INFLUENŢA SLAVĂ

Fonetică, Morfosintaxă, Lexic (a. pe cale orala,

Formarea cuvintelor
Împrumuturi cărturăreşti : terminologia creştină şi bisericească, terminologia
administrativă, termeni referitori la cultură
Elemente de adstrat
Calcuri lingvistice
Evoluții semantice

1.1. Cuprinse în amplul fenomen al migrației, populațiile slave (pornite din regiunile de la
nordul Carpaților) s-au răspândit pe un vast teritoriu: spre vest, ajungând până la Vistula și
Oder, spre nord, până la Marea Baltică și spre sud, până în Peninsula Balcanică (Ist. Rom.,
1960: 728-753; ILR, 1969: 372).

Slavii care s-au îndreptat spre sud au urmat două direcții:

- o parte s-a așezat în Câmpia Panonică, unii continuând imigrarea spre sud, până la
Marea Adriatică. Aceste grupuri formează ramura sârbo-croată și slovena;
- cealaltă parte, trecând prin Moldova, Dobrogea și Muntenia, și-a continuat
incursiunile, cei mai mulți stabilindu-se în sudul Dunării, în cursul secolelor al VI-lea -
al VII-lea. Aceasta este ramura bulgaro-macedoneană, rezultată în urma asimilării
protobulgarilor, o populație de neam turcic (Ist. Rom., 1960: 728-753; 756-765).

Slavii rămași la nord de Dunăre au fost treptat asimilați. De la ei ne-au rămas cele mai
vechi împrumuturi, care prezintă trăsăturile idiomului slavilor de sud-est (ILR, 1969: 372-
373). Înainte de a se încheia procesul de asimilare, limbile celor două populații s-au influențat
reciproc.
Așezarea slavilor în Peninsula Balcanică a avut urmări importante pentru evoluția
ulterioară a limbii române, ducând la formarea ruperea unității românei comune și la
scindarea ei în cele patru dialecte.

1.2. În ceea ce privește vechimea influenței slave, părerile lingviștilor sunt împărțite:
- unii cercetători (Ov. Densusianu, 1961, I: 161; E. Petrovici, D. Macrea, G. Mihăilă, Fr.
Miklosich, P. Skok (apud Dimitrescu, 1978: 89) susțin că raporturile lingvistice slavo-
române datează din secolele al VI-lea – al VII-lea;
 - alți lingviști consideră că influențele lingvistice reciproce au început după o perioadă
relativ îndelungată de conviețuire: secolele al VIII-lea – al IX-lea (Th. Capidan, 1952:
45; S. Pușcariu, 1940: 284), secolul a X-lea (apud Dimitrescu, 1978: 89).

În urma analizei trăsăturilor fonetice ale celor mai vechi împrumuturi slave din română, I.
Pătruț (1969: 25) a afirmat că limita inferioară a relațiilor lingvistice slavo-române nu poate fi
coborâtă sub secolul al IX-lea.

În momentul în care au început să pătrundă elementele slave în română, aceasta era deja
formată ca limbă. Legile fonetice care individualizează limba română, detașând-o de latina
târzie și de celelalte limbi romanice, nu au acționat asupra împrumuturilor din slavă (sl. blana
> blană; sl. rana > rană; sl. milo > milă, sl. silo > silă; sl. gradina > grădină; sl. clopotŭ >
clopot; sl. platiti > (a) plăti etc.).

1.3. În legătură cu perioada cât au durat relațiile lingvistice româno-slave s-au exprimat,
de asemenea, păreri diferite: s-a vorbit de secolele al XII - al XII-lea, împingându-se limita
până în secolul al XV-lea, chiar al XVI-lea (Dimitrescu, 1978: 90).

1.3. Influența slavă s-a manifestat în două feluri:

- pe cale orală / populară – aceasta a fost cea mai puternică și a lăsat urme mai adânci
în vocabular, toponimie, antroponimie, formarea cuvintelor, în fonetică și mai rar în
morfosintaxă.

- pe cale cultă / cărturărească, datorită utilizării timp de câteva secole a slavonei,

varianta literară târzie a vechii slave scrise, în administrație, diplomație, școală și
biserică, precum și datorită legăturilor cultural-politice dintre români și slavii
învecinați.

Influenţei slave i s-au atribuit numeroase fapte din fonetică, morfosintaxă şi vocabular, dar
multe dintre ele au fost explicate ulterior prin evoluţia internă romanică sau prin influenţa
substratului.
 1.4. Se atribuie influenței slave

1.4.1. În fonetică
● reintroducerea constrictivei laringale h, care dispăruse în latina populară (şi care este
atribuită de unii lingvişti substratului);

● consoana j şi grupul jd;

● preiotarea lui e;

1.4.2. În morfosintaxă
1. ● genul neutru (vezi elementele de substrat);

2. ● forma de vocativ în -o a substantivelor feminine (comune sau proprii): soro!, Anico!

Unii lingvişti atribuie fenomenul adstratului deoarece aria acestei forme de vocativ nu
acoperă toate graiurile dacoromâne, ci se limitează la cele sudice.

3. ● formarea numeralului de la 11 la 19 (vezi elementele de substrat) şi, după unii

lingvişti, procedeul de numărare a zecilor;

4. ● numeralul sută, numai că prezintă un tratament fonetic care face excepţie de la

regula transformării unor sunete slave în limba română.

5. ● întărirea diatezei reflexive prin numărul mare de verbe reflexive intrate din slavă sau
care au copiat reflexivul după slavă:
 kajati se > a se căi;
 griži se > a se griji;
 cf. ROGO, -ARE > a ruga care a căpătat şi o formă reflexivă după sl. moliti se.

6. ● întrebuinţarea auxiliarului după verb: auzit-am, văzut-au etc.

1.4.3. În lexic
 a) termeni pătrunşi pe cale orală / populară:

substantive - termenii slavi se referă la diferite domenii ca:

- părţi ale corpului: gleznă, obraz, trup;
- familie, termeni de înrudire: babă, nevastă, nene, maică, rudă;
- locuinţă, obiecte casnice, unelte: bici, blid, cleşte, coasă, colibă, ciocan, cumpănă, greblă,
grădină, grajd, pivniţă, pilă, sită, vadră;
- alimente: hrană, oţet;
- agricultură: brazdă, ogor, snop, a sădi;
- timp: ceas, leat, timp, vârstă, veac;
- superstiţii: basm, diavol, iad, rai, vrajă;
- natură: beznă, crâng, deal, dumbravă, iaz, izvor, livadă, lapoviţă, ostrov, peşteră, praf,
prund, val, zăpadă;
- faună: bivol, cârtiţă, dihor, dobitoc, gâscă, jivină, lebădă, păstrăv, rac, râs, ştiucă, vidră;
- plante: bob, gulie, hrean, mac, morcov, ovăz, pelin, praz, răchită, sfeclă;
- armată: război, sabie, suliţă;
- diverse: ciudă, comoară, dar, ispită, iute, jertfă, lene, milă, nădejde, nărav, noroc, milă,
pagubă, poveste, primejdie, scump, silă, slobod, taină, temei, vesel, veste, zadar, ceaţă,
cireadă, comoară, dungă, glas, tălmaci, vârf;

adjective: becisnic („neevoluat fizic” → „meschin, jalnic”), blajin, bogat calic, cârn,
destoinic, gârbov, gol, grozav, mândru (în slava comună „înţelept” → „arogant, încrezut,
aspectuos”), nătâng, năuc, nerod, pestriț, pribeag, prost („simplu”), smead, vinovat, vesel,
vrednic, zdravăn;

verbe: a citi, a clăti, a goni, a grăi, a lovi, a năvăli, a obosi, a omorî, a topi, a trudi, a
dovedi, a munci, a privi, a iubi, a cosi, a opri, a pândi, a pofti, a plivi, a porni, a risipi, a sili,
a trebui, a zdrobi;

adverbe: aievea, da, iute, împotriva, prea, razna;

interjecţii: iată, iacă.

Antroponime
Bogdan, Cârstea, Cristea, Dan, Dodu, Dobre, Dragomir, Ivan, Mihu, Mihnea, Milea, Mircea,
Nedelcu, Neagoe, Preda, Pârvu, Radu, Staicu, Stan, Vlad, Vlaicu, Vâlcu, Voinea etc.

Toponime, hidronime
Topolog, Topolniţa, Cerna, Slănic, Prahova, Vâlcea, Zlatna, Doftana, Crasna, Râmnic,
Vorona, Voroneţ, Snagov, Sohodol, Bistriţa, Bârzava, Topliţa, Ialomiţa, Craiova etc.

1.4.4. Formarea cuvintelor

● prefixe
ne-: nemernic, netrebnic, nebun, neliniştit;
po-: a popri, a poticni, a ponegri;
pre-: a preda, a preface, a prelua;
prea-: preaiubit, preasfânt, preafericit;
răs-/răz-: a răzbi, a răscumpăra, a răstălmăci, a răsciti, a răzbate, a se răzgândi;

● sufixe
-ar (s-a suprapus sufixului romanic -ar < ARIUS): zlătar, aurar, fugar;
-ac: prostănac, scundac;
-aci: stângaci, trăgaci;
-an: beţivan, golan, roşcovan;
-anie: păţanie, petrecanie;
-aş: codaş, pătimaş, trufaş; (diminutival) fluieraş;
-eală: spoială, pripeală, zugrăveală;
-ean: craiovean, moldovean;
-eţ: măreţ, lunguieţ, glumeţ;
-ice: pădurice, găurice;
-işte: cânepişte, porumbişte;
-iş: păpuriş, tufiş;
-iţă: fetiţă, rochiţă, fundiţă;
-iv: costeliv, guraliv.

b) împrumuturi cărturăreşti
 Pentru a stabili originea slavonă a unui termen, Gh. Mihăilă (1971: 351-359) a propus
diverse criterii, dintre care două sunt mai importante: conținutul termenilor și forma lor.

Sunt considerate slavonisme cuvintele care fac parte din:

● terminologia creştină şi bisericească (elemente greceşti, ebraice pătrunse prin
filieră slavă):
- termeni referitori la slujba bisericească: spovedanie, vecernie, utrenie, liturghie,
parastas, pomană, molitvă;
- termeni ce desemnează cărţi religioase: ceaslov, Evanghelie, psaltire;
- termeni referitori la ierarhia bisericească: arhiereu, călugăr, diacon, mitropolit,
monah, mucenic, popă, protopop, patriarh, stareţ;
- termeni ce desemnează obiecte bisericeşti: candelă, cădelniţă, cristelniţă, icoană,
- termeni referitori la organizarea bisericii: chilie, strană, troiţă, schit;

● terminologia administrativă (termeni referitori la curtea domnească şi titulatura

domnului şi a boierilor): comis, logofăt, hatman, stolnic, postelnic, staroste, spătar, vistiernic,
voievod, vornic;

● termeni referitori la cultură: buche, ceaslov, a citi, grămătic, slovă.

Un alt criteriu ar fi cel fonetic:

- cuvintele care păstrează consoana h final sunt slavone (duh, văzduh), în opoziție cu
cele populare care l-au transformat pe h în f (praf, vârf);
- în cuvintele slavone ierurile neintense s-au vocalizat (a săvârși, sobor), în opoziție cu
sfârși, zbor „adunare”, la origine aceleași cuvinte, dar care au pătruns pe cale
populară.

c) elemente de adstrat, în zonele limitrofe, de la limbile slave învecinate:

- din bulgară (în graiurile muntenești și oltenești): a ciupi, ciușcă „ardei iute”, dănac
„flăcău”, mejdină „hotar între două proprietăți”, târnă, vâlnic;
- din sârbo-croată (în graiurile bănățene): cozeci „pojar”, golumb „porumbel”, goșt
„oaspete”, iorgan „plapumă”, iorgovan „liliac”, voreț „curte”;
- din ucraineană (în graiurile moldovenești): bahnă „mlaștină”, buhai „taur”, coromâslă
„cobiliță”, chișleag „lapte acru”;
 - din rusă (în graiurile moldovenești): cori „pojar”, borș, ogheal „plapumă”, leică
„pâlnie”;
- din polonă (în graiurile moldovenești și maramureșene): chișcă „caltaboș”, povidlă
„magiun”.

1.4.4. Calcuri lingvistice

Prin calc lingvistic se înțelege adoptarea nu a cuvântului străin, ci numai a sensului
său:
carte, care inițial avea numai sensul de „scrisoare”, a căpătat și sensul de „operă
literară scrisă”, după sl. kniga, care avea ambele sensuri;
limbă a căpătat și sensul de „națiune, popor”, după sl. jezykŭ „glas, limbă popor”;
vită „animal”, după sl. životŭ „viață; animal” etc.

1.4.5. Evoluții semantice

bob (vsl.„plantă și fructul ei” → „grăunțe, obiect rotund”)
becisnic ( vsl.„neevoluat fizic” → „meschin, jalnic”)
lovi (vsl. „a vâna, a pescui, a pândi” → „a vâna”, dr. „a izbi, a bate”
mândru (vsl. „înţelept” → „arogant, încrezut, aspectuos”)
prost (vsl. „simplu”)

Al. Graur (1957: 61) a stabilit că în vocabularul de bază al limbii române, 305 cuvinte
sunt de origine slavă, ceea ce reprezintă 21,49% (față de 827 moștenite din latină, adică
58,21%).

Bibliografie minimală
Bărbulescu, I., Individualitatea limbii române și elementele slave vechi, București,
1929.
Capidan, Th., Elementul slav în dialectul român, București, 1952.
Densusianu, Ovid, Istoria limbii române, I, Editura Științifică, București, 1961.
Dimitrescu, Fl. (coord.), Istoria limbii române, Editura Didactică și Pedagogică,
Bucureşti, 1978.
Graur, Al., Fondul principal al limbii române, București, 1957.
*** Istoria limbii române, II, Editura Academiei RSR, București, 1969.
 Mihăilă, G., Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Editura Academiei,
București, 1960.
Mihăilă, G., Criteriile determinării împrumuturilor slave în limba română, în SCL,
XXII, nr. 4, 1971, pag. 351-359.
Puşcariu, S., Limba română, I, Bucureşti, 1940.
Rosetti, Al., Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucureşti,
ediţia a II-a, 1978.
Siedel, E., Elemente sintactice slave în limba română, Editura Academiei RPR, 1958.
*** Tratat de dialectologie românească, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984.