Cursul nr.

1
INTRODUCERE

I. B. U. este o disciplină istorică şi teologică. Cei trei termeni care alcătuiesc

numele disciplinei noastre au următoarele înţelesuri.
Termenul „istorie” provine de la verbul grecesc istoreo ( =a
relata evenimente care s-au petrecut în trecut. Obiectul ar fi prezentarea
evenimentelor ce se leagă de trecutul Bisericii creştine.
Cuvântul „biserică” are două înţelesuri: 1. locaş de cult, clădire (arhitectură); 2. -
totalitatea oamenillor care mărturisesc acelaşi adevăr de credinţă şi săvârşesc aceleaşi
acte de cult. Pe noi ne interesează al doilea înţeles. Obiectul principal este omul ca fiinţă
socială capabilă de a fi şi fiinţă religioasă.
Termenul „universală” este folosit pentru a arăta că studiază felul în care
Biserica a apărut şi s-a dezvoltat peste întreg pământul.
Introducerea în studiul disciplinei noastre este de două feluri:
1. formală sau tehnică – se ocupă cu prezentarea obiectivelor, se formulează o definiţie,
se prezintă metodele de cercetare, se face o periodizare a anilor în care Biserica s-a
dezvoltat şi ni se arată care sunt disciplinele auxiliare şi bibliografia generală.
2. materială sau de conţinut, prilej cu care se va vorbi despre situaţia lumii greco-
romane, a iudaismului şi a relaţiei lor cu Mântuitorul. Perioada aceasta ar putea fi
numită şi preistoria creştinismului, iar prezentarea evenimetelor ne va ajuta la
înţelegerea felului în care a apărut Biserica.
În acest context, introducerea materială a I. B. U. poate fi privită sub două
aspecte: intern – se referă la naşterea, creşterea şi dezvoltarea Bisericii şi extern – se
referă la relaţiile Bisericii cu statul, societatea şi celelalte religii ale lumii antice.

1. Partea introductiv formală

Definiţia. I. B. U. este disciplina istorico-teologică care cercetează critic şi

expune sistematic felul în care Biserica a apărut şi s-a dezvoltat de-a lungul timpului.
Disciplina noastră urmează să privească viaţa Bisericii în dezvoltarea ei internă şi
externă.
Denumirea disciplinei nu a fost aceeaşi; la început s-a numit Istorie
Bisericească, Istoria Bisericii, Istoria creştinismului, Istoria Generală a Bisericii şi s-a
ajuns la Istoria Bisericească Universală, deoarece cercetează Biserica de pretutindeni,
chiar dacă de la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au desprins alte discipline pe naţiuni şi
dominaţiuni creştine. Acestea din urmă (sectele) nu fac obiectul cercetării noastre.
Scopul este cunoaşterea şi înţelegerea dezvoltării Bisericii în toate laturile ei, de
la început până azi, în întreaga lume; studi în d-o putem afla felul în care s-a dezvoltat
creştinismul de la începutul lui, iar ca scop final avem cunoaşterea şi înţelegerea
creştinismului actual, în organizaţiile lui cele mai reprezentative.
Din toate acestea rezultă şi importanţa I. B. U., în sensul că ea este o disciplină
de bază, de largă cultură generală şi de nelipsit din rândul studiilor teologice.
Creştinismul este o religie istorică şi este legat de anumite evenimente istorice,
iar pentru a corespunde scopului şi pentru a fi cunoscute faptele aşa cum s-au petrecut,
I. B. U. trebuie să folosească metoda de cercetare modernă a istoriografiei, care se
bazează pe cinci principii sau etape istorice:
1. cercetarea izvoarelor;
2. verificarea izvoarelor;
3. analizarea critică a documentelor;
4. cercetarea evenimentelor istorice din punct de vedere evolutiv;
5. expunerea sistematică.
Acest lucru pretinde o bună cunoaştere a izvoarelor, justa lor înţelegere şi
interpretare, şi expunerea evenimentelor în mod nepărtinitor; deci I. B. U. trebuie să fie
documentată, critică, pragmatică, genetică şi obiectivă.
I. B. U. este şi o disciplină teologică şi nu numai umană, deoarece porneşte de la
persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, care a fost om adevărat şi Dumnezeu
adevărat, iar evenimentele se raportează la persoana Lui. Deaoarece Biserica este un
aşezământ divino-uman, prezentarea evenimentelor se va face nu numai ţinând cont de
factorii umani ci şi de cei religioşi.
Despre Biserică se poate vorbi doar de aproximativ 2000 de ani. Pentru a putea
prezenta evenimentele corect, istoricii au făcut o periodizare a acestora (care ajută doar
la studiu şi la o mai bună sistematizare a materialului).
Cei două mii de ani ai creştinismului pot fi grupaţi în şase etape:
1. De la naşterea Mântuitorului până la începutul veacului IV (după unii istorici
până în anul 313 -edictul de la Milano, după alţii până în 325). În această perioadă
Biserica şi-a dobândit identitatea în sânul lumii păgâne şi evreieşti, dar a avut de suferit
persecuţii atât din partea păgânilor cât şi a evreilor; ea şi-a formulat cultul, (serviciile
religioase) iar în urma persecuţiilor a renăscut din propria ei cenuşă. Aceasta poate fi
numită şi perioada începuturilor.
2. între anii 325 – 787 (după unii până în anul 843). Este timpul desfăşurării
sinaodelor ecumenice, periaodă în care s-a formulat oficial dogma Bisericii în timpul
luptei împotriva ereticilor. În acest răstimp s-a produs prima ruptură în sânul Bisericii
când, după sinodul IV ecumenic, unii s-au desprins formând Bisericile monofizite şi
nestoriene sau necalcedoniene.
3. Din secolul IX până în prima jumătate a secolului al XI-lea sau de la sinoadele
ecumenice până la marea schismă din 1054. Această perioadă a fost marcată de
spectaculoase încreştinări realizate atât de clreicii răsăriteni cât şi de cei apuseni. În
Răsărit au fost încreştinaţi ungurii, ruşii, bulgarii şi moravii, iar în Apus popoarele
scandinave, germanii şi franci. Biserica Romei trece printr-o perioadă de criză marcată
de pontificatele unor papi cu mai puţină tragere de inimă faţă de cele bisericeşti -
perioadă numită şi „secolul obscur”, pentru că în această perioadă s-au aflat pe scaunl
Romei mai mult de 36 de papi.
4. De la Marea Schismă până la începutul secolului al XVI-lea, (1517 când a
avut loc revolta lui Martin Luther împotriva Bisericii romano-catolice), perioadă
marcată de numeroase evenimente: în Apus continuă misiunile de încreştinare în timp
ce pe linie bisericească s-au înregistrat alte perioade de criză: disputele pentru scaunul
papal şi pentru investitură, mutarea scaunului papal la Avignon, Schisma papală şi
disputele conciliariste. Relaţiile dintre Răsărit şi Apus au fost şi mai tensionate datorită
cruciadelor organizate de apuseni în Răsăritul creştin. S-a încercat refacerea unităţii
Bisericii în cadrul unor sinoade: Lyon- 1274 şi Ferara- Florenţa- 1438- 1439; în Răsărit,
expansiunea turcească a provocat numeroase neajunsuri Bisericii Ortodoxe, ea
culminând cu asedierea şi cucerirea Constantinopolului (1453).
5. A doua jumătate a secolului al XVI până la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
(revoluţia franceză -1789, revolta antiotomană din 1821 sau Revoluţia din 1848). Este
perioada de dezvoltere a protestantismului. În acest timp, clerul catolic şi protestant şi-
au înteţit atacurile reciproce şi se cunosc câteva uniri ale unor grupuri de ortodocşi cu
Biserica Romei. Protestantismul şi-a formulat învăţătura de credinţă dar s-a şi divizat în
funcţie de sistemul filosofic acceptat de grupuri de teologii protestanţi.
6. De la sfârşitul secolului XVIII până în zilele noastre, numită şi epoca
mondernă a divizării creştine. Această perioadă este marcată de apariţia sectelor, iar ca
aspect pozitiv semnalăn dobândirea autonomiei şi autocefaliei de către toate Bisericile
ortodoxe naţionale, formularea precisă a relaţiilor cu statul şi cu celelalte denominaţiuni
creştine.

Bibliografie: B. Berceanu, I. Panaitesdu-Prezentarea lucrărilor şti în ţofice

metodologice-Bucureşti, 1968; A. Avramescu şi V. Cândea Întroducere în
documentarea ştiînţifică-Bucureşti, 1960; N. Georgescu-Tistu Scris şi carte. Istorie-
tehnică-semnificaţie-Bucureşti, 1948; Pr. Prof. M. Şesan Periodizarea în Istoria
bisericească universală în Altarul Banatului III (Caransebeş, 1946) nr. 1-6, p. 391-411;
Prof. T. M. Popescu Îndrumări metodice de lucru pentru studenţii în teologie în S. T.
VII Î, 1956, nr. 7-8, p. 498-530; Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu. Pr. Prof. Milan Şesan, Pr.
Prof. Teodor Bodogae –Istoria Bisericească Universală-manual pentru Institutele
Teologice-vol. I Ediţia a II-a, Ed. I. B. M. O. Bucureşti, 1975, p. 5-9.
Cursul nr.2
IZVOARELE I. B. U.

Fiind o discipină istorică prin excelenţă, I. B. U. se bazează pe o sumă de izvoare

istorice. Prin izvoare înţelegem totalitatea documentelor care contribuie cu informaţii la
prezentarea unui eveniment petrecut în trecut pentru cunoaşterea faptelor care au dus la
evenimentul respectiv. După forma sau caracterul lor, izvoarele se pot împărţi în:
-originale- (care pot fi directe sau indirecte)
-derivate- (indirecte sau mediate)
-oficiale şi particulare
-scrise, orale şi monumentale
-rămăşiţe şi tradiţii.
Întrucât I. B. U. este şi disciplină religioasă, poate avea: izvoare divine (Sf.
Scriptură) şi izvoare omeneşti (celelalte tipuri de izvoare).
Pentru reala cunoaştere a evenimentelor şi pentru prezentarea lor cât mai fidel,
este necesară cunoaşterea şi folosirea tuturor izvoarelor care prezintă un eveniment
anume. Trebuie, totuşi, avut în vedere ca nu toate izvoarele sunt autentice. Folosirea
unor izvoare false duce la prezentarea deformată a adevărului istoric. De selectarea şi
valorificarea izvoarelor se ocupă specialiştii în domeniu. Adevărul istoric nu se poate
cunoaşte fără studiul izvoarelor autentice.
Izvoarele disciplinei noastre sunt adunate azi în mai multe grupe sau colecţii:

1. COLECŢII PRINCIPALE
-J. P. Migne-Patrologiae cursus completus- (împărţită în două: Patrologia
Graeca - 161 vol. apărute la Paris între 1857-1886 şi Patrologia Latina-221 vol. -Paris,
1844-1854)
-Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum-sau Corpul Vienez-editat de
Academia de Ştiînţe din Viena începând cu 1897 (peste 70 de volume).
-Corpus Scriptorum Orientalium-editat sub îndrumarea uniu grup de profesori
francezi la Paris, începând cu 1903, până azi apărând peste 100 de vol.
-Corpus Berolinense-sau Corpul berlinez, editat de Academia de Ştiinţe din
Berlin începând cu 1897-peste 50 de vol.
-Patrologia Orientalis-Paris, începând cu 1908, 28 vol.
-Patrologia Syriaca-paris, 1894-1928, 3 vol.
-Florilegium Patristicum-Bonn, începând cu 1904, peste 45 vol.
-în revista Sources Chretiennes-din care s-au publicat începând cu 1942 peste
200 de vol. găsim de asemenea publicate numeroase documente privitoare la I. B. U.
2 ACTE SINODALE
Documentele redactate la sinoadele ecumenice şi particulare, care au avut loc în
primul mileniu al erei noastre, s-au publicat de către:
-J. D. Mansi-Sacrorum Conciliorum Nova et Amplissima Collectio-Florenţa-
Veneţia, 1759-1798; colecţia a fost continuată sub acelaşi titlu de către L. Petit, J.
B. Martin şi Arnhem, 59 vol.
-Ed. Schwartz-Acta Conciliorum Oecumenicorum-Strasburg, Paris, Leipzig-din
1914, 13 vol.
-E. J. Jonkers-Acta et Symbola conciliorum-Leiden, 1954
-Ch. J. Heffele-Dom H. Leclercq-Histoire des Conciles-studii şi texte, 10 vol.,
Paris, 1907-1908
3 ACTE MARTIRICE. VIEŢI DE SFINŢI
-Acta sanctorum-publicată de Bollandişti, Anvers, 1643, retipărite până în 1911
în 64 vol.
-Martyriologium Romanum-Vatican-1914, Bonn-1922
-Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae-editate de Delehaye, Bruxelles, 1902
-Bibliotheca hagiographica latina-2 vol. Bruxelles, 1949
-Bibliotheca hagiographica graeca-3 vol. Bruxelles, 1957
-Dom H. Leclercq-Les Martyrs-11 vol., Paris, 1902-1911
-Bibliotheca hagiographica orintalis-editată de Bollandişti, Bruxelles, 1909
-în limba română, în colecţia Părnţi şi scriitori bisericeşti-vol. 11 “Actele
Martirilor” Ed. I. B. M. al B. O. R., Bucureşti, 1986
4 ENCHIRIDIOANE (colecţii de canoane)
-H. Dezinger şi C. Bonwart-Enchiridion Symbolorum, definitionum,
declarationum de rebus fidei et morum-retipărite până azi în peste 35 de ediţii
-C. Kirsch, L. Ueding-Enchiridion fontilum historiae ecclesiasticae antquae-
-M. J. Rouet de Journel-Enchiridion patristicum-Frieburg, 1947
- -“- -Enchiridion asceticum-Frieburg, 1947
-F. Cavallera-Thesaurus doctrinae catholicae…-Paris, 1937
-H. Hurter-Nomenclator literaris Theologiac catholicae…-5 vol. În nsbruck,
1907-1926
-în limba română vezi Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca-“Canoanele Bisericii
Ortodoxe”- note şi comentarii, Sibiu, 1991.
5 IZVOARE PENTRU PATRIARHIA DE Constantinopol
-Actes officiels et particuliers et autres documentesrelatifs a l’histoire du
Patriarchat Oecumenique-editate de Mitropolitul Ghenadie Arabagioglu, C-pol, 1935
-Patriarchatus Constantinopolitani acta selecta- editate de J. Oudot, Vatican, 1941
-Les Regestes des actes de Patriarcat de Constantinopole-ed. De V. Grumel şi
V. Larent, Istambul, 1932-1971
-Corpus Notitiarum episcopatuum Ecclesiae Orientalis Graecae- ed. De E.
 Gerland şi V. Laurent, 1931-1947
-Corpus Scriptorum historiae byzantine-ed. De Imm. Bekker, Bonn, 1829-1897,
49 vol.
6 ACTE PAPALE. VIEŢI DE PAPI.
A. Acte papale
-Acta Apostolicae sedis Commentarium officiale-Roma, începând cu 1909
-Acta Romanorum Pontificum. Fontes-13 vol. (vol 13 în 2 părţi), Roma 1943-
1971
-Bullarium Romanum-din 1857
-Regestes pontificatum Romanum…-4 vol.
-Collectio Avellana-Praga, Leipzig, 1895-1898
B. Vieţi de papi
-Liber Pontificalis-ed. De L. Duchesnes, Paris 1886-1892, Sienna 1935
-P. Gams-Series Episcoporum Ecclesiae Catholicae-Regensburg, din 1873
C Concordate
-A. Theiner-Codex Diplomaticus Domini Temporalis S. Sedis- 3 vol., Roma 1861
-A. Mercatti-Recolta di Concordati- (1080-1914) -Roma, 1914
-în limba română-R. Cândea-Concordate. Un capitol de istorie politică- Bucureşti,
1921;
-Vintilă Horea –“Dicţionarul papilor” Ed. Saeculum Lo., Bucureşti, 1999

7. LEGI ŞI CANOANE
A. Legi
-Codex Theodosianus-ed. De T. Mommsen şi P. Meier, Berlin, 1905
-Corpus juris civilis-ed. a 16-a, vol. I-Institutiones et Digestes-Berlin, 1954, vol.
II-Codex Justinianus-Berlin, 1954
B. Canoane
-Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca-Canoanele Bisericii Ortodoxe-Sibiu, 1991
8. LITURGHII
-J. A. Assemani-Codex Liturgicus Ecclesiae Universalis-13 vol. Roma 1749-1766
-F. E. Brightman-Eastern Liturgies-Oxford, 1896
-L. M. Hanssens-Institutiones Liturgicae de ritibus Orientalibus- vol. 2 şi 3,
Roma, 1930
-în limba română:-P. Vintilescu-Liturghiile bizantine privite istoric în structura
şi rînduiala lor-Bucureşti, 1943
-V. Mitrofanovici-Liturgica Bisericii Ortodoxe-1929
-Ene Branişte-Liturgica Generală-Bucureşti, 1980
9. INSCRIPŢII
-Corpus inscriptiorum Graecorum-ed. De A. Bröckh, Berlin1828-1877
-Corpus inscriptiorum Latinorum-24 vol., ed. De Th. Mommsen, Berlin 1863-
 1930
-Inscriptiones Latinae Christianae veteres-3 vol., ed. De E. Diehl, Berlin1925-1931
-Inscriptiones christianae Urbis Romanae-ed. De J. B. De Rossi, 5 vol. apărute
până în 1971

Cursul nr. 3
BIBLIOGRAFIA GENERALĂ

Bibliografia sau literatura de specialitate însumează toate scrierile (cărţi, studii

şi articole) care au fost publicate în decursul vremii, şi care tratează subiecte legate
de I. B. U. Primele scrieri referitoare la Biserica creştină sunt cele ale Noului
Testament apoi, scrierile Părinţilor Apostolici, ale apologeţilor creştini şi se continuă
până astăzi sub diferite forme.
Toate aceste scrieri pot fi grupate pe diferite criterii.
ISTORICI BISERICEŞTI
A. Greci
-HEGESIP (†180) -“Memorii”
-IULIU AFRICANUL († 240-250) -“Cronografii”-5 cărţi-prezntă evenimente de la
Facerea lumii până în anul 217 (221)
-EPIFANIE de Salamina (Cipru) († 403) -“Panarion” (Cutiuţa cu medicamente)
sau “Contra tuturor ereziilor” –lucrare îndreptată împotriva a 80 de erezii
-EUSEBIU de Cezareea Palestinei († 340) -cel mai mare istoric bisericesc al Bisericii
primare de la care ne-au rămas mai multe lucrări: “Istoria bisericească”-10 cărţi-în
care prezintă evenimentele de la Iisus Hristos până la anul 324; “O cronică a lumii”-
prezintă evenimentele petrecute de la Avraam (2016 î. Hr. ) până în anul 302 d.
Hr.;”Viaţa Fericitului Constantin ”-5 cărţi-scisă în anul 337; Despre martirii din
Peloponez”-prezintă persecuţiile de pe vremea lui Diocleţian petrecute între anii 303-
311.
-Istoricii greci: SOCRATE, SOZOMEN şi TEODORET (avocaţi din
Constantinopol) continuă Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea, prezentând
evenimente petrecute între 305-439
-Pe istoricii amintiţi mai sus i-a rezumat ,in 530, TEODOR LECTORUL,in lucrarea
“Istoria tripartită”. Tot el a alcătuit o “Istorie originală”-prezentând evenimente
petrecute între anii 439-527.
-EVAGRIE SCOLASTICUL († 800), i-a continuat şi el pe cei trei, cu o “Istorie
bisericească”-evenimente între 431-594.
-FILIP de Side (sec. V) - “Istorie creştină”in 36 de cărţi.
-FILOSTORGIN (sec. V) -“Istorie bisericească”-6 cărţi-evenimente între 318-425.
-GELASIE de Cizic (sec. V) -“Istoria bisericii”-3 cărţi;
-ZAHARIA RETORUL sau de Gaza (†553) -“Istoria bisericească”-12 cărţi, pentru
anii 450-491
-IOAN MALALAS (†577) -“Istorie universală”-17 cărţi, perioada, Facerea lumii-
574 d. Hr.
-PALADIU SCOLASTICUL-“Istoria lausiacă”-prezintă o istorie a monahismului
creştin.
-GHEORGHE MONOMAHUL (sec. lX) -Cronograf-de la Facerea lumii-843 d.Hr.
-TEOFAN MĂRTURISITORUL († 818) -Cronograf- între 284-818 d.Hr.
Dintre istoricii bizantini îi amintim pe:
-NICHIFOR CALIST XANTOPULOS († 1341) -Istorie bisericească-în 18 cărţi-
prezintă evenimentele de la naşterea Mântuitorului-610
-NICHIFOR GREGORAS († 1360) -Istorie bizantină- evenimente dintre anii 1204-
1359
B. Latini
Între scriitorii latini care au atins subiecte legate de disciplina noastră îi amintim
pe:
-LACTANŢIU (sec. IV) –Despre moartea persecutorilor
-GRIGORIE DE TOURS (sec. VI) -Istoria francilor-10 cărţi
-ISIDOR DE SEVILLA (sec. VII) -Cronica universală-de la facerea lumii până în
anul 615 d. Hr.
_””_ -Istoria vizigoţilor, vandalilor şi suevilor

Numeroase lucrări ale istoricilor greci au fost traduse şi continuate de diferiţi

autori latini. Între ei îi amintim pe Fericitul Ieronim († 420), Rufin(† 410) etc.
Cronicarii Evului mediu au scris mai mult despre evenimentele petrecute în
timpul lor. fiind aserviţi demnitarilor vremii, de multe ori ei sunt subiectivi în
prezentarea evenimentelor istorice. Dintre ei, cei mai cunoscuţi sunt: BEDA
VENERABILUL-care a scris o istorie bisericească a angliilor; episcopul german
HAYMO (sec. IX), ANASTASIE BIBLIOTECARUL (sec. IX) etc.
În perioada imediat următoare Reformei protestante (sec. XVI), polemicile
dintre catolici şi protestanţi au făcut ca interesul pentru istoria Bisericii să fie
crescând.
Protestanţii Laurenţiu VAILA şi Nicolae de CUSA au adus serioase acuze
primatului papal, demonstrând că cele două lucrări, pe care această dogmă catolică
se bazează (Donatio Constantini şi Decretele pseudo-isidoriene), sunt nişte falsuri.
Tot între protestanţi îl amintim pe Mathias FLACIUS-ILIRICUS care a alcătuit o
lucrare -tipărită între 1559-1574-intitulată Centurile de la Magdeburg, în care
prezintă istoria primelor 13 secole creştine. Lui i-a răspuns catolicul Caesar
BARONIUS prin lucrarea Anales Ecclesiastici 12 vol. Roma, 1588-1607.
 Din 1776 Istoria Bisericească a devenit disciplină de studiu la Univesitatea
din Halle. De atunci încoace au apărut numeroase lucrări scrise de profesori erudiţi
sau de istorici consacraţi în întreaga lume creştină. Cei mai riguroşi au fost istoricii
germani. Dintre ei amintim:
1. Protestananţi
-în secolele XVIIl-XIX-G. Arnold, J. I. Mosheim, Christian Baur, Karl Hase,
W. Möller etc.
-în secolul XX-Adolf von Harnack, Gustav Krüger, Heidrich Böhmer, Karl
Müller, Hans Lietsmann, Johanes Walter etc.
2. Romano catolici:
-în secolul al XIX-lea -J. Altzog, Adam Möhler, C. J. Hefele, J.
Hergentroether, J. Döllinger etc.
-în secolul XX-Albert Ehrardht, Karl Bihlmayer, Andreas Veit etc.
Dintre istoricii francezi amintim:
1 Romano-catolici:
-Noël (Natalis) Alexandre, Sebastian Lenainde Tillemont, Fleury etc.
Sub îndrumarea unui grup de teologi dintre care îi amintim pe L. Duchesne, H.
Leclercq, Emille Aman, P. Batifol, J. Lebreton, G. Bardy, etc. s-a publicat o lucrare
(care încă mai apare sub îndrumarea altor teologi) intitulată “Histoire de l’Eglise
depuis les origines jusqu’a nos jours”
2. Protestanţi:
-Ethienne Chastel, Eugène de Faye, J. Viénot, Paul Fargues etc.
Dintre istoricii Bisericii Ortodoxe amintim următorii autori:
A. La greci:
-Dositei al Ierusalimului (+1707) cu lucrarea “Despre patriarhii Ierusalimului”
tipărită de Mitr. Antim Ivireanul la Bucureşti, 1715.
-Meletie al Atenei (+1718) - Istoria Bisericească-3 volume, tradusă şi tipărită la Iaşi
între anii 1841-1843 de către mitr. Veniamin Costachi.
În secolul XX:
-Ghenadie (Arabagioglu ) - Mitr. De Heliopolis- Istoria Patriarhiei Ecumenice-
Atena, 1953
-N. Moschopoulos – La Terre Sainte. Essai sur l’histoire politique et diplomatique
des Lieux Saints de la chretientés (Ţara Sfântă. Eseu despre istoria politică şi
diplomatică a locurilor Sfinte ale creştinilor) Atena, 1957
-Hr. Papadopoulos (Arhiep. Atenei) – Istoria Bisericii Alexandriei- Alexandria,
1935
- -“”- - Istoria Bisericii Ierusalimului-Ierusalim şi Alexandria, 1910
-Gr. Papamihail şi G. Triandafilakis – Istoria Bisericii Antiohiei- Alexandria, 1951
-B. Th. Stavridis – Histoire du Ppatriachat Oecuménique de Constantinopole –în
revista “Istina”, Paris, 1970, pag. 171-273
 B. La ruşi:
-Mitr. Filaret al Gernigovului – Istoria Bisericii ruse –5 vol., Gernigov, 1852;
-Nicolai Glubokovski – Istoria Bbisricii ortodoxe ruse – Varşovia, 1928;
- -“”- - Ortodoxia în fiînţa ei – St. Petersburg, 1914;
-E. E. Golubinski – Istoria Bisericii Ruse – 2 vol. Moscova, 1914 şi 1917
-M. Zernov – Eastern Christendom – (Creştinismul rărsăritean) – Londra, 1961;
- -””- - The Church of the Eastern Christians – (Biserica creştinilor răsăriteni),
Londra, 1946;
- -“”- - The Russians and their Church- (Ruşii şi Biserica lor), Londra, 1945.
C. La români:
-Eusebiu Popovici – Manual de istorie bisericească generală, 1882, 2 vol, în limba
germană, lucrare tradusă şi tipărită în 1925- 1926, cu titlul „Istoria bisericească
universală şi statistica bisericească”;
-Ioan Mihălcescu – I. B. U. –manual pentru Seminariile teologice, tipărit în 1932;
-Teodor M. Popescu, Teodor Bodogae, George Stănescu - I. B. U., 2 volume, tip. la
Bucureşti 1956-1957;
-Teodor Popescu – numeroase studii cu subiecte de I. B. U. în revistele centrale
bisericeşti;
-Gheorghe Moisescu, Ştefan Lupşa, Al. Filipaşcu – Istoria Bisericii Române –
manual pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1957.
-I. G. Coman – Manual de Patrologie, Buc. 1956, retipărit 1980-82;
-Mircea Păcurariu – Istoria Bisericii Ortodoxe Române – 3 volume, vol. 1, la
Bucureşti 1980, vol. 2, 3, 1983; + un manual ptentru Seminariile. Teologice.

AUTORI ROMÂNI DE STUDII ŞI ARTICOLE

Profesorii de la Facultăţile de Teologie din Bucureşti şi Sibiu, care au tipărit
numeroase articole în reviste: pr. prof. Milan Şesan, Ştefan Alexe, Aurel Jini,
Mircea Păcurariu, a se vedea o lucrare din 1992, Bucureşti – „Preocupări de studii
de teologie istorică şi patristică”; Ioan Rămureanu „Preocupări de studii de teologie
istorică şi patristică” în R. T. an XX: 1996 pag. 364; „Contribuţia istoricilor la
cunoaşterea dezvoltării istorice” în Ox, XXII Î, 1971, nr. 1, p. 11-26. Milan Sesan
„Probleme de Istorie Bisericească” în BOR, 1971 nr. 3-4, p. 382-394. Cadrele
didactice de la noile Facultăți de Teologie din:Cluj Napoca, Oradea, Alba Iulia,
Târgoviște, Pitești, Constanța, Suceava și de la specializările de Teologie din
Timișoara, Arad, Reșița, Baia Mare etc.

Cursul nr. 4
ŞTIINŢELE AUXILIARE
 Ca disciplină religioasă (şi istorică în acelaşi timp), I. B. U. are suport în toate
disciplinele teologice dintre care cele mai apropiate sunt: Studiul Noului Testament,
Patrologia, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Dogmatica şi Simbolica etc. Sprijinul
între aceste discipline şi I. B. U. este reciproc.
În afară de disciplinele teologice, I. B. U. este în strânsă legătură şi cu
discipline ne-teologice care pot fi socotite ca discipline auxiliare. Între acestea
amintim:
Filologia (cuvânt provenit din limba greacă veche, φιλολογία, compus din
philos „prieten, iubitor de” şi logos „cuvânt, vorbă”) a fost considerată, într-o
accepţiune largă, ştiinţa care se ocupă cu studiul culturii scrise a popoarelor, în
special cu studiul textelor arhaice (Paleografie și Epigrafie) şi al operelor literare
(care conţine şi aspecte culturale, istorice, etnolingvistice, religioase, politice,
economice etc.), din punctul de vedere al limbii, al influenţelor suferite, al modului
în care ni s-au transmis etc., precum şi cu editarea acestora. În sensul restrâns al
termenului, filologia înseamnă critica textelor şi tehnica ediţiilor.
Filologia se împarte în filologie nouă şi filologie clasică (sau veche).
Paleografia (din limba greacă παλαιοσ palaios = vechi şi γραφειν grafein =
a scrie) este ştiinţa care se ocupă cu studierea manuscriselor vechi, indiferent de
limba folosită cu datarea şi stabilirea autenticităţii acestora.
Creatorul paleografiei este considerat a fi Bernard de Montfaucon (1655-
1741). În lucrarea sa, devenită celebră, Paleografia graeca, tipărită în 1708, el
publica şi un repertoriu al bibliotecilor contemporane lui care deţineau manuscrise
greceşti, indicând numărul şi provenienţa lor.
Paleografia are o parte teoretică, legată de istoria scrisului, tipurile de
scriere, materiale de scris, suporturi pentru scris, etc. şi o parte practică, referitoare
la tehnica, respectiv tehnicile, descifrării scrisului.
Paleografia studiază cărţile manuscrise, fie în formă de sul, fie codice, care
au fost scrise cu stilul, condeiul şi până pe table de lemn cerat, pe papirus, pe
pergament sau pe hârtie. Ca rezultat, paleografia furnizează informaţii privind
materialele pe care s-au scris în timp izvoarele paleografice, instrumentele de scris,
precum şi evoluţia grafemelor (a literelor), oferind şi date pe baza cărora se pot
identifica originalele şi copiile şi, în unele cazuri, felul în care se pot sesiza
falsurile.
Epigrafia (gr. epi = deasupra, pe; grapho = a scrie) este ştiinţa care se ocupă
cu studiul (descifrarea şi interpretarea) inscripţiilor pe materiale dure: piatră, metal
(plumb, bronz, aur, argint), oase, sidef, fildeş, lemn, piele, muşama, argilă,
tencuială, sticlă, geme, camee, sigilii, inele (inscripţia de pe veriga inelelor),
ponduri şi chiar pe stânci în limbile vorbite odinioară sau mai recente. Ea nu-şi
limitează cercetarea la operele cu caracter solemn, cu conţinut juridic, religios,
funerar arhitectonic, ci studiază numeroase produse şi înscrisuri cum ar fi: cuvinte,
litere izolate, semnături, nume proprii, formule, mărci de fabrică, nume de unităţi
militare, scrierile trasate de mână pe monumente –graffiti.
Obiectul epigrafiei îl constituie nu numai inscripţiile greceşti şi latine, ci şi
cele egiptene, sumeriene, asiriene, hittite, etrusce, punice, miceniene etc. Justa
interpretare a izvoarelor epigrafice se află în strânsă legătură cu filologia,
papirologie și numismatica, şi ele furnizează date deosebit de preţioase pentru
cunoaşterea proceselor istorice.
Ca ştiinţă auxiliară a istoriei, epigrafia s-a constituit abia la începutul sec. al
XIX-lea. August Boekh și Theodor Momsen sunt consideraţi fondatorii ei. Încă din
anul 1827, în studiile sale, A. Boekh arăta scopul şi necesitatea publicării
corpusurilor de inscripţii greceşti. Tot el a definit epigrafia drept „arta
monumentelor literare care sunt scrise pe material durabil ca lemnul sau piatra“.
După contribuţia lui A. Boekh şi Th. Mommsen, epigrafia s-a dezvoltat în
toate ramurile sale. În foarte multe ţări europene a început o adevărată campanie
publicitară a corpusurilor inscripţiilor antice (greceşti şi romane). Aceste mari
colecţii au oferit material de cercetare pentru apariţia altor lucrări de interpretare.
În perioada interbelică şi după al doilea război mondial cercetările din
domeniul epigrafiei s-au identificat atât prin publicarea de noi inscripţii, cât şi prin
editarea a numeroase studii de teorie a acestei ştiinţe.
Numismatica (gr. numisma şi lat. nummus, i sau nomisma, atis - monedă,
ban) este ştiinţa auxiliară a istoriei având drept obiect de cercetare tipurile
monetare, descrierea lor, descifrarea legendelor, materialul din care sunt
confecţionate, raporturile dintre diferitele categorii de monedă, circulaţia monetară,
alcătuirea Corpusurilor de monede, evoluţia sistemelor monetare dispărute. O
ramură a numismaticii, medalistica se ocupă cu studiul medaliilor.
Heraldica (din lat. heraldus, fr. héraut – crainic) este ştiinţa care are drept
scop stabilirea principiilor teoretice, cercetarea, interpretarea şi evoluţia stemelor
unui stat, oraş, familie, corporaţie etc. Utilizarea heraldicii, ca manifestare
simbolică, se atestă încă din preistorie evoluând odată cu societatea ajungând în
evul mediu la dezvoltarea sa maximă.
Diplomatica este ştiinţa specială a istoriei care studiază apariţia, forma şi
tradiţia grafică a actelor scrise. Folosind metode proprii de investigare a actelor şi
înscrisurilor, umărind modalităţile de elaborare şi cu ajutorul criticii diplomatice,
diplomatica analizează conţinutul actelor, verifică conţinutul lor şi scoate în
evidenţă elemente care pot ajuta cercetarea istorică.
Astfel un act medieval conţine mai multe elemente ce compun formularul
diplomatic. Acest formular este compus dintr-o parte convenţională denumită
protocol iniţial şi final, şi alta caracteristică, ce individualizeză documentul, numită
text (sau context) şi reprezintă conţinutul actului propriu zis.
 Sigilografia sau sfragistica (gr. sfragis sau lat. sigillium, i - sigiliu pecete)
este ştiinţa auxiliară a istoriei având drept obiect de cercetare, atât matricele, cât şi
impresiunile sigiliare care sunt studiate din toate punctele de vedere: istoric,
artistic, tehnic, diplomatic. Tot această ştiinţă se ocupă şi de modalităţile de
aplicare ale sigiliului, de depistarea falsurilor sigiliare precum şi de conservarea şi
restaurarea lor.
Sigilografia apare în perioada medievală ca o necesitate de a putea
autentifica documentele originale de cele falsificate. În scolul al XVIII-lea apar o
seamă de cataloage şi albume sigilografice, realizate de către colecţionari
pasionaţi, în care erau reproduse diverse sigilii sau matriţe sigilare, însă cel care
fundamentează sigilografia ca ştiinţă auxiliară a istoriei este socotit J. S.
Heineccius (Heineck), cu lucrarea sa De veteribus Germanorum aliarumque
nationum sigilis (Frankfurt - Leipzig, 1709). După apariţia lucrării, sigilografia a
devenit un domeniu curent de cercetare. În secolul al XIX-lea şi la începutul
secolului XX au apărut şi o serie de manuale aflate în uz şi astăzi ale lui Theodor
Ilgen, Joseph Roman, Wilhelm Ewald.
La noi în ţară, sigilografia se dezvoltă impresionant după semnalul tras de
Gheorghe Asachi, pasionat de heraldică și genelogie. După mijlocul secolului al
XIX-lea au apărut mai multe expoziţii de sigilii şi matriţe sigilare, precum şi câteva
studii şi lucrări ale istoricilor Ioa Bogdan, V. A. Urechia, B.P. Hașdeu, D.A.
Sturdza și C. Moisil. V. A. Urechia, în lucrarea sa Schiţe de sigilografie
românească (1891) are meritul de a fi deschis şirul preocupărilor pentru sigiliile cu
stema unită a Moldovei şi Ţării Româneşti şi de a fi introdus şi la Universitatea din
Bucureşti noţiuni de sigilografie, iar Constantin Moisil, întemeietorul ştiinţei
moderne, vede în sigilografie "sora numismaticii". În secolul XX, sigilografia
românească devine tot mai importantă, atât pe plan intern cât şi extern, mulţi
cercetători aducând în prim plan importanţa şi necesitatea studierii peceţilor în
cunoaşterea istorică. Printre numele mari ce au studiat această disciplină auxliară a
istoriei se remarcă și Aurelian Sacerdoţeanu.
Geografia istorică este o ramură a geografiei ce studiază realităţile
sociogeografice (harta politică, economică, culturală, lingvistică etc.) din trecut.
Geografia istorică a fost confundată până prin anii '60 cu istoria geografiei. Spre
deosebire de aceasta din urmă, care studiază istoria disciplinei, geografia isoriei
încearcă să stabiliească rolul factorilor geografici în evoluţia istorică a societăţilor
(încearcă să reconstituie geografiile trecutului). În cadrul analizelor sale diacronice
şi sincronice, geografia istorică utilizează atât metodele cantitative, cât şi
demersurile umaniste.
Istoria artei este ştiinţa care studiază arta în întreaga sa complexitate,
precum şi treptele evoluţiei fenomenului artistic de-a lungul timpului.
 Cronologia reprezintă ştiinţa auxiliară a istoriei care are ca obiect studierea
datării evenimentelor, documentelor sau a altor izvoare istorice în vederea stabilirii
succesiunii acestora pe o scară a timpului stabilită conform normelor moderne.
Cronologia studiază, implicit, şi vechile sisteme de măsurare a timpului, sisteme
calendaristice (astronomice sau în funcţie de evenimente) şi datare, adaptându-le la
normele acceptate în prezent pentru a fi plasate cu cât mai mare precizie în timp.
Prin prisma celor de mai sus, cronologia dezvoltă două ramuri distincte:
Cronologia astronomică (matematică) care are drept obiect studiul fenomenelor
astronomice care se repetă logic şi stabileşte be bază de calcul exact reperele
fundamentale pentru normarea diverselor sisteme de măsurare a timpului (evoluţia
Soarelui pe boltă, succesiunea zi-noapte, fazele Lunii, succesiunea anotimpurilor
etc.);
Cronologia istorică (tehnică) care are drept obiect conversia diverselor sisteme de
măsurare a timpului şi datare calendaristică ieşite din uz sau din afara standardului
convenit precum şi stabilirea cronologiilor succesiunii diverselor formaţiuni
statale, liste de conducători de state, ai instituţiilor, Biserici, etc.
Apariţia cronologiei este legată indisolubil şi de apariţia studiului istoric,
necesitatea datării evenimentelor anterioare celor relatate fiind o tendinţă firească
în studierea acestora. Bazele cronologiei, ca simplu calcul de succesiune de
evenimente, sunt puse însă în Evul Mediu prin apariţia şi răspândirea tabelelor
cronologice. Ca ştiinţă însă se fundamentează abia în secolele ZVII-XVIII. În sec.
al XIX-lea ia un nou avânt odată cu dezvoltarea astronomiei, a calculelor
astronomice şi a celor privind calcularea timpului, pentru ca în sec. XX să se
definitiveze normativele internaţional acceptate pe baza cărora se stabilesc
cronologiile şi se fac datările.
Măsurarea timpului s-a realizat în forme diferite la popoarele Orientului
antic sau la cele din Europa. Există astfel calendare solare care se bazează pe
rotaţia Pământului în jurul Soarelui; calendare lunare care se bazează pe rotaţia
lunii în jurul Pământului. Momentul care marchează începutul fie a calendarului
solar sau fie a celui lunar îl reprezintă era (era istorică reprezintă o perioadă lungă
de timp care porneşte de la un eveniment istoric cu care începe numărarea anilor).
Linia timpului Din punct de vedere al tranformărilor cunoscute de societate,
istoria omenirii cuprinde cinci mari epoci:
preistoria
antichitatea
evul mediu
epoca modernă
epoca contemporană
Pentru o mai bună înţelegere şi datare a evenimentelor istorice, timpul a fost
împărţit în ere. Cele mai cunoscute dintre ele sunt: era romană sau “de la zidirea
Romei” (Ab Urbe Condita-prescurtat a. U. c. ) -numără anii incepând cu 753 î. Hr.
(aşezând greşit dată naşterii lui Hristos în acest an); era greacă sau “a
olimpiadelor”-începe la 778 î. Hr. (olimpiadele se defăşoară o dată la 4 ani deci;
anul I al celei de-a 196-a olimpiadă este anul 1 d. Hr. ); era consulară (socotea anii
după consulii mai importanţi sau după conducătorii lumeşti); era martirilor (începe
la 29 august 284); era spaniolă (începe cu anul 38 î. Hr. ); era selgiucizilor (începe
din 311/312 î. Hr. ); era lui Avraam (din 2017 î. Hr. ); era mahomedană (din 16 iulie
622 d. Hr. în uz la turci până în 1927 care împărţeau anul de 354 zile în 12 luni egale
astfel anul 1927 era la ei anul 1346).
Cea mai importantă era, în uz până la începutul secolului XX, a fost era de la
facerea lumii. Această eră a fost calculată (după datele oferite de Sf. Scriptură)
diferit de popoarele ce o întrebuinţau. Astfel la evrei începea în 3761 î. Hr.; in Apus,
din 3943 î. Hr.; în Orient din 5492 î. Hr.; la Alexandria din 5508 î. Hr.; la
Constantinopol din 5509 î. Hr. (unde începutul anului era aşezat la 1 septembrie).
Azi este în uz numărarea anilor de la naşterea lui Hristos. Această eră se
numeşte era de la Hristos sau era noastră. Începutul erei noastre a fost calculat de
către călugărul Dionisie Exiguus († 540), prin anii 525-526, de aceea se mai
numeşte şi era dionisiacă. El socotea că Mântuotorul Iisus Hristos s-a născut la 25
decembrie 753 de la zidirea Romei (a.U.c.). Acest calcul este greşit cu 4 sau 5 ani
pentru că, din cele istorisite în Sf. Scriptură, Iisus s-a născut pe vremea regelui evreu
Irod cel Mare, în timp ce proconsul roman al Siriei era Quirinius, iar la Roma
domnea cezarul August. Se ştie că, Irod a murit în anul 750 a. U. c., deci, Iisus s-a
născut cu un an sau doi inainte de acest an (adică, 748 sau 749 a.U.c.). Cu toate
acestea anul 753 a. U. c. a rămas pe mai departe an de referinţă în stabilirea
evenimentelor istorice.
O eră se desfăşoară pe parcursul a mai multor sute de ani calendaristici.
Calculul anilor în era creştină se face după “calendarul iulian” (numit aşa întrucât a
fost întocmit de către matematicianul Sosigene pe vremea împăratului Iulius Caesar).
Începutul anului calendaristic a variat în era creştină: 1 ianuarie, 1 martie, 25 martie
sau 1 septembrie (dată la care, în Răsărit incepea și anul bisericesc). Data de 1
ianuarie s-a generalizat aproape în întreaga lume în secolul al XVI-lea. Întrucât anul
civil (real) a fost mai mare decât anul solar (iulian) cu 11 minute şi 45 de secunde, în
anul 1582, papa Grigorie al XIIl-lea a făcut o îndreptare a calendarului în Apus. De
atunci calendarul îndreptat se numeşte gregorian sau “stil nou” şi a fost adoptat în
Apus în secolul al XVIIl-lea. În 1922 s-a dovedit că diferenţa între anul calendaristic
şi anul astronomic este de 13 zile, s-au adăugat şi acestea şi a rezultat calendarul în
forma lui actuală. Încă din Antichitate s-a hotărât ca tot la 4 ani să se mai adauge o zi
la luna februarie.
Aproape toate Bisericile Ortodoxe au adoptat calendarul îndreptat în urma
sinodului de la Constantinopol din 1923, aşezându-şi sărbătorile cu dată fixă în
consecinţă. Unele fracţiuni ortodoxe refuză să accepte îndreptarea calendarului şi (cu
excepţia Învierii Domnului) toate sărbătorile le ţin cu 13 zile calendaristice mai
târziu decât cei care au îndreptat calendarul (aceştia se numesc stilişti).
Un aport deosebit la înţelegerea adevărului istoric bisericesc îl mai aduc şi
alte discipline istorice cum ar fi: Bizantinologia (se ocupă cu istoria imperiului
bizantinîn perioada 330-1453. În interiorul graniţelor acestui imperiu s-a aflat o
mare parte a Bisericii Ortodoxe), Slavistica (studiază evoluţia popoarelor slave care
s-au aşezat în Peninsula Balcanică, popoare care, cu excepţia croaţilor, cehilor,
slovacilor şi polonezilor, sunt şi astăzi ortodoxe) şi Orientalistica (disciplină care
studiază evoluţia popoarelor din Orientul apropiat şi mijlociu, cum ar fi: sirienii,
arabii, turcii, armenii, mesopotamienii, perşii, etiopienii, indienii etc., cu care
creştinii au luat contact în decursul vremii).

Bibliografie:
Adina Berciu-Drăghinescu „Ştiinţele auxiliare ale istoriei“, Bucureşti, 1994.
„Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei“, Bucureşti, 1982.

Cursul nr. 5

STAREA LUMII GRECO-ROMANE LA VENIREA MÂNTUITORULUI

Lumea greco-romană la vremea (întrupărea) Mântuitorului era reprezentată de

Imperiul Roman ce îngloba toate regiunile care se mărgineau cu Marea Mediterană.
În Europa se întindea peste Spania, Galia, Italia, Panonia, Iliricum, Macedonia şi
Tracia-până la Dunăre. În Asia Mică se întindea peste Bitinia, Capadochia, Siria,
Palestina-până la Eufrat, învecinându-se cu Imperiul Persan. În Nordul Africii se
întindea peste Egipt şi Libia, până la deşertul Sahara.
Oraşe mai importante în: Italia – Roma, Africa – Alexandria, Asia – Efesul,
Europa – Atena.
La vremea respectivă Imperiul era condus de un împărat ajutat de Senat şi era
împărţit în trei tipuri de provincii; imperiale, conduse de un delegat de-al
împăratului, senatoriale, conduse de un proconsul numit de Senat şi provinciile cu
caracter naţional care erau conduse de un procurator ce era supus proconsulului.
Fiecare ţară înglobată în imperiu era o provincie cu caracter naţional şi era condusă
de un procurator. Palestina avea un statut aparte: Cezarul Octavian Augustus (31 î.
Hr.-14 d. Hr.) a permis evreilor să-şi aleagă rege; cu sprijin roman a fost ales Irod
cel Mare sau Idumeul (†750 a.U.c.) dar ţara făcea parte din proconsulatul Siriei
condus atunci de Quirinius.
În Imperiul roman oraşele erau legate între ele prin căi de comunicaţie atât pe
uscat cât şi pe apă:
-pe uscat: Via Apia-în Italia, Via Ignatia –Europa, Calea regală- Asia Mică;
-pe mare: se păstra legătura între provincii prin corăbiile care traversau Marea
Mediterană.
Imperiul era alcătuit din mai multe popoare, dar toţi erau romani, chiar dacă
naţionalitatea lor era diferită.
Limba oficială vorbită era limba greacă elenistică, cea identică cu limba
cărţilor Noului Testament. Acesta a fost factorul principal care a asigurat unitatea
Imperiului roman. Unitatea limbii a ajutat propovăduirea Evangheliei.

STAREA RELIGIOASĂ ÎN IMPERIUL ROMAN

Cu excepţia iudeilor, care erau monoteişti, celelalte popoare care alcătuiau

imperiul roman erau idolatre şi fiecare popor avea religia lui. Statul roman, care se
întindea peste multe popoare, tolera toate religiile popoarelor subjugate. Amestecul
de culte şi de popoare a făcut ca în Imperiu să apară un „sincretism religios”
(amestec de religii) sau teocrasie. S-a crezut chiar ca se va putea realiza o religie
universală dar acest lucru nu s-a putut chiar dacă toate cultele politeiste au fost puse
în situaţia de a accepta idei monoteiste. În acest context a apărut o formă nouă de
cult prin care s-a încercat consolidarea unităţii religioase numită „cultul
împăratului”. Împăraţii romani, începând cu Caligula (37-41), s-au autoproclamat
zei-in cinstea lor ridicându-se chiar temple. Acest cult era de originine orientală.

STAREA MORALĂ

Aceasta era în strânsă legătură cu cea religioasă, religia pâgână nu învăţa şi nu

promova morala, ba de multe ori zeităţile erau modele de imoralitate. Desfrâul
ajunsese act de cult, munca era dispreţuită iar divorţurile erau în continuă creştere.
Familia era slab întemeiată, femeile, copiii şi bătrânii erau aproape lipsiţi de
drepturi.

STAREA SOCIALĂ

-Bogaţii- constituiau clasa privilegiată, duceau un trai luxos, aveau domenii întinse
şi numeroşi sclavi.
-Ostaşii- aveau numeroase privilegii.
-Meşteşugarii, negustorii şi ţăranii liberi- o duceau greu.
-Marea masă (alcătuită din sclavi şi ţărani) trăia în lipsuri.
-Filosofia vremii încuraja tot felul de păcate: epicureismul avea ca principiu moral
promovarea plăcerii şi indeferntismul religios; scepticismul promova alte idei tot atât
de imorale; stoicismul admitea ca răul este un bun necesar, încercând astfel să
justifice viciile şi sinuciderile. Începând cu veacul al III-lea d.Hr., neoplatonismul, a
încercat să promoveze şi câteva idei morale interpretând miturile păgâne în mod
alegoric. Dacă religia era sincretistă, filosofia ajunsese să fie eclectică în sensul că
încerca să culeagă idei din mai multe sisteme.
Toate aceste neajunsuri precum şi insuficienţa religios-morală au contribuit la
răspândirea rapidă a creştinismului în întreg imperiul roman.

SITUAŢIA EVREILOR
Evreii s-au aşezat pe teritoriul din preajma Iordanului, după ieşirea din Egipt,
pe vremea lui Josua Navi, prin anul 1400 î. Hr. şi au împărţit teritoriul cucerit după
criteriul seminţiilor. Vreme de mai bine de trei secole cele 12 seminţii au fost
conduse de „Judecători”; prin 1050 î. Hr. s-a instituit monarhia – primul rege ales
fiind Saul, urmat de David şi Solomon. După moartea lui Solomon (933 î. Hr. ),
tronul l-a moştenit fiul său Roboam care s-a purtat rău cu poporul şi a fost renegat de
9 seminţii şi jumătate care l-au ales ca rege pe un general al lui Solomon cu numele
de Ieroboam, astfel regatul se divide în: regatul de Sud sau Iudeea cu capitala la
Ierusalim condus de Roboam- 2 seminţii şi jumătate şi regatul de Nord sau Israel
având capitala în Samaria- 9 seminţii şi jumătate.
În 722 î. Hr., regatul de Nord a fost cucerit de asirieni, soartă pe care a
împărtăşit-o şi regatul de Sud prin 586 când au căzut sub babilonieni. Toţi evreii au
fost eliberaţi prin edictul regelui persan Cyrus al perșilor în anul 536 î. Hr.
Din punct de vedere religios, evreii erau monoteişti. De la aşezarea lor în
Canaan şi până pe vremea lui Solomon şi-au împlinit nevoile religioase la Cortul
Sfânt. Planul regelui David de a zidi un templu a fost pus în aplicare de către fiul său
Solomon care a zidit un locaş de cult stabil pe muntele Sion de lângă Ierusalim. În
localităţile mai mari existau sinagogi, templul din Ierusalim fiind centrul spiritual al
iudaismului.
În anul 586 î. Hr. templul a fost dărâmat, iar după întoarcerea din robie a fost
rezidit având dimensiuni mai mare, dar mai sărăcăcios, de prinţul Zorobabel şi de
preoţii Ezdra şi Neemia.
Unitatea politică-statală nu s-a putut realiza, după întoarcerea din robie,
deoarece au existat lupte religioase între fostele regate de Nord şi Sud.
În secolul al IV-lea î. Hr., Palestina (nume generic dat celor 2 regate ca fiind
unite) a intrat în coponenţa imperiului lui Alexandru Macedon. După moartea lui
ţara a devenit scena de luptă între ptolomei şi selgiucizi până când ţara a fost
cucerită de sirieni. Sirienii (selgiucizi) s-au purtat urât cu evreii, mai ales pe vremea
lui Antioh IV Epifanes. În secolul al II-lea î. Hr., în urma revoltei fraţilor Macabei,
se reinstaurează regalitatea sub conducerea lui Ioan Hircan pe vremea căruia s-a pus
bazele forului de judecată religios numit „Sinedriu”- (70 de membrii sub conducerea
arhiereului în funcţie). Urmaşii lui au început să se certe pentru ocuparea tronului şi
au cerut ajutorul vecinilor; astfel, în anul 66 î. Hr., romanii vin în Palestina şi o
ocupă. Evreii turbulenţi organizează o revoltă împotriva lor, dar în anul 63 î. Hr.
evreii sunt nevoiţi să accepte stăpânirea romană. În anul 27 î. Hr. Cezarul Augustus
(31 î-Hr-14d. Hr. ) le permite alegerea unui rege, a lui Irod cel Mare († 4 d. Hr. )
numit şi „regele constructor”. Pe vremea lui cetatea Ierusalimului a fost întărită cu
zid şi a căutat să-i îmbuneze pe evrei, înfrumuseţându-le templul, pereţii fiind placaţi
cu marmură, iar în acoperiş au fost bătute cuie de aur. A construit poduri, cetăţi,
forturi între care cele mai însemnate ar fi orşul Cesareea Palestinei (care a devenit
capitala politică a Palestinei) şi cetatea Masada. Pe vremea acestui rege s-a născut
Mântuitorul Iisus Hristos, în Betleemul Iudeii (la 4 km distanţă de Ierusalim).
Pentru o mai bună guvernare Palestina era împărţită în mai multe provincii:
Iudeea, Samaria, Galileea, Decapolis, Trahonitida etc.
Între localităţile mai importante amintim:
În Iudeea- Ierusalim, Betleem, Ierihon.
În Samaria- Samaria.
În Galileea- Nazaret.
După moartea lui Irod regatul a fost împărţit între fiii lui: Arhelau, Irod-
Antipa şi Filip. Arhelau dobândeşte titlul de etnarh (stăpân peste jumătate din regat
iar fraţii lui primesc doar câte un sfert din regat fiecare dobândind titlul de tetrarh),
domneşte 4 ani dar este înlăturat şi ucis de romani. Unitatea regatului evreu a mai
fost realizată doar o singură dată, pe vremea lui Irod-Agripa II (41-44). După
moartea lui romanii nu au mai permis alegerea altui rege. Evreii încep răscoala
împotriva romanilor în anul 66 d. Hr. pe vremea împăratului Nero (54-68). Noul
împărat, Vaspasian (69-79), îl trimite pe generalul Tit (fiul său) cu trupe care
cotropesc şi distrug Ierusalimul în anul 70.

Locaşurile de cult, tagmele religioase şi partidele politice.

Locaşurile de cult
Centrul vietii religioase evreieşti era templul din Ierusalim, rezidit de
Zorobabel şi renovat de regele Irod cel Mare. Templul a fost dărâmat în anul 70 de
către Tit. După dărâmarea templului, sinagogile au rămas cele mai însemnate
locaşuri de cult pentru evrei. Prin cuvântul sinagogă se înţelege locaşul dintr-o
localitate, unde evreii se adunau să studieze Legea lui Moise, să se roage şi să cânte.
Aici nu se aduceau jertfe; era o sală mai mare cu o catedră în mijloc, de unde rabinii
explicau Legea. Pentru păstrarea Legii exista acel for de judecată alcătuit din 70 (71)
de bătrâni, sub conducerea arhiereului; acest sinedriu avea poliţia sa şi puterea de a
închide, de a judeca şi chiar de a condamna la moarte. Rabinii, alături de preoţi,
interpretau „Legea lui Moise” ca jurişti, teologi şi moralişti.
Evreii din diaspora erau de asemnea grupaţi în jurul sinagogii şi ţineau
legătura cu evreii din Palestina (o dată pe an trebuiau să facă pelerinaj la templu
pentru a-şi plăti dările). Deşi departe de Ierusalim, ei trăiau uniţi în adunări de cult şi
erau strâns legaţi de tradiţie; cu timpul ei au suferit influenţe ale mediului în care
trăiau. Evreii din Egipt şi-au construit şi ei un templu pe insula Elefentină.
Prozeliţii constituiau o categorie aparte – cei care fie că au simpatizat religia
evreilor, fie că au trecut la mozaism, au fost inițial păgâni. Aceştia din urmă se
împart în două categorii: prozeliţii dreptăţii- care se tăiau împrejur şi respectau
toate prescripţiile legii iudaice (dar în ochii evreilor tot străini erau) şi prozeliţii
porţii- sau „temătorii de Dumnezeu”, care nu erau obligaţi să se taie împrejur ci
erau doar ascultători ai Legii. Mulţi dintre aceştia au îmbrăţişat învăţătura
Mântuitorului, după ce Apostolii au ieşti la propovăduire.
SINAGOGA. Deşi a apărut în timpul robiei babiloniene, numele ei nu apare
nicăieri în cărţile Vechiului Testament. Nici măcar ultimul dintre profeţi nu o
pomeneşte. Cum trecem însă în Noul Testament, sinagoga este întâlnită
pretutindeni. Aşezămintele ei sunt comune în fiecare localitate din Israel, dar le
întîlnim şi dincolo de graniţele țării, în comunităţile evreieşti stabilite în
„diaspora". Ideea de bază a existenţei Sinagogii era „studiul şi educaţia religioasă
în textul Scripturii" (Matei 4:23; 9:35; Luca 4:15, 44; Fapte 13:5, 15; 14:10;
23:19). Interesant este faptul că forma de autoritate exercitată în Sinagogă era
congregaţională. Nu preotul, ci adunarea avea ultimul cuvânt în hotărîrile luate.
Când erau prezenţi, preoţi se bucurau de cinste, dar nu şi de privilegii speciale.
Funcţia lor era privită ca fiind legată mai mult de Templu, acolo unde slujirea lor
era ereditară. Conducătorii sinagogii nu-şi puteau transmite autoritatea urmaşilor
lor, funcţiile erau hotărîte prin alegerea şi votul adunării. Numele celor care
conduceau era de „fruntaşi" (Marcu 5:22; Fapte 13:15).
Pe lângă aceştia funcţionau „diaconi" care se ocupau cu lucrările materiale.
Unul dintre ei se numea „cazan" şi slujba lui era să urmărească citirea corectă a
textelor. Erau apoi alţii care se ocupau cu îngrijirea sulurilor sfinte, cu sunarea din
trîmbiţă pentru a anunţa intrarea în Sabat, cu aprinderea candelelor, cu curăţenia şi
cu aplicarea pedepselor corporale. Aceşti lucrători ai Sinagogii mai sînt numiţi în
Biblie şi: „îngrijitori" (Luca 4:20) sau „flăcăii" (Fapte 5:6).
Oricâte defecte au avut şi oricât de nevrednici au fost cei ce le-au condus,
Sinagogile au avut o contribuţie pozitivă la păstrarea credinţei în popor. Faptul că
acolo se citea cu regularitate Legea şi se explica poporului voia lui Dumnezeu, le-a
transformat în făclii spirituale.
SINEDRIUL. În timpul Mântuitorului, sinedriul era tribunalul suprem şi forul
care reglementa şi conducea treburile civile şi religioase ale naţiunii (Mat. 26:59;
Marcu 14:55; l5:1; Fapte 4:15; 5:21; 22:30; 24:20). Pe lîngă Sinedriul Central
funcţionau a serie întreagă de sinedrii locale (Mat. 5:22). Deşi membrii Sinedriului
pretindeau că se trag din astfel de organizaţii fondate încă de pe timpul lui Moise,
este greu să trasăm istoria acestui organism mai devreme de revenirea din robia
babiloniană. Sinedriul a luat fiinţă numai după acel eveniment şi numai din cauză
că poporul nu a mai avut un împărat sau o preoţie care să asigure unitatea şi
identitatea neamului. Sinedriul este sinonim cu ceea ce înţelegem astăzi prin
„sinod” sau „senat". În Faptele Apostolilor 5:21 acestui organism al puterii i se
spune: „Sobor".
Ca organizare, sinedriul era constituit dintr-un număr de 71 de persoane. Mişna
şi Gemara, două culegeri de tradiţii iudaice, ne spun că în acest total intrau:
1. marele preot sau arhiereul în funcție;
2. douăzeci şi patru de „căpetenii preoţeşti", care reprezentau cele 24 de cete ale
preoţimii (1 Cron. 24:4, 6);
3. douăzeci şi patru de „bătrîni", ca reprezentanţi ai populaţiei civile (aceştia mai
erau numiţi şi „bătrînii norodului" -Mat. 21:23; Fapte 4:8);
4. douăzeci şi doi de „cărturari", experţi cunoscători ai prevederilor civile şi
religioase ale Legii.

Ori de cîte ori se aminteşte despre Sinedriu se presupune adunarea la un loc a

tuturor acestor reprezentanţi ai diferitelor fracţiuni din Israel. Mântuitorul se referă la
Sinedriu atunci când îi anunţă pe ucenici că: „El trebuie să meargă la Ierusalim, să
pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din
partea cărturarilor; că are să fie omorât şi că a treia zi are să învieze" (Mt. 16:21). Se
prea poate ca El să fi avut în vedere structura Sinedriului, cu un preşedinte şi 70 de
membrii, atunci cînd Şi-a ales 70 de ucenici pe care i-a trimis înaintea Lui prin satele
lui Israel (Luca 10:1). S-ar putea ca, în chip simbolic, această activitate să fi anunţat
trecerea autorităţii naţionale în mîinile Lui şi ale reprezentanţilor Săi.

Tagmele religioase
Pe vremea Mântuitorului, tagmele reigioase şi partidele politice din Palestina
au jucat un rol aparte în istoria poporului evreu.
1. Fariseii –Ei au apărut pe vremea regelui Ioan Hircan (sec. II î.Hr.). Pe vremea
Mântuitorului nu prea erau respectaţi de popor datorită formalismului religios în care
au căzut fapt ce L-a determinat pe Iisus Hristos să-i numească: „pui de vipere”, „pui
de năpârci”, „morminte văruite” etc. În ascuns luptau pentru eliberarea evreilor.
Aceasta a fost cea mai mare şi mai influeuntă grupare din vremea Noului
Testament. Numele lor este derivat de la verbul „paraş" „a separa". Dorinţa cea
mai mare a fariseilor era să trăiască separaţi de rău. Ei duceau o existenţa plină de
restricţii şi se abţineau de la contactul cu lumea şi cu persoanele sau lucrurile
„necurate". Se distingeau ca păzitori riguroşi ai purificărilor rituale, dar şi a plăţii în
zeciuială a datoriilor către preoţi şi templu. Respectau cu sfinţenie prescripţiile
legate de Sabat. De dimineaţa şi pînă seara, fariseii treceau prin nenumărate
ceremonii de curăţire. Ritualul spălării fusese ridicat de ei la acelaşi nivel cu
practicarea rugăciunii. A fi fariseu însemna a avea un anumit punct de vedere
asupra vieţii. Un iudeu putea fi cărturar şi fariseu în acelaşi timp, deoarece a fi
cărturar însemna a avea o anumită meserie, în timp ce a fi fariseu însemna a adera
la un anumit punct de vedere. Deşi cărturarii şi fariseii sunt pomeniţi aproape
întotdeauna împreună, nu toţi cărturarii au fost farisei. Acelaşi lucru se poate spune
şi despre farisei şi preoţi. Puteai să fii preot şi să fii fariseu, dar realitatea a fost că
prea puţini preoţi au avut spiritul fariseilor, majoritatea dintre ei au aderat la
partida saducheilor.
Spre deosebire de saduchei, fariseii aderau la o interpretare foarte alegorică a
Legii. Dincolo de textul scris, ei au adăugat o sumedenie de reguli şi rînduieli care
au format în timp „tradiţia" religioasă a lui Israel. Esenţa învăţăturii fariseilor a fost
o îmbinare paradoxală între îngustimea ascetică a celor care voiau să ţină cu
credincioşie Legea şi monumentala mândrie orgolioasă a firii pămînteşti. Singura
cale pentru împăcarea acestor două extreme a fost făţărnicia" (Matei 15:1, 7; 16:1-
3; Matei 23:13-36). Fariseii ţineau morţiş la respectarea „formelor" care le
ascundeau trista realitate a goliciunii spirituale interioare.
Dintre toate grupările religioase, fariseii au fost cei mai aprigi duşmani ai
Mîntuitorului. În râvna lor nebună, ei îl pîndeau la fiecare pas să-l prindă călcînd
prevederile Legii. Mântuitorul i-a înfruntat de multe ori în public scoţîndu-le la
iveală superficialitatea, făţărnicia şi lipsa de înţelegere spirituală a Scripturilor.
2. Saducheii – Potrivit tradiţiei, numele acestei grupări se trage de la preotul
Ţadoc, care a funcţionat ca Mare Preot pe vremea regilor David şi Solomon (2
Cron. 31:10; Ezec. 40:46; 44:15; 48:11). În vremea Mântuitorului, numele de
„saducheu" acoperea întreaga clasă a preoţimii lui Israel. Ei au deţinut puterea
politică şi a fost grupul care a condus viaţa civilă din Iudaism în timpul dinastiei
irodiene.
Ca specific religios, saducheii aderau cu stricteţe la interpretarea literală a
Legii, dar nu credeau în existenţa îngerilor şi spiritelor (Fapte 23:8). Pare curios,
dar această fracţiune religioasă din poporul evreu nu credea nici în nemurirea
sufletului, nici în existenţa de după moarte. Ei simbolizează în grup deecadenţa
celor chemaţi să călăuzească spiritual poporul. Opoziţia lor faţă de Mântuitorul
Iisus Hristos a fost fioroasă. Ana şi Caiafa şi-au dat mîna în noapte ca să-L
răstignească, iar după înălţarea la cer, preoţimea a continuat să stăruiască în
necredinţă şi au dezlănţuit o cruntă persecuţie împotriva Bisericii: „Însă marele
preot şi toţi cei ce erau cu el, adică partida Saducheilor, s-au sculat plini de pizmă,
au pus mîinile pe apostoli, şi i-au aruncat în temniţa de obşte" (Fapte 5:17-18).
Necredinţa lor în veşnicie i-a făcut să fie „oportuniştii" vremii. Compromisurile lor
cu stăpînirea romană (datorită averilor fabuloase pe care nu voiau să le piardă, au
devenit servili administraţiei romane) i-au ajutat să-şi menţină poziţiile şi puterea.
Urâţi în taină de popor, ei au dispărut de îndată ce, după distrugerea Ierusalimului,
a încetat şi suportul lor din partea autorităţilor imperiale. Printr-o providenţială
potrivire, preoţia ca grup a încetat în Israel tocmai în ceasul în care „Marele Preot"
- Iisus Hristos şi-a început misiunea în slavă (Evrei 4:14-16). Spre fericirea lor, nu
toţi preoţii au stăruit în greşelile saducheilor. În cartea Faptele Apostolilor citim
următoarele: „Cuvîntul lui Dumnezeu se răspîndea tot mai mult, numărul
ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la
credinţă" (Fapte 6:7).
3. Esenienii – Istoricul iudeu Iosif Flavius vorbeşte despre esenieni ca
despre a "treia dintre filozofiile" sau şcolile de gândire evreieşti, după cea a
fariseilor şi saducheilor. Tot după informaţiile acestui istoric se pare că esenienii au
apărut în istorie sub domnia lui Ionatan 160-142 î.Hr. şi probabil, provenind, ca şi
fariseii, dintre "haşidimii" epocii Macabeilor.
În privinta numărului lor, Filon din Alexandria (25 î. Hr.- 40 d. Hr.) ne
informează că pe vremea lui acesta se ridica la circa 4.000 de persoane şi că
locuiau în satele şi oraşelele Iudeii indeletnicindu-se cu agricultura, dar dedicând
mult timp şi studiului comun al moralei şi problemelor religioase, inclusiv
interpretarea cărţilor sfinte. Ei au ales o viaţă retrasă, grupându-se în mici
comunităţi, cu reguli severe, cu avere comună şi mese sacramentale.
Cât priveşte procedura intrării în comunitate şi a procedurilor de initiere a
esenienilor, după informaţiile lui Iosif Flavius, aceasta includea o perioada de 3 ani
de noviciat. După un an de noviciat cu purtarea unei haine albe, candidatul era
admis la ritualul purificarii în apa, dar la masa comună a comunitatii, înteleasă ca
simbol al iniţierii depline, nu era acceptat decât după trecerea a încă doi ani de
noviciat. Înainte de a trece de la noviciat la statutul de membru, candidatului i se
cerea să depună mai multe jurăminte solemne, dar înfricoşătoa-re, prin care se
angaja să cinstească după cuviinţă pe Dumnezeu, să se poarte cu dreptate faţă de
oameni, să nu înşele pe nimeni, să-i apere pe cei drepţi şi să-i deteste pe cei răi, să
nu mintă, să nu fure şi să nu divulge secretele comunitatii.
Ziua esenienilor începea înainte de răsăritul soarelui, cu rugăciuni, adresate
soarelui "ca şi cum l-ar implora să răsară". Apoi fiecare işi lua în primire sarcina
încredinţată, sub indrumarea unui supreveghetor şi lucra până la amiază, când
membrii comunităţii se îmbăiau şi luau parte la o masă comună simplă, după care
continua lucrul până seara.
Ipolit spune ca "ei stăruiesc în rugăciune din zori de zi şi nu rostesc nici un
cuvant până când nu cântă un imn de lauda lui Dumnezeu".
Esenienii aratau un mare respect Torei. Ei ţineau cu straşnicie la ziua de
sabat, trimiteau ofrande la templul din Ierusalim, dar nu participau la cultul de la
templu, socotind că acesta a fost profanat de Ionatan şi urmaşii săi, ca unii care au
uzurpat demnitatea arhierească.
 Despre esenieni vorbeşte şi un alt scriitor antic, Pliniu cel Bătrân, care ii
prezintă ca fiind o comunitate situată pe ţărmul de Vest al Marii Moarte, undeva la
Nord de Enghedi. Pliniu se refera de fapt la comunitatea de la Qumran, unde au şi
fost descoperite importante ruine ale asezarii eseniene. De altfel pentru marea
majoritate a cercetătorilor contemporani nu există nici o îndoială că aşezarea de la
Qumran adăpostea o comunitate de esenieni, desi acest nume nu apare in
documentele descoperite aici. Se îndeletniceau deci şi cu transcrierea Legii şi a
comentariilor ei. Fiecare avea o sarcină precisă.
4. CĂRTURARII. Deşi apar ca unele dintre cele mai neatractive personaje
ale Evangheliilor, cărturarii au îndeplinit una dintre cele mai importante slujbe
spirituale din Israel. Datoria lor era să multiplice prin copiere exemplarele
scrierilor sfinte. Cu timpul ei au ajuns să cunoască extraordinar de bine „litera"
Scripturii şi treceau în popor drept o clasă chemată să informeze şi să corecteze în
probleme de învăţături Biblice. Luca îi numeşte: „învăţători ai Legii" (Luca 7:30).
Orgoliul lor scolastic i-a pus repede în conflict cu Mântuitorul, care deşi nu
studiase în nici una din şcolile lor, îşi permitea să interpreteze Scriptura în faţa
poporului într-un fel nou şi nemaiîntîlnit în „tradiţie". Popularitatea „învăţătorului"
din Nazaret era veşnic o pricină de invidie pentru clasa cărturarilor (Matei 7:28-
29).

Tagmele politice
1. Zeloţi sau sicari – au apărut ca partid politic în urma unei revolte împotriva
recensământului realizat de Quirinius la nașterea Domnului. Gruparea lor secretă a
continuat să activeze, îl admiteau pe Dumnezeu ca singurul Stăpân şi foloseau toate
mijloacele pentru a scăpa ţara de asupritori. Numele de sicari derivă fie de la cuţitul
mic, încovoiat, cu care făceau multe victime printre romani fie de la frunza de
palmier pe care o aveau ca emblemă. Membrii acestei grupări erau naţionaliştii
fundamentalişti şi fanatici ai vremii. Activînd ca o mişcare de guerilă sau ca o
ceată de haiduci, aceşti evrei erau gata să-şi dea viaţa pentru eliberarea Israelului
de sub stăpînirea romană. Virtutea lor supremă era „răscoala" şi uciderea unui
număr cît mai mare de romani. Modelul lor suprem de inspiraţie era Iuda
Macabeul, sub care se răsculaseră evreii cu câteva sute de ani înainte şi, în ciudă
forţei militare nesemnificative, reuşiseră să scuture jugul asupririi străine. În cartea
Faptele Apostolilor aflăm că mulţi alţi patrioţi evrei au încercat să repete isprava
Macabeilor şi că răscoalele lor erau privite cu simpatie şi nădejde de tot poporul
(Fapte 5:35-39). Se ştie că Mântuitorul şi-a ales din această tagmă pe unul dintre
cei doisprezece ucenici ai Săi: Simon Zelotul (Luca 6:15). Revolta din anul 66 a
fost iniţiată de ei.
2. Irodianii –Această gardă numită după numele dregătorului Irod era un fel
de poliţie neoficială a Templului. Sub ochiul îngăduitor al stăpânirii romane,
irodianii patrulau prin curţile Templului şi prin oraş căutînd să impună norodului
hotărîrile dregătorului. Romanii nu aveau acces în Templu şi nici nu erau prea
interesaţi de disputele religioase interne ale iudeilor, aşa că ei au îngăduit existenţa
acestei forţe poliţieneşti independente (Mat. 22:16; Marcu 3:6).
Prin intermediul lor, regele şi-a strâns impozitele pentru Imperiul Roman. Cu
timpul, irodianii s-au asociat cu fariseii, iar în preajma patimilor Mântuitorului,
împreună cu fariseii şi saducheii, I-au adus acuze mincinoase.
3.Samarinenii – nume dat de provincia în care locuiau, provincie care a făcut
parte din regatul de Nord. fiind o zonă muntoasă, atunci când asirienii au cucerit
regatul de Nord şi când populaţia a fost dizlocată, o parte a locuitorilor a reuşit să
scape de deportare, ascunzându-se în munţi; din lipsă de hrană au coborât şi s-au
amestecat cu populaţia păgână adusă de asirieni, dar din această cauză au fost
socotiţi de evreii din regatul de Sud „spurcaţi” şi n-au fost lăsaţi să participe la
reconstruirea templului din Ierusalim pe vremea prinţului Zorobabel. De aceea şi-au
zidit un templu pe muntele Garizim din provincia Samaria. Datorită acestor aspecte,
între ei și evreii din regatul de Sud au avut loc altercaţii, iar pe vremea lui Iisus se
ocoleau reciproc. Mai târziu, uni dintre s-au apropiat de creştinism pe care l-au
deformat. Datorită acestui fapt s-ar putea spune că dintre ei au apărut primii eretici:
Simon Magul, Dositei şi Menandru.

Evreii din diaspora.

Datorită numeroaselor captivităţi şi deportări evreii au ajuns să se stabilească
şi în alte oraşe ale lumii antice cum ar fi: Babilon, Alexandria, Roma, Antiohia,
Corint, Damasc etc. Uni impăraţi şi regi i-au favorizat alţii i-au persecutat. Evreii din
Egipt îşi avea templul lor pe insula Elefentină.
Evreii de pretutindeni au încerca să-i atragă pe păgâni la mozaism. Aşa a
apărut o nouă categorie cea a prozeliţilor. Aceştia erau de două feluri: prozeliţii
dreptăţii care acceptau toate practicile evreieşti şi prozeliţii porţii sau temătorii de
Dumnezeu cărora li se cerea să respecte doar legile lui Moise. Datorită amestecului
cu alte popoare păgâne, evreii din diaspora au devenit mai puţin fanatici (în cele
religioase) ca cei din Palestina.
Bibliografie
-D. Tudor-Figuri de împăraţi romani-Bucureşti, 1974; N. A. Maşkin-Principiul lui
Augustus-trad. De S. Samarian, Bucureşti, 1954; M. Maurre-Le monde à naissance
du Christ Paris, 1962; M. Simon-Le judaismeet le christianisme antique
d’Antiochus Epiphanes a Constantine, Paris, 1968; C. Daniel-Esenienii şi Biserica
primară-în S. T. anul XXVI, nr 9-10/1974, p. 707-716.

Cursul nr.6
Mântuitorul Iisus Hristos
 Cea mai însemnată personalitate a istoriei este şi rămâne Iisus Hristos. Viaţa
şi activitatea Lui sunt cercetate şi astăzi deoarece prezenţa Lui în mijlocul omenirii a
schimbat istoria ei. Înainte de a vorbi despre El se cuvine să przentăm în câteva
cuvinte o altă personalitate istorico-religioasă, contemporană cu Iisus, numit în
termeni teologici înaintemergătorul Domnului. Este vorba de Ioan Botezătorul.
Acesta s-a născut cu aproximativ 6 luni mai repede ca Iisus şi a fost fiul
preotului Zaharia şi a Elisabetei. Naşterea sa supranaturală a fost un eveniment ce a
prevestit venirea lui Mesia Hristos. Din cele 4 Evanghelii reiese ca Ioan a fost un
ascet foarte respectat, predica lui fiînd ascultată nu numai de oamenii de rând ci şi de
personalităţile politice şi religioase ale acelei vremi. În jurul său s-au adunat
numeroşi ucenici care mai târziu Îl vor urma pe Iisus.
Cel mai însemnat moment al activităţii sale a fost acela când L-a botezat în
apele Iordanului pe Cel care a venit în lume ca să aducă mântuirea. Ioan a fost
ultimul mare profet al Vechiului Testament şi primul martor al dumnezeirii lui Iisus
Hristos.
Datorită predicii sale, a fost arestat din porunca tetrarhului Irod Antipa şi
decapitat în închisoarea cetăţii Macherus. Deşi Ioan nu a avut intenţia de a organiza
o comunitate religioasă aparte, totuşi a reuşit să adune în jurul său numeroşi
discipoli. Chiar şi după moartea lui, aceştia au continuat să se menţină fiind numiţi
uneori „creştinii lui Ioan”. Dintre apostolii Domnului, Andrei, Filip şi Ioan a lui
Zevedeu au fost ucenici ai lui Ioan Botezătorul. Despre el vorbesc nu numai Sfintele
Evanghelii ci şi istoricii Iosif Flaviu (Antichităţi iudaice-XVII Î, 5) şi Eusebiu de
Cesareea (Istoria bisericească-I, II, 5)

VIAŢA MÂNTUITORULUI

Despre viaţa şi activitatea Mântuitorului s-a scris foarte mult (mai ales în evul
mediu). O mare parte a acestor lucrări sunt tributare literaturii apocrife care a
circulat în primele veacuri creştine. Sfânta Scrptură rămâne, totuşi, singurul izvor
autentic în baza căruia se poate reconstitui (în mare) viaţa şi activitatea Lui.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost evenimentul major din istoria omenirii.
Acest eveniment a avut loc în Betleemul Iudeii pe vremea când cezar la Roma era
Octavian August (31 î. Hr. -14 d. Hr. ), proconsul al Siriei era Quirinius (care a
organizat la porunca cezarului „primul recensământ”-Lc. 2, 2), iar rege al evreilor
era Irod Idumeul († 750 a. U. c. )
Cele mai importante evenimente din viaţa Lui sunt cele legate de minunile
săvârşite (asupra naturii înconjurătoare, asupra oamenilor – vindecări de tot felul și,
mai ales, învieri din morţi și minunile săvârșite asupra Propriei persoane -
schimbarea la față, învierea și înălțarea la cer), intrarea în Ierusalim, Cina cea de
Taină, Rugăciunea din grădina Ghetsimani, prinderea, judecarea şi răstignirea pe
dealul Golgotei, Învierea din morţi şi, după 40 de zile -timp în care s-a arătat mai
multor persoane şi i-a îndrumat pe Apostoli, Înălţarea la cer. Evenimentele au avut loc
în vremea împăratului Tiberiu (14-41 d. Hr).
Toate aceste evenimente au în centrul lor Înnvierea eveniment pe care creștnii îl
prăznuesc în fiecare an.

Calculul datei Paştilor:

Data Paștilor=4+A+B (cu cât rezultatul acestei operații depăşeşte cifra 30 -adică
totalul zilelor din luna aprilie, cu atât trecem în luna mai)
A se calculează astfel:
Anul : 19=a (restul operaţiei=R1) ;
R1x19=b;
b+15=c;
c : 30=d *restul acestei operaţii = R2 = A
B se calculează astfel:
Anul : 4 = f (restul operaţiei = R3);
R3 x 2 = g:
Anul : 7 = h (restul operaţiei = R4);
R4 x 4 = i
g+i+(6xA)+6 = j;
j : 7 = k *restul operaţiei = R5 = B
Învăţătura
-este un mesaj religios-moral, ideea centrală a învăţăturii fiind împărăţia cerurilor,
înţeleasă ca o nouă ordine în lume. Cu toate că se adresa iudeilor, învăţătura Lui era
pentru întreaga lume. Pornind de la învăţăturile consemnate în V. T., Iisus Hristos a
arătat ca a venit să plinească „legea”. În raport cu Dumnezeu Tatăl, Iisus Hristos s-a
aflat într-o relaţie unică, de filiaţie directă, adică Iisus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu Cel întrupat, în acelaşi timp fiind şi om adevărat. Evanghelia a adus un
mare progres întregii lumi; prin învăţătura să s-a înlăturat politeismul şi idolatria.

„Evanghelia Mântuitorului”

Evanghelia a adus un progres tot atât de mare. Reglementând relaţiile dintre oameni
prin iubire. Iisus Hristos a propovăduit bunătatea şi curăţia morală.
Prin exemplul Său a arătat ca prin credinţă totul este posibil, dar mulţi nu l-au
înţeles, drept urmare l-au ucis pe cruce, răstignirea fiind o pedeapsă pentru sclavi.
Ştiri despre viaţa Mântuitorului avem din :
-surse creştine: N. T. şi cărţi apocrife (Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Iacob
cel Tânăr, Evanghelia lui Petru, Evanghelia lui Nicodim, Evanghelia copilăriei lui
Iisus);
-surse necreştine: Tradiţia creştina aduce drept dovadă a existenţei istorice a
lui Iisus menţiunile făcute de necreştini, păstrate până în zilele noastre, deci cele a
căror imparţialitate nu poate fi pusă la îndoială. Acestea sunt mai puţine şi sunt
împărţite în trei grupe:

1. mărturii păgâne:
Epistola sirianului „Mara către fiul său Serapion” – despre înţeleptul rege al
iudeilor (este neautentică, autor anonim, consemnată de Eusebiu al Cezareei în
Istoria bisericească la sfârşitul cărţii I-a).
„Scrisoarea a regelui Abgar al V-lea al Edesei către Iisus Hristos”, (scrisoarea
nu există; Eusebiu de Cesareea consemnează „Răspunsul lui Iisus Hristos” către
Abgar din care deducem că i-a cerut să meargă la Edesa pentru a-i vindeca fiica
bolnavă. În scrisoarea de răspuns se arată ca El nu poate să meargă personal, dar că
va trimite un ucenic (neautentică – (Iisus n-a scris nimic).
Documentul numit Acta Pilati şi Epistola lui Lentulus, un pretins prieten al
lui Pilat, amândouă adresate Senatului roman, cunoscute din sec. al III-lea, sunt în
mod cert apocrife. Acta Pilati vorbesc în chip batjocoritor despre condamnarea,
suferinţele, moartea şi învierea lui Hristos. Epistola lui Lentulus face o descriere
frumoasă a chipului lui Iisus Hristos, după care s-au orientat, la toate popoarele
creştine, pictorii, reproducând chipul presupus real al Mântuitorului Hristos***
(„În vremurile noastre, şi-a făcut apariţia un om de mare virtute (care trăieşte şi
acum), pe nume Iisus Hristos. Poporul îl numeşte prooroc al adevărului, iar
ucenicii săi spun că este Fiul lui Dumnezeu. Învie morţi şi vindecă bolnavi. Este
de statură mijlocie, are un chip foarte frumos şi plăcut, iar prezenţa lui este atât de
impunătoare, încât cei care-l văd îl iubesc vrând-nevrând şi se tem de el. Până la
urechi, culoarea părului său este ca cea a alunei coapte, iar de la urechi până pe
umeri, este ca pământul roşu, dar mai strălucitor, despărţit pe mijloc, după obiceiul
nazarinenilor. Are fruntea lată şi netedă. Faţa sa este fără riduri sau pete, de culoare
nici deschisă, nici închisă; nasul şi gura sunt fără cusur. Are barba nu prea lungă,
deasă, de culoarea părului şi despicată la mijloc. Privirea îi este serioasă şi plină de
strălucire; ochii luminoşi şi curaţi au în ei o dulceaţă deosebită. Când mustră,
oamenii rămân înmărmuriţi; când învaţă, este plăcut şi iubit de toţi. Nimeni nu l-a
văzut vreodată râzând; însă a fost văzut plângând. Braţele şi mâinile îi sunt
frumoase. Este foarte plăcut când se află în mijlocul mulţimii, dar nu este văzut
prea des. Când vorbeşte cu ceilalţi, este foarte înţelept şi cuminte. Este cel mai
deosebit om care a existat vreodată pe pământ“..)
2. mărturii ale iudeilor:
-istoricul „Iorif Flaviu” Unica informatie despre Iisus, care s-a pastrat în
literatura evreiasca, este celebra menţiune din "Antichităţi iudaice" a lui Iosif
Flavius (37-117), scrisă în jurul anilor 90-93 şi cunoscută în cercurile de biblişti
sub denumirea de Testimonium Flavianum:
"La vremea aceea a trăit Iisus, un om intelept, dacă poate fi numit aievea
om. El a fost autorul unor uluitoare minuni şi învăţătorul oamenilor care erau
bucuroşi să afle adevărul. A atras de partea lui o mulţime de iudei, dar şi o mulţime
de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus, datorită acuzaţiilor aduse de
fruntaşii poporului nostru, l-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au
îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu, aşa cum au prezis
profeţii trimişi de Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de alte miracole. De atunci şi
până azi dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la dânsul."
(XVIII,II,3).
-rabinul „Eliezer ben Hyrcan” ne spune ca a cunoscut un ucenic de-a lui Iisus
Nazarineanul.
În general evreii s-au ferit să vorbească de Iisus Hristos ca fiind Mesia
deoarece în mentalitatea lor Mesia n-a sosit, iar din a două jumătate a secolului II au
început să colporteze ştiri calomnioase la adresa lui Iisus Hristos.

3. mărturii ale istoricilor romani

-raportul proconsulului Bitiniei „Pliniu cel Tânăr” Plinius cel Tanar (61-
114) a îndeplinit funcţia de guvernator al Bitiniei (provincie din Asia Mica), între
anii 111-113, pe vremea împaratului Traian (98-117)
Intr-o scrisoare-raport către Traian el scria: "Nu am luat niciodată parte la
anchetarea creştinilor; deci nu ştiu care este crima îndeobşte pedepsită sau
investigată, sau ce excepţii se fac... Intre timp, aceasta este procedura pe care am
adoptat-o cu cei acuzaţi în faţa mea de a fi creştini. I-am intrebat dacă sunt creştini
şi i-am intrebat a doua şi a treia oara, sub amenintarea pedepsei. Daca perseverau,
dădeam ordin să fie executaţi, căci nu am nici o îndoială că, indiferent de credinţa
lor, ei merită oricum pedepsiţi pentru încăpăţânarea lor şi stăruinţa intransigenta...
Cât despre cei care spuneau ca nu sunt şi nici nu au fost vreodată creştini,
am crezut de cuviinţă să le dau drumul, după ce rosteau o rugăciune catre zei la
dictarea mea şi aduceau o ofrandă de tămâie şi vin la statuia ta, care am ordonat să
fie adusă la tribunal în acest scop şi, în plus, îl blestemau pe Hristos - lucruri pe
care (aşa se spune) cei care sunt cu adevarat creştini nu pot fi convinşi să le facă...
Afirmau că toată vina sau toată greşeala lor se mărginise la a se aduna în mod
obişnuit într-o anumită zi, înainte de răsăritul soarelui, ca să cânte alternativ un imn
lui Hristos ca unui zeu...".
 -istoricul „Tacitus” (+120) Tacitus, marele istoric şi prozator roman,
patrician şi consul (circa 56-120), în jurul anului 116 scrie cea mai importanta
opera a sa, Analele (Annales). În cartea a XV-a se afla descrierea celebrului
incendiu, care a izbucnit în anul 64 şi care a mistuit aproape întreaga Romă. Se ştie
că Nero (octombrie 54-9 iunie 68) a fost acuzat de către contemporanii lui că ar fi
dat ordin personal să se dea foc oraşului, pentru a obţine teren liber pe care să-şi
ridice o Roma nouă, după propria-i imaginaţie. Nero a hotărât să înlature banuielile
ce planau asupra lui, aruncând vina asupra creştinilor.
În capitolul 44 citim: "De aceea, pentru a înabuşi zvonurile, Nero a căutat
nişte vinovaţi anume, cărora le-a dat cele mai crunte osânde; pe aceştia norodul îi
numea creştini; din cauza nelegiuirilor lor, ei erau urâţi de toată lumea. Hristos, de
la care îşi luasera numele (creştinii), fusese osândit pe vremea împăratului Tiberius
de către procuratorul Ponţius Pilatus. Credinţa lor dăunatoare, înăbuşita pentru
moment, începe din nou să se răspândească, nu numai în Iudeea, locul de obârşie al
acestui (om) rău, ci chiar şi la Roma, unde se revarsă de pretutindeni toate
grozăviile şi (unde) tot ce e condamnabil capată formă.
De aceea la început au fost înşfăcati creştinii care (îşi) mărturiseau
(credinţa), apoi, în urma denunţurilor, o multime de oameni din rândurile lor au
fost dovediţi, nu atât a fi vinovaţi de arderea Romei, cât a fi nişte fiinţe care urau
întregul neam omenesc. Și în vreme ce mergeau la moarte, creştinii mai erau şi
batjocoriţi în fel şi chip: de pildă erau îmbrăcaţi în piei de fiare şi apoi daţi câinilor
ca să-i răpună sfâşiindu-i ori erau răstigniţi pe cruce sau hărăziti arderii pe rug, iar
când se lăsa amurgul, erau arşi de vii în chip de torţe pentru a se lumina noaptea.
Nero îşi oferise şi parcurile sale pentru aceste spectacole. El organiza chiar jocuri
de circ, la care lua parte imbracat în vizitiu, stând de-a valma cu plebea sau într-un
faeton. Din aceasta pricina, deși creştinii fuseseră osândiţi ca oameni vinovaţi, care
meritaseră cele mai aspre pedepse, totusi lumea începea să-i compătimească pe cei
vinovaţi, ca şi cum aceste pedepse nu ar fi fost date în interesul obştesc, ci datorita
cruzimii unei singure fiinţe: Nero ".
-istoricul „Suetonius” prezintă expulzarea iudeilor din Roma de pe vremea
împăratului Claudiu (41-54) care se „agitau” din cauza lui Hristos. Suetonius (70-
140). în cartea sa "Cei doisprezece Cezari" scrisă în 121, în lucrarea "Viața lui
Claudius", cap. XXV, 4 scrie: "Cum iudeii, aţâţaţi de Chrestus, iscau nenumăra-te
încăierări, Claudius i-a alungat din Roma". Orosius menţionează că această
expulzare a avut loc în al noualea an al domniei lui Claudius, adică în anul 49.
Cele trei fragmente analizate au apărut la peste 80 de ani de la moartea lui
Iisus şi ne informeaza despre creştini, nu despre Iisus. Numele de Chrestus era
răspândit printre sclavi şi liberţi, dovada fiind şi faptul ca în inscripţiile Romei
antice el a fost descoperit de peste 80 de ori.
 În general sursele necreştine sunt puţine deoarece atât iudeii cât şi păgânii
vedeau în creştinism o sectă periculoasă care trebuia dispreţuită.

Bibliografie
Milan Sesan, -„Cronologia vieţii Mântuitorului”in„Altarul. Banatului”
4/1947, pag. 4→ Pr. Prof. Petru Rezuş -„Istoricitatea Mântuitorului”inST; 3, 4/ 1957
pag 171; I. Mihălcescu „Istoricul cercetărilor despre viaţa lui Hristos” BOR 1/1922
pag. 49; Pr. I. Rămureanu -„Mărturii profane despre Sf. Apostol Pavel şi
Mântuitorul Iisus Hristos”inBOR 11-12/1941 pag. 656) Pr. Prof. Grigorie T. Marcu
„Procesul Mântuitorului”.

Cursul nr.7
ÎNTEMEIEREA BISERICII CREŞTINE

La înălţarea Mântuitorului la cer, în afară de Sfinţii Apostoli, exista în

Ierusalim o comunitate de aprox. 120 de persoane (F. A. 1, 15) şi alta în Galileea „ca
la 500 de fraţi” (I Cor. 15. 6), aşteptând pogorârea Mângâietorului. Cu toate acestea
nu putem vorbi despre întemeierea Bisericii decât după pogorârea Sf. Duh.
În acest răstimp Apostolii au stat în Ierusalim şi au completat colegiul
apostolic prin alegerea lui Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul (F. A. 1).
La originea Bisericii creştine văzute stă acest fapt supranatural al Pogorârii
Duhului Sfânt. În chip nevăzut, Mântuitorul a întemeiat Biserica prin jertfa de pe
cruce căci a recapitulat în Sine pe toţi oamenii prin umanitatea Sa. Prin pogorârea
Sf. Duh s-a întemeiat Biserica văzută.
Evenimentul ne este istorisit în Faptele Apostolilor cap. 2. Efectele au fost
imediate; grăind în limbile mulţimii adunate la Ierusalim. Apostolii au botezat, în
prima zi „ca la 3000 de suflete, afară de femei şi copii” iar a două zi „ca la 2000 de
suflete”; astfel prima comunitate creştină s-a întemeiat în Ierusalim.
Membrii comunităţii creştine stăruiau în învăţătura Apostolilor, în comuniune
şi frângerea pâinii F.A. 2, 42. După acestea urma „agapa” adică „masa iubirii”
(termenul derivă de la verbul αγαπαώ=a-ţi iubi dezinteresat semenul).
Crescând nrumărul creştinilor, Apostolii nu au reuşit să facă faţă tuturor
cerinţelor legate de propovăduire, cult şi administraţie şi astfel, au socotit de cuviînţă
să aleagă şapte bărbaţi care să ajute la servirea mesei (agapei), F. A. 5, 6.
O dată cu judecarea arhidiaconului Ştefan se consemnează primul conflict
dintre iudei şi creştini; Ştefan a fost primul creştin martirizat.
Întâia comunitate creştină s-a împrăştiat în provincie, ducând cu ea şi mesjul
Evangheliei, reuşind convertirea multora. Apostolii rămân în Ierusalim împreună cu
diaconii, continuând să propovăduiască. Ei reuşesc să convertească nu numai iudei
(Simon Magai F.A., 8) ci şi păgâni (F.A. 8 -diaconul Filip, care a reuşit să-l
determine pe famenul reginei Candachia a Etiopiei să ceară botezul).
Sf. Ap. Petru botează casa sutaşului Corneliu în Cezareea Palestinei, capitala
politică a Palestinei. Cu aceste cazuri, putem spune că, a început şi activitatea
apostolilor printre neamuri, Evanghelia fiinr răspândită în împrejurimile Palestinei.

Activitatea Apostolilor printre neamuri

Un alt mare oraş cu o comunitate creştină puternică a fost Antiohia Siriei -
reşedinţă imperială. Propaganda creştină a avut succes atât între iudei cât şi între
păgâni; aici a acţionat Sf. Apostol Pavel, iar ucenicii (cei care au crezut în Hristos)
au fost numiţi pentru prima oară „creştini”, F. A. 11, 26.
Altă comunitate creştină s-a format în Damasc. La Ierusalim, nepotul lui Irod
cel Mare, Irod Agripa II (41-44), datorită insistenţei evreilor, a început o prigoană
împotriva creştinilor şi a Apostolilor în timpul căreia a suferit moarte martirică Iacob
al lui Zevedeu (44). În timpul ei Apostolii au fost prinşi şi întemniţaţi dar au scapat
în chip miraculos şi, după ce s-au adunat în casa Mariei din Ierusalim, s-au hotârât să
propovăduiască în lumea păgână.. Eusebiu de Cezareea spune ca Origen (+256) a
aflat din Tradiţie că Apostolii au tras la sorţi care unde să meargă. Nu toţi au părăsit
Ierusalimul; acest lucru îl constatăm câţiva ani mai târziu când a avut loc la
Ierusalim sinodul Apostolic (49-50), la care au participat aproape toţi Apostol F. A.
15.
Eusebiu de Cezareea, în Istoria Bisericească, cartea a II-a, ne spune ca la
vremea respectivă, conducător al comunităţii creştine din Ierusalim a fost Iacob cel
Mic zis „Fratele Domnului”.
ACTIVITATEA APOSTOLILOR ÎN LUMEA PĂGÂNĂ

După uciderea lui Iacob al lui Zevedeu şi după plecarea Sf. Apostol Petru „în
alt loc” (F. A. 12, 7), urma Apostolilor în cartea F. A. se pierde, Sf. Apostol Pavel
rămânând singura personalitate pe care ne-o prezintă această carte. Conform
mărturiei lui Origen, Eusebiu de Cezareea stabileşte cu preczie aria de activitate a
Apostolilor.
Sf. Apostol Petru
Despre el avem date în SF. Scriptură pentru a-i putea constitui o schiţă
biografică. S-a născut cu un an sau doi înaintea Mântuitorului, în Betsaida (pe malul
lacului Ghenizaret); tatăl său s-a numit Iona; numele iudeu a fost Simon iar Iisus i-a
dat numele de „Chifa” = piatră (de la termenul κηφάς care în aramaică însemna
„piatră”). Petru s-a îndeletnicit cu pescuitul, tatăl său având mai multe corăbii şi mai
mulţi copii, Andrei este cel mai cunoscut dintre ei şi întâiul chemat la apostolat.
Petru a fost căsătorit. (Mântuitorul i-a vindecat soacra –Mt. 8, 14).
 După chemarea la apostolat Petru a participat la cele mai însemnate
evenimente din viaţa Mântuitorului: la toate minunile mai importante, la schimbarea
la faţă, la Cina cea de taină, la prinderea lui Iisus (episodul Malhus descris de Ev.
Marcu), fiind unul dintre apostolii care a constatat învierea din morţi a
Mântuitorului; avea o fire impulsivă (în grădina Ghetsimani a tăiat urechea tânărului
Malhus), uneori îndoielnică (lepădările).
După înălţarea Mântuitorului la cer a fost de faţă la pogorârea Sfântului Duh
şi în urma predicii sale s-au convertit primii iudei la creţtinism botezîndu-se. *Fapte
cap. 2 - conspect.
Până în cap. 12 cartea F. A. prezintă activitatea acestui Apostol (de conspectat
–minuni şi convertiri-Simon Magul, Eneas, Corneliu sutaşul).
După anul 44 când Petru a plecat „în alt loc” Tradiţia ne spune ca ar fi
propeduit în: provinciile -Pont, Galatia, Capadochia, Asia proconsulară, Bitinia,
Macedonia, în special în oraşele-Antiohia Siriei, Corint şi Roma.
În timpul persecuţiilor lui Nero, Petru s-a aflat la Roma unde a fost prins şi
închis, dar a scăpat miraculos. În anul 67 a fost închis a doua oară, judecat şi
condamnat la moarte prin răstignire. El a cerut să fie răstignit cu capul în jos pentru
că nu s-a socotit vrednic să moară ca Iisus Hristos. Sentinţa a fost executată (potrivit
Tradiției) la 29 iunie 67 între două borne ale Circului (Collosseum-ului) din Roma
care tocmai se construia.
Biserica Romano Catolică interpretând forţat textul de la Mt. 16, 18- susţine
dogma primatului papal.
Petru a fost cel care, la o întrebare a Mântuitorului adresată Apostolilor, a
răspuns arătând care este părerea lor despre Iisus. Pornind de la acest dialog se
afirmă ca Petru a fost liderul Apostolilor. Apoi, pentru faptul ca a fost prins şi
omorât la Roma, se spune ca a fost primul episcop al Romei, iar datorită acestui fapt
urmaşii lui Petru pe scaunul roman trebuie să fie socotiţi mai marii episcopilor.
Adevărul este ca nici Mântuitorul şi nici Apostolii nu l-au investit în această
funcţie; el era cel mai în vârstă dintre Apostoli şi ceilalţi i-au acordat o întâietate de
vârstă. (prezentarea dialogului) Ceea ce Petru a afirmat nu a fost o părere personală
ci a fost părerea tuturor apostolilor; cu siguranţă că fiecare dintre ceilalţi Apostoli ar
fi răspuns la fel.
Mântuitorul l-a mustrat ca pe nici un alt Apostol şi nu l-a socotit niciodată un
corifeu al Apostolilor. Faptul ca a fost prins la Roma nu înseamnă ca ar fi fost
episcop; numirea de „Apostol”(trimis) are un sens dinamic -itinerant, sau reflectă o
activitate dinamică, iar termenul de „episcop” arată ca persoana respectivă
desfăşoară o activitate statică în cadrul unei comunităţi.
Petru şi-a îndeplinit misiunea mai întâi prin alte părţi cum ar fi Pont,
Capadochia sau alte locuri (ex. antiohienii îl socotesc a fi primul episcop al acestui
scaun), ba mai mult, la Roma Sf. Apostol Pavel a ajuns mai devreme decât Petru, în
anul 61, pe când Sf. Apostol Petru a ajuns abia prin anul 63; aşadar această
învăţătură nu are temei.

ACTIVITATEA CELORLALŢI APOSTOLI

Aşa cum ne informează Eusebiu de Cezareea, Sfinţii Apostoli s-au
împrăştiat prin lume după ce s-a tras la sorţi. Astfel:
Toma S-a născut în localitatea Pansada din provincia Galileea. În
conformitate cu tradiţia Bisericii, Sfântul Apostol Toma a înfiinţat comunităţi
creştine în Palestina, Mesopotamia, Parţia, Etiopia şi India. Propovăduirea
Evangheliei i-a adus moarte mucenicească. Pentru că i-a convertit pe fiul şi pe
soţia guvernatorului oraşului indian Meliapur (Melipur), Sfântul Apostol a fost
întemniţat, torturat, şi în final, străpuns cu cinci suliţe. O parte din moaştele lui se
află în India,altă parte în Ungaria şi alta la Muntele Athos. Şi astăzi există în
provincia Malabar (India) o comunitate creştină numită a ,,tomiţilor,,.
Bartolomeu (cunoscut şi sub numele de Natanael,) a propovăduit în Asia
împreună cu Filip, cu sora lui Filip, Mariana şi cu apostolul Ioan. Mai târziu a
propovăduit în India şi în Armenia unde a fost martirizat, fiind crucificat şi apoi
decapitat.
Matei Numele iniţial al lui Matei a fost Levi. El era fiul lui Alfeu şi a fost de
meserie vameş, adică perceptor/încasator de taxe în Capernaum. Odată, venind
dinspre malul lacului, Iisus a trecut pe lângă punctul de vamă unde stătea Matei şi
i-a spus "Vino după Mine". Matei s-a ridicat şi l-a urmat pe Mântuitorul, devenind
apostol (Matei 9:9). În ziua în care l-a chemat Mântuitorul, el a dat o "masă mare"
(Lc. 5:29) de rămas bun, la care el i-a invitat pe Iisus şi pe ucenicii săi şi, probabil,
pe mulţi din vechii săi asociaţi. Ultima menţionare a lui se găseşte în FA 1:13.
Matei a propovăduit printre evrei. Evanghelia sa a fost, cel mai probabil,
scrisă iniţial în aramaică şi apoi tradusă în greceşte. În cele din urmă, Matei a mers
în Etiopia. Acolo, a fost martirizat de Fulvian, guvernatorul regiunii, fiind aruncat
în foc.
Ioan, fiul lui Zevedeu și a Mariei-Salomeea a fost cu 10 ani mai tânăr decât
Iisus și cel mai tânăr dintre apostoli. A fost martor ocular la majoritatea minunilor
săvârșite de Iisus. Recunoscut a fi ,,ucenicul cel iubit’’, a propovăduit în Asia Mică
în apropiere de Efes unde a adunat mai mulți discipoli. De la Ioan avem o
Evanghelie, trei epistole şi Apocalipsa (toate scrise după dictare de către ucenicii
săi). Este singurul dintre Apostoli care a murit de moarte naturală între anii 96-100,
pe insula Patmos, unde a fost exilat de împăratul Domiţian.
Iacob, fratele lui Ioan, a rămas în Palestina şi a devenit primul apostol
martirizat. Mântuitorul îi numește pe cei doi frați ,,boanerges,, adică ,,fiii tunetului,,
pentru că (probabil) au făcut parte din gruparea revoluționară a zeloților. A murit în
anul 44 în timpul prigoanei regelui Irod Agripa l.
 Iuda sau Tadeu se crede ca a predicat în Persia şi ne-a lăsat o epistolă. De
multe ori el este confundat cu un alt Tadeu (Levi) – unul din cei 70 de ucenici ai
Mântuitorului.
Iacov al lui Alfeu era fratele Sfântului Matei Evanghelistul, care fusese mai
inainte vameş, şi era fiu al lui Alfeu. El a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu in
multe ţări din Răsărit între care şi Egiptul, fiind răstignit în oraşul Ostrachina.
Filip s-a născut în Betsaida, lângă Marea Galileii; Filip L-a recunoscut
imediat pe Iisus ca fiind Mesia, Unsul lui Dumnezeu. Sfântul Filip a propovăduit în
Asia, Tracia, Grecia şi a murit în Frigia la Ierapole. Ulterior, moaştele lui au fost
duse la Roma. Noile cercetări dovedesc faptul că ar fi ajuns chiar în Dacia (în
Scytia alături de Sf. Ap. Andrei).
Simon Zelotul - s-a născut în Cana Galileii. Conform unei vechi tradiţii, el
ar fi fost mirele de la nunta din Cana Galileii, unde Iisus a prefăcut apa în vin (In.
2,1-11). Ca urmare a acestui fapt, Simon şi-a părăsit casa şi mireasa şi l-a urmat pe
Hristos. După Cinzecime, el a propovăduit în Mauritania, în Africa. Şi-a încheiat
activitatea misionară în Georgia, unde a fost torturat şi crucificat de păgâni în
Abhazia
Matia, - s-a născut în Betleem din tribul lui Iuda. El s-a numărat printre cei
Şaptezeci de ucenici, pe care Domnul "i-a trimis doi câte doi înaintea feţei Sale"
(Lc. 10:1). După Înălţare, Matia a fost ales de ceilalţi să îl înlocuiască pe Iuda
Iscarioteanul (FA 1:15-26). El a propovăduit în Ierusalim şi în Iudeea împreună cu
ceilalţi Apostoli (Fapte 6:2, 8:14). Din Ierusalim, el a mers împreună cu Apostolii
Petru şi Andrei în Antiohia Siriană şi apoi în oraşele Tianum şi Sinope din
Capadocia. Aici, Apostolul Matia a fost întemniţat, scăpând în mod miraculos cu
ajutorul Sfântului Ap. Andrei. A călătorit apoi spre Amasia, un oraş aflat pe malul
Mării Mediterane. În timpul călătoriei de trei ani a Apostolului Andrei în Edessa şi
Sebasta, Sfântul Matia a fost cu el. În conformitate cu Tradiţia Bisericii, el a
propovăduit şi în Pontine-Etiopia (în prezent vestul Georgiei) şi în Macedonia.
Apostolul Matia s-a reîntors în Iudeea unde a fost arestat şi adus în faţa Sinedriului
din Ierusalim. Aici a fost condamnat la moarte de către Sinedriu şi lapidat după
care i s-a tăiat capul. Unii istorici afirmă că Apostolul Matia a fost crucificat în
Colchis. Apostolul Matia a fost martirizat în anul 63.
Andrei, fratele lui Petru, a desfăşurat cea mai importantă activitate (din
punctul nostru de vedere). Eusebiu de Cezareea ne spune depre el că a propovăduit
în Sciţia, pe malul Mării Negre, în cetăţile greceşti de aici. Se ştie că greci proveniţi
de peinsula Milet s-au aşezat în Dobrogea de astăzi, în cetăţile de aici Tomis,
Calatis, Istria, Axiopolis, etc. încă din sec. VIl î. Hr. El a ajuns în Bizanţ, trecând
prin Bulgaria, unde l-a aşezat ca episcop pe Stachis, apoi a plecat spre Ahaia -Grecia
şi a ajuns în Patras unde a fost răstignit pe o cruce în formă de „x”.
 O activitate aparte au avut cei 70 de ucenici trimişi câte doi de către
Mântuitorul (cf. Lc. 10); dintre aceştia cei mai importanţi au fost: Barnaba şi Ioan
Marcu (fiul Mariei, sora Sf. Ap. Pavel căsătorită în Ierusalim, care scrie şi o
Evanghelie). Apoi, ucenicii direcţi ai Apostolilor, dintre care îi amintim pe: Ioan
Marcu, (ucenic al apostolului Petru), Luca, Timotei, Sila şi Tit care au fost ucenicii
Sf. Apostol Pavel.
După cum se poate bine observa Apostolii împreună cu ucenicii lor au
propovăduit Evanghelia nu numai în Imperiul roman ci şi în afara graniţelor lui.

Cursul nr.8

Viaţa şi activitatea Sf. Ap. Pavel

Sfântului Apostol Pavel îi cunoaştem cel mai bine activitatea misionară.

El nu a făcut parte dintre cei 12 Apostoli dar a întreprins o bogată activtate
misionară fiind supranumit „Apostolul neamurilor”.
Date biografice: S-a născut cam în acelaşi an cu Mântuitorul, in Tars,
capitala provinciei Cilicia. Părinţii erau meşteşugari şi aveau un atelier de ţesut stofe
din păr de animale din care apoi se făceau corturi, pături, veşminte etc. Întreaga
familie avea dreptul de a circula liber prin imperiu şi a primit cetăţenia romană în
acest sens. El a fost numit Saul (cel dorit) şi a avut o soră mai mare – Maria ce era
căsătorită şi locuia în Ierusalim. Saul a învăţat carte în Tars, oraş al confluenţelor
culturilor greacă şi latină. Îndrăgind cele religioase s-a hotărât să devină rabin; a
învăţat carte în Ierusalim sub îndrumarea lui Gamaleil. Faptele Apostolilor arată ca
acest profesor a luat apărarea ucenicilor Domnului.
Mântuitorul Iisus Hristos, după ce şi-a început activitatea publică, a poposit de
multe ori în casa Mariei sora lui Saul, chiar şi Cina de Taină a ţinut-o în casa ei.
Maria a avut ca fiu pe Ioan Marcu viitorul evanghelist. Saul nu L-a cunoscut
personal pe Mântuitorul deoarece se afla în Tars când Mântuitorul şi-a început
activitatea publică, şi funcţiona ca rabin pe lângă Sinagoga din Tars. El revine în
Ierusalim auzind de „zarva” ce s-a făcut după pogorârea Sfântului Duh. Dând
dovadă de mult zel a căutat să distrugă Biserica. El mărturiseşte ca „sufla cu
ameninţare aupra ucenicilor Domnului”. A participat la supliciul diaconului Ştefan.
Cartea Faptele Apostolilor ne spune că cei ce au aruncat cu pietre în Ştefan şi-au pus
hainele la picioarele unui tână pe nume Saul. De aici viaţa lui este mai bine
cunoscută întrucât ucenicul său (Luca) a consemnat în F. A. cele mai importante
evenimente petrecute în viaţa lui:
1. Convertirea. Dând dovadă de mult zel, după ce comunitatea creştină din
Ierusalim s-a împrăştiat, Saul a auzit că există o altă comunitate mai puternică în
Damasc şi a cerut încuviînţarea Sinedriului spre a merge în Damasc şi a distruge
acea comunitate. Sinedriul, pe lângă scrisorile de împuternicire, i-a asigurat şi paza
printr-un corp de oaste. Aproape de Damasc, ziua în amiaza mare, i se arată
Mântuitorul şi în urma dialogului cu El Saul rămâne orb. Ajuns în Damasc este dus
în faţa preotului Anania şi primeşte botezul creştin convertindu-se. De aici înainte
putem vorbi de un apostol al Domnului.
În Damasc însoţitorii săi şi evreii vor să-l prindă pentru ca s-a lepădat de legea
mozaică și au vrut să-l omoare. Creştini din cetate prinzând de veste l-au slobozit cu
o frânghie noaptea într-un coş peste zidurile cetăţii (anul 36 d. Hr.). Din Damasc el
fuge în Arabia unde stă 3 ani şi apoi se întoarce la Tars dar şi aici este urmărit de
evrei, fapt pentru care se refugiază în Antiohia Siriei, unde a fost primit cu bucurie;
aici şi-a câştigat existenţa împletind coşuri. Este cercetat de Barnaba care se
hotărăşte să-l prezinte colegiului Apostolilor. În acest scop el vine la Ierusalim prin
anul 44, este prezentat Apostolilor, dar cum în acelaşi an a fost martirizat Iacob al lui
Zevedeu, apostolii au hotărât să se împrăştie. Eusebiu de Caesareea ne spune că
apostolii au tras sorți care unde să ajungă așa cum am văzut.
Dacă Apostolii au hotărât să răspândească Evanghelia în afara graniţelor
Palestinei, în rândul comunităţilor evreieşti, Saul a dorit să facă acelaşi lucru printre
păgâni (călătoriile misionare).
În ceea ce priveşte statura sa, din Sfânta Scriptură rezultă ca, nu era prea înalt
şi nici prea chipeş şi că suferea de o boală de care se plângea uneori. Această boală a
fost malaria, foarte des întâlnită în Asia Mică şi care era provocată de ţânţarul
Anofel.

Călătoria I-a misionară

S-a desfăşurat între anii 45-48. Saul împreună cu Barnaba se duc din
Ierusalim în Antiohia Siriei unde se pregătesc pentru călătorie. Ioan Marcu li se
alătură. Apoi, în anul 45 pornesc spre portul Seleucia. De aici, cu o corabie ajung pe
insula Cipru, în portul Salamina. Străbat insula Cipru pe jos, reuşind să atragă
atenţia. În capitala insulei, Pafos, este convertit guvernatorul Sergius Paulus. În
cinstea acestui succes major, Saul îşi schimbă numele în Pavel (abea de acum putem
vorbi despre Sf. Ap. Pavel). Din Cipru, cu o corabie, se îndreaptă spre nord, înspre
Asia Mică, ajung în Perga, capitala provinciei Pamfilia; aici, cei trei sunt bătuţi. Ioan
Marcu se ceartă cu Pavel şi se întoarce acasă. Pavel şi Barnaba continuă călătoria
spre nord, ajungând în Pisidia, ei oprindu-se în capitală – Antiohia Pisidiei. Tot pe
jos, o iau înspre sud-est şi trec prin localităţile Iconiu, Listra şi Derbe. Din Derbe fac
cale întoarsă prin aceleaşi localităţi, adică Listra, Iconiu, Antiohia Pisidiei, nu se
opresc în Perga ci ajung direct în portul Atalia, de unde, cu o corabie, merg până în
Cezareea Palestinei şi ajung la Ierusalim, aducând cu ei colecta pe care o dau
creştinilor din Ierusalim, întrucât ţara fusese bântuită de secetă. Călătoria este
descrisă în F.A. cap. 13-15 (de conspectat).
 Sinodul Apostolic din Ierusalim
Din Ierusalim, Pavel merge din nou în Antiohia Siriei, unde găseşte
comunitatea creştină scindată. Un grup de creştini din Iudeea au ajuns în Antiohia,
unde au produs tulburare, afirmând ca adevăraţii creştini trebuie să păstreze şi
prescripţiile legii iudaice – tăierea împrejur, spălările rituale etc. În Antiohia
comunitatea era formată mai ales din creştini proveniţi dintre păgâni și nu putea
accepta ușor aceste lucruri.
Prin anii 49/50, Pavel revine la Ierusalim, unde îi intâlneşte din nou pe
Apostoli. Comunitatea din Ierusalim era condusă de Iacob cel mic. Apostolii adunaţi
în Ierusalim discută problemele referitoare la respectarea legii mozaice în creştinism,
Apostolul Petru era pentru respectarea prescripţiilor mozaice, iar Pavel era
împotrivă. Până la urmă, toţi au fost de acord că nu trebuie să li se impună celor
proveniţi dintre păgâni prescripţiile legii, dar trebuie să se ferească de vechile
obiceiuri – de a aduce jertfă zeilor şi de a consuma din cele aduse jertfă. (vezi F. A.
cap. 15-de conspectat).

Călătoria a II-a misionară (51-54)

Întors în Antiohia Siriei, Pavel hotărăşte să mai întreprindă o călătorie tot în
Asia Mică. Îl ia cu sine pe Sila (Silvanus), deoarece Barnaba s-a întors în Cipru de
unde era originar împreună cu Ioan Marcu. Cei doi pornesc în anul 51 pe jos; o iau
înspre nord, ajungând in Tarsul Ciliciei, de unde trec prin câteva localităţi vizitate în
timpul primei călătorii: Derbe, Listra (unde îl convertesc pe Timotei- viitorul
episcop al Efesului), Iconiu şi Antiohia Pisidiei. De acolo se îndreaptă spre nord,
trecând prin provinciile Frigia şi Misia și ajung la Troa unde îl convertesc pe
medicul Luca. Aici Pavel îl învie pe Enea. Împreună cu Sila și Luca, păşesc pentru
prima dată pe pământ european – se îmbarcă pe o corabie şi ocolind insula
Samotrace ajung în Macedonia, în localitatea Filippi. Aici sunt bătuţi, dar reuşesc să
pună bazele unei comunităţi creştine, la conducerea căreia îl lasă pe Luca. Trecând
prin Amfipolis şi Appolonia, se opresc la Tesalonic. Aici sunt primiţi cu multă
căldură, iar Pavel a păstrat o vie amintire a zilelor petrecute la Tesalonic. De aici,
prin Bereea, cei doi ajung în Atena, unde Pavel propoveduieşte în piaţa oraşului
numită „Areopag” (zeităţile din piaţă) zeul necunoscut. (FA 16- de conspectat). În
Atena reuşesc să-l convertească pe Dionisie Areopagitul şi o femeie pe nume
Damaris. Din Atena ajung în Corint, unde Apostolul Pavel lucrează apropae doi ani
împreună cu soţii Aquilla şi Priscilla. La plecare, aceştia doresc să-l însoţească pe
Pavel şi se îmbarcă împreună cu ei, ajung până la Efes şi de acolo în Palestina, la
Cezareea Palestinei, în anul 54.
 Călătoria a III-a misionară (54-58)
Imediat, Pavel se hotărăşte să întreprindă a III -a călătorie. În această
călătorie, el îi ia cu sine pe Tit şi pe Timotei. Din Antiohia Siriei, trec, pe jos, prin
provinciile vizitate în a doua călătorie misionară: Cilicia, Licaonia, Frigia şi Misia,
ajungând la Efes. Aici stă mai bine de doi ani şi activitatea lui misionară cunoaşte un
succes deosebit; hirotoneşte preoţi şi episcopi. Datorită predicii sale intră în conflict
cu argintarul Dimitrie, care îi indeamnă pe efeseni să se răzvrătească împotriva lui
Pavel. Părăsesc Efesul şi ajung iar în Troa, apoi, trec în Europa în Filippi, de unde îl
iau pe Luca. Împreună ajung iar la Tesalonic, trecând prin Amfipolis şi prin
Appolonia, iar apoi la Atena şi Corint. Din Corint fac cale întoarsă până în Filippi,
de unde trimite o solie „prezbiterilor” din Efes, pe care îi cheamă la o ultimă
întâlnire pe insula Milet. Simţindu-şi sfârşitul aproape, Pavel rosteşte o duioasă
cuvântare (cunoscută sub numele de testamentul lui Pavel). După ce se desparte de
ei pleacă în Palestina, debarcă la Cezareea şi în anul 58 ajunge la Ierusalim. (FA de
conspectat).

Călătoria captivităţii
La Ierusalim, evreii reuşesc să-l prindă şi Pavel este aruncat în închisoarea din
Turnul Antonia. Aici evreii au căutat să-l omoare, de aceea comandantul gărzii,
Lysias, sub escortă, îl transferă într-o noapte în închisoarea din Cezareea Palestinei,
unde stă doi ani (58-60). Evreii îl găsesc şi aici şi caută din nou să-l omoare. Pavel
face uz de cetăţenia romană şi cere să fie adus în faţa împăratului spre a fi judecat.
Cererea i-a fost îndeplinită şi în 60 începe călătoria captivităţii. Cu o corabie ajung
mai întâi pe imsula Cipru, unde se îmbarcă pe altă corabie ce pleca spre Italia.
Corabia ocoleşte insula Creta şi naufragiază în Malta. Aici, păzitorii lui Pavel s-au
speriat ca acesta a fugit. După ce săvârşeşte mai multe minuni, este îmbarcat pe altă
corabie şi, ocolind Sicilia, ajunge în localitatea Puteoli. De aici, sub escortă, pe jos,
se îndreaptă spre Roma. Creştinii din Roma vin să-l întâmpine pe Pavel în localitatea
Trei Taverne şi îi cer să-i lase să intervină la împărat pentru el. Pavel refuză şi astfel,
în anul 61, ajunge la Roma unde este judecat şi i se stabileşte un domiciliu forţat;
aici îşi va scrie cele mai multe dintre epistole.
În anul 63 este eliberat. Tradiţia creştină afirmă ca Pavel ar fi intreprins a IV-a
călătorie despre care vorbeşte în epistola către Romani 15, 24 unde se spune ca ar fi
dorit să ajungă în Spania.
Cert este faptul că în 67 s-a aflat din nou la Roma, unde a fost prins şi judecat
din porunca împăratului Nero (54-58), fiind condamnat la moarte. Pentru că avea
cetăţenia romană a fost executat prin decapitare. Potrivit tradiţiei i s-a tăiat capul în
29 iunie 67, pe Via Ostia-pe dealul Vaticanului, drum ce lega Roma de Galia.
Ucenicii lui au luat trupul şi l-au înmormântat mai întâi lângă Roma, iar apoi în
Biserica Sfinţii Apostoli din Roma.
Cursul nr.9
Cultul şi viaţa creştină în epoca apostolilor

Prima comunitate înfiinţată la Cincizecime a continuat să fie legată de

Templul din Ierusalim, dar ea avea manifestări de cult diferite de cele ale evreilor.
Faptele Apostolilor 2, 42 redau viaţa cea nouă trăită de creştini. „Frângerea
pâinii” era făcută în adunări care s-au ţinut la templu, iar mai apoi în case, nu numai din
cauza iudeilor ci şi din cauza numărului mare de creştini. Frângerea se mai numea şi
„Cina Domnului”. Deoarece avea caracter sacru, Pavel o numeşte „împărtăşanie”, iar
Didahia ne spune ca împărtăşania era precedată de mărturisirea păcatelor şi de
rugăciune.
În Ierusalim, adunările se ţineau în mai multe case, deoarece era greu să între
5ooo de oameni intr-o singură casă. La început, creştinii se întruneau în fiecare zi
(FA 2, 46); frângerea pâinii fiind urmată de o masă în comun numită Agapă (masa
iubirii); aceasta se ţinea seara când oamenii erau liberi de ocupaţiile lor zilnice.
Creştinii mai erau numiţi şi „iudeo-creştini”, pentru ca proveneau dintre iudei. În
afara Ierusalimului, creştinii care au ţinut legătura cu sinagoga au fost alungaţi şi se
întâlneau tot în case. La început, cultul era tributar iudaismului, deoarece se citea din
cărţile Vechiului Testament, iar mai apoi din scrierile Apostolilor; în afară de asta se
mai întonau imne, psalmi şi cântări duhovniceşti.
Din F. A. 20, 27 aflăm ca frângerea pâinii se făcea o singură dată, în prima zi
a săptămânii (duminica). Cultul euharistic consta din două părţi:
1. Didactică – citiri din V. T. şi din N. T., urmate de omilii (adică predici) despre cele
citite.
2. Liturgică – se puneau pe masă pâine, vin şi apă, iar episcopul sau preotul făcea
rugăciuni (aducea mulţumiri sau euharistii); nu ştim ce fel de rugăciuni se rosteau la
început, dar de regulă erau improvizaţii; au exitat şi rugăciuni cu formule bine
precizate; se rosteau şi rugăciuni ocazionale, dar rugăciunea comună era – Tatăl
nostru.
Înainte de împărtăşirea tuturor celor prezenţi, creştinii îşi dădeau sărutarea
păcii, iar cei nebotezaţi părăseau locaşul de cult, după care se împărtăşeau toţi cei
botezaţi; mulţi o cereau pentru a o duce acasă, alţii o purtau cu ei în călătorii, ei
primind-o doar sub forma trupului (pâine). Creştinii îşi aduceau ofrandele, care
constau în bani, veşminte, alimente etc. care erau împărţite celor săraci; absenţa de la
cult mai mult de trei duminici consecutive a fost sancţionată încă de atunci. Astfel a
apărut Sfânta Liturghie. Prima Liturghie scrisă a fost cea a Sfântului Apostol Iacob
cel Mic, care dura aproximativ şase ore.
În afară de euharistie s-au săvârşit şi celelalte Taine, cea mai des întâlnită
fiind Taina botezului. În comunitatea creştină nu se putea intra decât prin botez şi
era precedat de o mărturisire a păcatelor; botezul era mai mult decât un ritual – avea
caracter de Taină, deoarece prin botez se iertau păcatele. Cei care doreau să se
boteze trebuiau să facă o mărturisire de credinţă care îngloba adevărurile
fundamentale ale credinţei creştine (credinţa în Sfânta Treime, credinţa în faptul ca
Iisus a fost om şi Dumnezeu adevărat, credinţa în Sfântul Duh etc. ).
Botezul a început să fie precedat de o perioadă de pregătire (numită
catehumenat), în răstimpul căreia candidatul aprofunda învăţăturile creştine, iar
inainte de botez trebuia să postească. După botez urma punerea mâinilor peste capul
celui botezat (această punere a mâinilor este identică cu Taina mirungerii). Tot prin
punerea mâinilor se săvârşea şi hirotonia urmată de rugăciuni speciale. Pentru a nu
se confunda mirungerea cu hirotonia, de timpuriu, punerea mâinilor în cadrul Tainei
mirungerii a fost înlocuită cu ungerea cu Sfâmtul Mir.
Apostolii au hirotonit diaconi, preoţi, episcopi, transmiţând episcopilor
dreptul de a hirotoni preoţi şi diaconi. Transmiterea prin hirotonie a Harului divin
prin episcopii legal hirotoniţi până în zilele noastre se numeşte succesiune
apostolică.
Mărturisirea păcatelor, la început, era făcută în public dar, pentru că se
producea tulburare, s-a trecut la mărturisirea auriculară (privată) în faţa preotului.
Postul a fost un alt element constitutiv al vieţii bisericeşti: el preceda
împărtăşania, botezul şi alte Taine. Se postea, de regulă, miercurea şi vinerea, iar mai
apoi au apărut perioade de post, cum ar fi cea de trei zile înainte de botez, apoi înaintea
sărbătorilor majore ale creştinilor. Înainte de Paşti s-a postit o zi, apoi trei zile, o
săptămână şi s-a ajuns la 40 de zile; în unele părţi s-au făcut exagerări dublându-se
această perioadă de post.
Sărbătorile au jucat un rol deosebit. Duminica era sărbătoarea săptămânală,
fiind numită „Ziua Domnului” deoarece în această zi a săptămânii a înviat Hristos.
În Didahie (cap. 14), ni se spune că penru creştini aceasta era o zi de aleasă bucurie.
Obiceiul unora de a sărbători şi sâmbăta a fost interzis de Biserică; în afară de ziua
de Duminică erau la mare cinste zilele de miercuri şi vineri, în care îşi aduceau
aminte de ziua în care a fost vândut Iisus de către Iuda şi de ziua în care a murit pe
cruce.

Sărbătorile de peste an
Paştile- sărbătoarea anuală a Învierii Domnului. Era prăznuită la început
deodată cu „pesach-ul” evreiesc. În sec. II-III s-au iscat controverse datorită acestui
lucru până când, la sinodul I ecumenic, s-a stabilit un criteriu de fixare a datei
Paştilor. Până atunci dată sărbătoririi era fixată de episcopul Alexandriei, care a fost
obligat ca printr-o „epistolă festivă” să-i anunţe pe ceilalţi episcopi care este dată
sărbătoaririi Paştilor și toate sărbătorile legate de ciclul pascal (sărbători cu dată
schimbătoare).
 Cincizecimea creştină, la început, a coincis cu Cincizecimea evreiască, dar a avut
o altă conotaţie pentru că în acea zi de sărbătoare creștinii îşi aduceau aminte de
Pogorârea Sfântului Duh; este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, zi în care nu
se postea şi nu se îngenunchea la cult.
Apoi, au apărut şi alte sărbători în care creştinii îşi aduceau aminte de alte
evenimente legate de istoria mântuirii neamului omenesc. În 6 ianuarie se sărbătorea
„Epifania” sau Teofania (arătarea lui Dumnezeu). creştinii îşi aduceau aminte de
naşterea şi botezul Domnului. Din sec. IV Naşterea a fost aşezată la 25 Decembrie.
Apoi au rânduit sărbătoarea Buneivestiri (vestea cea bună pe care a primit-o
Fecioara Maria); apoi au început să fie prăznuite și alte evenimente din viața Maicii
Domnului, zilele în care au fost martirizați Apostolii și martirii. Primele biserici
creştine s-au construit pe mormintele martirilor.

Viaţa creştină era în strânsă legătură cu actele de cult. Creştinii trăiau o viaţă
curată; se punea accentul pe curăţia sufletească, milă, castitate, se evitau plăcerile ce
puteau duce la păcat.
Din punct de vedere moral, creștinii au dus o viaţă necunoscută până atunci.
Ei trăiau în cumpătare, aspirând la sfinţenie. Prin botez şi euharistie, primeau darul
Sfântului Duh, devenind „templul Sf. Duh”, care nu trebuia întinat prin păcat.
Potrivit îndemnului de la 1 Cor. 3, 10, se recomanda munca- cine nu munceşte să
nici nu mănânce. Prin îndemnul la cinstirea soţiei, s-a manifestat grija faţa de familie
etc. Cu toate acestea s-au înregistrat şi multe neajunsuri. Mustrările Sfântului
Apostol Pavel, care se adresează unor credincioşi, arată ca unii cădeau în păcate şi
slăbiciuni omeneşti.
De la început, Biserica a avut o disciplină, dar spre deosebire de sinagogă care
aplica pedepse corporale, Biserica aplica pedepse cu caracter moral (epitimii). Prin
pocăinţă se reabilitau şi puteau rămâne în sânul Bisericii și cei cu păcate ușoare, de
aceea au fost foarte puţini cei care au părăsit Biserica pentru plăceri.

ORGANIZAREA BISERICII DIN PRIMELE PATRU SECOLE

IERARHIA, DISCIPLINA, SINOADELE
Biserica a continuat să se dezvolte atât în Ierusalim cât şi în alte localităţi; s-
au pus bazele unor comunităţi creştine, care s-au înfiînţat nu numai la oraşe ci şi în
sate. În noua ipostază de comunitate dar şi de aşezământ al mântuirii, Biserica a
trebuit să aibă membri, să aibă conducere, norme de viaţă specifice şi de aceea s-a
făcut o organizare a ei, o departajare în cler şi credincioşi; din rândul clerului au
făcut parte apostolii, episcopii (presbiteri), preoţii şi diaconii, (încă de la început se
ştie ca au existat şi diaconiţe, care nu aveau îndatoriri în cadrul cultului, dar care
ajutau la servitul mesei, la curăţenie etc. După moartea Apostolilor, Episcopii,
preoţii și diaconii au alcătuit ierarhia după har; în Sfânta Scriptură întâlnim şi
numele de „presbiter”; acest termen s-a folosit atât pentru numirea episcopilor cât şi
a preoţilor. Pentru a nu se creea confuzii, după o vreme s-a renunţat la acest termen.
Episcopii aveau deplinătatea harului preoţiei şi aveau sarcina de a hirotoni şi
organiza viaţa Bisericii.
Transmiterea harului Sfântului Duh prin Hirotonie (prin punerea mâinilor) la
şirul neîntrupat al episcopilor se numeşte succesiune apostolică.
În Ierusalim, comunitatea creştină era grupată în jurul Sf. Apostoli, ei fiind cei
care coordonau întreaga activitate, iar creştinii stăruiau în rugăciune şi învăţătura
apostolilor. După plecarea Sf. Apostoli din Ierusalim, comducător al comunităţii de
aici a fost numit Iacob cel Mic (ruda Domnului). De o cinstire mai aparte s-au
bucurat şi celelalte rudenii după trup ale Mântuitorului. Apostolii, pe unde au trecut,
au lăsat în urma lor oameni destoinici şi prin punerea mâinilor au hirotonit prin
cetăţi preoţi, diaconi, episcopi, spre a conduce și coordona viaţa creştină.
Din Faptele Apostolilor aflăm ca au fost rânduiţi presbiteri la Efes. Din
Epistolele Pauline deducem distincţia clară dintre episcopi, preoţi, diaconi (despre
calităţile lor vezi la 1 Timotei 4-5). Sf. Apostol Pavel i-a rânduit ca episcopi pe
Timotei la Efes şi pe Tit în Creta. Alături de aceşti preoţi şi episcopi au existat şi
diaconi (Fapte 5). Diaconii au avut o misiune administrativă, iar apoi şi ei au început
să propovăduiască (ex. diaconul Filip Fapte 8). După moartea Apostolilor, episcopii,
preoţii şi diaconii, au constituit ierarhia bisericească.
În timpul persecuţiilor s-a renunţat la agape, diaconii au rămas să-i ajute pe
preoţi la săvârşirea cultului. Din Didahie aflăm ca episcopii, preoţii şi diaconii aveau
în grijă: propovăduirea Evangheliei, sarcini administrative, supravegherea vieţii
bisericeşti şi impunerea disciplinei (acolo unde era cazul).
Pe lângă membri ierarhiei, existau şi aşa numiţii harismatici, oameni care
posedau anumite daruri (Rom. 12, 6-8, Efes. 4, 11); între aceste harisme amintim:
darul vorbirii în limbi, al proorocirii, al facerii de minuni etc. Aceste daruri speciale
s-au dat pentru a se consolida tânăra Biserică a lui Hristos. Cu timpul ele nu şi-au
mai avut rostul şi au încetat să existe.
Disciplina era observată de membrii ierarhiei; spovedania era cel mai eficace
mijloc prin care se îndreptau neajunsurile vieţii morale. Abuzurile au fost pedepsite
de Apostoli (cazul Anania şi Safira).
Pentru bunul mers al vieţii creştine s-a folosit încă de la început principiul
„Sinodalităţii”; comunitatea întreagă hotăra pentru bunul mers al unei Biserici. După
modelul arătat de Apostoli (Sinodul Apostolic), adunarea ierarhilor a fost cea care a
stabilit reguli pentru Biserică.
Înmulţindu-se numărul credincioşilor dar şi al episcopilor cu timpul s-a
hotărât să li se dea episcopilor jurisdicţie limitată, aşa au apărut episcopiile. S-a
simţit, apoi, nevoia unei centralizări din punct de vedere administrativ, mai multe
episcopii formând o mitropolie; sistemul mitropolitan a fost bine conturat în veacul
al III -lea. De o importanţă aparte s-au bucurat capitalele de prefecturi şi provincii
unde au ajuns Sfinţii Apostoli (Antiohia, Alexandria, Roma etc. ) aceste episcopii au
fost ridicate la rangul de mitropolii şi mai apoi de patriarhii.

Cursul nr.10
EREZII DIN PRIMELE VEACURI CREŞTINE
Termenul „erezie” provine din grecescul airesis- care se traduce prin eroare,
părere diferită, sectă. Acest termen s-a întrebuinţat pentru a defini învăţăturile greşite
şi erorile de doctrină ale celor care n-au primit învăţătura creştină aşa cum a fost
predicată de Sfinţii Apostoli.
Ereziile sunt tot aşa de vechi precum Biserica, însuşi creştinismul a fost
considerat „eres” (Fapte 28, 22).
Sfântul Apostol Pavel spune că ereziile sunt ceva necesar, pentru că prin
intermediul lor (1 Timotei 11, 19) s-a învederat adevărul. Primele erezii au fost cele
iudaizante, numite aşa deoarece au încercat să iudaizeze creştinismul, care cereau să
se respecte VT ca valoare permanentă. Acestea cereau aplicarea integrală a
prescripţiilor VT şi în creştinism. Împotriva acestor păreri s-au ridicat Sfinţii
Apostoli în anii 49 sau 50 la Ierusalim şi s-a hotărât că legea mozaică nu este
obligatorie în creştinism (Fapte 28, 11, 19). După războiul iudaic (66-70) şi după
dărâmarea Ierusalimului în anul 70, atât evreii cât şi creştinii au părăsit Ierusalimul,
iar în locul lor au fost aduşi colonişti. La momentul plecării creştinilor din Ierusalim,
existau deja două tabere: cea a iudaizanţilor şi cea a creştinilor universalişti (sau a
iudeo-creştinilor-a celor care nu acceptau prescripțiile legii mozaice). După moartea
lui Iacob cel Mic în anul 62, creştinii proveniţi dintre neamuri şi-l aleg pe Simion
(fratele lui Iacov) drept conducător, iar iudaizanţii pe Thebutis. Aceştia din urmă se
retrag dincolo de Iordan şi se apropie de esenieni. Iudeo-creştinii s-au întors în
Ieusalim şi au continuat să răspândească Evanghelia şi printre coloniştii nou veniţi.
Astfel s-au pus bazele unei comunităţi creştine aparte.
Evoluţia comunităţilor iudaizante este greu de urmărit, deoarece ştirile pe
care le avem despre iudaizanţi vin din diferite locuri şi timpuri, nefiind intotdeauna
în acord unele cu altele. Creştinii nu erau interesaţi de aceștia şi îi confundau sau
asemănau cu mozaicii (evreii). Nu se poate spune nici dacă iudaizanţii au promovat
încă de la început ideile prin care i-au făcut cunoscuți mai târziu (în sec. IV)
scriitori precum Epifanie de Salamina, Fer. Ieronim etc. După Sf. Justin Martirul şi
Filosoful se pare că au existat două feluri de iudaizanţi, după alţii (Origen), trei
feluri.
Astfel, distingem în rândul iudaizanţilor ramuri precum: Nazareii (în gr.
nazorei) – constituiau acele comunităţi retrase peste Iordan în timpul războaielor
iudaice. Adepţii lor păstrau cu stricteţe Legea Mozaică, însă aveau o atitudine
moderată faţă de creştinii proveniti din alte neamuri, neimpunându-le
obligativitatea observării ei. Nazareii recunoşteau naşterea supranaturală a
Mântuitorului, moartea şi învierea Lui, văzând în El pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu,
la fel ca şi creştinii. Ei foloseau Evanghelia după Matei, în forma ei originală (în
limba aramaică), aceea pe care Teodoret de Cyr o numea mai târziu (in sec. V)
“Evanghelia după Evrei”.
Ebioniţii (gr. evionei) – după Sf. Irineu al Lyonului, se numeau aşa de la un
oarecare Ebion, pe când, după alţii, numele li se trage de la “aba”, un veşmânt
sărăcăcios; în fine, alţii cred că acesta era numele comun al săracilor (ebionim).
Ebioniţii erau iudaizanţi riguroşi. Origen şi Teodoret al Cyrului disting în rândul
lor două categorii: unii care recunoşteau naşterea supranaturală a lui Iisus Hristos
şi alţii care îl vedeau doar ca fiu al lui Iosif şi al Mariei. Ambele ramuri negau
divinitatea Lui. Ebioniţii respectau Legea Mozaică şi Evanghelia după Matei în
limba aramaică, respingând scierile Sfântului Apostol Pavel, pe care îl considerau
apostat. S-au apropiat mai tarziu de “rabinism” şi “talmudism”, două curente ale
iudaismului care promovau explicarea Scripturii împotriva lui Iisus ca Mesia.
Ebioniţii moderaţi serbau atât sabatul, cât şi duminica.

Din unele epistole ale Sf. Apostol Pavel aflăm despre existenţa unor eretici
deosebiţi de iudaizanţii descrişi mai sus. Pe lângă observarea Legii lui Moise,
aceştia (amintiţi în Epistolele către Coloseni, I Timotei şi II Timotei), promovau şi
idei străine de cele iudaice. Astfel, pe lângă prescripţiile mozaice, care interziceau
consumul anumitor alimente şi ţinerea sărbătorilor iudaice, a sabatului, a lunii noi
etc., mai cereau practicarea ascezei, văzând în trup o închisoare a sufletului. Aveau
un cult al îngerilor, socotiţi drept intermediari între om şi Dumnezeu, opreau
căsătoria şi consumul de carne, apropiindu-se prin aceste idei de curentele
gnostice.

Mai distingem, din epistolele lui Petru şi a lui Iuda, o altă categorie de eretici
care, în numele libertăţii, promova desfrâul şi imoralitatea (ex. nicolaiţii de la Efes
şi Pergam). Aceştia negau a doua venire a Mântuitorului, aprobau cultul idolatric,
mâncau din carnea folosită la sacrificiile păgâne şi învăţau că femeile pot fi
(bunuri) comune ale bărbaţilor. Întâlnim la ei şi idei cu totul străine de ale
iudaizanţilor, între care diverse speculaţii asupra predestinaţiei şi rolului lui Iisus
Hristos în lumea spirituală, în creaţie şi în mântuire. Promovau cultul ingerilor, cu
rituri deosebite de cele iudaice, precum şi idei ca cele amintite mai sus la nazarei şi
ebioniţi, însoţite de un dogmatism special, care-i aseamana cu iudeo-gnosticii.
Numele de nicolait este folosit pentru prima dată în solia către Efes
menţionată în cartea Apocalipsei (cap. 2,6), unde "învăţătura nicolaiţilor" este
considerată pentru vremurile apostolice echivalentul "învăţăturii lui Balaam" care a
dus pe poporul Israel în idolatrie şi desfrâu în timpul lui Moise (cf. Numeri 24,1-
25; Apoc. 2,14). Mai există relatări despre aceasta "învăţătura" şi în solia către
Biserica din Tiatira (Apoc. 2,18 u) ca cele atribuite "invataturii nicolaitilor."
Scriitorii creştini de mai târziu au fost preocupaţi de termenul de "nicolaiţi".
Irineu al Lyonului, primul care a fost preocupat de această erezie, (Contra tuturor
ereziilor, I. 26), l-a numit ca intemeietor al sectei cu acel nume pe Nicolae, unul
dintre cei şapte diaconi (F.A. 6,1-3,5), care este descris ca fiind un "prozelit din
Antiohia." Epifanie de Salamina (Contra ereticilor, cap. 1, Erezia xxv) a fost de
acord cu implicarea lui Nicolae, însă cu un grad diferit de învinovăţire. (Se spune
că Nicolae era extrem de gelos pe frumoasa lui soţie, şi, pentru a invinge acest
simţământ, el a căzut în păcatul susţinerii prostituţiei. De aici şi asemănarea cu
iudei de pe vremea lui Balaam).
Este o coincidenţă ciudată faptul că, sub instigaţia iudeilor, în ultima parte a
secolului al doilea şi în prima parte a secolului al treilea, au fost aduse impotriva
creştinilor acuzaţii legate de o conduită respingatoare în timpul agapelor. Aceste
acuzatii, similare celor atribuite nicolaitilor, au fost aduse de pagani împotriva
creştinilor (vezi Origen, Contra lui Cels, VI. 27; Tertulian, Către neamuri, I.14).
Lăsând la o parte aceste acuzaţii, este greu de crezut că nelegiuirile atribuite
nicolaiţilor să fi existat în vreun grup al Bisericii primare. Întrebarea la care se
caută răspuns este în ce măsură nicolaiţii au constitut o mişcare organizată, de sine
stătătoare. Cu privire la acest lucru nu există decât aluziile făcute în pasajele
biblice deja citate.

Pentru iudei, creştinismul era o "erezie" (Faptele apostolilor 24,14). La fel,

creştinismul şi-a avut ereziile lui iar apostolii au dat avertizări cu privire la acestea,
fie ca pericole prezente, fie ca pericole de care trebuiau să se păzească în viitor (cf.
1 Corinteni 11,19; Galateni 5,20; 2 Petru 2,1).
Între acestea amintim:
Montaniştii.- o sectă ale cărei obiective spirituale erau de ordin foarte înalt.
Motivul pentru apariţia acestei secte trebuie căutat în declinul influenţei așa
numiților pneumatikoi=bărbaţii cu daruri spirituale. Dovezi cu privire la decăderea
în rândul acestor oameni sunt foarte multe. Numele le vine de la Montanus care a
fost un bărbat cu o puternică influenţă spirituală şi un predicator al unei reforme
religioase în provincia Frigia. El pretindea că el şi apropiaţii lui au darurile
Duhului Sfânt, în special darul proorociei. Ei au cerut o redeşteptare şi reformă în
sânul Bisericii, sfătuind Biserica să lase deoparte lucrurile lumeşti despre care
montaniştii susţineau că au pus stăpânire pe Biserică încă din era apostolică.
Plină de zel reformator, se pare că, secta s-a răspândit cu repeziciune
câștigând interesul şi atenţia lui Ipolit, care era conducător al unui grup mai strict
în Biserica Romei în prima parte a secolului al treilea. Unele repere ale succesului
montanismului pot fi găsite în faptul că Tertulian, marele scriitor latin şi
conducător al Bisericii din Nordul Africii, a acceptat montanismul şi s-a alăturat cu
toată inima acestui spirit reformator.
Montaniştii au folosit terminologia Sf. Ap. Pavel pentru a face o descriere a
lor înşişi, cât şi a acelora care li se împotriveau. Ei se intitulau pneumatikoi iar pe
oponenţii lor îi numeau psuchikoi. Ei condamnau recăsătorirea, considerând
căsătoria o unire spirituală şi pretindeau că această unire va fi reînnoită după
moarte. Ei insistau ca toţi cei vinovaţi de nelegiuiri să fie excluşi din Biserică.
Impuneau perioade de post rigide, susţineau celibatul, lăudau peste măsura pe cei
care îşi daduseră viaţa ca martiri -şi chiar încurajau această experienţă, socotind că
nu este legitim să fugi de martiriu în timpul unei persecuţii. Experienţa creştină era
pentru ei nu numai rezultatul unui început miraculos ci un miracol care se repeta
continuu; pentru ei nimic din ceea ce provenea din vieţuirea naturală sau din
dezvoltarea normală a proceselor mintale şi spirituale nu contribuia la progresul
vieţii creştine. Se pare că ei credeau că dezvoltarea experienţei religioase în
comunitate în ansamblul ei trebuie să treacă prin patru etape:
1 religia naturală, sau conceptul înnăscut despre Dumnezeu;
2 religia Vechiului Testament;
3 întruparea lui Hristos şi evanghelia pe care El a prezentat-o;
4 venirea Mângâietorului cu revarsarea Duhului Sfânt la Cincizecime şi, în
special, eșezarea darurilor Duhului Sfânt peste Montanus.
Astfel ei credeau că experienţa lor deosebită trebuia să marcheze experienţa
culminantă a Bisericii şi că perfecţiunea soliei lor în Biserică avea să aducă
triumful acesteia pe pământ la cea de-a doua venire a lui Iisus Hristos. Această a
doua venire era asteptată a se petrece foarte curând după apariţia lor şi propagarea
soliei lor.
La inceput secta aceasta a fost numită erezia frigiană. Ea a supravieţuit până
în secolul al cincilea. Impactul său asupra creştinismului a modificat întrucâtva
doctrinele Bisericii romano-catolice. Concepţiile montaniste au apărut în câteva
manifestari diferite între sectele din Evul Mediu.
Din montanism s-a desprins „hiliasmul”, care propovăduieşte împărăţia de
1000 de ani şi a doua venire a lui Hristos. Această învăţătură îşi are originile în
VT. Această idee a luat forma unei aşteptări apropiate a sfârşitului lumii.
Învăţătura hiliastă a fost o mângâiere pentru creştini în timpul persecuţiilor.
Biserica i-a combătut, acelaşi lucru făcându-l şi unii eretici. Între aceştia din urmă îi
amintim pe „alogii” care respingeau scrierile Sf. Ioan Evanghelistul pentru că
montaniştii şi hiliaştii se foloseau de ele.
Gnosticii. Ceea ce se ştie despre gnosticism este dobândit, în mare parte, de
la scriitorii creştini care erau ostili acestui curent. Apologeţi ca Iineu, Tertulian,
Ipolit şi Origen au scris împotriva acestuia, deoarece au socotit învăţăturile
promovate de aceştia ca fiind periculoase pentru creştinism. Totusi, s-au descoperit
recent printre sulurile de la Marea Moarta documente despre care unii cercetători
susţin că ar conţine dovezi legate de ceea ce credeau gnosticii evrei timpurii. O
descoperire chiar mai direct legata de gnosticism a fost făcută la Chenoboscium
(Nag Hammadi) în Egypt, în 1946, unde a fost descoperită o bibliotecă de scrieri
gnostice alcatuită din aproape 1000 de pagini pe papirus.
De fapt, nu a existat un cult gnostic ci numai culturi gnostice, uneori cu
discipoli mai mulţi, alteori cu discipoli mai puţini. Gnosticismul nu a fost o
mişcare atât de mare încât sa fie socotit un mod de gândire. Nu a avut o organizaţie
aparte şi avea puţină încredere în forțele proprii. După câte se pare, a devenit o
problemă pentru Biserică în ultimii ani ai perioadei apostolice şi era încă luată în
seamă la sfârşitul secolului al treilea.
Gnosticismul a fost o încercare speculativă de a explica lumea nevazută
printr-o metoda filozofică; de a explica complicaţiile şi frustrările vieţii; şi de a
oferi un fel de speranţă pentru împlinirea cu succes a intregii existenţe.
Rădăcinile lui sunt destul de vechi. Vechiul Testament vorbeşte despre o
cunoaştere a lui Dumnezeu (vezi Ier. 9,23-24), însă aceasta nu este o cunoaştere
speculativă. Mai degrabă este vorba despre o familiarizare cu Dumnezeu ce rezultă
dintr-o acceptare prin credinţă a ceea ce descoperă El cu privire la Sine Însuşi.
În mod asemănător Noul Testament cunoaşte de asemenea o "gnosis" sau
"cunoaştere" spirituală însă aceasta nu este o filozofie abstractă. Ea este, înainte de
toate, o cunoaştere practică, sprituală a lui Dumnezeu, bazată pe propriile Sale
revelaţii, o cunoaştere care cere lucrare. "Cunoaşterea" poate fi luată drept tema
evangheliei lui Ioan. Apostolul accentuează cunoaşterea de Dumnezeu şi relatează
afirmaţia lui Iisus potrivit căreia viaţa vesnică este a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pe
Fiul Sau (Ioan 17,3). Evanghelistul Ioan accentuează realitatea existenţei lui Iisus
şi bucuria părtăşiei în ce priveşte cunoaşterea Lui, lucru exprimat prin faptul că L-a
văzut şi atins pe Domnul (1 Ioan 1,1-7).
Pentru Sf. Ap. Pavel, cunoaşterea lui Hristos ţine de simpla experienţă,
disponibilă tuturor. Însă există şi o înţelepciune mai profundă, privilegiul
creştinilor maturi, "desăvârşiţi", care la rândul ei se transforă în desăvârşire. "Noi
propovăduim" spune el, "întelepciunea lui Dumnezeu cea tainică şi ţinută
ascunsă... pe care nu a cunoscut-o nici unul din fruntaşii veacului acestuia" (1
Corinteni 2,6-8). Există un "cuvânt al cunoştinţei", un dar al Duhului, despre care
vorbeşte Sf. Ap. Pavel (1 Corinteni 12,8). De pildă, Sinodul de la Ierusalim a
hotărât ca noii creştini proveniţi dintre neamuri să evite orice contact cu idolii,
înfrânându-se chiar de la măncarea jertfită acestora. Sf. Ap. Pavel scoate în
evidenţă faptul că cei maturi în privinţa cunostinţei vor întelege că zeii păgâni sunt
spirite de demoni iar idolii puşi să-i reprezinte, nu sunt nimic. De aceea, nu are
importanţă dacă o mâncare a fost jertfită idolilor sau nu, cu excepţia cazului când
acest lucru ar pune în primejdie conştiinţa unuia care este mai scrupulos (1
Corinteni 8).
Trebuie subliniat faptul că există două feluri de cunoaştere: gnosis alethine
sau adevărata cunoaştere; şi gnosis pseudonumos sau falsa cunoaştere. Trebuie să
se facă deosebire clară intre acestea, deoarece una duce la mântuire iar cealaltă la
înşelăciune şi condamnare. Adevărata cunoştinţă (gnosis) se supune autorităţii
Scripturii şi duce spre credinţă.
Falsa gnosis era pretenţioasă şi îngâmfată, pretinzând că este intelectuală şi
nu se află la îndemâna celor vulgari. Acest tip de gnosticism se propaga pe sine
însuşi nu prin dovezi logice, ci prin susţinerea autorităţii sale intuitive. După ce și-a
stabilit ideile, a încercat apoi să le sistematizeze şi să facă din ele o cale de gândire
continuă cu privire la lumea spirituală.
Din ceea ce se cunoaşte despre gnosticismul din vechime, se poate deduce că
rădăcinile acestuia erau înfipte adânc în cultura antică şi că erau larg răspândite şi
variate. S-au propus mai multe teorii în ce priveşte originea acestuia însă, probabil,
cel mai bine este a le vedea ca un produs al sincretismului religios care era o
trăsătura atât de caracteristică a lumii elenistice. Faptul că gnoza era asemănătoare
gândirii orientale rezultă din pronunţatul ei caracter dualist care vorbeşte despre
lupta continuă dintre lumină şi întuneric. Prin aceasta, gnosticismul s-a dovedit a fi
paralel parsiismului (o veche religie persană), care, la rândul lui, şi-a avut
rădăcinile în anticul zoroastrianism. Dispreţul gnosticismului faţă de ceea ce este
trupesc şi material constituie o reminiscenţă a anumitor trăsături ale platonismului
şi a filozofiilor vechi ale Greciei. Iudaismul din perioada Macabeilor şi perioada
creştină timpurie conţine puternice elemente speculative care au avut tendinţa de a
depăşi delimitările autorităţii Scripturii. Depăşind limitele gândirii creştine,
gnosticismul s-a folosit de Scriptura crestină şi a împrumutat terminologia creştină
pentru a îmbraca modurile de gândire gnostice.
Având în vedere aceste condiţii şi relaţii complexe, cât şi împrejurările
spirituale şi intelectuale în care a apărut gnosticismul, acesta s-a dezvoltat în mod
inevitabil într-o largă varietate de sisteme gnostice (dacă pot fi numite sisteme) cu
combinaţii ciudate de compatibilităţi şi repulsii. Au existat forme de gnosticism
păgân. A existat un gnosticism în care păgânismul şi creştinismul au căutat să se
îmbine. Au existat combinaţii de păgânism şi iudaism. Unele tipuri de gnosticism
creştin s-au manifestat ca anti-iudaice iar altele ca anti-pagane.
Este greu de stabilit care erau ideile gnostice susţinute de anumite fracţiuni
şi care erau cele susţinute la modul general. Este aproape tot la fel de dificil a găsi
un numitor comun aplicabil tuturor formelor de gnosticism, însă următoarele idei
par a fi reprezentative:
1. Dincolo de tot ce se poate cunoaşte sau imagina se afla un dumnezeu
suprem, un spirit divin. Acest dumnezeu era în esenţă complet spiritual, netrupesc.
Unii gnostici propovăduiau că zeul lor era fără esenţă ori persoană. Ei aplicau
acestui concept termeni ca abussos -abis şi buthos - adânc.
2. Se spunea că de la acest zeu suprem ar fi pornit, prin veacuri nenumarate,
o succesiune de emanaţii, numite aiones - eoni, care erau expresii ale principiului
original şi serveau a-l face pe acesta mai puţin de neînţeles. Luate toate laolaltă,
aceste emanaţii au fost numite pleroma - plinatate.
3.Toate aceste emanaţii cărora esenţa divină le-a dat expresie conţineau în
perfecţiune principiul divin al Luminii. Exista, însă, şi principiul intunericului, care
se lupta cu Lumina, căutând să găsească un loc în universul Luminii unde aştepta
ca până la urma s-o invinga pe aceasta din urmă. Când acest lucru s-a întâmplat a
avut loc o inimaginabilă eclipsă a tuturor lucrurilor. În cele din urma, unul din eoni
a căzut din Pleroma.
4.Datorită acestei situaţii a rezultat creaţia materiei din amestecul dintre
eonul căzut şi lumea decăzută a întunericului. Materia era fără formă, haotică,
impregnată cu intuneric şi de aceea era rea. Demiurgul, o forma cosmică aproape
inconştientă, identificată de unii gnostici cu Iehova al Vechiul Testament, a dat
formă acestei materii rele, şi a rezultat lumea materială. Lumea, atunci, fiind
materială, era rea în esenţa ei, şi era condusă de o forţă mai mult sau mai puţin
mecanică.
5.Căderea eonului şi formarea lumii rele a necesitat un act de salvare. Acest
lucru a fost intreprins de un alt eon, identificat cu Hristos. El a coborât la nivelul
lumii imperfecte, s-a unit temporar cu omul Iisus, probabil la botezul Său, şi a
rămas cu El până la scurt timp inainte de moartea sa. Eonul Hristos a indeplinit
lucrarea de mântuire salvând eonul căzut, adunând lumina din intunericul acestei
lumi, revelând în acelaşi timp cunoştinţa ascunsă (gnosis) prin care oamenii pot fi
eliberati din intuneric şi pot atinge sfera luminii.
Punctul de vedere gnostic cu privire la Iisus era diferit. Unii gândeau aşa
cum s-a aratat mai sus. Alţii afirmau ca El nu are de loc un trup material, şi că a
fost doar o aratare. De aceea, aceştia sunt cunoscuţi sub numele de docheţi.
Unii gnostici considerau că prin lucrarea lui Hristos materia avea sa fie
eliberata de intuneric; alţii că materia avea sa fie cucerită şi va dispărea, spiritele
oamenilor fiind eliberate pentru a fi reabsorbite în buthos (adânc) sau a deveni
spirite libere intr-un univers nefizic.
Au existat multe forme de gnosticism creştin, cu un număr corespunzător de
conducători, între care îi amintim pe: Cerint care a fost un gnostic contemporan cu
Sf. Ap. Ioan. Docheţii împotriva cărora a scris Ioan Evanghelistul, au constituit o
problema serioasă pentru creştinism; Basilide, deşi a trăit mai târziu decât
apostolul Pavel, a propovăduit o învăţătura similara cu cea pe care apostolul a
combătut-o în epistola către Coloseni; Taţian, cel care a realizat pentru prima dată
o armonizare a evangheliilor, a fost un gnostic din secolul al doilea; Saturnin şi
Valentin au fost gnosticii incomozi din secolul al doilea, iar Manes şi Bardesanes
din secolul al treilea. Un grup gnostic numit Ofit este combătut în scrierile lui
Origen. Cam prin anul 200 d.Hr., erau identificate vreo 65 de forme diferite de
gnosticism.
Aceşti gânditori gnostici foloseau Scriptura în mod liber, interpretând-o
potrivit cu teoriile lor. Ei au adunat laolaltă tradiţii sporadice care se formaseră în
Biserica primară şi le-au folosit pentru a-şi atinge scopul învăţăturii lor. Pe lângă
faptul ca au imprumutat idei din filozofiile păgâne -atât contemporane cât şi
anterioare, au folosit scrieri speculative iudaice contemporane,.
Modul de gândire gnostic a avut impact asupra creştinismului în anii de
formare ai Bisericii şi de aceea au influenţat-o în mare măsură. Prin speculaţiile şi
denaturările sale, gnosticismul a stimulat gândirea creştină spre a se împotrivi
acestuia şi i-a obligat pe gânditorii creştini să caute să cristalizeze adevărata
teologie. Evanghelia lui Ioan poate fi considerată o încercare pentru o primă
teologie, scrisă, probabil, pentru a se impotrivi gnosticismului creştin care era pe
cale de a se dezvolta.
Docheţii -(din gr. doketoi, de la verbul dokeo = "a parea" "a aparea") au fost
un grup de gnostici care susţineau că prima venire a lui Hristos pe pământ trebuie
explicată ca fiind doar o "arătare." Dochetismul era adeptul răului din materie, şi în
special din partea trupească, şi de aceea nu putea fi de acord cu ideea că divinul s-
ar putea uni cu umanul atât timp cât oamenii se aflau în experienţă trupească. Ca
mişcare religioasă, ei negau în întregime umanitatea lui Hristos cu privire la ceea
ce era văzut doar ca o viziune. De aceea, erau cu totul în opoziţie cu ebionismul
foarte practic şi energic. Subtil, atât în gândire cât şi metode, dochetismul era deja
o problemă serioasă pentru Biserică pe vremea Apostolilor Pavel şi Ioan. Este
posibil ca Sf. Ap. Pavel să fi avut de-a face cu ceva forme de dochetism semnalate
în epistola sa către Coloseni. Este imposibil de a pune la îndoială faptul că Sf. Ev.
Ioan i-a avut în vedere pe docheţi atunci cand a scris că Domnul Iisus Hristos a
putut fi atins şi pipăit, şi că El a trăit printre oameni (1 Ioan 1,1-3).
Erezia lui Cerint- un evreu din Alexandria. El admitea dualismul (Dumnezeu
şi materia sunt eterne) şi pretindea că un înger (Demiurg) a creeat lumea iar un altul
a dat legea mozaică. Iisus a fost un om deosebit dar în persoana lui nu s-a putut
întrupa Dumnezeu. A fost combătut de Sf. Ioan Evanghelistul (vezi prologul Ev. a
IV-a).
Elchesaismul – un amestec straniu de mozaism şi păgânism cu idei creştine
denaturate. A apărut în secolul al II-lea. Despre Hristos afirmau ca este un „eon” sau
un înger inalt de 96 de mile şi lat de 24. Hristos s-a întrupat de mai multe ori.
Idei Iudeo-gnostice, întâlnim într-o carte apocrifă „Cartea lui Baruh”, carte ce
nu este identică cea aşezată în VT în rândul cărţilor „bune de citit”.
 În ordine cronologică, primul eretic a fost Simon Magul (Fapte 8, 9- 25) unde
se vorbeşte despre aparenta lui încreştinare, cu scopul de a dobândi puterea de a face
minuni, el oferind bani în schimbul harului. A fost un vestit magician originar din
Samaria. Pentru că Sf. Apostol Petru a refuzat să-i ofere harul prin botez, a început
să propovăduiască o învăţătură nouă zicând că Dumnezeu s-a arătat samarinenilor în
chipul Tatălui, iudeilor sub chipul Fiului iar păgânilor ca Duh Sfânt. Tradiţia ne
spune că ar fi murit la Roma vrând să facă o minune ca cele săvâeșite de Iisus: unii
afirmă că s-a urcat pe un munte de unde a încercat să se înalţe spre cer, iar alţii spun
că s-a lăsat îngopat de viu crezând că va învia.
Idei asemănătoare cu a lui Simon Magul au avut şi Dositei (învăţătorul lui
Simon Magul), Menandru şi Cleobios.
În afară de acestea au existat chiar sisteme religioase promovate de unii
creştini sub influenţa unor sisteme filosofice sau a unor impulsuri lăuntrice
neconforme cu doctrina şi viaţa Bisericii primare. Între acestea amintim:
Marcionismul – numele îi vine de la Marcion, fiu de episcop creştin, care,
datorită învăţăturilor sale greşite, a fost excomunicat de tatăl său. Născut în anul 75,
prin 140 ajunge la Roma unde îşi propovăduieşte ideile. Comparând VT şi NT el a
constatat că există doi dumnezei, unul imperfect al VT şi unul perfect al NT. VT îl
socotea ca aparţinând Dumnezeului imperfect şi-l respingea. Dumnezeul cel bun s-a
descoperit prin Iisus Hristos. Moartea şi învierea Lui Hristos, spunea el, nu au fost
reale (dochetism). Accepta Tainele pe care le-a săvârşit cum a socotit el de cuviință
şi a imitat într-un fel viața creştină. La baza învăţăturii lui a aşezat Evanghelia lui
Luca (fără primele două capitole) şi 10 epistole pauline. În morală a fost riguros:
dispreţuia căsătoria, carnea şi vinul pe care le considera ca aparţinând Dumnezeului
demiurg (imperfect).
A fost combătut de Policarp, Tertulian, Irineu al Lyonului. Învăţătura lui s-a
răspândit şi au existat chiar martiri în rândurile lor. Ideile lui au fost preluate mai
târziu de către bogomili (peste un mileniu).
Maniheismul- este o formă a gnosticismului, este un rezultat al amestecului
de budism cu teosofie babiloniană şi idei creştine. Numele vine de la Mani, Manes
sau Maniheos care era un persan de origine nobilă (215-277). A încercat să
alcătuiască o religie nouă pentru perşi şi a murit jupuit de viu. În organizare a imitat
creştinismul. Mani şi-a ales 12 Apostoli şi 72 de episcopi imitând Botezul şi
Euharistia creştină, având rituri asemănătoare cu cele creştine. Erau vegetarieni,
opreau consumarea vinului, a ouălor, refuzau lucrul manual şi plăcerile.

Cursul nr.11
Erezii antitrinitare şi subordinaţioniste
 Ereziile antitrinitare sau monarhianiste negau dogma Sfintei Treimi. Unele
negau dumnezeirea Fiului şi poartă numele generic de antitrinitarism dinamic sau
subordinaţionist, iar altele socoteu că persoana unică a lui Dumnezeu s-a
manifestat deosebit ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt şi poartă numele de erezii
antitrinitare modaliste sau patripasiene. Aceste erezii au apărut în sânul Bisericii
primare din încercarea de a explica raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi (în
special dumnezeirea lui Iisus Hristos).
Antitrinitarismul dinamic l-a avut ca prim reprezentant pe Teodot din Bizanţ-
un curelar bogat, care afirma că Iisus a fost un simplu om și nu Fiul lui Dumnezeu
Cel întrupat. Ajunge la Roma prin anul 185 unde, datorită învăţăturilor sale, este
excomunicat de papa Victor în 190. Adepţii lui, numiţi teodosieni, reuşesc să-şi
aleagă un episcop –pe Natalis (primul antipapă din istorie). Fiind condamnată de
Biserică, secta a dispărut în Roma, teodosienii refugiîndu-se în Orient unde au fost
sprijiniţi de episcopul Antiohiei Pavel de Samosata. Acesta învăţa că Dumnezeu este
unul singur, iar Iisus este un om născut în chip supranatural din Fecioara Maria. El
este mai bun decât oamenii pentru ca este de la Duhul Sfânt. În Iisus a lucrat
Logosul divin (socotit de Pavel ca fiind identic cu raţiunea dumnezeiască), aşa cum
a lucrat în profeţii V.T., dar într-un grad mai mare. În cadrul a două sinoade ţinute în
Antiohia între 264-269, Pavel a încercat să-şi impună învăţătura. El a fost demascat
de către preotul Malchion ca eretic şi a fost scos din scaun.
Idei asemănătoare a avut şi episcopul Beril de Bostra – Arabia, care a fost
condamnat de un sinod ţinut la Bostra în anul 244. O dată cu respigerea de către
Biserică a acestui tip de antitrinitarism acesta a dispărut spre sfârşitul secolului al III
-lea.
În secolul al IV-lea subordinaţionismul dinamic reapare într-o formă mai
evoluată. Eretici ca Arie şi Macedonie, deşi au recunoscut Treimea Persoanelor
dumnezeieşti, au refuzat să recunoască egalitatea şi consubstanţialitatea lor
subordonând pe Fiul şi pe Sfântul Duh Tatălui. Aceste erezii au fost condamnate la
primele 2 Sinoade ecumenice.
Antitrinitarismul modalist i-a avut ca reprezentanţi pe: Noet -în Smirna,
Praxeas şi Sabelie –la Roma şi ucenicii lor. Noet afirma, pe la sfârşitul secolului al
ll-lea că Iisus Hristos este însuşi Tatăl care s-a întrupat şi a pătimit pentru noi.
Praxeas (combătut de Tertulian) afirma la Roma (şi apoi prin Africa de Nord) că
Tatăl s-a făcut Fiu în sensul ca Mântuitorul Iisus a fost corpul (trupul) iar Spiritul din
El a fost Dumnezeu Tatăl.
Sabelie (originar din Libia) ajunge şi el la Roma pe la începutul secolului al
III -lea. El afirma ca Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt manifestări în timp ale aceleiaşi
fiînţe divine. El a fost combătut de către Ipolit (primul schismatic din istorie).
 Controverse şi schisme în Biserica primară
Problema datei în care trebuia sărbătorită Învierea Domnului a generat discuţii
între reprezentanţii Bisericii creştine încă din secolul ll. Creştinii din Asia şi Africa
sărbătoreau Paştile la o dată diferită faţă de cei din Europa. Primele discuţii pe
această temă le-au purtat -la Roma, Policarp al Smirnei şi papa Anicet, prin anul
155, fără să ajungă la vre-un rezultat.
Problema datei Paştilor este anterioară acestui an. Încă din a două jumătate a
secolului l creştinii erau divizaţi din această pricină. Cei proveniţi dintre iudei
sărbătoreau Paştile deodată cu Pesach-ul evreiesc (pe 14 Nisan), indiferent în ce zi a
săptămânii cădea această dată (de aceea ei au mai fost numiţi şi quadrodecimani).
Alţii prăznuiau Paştile în prima duninică de după 14 Nisan. Practica adoptată de
primii s-a generalizat în Asia iar cea adoptata de ceilalţi s-a generalizat în Europa şi
Africa.
O a două dispută privitoare la data ţinerii Paştilor a avut loc în Laodiceea prin
anii 167-170 cu prilejul controverselor dintre Biserică şi montanişti (aceştia
propuneau o altă dată pentru această sărbătoare –15-16 Nisan).
Cea mai însemnată dispută a avut loc pe la sfărşitul secolului al ll-lea între
papa Victor şi episcopul Policrat al Efesului. Datorită unui preot cu numele Blastus
(quadrodeciman) Papa i-a invitat pe episcopii din Asia la un sinod pentru a pune
capăt acestei situaţii. În acest sens el a purtat o corespondenţă cu mai mulţi episcopi
din Asia. Folosind un ton autoritar papa i-a ameninţat cu excomunicarea în caz de
nesupunere. Episcopul Policrat îi adună pe episcopii Asiei într-un sinod la Efes şi îi
răspunde papei pe un ton la fel de autoritar ca ei nu renunţă la datinile moştenite de
la înaintaşi, mai ales că acestea sunt ancorate în tradiţia apostolică de nuanţă
ioaneică (Eusebiu de Caesareea, Istoria bisericească, V, 23-24). Creştinii din Asia şi-
au păstrat obiceiul până în sec. III când, treptat, au acceptat duminica ca zi a
sărbătoririi Paştilor.
La începutul secolului al lV-lea, sinodul de la Arelate (314) a hotărât ca toţi
creştinii să prăznuiască Paştile în aceeaşi zi. Problema Paştilor a fost soluţionată la
sinodul l ecumenic.

Spre deosebire de ereticii care au denaturat învăţătura Bisericii, schismaticii

au fost acele persoane care nu s-au supus autorităţii episcopului ajungând astfel în
conflict cu Biserica.

Schisma lui Ipolit Romanul

În ordine cronologică, prima schismă majoră în Biserică a fost generată de
Ipolit la Roma. După moartea papei Zefirin, prin 217, în loc de unul, au fost aleşi doi
papi: Calixt (+222) şi Ipolit (170-235). Calist a fost sfetnicul lui Zefirin (care l-a
hirotonit diacon). În tinereţe, se pare că, a dus o viaţă aventuroasă şi a fost
simpatizant al ereziei antitrinitariene. De aceea doar o parte a clerului roman l-a
simpatizat.
De cealaltă parte, Ipolit, a fost un om cult, un scriitor şi teolog valoros. El s-a
ridicat împotriva antitrinitarienilor din Roma dar şi împotriva indisciplinei din
Biserică, acuzându-l pe Calixt că iartă păcatele de moarte, că-i reprimeşte pe eretici
în Biserică, ca hirotoneşte preoţi bigami etc.
Schisma nu s-a încheiat nici după moartea lui Calixt când au fost aleşi
(succesiv) Urban l şi Ponţian. Ea s-a încheiat în timpul persecuţiei lui Maximin
Tracul când Ponţian şi Ipolit au suferit moarte martirică în anul 235.

Schisma preoţilor Novat şi Novaţian

A apărut în urma persecuţiei iniţiată de împăratul Deciu (249-251) şi a fost
generată de atitudinea îngăduitoare a episcopului Ciprian al Cartaginei faţă de
reprimirea în Biserică a celor care în timpul acestei persecuţii s-au lepădat de
credinţă (lapşi). Împotriva acestei atitudini a lui Ciprian s-a ridicat preotul Novat
care informează Roma de ceea ce se întâmplă în Cartagina.
La Roma scaunul episcopal era vacant iar Biserica de aici era condusă de un
colegiu de preoţi -între care şi Novaţian. Acesta îi trimite lui Ciprian o scrisoare
plină de jigniri. Drept urmare, Ciprian adună episcopii din Nordul Africii în mai
multe sinoade (ţinute între 252-257), unde s-a discutat problema reprimirii lapşilor
în Biserică. Între timp, la Roma este ales Corneliu care a manifestat indulgenţă faţă
de lapşi. Novaţian critică atitudinea papei, se uneşte cu Novat şi împreună pun
bazele unei secte (pe care ei o socoteau adevărata Biserică) în care nu-şi aveau locul
cei „slabi”. Secta s-a numit a „novaţienilor” cunoscuţi şi sub numele de „catari”=cei
curaţi. Această sectă a dăinuit în Apus până în secolul al Xll-lea când în sânul ei au
avut loc transformări de mentalitate.

Controversa baptismală
I-a avut ca protagonişti pe Ciprian al Cartaginei şi pe Ştefan al Romei. Dacă
Ciprian a avut o atitudine tolerantă cu privire la reprimirea în Biserică a celor
„căzuţi” nu aceeaşi atitudine a avut-o faţă de eretici. El condiţiona reprimirea
ereticilor de botez. Papa Ştefan privea lucrurile exact invers. În dorinţa de a-i împăca
pe novaţieni cu Biserica a adoptat o poziţie mai tranşantă faţă de lapşi iar pe eretici îi
primea în Biserică fără să ceară rebotezarea lor. Între cei doi au avut loc mai multe
dispute fiecare rămânând la opinia sa.

Schisma meletiană
S-a produs în Alexandria Egiptului în timpul persecuţiei lui Galeriu. În timpul
acestei persecuţii episcopul Petru al Alexandriei a fost arestat. Nu se ştie prin ce
împrejurări, pe scaunul de Alexandria a ajuns Meletie episcop de Licopolis care a
hirotonit episcopi nu numai pentru scaunele vacante ci și pentru scaunele unde
episcopii erau intemnițați. Acest lucru a produs tulburare între creştini. După
încheierea persecuţiei Petru revine în scaun și îl alulgă pe Maletie din Alexandria
interzicându-i să mai hirotonească episcopi. Meletie împreună cu episcopii
hirotonoţi de el s-au constituit în Biserica martirilor (sau meletiană) o biserică
schismatică aparte pe care, la fel ca novaţienii, o socotea a fi „cea adevărată”.
Meletienii au fost condamnaţi la sinodul l ecumenic și au dispărut în veacul al V-lea.

Cursul nr.12
Părinţii Apostolici şi apologeţii creştini

Sub numele de „părinţi apostolici”, Biserica îi recunoaşte pe acei bărbaţi care

au fost ucenici direcţi ai Sfinţilor Apostoli. Acest nume s-a încetăţenit şi prin el sunt
numiţi acei autori care au trăit în secolele I-II şi care ne-au lăsat scrieri cu conţinut
religios. Astfel de scrieri avem de la 8 autori (doar unii dintre ei sunt cunoscuţi cu
numele):
-autor necunoscut -lucrarea Didahia
-Ignatie al Antiohiei, 7 epistole către: efeseni, magnezieni, tralieni, filadelfieni,
romani, smirneni şi către Sfântul Policarp.
-Policarp al Smirnei – o epistolă către Filipeni
-Papias de Ierapole – fragmente dintr-o lucrare intitulată „ Adeverirea cuvintelor
de învăţătură ale Domnului”
-Clement Romanul- 2 epistole către Corinteni, a doua fiind neautentică
-autor necunoscut (Herma) iar lucrarea se intitulează „Păstorul”
-autor necunoscut: „Epistola lui Barnaba” (Pseudo Barnaba)
-autor necunoscut „ Scrisoarea către Diognet”
Tot în primele veacuri creştine au trăit aşa numiţii apologeţi, aceştia nu au fost
ucenici direcţi ai Apostolilor. Biserica îi recunoaşte pe acei scriitori care în timpul
persecuţiilor în loc să se ascundă şi-au pus la îndemână talentul şi ştiînţa în apărarea
creştinismului lăsându-ne lucrări în acest sens. Lucrările lor s-au răspândit repede în
toată lumea creştină de atunci.
Apologet = apărător. O parte din lucrările lor sunt îndrepate spre iudei, altele
spre păgâni iar altele sunt lucrări cu caracter polemic (îndreptate împotriva
ereticilor).
Lucrările adresate iudeilor au fost scrise sub forma dialogului, iar cele
împotriva păgânilor şi ereticilor au luat forma unor tratate. După limba în care şi-au
scris operele, apologeţii sunt grupaţiin: latini şi greci. Dintre aceștia amintim:
-latini: Qadratus, Tertulian, Minucius Felix, Ciprian al Cartaginei etc.
-greci: Iustin Martirul şi Filosoful, Teofil al Antiohiei, Origen, Atenagora Atenianul etc.
 Unii dintre ei au făcut parte din ierarhie, alţii au fost simplii creţtini iar alţii
profesori laici cu multă simpatie faţă de creştinism. La unii dintre ei întâlnim şi idei
neconforme cu învăţătura Bisericii (ex. la Origen-erezii subordinaţioniste, la alţii –
idei gnostice, hiliaste etc.) Ţinând cont de timpul când s-au scris, aceste opere pot fi
socotite adevârate perle ale literaturii creştine vechi.

Învăţământul religios Şcolile catehetice şi catehumenatul

La început învăţătura Mântuitorului a fost propovăduită de Apostoli şi de

ucenicii lor. Creştinismul s-a răspândit foarte repede şi s-a simţit nevoia unui
învăţământ religios organizat înainte de primirea botezului, mai ales că, la creştinism
au aderat oameni proveniţi din diferite medii.
Catehumenatul era acea perioadă de pregătire de dinainte de botez. La
început instrucţia celui care voia să se boteze era simplă (îi erau prezentate
principalele învăţăuri ale Bisericii și cele mai însemnate forme de cult), dar din
secolul al II-lea acest învăţământ a fost bine organizat (mai sistematic).
Catehumenatul a fost o necesitate a vremii de atunci, prin el erau iniţiaţi în
învăţătura morală creştină toţi cei care până atunci au fost practicanţi ai altor religii.
Candidatul se prezenta în faţa episcopului care (după discuţii) îl încredinţa
unui preot spre a fi instruit; acesta îl învăţa treptat adevărurile de credinţă şi morală.
Catehumenii erau împărţiţi în două grupe:
-cei chemaţi sau auditori –aveau voie să participe doar la prima parte a
Liturghiei
-cei luminaţi – erau pregătiţi deja pentru a primi botezul (care se săvârşea în
ziua de Paşti-săptămâna luminată). Lor li se permitea să rămână la întrega Liturghie
fără a se putea împărtăşi. Înstrucţia dura de la câteva luni până la trei ani. Aşa au
apărut şcolile catehetice. Ca obiecte de studiu, încă de la început, au fost scrierile
Apostolilor (Evangheliile şi Epistolele); de o mare autoritate s-au bucurat scrierile
Părinţilor Apostolici.
Astfel de şcoli au funcţionat în:
-1. Alexandria Egiptului (prima şcoală publică cunoscută) –se pare că, ea şi-a
deschis porţile pe la mijlocul secolului al II –lea. Primul conducător cunoscut cu
numele este Pantem, amintit la conducerea acestei școli între anii 180-200 de către
ucenicul său Clement Alexandinul. A fost cea mai renumită şcoală, deoarece în
Alexandria posibilităţile culturale erau mai mari şi funcţiona chiar o imensă
bibliotecă.
Urmaşul lui Pantem a fost Clement Alexandrinul -între 200-203. În secolele
III-IV cunoaştem cu precizie şirul profesorilor de aici. Dintre aceştia îi amintim pe:
Origen, Pieriu, Petru, Macarie, Didim cel orb, etc. Ultimul profesor cunoscut aici a
fost Rodon -pe vremea împăratului Teodosie cel Mare (379- 395), când această
şcoală a fost desfiînţată. Specific acestei şcoli era interpretarea alegorică a Sfintelor
Scripturi.
-2. Cezareea Palestinei – înfiînţată de Origen care, între 231-232 a plecat din
Alexandria şi a ajuns în Cezareea Palestinei. Aici a fost hirotonit chiar dacă a avut
impediment pentru hirotonie. Dintre elevii lui Origen îi amintim pe: fraţii Teodor
(cunoscut și sub numele de Grigorie Taumaturgul) şi Ateodor din Neocezareea
Pontului, Firmirian episcop al Ierusalimului, etc.
Învăţământul predat aici a fost identic cu cel din Alexandria. Dintre urmaşii
lui Origen îi amintim pe preotul Pamfil -care a pus bazele unei biblioteci şi pe
episcopul Eusebiu de Cezareea -de la care avem o Istorie bisericească și alte scrieri
istorice.
-3. Antiohia Siriei – s-a format în secolul al III-lea, primul conducător fiind
preotul Malchion dar adevăratul început al unui învăţământ sistematic se leagă de
numele lui Lucian de Samosata. Învăţătura lui Lucian a fost socotită izvorul ereziei
ariene de mai târziu. Acesta a făcut o revizuire a textului Septuagintei. Specificul
acestei şcoli era intrpretarea literară a Sf. Scripturi. În secolul IV, îi mai amintim pe
Dorotei -care se ocupa cu studiul V. T. şi Diodor din Tars. Dîntre elevi il amintim pe
Sf. Ioan Gură de Aur și Nestorie care au ajuns patriarhi de Constantinopol.
-4. Edessa – menţionată în secolul al III-lea. Aici a studiat Lucian de
Samosata. Nu avem ştiri despre învăţământul de aici.

În afară de aceste şcoli au fost şi altele legate de numele unor personalităţi ale
Bisericii sau de numele vreunui sfânt părinte: Amintim:
-Şcoala lui Tertulian şi Ciprian în Cartagina
-În Galia, şcoala Sf. Irineu al Lyonului
-În Siria, şcoala lui Taţian Sirianul –aici s-a realizat traducerea Sf. Scripturi în
siriacă numită „Peşitto”
-O şcoală coptică în Egipt- s-a tradus Biblia în secolul al Ill-lea.

Cursul nr.13
Persecuţiile împotriva creştinilor

Perioada I-a I. B. U. a fost marcată mai întâi de activitatea sfinţilor Apostoli

(a apărut Biserica). Încă de la început iudeii s-au opus Bisericii şi înregistrăm
prigoane chiar de pe vremea sf. Apostoli. Primul martir a fost arhidiaconul Ştefan,
apoi, în anul 44, Apostolul Iacov a lui Zevedeu. Evreii reuşesc după anul 44 să-i
întărâte şi pe păgâni dar și pe reprezentanții autorităților politice împotriva
creştinilor astfel că, după anul 50, împăraţii romani au luptat împotriva creştinilor.
Pe vremea fiecărui împărat s-au înregistrat prigoane unele având caracter local altele
caracter general. În afara graniţelor Imperiului, Biserica a fost liberă să se manifeste.
 După unii istorici doar câţiva împăraţi (6) au persecutat Biserica; după alţii
sunt 9 mari persecuţii; adevărul este că puţini au fost cei care nu i-au persecut pe
creştini.
Până pe vremea împăratului Deciu (249-251) persecuţiile au avut un caracter
local apoi, s-au transformat în persecuţii cu caracter general, până pe vremea lui
Constantin cel Mare.
Pentru a înţelege modul cum s-au desfășurat aceste persecuții trebuie să
înţelegem cauzele care au dus la declanşarea lor. S-a stabilt ca au fost 4 cauze
principale: religioase, politice, moral –sociale şi cultul împăratului

1. Cauze religioase
Lumea antică era brăzdată de culte politeiste. Creştinismul apare ca o religie
în care nu se făceau discriminări de natură socială, rasială, sau politică. Creştinismul
nu şi-a propus o reformă religioasă (deşi lumea păgână avea nevoie de o asemenea
reformă mai ales că multitudinea religiilor politeiste făceau ca unitatea impeiului să
stea sub semnul întrebări).
Unitatea religioasă (credinţa într-un singur Dumnezeu) nu era văzută cu ochi
buni de păgâni. Acceptarea religiei creştine era socotită apostazie de la legea
strămoşească. Cultul creştin era socotit magie (mai ales datorită învăţăturii despre
învierea morţilor). Pentru toate calamităţile care se abăteau asupra imperiului,
creştinii erau socotiți vinovaţi –datorită dispreţului lor faţă de zei.
2. Cauze politice
În imperiul roman toate religiile şi cultele păgâne erau libere să se manifeste.
Între zeităţile păgâne existau şi protectori ai statului. La început creştinismul a fost
tolerat şi considerat o sectă evreiască. Întrucât religia creştină a fost împotriva
închinării la idoli sau autorități şi cerea închinarea la un singur Dumnezeu, s-a văzut
în această atitudine o încercare de subminare a statului şi a protectorilor lui. Actele
de cult politeiste erau socotite adevărate îndatoriri civice. Împotriva creştinilor s-au
ridicat nu numai oamenii statului ci şi filosofii vremii (Cels-sec. ll, Porfiriu-sec. III ).
Critica aspră a jertfelor păgâne şi a idolatriei i-a întărâtat şi mai mult pe păgâni.
3. Cauze moral sociale
Creştinismul a apărut în sânul lumii antice unde moralitatea lipsea cu
desăvârşire.
Mediul păgân în care a apărut creştinismul excela prin decadenţă morală.
Vestalele romane erau considerate bunuri ale împăratului care dispunea de ele după
bunul plac. Roma şi Corintul erau centre ale prostiţuție. Zeităţile erau pilde de
imoralitate, s-a ajuns ca prostituția să se practice în temple în numele zeilor. Familia,
copiii și bătrănii erau adevărate poveri pentru mulți dintre păgâni. În aceste condiţii
creştinismul a apărut ca o religie incomodă.
 Clasele sociale erau bine delimitate, sclavii aveau mai puţine drepturi decât
animalele, familia era desconsiderată etc. Întrucăt promova egalitatea în faţa lui
Dumnezeu religia ceştină nu a fost văzută cu ochi buni. De aceea nu este de mirare
ca religia creştină s-a răspândit în rândul maselor de jos pentru ca le dădea o altă
speranţă de viaţă.
Împăraţii romani au văzut în creştinism o religie periculoasă ce putea să
unifice sclavii, care constituiau forţa de muncă în Imperiu.
Au apărut calomnii la adresa cretinilor; scriitorul Celsus a scris lucrarea
„Cuvânt Adevărat” în care a combătut sistematic şi cu ură creştinismul, afirmând că
toţi creştinii sunt antropofagi (că mănâncă carne de om-neînţelegând Sfânta
Euharistie), că îşi omoară copii, că sunt ignoranţi pentru că nu îi cinstesc pe zei şi
periculoşi pentru Imperiu.
4. Cultul împăratului
Datorită multitudinii religiilor din Imperiul Roman, unitatea acestuia a avut de
suferit; pentru aceasta împăraţii s-au gândit să găsească o formă de cult valabilă în
întreg imperiul. Aşa a apărut cultul împăratului care consta în cinstirea împăratului
în funcție ca zeu și aducerea de ofrande în temple anume construite pentru aceasta..
După moartea lui Iulius Cezar, Senatul l-a declarat zeu şi i s-a făcut o statuie
asemenea statuilor care îi reprezentau pe zei. Împăraţii romani care i-au urmat, încă în
viaţă fiînd, s-au declarat „dominus ac deus”- (împărat şi zeu) şi au cerut supuşilor să li se
închine, să li se facă temple unde să se închine toţi supuşii. Primul a fost Domiţian (81-
96).Creştinii s-au ridicat împotriva acestei forme de cult, atitudinea lor fiind socotită
ultragiu la adresa instituţiei imperiale..

LEGISLAŢIA ŞI PROCEDURA DE JUDECATĂ ÎN TIMPUL

PERSECUŢIILOR

Până la împăratul Traian nu a existat vreo lege în baza căreia să fie persecutaţi
creștinii. Creştinismul, ca religie superioară promovând o moralitate înaltă, n-a putut
fi suportat de societatea romană.
Legile romane urmăreau să reglementeze starea politică, morală şi socială din
Imperiu. Cu toate acestea, nu a existat o lege anume în baza căreia să fie cineva
persecutat pentru credința lui.
La început, creștinii au fost persecutaţi în baza legii numită „a celor 12 table”(
Prin sfera şi natura reglementărilor sale, Legea celor XII Table este un adevărat
cod de legi. Prevederile legii sunt foarte variate, ele cuprinzînd întreaga materie a
dreptului public şi privat. Această Lege a apărut în sec V î.Hr) și interzicea religiile
străine şi magia.
Pe vremea împăratului Traian s-a emis o lege „Lex Iulia de Majestate”, prin
care se pedepseau superstiţiile, magia, atitudinile duşmănoase la adresa imperiului,
întâlnirile nocturne (erau considerate ostile statului); în baza acestei legi creştinismul
a fost prigonit.
Din secolul al III-lea s-au emis legi speciale şi edicte imperiale ce aveau ca
ţintă creştinismul. De atunci a început un adevărat război de exterminare a Bisericii
creştine.
PROCEDURA DE JUDECATĂ

În timpul persecuţiilor, creştinii erau aduşi în tribunalele păgâne şi erau

obligaţi să-şi abjure credinţa şi să aducă sacrificii zeilor. Refuzul lor era un motiv
pentru a fi condamnaţi la închisoare; dar cum în închisoare creştinii erau toţi la un
loc putându-se ruga împreună, după o vreme s-a trecut la pedepse corporale, în
funcţie de starea socială a creştinului. Cei care erau bogaţi, erau deposedaţi de
bunuri şi apoi închişi, iar cei săraci erau torturaţi în toate felurile.
Treptat, pedepsele s-au înmulţit; mintea omenească nu poate concepe cât au
avut de suferit cei care au trăit până în sec. IV. Erau închişi în închisori fără lumină,
erau lipsiţi de mâncare, unii erau însemnaţi cu fierul roşu, iar alţii se luptau în circuri
cu gladiatorii şi cu animalele sălbatice. A urmat crucificarea.
Persecuţiile au luat forme tot mai violente o dată cu împăratul Nero – unii şi-
au dat viaţa înecaţi în râuri, în lacuri ingheţate, iar alţii au fost îngropaţi de vii. Cu
toate acestea,după fiecare persecuție Biserica a ieşit tot mai întărită şi tot mai curată.

Cursul nr.14
PERSECUŢIILE

Persecuții au avut loc pe vremea fiecărui împărat. Șirul lor începe pe vremea
împăratului Claudiu (41-54) când se înregistrează prima persecuţie (indirectă)
asupra creştinilor. În anul 49, evreii din Roma sunt alungaţi pentru că au produs
tulburare din cauza numelui „Chrestus” – în care istoricii îl recunosc pe Hristos.
Alături de ei au fost alungați și creștini.
Primul împărat persecutor a fost Nero (54-68); la început domniei, a avut o
atitudine indiferentă faţă de creştini; el este o personalitate destul de controversată a
istoriei. Se socotea pe sine ca cel mai mare poet al antichităţii. O vizită în Grecia l-a
determinat să scrie în anul 67 un imn despre căderea Troiei şi pentru că era lipsit de
inspiraţie a poruncit să se dea foc unei suburbii din Roma; focul s-a extins şi a ars
jumătate din capitală (unii spun ca ar fi vrut să scape de săraci). Chemat în faţa
Senatului, Nero a fost sfătuit să dea vina pe creştini. Drept urmare a început
prigoana împotriva creştinilor, care erau vânaţi din toate părţile şi aruncaţi la
animale, puşi să lupte cu gladiatorii, unşi cu smoală şi folosiţi ca torţe vii ce luminau
noaptea grădinile împăratului. În timpul acestei persecuţii au murit mii de creştini,
între care Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie 67).
 După Nero a urmat o perioadă de lupte pentru tron. Împăratul Vespasian a
distrus templul din Ierusalim în anul 70 şi mulți evrei și creştini au fost nevoiţi să
părăsească cetatea. Mai târziu aici s-a construit un castru roman Aelia Capitolina.
Până în vremea lui Domiţian, persecuţiile au avut mai mult un caracter local
şi au izbucnit din râvna unor proconsuli sau demnitari romani.
Domiţian (81-96) a fost un împărat suspicios și a crezut că până şi membrii
familiei sale îi doreau mortea; vedea peste tot conspiraţii. Insuccesele din războiul cu
dacii l-au făcut să creadă că cineva este vinovat, adică creştinii, şi a început
persecuţia în Asia. A avut de suferit exil ultimul dintre ucenicii direcţi ai
Mântuitorului, Sf. Ioan Evanghelistul, care a fost exilat în însula Patmos.
După Domiţian timp de 2 ani împăratul Nerva i-a lăsat în pace pe creştini.
Traian (98-117) - a avut multe calităţi, bun general, iubit de trupe. La început
n-a purtat grija creştinilor dar primind informaţii din partea proconsulului Bitiniei,
Pliniu cel Tânăr, că în Bitinia există mulţi care îl cinstesc pe Iisus Hristos ca zeu,
Traian a poruncit ca aceştia să fie persecutaţi. De pe vremea lui există acea zicală
enunţată de Traian „non licet esse christianus” –nu se cuvine să mai existe creştini.
A fost emisă Lex Julia de Maiestate şi s-a putut porni persecuţia. Ca martiri îi
amintim pe Sf. Ignatie al Antiohiei şi Simeon al Ierusalimului (+108).
Adrian (117-138) – se asemăna cu Traian la caracter, era cam lipsit de energie
şi măcinat de tristeţe. Pe vremea lui au apărut primele scrieri apologetice creştine
(Quadratus şi Aristide). S-au înregistrat persecuţii sporadice în Asia Mică din
iniţiativa unor proconsuli. Evreii se răscoală din nou sub conducerea unui fals Mesia
(Baar Cochba) şi îi persecută pe creştinii din Palestina. Ierusalimul este distrus în
întregime iar pe locul lui se construieşte acum castrul Aelia Capitolina.
Antoniu Pius (138-161) –un împărat capabil, un om plin de energie şi cu o
viaţă morală mai aparte; n-a dat nici un edict de persecuţie. Persecuţia a fost
declanşată în Orient şi Asia în anul 155. În timpul persecuţiei au murit 11 creştini
din Smirna iar Sf. Policarp a fost ars de viu în Smirna.
Marc Aurelius (161-180) –un filosof stoic, a scris lucrarea „ Către sine însuși”
(tradusă în latină sub numele de Meditații)-în 12 volume, a fost adeptul unei păci
generale în imperiu. Pentru prima dată imperiul a fost atacat de popoarele migratoare
şi a încercat ca să menţină liniştea în înteriorul graniţelor. Pe vremea lui imperiul a
fost bântuit de ciumă provocată de o secetă cumplită, armata a slăbit şi a fost nevoit
să înroleze sclavi în armată. Datorită acestei situaţii visteria statului s-a golit şi a fost
obligat să vândă tezaurul casei imperiale. În mijlocul acestor nevoi el aruncă vina pe
creştini. Au suferit moarte Sf. Iustin Martirul şi Filosoful şi Cecilia (la Roma), Carp,
Papil şi Agatonic (în Pergam). Persecuţia a continuat şi în Galia unde în anul 177
înregistrăm martiri la Lyon..
Comodus (180-192) -fiul lui Marc Aureliu, a fost opusul tatălui său: violent,
crud, vicios, barbar, îi persecuta pe creştini doar din dorinţa de a-i persecuta.
Înregistrăm martiri la Scili (12 creştini-180), la Roma (a fost decapitat Apolonius,
socotit părintele creştinilor, în anul 184) şi în alte părţi ale Asiei Mici.
După moartea lui Comodus au avut loc lupte pentru tron şi a urmat o perioadă
de criză ce a durat până către sfârşitul secolului al III -lea..
Septimius Severus 193- 211 -era african de origine, a fost proclamat de
armatele romane din Africa. Căsătorit cu fiica unui preot păgân din Siria a pus
bazele unei dinastii imperiale noi în cadrul căreia femeile au jucat un rol important.
A reuşit să stabilizeze imperiul iar prin 206-208 a izbucnit persecuţia în Frigia şi
Capadocia. Interzice prin decret orice formă de prozelitism a iudeilor şi creştinilor.
Pe vremea lui au murit Leonida tatăl lui Origen şi Sf. Irineu de Lyon în 202.
În 211 tronul a fost moştenit de cei 2 fii ai lui Septimius: Caracalla şi Geta.
Este proverbială ura dintre cei doi frați, Caracalla omorându-şi fratele în braţele
mamei lor (212). În 217 a murit şi el în urma unui complot. Vreme de câteva luni a
domnit Macrin, care a fost înlăturat.
Eliogobal, 218-222, dă libertate tuturor cultelor; a reuşit să introducă cultul
zeului Mithra.
Dinastia Severilor se stinge în 235, o dată cu moartea lui Alexandru Severus,
222-235. Pe vremea lui a apărut Constituţia Ateniană scrisă de Aristotel și s-au emis
două decrete de persecuţie, încercându-se interzicerea creştinismului. Împăratul este
ucis de un complot împreună cu mama sa şi este proclamat împărat Maximin Tracul,
235-238 – împărat barbar, crud, ce i-a persecutat pe creştini în baza tradiţiilor
inaintaşilor săi; a dat un edict pentru omorârea conducătorilor Bisericii. Au fost
omorâţi cei doi episcopi rivali Ponţian şi Ipolit la Roma dar și urmașul lor, Anteriu.
După moartea lui, vreme de mai bine de 10 ani, pe timpul lui Gordian al III-
lea (238-244) și Filip Arabul (244-249). creştinii au fost lăsaţi în pace. Acest împărat
ar fi purtat o corespondenţă cu Origen. Acestea i-au determinat pe Eusebiu de
Cezareea și pe Fer. Ieronim să afirme că Filip a fost primul împărat creştin. Totuşi
pe vremea lui a izbucnit o puternică persecuţie în Egipt.
Cu Deciu (249-251) -uzurpatorul lui Filip, persecuţiile iau amploare. El a fost
un împărat capabil, iubit de trupe; a socotit creştinismul un element negativ în
Imperiu. Dacă până le el persecuțiile au avt mai mult un caracter local, de acum vor
avea un caracter general. Mai întâi a început acțiunea de reconstruire a Romei după
un incendiu din 249. Socotindu-i pe creștini vinovați, a dat un edict (în 250) de
persecuţie generală – creştinii trebuiau să se prezinte în faţa tribunalelor păgâne, să
se lepede de credinţă şi să aducă jertfe zeilor romani, iar dacă refuzau erau chinuiţi şi
ucişi. Au suferit moarte martirică Alexandru al Ierusalimului, Fabian al Romei,
Vavila al Antiohiei etc. Tot pe vremea lui iImperiul a fost lovit de o epidemie între
251-266 -numită epidemia lui Ciprian, despre care se spune că doar la Roma lua câte
5.000 de vieți zilnic.
 Datorită persecuţiei, numeroşi creştini s-au refugiat în Cartagina, dar
persecuţia s-a extins şi aici şi numeroşi creştini s-au lepădat forţat. Dionisie al
Ierusalimului şi Ciprian al Cartaginei fug de persecutori. Reprimirea celor căzuţi
(sau lapşi) –cei care s-au lepădat- în Biserică l-a determinat pe Sf. Ciprian să ţină
numeroase sinoade în Cartagina. Cu toată atrocitatea persecuţiei lui Deciu, Biserica
s-a întărit şi mai mult.
Trebonius Galus (251-253), a continuat persecuţia mulţumindu-se să-i trimită
pe creştini în închisori.
Valerian (253-260), un colaborator al lui Deciu, i-a favorizat pe creştini, dar
în 257 porneşte un adevărat război împotriva lor. Pe vremea lui au suferit martiriul
Sixt al ll-lea al Romei şi Ciprian al Cartaginei. Imperiul a fost atacat de goți și de
perși. Perșii îl prind și îl ucid în 260.
Între 260-268, Galienus -fiul lui Valerian -asociat la tron ca august încă din
253, i-a favorizat pe creştini dând un edict de toleranţă (primul act de acest fel).
Pe vremea lui Aurelian, 270-275 – persecuţia a reînceput. El a fost un bun
militar, energic; populaţiile migratoare au lovit imperiul din toate părţile. Goţii vin în
Dacia şi Aurelian este nevoit să-şi retragă trupele şi administraţia de aici, între 271-
274. Datorită acestui fapt s-a consultat cu Senatul şi s-a dat vina pe creştini şi în 274
a emis un edict de persecuţie generală. Acest edict n-a fost pus în aplicare pentru că
moare în 275. După moartea lui, vreme de nouă ani, au fost iarăşi lupte pentru
domnie, perioadă în care Biserica a fost lăsată în pace.
Cu Diocleţian (284-305) începe o nouă eră în istoria persecuţiilor. Pentru o
mai bună guvernare acesta împarte imperiul în două cu prietenul său Maximianus
Herculius (în 285), care primeşte Apusul, stabilindu-şi reşedinţa la Roma, iar
Diocleţian Răsăritul, cu capitala la Nicomidia. Pe vremea lor s-a realizat şi o reformă
administrativă, imperiul fiind împărţit în patru prefecturi: Orient şi Iliric în Răsărit,
Italia, și Galia în Apus. Acestea au fost apoi împărţite în câte trei dieceze, iar apoi în
96 de provincii. Imperiul îşi păstra unitatea deoarece legile se dădeau în numele
ambilor impăraţi; fiecare şi-a ales câte un cezar, Diocleţian pe Galerius, iar
Maximian pe Constantin Chlorus, în 293. Diocleţian era destul de tolerant cu
creştinii el retrăgându-se din viaţa publică la palatul său din Nicomidia unde
petrecea în banchete şi petreceri. Mama lui Galeriu era originară din localitatea
Romula (azi Reşca în Oltenia). Ea l-a îndemnat pe fiul ei să pornească persecuţia
împotriva creştinilor.
Galerius a fost un cezar destul de crud şi autoritar; a dorit să cureţe armata de
elementul creştin, între anii 296-298. În timpul acţiunii cei care nu au vrut să se
lepede de creștinism au fost închişi, unii au suferit martiriu (veteranul Iuliu,
Hesichius, Nicandru, Marcian, Pasicrat şi Valentinian în Durostorum).
Sub influenţa lui Porfiriu (care a scris o lucrare în 15 cărţi împotriva
creştinilor), Diocleţian aprobă persecuţia generală. În februarie 303, Galerius
reuşeşte să smulgă de la Diocleţian semnătura pentru un edict de persecuţie generală,
în care se prevedea distrugerea Bisericii, arderea cărţilor, confiscarea averilor,
transformarea lor în sclavi şi moartea. În timpul persecuţiei au murit tânărul Astion
şi preotul Epictet în Halnyris şi chiar episcopul Antim al Nicomidiei (creştinii de aici
au fost băgaţi cu forţa într-o biserică căreia i s-a dat foc).
Tot în anul 303, între aprilie şi septembrie, s-au dat încă două edicte, iar în
304 s-a dat cel mai cumplit edict prin care se urmărea distrugerea numelui de creştin.
Persecuţia a fost violentă; au murit numeroşi creştini; au primit martiriul: Sf. Chiril,
Chindeas şi Dasius la Cernavodă, Sf. Gheorghe în Capadochia, Sf. Irineu şi Dimitrie
la Sirmium, doctorii ,,fără de arginți,, Cosma şi Damian în Cilicia etc.
În 305, împlinindu-se 20 de ani de domnie, Diocleţian (+316) şi Maximian
hotărăsc să se retragă şi lasă pe cei doi cezari să devină imperatori. Galeriu îl alege
ca cezar pe Maximian Daia, iar Constantin Clorus pe Flavius Severus.
În 306, Constantin Clorus moare şi în locul lui armata îl proclamă împărat pe
fiul său, Constantin cel Mare. În acelaşi timp, tot in Apus se autoproclamă împărat
Maxenţiu, fiul lui Maximianus Herculius; in 307, Flavius Severus este înfrânt de
Maxenţiu şi se sinucide. În Răsărit sub Galeriu şi Maximian Daia, persecuţia
continuă. Prin 311, Galeriu cade grav bolnav şi dă un edict de toleranţă, creştinii
având dreptul să-şi practice liber religia cu condiţia să se roage pentru el. La scurt
timp Galeriu moare.
Încetarea persecuţiilor
La moartea lui Galerius existau proclamaţi patru împăraţi: Maximian Daia în
locul lui Galeriu, Licinius, cumnatul lui Constantin alături de Maximian, iar în Apus
Maxenţiu şi Constantin (cel Mare). Maxenţiu şi Maximian se aliază împotriva
celorlalţi doi. În 312 Maximin Daia este înfrânt de Licinius, iar Constantin se
îndreaptă spre Roma in octombrie 312 pentru a-l alunga pe Maxenţiu. Tradiţia ne
spune ca înaintea luptei dintre cei doi de la Podul Vulturului de lângă Roma, ziua în
amiaza mare s-a arătat pe cer crucea Mântuitorului inconjurată de cuvintele: „in hoc
signo vinces"; (Eusebiu de Cezareea – έν τοΰτω νίκα -en tuto mika) = prin aceasta
vei învinge. În noaptea respectivă i s-a arătat în vis însuși Mântuitorul îndemnându-l
să pună pe steaguri semnul crucii pe care Constantin l-a pus sub forma monogramei
lui Hristos (XP). Armatele lui Maxenţiu (deşi mai numeroase) au fost înfrânte.
După victoria de la podul Milvius, Constantin și Licinius se înrudesc (Licinius
o ia de soțit pe Constantina -sora lui Constantin) și cei doi împăraţi au discutat la
Milano (în februarie 313) și au semnat la Nicomidia în vara aceluiași an, un edict de
toleranţă prin care se punea capăt persecuţiilor, act care prevedea:
- garantarea libertatăţii religioase tuturor cultelor din imperiu;
- libera trecere a fiecărui cetăţean roman la creştinism;
- înapoierea tuturor bunurilor confiscate de la creştini în timpul persecuţiilor etc.
 Edictul îi asigura pe creştini de sprijinul celor doi împăraţi şi considera
Biserica creştină ca o instituţie organizată (nu a transformat Biserica într-o instituţie
de stat, în comparaţie cu celelalte religii), creştinismul devenind o religie
privilegiată.
În 314 începe conflictul dintre Constantin şi Liciniu. Constantin îl înfrânge pe
Licinius -în 316 și este obligat să-i cedeze lui Constantin Iliricul și Orientul -
rămânând doar cu Tracia. Liciniu se supără şi începe persecuţia în Orient – au suferit
40 de mucenici la Sevasta care au fost aruncaţi iarna într-un lac din Armenia. În 323
izbucneşte un nou război între ei încheiat, in 324, cu prinderea, judecarea şi
decapitarea lui Licinius; Constantin devine astfel singurul împărat peste tot imperiul
până la moartea sa (+337). Pe vremea lui creştinismul s-a bucurat de linişte. Cu
edictul de la Milano, am putea spune că, au încetat (formal) persecuțiile. Numărul
martirilor nu va fi nicodată cunoscut. Jertfa lor a consolidat Biserica într-o lume
păgână.

Cursul nr.15

BISERICA PE VREMEA ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN CEL MARE

Personalitatea lui, din punct de vedere religios, a fost una destul de controversată.
S-a născut pe 27 feb. 272, fiind fiul generalului Constantin Chlorus și a tinerei Elena -
fiica unui hangiu- care abea împlinise 16 ani, în localitatea Naisus (Niș -azi în
Bulgaria). A fost crescut de mama sa Elena în spirit creştin, deoarece generalul Chlorus
a repudiat-o în 292, căsătorindu-se cu Teodora (fiica împăratului Maximianus
Herculius -cu care a avut 6 copii, între care și pe Iulian Apostatul). În 293 generalul
Chlorus a fost ridicat la rangul de caesar al Apusului -alături de socrul său, în timp ce
împăratul Dioclețian îl numește pe Galerius caesar al Răsăritului. Datorită acestor
evenimente, tânărul Constantin a fost trimis la curtea lui Dioclețian din Nicomidia unde
s-a căsătorit în ascuns cu Minerva și l-au avut ca fiu pe Crispus. În 305, cei 2 împărați
hotărăsc să abdice în favoarea caesarilor lor și stabilesc un sistem de succesiune. Deși,
în Apus, fiecare împărat avea fii majori (Chlorus pe Constantin iar Maximianus pe
Maxențiu) vrednici de a fi aleși caesari, s-a trecut peste ei și au fost aleși alții, în data
de 1 mai 305 -Flavius Severus de către Constantin Clorus și Maximin Daia de către
Galerius. În aceste condiții tânărul Constantin pleacă din Nicomidia și se alătură tatălui
său în Galia. Împăratul Constantin Chlorus moare pe 25 iulie 306 în Eboracum-azi
York în Nordul Angliei). Armatele loiale lui -în frunte cu generalul Chrocus, îl
proclamă ca împărat pe Constantin -pe fiul împăratului Chlorus, în aceeași zi, trecănd
peste înțelegerea stabilită în 305, potrivit căreia Severus ar fi trebuit să ajungă împărat.
În aceste condiții tânărul Constantin îi cere împăratului Galerius să îl recunoască drept
succesor al împăratului Chlorus -lucru care s-a și întâmplat: Constantin este numit
(recunoscut) caesar (sau conducător al întregii armate) a Apusului iar Flavius Severus
este recunoscut ca Augustus adică împărat legitim peste provinciile Britania, Spania,
Galia și Italia. Între timp, ca împărat al Apusului, s-a autoproclamat la Roma și
Maxențius (fiul fostului împărat Maximian Herculius). În 307, Severus a fost ucis în
Ravena (după alte surse s-a sinucis într-o închisoare din localitatea Trei Taverne din
Italia unde a fost închis de Maxențius) și Constantin este proclamat augustus -împărat
al Apusului. Tot în acel an; Constantin s-a căsătorit oficial cu Fausta, fiica lui Maximin
Daia. Alături de Constantin a fost proclamut și Licinius, în anul 308.
Galerius al Răsăritului a murit în anul 311. Urmașul său a fost Maximin Daia pe
care Licinius a reușit să-l înfrângă, proclamându-se în 312 august al Orientului.
Constantin, în fruntea armatelor din Galia, îl atacă pe Maxențiu, în februarie 312,
lângă Roma și îl invinge. Ascensiunea lui Constantin este privită diferit de istorici:
Biserica Ortodoxă l-a canonizat ca sfânt, Biserica Romno Catolică îl socoteşte cel mai
mare împărat creştin iar Biserica protestantă, un împărat ca toţi împăraţii. Faptul că nu
s-a manifestat făţiş ca un creştin nu trebuie să ne ducă la concluzia că n-a fost creştin,
chiar dacă s-a botezat pe patul de moarte (20 mai 337, moartea lui survenind două zile
mai târziu). Atunci când majoritatea romanilor erau păgâni ne putem explica de ce nu s-
a declarat creştin.
Momentul convertirii sale nu poate fi precizat. Cu siguranţă că i-a cunoscut
pe creştini încă din tinereţe când tatăl său a fost tolerant cu ei. Preziua luptei cu
Maxenţiu a fost, cu siguranţă, hotărâtoare. Cu steagurile însemnate cu monograma
lui Hristos (literele X şi P suprapuse-steag numit labarium -despre carev se spune că
a fost înfricoșător pentru ostașii lui Maxențiu), armata lui Constantin (care număra
20.000 de soldaţi) reuşeşte să înfrângă armata lui Maxenţiu care număra peste
150.000 de luptători.
În întreaga sa activitate, Constantin a favorizat creştinismul: a emis o serie
întreagă de legi în favoarea creştinilor- edictul de la Milano a marcat începutul
acestei activități. Un edict similar a fost emis de Galerius în 311 dar nu a fost pus în
aplicare. Eedictul de la Milano a fost, mai întâi, discutat de Constantin și Licinius la
Mediolanum în februarie 313 și emis oficial în vara aceluiași an la Nicomidia (cu
prilejul căsătoriei lui Licinius cu sora lui Constantin). Acesta a fost, de fapt, o
scrisoare adresată guvernatorilor de provincii prin care li se cerea încetarea
persecuțiilor împotriva creștinilor, recunoașterea libertății de manifestare a lor -ca a
tuturor religiilor din imperiu și retrocedarea bunurilor, averilor și bisericilor
confiscate de la creștini. La scurt timp, Licinius se ridică împotriva lui Constantin,
în 316 (când este obligat să-i cedeze cumnatului său toate provinciile Răsăritului –
cu excepâia Traciei, pentru a-și păstra titlul de august) și în 324 (când este învins din
nou de Constantin în bătălia de la Adrianopol din 3 iulie și de către Crispus (fiul
nelegitim al lui Constantin cu Minerva) -în bătălia navală de la Chrisopolis, din 26
septembrie, judecat și executat la Tesalonic (un an mai târziu, prin spânzurare). Unul
dintre motivele pentru care s-au petrecut toate acestea a fost acela că Licinius, după
anul 320, sprijinit de cercuri păgâne din Orient, a adoptat o politică anticreștină în
timp ce Constantin s-a apropiat tot mai mult de Biserică.
Apoi, amintim: îmbunătăţirea tratamentului în închisori, a situaţiei sclavilor,
abolirea răstignirii şi a stigmatizării; a îngreunat divorţul, a pedepsit adulterul, a dat
fonduri creştinilor pentru construirea de biserici. Constantin a hotărât să dăruiască
creştinilor sălile imperiale e judecată numite „bazilicale” pentru nevoile de cult.
Creştinii le-au refuzat, dar au păstrat numele de bazilici pentru locaşurile de cult.
Prin tot ceea ce a făcut, din punct de vedere legislativ, împăratul Constantin s-a
dovedit cu simpatie faţă de creştini. El a generalizat Duminica drept zi de odihnă, în
anul 321 (excepţie făceau ţăranii).
În 325, de dragul liniştii în Biserică, împăratul a convocat sinodul I ecumenic,
unde a fost condamnat arianismul.
Mamei sale (după ce a fost dusă în reședința imperială din Treveri-Galia, în
311 sau 312), i s-a încredințat vistieria imperială, i s-a permis să facă pelerinaje
somptuoase în Țara Sfântă și să zidească o biserică pe locul unde a fost descoperită
crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul.
În anul 326 a avut loc un eveniment trist în familia împăratului. Fiul său,
Crispus, a fost acuzat (pe nedrept) de împărăteasa Fausta de încercare de adulter.
Împăratul Constantin dispune uciderea lui prin spânzurare. La scurt timp i se
dovedește nevinovăția și Fausta este, la rândul ei, condamnată la moarte pentru
mărturie mincinoasă -după o căsnicie de 19 ani. Este adevărat și faptul că atât
Crispus cât și Fausta și-au păstrat religia strămoșească (păgânismul) și nu s-au
comportat indecent în afara bănuielilor că au săvârșit adulterul. (Donizeti a compus
o operă despre acest eveniment -Fausta).
Împăratul Constantin, pe 11 mai 330, a deschis porţile unui oraş zidit pe vatra
localităţii Bizantium, oraş care îi va purta numele mai bine de 1100 de ani -
Constantinopol. Aici a fost chemată nobilimea din Roma și împroprietărită.
Constantin a zidit aici mai multe biserici (între care amintim Sfânta Sophia -a Sfintei
Înțelepciuni, Sfânta Irini -Sfânta Pace, a Sfinților Apostoliu etc.) și palate, şi şi-a
mutat capitala imperiului.
Datorită acestor activităţi împăratul Constantin s-a bucurat de consideraţia
Bisericii creştine; Biserica noastră l-a canonizat, prăznuindu-l, alături de mama sa
Elena, pe 21 mai.
Faptul că el s-a botezat pe patul de moarte nu trebuie să ne determine să
afirmăm ca a dus o viaţă de păgân. Era în uzul Bisericii primare ca botezul să fie
cerut abia pe patul de moarte pentru a avea siguranţa mântuirii. A fost botezat de
episcopul semiarian Eusebiu al Nicomidiei.
După o domnie de peste 30 de ani, împăratul Constantin a murit pe 22 mai
337. La moartea sa Imperiul a fost împărţit între cei trei fii ai săi: Constantin (II),
Constans şi Constanţius (II). În 340 Constantin este omorât de către Constans şi
acesta rămâne singur împărat al imperiului de Apus până în 350 când a fost detronat
de Constanţiu care a domnit singur peste întreg imperiul până în 361.

Cursul nr.16

Răspândirea creştinismului până la începutul secolului al IV-lea

În primele secole creştine cei care au răspândit cuvântul Evangheliei au fost

Apostolii şi ucenicii lor. Drept urmare numărul comunităţilor creştine a crescut
foarte mult. Împotriva lor s-au ridicat păgânii şi evreii, persecutându-i, dar
creştinismul s-a răspândit şi în afara Imperiului Roman.
Martiriul a făcut ca numărul creştinilor să crească în fiecare zi (aceasta se
datora şi moralităţii promovate de ei). Activitatea harismaticilor (creștini care au
dobândit daruri aparte: vorbirea în limbi, facerea de minuni, darul proorocire etc.) a
impresionat lumea antică şi, prin tot cea ce au făcut, creştinii şi au câştigat simpatia
păgânilor. Împăraţii romani au încercat să distrugă Biserica dar nu au reuşit.
Ucenicii Apostolilor au continuat opera acestora urmănd exemplul lor (ne
spune Eusebiu de Cezareea cănd se referă la părinţii apostolici).
Creştinismul s-a răspândit prin faptul că fiecare comunitate creştea în jurul ei.
Fiecare creştin era un misionar în mediul în care trăia, prin viaţa lui.
Învăţământul catehetic a făcut ca Biserica să se întărească; din rândul
profesorilor s-au distins profesori misionari care au reuşit să adune în jurul lor mai
mulţi ucenici (ex. Origen în Cezareea Palestinei).
Aceşti ucenici au fost adevăraţi misionari ocazionali. La început creştinii
proveneau din clasele de jos şi mijloc, apoi au început să adere şi din clasa înaltă a
societăţii:
- sec. I: Sergius Paulus (în Creta), Dionisie Areopagitul (în Atena);
- sec. II: Atenagora Atenianul, Taţian Sirianul;
- sec. IlI: Apolonius, Ciprian al Cartaginei.
Din secolul II, creştinii au avut conştiînţa numărului lor mare (Tertulian în
„Apologeticum” cap. 37, alineatul 4). Întinderea geografică a creştinismului în primele
patru secole nu este menţionată. Din lipsă de documente (datorată persecuţiilor), ne-au
rămas numeroase legende şi tradiţii de încreştinare ale unor popoare. Mai avem
consemnări privitoare la răspândirea creștinismului. (Pliniu cel Tânăr, Tertuliam, Origen,
Arnobiu de Sicca).
 Pe baza acestor mărturisiri, istoricul german Adolf Harnack a alcătuit o hartă
a răspândirii creştinismului până în secolul al IV-lea.
În Palestina, datorită războaielor iudaice (66-70), Ierusalimul a fost distrus şi
pe ruinele oraşului s-au pus mai târziu (131) bazele unui castru roman „Aelia
Capitolina”. Cezareea a crescut în importanţă; aici a deschis Origen o şcoală
catehetică după anul 230). Scaunul episcopal din acestă localitate a crescut în
importanţă (deoarece localitatea având ieșire la Marea Mediterană, a devenit
reședință imperială), episcopul fiind ridicat la rangul de arhiepiscop şi mitropolit.
Alte episcopii în: Ierusalim, Gaza şi Nazaret.
Din Palestina, creştinismul s-a răspândit în Fenicia (Tir, Sidon, Ptolemaida,
Berit, Biblos etc.). Tot din Palestina, creştinismul s-a răspândit în Arabia (cea mai
însemnată episcopie era la Bostra).
-În Siria cel mai important centru creştin era Antiohia; primii episcopi au fost
ucenici ai Apostolilor (Evodiu şi Ignatie Teoforul); şcoala catehetică de aici a
contribuit la prestigiul oraşului. Alte episcopii: Damasc, Seleucia, Samosata, Bereea.
Prin Siria, creștinismul a pătruns în Mesopotamia, unde, în secolul al IIl-lea,
în Edesa, funcționa o şcoală catehetică. Episcopii în: Nisibis, Cascar, Resaina.
Din Siria şi Mesopotamia a ajuns în Persia (Seleucia şi Ctesifon). În contrast
cu romanii care au persecutat creştinismul, în Persia el s-a bucurat de linişte. Perşii
s-au încreştinat relativ repede. În acest proces trebuie reamintit rolul şcolii din
Edesa. Regele Sapor III i-a persecutăt pe creştini în 343 când au fost omorâţi 16.000
de creştini intr-o singură zi. Pe vremea lui Cosroe, în 614, semnalăm ultima
persecuţie împotriva Bisericii.
Asia Mică a cunoscut creştinismul încă de pe vremea Sf. Apostoli.
Localităţile pe unde au trecut Apostolii au început să crească în importanţă,
devenind centre episcopale. Astfel de centre au existat în provinciile: Cilicia,
Pamfilia, Pont, Licia etc.
Dintre scaunele episcopale cele mai cunoscute au fost: în provincia Pont -
Neocezareea şi Comana, în provincia Capadochia ep. de Cezareea Capadociei (azi
Mazaca ) etc.
Din Capadochia, creştinismul s-a răspândit în Armenia.
Sf. Grigore Luminătorul (+332) care a activat pe vremea regelui Tiridate (care s-a
încreştinat) este socotit protectorul armenilor. Hirotonit în Cezareea Capadochiei, a
introdus limba armeană în cult, a participat la sinodul I ecumenic. Este supranumit
„Apostolul armenilor”. A reuşit să adune numeroşi ucenici; in anul 384, 4/5 din
Armenia a fost cucerită de perşi.
Pe vremea lui Isac cel Mare, Mesrob a inventat alfabetul armean. Centrul
creştinismului armean este Edcimiadzin unde episcopul a fost ridicat la rangul de
„catolicos” (patriarh).
 În Georgia şi Iviria a pătruns din Armenia. Există o legendă despre
încreştinarea georgienilor – o anume Nunia l-a vindecăt pe regele Miriam care s-a
încreştinat şi a cerut misionari din Antiohia.
În insulele Creta şi Cipru creştinismul este de origine paulină din sec. I.
În Egipt, a pătruns din sec. l şi se datorează cu siguranţă evreilor care au
participat la sărbătoarea Cincizecimii din Ierusalim cănd s-au pus bazele Bisericii.
Aici a activat Evanghelistul Ioan Marcu. Se ştie că în Alexandria, din a două
jumătate a secolului al II-lea a funcţionat o şcoală catehetică. Astfel se explică şi
numărul mare al martirilor din timpul persecuţiilor care certifică existenţa
creştinismului.
În afară de scaunul episcopal de aici, episcopii au mai existat în: Pelusium,
Arsinoe, Nicopolis etc.
Din Egipt s-a răspândit în Etiopia şi apoi în India unde au activat Sfinții
Apostoli Toma și Vartolomeu.
În peninsula Balcanică creştinismul este de origine apostolică. (vezi activitatea
Sf. Ap. Pavel). Episcopii: Tesalonic, Corint, Atena etc.
La Nord de Dunăre, creştinismul este tot de origine apostolică (-Sf. Ap. Andrei
a activat în Scytia Minor=Dobrogea). Episcopii la: Tomis, Durostorum etc. Noile
cercetări dovedesc faptul ca şi Sf. Ap. Filip a tercut pe la Nord de Dunăre. În restul
Daciei creştinismul s-a răspândit după cuceririrea ei de către romani (105-106).
Goţii în sec. III au intrat în contact cu creştinismul prin populaţia băştinaşă.
În Dalmaţia, a pătruns în sec. I; centre avem la Ravena și Mediolanum.
Italia a intrat în contact cu învăţătura creştină încă din sec. l. În 251 la sinodul
de la Roma au participat 60 de episcopi italieni. Din Italia s-a răspândit în Spania,
Galia şi Marea Britanie.
În Spania creştinismul, se pare că, este de origine paulină ( a iv-a călătorie
misionară). Episcopii la: Iliberis (Elvira ) unde a avut loc un sinod în anul 300 la
care s-a hotărât impunerea celibatului tuturor clericilor în Apus.
În Galia la: Vienne, Lyon, Marsilia; in regiunea Rinului s-au format la: Treveri,
Metz, Strasburg, Bonn.
În Britania, potrivit mărturiei lui Tertulian, a pătruns în sec. II, mai ales în
nordul ţării unde locuiau celţii.
În Africa proconsulară în sec. II Cartagina ţinea legătura dintre Roma şi
Alexandria. Pe la mijlocul sec. III s-au ţinut mai multe sinoade la iniţiativa sf.
Ciprian.
Creştinismul s-a răspândit mai mult în Orient decât în Occident, în provinciile
de coastă, mai mult la oraşe decât la sate. Ţinând cont de numărul martirilor şi a
învăţământului religios, se pare că, în 313 existau în lume 4 milioane de creştini.

RAPORTURILE ÎNVĂŢĂTURII CREŞTINE CU PĂGÂNISMUL

 ÎN PRIMELE TREI VEACURI

Urmărind şirul persecuţiilor, observăm ca ele au pornit din motive

neîntemeiate pentru că religia creştină n-a propovăduit ura între religii.
Pe seama creştinilor s-au pus numeroase mârşăvii. Creştinismul s-a răspândit
peste tot în Imperiul Roman, reuşind să-i sensibilizeze pe evrei şi păgâni.
Creştinismul se prezenta ca o religie revelată cu principii morale sănătoase. Cu toate
acestea au început să apară tot felul de calomnii la adresa lor, din partea păgânilor.
Din veacul al II-lea, Cornelius Frontum alături de Arianus şi, apoi, Lucian de
Samosata, criticau, ironizau şi ridiculizau creştinismul, în special credinţa despre
nemurirea sufletului şi iubirea frăţească. Celsus, filosof stoic, a scris o lucrare
(Cuvânt adevărat) împotriva creştinilor, combătută de Origen (+256).
Neoplatonismul a fost un curent filosofic care a căutat să reformeze
păgânismul într-un sistem nou. Întemeietorul neoplatonismului este Ammonius
Saccas (+340) dar cel care a sistematizat şi consolidat sistemul neoplatonic a fost
Plotin (205-270) un egiptean de neam nobil, care a ajuns în Italia; a scris 54 de cărţi
în care a combătut scepticismul, materialismul şi gnosticismul, fiind foarte respectat
de ucnicii săi pentru viaţa sa morală.
Elevul lui Plotin a fost Porfiriu (+304) care a activat la Roma şi a fost pentru
scurt timp creştin. El a combătut direct creştinismul cu ură şi patimă într-o lucrare în
15 cărţi (numită Contra creştinilor), în care a adunat tot ceea ce s-a spus rău despre
creştinism, pornind de la ideea ca Iisus Hristos a fost fiul nelegitim al Fecioarei
Maria cu un soldat pe nume Panteras. El a atacat Sf. Scriptură căutând contradicţii
între Vechiul şi Noul Testament. Mai târziu, în veacurile XVI-XlX, cărţile lui au fost
folosite de raţionaliştii protestanţi.
Creştinismul a mai fost atacat de filosoful păgân Hieroclus, care adunând cele
scrise de Cels şi Porfiriu a vrut să înjosească persoana lui Iisus Hristos.
Împăratul Iulian Apostatul (331-363) i-a atacat pe creștini printr-o lucrare
intitulată „Contra Galileienilor” – 3 volume. Împăratul Iulian a fost fratele vitreg al
împăratuluii Constantin cel Mare și a fost crescut în spirit creştin la curtea lui
Constanțiu al II-lea (fiul lui Constantin cel Mare). La moartea lui Constanţius, la
tron a urcat Iulian. Acesta se leapădase de creştinism (prin 350) şi i-a atacat pe
creştini cu diverse calomnii. În 361 a fost proclamat unic împărat în locul unchiului
său Constanțius. În tipul unei campanii militare împotriva perșilor cade pe câmpul
de luptă şi în timp ce îşi scotea sulița din piept (tradiţia ne spune că) ar fi stigat: „Ai
invins, galileene”. Cu el s-a stins și dinastia lui Constantin cel Mare. Iulian ar fi vrut
să reînvie păgânismul strămoților lui dar nu a reușit. A căutat să sprijine toate
religiile din imperiu (chiar și pe evrei, cărăra a intenționat să le rezidească templul),
mai puțin pe creștini, împotriva cărora a dat o serie întreagă de edicte.
 În primele veacuri relaţiile dintre creştini şi păgâni n-au fost prea apropiate;
îndepărtarea a fost promovată mai ales de către păgâni.