ROMÂNA ÎN

CONTACT CU
LIMBILE VECINE
 INFLUENŢA SLAVĂ

• Este cea mai puternică dintre influenţele pe care româna le-a suferit în epoca veche.
• Slavii se revarsă din nord-estul Europei în două direcţii: 1. spre vest, prin câmpia ungară, până la Vistula şi Oder,
iar în nord, până la Marea Baltică (În Ungaria, Austria şi Germania de est sunt o mulţime de nume topice de
origine slavă); 2. spre sud, prin Moldova, Muntenia, Dobrogea, apoi în toată Peninsula Balcanică, până la Marea
Egee („Împărăţia” bizantină se restrânsese doar la câteva cetăţi).
• La sfârşitul secolului al VII-lea, Ţara Românească e denumită Sclavinia „ţara slavilor” (de la slověnŭ devenit în
latină slavus, apoi sclavus, acesta păstrându-se în română sub forma şchiau „bulgar, sârb”, trecut şi în
nomenclatura proprie: Scheia, Schei, Şchiau, Scheianu).
• Contactul dintre români şi slavi s-a produs atât la nordul cât şi la sudul Dunării. Prin săpăturile arheologice e
dovedită existenţa unei culturi autohtone în secolele al VII-lea-al VIII-lea, deci în perioada când slavii stăpâneau la
nordul Dunării.
• Influenţa slavă asupra românei începe prin secolul al IX-lea (unii cred că ceva mai
devreme, alţii că mai târziu), prin urmare, spre sfârşitul perioadei românei comune.
• Slavii de la nordul Dunării au fost cu vremea asimilaţi de români. Asimilarea lor, care
foarte probabil era un proces încheiat către secolul al XIII-lea, dovedeşte că românii erau
mai numeroşi şi că româna era o limbă de civilizaţie. Asimilarea slavilor este rezultatul
amestecului etnic româno-slav. Învăţând româneşte, slavii au pronunţat unele sunete
potrivit „manierei” proprii de a rosti. Acest mod slav de rostire s-a introdus apoi şi în
română. În felul acesta s-ar explica iodizarea lui e- iniţial (el, este - pronunţate iel, ieste),
introducerea consoanei j (jale), probabil şi a lui h (har, hrană) etc.
• In sudul Dunării procesul a fost invers: au fost slavizate teritoriile romanizate; sârbo-
croata s-a dezvoltat pe un teritoriu romanizat, iar bulgara pe un teritoriu de limbă greacă,
în parte şi romanizat.
• Interpunerea masei de slavi în sudul Dunării a determinat destrămarea unităţii românei
comune: grupurile de români sud-dunăreni au fost dispersate în regiunile sudice şi vestice
ale Peninsulei Balcanice.
• Bulgarii sunt, la origine, un neam turcic, care îşi creează un stat la 679, împreună cu unele triburi
slave alături de care trăiau. Amestecul etnic a dus la asimilarea totală a protobulgarilor. În bulgara
de astăzi, sunt puţine cuvinte (între care numele etnic) considerate urme din limba
protobulgarilor. În 864, bulgarii se creştinează sub Boris I, iar limba lor devine limbă de cult.
Bulgara a fost mult influenţată de limba greacă pe cale cultă (prin traducerea cărţilor bisericeşti).
• După modelul slavilor de sud, care se creştinaseră, se organizează şi la noi serviciul religios şi
cancelaria domnească. Trebuie precizat că românii erau creştini încă din secolul al IV-lea, când
noua religie devine oficială în Imperiul Roman şi că în biserica din Dacia se folosea limba latină.
• Sârbii şi croaţii trăiesc la vestul Peninsulei Balcanice. Se dezvoltă în regate puternice sub
dinastiile Nemaia şi Duşan (secolele XII-XIV). Până în secolul al XVI-lea, ei cuceresc toată zona
pe care o stăpânesc astăzi. Până spre secolul al XVII-lea, populaţia romanizată (aşa-numiţii vlahi
meridionali din nord-vestul Peninsulei Balcanice) a fost asimilată cu totul în masa sârbească.
• Se pare că între bulgară şi sârbocroată a fost o zonă romanizată care a rezistat multă vreme.
Deosebirile dintre bulgară şi sârbocroată sunt importante pentru istoria elementelor slave din
română. Cele mai vechi împrumuturi slave din limba noastră au caracter bulgăresc. Limbile slave
meridionale erau la început mai unitare. Deosebirile dintre ele s-au adâncit târziu.
• Sunt două grupe de limbi slave de sud: 1. bulgara şi macedoneana şi 2. sârbocroata şi slovena.
• Când încep să pătrundă elementele slave în română, aceasta era o limbă „formată”, adică vechile legi fonetice de
tip latin încetaseră de a mai acţiona.
• Astfel, în cuvintele slave, á accentuat în poziţie nazală nu devine ă, î, ca în elementele latine: blană, hrană, rană
(comp. cu lat. canis > câne);
• -l- simplu intervocalic nu devine -r-: colac, milă, pilă, silă, uliţă (comp. cu lat. solem > soare);
• grupurile consonantice cl, gl nu se palatalizează: clacă, clădi, cleşte, clipi, clopot, glas, gleznă, gloată, glumă
(comp. cu lat. oculus > ocl'u, ochiu; lat. glacies > gl'aţă, gheaţă).
• Prin influenţa slavă se introduc în română grupurile cl, gl.
• Nici consoanele t, d, s, urmate de i nu se mai transformă în ţ, dz, ş ca în cuvintele din fondul latin: grădină, clăti,
silă (cu conservarea lui t, d, s în poziţie moale; comp. cu lat. tibi > ţie, lat. dico > dzic, zic, lat. sic > şi).
• Morfologia este, în general, neatinsă de influenţa slavă. Prin urmare, această influenţă nu participă la
procesul de geneză a limbii române. Ca toate influenţele vechi, aceasta este considerată adstrat (sau
superstrat) al limbii române, asemănător cu elementul germanic din franceză.
• Influenţa slavă s-a exercitat pe două căi:
• a. pe cale populară, orală, prin contactul direct dintre populaţii. Convieţuirea îndelungată a românilor
cu slavii a determinat starea de bilingvism, încheiat cu asimilarea slavilor în masa românească;
• b. pe cale cultă (cărturărească), slava fiind utilizată în biserică, în administraţie, în cancelariile
domneşti. Primele texte care apar la noi (cărţi religioase, cronici, documente diverse) sunt redactate
în limba slavă.
• De obicei, denumirea de limba slavă e dată aspectului vorbit al acesteia, denumire diferită de
slavonă, atribuită limbii scrise. Slavona e reprezentată de redacţiile târzii ale vechii slave. Ea este
limba textelor din biserica ortodoxă slavă şi românească şi are la bază vechea slavă „remaniată în
diferite redactări locale”.
• Vechea slavă (sau paleoslavă, veche slavă bisericească) este denumirea dată slavei scrise în textele
canonice din secolele al IX-lea-al XI-lea, care are la bază un dialect bulgar vorbit în secolul al IX-
lea în jurul Salonicului. Vechea slavă este limba literară în care s-au tradus din greceşte textele de
cult în alfabetul glagolitic, alfabet creat de Metodiu pe baza scrierii unciale (cu majuscule) greceşti.
Textele traduse de Metodiu şi Chiril, fii ai unui înalt demnitar bizantin, nu s-au păstrat decât în copii
cu aproape două sute de ani mai târziu. Aceste copii târzii reprezintă slavona.
• Cuvintele de origine slavă pătrunse pe cale orală se pot clasifica după un criteriu
cronologic. Cele care se află şi în dialectul aromân aparţin stratului vechi de elemente
slave. Iată câteva cuvinte slave populare cunoscute atât dacoromânei, cât şi aromânei:
blid, brazdă, cleşte, clopot, coajă, coasă, colac, gol, a goni, grădină, a hrăni, izvor, jale,
jar, nevastă, nevoie, a plăti, plug, prag, pungă, rană, scump, sită, slab, sloată, sută, a
topi, trup, zmeu.
• Prezenţa acestor cuvinte şi în aromână e o dovadă că aromânii erau în contact cu
dacoromânii, în epoca de început a influenţei slave (secolul IX).
• Cuvintele intrate mai târziu se disting prin anumite particularităţi fonetice.
• De exemplu, vocala nazală (on) are în română un dublu reflex: unul vechi, un, um, altul
mai nou, în, îm: sl. skonpŭ> rom. scump, sl. donbŭ > rom. dâmb.
• Reflexul ea al sl. ĕ pare să fie specific împrumuturilor vechi: chrĕnŭ > hrean, dĕlŭ > deal,
vĕkŭ > veac, nevĕsta > neveastă, nevastă.
• La fel, diftongarea condiţionată a lui o e proprie elementelor vechi: coajă, coasă, sloată,
smoală; în împrumuturile recente, o în poziţia diftongării s-a păstrat neschimbat: ar.
smolă, cloţă, (dr. dial. cloţă), ca în bulgară: cloca, smola.
• Influenţa slavă acoperă aproape toate sferele semantice ale vocabularului general. Nu ne ocupăm aici de
împrumuturile târzii din limbile slave vecine (bulgara, sârbocroata, polona, ucraineana, rusa):
• a. Stare socială: boier, rob, slugă, voievod, zaveră, răzmeriţă.
• b. Familie: babă, ibovnic, maică, maşteră, nevastă, rudă.
• c. Părţi ale corpului: cârcă, crac, gât, gleznă, obraz, stomac, trup.
• d. Particularităţi fizice şi morale: blajin, calic, cârn, dârz, drag, gângav, gârbov, gol, grozav, lacom, milostiv,
mândru, nerod, pestriţ, pribeag, prost, sărac, sărman, scump, slab, ştirb, treaz, vinovat, voinic, vrednic, zdravăn.
• e. Îmbrăcăminte: cojoc, cuşmă, izmană, rufă.
• f. Armată: izbândă, puşcă, război, sabie, steag, suliţă.
• g. Comerţ: târg, precupeţ, ucenic.
• h. Locuinţă, obiecte casnice: blană, ciocan, colibă, coş, coteţ, grajd, grădină, greblă,
grindă, iesle, lanţ, laviţă, lopată, ogradă, perie, pernă, pilă, pivniţă, pod, prag, prispă,
rogojină, sanie, sfoară, sită, sticlă, tocilă, topor, ţeavă, uliţă, vadră, zăvor.
• i. Hrană: colac, hrană, icre, oţet, pită, poftă, smântână, ulei.
• j. Agricultură: brazdă, claie, ogor, pleavă, plug, pogon, prisacă, snop.
• k. Timp: ceas, veac, vârstă, vreme.
• l. Boli: boală, ciumă, gâlcă, pojar, rană.
• m. Superstiţii: basm, diavol, iad, idol, paparudă, rai, vârcolac, vrajă, zmeu
• n. Natură: crivăţ, crâng, deal, dumbravă, gârlă, iaz, izvor, lapoviţă, livadă, luncă, nisip, omăt, ostrov,
peşteră, podgorie, potop, praf, prăpastie, sălişte, val, văzduh, vifor, vârf, zare, zăpadă.
• o. Faună: bivol, dihor, dobitoc, gâscă, lebădă, molie, ogar, păianjen, păstrăv, prepeliţă, rac, râs, sobol,
ştiucă, veveriţă, vidră, vrabie.
• p. Plante: bob, cocean, gulie, hamei, hrean, jir, lobodă, mac, măslin, morcov, ovăz, praz, rapiţă, răchită,
rogoz, sfeclă, ştir.
• r. Acţiuni: clădi, clăti, coborî, croi, dărui, dobândi, dovedi, goni, grăi, hohoti, huli, iscăli, isprăvi, iubi,
izbi, izgoni, îndrăzni, înveli, învârti, logodi, lovi, năvăli, nimeri, obosi, odihni, omorî, opri, osteni, otrăvi,
păzi, pipăi, pândi, pârli, plăti, pofti, porni, porunci, primeni, primi, privi, risipi, săvârşi, sfârşi, spoi, târî,
tocmi, topi, trăi, trudi, voi, zări, zdrobi, zâmbi.
• s. Noţiuni diverse: ceată, cireadă, ciudă, comoară, dar, duh, dungă, glas, gloată,
grămadă, horă, ispită, leac, lene, milă, muncă, nădejde, năduf, nărav, necaz, nevoie,
noroc, norod, obicei, obşte, pacoste, pagubă, pâlc, plocon, poveste, prieten, primejdie,
scârbă, sfadă, sfat, sfert, soroc, sprijin, stâlp, stârv, taină, temei, treabă, veste, vorbă,
vrajbă, zvon.
• De adăugat la această listă câteva adverbe şi interjecţii: aievea, ba, da, iute, (în) zadar,
(aşi)jdere, (îm)potrivă, iacă, ian, iată.
• Există în română şi o mulţime de termeni „cărturăreşti” referitori la serviciul religios şi
la administraţia de stat. Aceştia au pătruns mai ales pe cale scrisă, unii dintre ei devenind
cu vremea populari. Se ştie că primele noastre texte oficiale şi religioase sunt redactate în
limba slavă.
• Terminologia creştină (cu excepţia termenilor care denumesc noţiunile fundamentale ale
religiei creştine: biserică, botez, creştin, cumineca, Dumnezeu, înger, Paşti, sân „sfânt”
(sanctus) etc., cuvinte moştenite din latină) care se referă la organizarea serviciului
religios este de origine slavă: iad, icoană, idol, Isus, liturghie, maslu, mănăstire, parastas,
moliftă, popă, praznic, rai, schit, sfânt (sveti), stareţ, strană, troiţă, utrenie, vecernie.
• Trebuie arătat că aproape toţi termenii creştini sunt, la origine, medio-greceşti, dar
româna i-a receptat prin filieră slavă. Şi numele care privesc organizarea statului feudal
sunt de provenienţă bizantină, dar în română au pătruns prin intermediar slav: comis,
hatman, logofăt, postelnic, spătar, stolnic, vistiernic, vornic. Aceşti termeni au dispărut cu
timpul, o dată cu instituţiile pe care le exprimă.
• Unele cuvinte din fondul popular au sensuri diferite faţă de etimonurile slave. Astfel,
voinic înseamnă în slavă „războinic, luptător”, a lovi provine de la un verb cu înţelesul „a
vâna, a pescui”, a grăbi are la origine sensul de „a răpi”, a izbi pe cel de „a omorî”,
mândru înseamnă în slavă „înţelept”, muncă denumeşte iniţial „chinul, suferinţa” etc.
• Unele cuvinte din fondul latin al limbii au calchiat sensuri ale echivalentelor slave, ca, de
exemplu, faţă „persoană”, faţă bisericească (după sl. obrazŭ „formă, figură; persoană”),
limbă „naţiune, popor” (după sl. jezykŭ „glasx ; limbă, popor”), broască „închizătoare la
uşă” (după bg. žabka „balama”, žaba „broască”) etc.
• In general, cuvintele slave denumesc realităţi noi, necunoscute românilor. În unele cazuri
însă s-a produs doar substituirea, din diverse cauze, a unui termen latin (sau din substrat)
printr-unul slav;
• plug, de exemplu, e numai formal un împrumut slav, căci l-a înlocuit pe vechiul aratru
(din lat. aratrum, păstrat încă în aromână); la fel, prin a iubi, drag, scump, a vorbi, a citi,
cuvinte slave, au fost substituiţi termenii corespunzători din latină.
• Prin convieţuirea îndelungată a românilor cu slavii se explică şi numărul mare de nume
de persoane şi de locuri intrate în română.
• Din domeniul onomasticii, reţinem exemple ca: Aldea, Balotă, Dan, Dragomir, Dobrea,
Ganea, Manea, Marin, Mareş, Mihalcea, Mihu, Mircea, Mârza, Nanu, Neagoe, Nedelcu,
Preda, Radu, Staicu, Stan, Stancu, Stoica, Vâlcu, Vlad, Vlaicu, Voinea.
• Materialul toponimic datorat influenţei slave este foarte bogat: Bălgrad (azi Alba-Iulia),
Bistriţa, Breaza, Cozia, Craiova, Ialomiţa, Ilfov, Lovişte, Novaci, Ocna, Ohaba, Prahova,
Predeal, Râmnic, Snagov, Vodiţa, Zlatna.
• Prin unii termeni slavi sunt traduşi vechi termeni indigeni, de exemplu Bistriţa e o traducere a unui
mai vechi Repedea (de la un nume comun de origine latină), Dobra substituie pe Frumoasa (cuvânt
latin), Prahova este, de asemenea, traducerea anticului Timiş („râul mocirlos” de origine traco-dacă).
• Există, de asemenea, numeroase nume topice cu aspect slav, care provin de la entopice sau de la
nume de persoană de origine slavă. Trecerea în toponimie a acestora s-a petrecut pe teren lingvistic
românesc.
• De exemplu, numele topice Poiana sunt date de români de la un nume comun poiană, de origine
slavă; la fel, Dragomireşti, un nume de localitate, e creat de români de la un nume de persoană slav
Dragomir (dovada este sufixul -esc, -eşti, care nu e slav).
 FORMAREA CUVINTELOR

• Prin mulţimea de cuvinte slave, s-a impus în română şi un număr important de formanţi
lexicali, care au devenit productivi, adică s-au ataşat la teme neslave. Exemplele care
urmează sunt derivate de la teme latineşti sau traco-dace, cu prefixe şi sufixe de origine
slavă.
• Prefixe:
• ne-: neadevărat, nebun, necredinţă, necurat, nedreptate, nefericit, nemulţumit.
• pre- : preface, preluare, prelucra, presăra, preschimba.
• răs-: răzbate, răscumpăra, răsfira, răsfrânge, răsuci, răsufla, răsturna.
• Sufixe:
• -aci: fugaci, stângaci, trăgaci;
• -an: băietan, bălan, beţivan, codan;
• -alnic (-elnic); feciorelnic, lăturalnic, zburdalnic;
• -anie (-enie): păţanie, petrecanie, pierzanie;
• -că: argeşancă; fiică, lupoaică, orzoaică, puică, româncă;
• -eală: acreală, amorţeală, băteală, împărţeală, răceală;
• -ean: crişean, mesean, muntean, sătean;
• -eţ; brâneţ, cântăreţ, lunguieţ, mălăieţ, măreţ, pădureţ;
• -ice: găurice, pădurice;
• -ilă: frăţilă, gerilă, negrilă, lunilă, ochilă (în onomastică);
• -iş: aluniş, brădiş, făţiş, frunziş, (pe) furiş, luminiş, tufiş;
• -işte: arinişte, porumbişte, rarişte;
• -iţă: albăstriţă, arşiţă, cheiţă, codiţă, fetiţă, morăriţă, oiţă; Gheor- ghiţă, Ioniţă;
• -iv: guraliv, uscăţiv;
• -nic: amarnic, casnic, datornic, făţarnic, mişelnic
 MORFOLOGIE

• Prin influenţa slavă, sunt explicate de către unii cercetători şi câteva particularităţi
morfologice:
• a. Genul neutru care „s-ar fi întărit” în română prin interferenţă cu slava. Neutrul
românesc, care diferă formal de cel latin, nu se poate explica însă prin slavă, ci, mai
degrabă, prin acţiunea substratului.
• b. Vocativul în -o al femininelor: soro, ţaţo, Anico ar reproduce vocativul în -o al
femininelor slave cu tema în -a: zĕno (la nominativ: zĕna).
• c. Numeralul de la 11 la 19 constituit prin adiţiune: unsprezece, sl. jedinŭ na desen te lit.
„unu peste zece” (dar şi alb. njëmbëdhjetë); e mai probabil un calc după un model traco-
ilir decât slav.
• La fel, procedeul numărării zecilor de la 20 la 90, prin multiplicare: douăzeci, v. sl. dŭva
desen ti (dar şi alb. tridhjetë „treizeci”, prin care se pune la îndoială modelul slav).
• Numeralul sută se explică greu prin slavă (sŭto), pentru că, de regulă, ierurile neintense
dispar, deci ne-am fi aşteptat ca reflexul românesc să fie *stă, nu sută.
• d. Scurtarea formei infinitivului în dacoromână (cântare devenit cânta) s-ar explica după
modelul slav al verbelor în -ti: platiti, postiti devenite în română plăti, posti (ca în graiurile de
nord ale bulgarei). Faptul că acest fenomen foarte important s-a produs târziu în dacoromână (în
secolul al XVI-lea, formele de infinitiv lung coexistă cu cele scurte) e greu să fie atribuit
influenţei slave. Prin urmare, e de preferat explicaţia dată de J. Byck: cântare a devenit substantiv
prin interpretarea finalei -are ca sufix substantival, deosebindu-se astfel de forma verbală scurtată
(cânta verb, cântare substantiv).
• e. Diateza reflexivă s-a dezvoltat în română datorită influenţei slave: a se căi, de exemplu,
reproduce forma slavă kajati se < , iar a se ruga (un verb latin) calchiază echivalentul slav moliti
se.
• În limba traducerilor religioase din secolul al XVI-lea, există o mulţime de particularităţi
sintactice prin care traducătorii imitau construcţii din originalele slave; de exemplu, lipsa
morfemului pre la acuzativul – obiectiv direct al numelor de persoană, genitivul cu de (în tipul:
birăul de Bistriţă).
• Într-o propoziţie care se citează de obicei: Îi iubesc pe prietenii dragi, toate cuvintele sunt de
origine slavă, dar raporturile dintre ele sunt asigurate în exclusivitate de elemente latine: îi,
pronume neaccentuat prin care se anticipează obiectul direct, -esc, sufix de prezent indicativ, pe,
morfem de acuzativ – obiect direct al numelor asimilate cu persoane, -i, desinenţă de plural, i,
articol definit, -i (dragi), semn de plural. Prin urmare, gramatica românească este, în întregime,
latină.