Universitatea

Facultatea

Studii

Lucrare de seminar

-Perspective din care se studiază limba-

LINGVISTICĂ GENERALĂ.

CONCEPTE LINGVISTICE

2017
Cuprins

1. Introducere................................................................................................3
2. Perspectiva descriptivă.............................................................................5
3. Perspectiva comparativă și istorică.........................................................6
4. Bibliografie.................................................................................................7

2
1.Introducere

Orice știință își află propria identitate, câștigându-și autonomie deplină între celelalte
științe, prin delimitarea cu claritate a obiectului de cercetare și întrebuințare a unei metode
adecvate de interpretare specifice. Istoria delimitării obiectului de cercetare al lingvisticii
înseamnă trecerea de la interpretarea limbii în sfera mai generală a filologiei sau filozofiei și
descrierea limbii în sine. Lingvistica poate fi definită drept „studiul științific al limbii” 1 sau
„studiul științific al limbajului omenesc” 2, această știință având a studia „toate manifestările
limbajului uman”3.

Devenită obiect specific de cercetare, limba este studiată în secolul al XIX-lea sub
diferite forme de manifestare și în primul rând din perspectivă istorică și comparativă la care
se va adăuga, la începutul secolului XX, perspectiva dialectală. Metoda comparativ-istorică
înregistrează un salt uriaș în procesul de autonomie a lingvisticii. În această perioadă au fost
valorificate datele lingvistice care au condus la descoperirea limbii sanscrite.

Sanscrita era vorbită de către indieni cu cel puțin un mileniu înainte de Hristos,
europenii descoperind-o în urma colonizării britanice a Indiei. În urma unor ipoteze eleborate
de William Jones și Lomonosov, savant rus, s-a ajuns la concluzia existenței unui numitor
comun în asemănările dintre limbi, un strămoș.

Lingvistica comparată studiază un grup de limbi din perspectiva asemănărilor dintre

ele, determinată de înrudirea lor și a deosebirilor, impuse de dezvoltarea în condiții specifice.

Lingvistica istorică studiază o limbă din perspectivă evolutivă, în legătură cu istoria

comunității lingvistice căreia i-a servit ca mijloc de comunicare.

Lingvistica descriptivă interpretează limba într-un anume stadiu din evoluția ei

permanentă, de obicei, cel contemporan lingvistului. Lingvistica aplicată, componentă a
lingvisticii descriptive , îmbinând cercetarea științifică cu activitatea practică, sub aspect

1
Lyons, John, Introducere în lingvistica teoretică, București: Editura Științifică, 1995, pag. 11
2
Martinet, Andre, Elemente de lingvistică generală, București: Editura Științifică, 1970, pag. 25
3
Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, București: Editura Polirom, 1998, pag. 23

3
normativ, preocupându-se de elaborarea unor lucrări de interes practic: dicționare, îndreptare
ortografice etc.

Aspectele particulare ale unei limbi sunt cercetate de diferite discipline lingvistice.
Dialectologia studiază variantele teritoriale ale unei limbi, pe când fonologia interpretează
sistemul fonologic, iar lexicologia descrie componența și organizarea vocabularului din
perspectivă sincronică și diacronică.

Termenii sincronic și diacronic sunt apăruți în urma interesului exercitat de Ferdinand

de Saussure asupra lingvisticii și a dorinței acestuia de a separa lingvistica istorică de cea
sincronică. Sincronia se referă la tot ceea ce are aspect static, iar diacronia la tot ceea ce are
legătură cu evoluția. Conceptul lui Saussure desemnează sincronia ca fiind o stare a limbii, iar
diacronia fiind cea care urmărește starea de evoluție.

Așadar, o concluzie inedită ar fi aceea că, nașterea unei științe atrage cu sine dorința de
cunoaștere a istoriei acesteia. În cazul de față, în urma nașterii lingvisticii științifice se naște
lingvistica istorică.

4
2.Perspectiva descriptivă

Descriptivismul este prirna manifestare de lingvistică sincronică. Saussure îl şi

semnalează (în introducerea cursului său), în calitate de curent al cercetării lingvistice.

Lingvistica descriptivă interpretează limba într-un anume stadiu din evoluția ei

permanentă, de obicei, cel contemporan lingvistului. Lingvistica aplicată, componentă a
lingvisticii descriptive, îmbinând cercetarea științifică cu activitatea practică, sub aspect
normativ, preocupându-se de elaborarea unor lucrări de interes practic: dicționare, îndreptare
ortografice etc.

Amestecarea punctului de vedere descriptiv cu cel istoric (cu predominarea celui de-al
doilea) viciază înţelegerea fenomenului lingvistic. De aici urmează că cele două puncte de
vedere trebuie bine delimitate, lingvistica descriptivă („sincronică”) opunându-se net
lingvisticii istorice („diacronice”). Deoarece prima este cea care ne ajută să înţelegem esenţa
limbii (structura, caracterul sistematic), ea trebuie să ocupe locul de frunte.4

4
http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dominte/1-1.htm, 02.11.2017, 13:46

5
3.Perspectiva comparativă și istorică

Naşterea lingvisticii în calitate de ştiinţă înseamnă şi apariţia unei metode anume de

cercetare. Este vorba despre metoda comparativ-istorică. Pentru toţi lingviştii interesaţi de
transformările istorice ale unei limbi sau ale unui grup de limbi, această metodă a rămas, pînă
în zilele noastre, un punct de referinţă.

Principiul de bază al acestei metode este asemănarea dintre formele gramaticale aflate
fie în graniţele aceleiaşi limbi, fie în limbi diferite. De la principiul asemănării a pornit, de
exemplu, Schleicher atunci cînd a formulat ipoteza că limbile indo-europene au acelaşi
strămoş (o limbă care nu s-a păstrat). De la acelaşi principiu au pornit şi lingviştii români,
cînd au formulat ideea unei române comune, din al cărei trunchi s-au dezvoltat ramificaţiile
despre care avem azi cunoştinţă: dialectele. Constatarea unor asemănări este, aşadar, premisa
esenţială a metodei comparativ-istorice.

Nu orice fel de asemănare între limbi interesează însă metoda comparativ-istorică. Cu

alte cuvinte, există asemănări importante pentru că dovedesc o anumită evoluţie istorică şi
întăresc convingerea unei succesiuni genealogice. Dar mai există şi asemănări care nu vorbesc
decât despre jocul capricios al hazardului lingvistic.

Aplicarea metodei comparativ-istorice conduce la o mai exactă cunoaştere a trecutului

limbilor. Acesta este rezultatul principal. Dar, în afară de el, aplicarea metodei a condus la o
altă realizare: reconstrucţia unei limbi de la care nu ne-au mai rămas eşantioane si
clasificarea limbilor.

Termenii sincronic și diacronic sunt apăruți în urma interesului exercitat de Ferdinand

de Saussure asupra lingvisticii și a dorinței acestuia de a separa lingvistica istorică de cea
sincronică. Sincronia se referă la tot ceea ce are aspect static, iar diacronia la tot ceea ce are
legătură cu evoluția. Conceptul lui Saussure desemnează sincronia ca fiind o stare a limbii, iar
diacronia fiind cea care urmărește starea de evoluție.

6
4.Bibliografie

 Ionescu, E., Manual de lingvistică generală (ediția a III-a),

București: Editura Bic ALL, 2001
 Graur, A., Scurtă istorie a lingvisticii, București, Editura
Științifică, 1961 (în colaborare cu Lucia Wald; ediția a II-a,
1965; ediția a III-a, 1977)
 Munteanu, E., Introducere în lingvistică, Iași: Editura Polirom,
2005
 http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dominte/1-1.htm