UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE, SUCEAVA

Antropolgia culturii europene

Şerban (Grosu) Elena
LC, II

Ritul trecerii în lumea de dincolo

I. Despre condiţia de muritor

Dacă există un subiect care îi priveşte pe toţi oamenii, indiferent de sex, rasă,
vârstă, religie şi mediul socio-cultural, acesta este moartea şi, paradoxal, locul ei în viaţă. Aşadar,
moartea a devenit un mister fundamental pentru fiecare dintre noi.
În lucrarea Omul, muritor sau nemuritor?, Josette M. Abel precizează că evoluţia
umană se bazează pe trei legi, care explică destul de clar principiul: reîncarnarea, karma, dharma.
Reîncarnarea este perioada scursă între naştere şi moartea care urmează.1 Această lege oferă un
câmp de exerciţiu necesar creşterii şi trezirii conştiinţei. 2 Karma este teoria de origine hindusă,
conform căreia destinul omului este determinat de ansamblul vieţilor anterioare şi de
necesităţile evoluţiei lui. 3
Karma determină circumstanţele naşterii şi natura experienţelor
necesare fiecărei etape. Cea de-a treia lege, dharma, este legea universală a cărei rezonanţă
individuală guvernează procesul de evoluţie karmică atât în sens fizic, cât şi în sens psihic şi
spiritual, în termeni de mod de viaţă, spirit de dreptate şi de adevăr, dictate de Sfintele
Scripturi.4 Dharma arată fiecăruia calea justă în funcţie de situaţiile pe care le întâlneşte şi de
natura progresului personal.
Totuşi, legile pe care se bazează evoluţia umană, guvernează trei lumi: lumea
materială, lumea spirituală şi lumea intermediară. Aceste lumi reprezintă diferitele stadii de
maturizare a vieţii.
Lumea materială sau concretă, vizibilă este în concordanţă cu viaţa existenţială şi
cu planul fizic cotidian, care este cel al manifestării, al formei, al materiei, reprezentând fiinţa
umană şi egoul.

1
Josette M. Abel, Omul, muritor sau nemuritor?, p. 156.
2
Idem, p. 7.
3
Idem, p. 157.
4
Idem., p. 156.

1
 Lumea spirituală, încă nemanifestată, adică invizibilă, abstractă, este definită ca
Dumnezeu, Tatăl, Allah, în funcţie de tradiţie. Aceasta face legătura între toate nivelurile
realităţii, ceea ce o situează la înălţime, nu în spaţiu, ci în spirit.
Cea de-a treia lume, cea intermediară, este de ordin psihic, care. în funcţie de
tradiţii, coresunde astralului, îngerilor, arhanghelilor, zeilor.
Tradiţia creştină consideră că omul este compus din esenţă (spirit), substanţă
(materie corporală) şi principiu animic (suflet), a cărui principală funcţie este aceea de a lega
corpul şi spiritul, favorizând schimburile şi realizând sinteza. Celor trei corpuri le corespund cele
trei lumi.
Moartea – eternul blestem al viului 5– a fost simţită dintotdeauna de om ca
nefăcând parte din fiinţa lui, ca un element străin, fiind considerată cea mai insolubilă dintre
probleme.
Viaţa nu e decât o rapidă goană spre moarte , care înainteză continuu către om.
Organismul uman e materie şi, ca atare, e supus lentei uzuri a timpului, aşa cum se întâmplă cu
plantele , cu pietrele, cu metalele. Totul în el decade încet-încet, îmbătrâneşte, se usucă,
încremeneşte, putrezeşte, moare. Cu toate astea, simţim că misiunea noastră nu poate fi doar
aceea de a forma lanţul în care se succed generaţiile. De aceea, misterul morţii a găsit permanent
o dezlegare în credinţa într-o viaţă nemuritoare dincolo de lumea aceasta. Tema nemuririi
domina toată viaa spirituală a umanităţii.
Pentru mulţi oameni, moartea este un prilej de a reactualiza o serie de rituri şi
ritualuri, de obicei transmite prin viu grai din generaţie în generaţie. Păstrarea lor de-a lungul
secolelor arată o calitate a neamului nostru de a prelua şi comunica mai departe formele de cult
bazate pe credinţe străvechi.
Ceea ce este semnificativ în practica religioasă este cultul, ritualul, adică
împlinirea tuturor formelor şi formulelor. La înmormântare, spre pildă, ceea ce preocupă pe
rudele mortului sunt miile de formule şi obiceiuri cari fac cortegiul acestei ceremonii. Cugetarea
lor este, cu aceste ocazii, năvălită cu o sumă de mici griji de ceremonial sau tradiţii. Durerea în
faţa morţii n-are timp ca să consume sufletul lor, căci micile amânunte ale îngropării: preotul cu
toate citirile obişnuite, grijile pentru ospăţul sau pomana ce trebuie să urmeze imediat îngroparea
absorb tot gândul celor rămaşi îndureraţi şi îi mângâie în mare parte de mâhnirea pierderii.
5
Gail Kligman, Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.
108.

2
 Vechimea considerabilă a obiceiurilor funerare (la poporul român) şi a
repertoriului acestora a fost unanim afirmată. Păstrarea lor aproape neschimbată, din vremuri
imemoriale, căci modificările pe care le-au suferit nu le-au schimbat decât în mică măsură
sensurile originare, se explică prin credinţa că orice abatere de la vechile tipare ar duce la
pierderea eficienţei.6

II. Semne prevestitoare ale morţii

De-a lungul timpului, oamenii au încercat să găsească , să înţeleagă, să distingă
anumite semne care anunţă moartea. Decriptarea anumitor semnificaţii din lumea
înconjurătoare, din întâmplările cotidiene, din vise, din manifestările neobişnuite ale
vieţuitoarelor a fost o preocupare constantă a acestora.
Poporul român crede că moartea nu vine niciodată neanunţată, de aceea
7
semnele prevestitoare de moarte sunt un loc comun pentru civilizaţia rurală românească.8
Semnele din gospodărie, anumite vise, comportamentul inedit sau specific al unor
vieţuitoare, semnele cereşti sunt avertismentele morţii.
Semnele din gospodărie: zgomote neaşteptate făcute de o serie de obiecte:
trosnitul grinzilor, al scaunelor, al mesei sau alte trosnituri, crăparea tavanului, crăparea
zidurilor casei, căderea icoanei din cui, căderea oglinzii sau spargerea ei neaşteptată.
Spargerea oglinzii pare a fi o desfiinţare a hotarelor celor două lumi. În popor, se
spune că acoperirea oglinzii la moarte se face pentru ca sufletul să nu se înece în apele
oglinzii, ea fiind linia de demarcaţie dintre lumi.
Visele prevestitoare a morţii sunt: căderea dinţilor, surparea unui mal sau a unei
gropi, privirea în adâncul unei fântâni sau fântâna dărâmată, visarea gropii, dărâmarea casei
sau a cuptorului, aplă tulbure, nuntă, mireasă, tăierea unui pom, ursul arând cu plugul,
apariţia în vis a animalelor psihopompe (care au rolul de a conduce sufletele morţilor în
lumea cealaltă), cum ar fi boii şi vacile de culoare neagră.

6
Pr. Adrian Zaharia, Moartea şi riturile funerare la români şi la alte popoare, Editura Doxologia, Iaşi, 2020, p. 29.
7
Idem, p. 31.
8
Nicolae Panea, Gramatica funerarului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2003, p. 27.

3
 Şi tradiţia vedică impunea ca o vacă neagră să fie adusă la căpătâiul muribunzilor,
iar apoi să fie jertfită pe rugul funerar, pentru a conduce sufletele acestora în împărăţia
preafericiţilor care trec prin Calea Lactee.
Comportamentul inedit sau specific al unor vieţuitoare, precum: urletul câinilor,
pisica şi mielul de culoare neagră, vaca ce mugeşte fără motiv, cântatul cocoşeşte al găinii
(dacă găina cântă cocoşeşte către apus, vesteşte moartea. Această credinţă se întâlneşte şi în
Bulgaria, Italia, Germania, Franţa), cântatul cocoşului în pragul casei, cântatul cucuvelei sau
al bufniţei pe casă sau în gospodărie.
Cântarea misterioasă a cucuvelei sau a bufniţei este privită de toate popoarele ca
u semn de moarte sau prevestitoare a unor prejudicii. Şi romanii credeau că bufniţa
prevestea moartea. În acest sens, istoricul şi enciclopedistul latin Plini cel Bătrân (23 – 79 d.
H.) spunea: Buha, pasăre funebră şi respinsă mai ales în auspiciile publice ca fiind de rău
augur, sălăsluieşte în pustietăţi şi în locuri părăsite, ba chiar sinistre şi inaccesibile. 9
Semul ceresc, precum căderea stelelor, este unul al morţii. În credinţele populare
ale romanilor, se spune că fiecare suflet devine o stea sau, chiar o cometă.
Semnul prevestitor al morţii, căderea stelelor, este întâlnit atât în cunoscuta baladă
populară Mioriţa: Că la nunta mea/ A căzut o stea. Conform concepţiei populare că fiecare om
are steaua lui care cade atunci când acesta se stinge din viaţă. În acest caz este vorba despre
alegoria moarte-nuntă.

III. Momentul morţii

Încă din perioada romanilor, moartea unui memmbru al comunităţii este anunţată,
de obiecei, de dangătul funebru al clopotului. Mai târziu, după întemeierea bisericii, clopotul
anunţă chemarea la Domnul. Clopotul poate fi pus în relaţie cu trâmbiţa cea de apoi, cu care
îngerii vor vesti sfârşitul lumii: Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar
noi ne vom schimba. (I. Corinteni 15, 52)
Momentul morţii poate fi îngreunat de anumite fapte: strigarea celui care este pe
moarte de către cei apropiaţi, iertăciunea, blestemul, lacrimile rudelor.

9
Josette M. Abel, Op. Cit., pp. 34-35.

4
 Când cineva se chinuia şi nu putea să moară, se obişnuia la poporul nostru să se ia
o cofă cu apă proaspătă şi cu un mănunchi de busuioc cu fir de bumbac roşu, să se ude
înainte de răsăritul soarelui trupul muribundului, apoi, la amiază, mijlocul locuinţei, iar la
asfinţit pragul casei. Se pare că acest ritual sugerează drumul pe care sufletul trebuie să plece,
dar şi un posibil simbolism funerar al soarelui care merge spre odihnă. Chir şi azi, deşi se
oficiază mai mult în prima parte a zilei, o înmormântare făcută după amiază nu este deloc
ieşită din comun. De remarcat este şi faptul că pe stâlpii funerari, dar şi pe crucile aşezate la
mormintele romanilor întâlnim motive ornamentale străvechi, dintre care cele astrale (mai
ales soarele şi luna) sunt reprezentative.
Asfinţitul nu este perceput ca o moarte a soarelui, ci ca o coborâre acestuia în
regiunile inferioare, în împărăţia morţilor. Soarele beneficiază de privilegiul de a străbate
infernul, fără a suferi condiţia morţii. Aşadar, se poate spune că sufletul celui adormit are
acelaşi itinerar ca al soarelui sau chiar merge împreună cu acesta acolo unde îi este locul, în
lumea de dincolo: Călătoria soarelui reprezintă modelul exemplar al destinului omului:
trecerea de la un mod de a exista la altul, de la viaţă la moarte şi, apoi, la o nouă naştere.10
O practică a poporului român din vechime era aşezarea muribundului pe vatra de
lut sau chiar pe pământ. Acestui obicei îi putem găsi corespondent la indienii din perioada
mai nouă, hinduistă. Aceştia, înainte ca muribundul să-şi dea sufletul, îl depuneau jos pe un
strat de iarbă, acoperit cu pânză nouă. O explicaţie a acestui gest ar fi că sufletul celui mort
găseşte mai uşor drumul spre lăcaşul morţilor, aflat sub pământ. Culcarea trupului pe pământ,
în momentul morţii, este întâlnită şi la Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis: Nici corpul meu
nu zace în patul obişnuit, nici este cineva care să mă plângă când mă va pune în pământ.11
Obiceiul de a împreuna mâinile celui mort (ceea ce aminteşte de crucea pe care a
fost răstingnit Hristos) pare să fie specific spaţiului creştin. Evreii din perioada
vechitestamentară mureau culcaţi pe o parte, întorşi către perete, iar în ţările islamice, trupul
celui mort era înhumat, uneori, în poziţie de profil, pe o latură.
Printre alte practici ale poporului nostru întâlnite la momentul morţii amintim şi
aceea de a ademeni sufletul muribundului să abandoneze trupul, punându-se la uşă o cană cu
apă şi o străchinuţă cu grăunţe. Este cunoscut faptul că grăunţele de porumb sunt folosite în
10
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase..., p. 139.
11
Ovidiu apud Teodor T. Burada, Datinile poporului român la înmormântări, Ediţie îngrijită şi prefaţată I. Oprişan,
Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2006, p. 34.

5
 gospodăriile românilor şi pentru hrana păsărilor. De aceea, se presupune că acest obicei
amintit mai sus poate fi pus în relaţie cu credinţa că sufletul are forma unei păsări ce este
atrasă, prin hrană specifică, să se îndepărteze de trup pentru a uşura moartea celui aflat în
agonie.
Şi gestul de a deschide imediat ferestrele şi uşile după momentul morţii întâlnit la
poporul nostru, se poate observa şi la alte popoare: în Franţa sau în Ungaria şi poate fi pus în
legătură cu sufletul-pasăre care îşi ia zborul. De amintit aici este şi obiceiul maiaşilor de
aface un orificiu în acoperişul colibei la moartea unui membru al familiei pentru ca sufletul
să poată ajunge fără vreo piedică în cer.
La moartea cuiva, mai ales în satele noastre, se întorc oglinzile şi ceasurile cu faţa
la perete sau se acoperă, iar femeile şi fetele îşi despletesc părul. Gestul de a înveli oglinda,
întâlnit şi la saşii din Transilvania, la evrei, fracezi sau la alte popoare, poate reflecta frica
ţăranului român ca sufletul să nu se vadă doarece ar putea deveni strigoi sau pentru ca cei vii
să nu vadă reflectarea fantomei mortului. De asemenea, el se poate întoarce înapoi prin
această fereastră dintre lumea de aici şi lumea de dincolo. Se pare că oglinda este văzută ca o
poartă spre o altă lume, lumea de dincolo, aşa cum şi luciul apei de care aminteşte luciul
oglinzii este limită şi hotar.
Închiderea ochilor celui care tocmai a murit este o practică obişnuită pentru
poporul român, dar şi pentru alte popoare. Ea se poate observa şi la romani. Poetul Ovidiu
spune: Şi cine/ Cu strigătul din urmă va închide ochii mei? În Iugoslavia, despre cei care mor
cu ochii deschişi se crede că se vor transforma în vampiri, iar în Rusia şi Germania se spune
că ochii deschişi ai celui mort pot atrage pe cineva în mormânt. De aceea, se pare că acest
gest are şi rol de protejare a celor vii, dar şi a celui adormit, împiedicându-se astfel spiritele
malefice să intre în cadavru.
De la epopeea lui Ghilgameş, cea mai veche operă literară transmisă în scris, până
astăzi, în cultura universală, somnul a fost asociat îndeaproape cu moartea. Această asociere
are la bază constatatrea mai veche, reluată mereu, că somnul, din timpul vieţii, este
experienţa cea mai apropiată de moarte. 12
Legătura dintre somn sau, mai precis, dintre vis şi
moarte se întâlneşte şi la vechii greci. Hesiod îl numea pe Oneiros (zeu al viselor) fiu al
Nopţii întunecate (Nyx) şi frate al zeilor Morţi (Thanatos) şi al somnului (Hypnos).

12
Ovidiu Balan, Tema morţii şi a nemuririi în gândirea greco-latină, Editura Vasiliana 98, Iaşi, 2006, p. 222.

6
 Pentru creştini, aceste practici au fost, mai mult poetic, investite cu sensuri noi.
Astfel, închiderea ochilor şi a gurii celui decedat se explică prin faptul că morţii nu mai
privesc această lume imperfectă, deoarece au văzut lumea cerească de dincolo şi nu mai pot
gusta nimic din această lume, ci îşi folosesc gura pentru a-L slăvi pe Dumnezeu.
Aşadar să nu uităm că a muri pentru această lume înseamnă a muri pentru haos şi
probleme, spre a renaşte la plenitudine, regăsind o conştiinţă lărgită.

Bibliografie:
Josette M. Abel, Omul, muritor sau nemuritor?, Editura Antet, Bucureşti;
Gail Kligman, Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania, Editura
Polirom, Iaşi, 1998;
Adrian Zaharia, Moartea şi riturile funerare la români şi la alte popoare, Editura Doxologia,
Iaşi, 2020;
Nicolae Panea, Gramatica funerarului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2003;
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 2, Editura Universitas, Bucureşti,
1978;
Teodor T. Burada, Datinile poporului român la înmormântări, Ediţie îngrijită şi prefaţată I.
Oprişan, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2006;
Ovidiu Balan, Tema morţii şi a nemuririi în gândirea greco-latină, Editura Vasiliana 98, Iaşi,
2006