UNIVERSITATEA ‟VASILE ALECSANDRI‟ DIN BACĂU

FACULTATEA DE LITERE – PIPP, CV – II

FORMAREA POPORULUI ROMÂN ŞI A

LIMBII ROMÂNE

COORDONATOR: ECHIPA DE PROIECT:

PROF. DR. GHIOC JENY
ŞERBAN (GROSU) ELENA
SIMION (CRĂESCU) ELENA ALINA
HRISCU (RACOVIŢĂ) ADINA LILIANA
CONDURACHE LĂCRĂMIOARA SIMONA
SEVASTRE (PINTILIE) GEORGIANA

BACĂU
2023
 Este binecunoscut tuturor că în cadrul istoriei vechi a României, problema formării
poporului şi a limbii române prezintă o deosebită importanţă, ocupând un loc aparte ca proces
istoric în evoluţia milenară a societăţii locale din teritoriul carpato-dunărean.
Studierea problemei etnogenezei (gr. etnos > popor, genesis > naştere), adică a originii
oricărui popor, constă în determinarea următoarelor aspecte: când, unde, din ce părţi componente
şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă. Aceste cerinţe se referă şi la problema
originii neamului romanesc.
Etnogeneza românilor este una din cele mai fundamentale probleme ale istoriei noastre
naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români, ci şi straini. De multe ori, însă, conzluziile
istoricilor, mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. În acest caz
credem oportun sa ne referim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor,
expuse în literatura istorică.
 În operele autorilor medievali, incepând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos,
sec. XII) se constată că românii, numiti de ei, vlahi, sunt colonişti români aduşi de Traian
din Italia.
 Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papa Pius al Il-
lea s.a.), de asemnea erau de părere că românii „sunt de neam italic‟.
 Cronicarii şi savantii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const.
Cantacuzino, D, Cantemir, reprezentantii Scolii Ardelene - Petru Maior, Samuil Micu, Gh.
Sincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, Ţara Românească şi
Moldova din „vechii romani‟, care au locuit în Dacia. Dimitrie Cantemir a menţionat şi
aportul dacilor la formarea poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau,
însă, fără temei, că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. Cercetările
ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. Tot nefondate sunt şi teoriile cum
că romanii s-au format numai pe suportul dacic, fără o contribuţie substanţială a romanilor.
Poporul român a continuat să se formeze şi în timpul migraţiunii popoarelor şi, cu
deosebire, în timpul convieţuirii cu slavii, pe care treptat i-a asimilat. Amestecându-se cu populaţia
daco-romana, slavii au influenţat formarea poporului român şi a limbii române. Multe cuvinte
privitoare la ocupaţiile şi insuşirile oamenilor, precum şi numeroase nume de persoane sau de
localităţi sunt de origine slavă.
Principalele etape ale formării poporului român au fost:
- perioada stăpânirii romane (secolele al II-lea-al III-lea, în provincia Dacia, respectiv secolele I-
al VII-lea, în zona dintre Dunăre şi Marea Neagră), când asupra dacilor s-a exercitat acţiunea
romanizatoare a coloniştilor,a veteranilor, a administraţiei romane, formându-se populaţia daco-
romană;
- continuitatea daco-romanilor la nordul Dunării după retragerea aureliană (anul 271), în perioada
migraţiilor, când fenomenul romanizării i-a cuprins şi pe dacii liberi; până la sfârşitul secolului al
VIII-lea, populaţia daco-romană s-a transformat în populaţie românească.
Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi la sudul Dunării, urmaşă a traco-
daco-geţilor din provincia romană Moesia. Aceştia, cunoscuţi mai ales cu numele
de vlahi, reprezintă vorbitorii dialectelor limbii române: aromân, mengleno-român, istro-român.
Deci, poporul român s-a inchegat de-a lungul a sute de ani. El s-a format şi s-a dezvoltat
pe tot cuprinsul ţării noastre. Poporul român a muncit neîntrerupt acest pământ şi s-a apărat cu
vitejie împotriva tuturor cotropitorilor.
Traversarea Dunării de către majoritatea slavilor a condus, însă, la împuţinarea lor în nordul
fluviului astfel încât, pe teritoriul fostei provincii Dacia, amestecul dintre vorbitorii de limbă latină
şi migratori a înclinat balanţa etnică în favoarea romanicilor.
În ajutorul istoricilor vine şi ştiinţa limbii - lingvistica. Cercetările lingvistice au reliefat
caracterul latin al limbii române, dat de lexic şi structura gramaticală . Limba română se aseamănă
cu celelalte limbi romanice, dar are şi particularităţi ce demonstrează formarea sa în spaţiul
carpato-danubiano-pontic şi nu în peninsula Balcanică cum afirma Robert Roessler în cartea sa
,,Studii romanesti…”, publicată la Leipzig, în anul 1871 . Această publicaţie era scrisă pe baza
teoriei imigraţioniste. Aceasta a apărut în urma mişcării de emancipare a românilor din
Transilvania (in secolul VIII), condusă de Inochentie Micu Klein şi urmată apoi în 1791 de un
memoriu (Supplex Libellus Valachorum) înaintat curţii vieneze . Ca urmare, împăratul austriac a
încurajat istoricii să fabrice contraargumente la dovezile de continuitate a românilor în
Transilvania.
În lucrarea sa, Robert Roessler afirma că dacii au fost omorâţi în masă dupa 106 . Este
evident că acest lucru nu este adevărat datorită faptului că românii aveau nevoie de forţă de muncă
şi nu le stătea în obicei să masacreze populaţiile din teritoriile nou cucerite. Au mai fost găsite
dovezi ale continuităţii dacilor în peste 1000 de localităţi, iar nişte inscripţii din alte provincii
romane atestă prezenşa soldaţilor de origine dacă. Din acea perioadă datează toponimele şi
hidronimele care au fost transmise romanilor si au rămas până astăzi (Donaris, Maris, Alutus etc.)
Toate acestea dovedesc faptul că dacii nu au dispărut dupa anul 106, ba mai mult şi-au continuat
existenţa în acelaşi teritoriu.
Teoria roessliană mai susţinea şi faptul că după retragera aurelina dintre anii 271-274,
teritoriul nord-dunărean ar fi rămas pustiu, lucru ilogic având în vedere că în secolul IV un
amfiteatru din Sarmizegetusa a fost blocat şi transformat în fortăreaţă: la Porolisum şi Apullum
s-au găsit morminte de inhumaţie cu inventar daco-roman; la Napoca s-au descoperit două
cuptoare de olărit din secolul IV şi pe tot spaţiul nord-dunărean au fost găsite obiecte paleo-
creştine. .
„Limba română este limba latină, vorbită neîntrerupt timp de 2000 de ani în partea oriental
a Imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud,
Dardania, Moesia inferioară şi superioară) din momentul pătrunderii limbii latine în aceste
provincii şi până în zilele noastre.‟ (Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, EDP, 1977, p.
77)
Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român. Cei
mai mulţi specialişti consideră că limba română provine din limba latină a romanităţii, inclusiv
latina vorbită în părţile de est ale Imperiului Roman. Face parte, deci, din familia limbilor
romanice, dintre care unele au devenit limbi naţionale (italiana, franceza, spaniola, portugheza,
româna), altele au rămas limbi regionale (catalana în Spania, sarda în insula Sardinia, din Italia,
dialectele retoromane în Elveţia) sau au dispărut (dalmata). Altfel spus, suntem europeni …de
bază, întemeietori de civilizaţie europeană.
 Potrivit acad. Al. Rosetti, un mare lingvist European,: „limba română este limba latină
vorbită neîntrerupt in partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene
(Pannonia de sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii
latine în aceste provincii şi până în zilele noastre”. În timp, limbile au evoluat, s-au modificat, iar
atunci când s-au acumulat multe transformări (fonetice, gramaticale şi lexicale), astfel încât
varianta de origine nouă nu mai era înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o limbă
nouă. Transformările sunt un fenomen continuu şi gradual şi nu e uşor să fixăm „praguri”, dar se
consideră că procesul de constituire a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea, iar
pentru limba română, s-au propus, chiar justificat, mai multe date: formarea limbii române ar fi
durat până în secolele VI – VII sau VIII – IX.
Limba română a menţinut structura limbii latine; în structura gramaticală română s-au
conservat din latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele personal, tipurile de
adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri şi
timpuri, principalele conjuncţii şi prepoziţii. În vocabular sunt de origine latină cuvinte care
denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri fundamentale (relaţii de rudenie, părţi ale corpului
uman, elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu etc.) şi care sunt frecvente în vorbire.
Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa substratului (limba vorbită
de populaţiile cucerite) şi a altor limbi cu care populaţia cucerită a venit în contact în cursul
secolelor. În cazul limbii române, substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor
trace (indoeuropeană), din care nu s-au consemnat putine cuvinte în scris.
Lipsa cuvintelor germanice din limba română (alt argument roesslerian) se explică prin
faptul că civilizaţiile nemurilor de origine germană erau net inferioare celei daco-romane, deci
populaţia autohtonă nu a găsit nimic interesant la noi veniţii care au plecat destul de repede.
Asemănarea limbii române cu cea albaneza se datoreză faptului că strămoşii albanezilor au fost
ilirii care se înrudeau cu tracii, prin urmare este logic să avem câteva cuvinte comune cu ei, dar
este absurdă afirmaţia conform căreia poporul român s-a format în peninsula Balcanică, între
secolele IX-XIII, după care a imigrat la nord de Dunăre.
 În prima faza a dezvoltării ei, limba română veche este cunoscută… popular, sub numele
de „limba română comună”, ”protoromână”, ”tracoromână”, ”straromână”. Această limbă,
din pacate, nu este nici atestata, nici cunoscuta documentar şi doar aproximativ refacută de filologi,
prin studii comparative. Aşezarea bulgarilor şi a slavilor în jurul poporului vorbitor de limba
română face ca unitatea limbii române comune să se spargă şi să apară diferite dialecte precum:
daco-român, aromân, istroromân, meglenoromân.
Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă şi începe din secolul al
VI-lea odată cu migraţia slavilor pe teritoriul de la sud de Dunăre. S-a exercitat pe cale populară
– prin contacte cu populaţii slave, dar şi pe cale cultă, prin slavonă, care era limba bisericească
şi a cancelariei în Ţările Române. Unele dintre împrumuturile slave populare au devenit cuvinte
din fondul principal, esenţiale până astăzi – ceas, dragoste, a iubi, muncă, prieten, prost, a sfârşi,
a trăi, vorbă.
După perioada de tranziţie reprezentată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul secolului al XVIII-
lea, începe epoca modernă din istoria limbii române, caracterizată prin unificare şi modernizare.
Alfabetul chirilic este înlocuit cu alfabetul latin, în câteva etape (în 1828, Ion Heliade Rădulescu
simplifică sistemul scrierii chirilice într-o variantă care se adapta pronunţării româneşti; între 1836
şi 1844, s-au creat alfabete de tranziţie în care literele latine înlocuiau treptat caracterele chirilice;
documentele oficiale din timpul domnieie lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin lege folosirea
alfabetului latin, în 1860 în Muntenia şi în 1862 în Moldova).
În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi
masive din limbile romanice (în primul rând din franceză, dar şi din italiană) şi
din latină (împrumuturi din franceză: şampanie, restaurant, birocraţie, abajur, abandon, caiet,
etc.) Între influenţele perioadei moderne se numără şi germana (mai ales în Transilvania)
şi rusa (la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, în Moldova şi Ţara
Românească).
În Ţara Românească şi în Moldova, limba de cultură – a cancelariei şi a bisericii – a fost,
în secolele al XIII-lea – al XV-lea, slavona, folosită în scris în texte religioase, în hotărâri
domneşti, acte juridice, scrisori, cronici. S-au păstrat texte redactate în slavonă pe teritoriul
românesc, din secolul al XIV-lea (cel mai vechi act păstrat datează din 1374). În unele dintre aceste
texte, apar numeroase cuvinte româneşti (nume de familie, porecle, toponime – Arbure, Bălaur cel
logofăt, Roman Blândul..
În Transilvania, devenită parte a monarhiei austro-ungare - influenţa limbii de cultură a
fost – din secolul al XII-lea – latina (medievală), păstrată în inscripţii şi documente. Limba
serviciului religios a majoritatii populatiei ortodoxe din Transilvania era însă tot slavona.
Primul text scris foarte curat in limba română cu o atestare certă, este o scrisoarea
celebra de la 1521, a lui Neacşu din Câmpulung. E foarte posibil să se fi scris româneşte şi
înainte, dar doua textele chiar s-au descoperit fiind în curs de cercetare şi autentificare.
Prin textele scrise s-a construit treptat limba română literară, varianta cultă a limbii române.
Pe teritoriul nostru primele carţi tipărite aparţin diaconului Coressi si ucenicilor, iar prima
traducere integral a bibliei este realizată de Şerban şi Radu Greceanu şi cunoscută sub numele
de “Biblia de la Bucureşti”.
Fundamentele culturii române au fost descrise, înţelese, şi valorificate diferit de-a lungul
secolelor de oameni de ştiinţă care au evidenţiat fie componenta romana, fie pe cea dacica, fie
interacţiunea lor. Astfel, pe temeiul demersului de afirmare a identităţii etnice şi al disputelor
privitoare la originea poporului român şi a limbii române, se dezvoltă cu timpul două concepte şi
două curente de idei, Latinitatea şi dacismul.
Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a constat
în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă. Generalizarea latinei a determinat
fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne, traco-dacă. Durata
romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi
între 106 – 274 / 275.
Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen de mai lunga durata ,ce s-a dovedit
ireversibil iar consecinţele acesteia au fost in primul rand , de natură etno-lingvistică. Se
prezumă că după razboaiele dacice, barbaţii pieriţi în lupte au generat, volens -nolens apariţia a
tot mai numeroase familii mixte, între localnice şi luptătorii romani demobilizaţi în condiţii
avantajoase din armata, bucurandu-se de drepturile de cetaţean al imperiului în Dacia Felix,
adevarata atracţie a vremurilor.
În cultura românească, meritul intâietăţii în afirmarea ideii de latinitate a limbii materne ii
revine lui Grigore Ureche (1590-1647). El a fost primul cronicar moldovean de seamă, care a
demonstrat latinitatea limbii române, într-un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”,
consacrat special acestei probleme şi intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”. El spunea
ca: „de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.Pentru a convinge
cititorii de acest adevăr el accentuează unele paralelisme lexicale latin-romane: „De la ramleni, ce
le zicem latini, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fameia,
femina; părinte, pater; al nostru, noster si altele multe den limba latinească, că de ne-am socoti
pre ămaruntul, toate cuvintele le-am inţelege” (Letopiseţul Ţării Moldovei).
Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin înlucrările lor sorgintea
latină a limbii române. Cronicarul Miron Costin realizează o sinteză a schemei structurii limbii
române: „Unde trebuiasă fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnezeu, al mieu în loc de meus, aşa
s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul.
Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri.
În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de
la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”
Toate acestea dovedesc faptul că la baza formării poporului şi a limbii române a stat un
proces îndelungat şi neîntrerupt, început din perioada existenţei regatului dac, continuat după 106
sub influenţa romană, iar după 271 influenţat de migratori.

Bibliografie:
Djuvara, Neagu; Olteanu, Radu, Cum s-a născut poporul român, Bucureşti, Editura Humanitas,
2017.
Giurescu, Dinu C., Istoria ilustrată a românilor, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981.
Rosetti, Al., Istoria limbii române, Bucureşti, EDP, 1977.
Zoe, Petre; Teodorescu, Bogdan; Andrei, Corina, Manual de istorie pentru clasa a IV-a, Bucureşti,
2014.