UNIVERSITATEA

FACULTATEA
STUDII DE

LUCRARE DE SEMINAR

ETNOLOGIE ȘI FOLCLOR

Obiceiuri calendaristice de trecere:

MOARTEA

2018
Cuprins

1.Introducere
2. Obiceiuri practicate la moarte
3. Concluzii
4.Bibliografie

2
1.Introducere

În lucrarea de față voi prezenta pe scurt conceptul de folclor românesc, adică

„frumosul” națiunii noastre care s-a păstrat timp îndelungat și care, se spera, va dăinui în
continuare în viața de zi cu zi a urmașilor noștri. Tot în aceasta, voi prezenta și voi încerca să
explic obiceiurile practicate la moarte în spațiul muntenesc.
Folclorul este știința care se ocupă cu creația artistică a maselor populare de la sate și
orașe, păstrată anonim prin tradiția orală de-a lungul veacurilor, în care se reflectă viața prin
toate aspectele ei în continuă transformare.1
Încă de mici rămânem fascinați de tradițiile și obiceiurile noastre românești, creștem,
le păstrăm și le transmitem mai departe urmașilor noștri. Ne întrebăm, poate, de ce să le
transmitem sau de ce să le practicăm, iar bunicii noștri vor răspunde: „Pentru că așa se face.
Așa s-a pomenit din moși-strămoși!”, iar dacă am sta să-i privim în timp ce recită, joacă,
împletesc, pictează sau înfăptuiesc în pricina unei zile semnificative, ne-am da seama cu cât
suflet lucrează și cu câtă minuțiozitate execută. Bătrânii noștri iubesc frumosul, iar frumosul
nostru este folclorul lăsat din moși-strămoși. Trecând de la o sărbătoare la alta, ne întrebăm
cum de țin ei minte toate obiceiurile: de Crăciun, de Paște, de botez, mai ales de nuntă și de
moarte. Răspunsul acestei întrebări ar fi că folclorul face parte din noi, ca și comunitate, ca și
națiune, fiind puntea de legătură cu rădăcinile noastre. Prin folclor ne regăsim pe noi ca neam,
ca entitate independentă, pentru că acesta are legătură cu viața noastră, cu relațiile dintre
oameni, cu perspectiva noastră de a privi lumea înconjurătoare, dar mai ales cu credința și
spiritualitatea noastră. Folclorul nostru românesc a avut grijă să se „îmbrace” cu obiceiuri,
cântări, jocuri, dansuri și povești spectaculoase
Din toate acestea, am ales să fac cunoscute (sau să reamintesc) obiceiurile care se
practică la moarte. De la an la an avem nefericita experiență de pierdere a unei persoane dragi
nouă; ceea ce această experiență a fost un șoc la început, dar care mi-a atras atenția prin
devotamentul cu care bătrânii satului pun în aplicare „regulile” de pregătire a decedatului în
trecerea la lumea de dincolo.
La noi, moartea mai este numită și marea trecere și asta pentru că există numeroase
pregătiri pentru întoarcerea sufletului celui decedat la Creator, ziua decisivă, ziua judecății și
încheierea socotelilor pământești, crezându-se că sunt necesare anumite pregătiri pentru ca
Dumnezeu să primească sufletul păcătos în sala de judecată. Putem ba chiar compara Judecata
de Apoi cu o zi de judecată pământească. Omul este citat la tribunal, iar citația îi este
înmânată de moarte. În sala de judecată, alături de om, adică de suflet stă avocatul apărării-
numit aici Faptele bune, iar în partea acuzării stă procurorul- Faptele rele. Judecătorul, fără
prea multe semne de întrebare fiind Dumnezeu, cântărește pledoariile fiecăruia și stabilește un
verdict: iertat sau condamnat.
Pentru că aud din ce în ce mai des întrebarea „Ce se întâmplă cu noi după ce murim,
unde ne ducem?”, am să răspund, ca orice alt muritor necunoscător de tainele universului, că:
venim pe acest pământ cu o traistă de întrebări în spate, cu frici și curiozități în mână și cu un
suflet la subraț. Fiecare om are un început, o poveste și-un sfârșit- după părerea mea,
1
Cristina Furtună, Introducere în folclor: suport de curs, Târgoviște: Bibliotheca,2018, p.13.

3
aleatoriu. Așadar, omul debutează cu nașterea, își „scrie” povestea, iar la sfârșit, la fel de
nepregătit și speriat, este dus la încheierea socotelilor pământești- moartea. Datorită acestor
taine pe care nu le vom afla sau înțelege vreodată, noi, oamenii, încercăm să dăm sens fiecărui
lucru, eveniment sau schimbare din viața noastră care să aibă o oarecare semnificație.
Când ne gândim la folclor ne gândim la tradiții și obiceiuri sătești, vechi, însă termenul
în sinea lui este de fapt un portal care face trimiterea la origini; cuprinde nu numai cântări,
dansuri, practici, pictură și nu în cele din urmă portul nostru specific românesc, dar și spiritul
național de unire într-o singură unitate vie și dăinuitoare.

Folclorul este conceput ca document de reconstituire a trecutului, istoric național și ca

bază a dezvoltării culturilor naționale moderne. 2Astfel că, pentru cei care privesc din exterior,
folclorul este spectacol pitoresc, însă obiceiurile noastre încifrează fără îndoială înțelesuri
profunde asupra legăturilor omului cu lumea înconjurătoare, cu natura, asupra legăturilor
interumane, reliefând în acest sens originile și rădăcinile noastre daco-latine.

De admirat, așadar, folclorul nostru românesc pentru multitudinea de creații,

manifestările național-culturale, dar mai ales pentru valorile umane, sociale care au condus la
păstrarea acestor obiceiuri, acestui „frumos” al nostru timp de veacuri.

2.Obiceiuri în legătură cu moartea

2
LAJOS, BALAZS, Folclor. Noțiuni generale de folclor și poetică populară , Cluj-Napoca: Scientia, 2003,
p.12

4
 Moartea (în latină mortem) reprezintă încetarea proceselor vitale la nivelul țesuturilor
și organelor, stare în care sistemul nervos central prezintă leziuni ireversibile și reanimarea nu
mai este posibilă, astfel că survine decesul, ca sfârșit al vieții, sau încetarea tuturor funcțiilor
vitale. Când respirația, bătăile inimii și activitatea cerebrală se opresc, forța de viață încetează
treptat să mai acționeze în celulele corpului.3 Trecând la partea spirituală a existenței noastre,
ce se întâmplă cu sufletul nostru după moarte?

În poporul nostru se crede că se poate acționa asupra procesului marii treceri prin
gesturi, cuvinte și cântări în ajutorarea sufletului plecat. Se crede că rugăciunea și gândurile
concentrate colectiv ajută la liniștea și călăuzirea sufletului respectiv, apelându-se simultan la
rugăciuni pentru iertarea păcatelor pământești ale acestuia.

Moartea este tabu, spectacol al dispariției, ceremonial și concept- o ultimă poveste

menită să încheie „viața lumii”.4

În folclorul nostru obiceiurile în legătură cu moartea au păstrat, mai mult decât

celelalte obiceiuri în legătură cu momentele importante din viața omului, credințe și practici
străvechi anterioare creștinismului5; unitatea celor vii cu cei morți, consemnată în cântecele
ceremoniale, dar și în bocete, și consacrată prin numeroase acte rituale îndatinate (priveghiul,
pomana, bocitul, pomenirea la date importante etc.) stă mărturie a trăiniciei si solidității
societății tradiționale românești.

Știm cu toții că moartea este un proces ireversibil, al perisabilității umane, adică pasul
final. Însă, în concepția folclorului românesc, moartea nu reprezintă ultima etapă a sufletului
nostru, ci începutul unei noi etape- reîntoarcerea la Creator.

Precum nașterea și nunta, moartea face parte din ciclul marilor treceri; reprezintă
trecerea dintr-o stare în alta a individului, totodată și cea mai crudă, de asemenea, și un prilej
de a cerceta spiritualitatea, relația între viață și moarte, între cei vii și cei morți, între mort și
colectivitate, dar și fondul psihic și comportamentul uman. De acest prilej se bucură în

3
A se vedea https://ro.wikipedia.org/wiki/Moarte , vizitat la 14.04.18, 23:47
4
A se vedea http://www.descopera.ro/cultura/15539254-moartea-in-lumea-romaneasca-omul-si-moartea-joaca-
v-ati-ascunselea, vizitat la 14.04.18, 21:17
5
MIHAI, POP, Obiceiuri tradiționale româ nești, București: 1976, p.157

5
exclusivitate știința folclorului, iar nu medicina, care găsește moartea un adversar pe care nu-l
poate învinge niciodată.

Obiceiurile vieții de familie sunt fără îndoială raporturi sociale care se desfășoară în
plan complex, implicând elemente de credințe străvechi și de practici legate de magie; implică
importante elemente marcatoare ale unor evenimente ce implică schimbarea unei situații
existente, o dereglare în sistemul de relații sociale care se cere restabilit. Obiceiurile nu numai
că fac legăturile dintre oameni, dar se găsesc și ca desfășurări spectaculare, cu cântec, jocuri,
practici, versuri, cu acțiuni dramatice, constituind deci un plan artistic de realizare.

Moartea ori marea despărțire nu este pasul final, cum am mai spus, poporul nostru
având grijă ca despărțirea, trecerea și integrarea în lumea de dincolo să fie perfecte și
definitive, pentru evitarea întoarcerii defunctului în lumea viilor sub formă de strigoi; de aici
rezultă sentimentul că între defunct și cei vii pot fi restabilite legături „firești”. Ceremonialul
de înmormântare trebuie să servească refacerii echilibrului social și moral al familiei și
colectivității. Astfel că, moartea este conceptul unui lungi călătorii ireversibile, marcată și pe
plan ceremonial.

Ne confruntăm cu moartea destul de des; fie că este vorba despre o cunoștință, un

prieten sau chiar de un membru al familiei noastre, starea sfâșietoare provocată de moarte este
inevitabilă. „Se spune că dacii plângeau când se năștea un copil, iar la moartea unui dac,
tristețea nu se citea pe chipul lor. Dacii credeau în nemurirea sufetului, iar moartea nu îi
întrista, era un dat firesc conexat cu soarta fiecărui om.”6

Ceremonialul de înmormântare

Obiceiurile de înmormântare sunt multe și diferă de la o regiune la alta, dar în

principiu se păstrează un tipar.

Iminența morții, în spațiul tradițional, se anunță prin semne prevestitoare, precum:

cântatul cucuvelei, căderea oglinzilor sau a icoanelor, pocnirea pieselor de mobilier din casă
sau a ușilor . De asemenea, cântarea cocoșească a găinilor și urletul câinelui casei respective
sunt semne prevestitoare ale morții. Visarea unui mort și îndemnul acestuia către el aduce cu
sine moartea celui care a visat; dar și dacă visezi apă tulbure, lumânări stinse, mormânt
proaspăt sau veștminte negre.

6
Delia-Anamaria, Răchișan, Privire apolinică : studii de literatură , etnologie și folclor: perspective
comparativ-analitice, -ed.a2a, rev. Și adă ugită -, Cluj-Napoca: Mega: Argonaut, 2017, p.132.

6
 Cel bolnav pe pat de moarte, înainte de a-și da duhul, spune că vede diferite arătări,
animale, chipuri de oameni, rămâne cu privirea ațintită, începe să aiureze și cere aprinderea
unei lumânări. Lumânarea se ține la capul omului până ce acesta își va da sufletul. De obicei,
lumânarea este ținută de cineva mai puțin apropiat omului în cauză, pentru că nu-și poate da
sufletul cu familia prezentă. Lumânarea sau lumina de la capul omului are rolul de a lumina
poteca acestuia pe cealaltă lume, iar cel care moare fără lumânare se zice că umblă prin locuri
pustii și întunecoase.

Din ce se cunoaște, moartea se arată frumoasă celor buni, iar celor răi li se arată
întotdeauna urâtă și înfricoșătoare. După ce-și dă duhul, mortului i se închid ochii, „ca să nu
vadă jalea și durerea cea mare a celor ce-l încunjură.” 7 Apoi i se leagă maxilarul cu o basma
să nu îi rămână gura căscată.

După darea ultimei suflări, este scăldat de 2-4 bărbați (sau femei, după caz), este spălat
cu apă și săpun peste tot până nu i se răcește și înțepenește trupul. Scăldarea se face de la cap
și până la picioare, iar cei care se vor ocupa de acest lucru trebuie să nu omită nicio părticică.
Pregătirile continuă prin tăierea unghiilor, îmbrăcarea în haine curate, pieptănarea și așezarea
pe pat a defunctului. Apa în care a fost scăldat se aruncă într-un loc retras.

Înainte de așezarea trupului în sicriu, se înconjoară cu tămâie și se stropește cu

agheasmă. Mâinile se așază pe piept, reprezentând poziție de rugă: „el mulțumește lui
Dumnezeu pentru traiul trăit, lasă grijile lumești de pe pământ și merge numai cu sufletul la
Dumnezeu.”8 De mâini i se leagă un colac și un bănuț, iar picioarele sunt legate și ele cu o ață
roșie, numită piedică, care i se ia în momentul dinaintea coborârii în groapă. Pe frunte i se
pune un „gurar”( urar sau orar- pânză albă cusută cu arnici roşu ca să-l ferească pe mort de
foc). Sub perna se pun săpunul și pieptenele folosite la scăldat, ac și ață, dar și unele lucruri
îndrăgite de mort. La final, peste întreg trupul mortului se pune o pânză albă, numită giulgiu.

Priveghiul reprezintă un ultim prilej oferit apropiaților de a-și lua rămas bun de la cel
mort. Acest „rămas bun” durează două nopți, iar mortul nu trebuie lăsat singur ca să nu se
stingă lumânările, să nu ia foc ceva, să nu intre în încăpere vreo pisică sau vreun câine.
Oamenii care intră în casa decedatului trebuie să spună „Dumnezeu să-l ierte!”. Deasupra ușii

7
S. Fl., Marian, Înmormântarea la români, ediție critică de Teofil Teaha, Ioan Ș erb și Ioan Ilușiu, București:
Editura Grai și suflet- Cultura Națională , 1995, p. 32.
8
S. Fl.. Marian, Înmormântarea la români. Studiu etnografic, București: Editura Academiei, 1982, p. 73 apud
Delia-Anamaria Ră chișan, Privire apolinică : studii de literatură , etnologie și folclor: perspective
comparativ-analitice, -ed.a2a, rev. Și adă ugită -, Cluj-Napoca: Mega: Argonaut, 2017, p.134.

7
de la intrarea casei se obișnuiește punerea unei pânze de culoare neagră, care se păstrează 40
de zile.

În decursul priveghiului este datină să se citească „stâlpii” pentru cel repauzat. Adică
preotul citește evangheliile lui Matei, Marcu, Ioan și Luca. În paralele cu priveghiul, se fac
pregătirile pentru înmormântare: coliva, merișorul, pregătirea pomenii etc.

Pomul (zis merișor) este întâlnit în toate regiunile țării ca fiind pomul vieții omului ce
l-a hrănit pe acesta cu tot felul de poame, iar murind omul, moare și pomul odată cu el. În
Muntenia, noi alegem pomul dintr-o ramură bogată de măr, pe care altădată îl umpleam cu
fructe, covrigi, nuci și colaci legați cu ață roșie de crengile acesteia. Tot legat de merișor se va
afla un colac împreună cu pausul(vinul).

Coliva este prinosul care este adus la biserică. „Grâul fiert, din care se compune
coliva, înseamnă după învățătura bisericii noastre, parte moartea naturei umane și parte
învierea morților.”9Aceasta se împarte prietenilor și apropiaților la sfârșitul înmormântării și
se spune că mortul se va veseli împreună cu aceștia în viața eternă.

Oglinzile se acoperă pentru a evita ca sufletul celui drag sa intre în ele si sa rămână
captiv, iar în casă nu trebuie să fie niciun lacăt încuiat deoarece și sufletul decedatului va
rămâne încuiat, ceea ce îl va împiedica să ajungă la porțile Raiului. Tot pentru a facilita
drumul spre Rai, ferestrele casei se deschid deîndată ce o persoana moare.

Rudele decedatului trebuie să poarte doliu cel puțin 40 de zile, iar bărbații nu au voie
în aceste 40 de zile să se bărbierească.

 Astfel, trecând zilele de priveghi, iar toate celelalte necesare înmormântării sunt gata,
rudele pregătesc tămâia și oferă preotului și cântărețului câte o lumânare aprinsă. După slujba
ce se oficiază la casa decedatului, convoiul mortuar se aranjază astfel: în frunte merge un
credincios cu crucea (care va fi pusă la căpătâiul mortului); urmează cei ce poartă coliva și
vinul, pomul cu darurile ce se împart săracilor (simbol al vieții și al morții, închipuind raiul în
care se dorește a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (dacă sunt), purtătorii de sfetnice,
cântărețul și preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului și ceilalți participanți.

Celor prezenți li se împart lumânări aprinse (uneori însoțite de o batistă, o pânză albă
sau un prosop, precum și un covrig, un măr, un colăcel etc.), de sufletul celui răposat. Cei ce

9
S. Fl. Marian, , Înmormântarea la români, ediție critică de Teofil Teaha, Ioan Ș erb și Ioan Ilușiu, București:
Editura Grai și suflet- Cultura Națională , 1995, p.109.

8
primesc aceste daruri sunt datori sa spună "Dumnezeu sa-l ierte" sau "Bogdaproste!" (cuvânt
slav, încetățenit la noi, dar care în traducere înseamnă tot "Dumnezeu sa-l ierte!").

La sfârșitul slujbei, membrii familiei și ceilalți credincioși, sărută icoana aflată pe

pieptul mortului. Acest gest reprezintă semnul iertării și al împăcării prin care ne luăm rămas
bun de la cel ce pleacă dintre noi.

Pe marginea gropii, preotul rostește ultima ectenie și se cântă "Veșnica pomenire".

Înainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut sa-și ia ultimul rămas bun pot sa o facă acum,
sărutând icoana de pe pieptul celui decedat si, după caz, mana acestuia. Preotul apoi
săvârșește tot ritualul de îngropare (varsă untdelemn și vin peste cel decedat, pecetluiește
groapa) și binecuvântează coliva și darurile care se împart la cimitir.

Pomul (ramura de copac) împodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat
înaintea cortegiului mortuar, se înfige la mormânt lângă cruce, după ce a fost golit de
bunătățile din el, care se dau de pomana.

Familia celui decedat cheamă la masa, după înmormântare, pe cei care au luat parte la
ceremonie, rude, cunoscuți și, îndeosebi, pe cei care au ajutat la pregătirile de înhumare. După
oficierea slujbei și binecuvântarea ofrandelor de mâncare si băutură, cei prezenți sunt datori să
mănânce cu cuviință și cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Cei care se întorc de la
înmormântare, întrucât urmează să ia parte la masă, sunt așteptați de gazdă cu apă de spălat pe
mâini.

9
3.Concluzii

După studiul destul de amănunțit al riturilor practicate la moarte, am constatat că în

Muntenia ele sunt foarte sărace, de ordin standard și care nu transmit nimic, față de obiceiurile
din celelalte regiuni ale țării. Nu este nevoie de o cercetare amănunțită pentru a se evidenția
simplificarea obiceiurilor din Muntenia. Dacă în Moldova, Bucovina și Transilvania există o
varietate de cântări care se recită la moarte și care transmit anumite stări și implicare din
partea comunității, la noi, în Muntenia, singurele cântări sunt cele făcute de preot și de dascăl.
Astfel că, regiunea noastră muntenească tinde către modernizare și simplificare a obiceiurilor.

Alt lucru important, care este foarte evident în momentul când vorbim de moarte, este
plânsul sau jelitul. În celelalte regiuni există bocitoare care rostesc anumite versuri, anumite
rânduri; dar, la noi însă, se plânge în funcție de mentalitatea fiecăruia. De fapt, ar trebui să nu
plângem, ci să ne bucurăm că cel în cauză a trecut de prima lui etapă, cea pământească.
Plânsul este un fenomen firesc, desigur, dar adevărata plângere ne-o facem nouă, trebuind să
ne descurcăm fără persoana respectivă și să acceptăm ideea dispariției acesteia dintre noi.
Cum spune o cântare bisericească „Cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este
umbră şi vis”, adică în zadar alergăm și ne tulburăm, amăgindu-ne, urându-ne între noi, uitând
de frumusețea vieții și, în cele din urmă, de Dumnezeu. Căci în lumea cealaltă nu luăm cu noi
nimic, doar cele dobândite de suflet, cele curate, cele cu dragoste, cele frumoase. Atât de
superficiali suntem, încât, nici măcar pe ultimul drum pe care îl conducem pe respectivul, nu
suntem atenți la ceea ce se rostește, la rugăciunea pentru iertare. Se cere odihnirea sufletului
respectiv „în loc de verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și
suspinul”, chiar dacă suntem conștienți că majoritatea nu merită acest paradis.

Un alt aspect pe care aș vrea sa-l scot în evidență este cel al pomenii. Nu pomana este
cea importantă (să bei și să mănânci, chipurile pentru sufletul răposatului), ci rugăciunea
îndreptată către sufletul celui mort. De ce nu ne-am putea ruga și gândi la cel răposat fărră să
organizăm aceste pomeni, care, după părerea mea, sunt acte de fală, din cauză că acestea nu
sunt îndreptate persoanelor corespunzătoare. Adică pomana se face cu oameni sărmani,
bolnavi, nevoiași, și nu cu rude și prieteni pentru a-ți arăta bogăția. Practic, e un schimb;
mâncare în schimbul unui gând bun, în amintirea celui răposat. Pomenile se organizează
pentru liniște conștiinței oamenilor rămași pe pământ.

10
 În încheiere, țin să precizez că aceste obiceiuri practicate la moarte au rolul lor, acela
de restabilire a echilibrului dintre oameni și păstrarea liniștii conștiintei fiecăruia.

11
4.Bibliografie

 BALÁZS, Lajos, Folclor. Noțiuni generale de folclor și

poetică populară, Cluj-Napoca: Editura Scientia, 2003.
 FURTUNĂ, Cristina, Introducere în folclor: suport de curs,
Târgoviște: Editura Bibliotheca, 2018.
 MARIAN, Simion Florea, , Înmormântarea la români, ediție
critică de Teofil Teaha, Ioan Șerb și Ioan Ilușiu, București:
Editura Grai și suflet- Cultura Națională, 1995.
 POP, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești, București :
1967.
 RĂCHIȘAN, Delia-Anamaria, Privire apolinică: studii de
literatură, etnologie și folclor: perspective comparativ-
analitice, -ed.a2a, rev. Și adăugită-, Cluj-Napoca: Mega:
Argonaut, 2017.
 TEODORESCU, Barbu ; PĂUN, Octav, Folclor literar
românesc, București : Editura Didactică și Pedagogică, 1967.
 A se vedea https://ro.wikipedia.org/wiki/Moarte, 14.04.18,
23 :47.
 A se vedea http://www.descopera.ro/cultura/15539254-
moartea-in-lumea-romaneasca-omul-si-moartea-joaca-v-ati-
ascunselea , vizitat la 14.04.18, 21:17.

12