FORMAREA LIMBII ȘI A POPORULUI ROMÂN

- Pt. recunoașterea lb. latine => reprezentanții Școlii Ardelene:

✓ Samuil Micu, Gh. Șincai: Elementa Linguae Daco-Romanae sive Valachicae și Lexiconul de la Buda
(1825) – lucrări de bază care demonstrează latinitatea poporului român.
✓ Bogdan Petriceicu Hasdeu, Al. Philippide, Ov. Densusianu, Sextil Pușcariu, Emil Petrovici
- CONDIȚIILE ISTORICO-SOCIALE ÎN CARE S-AU FORMAT LIMBA ȘI POPORUL ROMÂN
o factorul etnic de bază: daco-geții, peste acest element au venit coloniștii romani, aducând cu ei limba
latină.
o Războaiele dintre daci și romani: ultimele lupte – 105- 106 (Traian), Sarmisegetusa a fost distrusă,
Decebal se sinucide.
o S-a susținut în mod greșit că toată populația dacică ar fi fost exterminată în cursul războaielor cu romanii
s-a dus în sclavie la Roma. Exista dovezi arheologice care atestă contrariul.
o Arheologie: Obiecte descoperite: unelte, arme, obiecte de uz casnic, urme de locuințe, monede.
o Recrutarea în tot timpul stăpânirii romane de tineri daci în diferite corpuri ale armatei romane, dovedește
existența unei populații autohtone, destul de numeroase și sub stăpânirea romană.
o Inscripții din Dacia în perioada romană + toponimia:
✓ Nume de orașe ca Porolissum, Napoca, Apulum, Potaissa, Drobeta, Sucidava
✓ Nume de râuri: Crisisus (Criș), Samus (Someș), Tibiscus (Timiș)
- ROMANIZAREA: - dacii au fost supuși procesului de romanizare, adică au fost asimilați, și-au însușit limba latină
și cultura romană.
✓ În cursul celor 165 de ani de stăpânire romană
✓ Factorul militar: armata ducea limba latină vulgară în toate ținuturile pe care le cucerea. Zonele militare,
căsătoriile militarilor cu femei indigene erau legăturile cele mai puternice pentru răspândirea latinei.
✓ În anul 212, împăratul roman Caracalla a declarat cetățenii romani pe toți locuitorii Daciei. Aceasta înseamnă
că și populația băștinașă învățase până la acea dată limba latină și era în măsură să o folosească în contactul cu
organele reprezentative și cu coloniștii, limba proprie rămânând să fie folosită numai în familie. Cele peste 3000
de inscripții romane din Dacia sunt scrise în marea majoritate în limba latină (dintre ele doar 35 sunt redactate
în lb. greacă). Inscripțiile sunt scrise nu numai în latina oficială, ci și în cea vorbită de provinciali.
✓ Primii care au susținut romanitatea au fost cronicarii moldoveni: , Grigore Ureche și Miron Costin, apoi stolnicul
Constantin Cantacuzino din Țara Românească și reprezentanții Școlii Ardelene.
TERITORIUL DE FORMARE AL LIMBII ȘI AL POPORULUI ROMÂN – 3 teorii:
I. TEORIA CONTINUITĂȚII- Teoria care susține formarea limbii și a poporului român exclusiv la nord de
Dunăre (D. Cantemir, Petru Maior, Bogdan Petriceicu Hasdeu). Această teorie nu a putut fi argumentată din
punct de vedere științific, existența dialectelor din sudul Dunării: aromân, meglenoromân, istroromân
neconfirmând această ipoteză.
II. TEORIA IMIGRAȚIONISTĂ/ ROESLERIANĂ -Teoria formării limbii și a poporului român în S Dunării,
prezintă diverse variante în funcție de scopurile urmărite. Unii cercetători precum Fr. Shulzer în sec al XVIII-
lea, Kopitar și Roesler în sec. al XIX-lea, au susținut că poporul român s-ar fi format exclusiv în S Dunării, de
unde ar fi imigrat spre N abia prin sec. al XII-lea, al XIII-lea.
 Argumente istorice/ lingvistice:
✓ pretinsa nimicire a populației autohtone în timpul celor două războaie de cucerire (101-102/ 105-106).
✓ Imposibilitatea romanizării Daciei în cei 165 de ani (106-271) cât a continuat stăpânirea romanilor
asupra dacilor era al doilea argument.
✓ Evacuarea totală a Daciei de către Aurelian în 271 era arg. istoric fundamental al teoriei imigraționiste
✓ Lipsa de știri istorice despre o populație daco-romanică în N Dunării până în sec. al XIX-lea a fost
interpretată de susținătorii teoriei imigraționiste în sensul că românii nu au existat aici în toată această
perioadă. În legătură cu denumirea de vlah dată poporului român, termenul a fost luat de bizantini de la
slavii de S din Balcani, deoarece slavii estici cunoșteau pe români subt numele de volohi.
✓ existența unor vorbitori de lb. rom. În Pen, Balcanică atestă după Roesler formarea poporului și a lb.
rom. În S Dunării.
Constatări:
1. Prezența în lb. rom. A unor elemente comune cu albaneza a fost interpretată de unii susținători ai teoriei
imigraționiste ca o dovadă că patria poporului român a fost undeva în Balcani, în vecinătatea poporului
albanez.
2. Faptul că elementele slave din lb. română prezintă caracter bulgar, a fost explicat în mod eronat prin
împrumutul acestor cuvinte de către români în per. în care ei se găseau în S Dunării. S-a arătat că slavii
care au locuit pe teritoriul țării noastre, au vorbit o lb. cu caracter bulgăresc după cum demonstrează
elementele slave din lb. rom.
3. Autorii teoriei imigraționiste, pornind de la absența elementelor vechi germanice din lb. rom. susțin că
daco-românii s-au format în S Dunării. Dacă lb. română s-ar fi format în N, ar fi trebuit să aibă elemente
vechi germanice împrumutate de la goți sau gepizi. Acest argument se poate contesta ușor, deoarece
stăpânirea goților s-a întins și pe teritoriul din dreapta Dunării, așadar lipsa acestor elemente nu poate
fi un argument pt. formarea lb. rom. în S Dunării.
4. Lipsa toponimiei de origine latină pe teritoriul N dunărean. Faptul că nu s-au păstrat nume autohtone de
localități cu tradiție are o explicație social-istorică. După părăsirea oficială a Daciei, odată cu valul de
invazie a popoarelor migratoare asupra Daciei, orașele au decăzut și au pierdut rolul lor de centre
meșteșugărești, comerciale și economice. Populația s-a retras în locuri mai părăsite și a trecut la ocupații
legate de viața rurală. O serie de toponime și hidronime românești au fost aduse de populațiile care s-au
așezat ulterior pe acest pământ, cu care românii au avut schimburi intense: Bucov, Prahova, Colentina
sunt sigur date de slavi.
III. Teza formării limbii și poporului român pe un teritoriu întins, atât la nordul cât și la sudul Dunării, având ca
nucleu teritoriul actual al patriei noastre. = Școala Ardeleană
EPOCA DE FORMARE A LIMBII ȘI A POPORULUI ROMÂN
Majoritatea lingviștilor români (Sextil Puscariu, Teodor Capidan, Al. Phillipide, Al. Rosetti, D. Macrea) admit
că lb. română și-au dovedit caracterul individual până în sec. al VIII-lea, înainte ca asupra ei să se fi exercitat o influență
străină. Trăsăturile fonetice caracteristice:
1. Trecerea lui „a” accentuat în poziție nazală la „î”: campus -> câmp. Cuvintele din slavă nu atestă această
transformare: blană, hrană, rană etc. deci legea fonetică nu mai acționa când aceste împrumuturi au pătruns în
lb. rom.
 2. „l” intervocalic trece la „r”: gulam > gură, molam > moară. În împrumuturile din slavă, nu apare legea fonetică
respectivă: goală, coamă.
3. În elementele latinești dentalele „t”, „d”, „s” urmate de „iot” se transformă în „z” , „dz”, „ș” : teneo > țin, dico-
> dzic > zic. Toate cuvintele din slavă păstrează aceste dentale nealterate: grădină, ocroti, silă, sită.
4. În elementele latinești ale lb. rom., au dispărut consoanele „b” și „p” intervocalice: hiberna -> iarnă, caballus
> cal, ovis > oaie. În schimb, au rămas intacte în împrumuturile slave: grăbi, iubi, poveste, slavă
5. Era închegată și transformarea lui „q”, „gu” latini înaintea lui „a” în „p” și „b” deoarece o găsim în toate cele 4
dialecte ale lb. rom: aqua > apă, lingua > limbă.
6. Era de asemenea, încheiată și transformarea grupelor latine „ct”, „cs”, „gn” în „pt”, „ps” și „mn”: laptem >
lapte , cocsa > coapsă, lignum >lemn.

FONDUL LATIN
Lb. rom. face parte din ramura romanică a limbilor indo-europene. Limba română are la bază, la fel ca și celelalte
limbi romanice, lat. populară, lat. vorbită, cotidiană, uzuală și nu lat. clasică, care reprezintă limba literară aspectul
normativ, cel mai îngrijit al lb. lat.
LATINA CLASICĂ. LATINA POPULARĂ
Nu sunt 2 lb. diferite, ci ele reprezintă aspecte ale aceleiași lb. lat. Prin latina populară sau vulgară se înțelege
lb. vorbită în mod obișnuit de romani, limba vie, lb. necodificată de gramatici. D.p.d.v. cronologic, lat. populară e
mai veche decât lat. clasică, ea a existat înaintea celei clasice. Lat. clasică s-a fixat în sec. II a. Ch., în timp ce lat.
populară a existat și în epoca arhaică a lb. lat.
Lb. lat. populară poate fi definită ca un ansamblu de tendințe ale limbii vorbite realizate în timp și spațiu, ea
apare ca o limbă omogenă, foarte apropiată de limba întâlnită în inscripțiile din epoca imperială.

IZVOARE DE CUNOAȘTERE A LATINEI POPULARE

A) IZVOARE ANTICE
- Surse epigrafice (inscripțiile).
• Inscripțiile - din inscripții se știe că pe la sf. sec. I a. Ch. diftongul ae se monoftongase dialectal, confundându-
se cu e, iar diftongul au a trecut la a. : Agusto -> Augusto.
• Apar forme de comparativ analitic: longa magis -> longior
• Inscripțiile latinești de pe teritoriul romanic au fost cuprinse în 16 volume sub titlul Corpus Inscriptionum
Latinarum.
- Surse literare
1. Directe – materialul cuprins in Appendix Probi din sec. al III-lea, care notează 277 de cuvinte din latina clasică
alături de formele corespunzătoare din latina populară.
Cuvânt din latina clasică Cuvânt din latina populară
Oculus Non Oclus
Viridis Non virdis
Vetulus Non vetlus
Columna Non colomna
2. Indirecte
a) În mod voluntar – din motive stilistice, cum ar fi realismul, familiaritatea, comicul, ironia, scriitorii latini utilizează
în mod voluntar forme caracteristice aspectul vorbit al limbii latine. Astfel de forme întâlnim la Horatius, Petronius
etc.
b) În mod involuntar – scriitorii introduc în scrisul lor vulgarisme în mod involuntar din neatenție sau necunoaștere.
Într-un asemenea manuscris s-a descoperit forma padule în loc de paludem, de unde românescu pădure. Un text care
prezintă forme populare e traducerea Bibliei în limba latină, traducere cunoscută sub numele VULGATA.
B) IZVOARE MODERNE
a) Un mijloc important de a reconstitui latina populară ne oferă limbile romanice. Cunoscând legile fonetice ale fiecărei
limbi romanice în parte, putem reconstitui cu ajutorul metodei comparativ-istorice formele latine.
b) deducții interesante în legătură cu formele latinei din diferite epoci ne oferă cuvintele latine împrumutate de alte
limbi.

CARACTERIZARE GENERALĂ A LATINEI POPULARE

FONETICĂ
• Vocalismul- sistemul vocalic din epoca latinei clasice cunoștea corelația de cantitate:
✓ ā– ă: mālum = măr, mălus = rău
✓ ē- ḝ : lēvis = nēted, lḝvis = ușor
✓ ī- ĭ : pīla = coloană, pĭla = minge
✓ ō - ŏ: pōculus = plop, pŏculus = popor
✓ ū- ŭ : plūtum= galben, plŭtum = noroi
- Unele vocale apropiate ca timbru s-au confundat, au devenit calitativ echivalente, precum: Ī – ē => ē , nigrum >
negrum = negru
- În latina populară, au intervenit numeroase alte modificări legate de evoluția fiecărei vocale în parte
✓ a trece la e: gravis – grevis = greu
✓ i trece la a : silvaticus – salvaticus = sălbatic
✓ o trece la u: ponere – punere, montem – muntem
✓ u trece la o: columna – noncolomna, turma – nontorma
- Un fenomen foarte vechi care s-a extins în latina târzie este sincopa unor vocale scurte i, u, interconsonantice,
neaccentuate. Exemple din Appendix Probi:
- calida – noncalda
- viridis -nonvirdis
- oculus- nonoclus
- speculum-nonspeclum
- Vocala U în hiat se contrage: mortus – mortu
• Consonantismul: Oclusive labiale: p, b, Dentale: t, d, Velare: l, g, Labio-velare: qu, Sonante nazale: m, n,
Lichide: l, r, Siplanta: s, Spiranta: f, Aspirata: t, Semiconsoane: i, u
- În lat. populară, consoanele n și l urmate de i în hiat ajung la stadiul de consoane muiate l’, n’ (primele
consoane muiate ale limbii latine).
 - Amuțirea lui h se consideră cel mai vechi fenomen caracteristic latinei populare: hordeum – ordeu(m)-
orz.
- dispariția consoanelor finale
- geminatele se simplifică
- în lat. populară, se constată tendința de asimilare a grupurilor de consoane: cs > ss > s: dicsit – dissit –
zise, rs > ss> s.
MORFOSINTAXA
• SUBSTANTIVUL
- în latina populară, se pierde neutrul. Dintre toate limbile romanice, doar româna păstrează neutrul.
- declinările se dislocă: unele substantive de declinarea 4 trec la declinarea 1.
• ADJECTIVUL
- Se simplifică la fel ca și substantivul. Multe adjective trec la categoria cu 3 terminații
• PRONUMELE
- La pronumele personal, se completează seria de 3 persoane cu o formă specială pt. pers. a III-a:
demonstrativul ille devine pronume personal, alături de ixe.
- Posesivele latinei clasice tua, sua au devenit în latina populară ta, sa.
• VERBUL
- În latina populară se constată dispariția flexiunii verbelor deponente și înlocuirea lor cu flexiunea activă:
mori la infinitiv devine în latina populară morire(capătă forma unui verb la diateza activă) , română. muri;
- În latina populară, apar forme de perfect compus.
• CONJUNCȚIA
- în lb. romanice au supraviețuit 8% din conj. lat.
SINTAXA
- predomină parataxa, fraze formate prin coordonate, adesea juxtapuse.
- subordonarea apare rar.
LEXIC
- Termeni latini păstrați în limba română: în lb. rom. s-au păstrat peste 100 de cuv. moștenite din latină, care nu sunt
atestate în celelalte limbi romanice: canticum > cântec, pospitium > ospăț, imperator > împărat , miles > mire.
EVOLUȚII SEMANTICE SPECIFICE LATINEI POPULARE
1. Unele cuvinte apar cu sensuri schimbate în latina populară, ceea ce explică evoluțiile semantice ulterioare
cunoscute în majoritatea limbilor romanice:
- Afflare – Atestat în lat. clasică numai cu semnificația de „a sufla”, „a inspira”. Apare în română și în celelalte limbi
romanice cu sensul de „a găsi”.
- Focus – de la înțelesul inițial de „cămin”, „vatră”, a primit în latina populară pe acela de foc, substituindu-l pe ignis,
care nu s-a mai păstrat în niciuna din limbile romanice: daco-română foc, it. fuoco, fr. feu, sp. fuego, pr. Fuogo.
- Necare – lat. clasică „a ucide”, lat. populară „a îneca”, daco-română: îneca, it. annegare, fr. noyer, sp. pr. Anega
2. Multe cuvinte prezintă evoluții semantice specifice limbii române pe care nu le întâlnim în celelalte limbi
romanice.
- Pons/ ponti – nu înseamnă pod ca în alte limbi romanice, ci punte.
- Fossatum > sat. De la sensul etimologic de „șanț”, menținut în unele limbi romanice (it. fosato, fr. fosee), a ajuns în
lb. rom. cu sensul de „sat”, deoarece satele erau înconjurate de un șanț.
- Veteranus > bătrân. De la semnificația inițială, de „soldat bătrân ce trebuie lăsat la vatră”.
- Virtus/ virtutis > putere. Cu acest înțeles concret, s-a păstrat în vechiul nostru „vârtute” și adj. „vârtos”, pe când
în lb. romanice occidentale cuv. a evoluat spre un alt sens – curaj.

ELEMENTUL AUTOHTON
Contribuții importante la rezolvarea problemei moștenirii autohtone în limba română, au adus în lingvistica și istoria
românească în special Bogdan Petriceicu Hasdeu, Al. Philippide, Ov. Densusianu, Sextil Pușcariu, Al. Rosetti.
MATERIALUL LINGVISTIC DAC
1. Glose dace- 57 nume de plante medicinale.
2. numele proprii de persoane, triburi, zeități, așezări omenești, ape și munți, păstrate la autorii antici în inscripții
grecești și latine sau pe monede. - aprox. 2050, dintre care 1150 sunt antroponime, iar 900 sunt toponime.
3. Inscripții dacice, cu litere grecești doar din consoane, dar nedescifrabile încă.
CRITERILE DE STABILIRE A ELEMENTELOR DE SUBTRAT
1. Un prim criteriu general a fost arătat încă de D. Cantemir: „tot ce nu poate fi explicat în limba română din latină
sau ca împrumut din limbile străine poate fi presupus autohton”.
2. Comparația cu resturile de limbă perpetuate de la populațiile preromane din Dacia, oricât ar fi de precare și
nesigure, se impune cu necesitate alături de comparația cu oricare dintre vechile limbi balcanice: tracă,
macedoneană.
3. Comparația cu albaneza socotită drept descendentă a limbii trace, trebuie făcută nu la nivelul actual a acestor
idiomuri, ci la stadiul albanei comune și românei comune.
4. Când cuvântul nu e atestat în limbile balcanice antice și nici în albaneză, dar nu este moștenit din latină sau
împrumutat, comparația cu limbile romanice sau cu armeana poate să fie de un real folos.
5. Comparația poate fi extinsă la oricare dintre limbile indo-europene vechi sau moderne, din care româna nu a
putut împrumuta direct sau mijlocit.
6. S-a arătat că referirea la simple rădăcini indo-europene nu este edificatoare, trebuie găsite cuvinte existente în
diverse limbi indo-europene și explicarea unui cuvânt românesc trebuie făcută nu numai pt. rădăcină și pt. toate
elementele lui.
Multe fenomene lingvistice se pretează la interpretări multiple, unele putând fi influențe ale latinei populare,
dezvoltări izvorâte din legile interne specifice limbii române.
I. FONETICĂ – în fonetică, influența substratului se poate manifesta în 2 feluri:
- Direct- prin aportul unor foneme noi
- Indirect – prin transmiterea unor deprinderi de rostire, care pot determina orientarea diacronică a noului sistem
lingvistic: limba dacă se pare că e prezentă în fonologia limbii române cu ambele aspecte
✓ În vocalism, vocala Ă, comună limbilor română, albaneză și bulgară, a fost pusă de multă vreme și de
foarte mulți cercetători pe seama substratului
✓ În consonantism, influența substratului a avut ca efect fie apariția de noi sunete, fie modificări de sunete
sau grupuri de sunete în cadrul sistemului latin. Prin substrat, a fost explicată de unii lingviști originea
lui C din limba română și evoluția grupurilor latinești: cs, cț, la daco-latineștile ps, pț.
II. MORFOLOGIA – în domeniul morfologiei s-ar datora substratului, pornindu-se de la comparația cu albaneza:
- Postpunerea articolului hotărât
-Persistența neutrului
- Sistemul de numărare de la 11 la 19 cu ajutorul prepoziției „spre”.
- Particula pronominală „ne”, pe cine, mine.
- Formarea viitorului cu aux. „a voi”
III. LEXIC
- Până în prezent au fost identificate circa 80 de cuvinte românești comune cu albaneza: abur, baci, baltă, brad, brâu,
bucura, coacăză, gard, groapă, grumaz, gușă, mânz, mazăre, moș, rânză, sâmbure, țap, țarc, țeapă, urdă, vatră,
viezure, zgardă etc. Concordanțele limbii române cu albaneza se explică prin faptul că limba română s-a dezvoltat ca
limbă romanică pe substrat traco-dac.
- Din fondul vechi de cuvinte autohtone, care nu au corespondent în albaneză și care au fost explicate prin substrat,
menționăm: băiat, brânză, burtă, creț, doină, melc, nițel, prunc, șoric, zer etc.
NUME PROPRII AUTOHTONE PĂSTRATE ÎN LIMBA ROMÂNĂ
- HIDRONIME foarte vechi: Argeș, Cerna, Prut, Siret, Tisa.
- NUME COMUNE DEVENITE NUME PROPRII: Murg, Brad, Moș.
DERIVAREA
- suf. -esc a fost atribuit substratului autohton + suf. -ac, -andru, -ește. => 22 de cuvinte autohtone în fondul principal
lexical al lb. rom. potrivit lui Al. Graur.

LIMBA ROMÂNĂ COMUNĂ

Etapa de dezvoltare a limbii române în care limba română nu se divizase încă în dialectele de azi a fost denumită
în diverse feluri: Romanică—balcanică (Ovid Densușianu), Stră-română (Sextil Pușcariu), Română primitivă
(Philippide, G. Ivănescu), Româna comună (Al. Rosetti), Română primitivă-comună (D. Macrea), Traco-română/
proto-română (Ion Coteanu).
Prin româna comună se înțelege etapa de dezvoltare a limbii române, dinaintea separării celor 4 dialecte.
După Al. Phillipide, despărțirea lb. comune în cele 4 dialecte s-a produs în sec. VI-VII. După Densușianu, ea ar fi
avut loc între sec. IX-XIII, iar după Theodor Capidan, în sec. X-XI. Primii care s-au detașat din blocul român comun
au fost aromânii, iar ultimii au fost istroromânii. Limitele teritoriului pe care s-a format româna comună, de pe care s-
au deplasat spre S strămoșii aromânilor și meglenoromânilor și spre V spre aceia a istroromânilor, cuprind în n Dunării
întregul teritoriu carpato-dunărean romanizat, spre S așa-numită linie JIRECEK. În V, frontiera poate fi stabilită cu
ajutorul liniilor de ISOGLOSĂ, care separă graiurile sud-slave răsăritene de cele apusene.
ISOGLOSA – linie care marchează pe o hartă lingvistică limitele răspândirii unui fenomen fonetic, morfologic,
sintactic.
TRĂSĂTURI ALE LIMBI ROMÂNE COMUNE:
A. FONETICĂ
• Vocalism
- 7 foneme de bază, vocalele se clasifică după 2 caracteristici de bază: locul de articulație, gradul de deschidere,
- în româna comună, nu există fonemul „î”.
- a (neaccentuat), cu excepția inițialei, închis la ă: lat. casa > daco-rom., aromână, meglenoromână casă.
 - Unele transformări au fost determinate de poziția nazală: a accentuat în poziție nazală trece la î: lat. panem > pâne.
- e accentuat în poziție nazală trece la i: venit > daco-rom. vine, arom. vini, meglenorom. vini, istrorom. vire.
- o accentuat în poziție nazală trece la u: lat. comparo > cumpăr, istrorom. cumpar, arom. acumpăru.
• Consonantismul
- Apariția consoanei ș în limba română este determinată de palatalizarea lui s urmat de un i provenit din e sau e accentuat
sau i accentuat sau dintr-un e sau i în hiat latinesc: lat. roseus > roșu.
- Româna comună a menținut la începuturile ei distincția între l slab și l forte. L simbplu intervocalic latinesc evoluează
la r încă la începuturile românei comune: lat. solem > soare, lat. molam >moară.
- Grupurile consonantice latinești cs > pt și ct >pt: lat. coxa> coapsă, lat. lactem > lapte, lat. noctem > noapte.
- Grupul latines gn > mn: signum > semnu, lat. lignum > lemnu.
- Grupurile bl și br intervocalice devin ul și ur: lat. cibrum > ciuru.
- Grupul lat. sc, st urmat de e sau i e redat prin șt: lat. descendere > descinde. Lat. castigare >câștiga.
B. MORFO-SINTAXĂ
• SUBSTANTIVUL - În rom. comună, se mai păstrează declinarea a IV-a feminină.
• ADJECTIVUL – potrivit numărului formelor, adjectivele cunosc în româna comună 3 categorii:
a. Adjective cu 4 forme: masc amaru, amari, fem amară, amare.
b. Adjective cu 3 forme: masc. nou, noi, fem. nouauă, nouauă.
c. Adjective cu 2 forme: masc. dulce, dulci, fem. dulce, dulci.
- Adjective cu o singură formă, deci cu raportul de gen și de număr neutralizate total nu au existat în româna comună.
• NUMERALUL
- Termenii fundamentali de la 1 la 10 s-au păstrat din lb. lat. cu mici modificări (unu, doi/ două, trei, patru, cinci, șease,
șapte, optu, nouauă, dzeace), menținându-se până astăzi în aproape toate dialectele.
• VERBUL – comparația dintre cele 4 dialecte românești, a permis reconstruirea a 4 moduri personale în româna
comună: indicativ, conjunctiv, condiționalul și imperativul și a 3 moduri nepersonale: infinitiv, gerunziu,
participiu.
C. PARTICULARITĂȚI REGIONALE
- Rotacismul lui n interovocalic trecut la r în elemente latine (rostirea vire, gură, mâră) => fenomen care astăzi se mai
păstrează doar în câteva puncte din dialectul daco-român (în M-ții Apuseni).
- Palatalizarea labialelor – rostirea chiatră, ghine pt. piatră, bine => fenomen general în aromână, parțial în
meglenoromână și regional în dacoromână.
D. LEXIC
- vocabularul lb. române comune era alcătuit, în primul rând, din elemente de origine latină, dintre care unele s-au
pierdut cu timpul sau supraviețuiesc doar în unele dialecte și graiuri.
- S-a stabilit un min. de 598 de elemente lexicale de origine latină, considerate ca cele mai frecvente în româna comună.
MORFOLOGIA ISTORICĂ

SUBSTANTIVUL
Latina clasică, după cum se știe, cunoștea 5 declinări și 6 cazuri (N, D, AC, G, V, Ablativ) și 3 genuri (masculin,
feminin, neutru).
➢ DECLINAREA
• Substantivele grupate în cele 5 declinări, aveau în general, desinențe caracteristice de singular și de plural.
✓ Declinarea I: a - N sg, ae - G sg,: casa
✓ Declinarea II: us, desinența zero, um la N sg., i, a la N pl.: fagus, puer, grandium
✓ Declinarea III: desinență zero N sg, s, i, e, N pl. e, a, ia.: homo, tempus, anima, mare.
✓ Declinarea IV: us (masc, fem.), u (neutru), us, ua (pt. neutre): manus.
• Declinarea I din lb. rom. cuprinde substantivele feminine terminate în
✓ „ă”: fată, masă
✓ „ea”: măsea, saltea
✓ „a”: basma, macara
✓ „i”: zi
 Tot aici intră și masculinele comune și proprii terminate în „ă”, „ea”, „a”: popă, tată, Dănilă, Cătană, Păcală,
Petrică, Costea, Toma, Zaharia.
• Declinarea II include subst. masc. și neutre terminate în:
✓ Consoană: lup
✓ „u”: codru, socru, filtru, atu
✓ „u” semivocalic: erou, ou
✓ „i”: taxi
✓ „i” semivocalic: ardei, mai, rai
✓ „o”: tempo, radio
• Declinarea III cuprinde subst. terminate în „e”: femeie, frate, nume, lapte, munte, perete, pântece, vulpe,
substantivele din această declinare fiind de toate genurile.
- Se includ tot aici și numele primelor 5 zile ale săptămânii ( forma lor articulată este la fel cu cea a femininelor
în „e”: luni-lunea, ca și floare- floarea).
- Trecerile de la o declinare la alta, fenomen numit METAPLASMĂ, au început în latină și continuă în
română.
- Româna se caracterizează prin menținerea și dezvoltarea distincțiilor dintre formele de singular și cele de
plural.
➢ CAZUL
• DECLINAREA I
Feta/ fete
Sg. Pl.
N feta Fetae
G fetae Fetarum
D fetae Feti
AC fetam Feta
V feta fetae
 - Menținerea G-D femininelor este una dintre caracteristicile care deosebesc româna de alte idiomuri
romanice cu o singură formă cazuală. S-a încercat explicarea acestei particularități a românei și prin substrat,
și prin influență slavă, dar ea se datorează nu unui factor extern, ci caracterului mai conservator al românei:
G-D românesc continuă G-D latinesc, atât ca formă, cât și ca valoare.
- Dintre formele de plural, s-a păstrat doar o singură formă: fete.
• DECLINAREA II
Vicinus, vicini (masc.)
Sg. Pl.
N Vicinus Vicini
G Vicini Vicinorum
D Vicino Vicinis
AC Vicinum Vicinos
V Vicine Vicini

- Dacă la singular avem 2 forme cazuale distincte: vecin, vecine, la plural s-a moștenit una singură: vecini.
- Vocativul în „e”: vecine, băiete, s-a păstrat din latină și deci, nu se datorează influenței slave.
- Forma Vocativului de tipul băiatule, nu este nici moștenită, nici împrumutată din slavă, ci este o inovație
relativ târzie după generalizarea și sudarea articolului hotărât pe teren românesc.
- Dacă la băiete „e” se atașează subst. nearticulat, atunci la băiatule, „e” se adaugă formei articulate a
substantivului. Vocativul în „lor” de la pl. este tot o formație pe teren românesc. Desinența de V vine prin
extindere de la D.
Canum/ cani (neutru) = scaun.

Sg. Pl.
N Canum Cana
G Cani Canorum
D Cano Cani
AC Canum Cana
V Canum Cana
- Atât la sg., cât și la pl., avem câte o singură formă în română: scaun/ scaune.
• DECLINAREA III
Vulpi, vulpis (fem. parisilabic) Sg. Pl.
N Vulpi Vulpes
G Vulpis Vulpium
D Vulpi Vulpibius
AC Vulpem Vulpes
V Vulpis Vulpes
Mons, montis (masc. imparisilabic)

Sg. Pl.
N Mons Montes
G Montis Montium
D Monti Montibus
AC Montem Montes
V Mons Montes
Nomen, nominis (neutru imparisilabic)

Sg. Pl.
N Nomen Nomina
G Nominis Nominum
D Nomini Nominibus
AC Nomen Nomina
V Nomen Nomina

- Femininele păstrează 2 forme la singular: vulpe, vulpi, iar masculinele și neutrele una singură: munte, nume.
- Forma de plural în „i” se crede că este o extindere de la declinarea II.

▪ În limba română, N și Ac au o formă identică la toate declinările.

➢ NUMĂRUL
- Categoria numărului în română cunoaște singularul și pluralul. Spre deosebire de alte idiomuri romanice,
româna marchează puternic opoziția dintre cele două numere.
- Structura limbii noastre nu tolerează în general o desinență de plural identică cu cea de singular.
- Desinențele toate sunt de origine latină și doar dispunerea, folosirea diferită a uneia dintre ele este
neetimologică.
- Alături de această distribuție nouă a desinențelor, româna inovează și prin aceea că în realizarea distincției
dintre sg. și pl. cuplează adesea, redundant, marcarea desinențială cu o flexiune internă: alternanțe vocalice
sau consonantice simple sau duble: ban- bani, plăcintă- plăcinte, dar masă-mese, țară-țări, pradă-prăzi
(alternanță vocalică și desinențială).
- Opoziția de număr este uneori neutralizată: sg/ pl: nume, spate, pântece.
- Sunt substantive care au numai formă de singular (singularia tantum): mazăre, miere, sete, dor, sau doar
formă de plural (pluralia tantum): șale, zori.
- Unele desinențe au regimul lor etimologic, iar altele cunosc o distribuție nouă.
a. Declinarea I
o Pluralele în -e și -le se păstrează din latină: fetaem < fete, stellae < stele și se extind și la
împrumuturi: gazde, cafele, parale.
o Pluralul în -i: popi, pași – e o extindere de la femininele declinării III.
o Pluralul în -uri: blană/blăni – blănuri. = un plural colectiv, care redă ideea de sortiment,
diversitate și se explică prin extindere pe teren românesc de la declinarea II.
b. Declinarea II
o „i” se păstrează ca în latină: lupi, vecini
o „e” se explică prin fonetică sintactică: brață +le, scaună + le < e: brațe, scaune, cuie, case.
o -uri: timpuri, piepturi < lat. -ora și prin forța sa de a exprima pluralul se infiltrează și în altă
declinare.
 c. Declinarea III
o Desinența -ți: vulpi, munți. – s-a impus prin extindere de la declinarea II, dar părerile
specialiștilor diferă mult. Ex: pl. vulpis < vulpi. Cu mai mult temei, poate, se amintește de
influența formelor de pl. în -i ale adjectivelor: boni, multi, care însoțeau substantivele.
➢ GENUL
- Latina clasică diferenția 3 genuri: masc., fem., neutru.
- Printre caracteristicile care deosebesc româna de alte idiomuri romanice se numără și păstrarea alături de
masculin și feminin a neutrului (numit de unii și ambigen sau eterogen).
- Ca și în cazul altor factori de limbă moștenite, româna a operat schimbări și în domeniul neutrului, ceea ce
face ca neutrul nostru să nu fie absolut la fel cu cel românesc.
- Genul neutru cuprinde numai substantive care desemnează inanimate și prin această trăsătură semantică se
subordonează masculinului și femininului, care includ substantivele animate.
- Deosebirea cuvintelor pe genuri se face după contextele cu adjectiv: un băiat bun – doi băieți buni, o fată
bună – două fete bune. Se poate discuta despre un plural colectiv pentru ideea de sortimente diferite.
- Neutrul nu are contexte nespecifice: un scaun bun, două scaune bune. Se opune femininului la singular și
masculinului la plural. O dovadă însă că neutrul nu se confundă cu masculinul la sg. și cu femininul la pl.
este că neutrul are și un indice formal propriu: desinența -uri, care continuă direct latinescul ora < ură, ure,
uri. Este adevărat că uri apare și la feminine , blănuri, mâncăruri, alături de blăni, mâncări dar puținele
plurale în uri sunt relative noi la feminine și au o valoare specială anume aceea de plural colectiv pentru
ideea de sortimente diferite.

ARTICOLUL

Morfem al determinării numelui era necunoscut latinei. Prezența sa în limbile romanice se datorează unei
inovații relativ târzii.

ARTICOLUL HOTĂRÂT

Se explică din pronumele demonstrativ –ille , illa, illud, și cu i scurt sau mai exact spus din formele la care s-a ajuns
prin analogie prin tendința de regularizare în latina populară, illus, illa, illum,(i scurt), neaccentuate în frază
a. Masc.
1. Singular
❖ N/ Ac: „l” provine din illus și anume: cade consoana finală, geminatele se simplifică, i scurt inițial
neaccentuat dispare și rămâne forma lu iar u final se afonizează =>„l” – lupul. Articolul hotărât „-le”
din fratele provine tot din illus prin asimilarea lui u de către e de la sfârșitul numelui = fratelu
❖ G/ D: „-lui” provine din „illui”: lupului, nu se poate explica nici din latinescul clasic illius nici din
dativul illo lui proclitic are aceeași origine: lui Vasile. Pentru forma lu din aspectul vorbit s-au dat mai
multe explicații înainte de un nume care începe cu i: lui devine lu Lui Ion devine lu Ion.
2. Plural:
❖ N-AC: „i” provine din illi: geminatele se simplifică, i inițial scurt dispare = li iar apoi la „i” :lupii
❖ G-D: lor: provenit din illorum , cade consoana finală, geminatele se simplifică, cade i scurt
b. Feminin
1. Singular
❖ N-AC: „a” - provine din illa, i scurt dispare dublu „l” înainte de accent dispare, rămâne „a”: casa
❖ G-D: „ei” provine din illaei, geminatele se simplifică, i scurt inițial neaccentuat dispare, ae trece la
e =casei
2. Plural
❖ N-AC: „le” provenit din illae: „i” inițial neaccentuat dispare , geminatele se simplifică și ae trece la e
= casele
❖ G-D: „lor” provine din ilorum și e ca la masculin, m final dispare i scurt dispare, geminatele se
simplifică și = loru cu afonizarea lui u
• În română articolul hotărât poate fi și enclitic (postpus) și proclitic (antepus) :omului , lui Petru
• În română, topica firească menținută din latină este substantiv + adjectiv și drept urmare articolul a fost atras de
primul element afuzionat cu substantivul .
• În româna vorbită, cu excepția variantei solemne, articolul hotărât masculin „l” nu se mai pronunță omul =omu,
u a preluat funcția articolului și realizează opoziția nearticulat-articulat.
• Dispariția lui „l” a fost explicată atât prin cauze externe (influență albaneză) cât și prin factori interni (cerință
morfologică fonetică, sintactică, poziție finală slabă).
• În limba veche numele proprii masculine primeau articol enclitic: Lăpușneanul, Moldoveanul. Dacă în trecut
se putea articula și „Moldoveanului” și lui Moldoveanu”, astăzi la genul personal apare doar articularea
proclitică la G-D: lui Mihai, lui Ilie.
ARTICOLUL GENITIVAL
• Art. genitival sau posesiv provine din îmbinarea latinescului ad, cu illus, illa, illum.
• masc. sg.: al, provine din ad + illum. – cad consoanele finale d și m, geminatele se simplifică, i scurt inițial
dispare => allu – u se afonizează => al.
• Pl: ai – provine din ad + illi, cade consoana finala d, geminatele se simplifică, i inițial scurt dispare => ali =>
ai.
• Fem. sg.: a, provine din ad + illa, consoana finală d dispare, geminatele se simplifică, dublu l înainte de accent
dispare, i scurt inițial dispare și rămâne a.
• Pl: ale, provine din ad + illae, consoana finală dispare, diftongul ae se monoftonghează la e, i scurt inițial
dispare, geminatele se simplifică => ale.
• G/D pl: alor , provine din ad +ilorum. Cad consoanele finale d și m, i scurt dispare, geminatele se simplifică, u
final se afonizează => alor.

ARTICOLUL ADJECTIVAL
• Masc sg. N/ Ac: cel, provenit din ecce + illum. Consoana finală dispare, geminatele se simplifică, e < a, u
final se afonizează => acel – a se aferezează. (a inițial dispare)
• G/ D: celui- provine din ecce + illui.
• Pl N/ Ac: cei, provenit din ecce + illi. Geminatele se simplifică, e din ecce trece la a, i inițial scurt dispare =>
aceli < acei. Afereza lui a: cei.
 • G/ D: celor- provenit din ecce + illorum. E din „ecce” trece la a, geminatele se simplifică, i scurt inițial
dispare, u final se afonisează: acelor – afereza lui a: celor.
• Fem. sg. N/Ac: cea, ecce + illa, e din „ecce” trece la a, geminatele se simplifică, dublu l dispare => acea,
afereza lui a: cea
• G/ D: celei, ecce + illaei. E din ecce trece la a, geminatele se simplifică, ae trece la e => acelei, afereza lui a:
celei.
• Pl N/ Ac: cele, ecce + illae, e din ecce trece la a, geminatele se simplifică, ae trece la e => acele, afereza lui a:
cele
• G/ D: celor, ecce + illorum, e din ecce devine a, geminatele se simplifică, consoana finală m cade => acelor
=> celor.

ARTICOLUL NEHOTĂRÂT

• Sg. masc.: un, provenit din unnus, s final dispare, u final se afoniează => un
• Sg. fem.: o, provenit din una: ună< un’ă < u < o
• Plural: niște, provenit din nescio quid (=nu știu ce)

ADJECTIVUL
• În lb. latină, adj. Se organizau în 3 clase după nr. terminațiilor la N sg:
a. Adjective cu 3 terminații:
✓ -us (m), -a (f), -um (n): bonus, bona, bonum
✓ -er, -a, -um: niger, nigra, nigrum
✓ -er, -is, -e: acer, acris, acre
b. Adjective cu 2 terminații: -is (m, f), -e (neutre): dulcis, dulce/ tristis, triste, gravis, grave
c. Adjective cu o terminație: felix, prundens.
• Clasa adj. Cu 3 terminații era mult mai regulată și mai productivă. Dintre toate tipurile de terminații
adjectivale, -us, -a, -um s-a impus cel mai mult. Astfel se explică trecerea multor adj. în latina populară la
acest tip.
• În general, adj. românești cu 2 terminații provin din adj. latinești cu 3 terminații: bun (provine din bonus,
bonum), bună (bona), frumos (formosus, formosum), frumoasă (formosa), iar cele cu o singură terminație
continuă adjective latinești cu 2 sau cu o singură terminație: ferice < felix.
• Adjectivele moștenite cu o singură terminație sunt foarte puține în lb. română, mai numeroase sunt
neologismele împrumutate: atroce, feroce, precoce, tenace, blue, gri, lila, maro, oliv).
• După formele distincte de sg. și pl., adj. românești se pot grupa în felul următor:
a. Adj cu 4 forme: bun/ bună/ buni/ bune
b. Adj. cu 3 forme: lung/ lungă/ lungi
c. Adj. cu 2 forme: mare, mari
d. Adj. cu o singură formă – invariabile: atroce, ferice, maro, gri.
GRADELE DE COMPARAȚIE

• În lb. lat., adj. cunoșteau 3 grade de comparație: pozitiv, comparativ, superlativ.

• Româna a moștenit acest sistem al. gr. de comp., dar spre deosebire de latină, care realiza forme sintetice pt.
comparativ și superlativ, româna exprimă de obicei în mod analitic ultimele două grade.
• Pozitivul este un grad de comparație (altfel nu s-ar putea vorbi de existența celorlalte două grade), care arată
că însușirea este de gradul zero: bonus < bun, reus < rău.
• Comparativul latinesc se forma cu -ior la masc. și fem. și -ius la neutru, care se adăugau la tema pozitivului,
dând naștere unei forme sintetice: acrior, acrius < mai acru, mai acră.
• Superlativul latinesc se exprima tot sintetic prin fuzionarea cu tema pozitivului a sufixelor: clarus +issimus/
issima, issimum, pulchler +rimus, rima, rimum.
• Comparativul de inferioritate se formează cu adverbele „mai puțin frumos”, iar cel de egalitate cu locuțiunile
adverbiale „la fel de, tot așa de, tot atât de (frumos)”.
• Superlativul absolut dispune de numeroase posibilități de realizare: cu:
❖ adv. „foarte, „tare (frumoasă)”
❖ cu „mult, prea (vârtos)”.
❖ Cu adv. care, prin conținutul lor semantic exprimă ideea de superlativ: extraordinar, extrem, grozav,
minunat, neînchipuit, teribil
❖ Cu elemente de compunere: arhi-, super, extra
❖ Cu locuțiuni adverbiale: de tot, cu totul și cu totul, din cale-afară.
• Adjectivele care exprimă însușiri cu caracter absolut nu pot avea grade de comparație: principal, unic, veșnic,
gravidă etc.
• Adj. în română stau, de obicei, după substantive.

NUMERALUL

• Numeralele, ca unități lexicale, continuă în imensa lor majoritate, etimoane latinești, cu schimbări fonetice
mai mici sau mai mari.
• Unus, una, unum – un, o (una < ună <uă < uo < oo < o).
• Duo, duae, duo. => doi, două. Doi provine din „duos” <dos< doi. Duae < doue < douaău< două
• Tres – cade consoana finală. Tre+ i= trei
• Quattro = patru
• Chinque < cincue <cince < cinci.
• Sex < sexe <secse < siese < seșe < șease < șase.
• Septem – siepte – șepte= șapte
• Octo < opto < optu < opt.
• Novem- noue-nouaue –nouauă= nouă;
• Decem < diece <dzece < dzeace <zece.
 VERBUL
• Categoria verbului este mult mai rezistentă la schimbări în general în toate limbile decât cea a numelui. acest
caracter observator al verbului se explică printre altele prin importanța sa, prin rolul său central în
comunicare, prin necesitatea de a avea și de a păstra un mare număr de forme flexionare pentru redarea cât
mai clară a numeroaselor categorii gramaticale ( mod, timp, persoana, număr etc.).
• 4 tipuri de conjugări continuă clasele latinești
• Conj I- are. În ro –a: Cantare=cânta
• Conj II ere= în ro ea (re): Videre=vedea ;
• Conj III- ere = în ro e (re): Vendere = vinde ;
• Conj IV- ire- =rom i (re) Venire=veni ;

MODUL INDICATIV-TIMPUL PREZENT

CONJUCAREA I

- Pers. I sg.: Canto

- Pers. II sg. Cantas – s final dispare = canta, a accentuat trece la â, a accentuat devine ă: cântă + i (de la
conj. IV- desinență a pers. a II-a în lb. rom. extinsă de la conj. a IV-a): cântă + i = cânți
- Pers. III sg.: Cantat. t final cade, a accentuat trece la â = cânta. a neeacentuat devine ă. = cântă
- Pers. I pl: cantamus (al doilea a accentuat), căderea consoanei s = cantamu, a neaccentuat trece la ă =
căntamu = > căntam („ă” < â – prin analogie cu alte verbe care au aceeași vocală tematică, de tipul merge
– mergem, tacem -tăcem).
- Pers. II pl: cantatis (i scurt, al doilea a accentuat): căderea consoanei finale s = cantati, a neeacentuat > ă
= căntati, i> e. => căntate (ă > î prin analogie) + i desinență de pers. a II-a în lb. rom. extinsă de la conj.
IV: cântati < cântați
- Pers. III pl: cantant: căderea consoanelor finale: canta, a accentuat în poziție nazală > â: cânta, a > ă:
cântă.

CONJUGAREA A II-A

Video-videre

Pers I sg: video (i scurt)= VĂZ

Pers II : vides (i scurt)- s final cade i neacc se transformă în e : vedes + i marcă a persoanei a doua în limba
română provenită de la conjugarea a IV-a – d+i = VEZI;

Pers III sg. : videt – t final cade- vide, I scurt trece la e = VEDE

Pers I pl: videmus : - s final cade- videmu, I scurt trece la e – vedemu, Afonizarea lui u final = VEDEM

Pers II pl : videtis : - s final dispare- videti, I scurt trece la e – vedete , Vedete + desinența i (marca de la conjugarea a
IV-a) T+i trece la ț = VEDEȚI

Pers III pl: vident- (i scurt)- t final dispare- viden = VEDE

• Vidunt (s-a refăcut această formă prin analogie – vedu (e precedat de labială, afonizarea lui u )= VĂD
CONJUGAREA A III-A

Vendo-vendere

Pers I sg : vendo- e acc în poziție nazală la i și apoi la î= VÂND ( eu vând )

Pers II: vendis (i scurt) – accentul pe e – s final dispare, i scurt trece la e , e în poziție nazală la i= VINDE ;( plus i
desinență a persoanei a doua în limbă română extinsă de la conjugarea a IV-) = VEND + I = DZ=Z = TU VINZI;

Pers III sg. Vendit(i scurt)- e acc nazal trece la i, consoana finală dispare, i scurt trece la e = VINDE ;

Pers. I pl: Vendimus – s final dispare, i scurt trece la e , e acc nazal trece la i = VINDEM ;

Pers II pl: venditis- s final dispare, ambii i scurți trec la e , e acc nazal trece la i = VINDETE

• Vindete +i de la conj a IV-a = VINDETI t+i=ț= VINDEȚI ;

Pers III pl: vendunt – nt dispare, e acc nazal trece la i si apoi la î , u final se afonizează = ei ele VÂND

CONJUGAREA A IV-A

Dormio-dormire

Pers I sg: dormio- / Pornim de la dormo (în hiat ) – o neacc trece la u-dormu= DORM –EU DORM

Pers II sg: dormis (liniuță orizontală deasupra lui i , pt că este i lung , și se păstrează)

Acest i va fi preluat la toate conjugările din română, pentru că nu cade și nici nu se transformă în e ca cel scurt

- S cade = TU DORMI ( i etimologic și la celelalte conjugări )

Pers III sg: dormit (i scurt, accent pe o)- t final dispare, i scurt trece la e , o acc urmat de e se diftonghează
condiționat la oa= el, ea DOARME ;

Pers I pl: dormimus (i acc) – s final dispare- dormimu

- O trece la u –durmimu

- Afonizarea lui u = DURMIM /DURNIM

Pers. II pl: DORMITIS al doilea i scurt)- acc pe primul i – s final dispare, i scurt se deschide la e, o neacc trece la u =
DURMITE +i ( de la pers II singular extins = DURMITE = DURMIȚI

Pers III pl. Dorm(i)unt / dormunt = DORM ;