Introducere

 
“Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.”

Nicolae Iorga

Fiecare popor deține propriul bagaj istoric fără de care ar fi lipsit de esență. Originile
noastre se pierd în multitudinea de teorii contradictorii, majoritatea oamenilor având o
oarecare nesiguranță a cunoștințelor. Imaginea dilatată în ceea ce privește originea poporului
român, gama largă de ipoteze ale istoricilor și lingviștilor ne propulsează într-un vast teritoriu
al controverselor.

Pendularea între latinitate şi dacism este o poveste fără de sfârşit, una dintre cele mai
dezbătute dileme din istoriografia românească, sursa unor îndelungate dispute științifice.
Carența concretului, această oscilare perpetuă, ne invăluie cu o ușoră incertitudine,
continuitatea poporului român constituind și astăzi un subiect ambiguu. De aceea, în acest
studiu de caz vă prezentăm cunoștințele aprofundate de grupa noastră despre istoria, mitologia
și cultura poporului român, implicit despre geneza limbii pe care o vorbim astăzi.

Definirea conceptelor

Având în vedere tema ,,Latinitate și dacsim”, vom defini acești doi termeni cu
următoarea definiție generalizată ,,Latinitatea și dacismul sunt douăcurente/idei/concepții,
regăsite în cultura și literatura română ce desemnează originile poporului român”. Prin
latinitate se înțeleg acele idei ce susțin originea latină, iar prin dacism se înțeleg acele idei ce
susțin originea dacismă.

Teritoriul de formare:

Limba română s-a dezvoltatpe o largă bază teritorială romanizată, cuprinzând

provincia Dacia nord-dunăreană propriu-zisă, adică în primul rând: Oltenia, Banatul şi
Ardealul, şi, în al doilea rând, Muntenia şi sudul Moldovei, precum şi zona sud-dunăreană
învecinată de-a lungul fluviului, iar în vest şi sud-vest provinciile romanizate ce au stat
întodeauna în strâns contact atât administrativcât şi comercial cu dacii.

Apariția literară a conceptelor:

LATINITATEA este un curent apărut în lingvistica și în filologia românească în sec.al

XIX-lea care, pentru a demonstra caracterul latin al limbii române, a încercat să elimine din ea
cuvintele de alte origini și să modifice astfel forma celor latine, încât să le apropie cât mai
mult de forma originală.

DACISMUL este un curent în istoriografie, afirmat la jumătatea secolului al XIX-lea,

prin absolutizarea (mitizarea) contribuției dacilor la formarea poporului român.

• Acesta îsi face simțită prezența odată cu interesul romanticilor pentru etnogeneză și
pentru mitologia din spațiul traco-dac. Se conturează ca un curent de idei, mai mult
sau mai puțin unitar, mai ales în perioada interbelică, de multe ori fiind asimilat cu
orientarea tradiționalistă.

• Elemente ale limbii dacilor în limba română contemporană:

Privind în ansamblu lexicul din textele secolului al XVI-lea cuprinde numeroase

elemente specific împarţite în douăcategorii:

a) Termeni azi dispăruţi sau păstraţi izolaţi în unele graiuri: „agru” în latină „agrum”,
„arbore” în latină „arboreum”.

b) Cuvinte care s-au păstrat, dar au suferit o evoluţie semantică: adunătură- „sfat”,
bezaconie- „nelegiuire”.

 Date istorice importante

1.Razboaiele daco-romane

Primul război daco-roman a avut loc între anii 101-102 între împăratul Traian și regele
Decebal. Razboiul a fost pornit în 101 de împăratul Traian .Acesta avea 100.000 de
soldați,50.000 erau din legiuni și 50.000 din trupe auxiliare .

Toate aceste lucruri arată că împăratul Traian a gândit un atac distrugător împotriva
dacilor ,menit să i copleșească pe aceștia. În anul 105-106 izbucnește al doilea război daco-
roman iar dacii sunt învinși, din acel moment pana în anul 271 are loc procesul de romanizare
într-un ritm destul de alert. Împăraţii în frunte cu Traian au încurajat ideea colonizării și i-au
imprimat un caracter organizat

Romanizarea este procesul prin care populaţiile cucerite îşi însuşesc civilizaţia, cultura,
obiceiurile, limba latină şi religia romanilor.
 Rapiditatea colonizării a fost impusa de mai mulți factori, între care crearea unei
romanităţi nord dunărene. La fel ca și în celelalte provincii ale imperiului, romanizarea a fost
determinată și în Dacia de câțiva factori :armata ,administraţia, comerțul,
urbanizarea ,circulația intensă a oamenilor, cultura ,religia .

Acordarea dreptului latin şi apoi a celui de cetăţenie romană deplină în timpul domniei
lui Caracalla au fost factori eficienţi în romanitate.

Factorii romanizării:

 militarii, care cunoșteau limba latină, iar după terminarea serviciului militar
deveneau veterani, o parte din ei așezâdu-se în Dacia și răspândind cultura;
 coloniștii, care erau aduși în număr mare din toată lumea (așezați în sate și orașe
ajutau la răspândirea limbii latine în rândul dacilor);
 limba latină, care este factorul esential al romanizării(folosită în școli, armată,
judecătorii);
 modul de viață roman: îmbrăcăminte, încălțăminte, obiecte de uz casnic și unelte
preluate de autohtoni;
 cultura și viața socială (școlile au influențat spiritualitatea autohtonă).
2.Retragerea Aureliana -anul 271
Garnizoanele se retrag la sud de Dunăre iar Dacia încetează să mai fie provincie romană
Între 271 şi sec al VI -lea vorbim despre perioada de formare a limbii române. Este
perioada în care cuvintele de origine latină se transformă sub acţiunea unor legi
riguroase de transformare fonetică.
3Limba română comună
Între secolele al VI-lea şi al IX-lea este perioada limbii române comune
Limba română comună se vorbeşte la nordul şi la sudul Dunării, pe teritoriul fostelor
provincii romane: Dacia, Moesia, Iliria, Panonia, Dardania
4. Perioada românei literare vechi

Se înscrie între sec. al XIII-lea şi sec. al XVIII- lea și începe odată cu primele
manuscrise şi continuă cu primele tipărituri. Este limba textelor religioase a
cronicilor, a primelor pagini literare, ale scriitorilor umanişti
5 .Perioada limbii române moderne 
• începe în sec. al XIX – lea cu primele texte ale marilor scriitori clasici care au oferit
modelele limbii române literare moderne
 Limba română și graiurile sale
Limba română este o limbă indo-europeană, din grupul italic și din subgrupul oriental al
limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea după numărul de vorbitori,
în urma spaniolei, portughezei, francezei și italienei. Din motive de diferențiere tipologică,
limba română mai este numită în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul
dacoromân. De asemenea, este înregistrată ca limbă de stat atât în România cât și în Republica
Moldova, unde circa 75% din populație o consideră limbă maternă (inclusiv sub denumirea de
„limba moldovenească”.

• Grupa nordică (grupa moldo ardelenească):

• Graiuri ale limbii române vorbite în interiorul arcului carpatic:
• -Graiul ardelenesc
• -Graiul crișean
• -Graiul crișean din Ungaria
• -Graiul bănățean
• Graiul ungurean (vezi Româna timoceană)
• Graiul maramureșean
• Graiul bucovinean
• Graiurile românești din Ucraina
• Graiul moldovenesc
• Limba daco-română vorbită în Republica Moldova
• Grupa sudică (grupa meridională):
• Graiul muntenesc și făgărășean
• Graiul oltenesc
• Graiul „țăran” (vezi Româna timoceană)

 De ce au moldovenii graiul dulce - „lapti, legumi, carnişîaltili”? Cum au paralizat în

limbajul celor din Moldova consoanele „ş” şi „ţ”– explicaţiilespecialiştilor
Din punct de vedere gramatical, moldovenii folosesc cel mai curat limbaj românesc. Nu
la fel se pune problema din punct de vedere fonetic. Similitudinile cu limbajul
maramureşenilor sau muntenilor par să întărească ideea că accentul e cel care face diferenţa.

 „Pă bune“, de ce vorbesc bucureştenii ca nişte mitici? Cum a apărut în limbajul celor
„dân“ Capitală celebrul „decât“ în loc de „numai“ şi de ce fumează „ţigare“
Cum facem diferenţa între un bucureşteanşi un ardelean sau un moldovean? Limbajul
diferit este, fără doar şi poate, una dintre caracteristicile locuitorilor capitalei. Explicaţiile,
spun specialiştii, sunt mai multe, de la faptul că bucureştenii „se simt buricul
pământului”, prea grăbiţi să spună corect cuvintele până la capăt, până la influenţele de
limbaj venite din partea multor români, mutaţi, de-a lungul anilor, din toată ţara în capitală.
  De ce vorbesc oltenii la perfectul simplu? Cum au apărut în limbajul oltenesc celebrele
„făcui”, „văzui”sau„dădui”.
Perfectul simplu exprimă o acţiune ce tocmai s-a terminat, în timp ce “vărul” său,
timpul perfect compus, exprimă o acţiune care s-a întâmplat într-un trecut mai îndepărtat. În
primul rând, ne-am propus să discutăm despre corectitudinea perfectului simplu şi despre felul
în care el se foloseşte.

Tipuri de dialectologii:

În funcţie de metodele întrebuinţate în vederea interpretării faptelor de limbă

regionale, vorbim de diferite moduri de a privi şi a descrie varietatea dialectală:

 dialectologia tradiţională – preocupată de descrierea deosebirilor dintre variantele

teritoriale ale limbii, cu accent pe nivelurile fonetic şi lexical;
 dialectologia structurală – vede în dialecte şi graiuri sisteme lingvistice cu mod de
funcţionare propriu şiîşi propune o analiză interlingvistică între graiuri şi dialecte,
evidenţiind atât deosebirile, dar şi asemănările dintre ele;
 dialectologia transformaţională – pornind de la o serie de ipoteze „reguli”, încearcă
să dea o descriere care să evidenţieze caracterul infinit al limbii, al dialectului sau al
graiului, concepute ca sisteme de posibilităţi.
Se consideră că limba română are patru dialecte: dialectul dacoromân (adică limba
română vorbită la nord de Dunăre, pe teritoriul României de astăzi), dialectul aromân sau
macedoromâna (vorbită de populaţia românească din anumite zone din nordul Greciei, în
Macedonia, Albania şi Bulgaria), dialectul meglenoromân (într-o zonă la nord de Salonic,
împărţită între Macedonia şi Grecia), şidialectul istroromân (vorbit în câteva localităţi din
Peninsula Istria, Croaţia).

Probabil, la fel ca și mine, te-ai întrebat măcar o dată care e primul cuvânt din
Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Din păcate, nu e un cuvânt pe care să îl ții minte
prea ușor, asta și pentru că nu e folosit în vorbirea de zi cu zi.

Lăsând la o parte interjecția „A”, care este și prima literă a alfabetului, dar precedă și
infinitivul scurt ca formă-tip a verbului, primul cuvânt din DEX este „aalenian”.
 AALENIÁN-  primul etaj al jurasicului mediu sau ultimul etaj al jurasicului
inferior.
Jurasicul constitute perioada de mijloc a Erei Mezozoice, cunoscută de asemenea ca
perioada reptilelor. Începutul perioadei este marcat de marea extincție din Triasic–Jurasic.

 Astfel, istoria limbii române este la fel de controversată ca și cea a poporului român,
din două motive principale, unul științific, celălalt politic. Din punct de vedere științific,
penuria izvoarelor istorice, în special a celor scrise, permite numeroase interpretări, pe care
numai lingvistica comparată, lexicologia și toponimia le pot confirma sau infirma, rareori
definitiv.

 
 Tradiții și obiceiuri
Cu toate că trecerea timpului afectează memoria, dar şi obiceiurile unui popor, cel
român a păstrat de-a lungul vremii o serie de obiceiuri şi tradiţii care, chiar dacă sunt
considerate păgâne, astăzi mai sunt întrebuinţate în viaţa de zi cu zi, dar sub o altă formă.

Tradiții latinești:

 CĂSĂTORIA
În tradiția românească, ritulalul căsătoriei are loc în biserică. Obiceiul de unire a mâinilor
drepte ale celor doi tineri, care la romani se numea "iunctio dextratum", s-a păstrat în slujba
căsătoriei. Mirii trebuie să fie botezați în cadrul Bisericii Ortodoxe, să fie spovediți și
împărtășiți înainte de cununie. O persoană nu se poate cununa religios mai mult de trei ori.
Mirii trebuie să aibă certificatul de căsătorie. Pentru a se realiza casatoria ei mai trebuie să
aducă: lumânări de nuntă, vin, pițcoturi și un prosop.

 
 NAȘTEREA
Practicile urmăresc în general înlăturarea forțelor malefice și asigurarea unui cadru
propice creșterii nou-născutului. După 40 de zile, femeia merge la biserică, unde i se face
molifta. Cel mai important moment din viata copilului este botezul.  Numele pruncului se
pune de către părinți cu binecuvântarea preotului și nu mai poate fi schimbat până la moarte.

Tradiții dacice:

 Pornind de la comoara cea mai de preţ a unui popor - spiritualitatea - putem vedea cu
uşurinţă că Triada Dacică Divină, venerată de către strămoşii noştri, se traduce astăzi
prin Sfânta Treime. Şi, ca în zilele noastre, dacii se închinau unui zeu unic,
Gebeleizis, lui Dionisos care se pare că avea rol de intermediar, astăzi transpus în
personalitatea Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi zeiţei Bendis.
 
 Înainte de orice eveniment important şi, pentru a obţine răspunsul la întrebările adresate
zeilor, dacii (cel puţin acei daci care însumau preoţii şi învăţaţii) ţineau post.
Continuitatea acestei practici se poate observa cu uşurinţă şi în zilele noastre, atunci
când vorbim despre postul tradiţional din religia creştină.
 Descoperirile arhelogice au arătat că unele momentele importante din viaţa unei femei
au fost transpuse şi pe vasele ceramice precum şi în statuetele descoperite. \Astfel, ne
amintim de femeia Gânditorului, însărcinată în ultimele luni, precum şi de poziţia ei.
Majoritatea vaselor şi statuetelor descoperite demonstrează o înaltă practică spirituală
a strămoşilor daci.
  

 Ţesăturile tradiţionale populare din anumite zone ale ţării păstrează şi ele unele
din motivele cromatice ale dacilor. Astfel, roşul simboliza culoarea sângelui, a
matricei informaţionale a vieţii, iar negrul, culoarea pământului, a continuităţii
vieţii în acest univers.
  Mai mult, o serie de plante - care erau folosite drept leacuri în anumite practici ritualice, dar
şi cu scop terapeutic - sunt folosite astăzi în medicina tradiţională alternativă. Nu mai departe
de Sânziene care înfloresc într-o singuri zi din an şi care au proprietăţi "miraculoase" în
vindecarea unor afecţiuni precum reumatismul, epilepsia, hipertiroidia sau insomnia
.
 

Dincolo de toate intrigile folosite, dar şi de lacunele care planează încă asupra multor
aspecte ale civilizaţiei dacice, un lucru este cert: moştenirea pe care ne-au lăsat-o precum şi
gradul de evoluţie informaţională şi spirituală transmis, nu, pot fi tăgăduite de către nimeni şi
nimic.

Care mit e mai “atragator”?

Analizând aspectele atât de complexe ale tuturor miturilor invocate anterior, pot
afirma o oarecare atracție personală față de cel al Meșterului Manole. Vorbind de referentul
avut în realitate (mănăstirea Argeșului), dar și de multitudinea de aspecte filosofice abordate,
consider că acest mit justifică sacrificiul atât de râvnit în existența umană, înglobând elemente
artistice, demne de ecranizarea cinematografică. Totuși, mitul presupune o oarecare credință
îndreptată către o direcție ce pare lipsită de fundament fizic, în cazul acestei opere, observând
contrariul.  De aici, până la conflictele caracteristic umane este doar un pas. Avem nevoie atât
de mare de validarea științifică, istorică sau lingvistică, lucru care degenerează și duce către
dispute dedicate unui scop: validarea adevărului personal.

În acest sens, consider că opinia lui Lucian Blaga îmi descrie cel mai ferm poziția:

„ [..] Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai atît: latini – limpezi,
raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici, – dar vrînd-nevrînd suntem mail
mult.Însemnatul procent de sînge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie
pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală. Tinereţea ne
îndeamnă să turburăm idealul lesnicios al celor mulţi îngîmfaţi, aruncîndu-le în suflete o
îndoială. Să ni se ierte tinereţea. Se va zice că spunem mituri. Ei bine; numiţi-le basme. Avem
însă convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv – şi că miturile sunt prin urmare mai
adevărate decît realitatea.

Cunoaştem experimentul încrucişării unei flori albe cu o floare roşie a aceleiaşi

varietăţi. Biologii vorbesc despre aşa numitele dominante.Ce înseamnă cuvîntul acesta? Că
în generaţiile nouă ce să nasc din împreunarea celor două flori – însuşirile uneia din ele sunt
stăpînitoare; bunăoara cele mai multe vor fi albe. S-a dovedit însă că din cînd în cînd cu
oarescare ciudată regularitate reapar şi însuşirile curate ale celeilate flori. E o izbucnire din
mister, cînd nici nu te aştepţi. Vechile însuşiri le-ai crezut pierdute pentru întotdeauna, ele se
afirmă totuşi din timp în timp în toată splendoarea lor trecută. Într-o îndepărtată analogie cu
experimentul acesta biologic – atît de convingător în simplitatea sa – se poate spune, că în
spiritul romînesc e dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţă culturală. [..]

E o revoltă a fondului nostru nelatin. Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale strămoşilor.”

Texte reprezentative
 
În cultura românească, meritul intâietăţii în afirmarea ideii de
latinitate a limbii materne ii revine lui  Grigore Ureche  (1590-1647). El a
fost primul cronicar moldovean de seamă, care a demonstrat latinitatea limbii
române, într-un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”,
capitolul fiind intutilat „Pentru limba noastră moldovenească”. El spunea că:
„de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.
 

 
Miron Costin în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit
strămoşii lor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii
la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe sînt ulăcuitorii ţărei noastre,
Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte că
precum şi alte neamuri: „franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa
şi românii poartă numele romanilor.”

   

Mai toată poezia eminesciană de inspiraţie istorică se află în

genere în amplul poem din 1872 ,,Memento mori”. În ,,Memento
mori” evocarea epocilor se realizează la limita visului cu istoria şi cu
filosoficul.Şi el susţine ideea latinităţii: „Da, de la Roma venim, scumpi şi
iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de
nobleţă: limba însă am transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe
în literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru
genealogic cu câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toate uscăturile.

 Cercetările iniţiate de Vasile Pârvan au avut ca rezultat realizarea

a numeroase lucrări de sinteză, activitate ce are ca apogeu “Getica”. O
protoistorie a Daciei, unde se încerca pentru prima oară introducerea
originii si evoluţiei culturii şi civilizaţiei traco-getice în circuitul istoriei
universale.
 Astfel, “Getica” rămâne o carte clasică de gândire istorică, un punct de referinţă de care nici o
altă gândire arheologică nu poate face abstracţie, un punct de plecare în noi reconstituiri şi exegeze.

Latinitatea atinge apogeul prin reprezentanții “Școlii

Ardelene”    (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior).

   

Petru Maior:
„...Din cele până aci despre limba lătinească cea comnu zise
lesne se poate afla începutul limbei româneşti. Aceaia se ştie
că mulţimea cea nemărginită a romanilor, a căroara
rămăşiţe sânt românii, pre la începutul sutei a doao de la Hs. în
zilele împăratului Traian, au venit din Italia în Dachia; şi au venit
cu acea limbă lătinească, carea în vremea aceaia stăpânea în Italia.
Aşadară limba românească e acea limbă lătinească comună, carea
pre la începutul sutei a doao era în gura romanilor şi a tuturor italianilor...”

În perioada interbelică idea dacică s-a transformat uneori în

dacism, tracism devenind support ideologic. Şi în perioada
postbelică, dacismul şi tracismul au avut adepţii lor frecvenţi,
atât în ţară, cât şi în diasporă. Ioan Neniţescu în poezia „Pui
de lei”, prezintă de asemenea, originea românilor.

‘’E viața noastră făurită

De doi barbate cu brațetari
Și cu voința oțelită
Cu minți deștepte, inimi mari
Și unu-I Decebal cel harnic,
Iar celălalt Traian de drept,
Ei pentru vatra lor amarnic
Au dat cu-atâțiadușmani piept.’
Motive de elogiu pentru spiritul latin

Ideea de latinitate incepe sa fie afirmata la noi de generatia cronicarilor intre secolele al
XVI-lea si al XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul
Constantin Cantacuzino si Dimitrie Cantemir, atingand apogeul prin reprezentantii Scolii
Ardelene(Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior).

Prima lucrare care atinge demonstrarea latinitatii limbii romane este ,, Letopisetul Tarii
Moldovei”, operă scrisă de cronicarul Grigore Ureche, într-un capitol special consacrat acestei
probleme numit “Pentru limba noastra moldoveneasca”, in care sustine cu mandrie ca “de la
Rim (Roma) ne tragem; si cu ale lor cuvinte ni-I amestecat graiul”.Pentru a-si convinge
cititorii de acest adevar, el da o proba de etimologii latine:”De la ramleni, ce le zicem latini,
paine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaina, ei zic galena; muierea, mulier;
fameia, femina; parinte, pater; al nostru, noster si altele multe din limba latineasca, ca de ne-
am socoti pre amanuntul, toate cuvintele le’am intelege.”

Miron Costin revine asupra romanitatii neamului in cea mai importanta opera
intoriografica a sa, “Letopisetul Tarii Moldovei” , cronica ce o continua pe cea a
lui Grigore Ureche. In “Predoslovie”, Miron Costin afirma ca primul descalecat al Moldovei a
fost cel al lui Traian: “…descalecatul ei cel dintai, carele au fostu de Traian-
imparatul…”.In “Istorie in versuri polone despre Moldova si Tara Romaneasca”, cronicarul
realizeaza o sinteza a schemei structurii limbii romane: “Unde trebuia sa fie Deus, avem
Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu in loc de meus, asa s-a stricat limba; unde era coelum, evm
cierul; homo-omul; frons-frunte; angelus-indzierul. Unele cuvinte au ramas chiar
intregi: barba-barba, asa si luna, iar altele foarte mici deosebiri. In plus, s-au mai adaugat mai
tarziu si putine cuvinte unguresti.

In sfarsit, luandu-se cele sfinte de la sarbi, s-au adaugat si putine cuvinte slavonesti.”.Iar in
opera “De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor”, asa cum indica si titlul,
cronicarul isi propune sa scoata “lumii la vedere felul neamului, din ce izvor si seminte sintu
lacuitorii tarei noastre, Moldovei si Tarii Muntenesti si romanii din tarile unguresti.” El
dovedeste ca precum si alte neamuri:”frantozii-galii, turcii-otomani, unguri-hunii, asa si romanii
poarta numele romanilor.” Tot aici, Miron Costin prezinta si cateva obiceiuri romane,
pastrate si astazi, cum ar fi toatul la petreceri si aniversari, precum si ritualul poarta numele
romanilor.”

Școala Ardeleană a fost o importantă mișcare culturală generată de unirea mitropoliei

românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică , act în urma căruia a luat naștere Biserica
Română Unită cu Roma, Greco-Catolică . Reprezentanții Școlii Ardelene au adus argumente
istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenții direcți ai
coloniștilor romani din Dacia . Aceasta teză este cunoscută și sub numele de latinism .Școala
Ardeleană a contribuit nu numai la emanciparea spirituală și politică a românilor transilvăneni,
ci și la a celor de peste munți. Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie
petiția Supplex Libellus Valachorum (1791, 1792), o cerere adresată împăratului romano-
german Leopold al II-lea, în vederea recunoașterii națiunii române ca parte constitutivă a
Marelui Principat Transilvania.O altă realizare a Școlii Ardelene a fost introducerea grafiei
latine în
limba română, în locul scrierii chirilice, și tipărirea primului dicționar cvadrilingv al limbii
române, Lexiconul de la Buda. Reprezentanții cei mai notabili au fost: Petru
Maior , Samuil Micu , Gheorghe Șincai , Ion Budai Deleanu.
.
Mituri fondatoare
Miturile sunt elemente esențiale civilizației oamenilor ,în care sunt expuse credințe,
principiile morale ale diferitelor comunități. Mitul explică geneza lumii ,sau fenomenele
naturii ,motivează aspirațiile și idealurile umane.

 1.Mitul Zburătorul
Zburătorul, în cultura românească este un spirit malefic care intra în odăile fetelor nemăritate sau a
celor proaspăt măritate și le torturează în somn .Acestea se trezesc cu semne ,vânătăi pe
corp .Pentru a preveni acest lucru ,fetele trebuie sa închidă bine ferestrele .Dacă acesta nu găsește
nici o poarta de acces începe să-și strige victima și încearcă sa o îmbie cu vorbe dulci .
Mitul Zburătorul a fost preluat și în literatură. Mihai Eminescu îl înfățișează în poezia Călin ca fiind un
demon frumos ce le apare fetelor în vis
„Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte ,
Și-n oglind-ale ei buze vede vinete și supte-
Ea zâmbind și trist se uită, șoptește blând din gură:
-Zburător cu negre plete, vin’ la noapte să mă fură .”

Zburătorul este dragostea mistuitoare și neîmplinită ,este focul nestins al iubirii neîmpărtășite.
  2.Mitul Miorița (mitul existente pastorale )
Cea mai cunoscută baladă populară, „Mioriţa”, o adevărată capodoperă a folclorului
literar românesc, pe care criticul literar George Călinescu o plasează între operele
fundamentale ale poporului român, a fost culeasă de poetul, prozatorul şi eseistul român
Alecu Russo, în Munţii Vrancei, la mijlocul secolului XIX.

Acest mit simbolizează existența pastorală a poporului român și exprima o viziune franciscan-
panteistica a morții individului român. Trei ciobani coboară în vale cu turmele .unul vrâncean ,unul
moldovean ,altul moldovean ,căruia Miorița, o oaie nazdravana ii destăinuie gândul sinucigaș .În
presimțirea morții, moldoveanul își rânduiește înmormântarea pregătindu-și un eden terestru .

Miorița
 
Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Iată vin în cale,

Se cobor la vale

Trei turme de miei,

Cu trei ciobănei.

Unu-i moldovan,

Unu-i ungurean

Și unu-i vrâncean.

Iar cel ungurean

Și cu cel vrâncean,

Mări, se vorbiră,

Ei se sfătuiră

Pe l-apus de soare

Ca să mi-l omoare

Pe cel moldovan,

Că-i mai ortoman

Ș-are oi mai multe,

Mândre și cornute

Și cai învățați

Și câni mai bărbați.

Dar cea mioriță,

Cu lână plăviță,

De trei zile-ncoace

Gura nu-i mai tace,

Iarba nu-i mai place.

— Mioriță laie,

Laie, bucălaie,

De trei zile-ncoace

Gura nu-ți mai tace!

Ori iarba nu-ți place,

Ori ești bolnăvioară,

Drăguță mioară?

— Drăguțule bace,

Dă-ți oile-ncoace,

La negru zăvoi,

Că-i iarbă de noi

Și umbră de voi.

Stăpâne, stăpâne,

Îți cheamă ș-un câne,

Cel mai bărbătesc

Și cel mai frățesc,

Că l-apus de soare

Vreau să mi te-omoare

Baciul ungurean

Și cu cel vrâncean!

— Oiță bârsană,

De ești năzdrăvană

Și de-a fi să mor

În câmp de mohor,

Să spui lui vrâncean

Și lui ungurean
Ca să mă îngroape

Aice, pe-aproape,

În strunga de oi,

Să fiu tot cu voi;

În dosul stânii,

Să-mi aud cânii.

Aste să le spui,

Iar la cap să-mi pui

Fluieraș de fag,

Mult zice cu drag;

Fluieraș de os,

Mult zice duios;

Fluieraș de soc,

Mult zice cu foc!

Vântul, când a bate,

Prin ele-a răzbate

Ș-oile s-or strânge,

Pe mine m-or plânge

Cu lacrimi de sânge!

Iar tu de omor

Să nu le spui lor.

Să le spui curat

Că m-am însurat

C-o mândră crăiasă,

A lumii mireasă;

Că la nunta mea
A căzut o stea;

Soarele și luna

Mi-au ținut cununa.

Brazi și păltinași

I-am avut nuntași,

Preoți, munții mari,

Păsări, lăutari,

Păsărele mii,

Și stele făclii!

Iar dacă-i zări,

Dacă-i întâlni

Măicuță bătrână,

Cu brâul de lână,

Din ochi lăcrimând,

Pe câmp alergând,

De toți întrebând

Și la toți zicând

„Cine-a cunoscut

Cine mi-a văzut

Mândru ciobănel,

Tras printr-un inel?

Fețișoara lui,

Spuma laptelui;

Mustăcioara lui,

Spicul grâului;
Perișorul lui,

Peana corbului;

Ochișorii lui,

Mura câmpului?“

Tu, mioara mea,

Să te-nduri de ea

Și-i spune curat

Că m-am însurat

C-o fată de crai,

Pe-o gură de rai,

Iar la cea măicuță

Să nu spui, drăguță,

Că la nunta mea

A căzut o stea,

C-am avut nuntași

Brazi și păltinași,

Preoți, munții mari,

Păsări, lăutari,

Păsărele mii,

Și stele făclii!

 3.Mitul Meșterul Manole

Meșterul Manole începe, din porunca Domnului ,ridicarea bisericii ,însă tot ce ridica ziua se prăbușea
noaptea. La un moment dat, în vis I s a arătat lui Manole cum sa închege monumentul. Acestuia i se
spune ca prima femeie care se zărește va trebuii sa fie zidita . Prima femeie pe care acesta o zărește
este fix soția lui și începe sa se roage la Dumnezeu sa o oprească din a veni .
Soția acestuia ,care avea o credință de neatins merge spre locul lucrării iar Manole o zidește cât mai
repede ,spre a nu fi înduioșat de plansetele tinerei femei gravide .
Spre final ,Manole a murit ,prefăcându-se în fântână.
Acest mit este un mit estetic ,care simbolizează condițiile creației umane ,incorporarea suferinței
individuale în opera de arta . În moartea meșterului Manole se poate vedea un simbol al
obiectivității absolute a creației.

 4. Mitul Traian și Dochia

Acest mit simbolizează geneza poporului român. În colinde Acest mit funcționa sub numele de
Traian ,de Dochia ,de Dochița. Asachi a fost primul care a răspândit Acest mit .

Dochia a fost, se pare, sora lui Decebal, una dintre acele femei dace care, cu vitejie și-
au apărat țara alături de bărbați. Se povestește că Dochia era atât de frumoasă și înțeleaptă
încât Hadrian, nepotul lui Traian și urmașul său, s-ar fi îndrăgostit de ea. După ce romanii
victorioși au ars și dărâmat cetatea, Dochia a plecat cu alte femei în pribegie. Pe drum a aflat
că fratele ei, Decebal, își pusese capăt zilelor. Se spune că Hadrian, dorind-o de soție, ar fi
trimis să fie căutată și adusă la Roma. Împăratul îi vorbește cu afecțiune, ea concluzionând că
ar prefera să moară decât să fie soția unuia dintre ucigașii fratelui său, Hadrian lăsând-o să
plece. Dochia și-a luat o turmă de mioare și a rătăcit prin munți cu oile și câinii săi până ce a
ajuns pe muntele cel înalt, numit Ceahlăul. Oamenii de prin sate veneau la sora regelui dac să-
i povestească ce mai era prin țară și să-i ceară sfat, cu timpul zicându-i Baba Dochia. Tradiția
spune că Dochia nu a murit niciodată, ci s-a împietrit de durere împreună cu oile sale. Și
astăzi se vede stana de piatră, în mijlocul turmei sale de stânci, pe muntele Ceahlău, aproape
de vârful Toaca.