii mai vârtosu îi punemu mijlocitori
a aceștii luni trebuințeloru. Întru aciastă lună să află soarele
în zodiia lui Idrohoosu, adecă, vărsătoriulu de ape, cându și
Mântuitoriulu H<risto>s iarăși întru aciastă lună au stătutu
la botezu în apele Iordanului. Aciastă lună a lui Ianuarie
s-au adăogitu de alu doilea înpărat alu Râmleniloru,
Numai Pombie, (fiindu că până atunce anulu în zece luni
numărându-se, să închieia la Dechemvrie, pre cumu s-au și
arătatu la predosloviia a aceștii luni), carele dându războiu
înprotiva Latiniloru și întru ajutoriu chiemându pre
Ianosu dumnezeulu și biruindu au întocmit anulu de luni
unsprezeace, numindu-o luna lui Ianuarie, afierosindu-o
133
Text reprodus din: Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia românească veche
(1508-1830), tom II, 1716-1808, București, Stabilimentul. grafic J. V. Socec, 1910,
pp. 233-236.

166
 Tipărituri bisericești

acelui dumnezeu Ianosu, și începere anului așăzându-o.

Ianosu tâlmăcindu-se va să zică portariu. Déciia cei vechi,
după ce s-au așăzatu și luna lui Fevruarie, zugraviia aciastă
lună cu o ché<i>e în mâna cea dreaptă, răzimatu asupra a 12
stâlpi, prinu care vrea să arate cumu că aciasta deschide ușa
la ceale lalte luni ale anului. Aciastă lună o ține toți Râmlénii
înceapere de anu nou. La înceaperea lunii aceștiia schimbă
ei ofichiile și înpărțiia dregătoriile. Pre creștinulu înpăratu
Constandinu celu Mare dinu descoperire dumnezeiasca
mutându schiptrurile ale Romei ceii vechi la Roma cea
noao, ochiulu răsăritului, pohvala hirii, prea minunatului
Vizantie, și după numele său Constandinopoli, au adusu
într-însa și obiceaiurile Râmului celui vechiu. Dela acestu
sfântu înpăratu, pre cumu alte bune orându<i>eli s-au datu
spre podoabă la Beserica, așa și înceaperea lui Ianuarie s-au
așăzatu praznicu de anu nou. Eu, cându văzu Prințipaturile
Ţării Rumânești că, dinu vechime schimbă dregatoriile la
înceaperea lui Ianuarie, anu nou numindu-lu și prăznuindu-
lu, întorcu ochii miei înnapoi la veacurile trecute și deabiia
pomenite, crezu cu gândulu ceaia ce cetescu prinu istorii și
mai vârtos pe istoricului Dionu, pre carele îlu întărește Meletie
Gheografulu cap. 24, scriindu pentru Mysiia, unde curatu vădește
că Traianu înpăratulu, după ce au supusu pre Dachi cu piiarderea
lui Dichevalu, au trecutu mulțime de Râmleani în părțile aceste,
făcându-i pre unii proști lăcuitori, pre alții stăpâni lăcuitoriloru.
De unde să face nu fără de cuvântu simberazma că Prințipaturile
Rumânești, ca niște apichii ale Râmleaniloru, urmează dela
aducere și ale loru obiceaiuri. Iar cându văzu și pre istoriculu Bo că
arată pre marele Constandinu înpăratulu că aru fi avutu lucruri
ostășăști într-aceste locuri, la care și Meletie Gheografulu scriindu
pentru Mysiia de susu, arată pre acestu sfântu înpăratu tabărâtu

167
 Unitatea națională și bisericească a românilor în izvoarele medievale

cu oștile aproape de Silistra, nu mă sfiescu a da socoteală că marele

Constandinu călcându ale acestui locu părți, sau însuși întâiu au
adusu obiceaiurile Râmleaniloru, sau le-au întăritu găsindu-le, ca
unu înpăratu alu Râmului celui nou. Ci ori de la Traianu sau de
la marele Constandinu de să tragă cu urmare aceste obiceiuri, nu
făcu filonichie. Însă eu dintru acesta descoperiu lucruri minunate,
aflu liniia neamului rumânescu, dinu vechiu trăgându-să dinu
slăvitu neamu alu Romaniloru (Valahii numindu-să după
limba slovenească), a cărora slavă au strălucitu înpreună unde
ș-au întinsu și soarele razele. Deci aciastă lună a lui Ianuarie
pentru obiceiulu ce să păzeaște la înceaperea ei, iaste ca o
planită care poartă în sine pohvalele Patriei noastre; iaste
ca o planită întru care să vădu pre anu odată razele Patriei;
iaste ca unu sfeașnicu carele și pusu suptu obrocu prinu
crăpături și prinu margini iveaște lumina între care să slăviia
odată ceale vechi veacuri ale Patriei. O veacuri, veacuri, ce
învechești lucrurile și prefaci stările! Pravilă veache dinutâiu
iaste dată în toată lumea ca să nască și să moară, ca să ia
înceapere și sfârșitu toate lucrurile. Stăpânulu alu tuturor
n-au voitu să fie nici unu lucru stătătoriu. Toate câte vezi și
te minunezi prinu prefacere au ca să ducu la pierzare sau la
oareșicare schimbare. […]
De unde să veade că marele acela Meșteru și Ziditoriu
are pentru lucrurile omenești multe feliuri de chipuri și,
dupre plăceare, unde socoteaște le și potriveaște, și proniia
dumnezeiască alergându cu umbletu fără de sunetu, cu
glăsuire fără de auzire zice unuia să se scoale și altuia să
cază, unuia să înpărățească, altuia să se supue, unuia să se
ascunză, altuia și să se ivească. Aseamenea și oblăduirea Țării
Rumânești, fiindu și mai multu supusă suptu nestatornică
pravilă, a lucruriloru omenești, fiindu curgerea ei prinu râpe

168
 Tipărituri bisericești

și pietre ascunse, avandu țărmurile ei fără limanuri, s-au

asemănatu stăpânirea ei cu Paliriile, adecă cu apele ceale ce
de dimineața până la o vreame curgu în susu, iaru de la o
vreame își întorcu curgerea loru în josu; să aseamănă și cu
curgerea mării pre la Vizantiia, pre care vântulu austrulu
cându bate îi pricinuiaște curgerea într-o parte, și când
de la miazănoapte bate, întoarce curgerea înnapoi. Întru
acestu feliu de grabnice mutări s-au aruncatu soarta Țărâi
Rumânești. Cându era cei dintâiu lăcuitori cu nume de
Dachi, ei biruindu pre Râmleani de lua dajde, dupre cum iar
Meletie scrie pentru Mysiia, și trecându dincoace haznelele
ce ținea ca în niște vistierii în locurile apei Arghentii (poate
fi Argeșulu); iaru de la Traianu s-au supusu Dachii, plătindu ei
dajde la Râmleani: iată biruitorii supuși. Întru aciasta supunere
râmlenească, s-au oblăduitu până la Radu Vodă Negrulu, lt.
1080, sau după alți istorici 1313. De atuncea Banulu Craiovei
supuindu-se lui Radu Vodă și unu trupu făcându-să totu
prințipatulu Țărâi Rumânești să oblăduia cu formă de
avtonomie de despotimosu și de aleagere la diiadohie a
Domniei între fiii și rudele Domnului, sau dupre întâmplare
între Boiari cu sfatu și priimință de obște a Clirosului și a
Boiariloru. Aciasta formă s-au urmatu până la Laiota Basaraba
Domnulu lt. 1454. La acesta s-au supusu Țara strălucitoarei
și prea putearnicii Porți, plătindu dajde și oblăduindu-
să cu priveleghiurile sale. Care oblăduire la multe Domnii
s-au păzitu și Țara s-au multămitu. Iară de la o vreame în
multe reformi s-au schimbatu, și de la Constandinu Vodă
Basaraba Brâncoveanulu cu totulu s-au prefăcutu, precumu
iaste de toți știutu. Acumu iarăşi o suflare de vântu cu
liniște, o prefacere a dreptei celui Preînnaltu, au adusu
curgerea oblăduirii Țărâi la matca sa, au opritu vânturile, au

169
 Unitatea națională și bisericească a românilor în izvoarele medievale

potolitu valurile, care strâmba cârma oblăduirii, și nelăsându

corabiia să ajungă la limanu în multe rânduri, o cufundă și
o sparge, deabiia scăpându cu trupulu Cârmuitoriulu. Țara
Rumânească s-au asemanatu acum cu pasărea ce să numeaște
Finixu, carele cu ale sale aripi aprinzându focu, să aprinde și
arde pre sine-și și, făcându-se cu totulu cenușă, iarăși dinu
pulberea cenușăi să naște și creaște. Așa și ia cu lucrările
războiului și de singura însăși între dânsa și de alții arzându-
să, s-au adusu măririle sale în cenusă și în pulbere. Și prinu
încenușata starea ei tragându ochiulu milostivirii alu prea
putearnicii noastre înpărății, a doao oară s-au născutu și
s-au întocmitu în forma oblăduirii, cu cară să ocrotiia întâiu.
Au câștigatu bogatele mili ale înpărăției, dăruindu-să cu
privileghiurile sale. Clirosului Besericescu s-au rădicatu
în cinste, așăzându-se scaunulu Mitropoliei la șădearea
scaunului Chesariei Cappadochiei. Boerimea să înnalță dupa
liniia familiei. Pământeanii să protimisescu după cuvântulu
Pravilii cei politicești; streinii să miluescu dupre datoriia
firii și a creștinătății; neguțătoriia să sporeaște avându
curgerea sa slobodă; dajnicii să adaogă, nebănuindu-să de
adaogiri de dăjdi. Toți petrecu în mulțămire, rugându-se ca
să caute dinu ceriu Domnulu asupra țărâi aceștiia, ce iaste ca
o vie sădită de mâna sa cea dumnezeiască, lucrată și ploată
dinu darurile sale ceale cerești, ca să o ferească de grindini
ce strică rodurile uneori și asupra coptului. Fie, Doamne, fie
mila ta spre noi, precumu amu nădăjduitu spre tine.
Alu tuturoru fierbinte rugătoriu cătră Dumnezeu,
Chesarie, Episcopulu Râmnicului.

170