LITER-CLUB. Anul VII, Nr. 2-3 (25-26), 2022

1
Liter-Club
Revistă de cultură
Anul VII, nr. 2-3(25-26),

aprilie-iunie,
iulie-septembrie 2022
Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

2
PRO DOMO
Biblioraft
• Daniela OATU, Înger în derivă, Iași, Ed.
Timpul, 2021, 102 p. [Poezie].
Din Cuprins: Tabu; Umbra iubirii; Oglinda;
Îngerul nu crede-n minuni; Speranță; Pânza;
Amnezie; Teama de îngeri; Din puținul
eternității; Suflet de hârtie; Biserica din suflet;
Pe vârfuri; Clipe...; Numai poezia; Fâlfâiri de
aripi; Amurg; Umbra ce mă lumina; Ploaie
captivă; Întoarcerea la poezie.
• Petruș ANDREI, Seniorul Grigore
Codrescu. Micromonografie, Bacău, Editura
Rovimed Publishers, 2022, 146 de p.
[Cercetare].
Din Cuprins: „Studenție, ce frumoși sunt anii
tăi!”; Grigore Codrescu – Magistrul;
Prozatorul; Istoricul literar senioral și criticul
literar incomod; Epilog liric – Rondelul
seniorilor; elem. biobibliografice.
• Lina CODREANU, Satul din inima mea,
Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2022, 284 de
p. Prefață de Florentin Popescu. [Însemnări,
evocări, amintiri].
Din Cuprins: Clipe şi locuri în lumina
duioasă a amintirii (Fl. Popescu); Mândreşti –
o stare de spirit; Vatra satului Mândreşti;
Centrul lumii – casa părintească; Casa de
acasă; Unitatea familială; Drumul inițiatic;
Obiceiuri, tradiţii, credinţe; Oameni și
întâmplări; Reverberații onomastice; Epilog;
elem. biobibliografice.
• Petruș ANDREI, O sută și una de poezii,
București, Editura Academiei Române, 2022,
222 de p.
Din Cuprins (capitole): Mierea cuvintelor
(prefață de Theodor Codreanu); I. Poeme. II.
Sonete; III. Inedite; Repere critice. Selecții lirice
din vol.: Descântece de inimă rea; Floarea de
jar; Flacără de veghe; „Dulcea mea Doamnă,
Eminul meu iubit”; Cântecul toamnei; Mierea
din trestii de cuvânt; Cumpănind cuvinte; Într-
un crâng de neuitări; Crepusculul de miere;
Vorbiți-mi despre Dumnezeu; Fată nebună,
dulce femeie ș.a.
• Petruș ANDREI, Spre stele (Ad astra),
Bârlad, Editura „Sfera, 2022, 296 de p.
[Antologie poetică].
Din Cuprins (capitole): Copilăria – primul
rai; Mândria de a fi român; Poveste de iubire;
Eminesciene; Umoristice; „Per aspera... ad
arta”; aprecieri critice.

3
A n i v e r s ã r i...
PETRU IOAN – 75
Hexada „îndemnurilor” către urmași
• Când ajungi la înfiriparea unui proiect de

viitor, să nu crezi că-n viață vei ajunge
neapărat acolo unde sperai la momentul cu
pricina.
• Măcar într-o etapă a vieții să te-ntorci cu
gândul la spiritul locului în care te-ai născut,
ori te-ai format în orizontul cunoașterii și-a
culturii generale!
• Ca intelectual și formator de opinie, să nu
uiți a-ți scotoci trecutul!
• Ca om al școlii, să fii încredințat că vei lăsa
urme doar în măsura în care vei reuși să înveți
tu însuți, zi de zi, de la cei cu care ai socializat
de la-nălțimea catedrei!
• Când, din postura truditorului în câmpul
cunoașterii, ți se-ntâmplă să fii și părinte [...],
să nu uiți a cere iertare celor aduși pe lume
pentru timpul ce ți-l doreau alături de tine, iar
tu nu nu l-ai putut acorda întotdeauna și i-ai
lăsat singuri, pentru a zăbovi mai mult în
biblioteci și-a lua parte la cât mai multe
activități profesionale, în localitate, în țară, ori
peste hotare.
• Dacă ajungi la note de respectabilitate prin
ceea ce ai întreprins în planul prestației
intelectuale și culturale, din postura de soț, nu
prididi să mulțumești soției [...] , ori soțului tău,
ca partener de viață pe care l-ai lăsat de unul
singur în multe situații
ale confruntării cu
provocările domestice și
cu grijile educației.
Din vol. Petru Ioan: o viață

de om, închinată cărților și
celor ce le studiază,
Iași, Editura „Ștefan
Lupașcu”, 2022

4
Petru BRUMĂ
Huşii în cinci plus unu prieteni,
după o idee a lui Nichita Stănescu
Depeşă aniversară
Domnului prof. d.h.c. Petru Ioan - 75
Univ. „Al. I. Cuza“, Iași
Transmitem azi frăţeasca salutare
Spre Aula Luminilor stelare
Aprinse-n cinstea împlinirii tale,
Brav comandor al Logicii Totale.
Alături de-o caldă-mbrăţişare
Ce-ţi datorăm, avem şi adresarea
Prin astă carte-adusă de pe valea
Lohanului. De la patronul Mişu Ralea.
De mâine chiar, în vechiul sanctuar

Te aşteptăm să vii, la un pahar
Cu adevăruri despre adevăr
Să ne înnobilăm, de-a fir-a-păr.
Boier Neveanu - Paul de Popeşti,
Maestru în psihologii actoriceşti,
Cu stimuli de zghihări voivodale
Va potenţa trăiri senzoriale.
Costache Olăreanu – amfitrion
Te-o invita, privelişti din balcon
Să sorbi din ochi: şi din ulcele şarbă
Când veţi ieşi cu cărţile pe iarbă.
Codreanu Theo, prinţ varvarian,
Mai nou, în Corni cu rang de podgorean,
Ţi-o oferi produsul intrinsec
Şi, straniu – busuioacă de crospec
Iar Clit istoricul, la fel prezent,
Pios ca un călugăr de Dervent
Te va trata c-un vin din hruba rece
Scos doar atunci când stareţul petrece.
.............................
În rest, bacante peste tot în cale
Te-or omeni cu băuturi regale –
Izvoare de-atitudini şi-nţelesuri,
Cu fenomenul românesc să te împresuri.
Această ne-a fost misia de magi
Şi iscălim: Perihuşenii dragi
Pt. conf. Petru Brumă – rezident la Tomis
Iaşi, 20 aprilie 2022
N.B. Petru Brumă a trecut pe la noi a doua
zi de la eveniment și ne-a lăsat un exemplar
din poemul aniversar. A recapitulat întreaga
desfășurare a evenimentului. Publicăm
poemul în revista „Liter-Club”.
Cu regretul de a nu fi fost prezenți la
aniversară!
Lina și Th. Codreanu

5
Lina CODREANU
Logicianul
(Desen, 2008)
Marcel MIRON
Ilogica logicii
lui Petru Ioan
Ilogic
sau poate chiar logic este
ca într-o zi toridă de vară
când soarele arde cu foc și cu pară
să privești ca Diogene la lumina lumânării
chipurile trecătorilor transpirați
și să te întrebi
care-i filosof
care-i om
și care este mai puțin sfeșnic
suport pentru zâmbetul veșnic.
Logic
sau ilogic vorbind
de ce să umbli cu lumânarea morții
ca să găsești printre frescele vii
pe cei aleși ai sorții!
sau printre văgăuni și locuri uitate
să cauți comori ascunse
în verb și cuvinte
topite în magma fierbinte
născute mai ieri
din răstigniri și învieri.
Logic
sau poate ilogic este
să ne mirăm de tabloul
pictat de îngerul păzitor
pe materialul din dotare
oferit de creator
cer și stele
unde vedem că un bărbat fără vârstă
trage după sine
pe caldarâmul proaspăt spălat
un năvod
plin cu cărțile înțelepciunii
scrise
ori încă nescrise
bordurate cu aurul propriilor vise.
Logic
sau ilogic este să ne întrebăm
dacă aceste cărămizi de hârtie
6
vor fi mâncate de lacome omizi
care vor zbura apoi din crisalide
fluturi colorați în tabloul vieții
unui om fără de vârstă
bătut de soarele unei amiezi toride.
Petru Ioan,
acad.
Constantin
Toma,
Theodor
Codreanu
(2012)
Referințe critice:
Acesta este profesorul, omul de știință,
publicistul și scriitorul ieșean Petru Ioan,
cunoscut și recunoscut deopotrivă în lumea
specialiștilor și în cea a oamenilor de cultură, o
prezență activă în Iașul universitar și cultural,
în Moldova de pe ambele maluri ale Prutului și-
n restul țării. Acesta-i omul creator de școală în
domeniul logicii și-al semiologiei, gânditorul
român ce nu-și ignoră înaintașii, scriind despre
ei pagini de o rară frumusețe. Acesta este omul
patriot, un adevărat, înflăcărat și
comprehensiv cetățean al literelor și-al
științelor [...].
Acad. dr. Constantin Toma
Profesorul universitar em. dr. Petru Ioan, de

la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” – Iași,
este cu certitudine, la ceasul acesta, al celor trei
sferturi de veac împlinite, cel mai mare logician
al țării, și, desigur, unul dintre cugetătorii -
Princeps ai Europei culturale.
Pro. univ. em. dr. Tudor Ghideanu
[...] Petru Ioan, ca autor și cercetător, nu se

joacă deloc în privința temelor pe care și le
alege. Lucrează cu toată pasiunea, este dispus
să controleze și ultima arhivă posibilă, și până
nu epuizează subiectul, el nu se lasă. Acribia și
râvna, dreapta cumpănire, dar și deschiderea
unor noi perspective în spațiul său de cercetare
sunt atributele activității scriitoricești ale
hușeanului nostru ajuns universitar.
Ion Gheorghe Pricop
Opera de logician a lui Petru Ioan a fost

„omologată” de personalităţi de primă mărime
ale filosofiei şi logicii româneşti precum Petre
Botezatu, Alexandru Surdu, Basarab Nicolescu,
Ştefan Afloroaiei, Sorin Pârvu ş. a., intrând şi în
atenţia specialiştilor străini: Jean Ladrière,

7
Joseph Brenner, Jean-Michel Adam, Françoise
Revaz. Gânditorul huşeano-ieşean este filosoful
şi logicianul român cu cele mai multe
semnalări în „Philosopher’s Index” şi cel mai
bine cotat, între noii logicieni, prin referinţe, în
lucrarea lui Alexandru Surdu, Contribuţii
româneşti în domeniul logicii în secolul XX
(1999). Mărturie stau şi premiile şi distincţiile
primite de-a lungul anilor, între care amintesc
Premiul „Vasile Conta” al Academiei Române
(1987), pentru volumul Adevăr şi
performanţă: pretexte şi contexte semio-
logice şi Premiul Salonului Naţional de Carte
organizat de Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi”
din Iaşi, în anul 2000, pentru volumul Ştefan
Lupaşcu şi cele trei logici ale sale.
Theodor Codreanu
Universitarul omagiat Petru Ioan

„povestind” despre O viață de om afectată
simțitor de neimunizarea la virusul
fățărniciei și al răutății falșilor prieteni:
cazul autorului, alături de o corolă de
universitari a contribuit la evidențierea unei
mari personalități a logicii și filosofiei
naționale. „Cel neclintit ca piatra” (PETRU) și
„de providență protejat” (IOAN), savantul
PETRU IOAN a primit recente distincții printre
care menționăm: Titlul de „Doctor honoris
causa” acordat de Universitatea „Vasile
Alecsandri” din Bacău, membru al Centrului
Internațional de Cercetări și Studii
Transdisciplinare și de președinte de onoare al
Fundației Internaționale „Ștefan Lupașcu”
pentru Știință și Cultură, instituție înființată și
condusă de hușeanul / ieșeanul Petru Ioan.
Petruș Andrei
MIHAELA ALBU - 75
La multi ani, Mihaela Albu!

Itinerar bibliografic: Mihaela Albu (n. 10
iunie 1947, Craiova) – critic și istoric literar,
poetă, prozatoare, prof. universitar, eseist,
jurnalist contemporan. A publicat opt volume
de poezie, proză, câte trei de jurnal și
interviuri. Alte douăsprezece cărți au ca temă
de cercetare predilectă: recuperarea și
8
valorificarea critică a literaturii exilului.
Premiul „M. Eminescu” pentru critică literară
(Suceava, 2022) pentru antologia de studii și
articole despre opera eminesciană – Din exil...
acasă... „cu Eminescu de mână”, București,
Editura Muzeul Literaturii Române, 2021.
Cerere
I-am cerut lui Dumnezeu un răgaz:

timp să sting pădurea de iluzii
să strâng frunzele îngălbenite
să le pun covor pentru frigul iernii
peste inimă.
L-am rugat în gând pentru un răgaz.
Am încă atâtea de dus la capătul drumului!
Tot ce-am plantat încă n-a crescut îndeajuns.
Are nevoie de soare și de grijă.
Înțelepții vin și mă sfătuiesc să tac

Să nu cer,
Să nu întind mâna și nici gândul.
Să nu aștept de sus un licăr de lumină.
De ce i-aș asculta?
Acum
sunt aproape singur în mijlocul unei săli goale
Fotoliile s-au eliberat pe rând
așteaptă cu răbdare
alți spectatori
Îmi înfig adânc unghiile în pânza zilei

Mă agăț de orice fir răzlețit
Merg cu încredere până la capăt
Răgazul îl știe numai Dumnezeu...
Ființare
Într-un început de zi
– ca oricare alta –
O spargere așteptată de ceas;
Și de n-ar fi fost să fie cea zi, cel an

în acel firav început de vară
ar fi așteptat ceasul în van;
S-ar fi încurcat orele

s-ar fi amestecat zilele
ar fi răsărit alt soare
alt fir rătăcit în prerie
s-ar fi sumețit peste lumea albă…

9
In memoriam
NICOLAE DABIJA
(15 iulie 1948 – 12 martie 2021)
Baladă
Cât trăim pe-acest pământ

Mai avem un lucru sfânt:
O câmpie, un sat natal,
O clopotniţă pe deal.
Cât avem o ţară sfântă

Şi un nai, care mai cântă,
Cât părinţii vii ne sunt -
Mai exista ceva sfânt.
Cât pădurile ne dor

Şi avem un viitor,
Cât trecutu-l ţinem minte -
Mai există lucruri sfinte.
Cât Luceafărul răsare

Şi în cer e sărbătoare,
Şi e pace pe pământ -
Mai există ceva sfânt.
Cât avem un sat, departe,

Şi un grai ce n-are moarte,
Cât ai cui zice "părinte!" -
Mai există lucruri sfinte.
Cât durea-ne-vor izvoare

Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt -
Vom trăi pe-acest pământ.
Elena FLUTUREL
Colocviile Naționale „Nicolae Dabija”
O inspirată inițiativă a familiei de scriitori

și editori ieșeni Filomena și Daniel Corbu a
adunat la un loc, timp de două zile (15-16 iulie
a.c.), un mănunchi de prieteni apropiați ai
Poetului, de pe ambele maluri ale Prutului, în
cadrul primei ediții a Colocviilor Naționale
„Nicolae Dabija” (tema: Poetul Nicolae Dabija,
exponent de prim rang al vieții culturale și
civice), desfășurate în ambianța deosebită a

10
Muzeului Municipal „Regina Maria”, aflat sub
manageriatul doamnei Aurica Ichim.
Au răspuns invitației de a participa la
Colocvii distinse personalități culturale, între
care, patru academicieni (Eugen Doga, Mihai
Cimpoi, Theodor Codreanu și Ion Hadârcă),
cărora li s-a alăturat președintele Filialei Iași
a Uniunii Scriitorilor din România, Cassian
Maria Spiridon.
Viața și opera dabijiană, atât de legată de
tot ce înseamnă simțire românească și
profundă trăire poetică, au fost evocate, în
cuvinte de aleasă prețuire, de prieteni din
stânga și din dreapta apei-hotar, pe care
Nicolae Dabija ar fi vrut-o de mult timp
transformată într-un râu interior al vechii
Dacii, așa cum și-a dorit cu ardoare și ilustrul
său înaintaș Mihai Eminescu.
La lista vorbitorilor în plen (Daniel Corbu,
Aurica Ichim, Filomena Corbu, Mihai Cimpoi,
Theodor Codreanu, Cassian Maria Spiridon,
Eugen Doga, Ion Hadîrcă, Aurelian Silvestru,
Victoria Fonari, Iulian Filip, Oleg Spînu,
Nichita Danilov, Vasile Fluturel, Marioara
Vișan, Larisa Silvestru, Vasile Larco) s-au
adăugat mulți alți prieteni ai lui Nicolae
Dabija, care au ținut să onoreze cu prezența
lor manifestarea: Emilian Marcu, Paul
Gorban, Lina Codreanu, Ion Muscalu, Aurora
Ciucă, Maria Hadîrcă, Vera Osoianu, Elena
Fluturel.
[...] A fost lansat volumul intitulat Nicolae
Dabija în două oglinzi critice (Târgoviște,
Editura „Bibliotheca”) având ca autori
tandemul format de doi dintre cei mai
cunoscuți și apreciați critici literari
contemporani, acad. Mihai Cimpoi și acad.
Theodor Codreanu.
Nu e lipsit de importanță faptul că alte trei
cărți s-au lansat cu această ocazie, dintre care
două apărute la Editura „Princeps
Multimedia”: antologia intitulată Nicolae
Dabija în amintirile contemporanilor
(realizator, poetul Daniel Corbu) și Victoria
Fonari – Creația lui Nicolae Dabija sub semnul
orfic.
Ultimul volum prezentat cu această ocazie
aparține lui Aurelian Silvestru: Nimeni nu
învinge singur (Editura „Tipografia Centrală”,
Chișinău, 2022), carte ce cuprinde un buchet
de evocări ale unor personalități culturale din
arealul românesc și nu numai și unde trei
dintre texte (Poetul din adolescența mea,
Prietenul mutat într-o carte și O scrisoare
neexpediată) sunt dedicate lui Nicolae Dabija,
coleg de studenție și prieten de-o viață cu
autorul.
Nu cred că putem încheia notațiile despre
lansările de cărți fără a aminti și eleganta
11
ediție a romanului Tema pentru acasă,
apărută recent în Colecția Editurii pentru
Literatură și Artă din Chișinău, și fără a cita
câte un fragment din cărțile amintite.
Așadar, ne oprim mai întâi la „Argumentul
microsintezelor” din cartea-duplex a celor doi
exegeți, Mihai Cimpoi și Theodor Codreanu,
din care reținem: „Suntem doi critici care au
urmărit evoluția literară a lui Nicolae Dabija
sub formă de cronici de întâmpinare, eseuri,
prezentări ale unor lucrări din diferite etape,
evidențiind atât traiectul biografic
excepțional de om al scrisului și om al cetății
(deci cele două ipostaze pe care le-a îmbinat
organic), cât și aspecte specifice ale poeticii.
Evaluările noastre s-au făcut chiar în timpul
vieții poetului, care a excelat prin
exemplaritate deontologică, multilateralitate
profesională, pasiune de cunoaștere, slujire
cu dăruire cauzei naționale și Logosului,
«limbii sfintelor cazanii»”.
În altă ordine de idei, Poezia și Muzica și-
au dat mâna în a omagia personalitatea lui
Nicolae Dabija, tot în tandem și tot angrenând
cele două maluri de Prut, dacă ținem seama de
faptul că poetul ieșean Vasile Fluturel a recitat
/ citit poemele Glie Basarabă și Baladă-
scrisoare… de târziu și depărtare, ambele
dedicate marelui dispărut, iar solistul
chișinăuean de muzică folk Viorel Burlacu a
interpretat câteva piese pe versuri dabijiene.
Prima ediție a Colocviilor Naționale
„Nicolae Dabija”, desfășurată în Iașul atât de
drag Poetului, orașul care l-a răsplătit acum
câțiva ani cu titlul de Cetățean de Onoare, a
fost o manifestare deosebit de reușită,
înălțătoare, menită a da startul acțiunilor ce
vor urma, cu siguranță, a se desfășura pe
viitor (de altfel, acum, când aștern aceste
rânduri, la Centrul Academic Internațional
„Mihai Eminescu” are loc deja manifestarea
„Nicolae Dabija – poet al destinului
românesc”), semn al omagiului nostru față de
o copleșitoare personalitate a culturii și vieții
social-politice românești care s-a aflat mereu
în primele rânduri ale luptei pentru
demnitatea Limbii Române, a Neamului
Românesc, a Istoriei sale zbuciumate și
pentru Reunirea cu Patria Mamă a Basarabiei
Eminesciene.
La cât mai multe ediții Colocviile Naționale
„Nicolae Dabija”!
17 iulie 2022, Iași
Din aprecierile critice ad-hoc:
• Cel pe care-l așezăm între sfinții preacurați

ai poeziei românești, Nicolae Dabija, era și un
12
om al acțiunii, al gesturilor clare și sincere în
social, era, așa cum spunea cândva Grigore
Vieru, „cea mai complexă personalitate din
Basarabia și o dovadă că Basarabia n-a murit
și n-are de gând să moară”.
Daniel Corbu
• Demersul analitic al Victoriei Fonari se
axează pe demonstrația orfismului de esență al
lui Nicolae Dabija, care producea în anii ‘70 ai
sec. XX o revoluție coperniciană în felul de a
vedea lumea (cu „ochiul al treilea”) și în modul
de a scrie...
Acad. Mihai Cimpoi
[despre cartea Victoriei Fonari]
• Pentru Nicolae Dabija, zborul ia forma

supremei împliniri a ființei umane.
Acad. Theodor Codreanu
• Acum e cert: creația lui Nicolae Dabija va fi

mereu actuală, dar și mereu disputată și
invidiată, deoarece e situată sus de tot, pe vârf
de Olimp, acolo unde toți poeții speră să
ajungă, dar nu oricine reușește.
Aurelian Silvestru
Culturale, literare…
Tudor NEDELCEA
Ținut regal cu oameni

regali
Curtea de Argeș face
parte din localitățile cu cel
mai curat spirit românesc,
tradițional; aici este atestată
populația dacă, condusă de Dromichete (sec.
IV-III î. Hr), o bisericuță și un început de
reședință voievodală, pe la 1200. Localitatea
ar fi fost întemeiată de Negru Vodă, Basarab I
avându-și aici curtea, dar atestarea datează
din 1510 [...]. În 1886 a devenit oraș regal prin
desemnarea Catedralei Mănăstirii Curtea de
Argeș ca necropolă regală [...]. Din octombrie
2014, prin hotărârea Casei Regale a României,
Curtea de Argeș devine oraș regal. Nu
întâmplător, Argeșul a dat științei și culturii
românești mulți academicieni [...].
Între acești „voievozi ai spiritului” (N.
Andrei), Gheorghe Păun aduce o notă
distinctă: este, deopotrivă, om de știință și
scriitor, locuiește în orașul regal, este
inițiatorul și organizatorul multor acțiuni
cultural-științifică de înaltă ținută academică,
a fondat și conduce o revistă cu rezonanță
europeană, „Curtea de la Argeș”.

13
S-a născut în localitatea argeșeană
Cicănești, la 6 decembrie 1950, unde a urmat
cursurile școlii generale (1957-1965),
continuate la Liceul
„Vlaicu Vodă” din Curtea
de Argeș (1965-1969,
unde a predat și Eugen
Ionescu), finalizate la
Facultatea de
Matematică (Secția
informatică) a
Universității din
București (1969-1974),
unde și-a susținut și teza de doctorat în 1977,
sub coordonarea faimosului Solomon Marcus.
A fost analist, cercetător științific la mai multe
instituții, din 1990 activând la Institutul de
Matematică al Academiei Române. Primeşte o
Bursă „Humboldt”, în Germania, în 1991-
1992, apoi face studii de cercetare în Franța,
Finlanda, Spania, Olanda, China, Polonia,
Ungaria, Japonia, Canada etc. La numai 47 de
ani devine membru corespondent al
Academiei Române (24 octombrie 1997) și
membru titular în 2012, rostind discursul de
recepție: Căutând calculatoare în celula
biologică, cu răspunsul dat de acad. Solomon
Marcus.
Ca om de știință a elaborat peste 550 de
studii și articole, cinci monografii de
informatică teoretică, a participat / coordonat
numeroase proiecte de cercetare științifică în
țară și în străinătate, a inițiat, în cadrul
Academiei Române, Premiul „Grigore C.
Moisil”, a participat în comisia de redactare a
noii Legi a Academiei, este membru în
consiliul de onoare al Academiei și în consiliul
de administrație al Fundației „Familia
Manachem H. Elias”, a coordonat teze de
master și doctorat, fiind invitat, ca
personalitate recunoscută pe plan mondial, la
susținerea de conferințe la universități și
instituții de cercetare din Germania, Ungaria,
Cehia, Slovacia, Finlanda, Franța, Japonia,
Olanda, Austria, Spania, SUA, Canada, Polonia,
Italia, Grecia, China etc., este membru al
comitetelor de program a peste 130 de
conferințe internaționale și în redacția unor
reviste de specialitate.
Pentru această prodigioasă activitate
științifică a primit Premiul „Gh. Lazăr” al
Academiei Române (1983), a fost nominalizat
pentru Premiul de Excelență în Cultura
Românească (ed. I, 1999), este Doctor honoris
causa al Universității Sileziene din Cehia
(2008), al unor universități din Pitești,
Timișoara, Oradea, Iaşi, membru al Academiei
Europei (Academia Europaea), a primit
medalia „D. Cantemir” a Academiei de Științe
a R. Moldova, este cetățean de onoare al

14
localităților: Curtea de Argeș, Pitești,
Cicănești. A introdus
jocul GO în România,
fiind și primul
președinte al
Federației Române
GO.
Dar, acad.
Gheorghe Păun se
remarcă și în
domeniul creației
literare (poezie,
povestiri, roman,
memorialistică), fiind membru al USR din
1990. Și-a început activitatea publicistică din
1980, susținând rubrici în reviste precum
„Știința și tehnica”, „Viața studențească”,
„Preuniversitaria”, „SLAST”, „Flacăra-Rebus”,
coordonând seria „Biblioteca Ludică” a
Editurii Tehnice (1999-2001). Editorial, a
debutat în 1984 cu volumul de 35 povestiri,
Sfera paralelă (Editura Albatros). A publicat,
până în prezent, volume de povestiri
(Generoasele cercuri, 1989; Nemiloasele
cercuri, 2004); romane (O mie nouă sute
nouăzeci și patru, 1993; Oglinzi mișcătoare,
1994; Hotel Anghila, 1994; Lotta, 2005;
Ultima saună, 2006); poezie (Inscripții pe un
bilet tren, 2007; Teama de toamnă, 2009; De-
o viață, 2009; Haina arlechinului, 2009,
bilingv, româno-francez; Guadalquiviria,
2009; De trecere și petrecere, 2013;
Ceasornicar de curcubeie, 2014); epigrame
(Cactus de veghe, 2011, 2014, 2016); eseuri
(Cărți și autori, 2012; Vedere de pe Dealul
Olarilor, 2014, 2016, 2019; 77 de editoriale,
2017; La curtea lui Urmuz, 2020; 35 de
interviuri, 2020); memorialistică (Lumea
văzută de un matematician, 2009; Privind
peste umăr. Memorii premature, 2010). Numai
dintr-o simplă privire asupra acestor creații
literare realizezi vastitatea și varietatea
preocupărilor artistice ale acad. Gheorghe
Păun, dovadă și recenziile elogioase semnate
de nume celebre: Solomon Marcus, M. Coman,
Alex Ștefănescu, Tudor Octavian, Voicu
Bugariu, Mircea Tomuș, I. Hobana, Nicolae
Dabija, Aureliu Goci etc.
Implicat profund în viața spirituală a
municipiului Curtea de Argeș, acad. Gh. Păun
a fondat și organizat, din decembrie 2005,
Clubul Iubitorilor de Cultură (cu invitați din
țară și străinătate), a fost senior-editor al
ziarului „Argeș Expres”, a inițiat ridicarea
unui monument, în iunie 2019, lui Mihai
Eminescu, a dezvelit plăci memoriale de
bronz în memoria lui Urmuz, G. Topîrceanu și
Eugen Ionescu.

15
Dar, mai cu seamă, a inițiat și conduce ca
redactor-șef o revistă de cultură prestigioasă,
„Curtea de la Argeș”, cooptând între
colaboratori,
personalități
marcante din
țară și
străinătate (cu
apariție lunară
și la Chișinău); sub egida revistei, a apărut
seria „Biblioteca Revistei Curtea de la Argeș”,
în care au fost editate peste 30 de volume.
Anul acesta, în iunie 2022, revista „Curtea de
la Argeș” își adună colaboratorii de
pretutindeni, argeșenii având fericita ocazie
să participe la zilele și serile revistei, cu
oameni ai locului, dar și cu români
pretutindenari.
Modest, cum sunt toți oamenii de valoare,
acad. Gh. Păun a făcut din municipiul Curtea
de Argeș un oraș cultural și regal deopotrivă.
Pentru 10 Mai 2022, zi națională, dar neliberă
a Regatului României, conform Legii nr.
103/2015, domnia sa a organizat la centrul de
Cultură și Arte „G. Topîrceanu” din localitate o
dublă lansare de carte, autoarele fiind din
Chișinău: Zidari întru veșnicirea Neamului.
Convorbiri, recenzii, eseuri, de Raia Rogac și
Regele Mihai și Basarabia. O poveste uitată de
neuitat de Aliona Grati, cărți prezentate de
Maria Mona Vâlceanu și editorul Valentin
Ajder. În completarea acestor lansări, Tudor
Nedelcea a susținut prelegerea Naționalismul
Reginei Maria, iar scriitorul Lucian Costache,
președintele Ligii Culturale pentru Unitatea
Românilor de Pretutindeni, filiala Argeș, a
oferit diplome de excelențe „Curtea de Argeș
– oraș domnesc și regal”.
Au onorat manifestarea: acad. Ioan
Dumitrache, secretar general al Academiei
Române, acad. Florin Gheorghe Filip,
vicepreședinte al Academiei Române,
scriitorul și diplomatul Constantin Lupeanu,
renumit sinolog. Dar, acad. Gheorghe Păun
ne-a mai oferit o surpriză: macheta sculpturii
Regina Maria realizată de Adrian Ilfoveanu
[...].
La Curtea de Argeș, în orașul regal a fost o
manifestare cu adevărat regală, iar toate
manifestările din Argeș (Pitești, Golești,
Mioveni, Curtea de Argeș) ne-au demonstrat
că aici în provincie este Țara reală, iar în altă
parte e Țara legală, conform concepției lui
Eminescu, „românul absolut”, cum l-a numit
argeșeanul Petre Țuțea.

16
Teodor PRACSIU
(Vaslui)
Teatrul „Victor Ion

Popa” - Bârlad
Fazanul
de Georges Feydeau
După câteva
reprezentații cu piese ale unor nume sonore
ale dramaturgiei universale (Carlo Goldoni,
Tennessee Williams, Leonard Gershe, A.N.
Ostrovski), cu un „respiro” probabil necesar
(Pușlamaua de la etajul 13 de Mircea M.
Ionescu), scena bârlădeană propune
spectatorilor săi comedia în trei acte Fazanul
de Georges Feydeau (1862-1921), a cărei
premieră absolută a avut loc la 8 februarie
1896, pe scena Teatrului Palatului Regal,
conform unei note ce precede traducerea
propriu-zisă, realizată de Doru Mareș. Oricât
ar părea de bizar, Feydeau – autor francez
notoriu, aparținând gintei noastre latine – nu
este de găsit în bibliotecile publice
provinciale. Ca să nu generalizez riscant, fac
precizarea că, bunăoară, Biblioteca județeană
„Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui deține
un singur exemplar, în versiunea franceză,
doar la sala de lectură.
La exact 125 de ani de la premiera
absolută, Fazanul ajunge la Bârlad, ceea ce
demonstrează o anumită rezistență a textului
la necruțătorul dinte al timpului. Comedia
este ușoară, ca să nu spun facilă, spirituală,
plină de vervă, spumoasă, contând în
principal pe sursele comicului de situație și de
limbaj. Poate că ar fi instructiv de comparat
varianta franceză cu traducerea lui Doru
Mareș din cel puțin două considerente
importante: „contemporaneizările”
tălmăcitorului, la nivel lexical, precum și
frecvența semnificativă a termenilor și
expresiilor argotice, la care apelează, cu
indicibilă voluptate, generațiile adolescentine
de astăzi, ca la un fel de pecete identitară a
vârstei. Exemple: 100 de euro (moneda nu
exista în vremea lui Feydeau), bingo,
holocaust, greșeală de tastatură, cool ș.a.
Cuvinte și expresii argotice, unele cu o
apăsată notă de vulgaritate: face mișto de
mine, fițosul, „bucățică”, bunăciune, gagiul,
haios, zăltatul ăsta (moldovenism arhaic
reactualizat), să nu mă tot freci la cap, ciocu’
mic, chiar nu aveți de gând s-o tăiați de aici,
cărel! (echivalent semantic al lui „plecați de
aici”), e nașpa rău, pe bune, să-mi bag, da’ bună
ești, a dracu’ insulară, băga-mi-aș, mi se rupe,
să-mi trag și să-mi bag. Mi-e greu să cred că
există echivalente franceze ale acestor forme
17
lingvistice argotice cu puternic parfum neaoș.
Dacă ne gândim bine, unele structuri sunt
practic intraductibile din românește într-o
limbă modernă. Așadar, avem aici opțiunea
stilistică fermă a traducătorului, care poate
invoca oricând libertatea sa de decizie, altfel
spus, sfânta voință auctorială.
Exigențele cititorului contemporan, aflat la
o distanță de fix 100 de ani de la dispariția
scriitorului, trebuie să se tempereze întrucât
avem în față o comedie bulevardieră –
sintagmă suficient de sugestivă pentru a
înțelege limitele estetice ale piesei.
Personajele lui Feydeau - numeroase - sunt
prinse într-un amețitor carusel de
amantlâcuri (proiectate ori înfăptuite deja),
jocuri de budoar, intrigi de alcov, gelozie,
minciună, ipocrizie, farsă (voluntară ori
involuntară), confuzii, încurcături, mici
lovituri de teatru, alinturi lascive, declarații
belicoase, promisiuni erotice și jurăminte
calpe. Verva dramaturgului este pe alocuri
scânteietoare, dar miza morală rămâne
minoră, ca să nu spunem insignifiantă. Cel
mult putem desprinde o idee morală prin
ricoșeu (Așa ceva nu s-ar cuveni să facem), dar
acest adevăr incomod și incontestabil n-a
împiedicat cititorul francez, respectiv,
publicul francez să-l redescopere pe Feydeau
după aproximativ două decenii de „eclipsă” a
receptării. Nu este singurul scriitor intrat
după moarte într-un con de umbră. Sociologia
succesului a înregistrat numeroase cazuri de
uitare colectivă, urmate de redescoperiri
spectaculoase și reveniri în prim-plan.
Posteritatea lui Feydeau reconfirmă acest
statut paradoxal al autorului „aflat sub
vremi”.
Premiera bârlădeană (văzută sâmbătă, 11
decembrie 2021) este înregistrată în contul
stagiunii curente, 2021-2022, și s-a bucurat
de prezența unui număr mai mare de
spectatori decât altădată, explicația fiind dată
de cifrele încurajatoare (cod verde) în
privința funestului Covid 19. Dintr-un punct
strategic, pe un fotoliu al elegantului foaier al
teatrului, am privit atent defilarea
spectatorilor către sala mare. E un exercițiu
sociologic interesant. Publicul bârlădean
actual este relativ tânăr, vârsta spectatorilor
variind între 20-45 de ani, excepțiile
confirmând regula. Puține persoane aveau
părul argintat, revendicate de zonele
senectuții. Cu 30-40 de ani în urmă,
spectatorii bârlădeni statornici alcătuiau un
nucleu stabil, fidel, și ilustrau mai degrabă
maturitatea deplină (40-50 de ani și peste
aceste praguri). Dinamica receptării este alta,
generațiile se schimbă, viața curge inexorabil

18
către noi orizonturi existențiale. Este logica
ineluctabilă a creșterii și descreșterii.
Artizanii spectacolului sunt regizorul
Ștefan Alexiu, scenograful Sandu Maftei și
autoarea costumelor, Iuliana Maftei. În
virtutea uzanțelor moderne, directorul
artistic a efectuat ajustări ale textului
dramatic (traducerea are 123 de pagini), a
renunțat la două personaje, fără pondere
artistică, de altfel (Jean și Victor), a introdus
în ecuația scenică un singur comisar (textul
conține doi comisari) și a adăugat o eroină,
Augustine, în interpretarea actriței Lily Popa-
Alexiu. Stabilind cadrul scenografic,
dramaturgul face o recomandare mai puțin
întâlnită în textele dramatice: „Mobilier la
alegerea regizorului”. Feydeau avea simț
teatral și intuiție, lăsându-i directorului de
scenă o libertate nesperată. În consecință,
percepem un cadru scenografic funcțional,
într-o cromatică vie, cu o canapea
încăpătoare, folosită cu voluptate de
personaje și o măsuță cu o sticlă din care
gustă mai ales când sunt în încurcătură.
Plăcerea pare să fie preocuparea de căpetenie
a eroilor lui Feydeau, care n-au în structură
nimic tenebros, neliniștitor ori abisal. Toată
agitația lor frenetică, declarațiile de amor,
angajamentele afective, promisiunile și micile
lor malversațiuni nu tulbură, rămân
exterioare, la suprafață, amuză și
deconectează. Acesta este registrul în care
este scrisă piesa și în această cheie a fost
verticalizată.
Jocul actorilor bârlădeni a exprimat o
relativă omogenitate, fiecare croindu-și
partitura după forța expresivă personală, cu
efortul vădit de a se armoniza cu întregul. A
rezultat un spectacol viu, animat, amuzant,
alert, cu bune secvențe comice, spre
delectarea spectatorilor, care, după câte
înțelegem, asumă teatrul cu generozitate,
aplaudă frenetic și nu par dispuși să
cenzureze ceea ce poate fi mai puțin împlinit.
Echipa - încă tânără - are în față un obiectiv
ambițios: cristalizarea unui stil de joc. Arta
marilor actori constă tocmai în definirea unui
stil, recognoscibil ca atare.
Ramona Ananie (Lucienne Vatelin) a găsit
calea adecvată pentru construcția eroinei sale
având toate datele necesare: farmec, mișcare
scenică expresivă, capacitatea de a schimba
tonul și registrul interpretativ în funcție de
circumstanțe. Galantă cu admiratorii ei
(Pontagnac, Rédillon), alunecoasă și ambiguă
atunci când refuză să flirteze, unduitoare și
lascivă în momentele când vrea să răzbune
infidelitățile soțului, reușind să fie incitantă,
chiar ațâțătoare, interpreta a convins și a
binemeritat aplauzele finale. Sorin Ghiorghe

19
(Vatelin, soțul celei de mai sus), actor matur și
experimentat, a sugerat bine duplicitatea
personajului, care face o echilibristică
riscantă pe două planuri: pretinsa fidelitate
conjugală, respectiv, trecutele și prezentele
derapaje extraconjugale. Statura-i care
impune, vocea sonoră, cu rare accente
stridente, poate necesare, un dinamism scenic
și o bună conexiune cu ceilalți sunt
argumentele sale artistice. A jucat bine o
scenă de final, când, spăsit și poate excedat de
toată vânzoleala amoroasă, recunoaște că o
iubește sincer pe Lucienne, ceea ce
echivalează, poate, cu o spălare a păcatelor
trecutului. Pitorească și explozivă s-a dovedit
a fi Irina Cocea (Maggy Soldignac) în rolul
englezoaicei disponibile și nesățioase, care -
cinică - înțelege să profite de orice ocazie
pentru a-și satisface impulsurile trupești.
Semantica trupului voluptuos înlătură orice
echivoc. Actrița s-a descurcat bine și în
„ghiveciul” englezo-român, pe care îl rostește
cu dezinvoltură, chiar cu aplomb. Interpreta
are temperament și poate fi vulcanică atunci
când datoria o cere. Cristian Todică
(Soldignac, soțul celei dinainte) a fost în rol,
fără a ieși în evidență. Adecvarea artistică, să
nu uităm, este întotdeauna un merit, așa încât
actorul se poate declara mulțumit. George
Sobolevski (Pontagnac), într-un rol consistent
și suculent, a izbutit să rețină atenția prin
replicile adesea spirituale, chiar dacă o
fatalitate zglobie l-a predestinat să fie
„fazanul”. Ultima replică a piesei și a
spectacolului de altfel îi aparține: „Așa mi-a
fost mie scris, să pic tocmai eu de fazan!”
Petronela Ene (Clotilde Pontagnac, soția celui
dinainte) a fost mai mult decât blonda
decorativă, reușind să demonstreze că este nu
doar o consoartă conformistă, ci o femeie cu
principii, gata să le abandoneze însă când află
că iubitul ei consort joacă la două capete și e
predispus la infidelități. Că răzbunarea nu se
înfăptuiește este o altă poveste; contează
intenția.
S-a întâmplat ca de mai mult timp să nu-l
văd în scenă pe Marcel Anghel (Pinchard), aici
în rolul unui medic militar de cavalerie, însoțit
de o consoartă cam surdă, pe care o ocrotește
paternalist, ceea ce nu-l împiedică să arunce
ocheade pofticioase altor dame, sensibil mai
apetisante decât blazata doamnă Pinchard,
interpretată cu exactitate de Oana Florea.
Când spunem exactitate ne referim nu doar la
hipoacuzie, ci și la reflexele unei ființe
neajutorate, marcate de vârstă și de o
inaderență structurală la realitate. Prin ținuta
pompoasă, cu însemne militare atemporale,
interpretul părea mai degrabă un general în
retragere, venit la Paris pentru a degusta

20
plăcerile artei, instalat însă temeinic în
automatisme existențiale. Simon Salcă-Jr.
(Rédillon) joacă dezinvolt rolul amantului
virtual pentru cel puțin două dame (Lucienne
și Clotilde) și este un confesor destul de docil,
asaltat de femei și uneori excedat de
insistențele acestora. O bună prestație
artistică a avut indiscutabil Alexandru Savu
(Administratorul), într-un rol în care
personajul nu-și pierde capul în sarabanda
întâmplărilor și agitației dintr-un hotel
parizian, cu clienți aiuriți, mofturoși,
tranzacționali și versatili. Au evoluat în
partituri episodice Lily Popa-Alexiu
(Augustine), Cătălina Rusu (doamna Gerome),
Cella Croitoru (Amandine), Lucian Arhire
(Comisarul), Diana Hatmanu (Clara).
Logica unui spectacol de teatru trebuie
căutată concomitent în mai multe elemente
importante: opțiunea repertorială (în cazul
de față, piesa unui dramaturg francez
notoriu), valoarea construcției regizoral-
scenografice, consistența și expresivitatea
jocului actorilor, finalitatea artistică a
coloanei sonore, a eclerajului, a celorlalte
efecte tehnice. Spectacolul bârlădean își
justifică existența dacă avem în vedere
vectorii de mai sus, cu adăugarea că și
divertismentul artistic are logica lui. Ceea ce
era de demonstrat.
Decembrie 2021
Vasile LEONTE
(Galați)
Lecturi din Ion Trif Pleșa
(Urmare din nr. 1/2022)
Orașul lui Mardare este un Macondo
european (vezi, Un veac de singurătate, G.G.
Marquez), așezat mai înspre marginea
României estice, în care viața pulsează în
infinite ipostaze, unde istoria mare e nevoită
să includă și evenimentele pline de culoarea
locală, iar oamenii zonei imită până la totală
identificare, gesturile, cuvintele, atitudinile
celor declarați eroi, conducători, vizionari etc.
Reconstituirile produc frisoane (multă vreme
după ce actele s-au consumat), zguduie
conștiințe, te îndeamnă să formulezi întrebări
privitoare la sensul existenței.
Tot ceea ce existența comună pare că se
ferește să-ți ofere prea des există cu
prisosință în lumea moldovenilor din sud:
războiul (vezi Colonelul de aur), seceta din
1946 („o vită nu avea de unde rupe un fir de
iarbă. Nu se discuta în sat decât despre Oare
când va ploua?” și „făină de mămăligă”,
Orașul), retragerea din Basarabia, arestările
abuzive, anchetele interminabile completate
de bătăi bestiale, confiscări de
21
avere/moșteniri, condamnările lipsite de
temei juridic etc. Prin avalanșa de
abuzuri/crime impuse de legile momentului
(cu precădere anii 1950 din care se despletesc
atrocitățile și pentru deceniile următoare),
situez paginile gălățeanului nostru în
vecinătatea prozei lui D.R. Popescu, intens
comentată pe vremuri. Cu mult peste
dimensiunea comună, suportabilă a
încercărilor care te marchează, te
sensibilizează, se cuibărește soarta
românului așezat în afara granițelor. În
Refugiații Herța, secvența Drum fără
întoarcere, am dat peste fraze-sinteze ale
unor încercări fără seamăn rezervate
confraților de mai aproape sau de mai
departe: „Pe fond, la răspântii de istorie
viscolită de puterea pumnului sovietic și a
șenilelor de tanc, însumate, patru lacrimi,
dacă nu cumva mai multe. Geografie cu
bucurii puține și suferințe de-a lungul a trei
sferturi din secolul precedent: dezrădăcinări,
averi pierdute, o deportare în Siberia (...),
refugieri dramatice peste Prut, adaptări – nici
într-un caz ușoare – la viața din România
postbelică...” [...]
Toate evenimentele cruciale, de interes
local sau dimensiune națională au avut
tangență cu fostul raion Berești plus
împrejurimile. Cercurile Infernului dantesc
intersectează blândele dealuri ale
Covurluiului; din Paradis au rămas doar urme
ușor înfundate în praful timpurilor. Bolgiile
par mai încăpătoare, mai fără număr, brânele
mai strâmte, mai greu abordabile.
Scufundarea navei „Mogoșoaia” aduce
nenorocire de o parte și alta a Dunării.
Identificarea cadavrelor cade și în sarcina
unui subofițer de la Evidența Populației,
Constantin V. Trif, plecat – se-nțelege – din
satul Pleșa-Berești. Se confesează fostul
militar, după trecerea timpului: „Reîntors la
serviciu, colegii de birou, după ce mi-am luat
cascheta de pe cap: În aceste treizeci de zile,
m-au întrebat, tu te-ai mai uitat în vreo
oglindă, să vezi cum arăți ? Dacă nu știi, îți
spunem noi acum: misiunea îndeplinită de
tine te-a albit la cap, frățioare...” (Refugiații...)
Toate personajele/ persoanele care și-au
pus semnătura pe întâmplări de rezonanță,
măcar națională, au pornit/trecut/s-au oprit
prin Berești. Așa rezultă din toate cărțile-
document semnate de Ion Trif Pleșa. Nu
reușește Europa să furnizeze evenimente,
oameni, accidente/incidente pe cât de
primitor se dovedește a fi Bereștiul. Află
cititorul că aici s-au semnat certificatele a
nenumărate premiere românești. Oștenii lui
Mircea, în filmul regizat de Sergiu Nicolaescu,
și-au găsit costume de epocă lucrate la

22
Berești. Covoarele țesute la Berești și Bujoru
ajungeau în SUA, Franța și URSS. Vinurile erau
premiate cu aur la competițiile internaționale
fiindcă porniseră din Berești: „Din 500 de
ospătari convocați din toată țara, numai lui
Mocanu (șef de restaurante cu ștaif, plecat din
Berești, n.n.) i se va permite să se prezinte la
obiectivul de gradul zero, vila Cireșul, a lui
Nicolae Ceaușescu, de la Neptun, pentru a-i
servi la masă pe mareșalii sovietici și pe
ministrul Ioan Ioniță.” (Orașul...).
Interesul investigației este
multidirecționat. Fiindcă tot s-a așternut
uitarea/indiferența sub numele lor, trec,
primul pe listă, numele lui Nicolae Ceaușescu,
pătimaș vânător, asistat în partidele de la
Adam, 12 la număr, de Mihai Julei (vezi
Orașul..., Un fiu de chiabur, paharnicul lui
Ceaușescu). În aceleași circumstanțe, în
preajma șefului statului, Petru Șuleap,
coborât de prin Suceava, ajuns șeful
Districtului Silvic 5 Berești. Intrat în neantul
istoriei („nume absorbite de istorie”, le zice
prozatorul), asemenea multora, Gheorghe
Apostol poposește la Berești, să cerceteze” o
„reclamație-denunț” în legătură cu gestul
chiaburului V. Broștic de a dosi cu
complicitatea lui Neculai Trif, felurite
produse ale toamnei în beciul celui din urmă.
Înaltul demnitar servește nuci, pâine caldă și
vin de calitate din marfa ascunsă. Scena e
magistral regizată de o familie aparent
nevinovată, cu o seriozitate netrucată și
argumente imbatabile, pe măsura actorilor de
mare profunzime. Subliminal, cititorul poate
desluși subteranele istoriei locale; rezistența
la presiunile ideologice, în primul rând, vine
dintr-o disperare asociată cu șiretenia,
supravegheată de o înțelepciune verificată,
salvatoare.
Confortabil se simte ziaristul și poetul
între confrații din Moldova, mai fără apărare,
adică dispăruți dintre noi înveninați de
ingratitudinea apropiaților; om al condeiului,
al cuvântului cu rezonanță, bereșteanul
nostru îi ajută să suporte frigul apăsător al
uitării: „Saint-Simon Ajarescu, plecat dintre
noi, de la azil, după protocolul de resuscitare,
scârbit de Galați, spre adâncurile pământului
– dumneavoastră puteți spune și către stele,
că tot aia-i” (Orașul..., „Săriți din mers pe
Banda Elevată”). Are loc în seria evocărilor
poetului Grigore Hagiu (vezi Orașul...,
Literatură, tauri, vise): „Înalt, fragil și – vara –
cu șepcuță pariziană pe cap, cobora din
troleibuzul 31, traversa bulevardul, făcea un
scurt schimb de priviri cu un V.I. Lenin
întruchipat de „opera” în bronz a sculptorului
Boris Caragea, Artist al Poporului, smulsă cu
macaraua de pe soclu în martie 1990 etc.

23
Drama familiei Hagiu se rescrie din
documentele epocii, ca și în alte cazuri, din
procese verbale, adrese, mărturii, rapoarte
oficiale scuturate de prin arhivele unde
accesul e mai curând interzis, pagini de istorie
literară. Tatăl viitorului poet, Ion Hagiu,
primar al localității I.G. Duca (devenită apoi
Tg Bujor) e arestat pentru multiple acuzații de
fraudă. Presa timpului își face cu prisosință
datoria, întoarce cazul pe toate fețele,
insistând pe latura odioasă a „vestitului
ghiogar”,„bestie administrativă”. „Justiția în
final, l-a scos de sub urmărire”, ne asigură ITP,
după îndelungi / aprofundate cercetări prin
însemnările perioadei antebelice.
Arhitectura intimă a paginii e influențată și
de seria titlurilor/subtitlurilor, adevărate
jerbe de artificii anunțând intrarea în
substanța epică: „La Berești, cea mai mare
calamitate este lenea”, „Peripețiile bravului
jandarm Stoian”, „Pentru 7-8 știuleți, voi nu
știți decât atât, să încingeți omul...”, „Nu vezi
câți nesătui vin zilnic pe capul meu, de la
Galați ?”, „Ți-a murit femeia și tot nu vrei să
mă iei de nevastă”, toate din Orașul lui Melinte.
În scrisul lui ITP cuvântul e mereu pregătit să
îmbrace ideea, flexibil pentru a tălmăci
subtilitățile gândului. Nu roșește dacă e rostit
de guri slobode. Fraza adună, ca într-o
garnizoană, propozițiile corect croite ale
regulamentelor, intervenția brutală a
gradatului și icnirea iute retezată a
subordonatului. Pe același portativ, relatarea
cronicarului, replica autentică a personajului
și completarea, pentru conformitate, a
documentului oficial. Locvacitatea
moldoveanului e mai curând pretext al
ironiei, al șarjei. „Anchetații” lui ITP au replica
instanță, vin cu ea ca după repetiții
nenumărate, în ciuda trecerii anilor.
Dacă un viitor imprevizibil va anula,
printr-o colosală pană de curent sau vreun
incendiu dirijat, toate memoriile virtuale, vor
mai alerga urmașii după o carte păstrată prin
biblioteca orășenească Berești, în raftul
rezervat lui Ion Trif Pleșa, pentru a
recompune imaginea unui veac dezlănțuit,
având ca epicentru o palmă de pământ
românesc situată între Prut și Siret.
*Ion Trif Pleșa, Orașul lui Melinte, Editura Opera
Magna, Iași, 2018
**Ion Trif Pleșa, Refugiații Herța, Editura Opera
Magna, Iași, 2020
Nota red.: Din pricina dimensiunilor ample ale

textului, am renunțat la anumite fragmente.

24
Anchetã ● Interviu
Ce ne spune, azi, Marin Preda?
Răspunde anchetei inițiate de revista „Caligraf”

istoricul și criticul literar Theodor Codreanu
Ancheta revistei „Caligraf” de la

Alexandria, prilejuită de apropiatul centenar
al nașterii lui Marin Preda, este un benefic
prilej al unor revizuiri critice, în sensul
lovinescian al cuvântului, în conformitate cu
ceea ce marele critic de la „Sburătorul” numea
mutația valorilor estetice, parte componentă a
sincronismului, cu atât mai mult, cu cât
autorul Moromeților a fost supus deja unui
demers de acest fel din perspectiva modei
„demitizărilor” înregimentată „corectitudinii
politice”, în sensul extremei ideologice
cultivate la Radio „Europa liberă” de grupul
radicalist, atins de hybris „anticomunist”, sub
eticheta primatului est-eticii înlocuitoare a
esteticii. Te-ai fi așteptat de la Monica
Lovinescu, să ducă mai departe crezul estetic
al ilustrului ei părinte, dar a optat pentru
ideologia care s-a vrut a fi fost antiteza
proletcultismului, când, în realitate, era la fel
de pernicioasă ca și sociologia marxist-
leninistă. Dacă atitudinea era necesară în
vremea regimului dictatorial, subminându-i
temeliile, după căderea acestuia s-a
transformat într-o armă politico-ideologică a
răzbunării și carierismului în numele est-
eticii, ignorându-se faptul că esteticul este
rațiunea de a fi a artei.
Fenomenul pervertirii artisticului prin
ideologic a fost demantelat încă din 1927 de
către celebra carte Trădarea cărturarilor a lui
Julien Benda, actualitatea ei fiind revigorată,
de pildă, de Nicolae Breban în Trădarea
criticii (2009), dar și în alte cărți precum
Confesiuni violente (1994, 2021).
Proletcultismul și anticomunismul
„disidenților autocronici”, cum i-a numit Paul
Goma, s-au dovedit a fi, alăturate, o antiteză
monstruoasă (Eminescu), zămislind monștri
de felul celor din gravura lui Goya, dușmănii
între scriitori, precum cea dintre Cezar
Ivănescu și Mircea Dinescu, acesta din urmă
profitând de poziția în cadrul CNSAS (ajuns
acolo prin încălcarea legii, dat fiind că fusese
membru al Partidului Comunist, chit că în
preajma lui 1989 fusese exclus), spre a
declanșa acuza de colaborator al vechii
Securități, a emulului său. Și poate e cu atât
mai simptomatic cu cât nodul gordian al
evenimentului maladiv a pornit, în
respectivul caz, de la cartea lui Cezar Ivănescu
Pentru Marin Preda (1996), autorul Delirului
acuzat fiind și el de „colaboraționism” cu
25
vechiul regim, odată cu alte mari personalități
ale culturii românești.
Ancheta inițiată de colectivul
redacțional al revistei „Caligraf”, având
specialiști în opera predianiă, precum Stan V.
Cristea, secretarul de redacție, autor al unor
lucrări substanțiale (vezi Marin Preda. Anii
formării intelectuale. 1929-1948, ajunsă la
ediția a treia, revăzută și adăugită, Craiova,
Editura Aius, 2022), mi se pare de o
importanță emblematică pentru revenirea în
actualitate a marelui prozator intrat într-un
con de umbră, după 1989. Harold Bloom,
savantul american, teoretician al canonului
literar occidental, argumenta că intrarea unui
autor în rândul singularităților canonice ale
unei literaturi se produce după cel puțin două
decenii de la moarte. Preda, beneficiase de
intrarea în clasicitate încă din timpul vieții,
posteritatea-i fiindu-i paradoxală, fiindcă abia
după ce se scurseseră două decenii de la
plecare valoarea lui a fost pusă la îndoială.
Anormalitatea, nu numai în cazul său, s-a
datorat sinuozităților brutale ale istoriei, care
au produs o ruptură izbitor de asemănătoare
cu aceea produsă de momentul „eliberării”
României de către „glorioasa armată
sovietică”, la 23 august 1944, răsturnarea
tuturor valorilor românești fiind desăvârșită
în 1948, odată cu publicarea volumului
cărților interzise de cuceritor, an care
coincide, poate nu întâmplător, cu debutul în
volum al lui Marin Preda: Întâlnirea din
pământuri, izbândă estetică greu de tolerat în
proletcultismul „obsedantului deceniu”,
etichetă istorică pusă chiar de scriitor,
nefastul deceniu fiind învins tot de Marin
Preda, sub semnul esteticului, cu Moromeții, în
1955, înșelând vigilența cenzurii cu tematica
„trecutului” în care a fost plasată acțiunea
romanului. Au rezistat, estetic, și alți mari
scriitori, de la G. Călinescu (Bietul Ioanide,
1953) până la Cronică de familie (Petru
Dumitriu, 3 volume, 1957, după păguboase
cedări care l-au silit, apoi, să fugă în exil) sau
Groapa lui Eugen Barbu (1957).
„Instinctul” estetic al acestor scriitori
fusese urmat, în anonimat, de fondatorii
„Școlii de la Târgoviște”, de grupul
suprarealist al „oniricilor” și de „Cercul literar
de la Sibiu”, culminând cu „generația ᾿60” care
a contribuit decisiv la înfrângerea
proletcultismului și la instalarea esteticului ca
singura cale a creării unei literaturi
performante, europene, aflată mereu în
dispută cu ideologia oficială. Argumente de
modernism european privitor la
neconvingătoarea receptare a operei lui
Marin Preda la Paris, bunăoară, a adus, după
moartea prozatorului, un critic de anvergura

26
lui Adrian Marino. Într-o scrisoare din 1985,
criticul clujean îmi argumenta că, tematic,
lumea satului nu mai interesează Occidentul,
țărănimea, practic, fiind înlocuită cu pătura
fermierilor, neinteresantă din punct de
vedere mentalitar. Citadinizarea prozei
europene și românești a fost și crezul lui E.
Lovinescu, subliniază, la rându-i, Nicolae
Breban: „Da, ăsta a fost, de fapt, și meritul lui
Lovinescu. El a luptat pentru romanul citadin,
pentru romanul problematic, pe care a și
reușit să-l pună în mișcare cu tinerii
Bengescu, Eliade, Sebastian, Camil Petrescu”
(Confesiuni violente, ediția 2021, p. 88).
Breban nu confundă însă tema cu garanția
valorii estetice. La fel a procedat și E.
Lovinescu, când a descoperit capodopera, de
nivel european, la Liviu Rebreanu (Ion, 1920):
„Deci, iată marele merit al lui Lovinescu – a
recunoscut capodopera, deși ea nu se
potrivea cu desenul său și cu grupul său. Dar
Rebreanu a rămas străin de grupul de la
«Sburătorul», în spiritul său, și după aceea”.
Întrebat de Constantin Iftimie ce crede despre
inegalitatea valorică a celor două volume ale
Moromeților, Nicolae Breban nu crede în
prejudecata multora că lui Preda i-a secătuit
marele talent dovedit în primul volum. A tot
amânat scrierea volumului secund, crede
autorul Animalelor bolnave, știind că despre
țăranul român postbelic nu se mai poate scrie
în condițiile regimului bolșevic. A simțit-o
încă de la nuvela Desfășurarea (1952):
colectivizarea, conchide Breban, a fost cea
mai cumplită tragedie din istoria românilor.
Așa ar fi trebuit să arate volumul al doilea,
ceea ce, dacă există vreo neîmplinire la Preda,
e tocmai faptul că a scris acel volum. S-ar
refugiat în subtema exodului Moromeților la
oraș (fenomen deja istoricizat în Occident) și
în agonia finală a lui Ilie Moromete. Tragedia
deja există însă în volumul al doilea al
Moromeților, după cum am demonstrat în
eseul meu din 1986, Marin Preda sau oglinda
întoarsă (vezi Theodor Codreanu, Lumea
românească în zece prozatori, București,
Editura Ideea Europeană, 2017), tragedie
extinsă de prozator și în cărțile de mediu
citadin, de la Intrusul până la Cel mai iubit
dintre pământeni. Ca să nu mai vorbesc de
Delirul, cea mai nedreptățită carte a lui Marin
Preda.
După opinia mea, Marin Preda este
adânc ancorat în canonul literar românesc și
european, având încă multe de relevat atât
cititorului de rând, cât și cititorilor
profesioniști, fiindcă opera lui transcende
realismul de factură naturalistă, mergând la
simboluri și arhetipuri, la categoriile
abisalului, ca și marele său înaintaș Liviu

27
Rebreanu. Cezar Ivănescu, un scriitor ancorat
profund în arhetipal este, probabil, cel dintâi,
în postcomunism, care a pus o piatră de
temelie pentru viitorul peren al artei
prediene.
Sub pintenul vremurilor...

Dialog amical cu scriitoarea Lina Codreanu, inițiat
de poetul Mihai Sultana Vicol (Bârlad/Suceava),
jurnalist la „Flacăra lui Adrian Păunescu”
Mihai Vicol: Ce ar însemna secolul 21 fără

Mihai Eminescu în cultura română?
Lina Codreanu: Este inoportun să gândim
primul secol douămiist fără aureola culturală
a Poetului. Când, la timpul său, criticul Titu
Maiorescu prevedea „omenește” că poezia
începutului de secol (al XX-lea) va crește „sub
auspiciile geniului lui şi forma limbii
naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu
cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi
punctul de plecare pentru toată dezvoltarea
viitoare a veşmântului cugetării româneşti”,
faptul s-a adeverit pentru întreg veacul și este
ascensional și astăzi.
Însuși Poetul gândea că numele
cugetătorului „o să-l poarte/ Secolii din gură-
n gură şi l-or duce mai departe” (Scrisoarea I).
Așadar „secolii” nu pot fi văduviți de tutela
culturală integrală a lui Mihai Eminescu.
Altfel, ne-am ruina arheul cultural și ne-am
dizolva ca națiune.
M.V.: Cum priviți realitatea/ prezentul care
alunecă în neștiință și în dispreț pentru
cultură?
L.C.: În prezent, nu disprețul față de cultură
sapă la temelia culturii, ci indiferența (reală
ori simulată), asociată cu lenea și reaua
credință față de valorile culturale românești.
Au mai fost valuri de pandemie culturală și-n
alte epoci care poate că ne-au zdruncinat, însă
nu ne-au strivit spiritul. Am știut să păstrăm,
să preluăm, să întărim cetatea duhului
românesc.
Și apoi, cu repeziciune, cercetarea
contemporană este îmbibată peste așteptări
cu informații științifice. Perpetuu sunt atinse
culmi ale cunoașterii. Numai de-am ști cum să
valorificăm aceste cuceriri în folosul omenirii
și nu în distrugerea vieții pe pământ... Aici
cred că e o problemă globală de care marile
puteri (SUA, Rusia, China...) sunt
responsabile.
M.V.: Ce înseamnă școala românească din
prezentul nociv și infectat de dispreț pentru știință?

28
L.C.: Fiind direct implicată în procesul
instructiv-educativ, regret că, administrativ,
instituția școlii e în cădere liberă după 1990.
Am intuit de-atunci că unii „ne vor proști!”,
fără a dibui cine anume este la celălalt capăt
al „reformelor”, dar suita de miniștri ai
educației și învățământului e una din cauze. În
ceea ce privește numeroasele dispoziții
ministeriale, îmi vine-n minte o constatare a
interbelicului hușean Gheorghe Chiper,
inclusă într-o proză despre „trăsniți”: „Era şi
pe vremea ceea acelaşi sistem: un ministru
nou, are ca primă grijă să strice tot ce-a făcut
cel dinaintea lui, fără a se gândi la ce pune în
loc. În ţara asta românească, ministeriatul a
fost un mijloc de promovare a ambiţiilor
personale, de aranjamente familiale, de
afaceri şi scandal” (1943).
Aș fi mai reticentă privind ideea unui
„dispreț” pentru știință pe care o contrez cu
proverbul despre „vulpea care n-ajunge la
struguri”... Există școli românești în care se
face performanță și argumentez cu
desfășurarea activităților de ultim rang
științific din cadrul cluburilor liceale de
robotică din orașele Huși (Colegiul Național
„Cuza Vodă”) și Bârlad (Colegiul Naţional
„Gheorghe Roşca Codreanu” și Liceul Teoretic
„Mihai Eminescu" din Bârlad). Și apoi, dacă n-
ar exista elevi performeri, de unde și-ar
selecta Apusul crema inteligenței pentru
universități? Problema e că aceste energii
inovative și lucrative nu sunt valorificate ori
nu se întorc aici pentru progresul țării natale.
Să fie de vină sistemul?...
M.V.: Este abandonată România de către
politicienii români?
L.C.: Nicidecum, nu e abandonată. Eu cred
că unii politicieni români se agață de tivul
funcției și nu mai pot ieși din vârtelnița
afacerilor. La iarmarocul politic, din scaunul
atârnat în lanțurile leagănului cel mare, în
timpul vârtejului, greu se vede ce e dedesubt...
M.V.: Care ar fi definiția Uniunii Europene?
L.C.: Nu mă aventurez să răspund, dar fac
trimitere la cartea lui Theodor Codreanu –
Europa în care putem crede (București,
Editura Ideea Europeană, 2021).
M.V.: Ce aveți pe masa de lucru?
L.C.: Pandemia are două fețe. O aleg pe cea
bună. Așadar, la debutul perioadei
pandemice, chiar în decembrie, am publicat
prima exegeză monografică despre unul
dintre fondatorii „Școlii de la Târgoviște” –
Costache Olăreanu. Arhitecturi ludice (2019).
În anul următor, mi-a apărut un volum despre
29
realizări zonale – Pagini de cultură hușeană
(2020) și, ulterior, un volum de poezii –
Vremea de sub gene (2021). În lucru, am de
definitivat o carte de critică despre scrierile
fraților basarabeni, un volum de proză, un
altul memorialistic... Totodată, am în directă
responsabilitate trimestriala publicație
„Liter-Club”, revistă de cultură aflată în al
șaptelea an de apariție. Mă rog Bunului Domn
să am sănătatea și puterea de a-mi duce la
capăt proiectele literare.
Și războiul actual asupra Europei are
multiple fețe. Însă toate sunt crunte și
sfâșietoare. Dacă pandemia ne-a izolat în
colivia singurătății, războiul ne prigonește în
afara confortului oferit de familie, prieteni,
bibliotecă, masă de lucru... Nădăjduim să se
termine această inopinată și necumpătată
nenorocire globală.
M.V.: Ce reproșează femeia Lina Codreanu
scriitoarei Lina Codreanu?
L.C.: Rar am citit întrebări similare
adresate scriitorilor-bărbați, dragă Mihai
Vicol. Dar pentru că ai formulat întrebarea îți
mărturisesc faptul că cele două jumătăți nu se
află în relație concurențială, nu împrumută
condiția „dublului monstruos”, cum îl definea
René Girard, ci a dualului întregitor, întrucât
cele două ramificații destinale sunt
convergente și se completează în vederea
unității. Trebuie să recunosc faptul că am fost
atentă la cumpănirea întru întregire, întrucât
raportul dintre cele două părți nu a fost
întotdeauna de echivalență. Orice femeie este
înzestrată cu puterea jertfei și aspirația
unității familiale. Dacă Dumnezeu îi dă și har,
doar ea are puterea să-l insereze cu
chibzuință personalității integratoare.
M.V.: Mulțumesc pentru răgazul acordat.

L.C. Cu mare plăcere.
P o e s i s (1)
Daniela OATU
(Vaslui)
Staționare
Povestea se îndreaptă către noi

cu magia ei călătoare.
Peste trei minute va sosi în stație și nu va
mai
pleca la ora 25
în direcția următoare.
Vă rugăm atenție la linia I!

30
Unii pasageri vor coborî
cu tinerețea fără bătrânețe-n buzunare.
Chiriașul
La etajul X a stat cu chirie

cel mai cumsecade vecin.
Îi râdeau cu poftă poveștile-n barbă,
erau umblate prin lume.
Când se-ntrerupea pe scară lumina
venea de la El.
Minunat mai era bătrânelul nostru
scump la vorbă.
Nu lua liftul niciodată și ajungea pe jos
înaintea tuturor.
Într-o duminică, în drum spre biserică,
mi-a dat într-un pomelnic10 lei.
De-atunci parcă poeziei i-a pus Dumnezeu
mâna-n cap.
Scara a urcat în noi ultima treaptă
și nu ne-a mai găsit.
Unii spun că a plecat la Techirghiol, la băi.
Alții că ar fi uitat candela aprinsă
sau că s-ar fi reîntors pe cruce
unde părea să nu aibă pe nimeni,
părea să aibă lumea-ntreagă.
Poarta
Am locuit gard în gard cu magii.

Poarta de lemn cu numărul șapte
m-a păzit de ochii fiarei
de sfinți
trăgând după ea
toate câte au fost
toate cele ce vin.
Firele de iarbă săreau în sus de bucurie

de câte ori veneau magii să-mprumute coasa
și lăsau poarta întredeschisă
atât cât veșnicia să nu se risipească
să nu se clatine veștile astrale.
În urma lor
apăsam pe clanța altui destin
poarta se desprindea ușor din balamale
și căutam chei pentru alt paradis.
Astăzi nu mai locuiește nimeni la numărul

șapte.
Doar vecinii magi au rămas
să ungă timpul
să nu mai scârțâie
o poartă fără ieșire și fără intrare.

31
Marcel MIRON
(Huși)
Respirație prin creier

Mă rog pe dinafară
spre înlăuntrul meu.
Mă rog când beau
când mănânc
când merg
mă rog.
Păstrez gura puțin ocupată
de hrană
de vrajbă
de timp
să nu-mi inunde cuvintele
apele de sus.
Pe bolta neagră
a cerului gurii
crepusculul zilei trecute
adoarme.
Încă alerg prin mine
după cuvântul pierdut
din minte spre inimă
cărarea bătută
în marele pustiu.
Petruș ANDREI
(Puieşti, Bârlad)
Ars poetica
Nu e ușor să scrii o poezie
Care să țină de literatură,
Cealaltă este doar maculatură
Și, din păcate, încă se mai scrie.
În toate tu păstrează o măsură
Că arta-nseamnă-n primul rând magie,
Cu Domnul în deplină armonie,
Întocmai cum se spune în scriptură.
Să respectăm și să iubim artistul,
Nu-nșir aici și-acuma acatistul,
Acestea-s pentru mine nume sfinte.
Te văd te văd la masa ta lucrând, poete,
Uitând ades de foame și de sete,
Pictând idei și dăltuind cuvinte.
Între două lumi

Muiate-n gri, trec zile după zile
Ce-arareori aduc vreo bucurie,
Cu mult mai des câte-o durere vie
Iscată de venerice reptile.

32
O lume-aglomerată dar pustie
Își desfășoară sarbedele file
Iar flăcările ei devin feștile
Într-un sfârșit de eră cenușie.
Ca Diogene alerg cu lampa-n mână
Să scot lumină caldă din fântână
Pentru-a-mi lua crâmpeiul de iubire,
Ne intră sufletele în eclipsă,
Între Geneză și Apocalipsă
Și între paradis și izgonire.
Elina COJOCARU
(Galaţi)
Treptele primenirii
Mi-e foame, mi-e sete,
Doamne…
La capătul scării peste
șapte trepte
pe rafturile cerului
rânduite-s toate
merindele pentru suflet.
Urcuș de rugăciuni
neîncetate
dimineața și seara
pentru zile șapte,
treaptă după treaptă,
primenire de păcate
peste viețile toate
până la rugăciunea de aur
inimii balsam.
Rogu-Te, iertare…
Martin CATA
(Huşi)
Clipiri din Septentrion
O pasăre măiastră adie-n cheia sol.

Un pieptene transformă pădurea în hotar?
Șoptește adevăruri culoarea-n turnesol!
Nu alunga în cețuri iubiri de avatar!
*
Am fost pământ cu vlagă în timpuri revolute!
Pe țărm păgân te-alungă o clipă de-ndoială.
O mustuire-n minte? Vii gânduri absolute!
Se-ndeamnă azi tot tâmpul la marea
prăduială!
*
Un unicorn alege doar mintea înțeleaptă.
Chipul îmbie fețe ce vor destin ales.
Rugul aprins vorbește de-o cale ce e dreaptă.
Citești, citești cuvinte dorind un înțeles!

33
Însemnãri cu staif
Theodor CODREANU
(Huşi)
Numere în labirint
[2004]
11 469. Gândirea lui
Alain Finkielkraut pare
tipică, cel puţin pe alocuri,
pentru schizoidia
europeană. Iată unul dintre
dramaticele lui raţionamente: „Seuls ceux qui
raisonnent en termes que le colectivité
nationale a besoin pur sa propre survie de la
disparition des autre communautés.” (La
defaite de la pensée, Gallimard, Paris, 1987, p.
146). Adevărul e tocmai invers: a fiinţa în
cheie naţională înseamnă recunoaşterea
celorlalte identităţi naţionale. Altminteri, se
intră în criză sacrificială perpetuă.
11 470. Cei mai intoleranţi şi mai agresivi
indivizi de pe glob sunt, astăzi,
propovăduitorii toleranţei.
11 471. Hitler i-a scutit pe intelectualii
europeni de a-şi mai face griji în privinţa lui
Stalin şi a comunismului.
11 472. Luciditatea îl determină pe Alain
Finkielkraut să conchidă că triumful
postmodernităţii este acela al fanatismului şi
al lui Zombi.
11 473. Un mesager al Moscovei, Stanislav
Belkovski, un tânăr analist politic de 33 de
ani, a venit la Bucureşti spre a testa un nou
plan privind Transnistria şi Basarabia.
Ecuaţia Belkovski: Basarabia (mai puţin
Găgăuzia!) să revină la România, iar
Transnistria să rămână avanpostul Rusiei
spre Occident. Cheia reuşitei, crede el, este
decizia Chişinăului. România ar trebui să
încurajeze proiectul, după opinia lui.
11 474. Alexandra Laignel-Lavastine:
ideologia partizană erijându-se în „filosofare”
obiectivă.
11 475. Ideologia antinaţionalismului care
face ravagii în zilele noastre, a fost
dintotdeauna opera celor care au vrut
suprimarea personalităţii popoarelor pe care
au tins să le cucerească sub diverse măşti
„umanitariste”. Argumentul lor forte e că
„naţionalismul” ar fi dus Germania la
nenorocirea nazismului. Voită confuzie:
„naţionalismul” german a fost, în realitate, un
rasism metamorfozat într-un imperialism
brutal, suprimând tocmai naţionalismul
popoarelor agresate şi cucerite, fie şi efemer.
11 476. Gabriel Liiceanu, ca pretins
discipol al lui Constantin Noica, se arată
revoltat că, prin „naţionalismul” său, maestrul

34
în care a crezut, şi-a trădat învăţăceii.
Adevărul este exact pe dos: ucenicii l-au
trădat pe filosof, neînţelegând mai nimic din
filosofia lui. „Păltinişenii” se arată, mai
degrabă, discipoli ai Alexandrei Laignel-
Lavastine!
11 477. Alexandra Laignel-Lavastine e
contrariată de faptul că Noica e ultimul mare
apărător al Europei şi, în acelaşi timp, nu s-a
transformat în „disident”. E ca şi cum ai
pretinde că europenismul (şi românitatea) ar
fi varietăţi de comunism! Geniul lui Noica a
înţeles că disidenţa este o revizuire ideologică
a comunismului, de felul perestroikăi
gorbacioviste, ambele ideologii fiind factori
dizolvanţi ai Europei, arma lor comună fiind
năruirea fundamentului creştin şi naţional al
fiinţei europene.
11 478. Laignel-Lavastine, spre a deveni
credibilă, subliniază corect confuziile
partizane ale interpreţilor lui Noica, în
România, atât privitor la atacuri, cât şi
privitor la apologii. Numai că ţinta ei este tot
partizană: coroborând perioada de tinereţe
cu cea a maturităţii, autoarea vrea să
demonstreze că Noica a rămas, în esenţă, un
„fascist”. Ea numeşte fascism tot ce este legat
de naţional. Şi ea este o „apoloagă”, dar a
internaţionalismului neomarxist „corect
politic”.
11 479. Nu-i place doamnei Laignel-
Lavastine că Noica, în plin comunism,
recunoaşte temelia creştină a Europei, că
această europenitate s-a ridicat pe logica
dogmei Sfintei Treimi, care este saltul epocal
între antichitate şi civilizaţia europeană. Nu e
de mirare că Franţa anticreştină a doamnei
Laignel-Lavastine vrea să biruie în contextul
eliminării dimensiunii creştine din
Constituţia Europei Unite.
11 480. Neagu Djuvara dă semne că s-a
lepădat de vechea sa filosofie a istoriei,
fundamentată în cartea din 1975 (Este vorba
de lucrarea Civilisation et les lois historiques.
Essai d’étude comparée des civilisations,
Mouton, Paris-Haga, 1975), premiată de
Academia Franceză, preferând să se
conformeze calapoadelor „corect politice”
contemporane. Ce spaime duce în spate acest
„venerabil” însetat de gloria pe care n-a putut
s-o dobândească în Occident?
11 481. Înţelept este acela care-şi dă
seama, de timpuriu, de răutatea neistovită a
oamenilor, luându-şi măsuri de precauţie
spre a nu cădea în aceeaşi ispită a infernului.

35
Filigranãri
Lina CODREANU
(linacod@yahoo.com)
Evenimente de august
Iarmarocul de Sfânta
Măria Mare. Primele semne autumnale
începeau de foarte devreme, adică îndată
după iarmarocul de Sântămăria Mare,
sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.
Călătoria până la Tecuci se făcea cu căruţele
trase de boi şi vaci, dar mai ales, trase de cai,
ale căror tineri surugii se arătau viteji la
întreceri, vâjâind şfichiul bicelor pe deasupra
cailor îngrijiţi, cu crupa lucioasă şi mult
sălbăticiţi faţă de cei de astăzi, care nu se mai
sinchisesc de fornăitul şi de trecerea
maşinilor pe lângă ei.
Când m-am făcut mai mărişoară, abia
aşteptam să vină iarmarocul de Sânta Mărie,
să mergem tot familionul, cu căruţa, la Tecuci.
Gândul nostru, copii moţăind în coşul căruţei
pe stratul proaspăt de fân, bun şi pentru cai şi
pentru amortizarea zdruncinăturilor, era la
miracolul din bâlciul tuturor. Visam fiecare și
toți prietenii deodată, o vată de zahăr, o
tutuitoare, un coif împodobit cu hârtie
creponată, o acadea, o tragere la roata
norocului şi măcar o dată-n leagănul potrivit
vârstei. Fraţii mei se dădeau în bărci (le
spuneam şăici), în lanţuri de flăcăi şi fete
mari… Noi, cei mărunţei, pe dedesubt,
muream de frică şi admiraţie… Toţi copii visau
peste noapte, fără zăgăzuire, ceea ce-şi doreau
a se împlini când vor umbla prin colbul
iarmarocului.
Drumul Tecuciului pornea din faţa porţii,
ajungea la podul mare de lemn, peste care nu
se trecea, ci cotea la dreapta calea, pe la poarta
lui moş Ion Ghinieş (văru lu' tata), pe-aproape
de alde Ghidan și Boian, peste dealul de la moş
Moti. Caii ţineau şoseaua tot înspre apus, către
Lupa, o staţiune de experiment agricol, apoi
către Matca, sat mare cu oameni pricepuți în
negustoria cu pepeni verzi. Călătoria începută
puţin înainte de miezul nopţii, cu noaptea în
cap, cum spuneau ai mei, şi zdruncinăturile
legănate ale căruţei ne oboseau, căci
dormeam în coșul căruţei până ce tata ne
trezea în zori să prindem a vedea luminiţele
tremurătoare ale oraşului. Înainte de
şerpuirea abruptă de la Matca, grupurile de
căruţe călătoare se opreau şi cei care nu
adormiseră, puteau admira în depărtare
luminaţia iarmarocului răsfrântă pe cer.
Alteori, tot moţăind, ajungeam mângâiaţi de
razele soarelui mare şi însângerat, însă
încântaţi de vuietul vocilor şi al mişcării
36
oamenilor. Câtă emoţie ghemuiam în sufletele
noastre neîntinate şi câtă curiozitate sălăşluia
în minţile noastre crude! Ca toţi tovarăşii de
drum, tata oprea căruţa la marginea oborului,
unde era „garajul” comun şi dădea mâncare la
cai / boi. Mama, cu un prosop umed, ne
ştergea faţa şi mâinile, ne punea ceva de
mâncare pe alt prosop, pe care, de nerăbdare
şi emoţie, n-o prea puteam înghiţi. Doar
nelipsitul lapte de vacă…
– Să vă ţineţi de noi, aţi auzit? Că vă
pierdeţi şi vă poate fura careva. Sunt ţigani pe-
aici…
Ne ţineam, că n-aveam încotro, mai ales eu,
că eram „mititică” şi auzisem poveşti
înspăimântătoare despre fetiţe blonde furate
de oameni negricioşi. Întâi, tata cerceta preţul
cerealelor, nu ştiu de ce, că doar acasă avea
coşăriul şi hambarele pline. Apoi, preţul
purceilor, al viţeilor, al balercilor… Mama şi
bunica de la Smulţi ne supravegheau straşnic
şi-l tot îndemnau pe tata, la jeluirile noastre,
să renunţe testarea pieţei pentru mai târziu şi
să trecem în cealaltă parte, a mărfurilor,
obiectelor, jucăriilor şi distracţiilor, că târg
era și la Drăgușeni, dar iarmaroc, ba. Fraţii
mei, fiind mai mari, se puteau orienta şi li se
permisese, cu câţiva lei în buzunare, să
meargă singuri ori în grupuri cu băieţi din sat.
Pe lângă bunica Maghiţa, eu – de poala
mamei...
Îmi fixasem ca ţinte de orientare, culoarea
vişinie a fustei mamei şi pantalonii largi ai
tatei, încât păşeam după urma lor tot
savurând dintr-o acadea roz, o bomboană
dulce-acrişoară pe băţ. Îmi fixasem şi nişte
repere: în mijloc – roata mare cu lanţuri, ceva
mai departe vedeam bărcile cu care flăcăii se
dădeau peste cap şi în partea de unde veneam
cu ai mei – căruţele. Cam obosită, cam
neatentă… Bunica, aprigă într-ale ţesutului la
războiul de casă, se oprise la o tarabă cu
prosoape. Praful se ridicase vălurit cam de
înălţimea mea şi, vrând nevrând,
îmbrăcămintea celor din preajmă se
împovărase cu acelaşi strat gălbui de pulbere.
În frământarea înghesuită, în sus nu mă mai
puteam uita... Pe neașteptate, pantalonii şi
sandalele s-au oprit odată cu stăpânul, dar
fusta grena dispăruse. M-am oprit şi eu.
Stăpânul pantalonilor nu era tata. Fusta
mamei şi bunica dispăruseră. Desigur, m-am
speriat foarte tare, fiind atentă la oamenii
tuciurii, după cum îmi spusese mama.
În cele din urmă, ajunsesem la un loc mai
liber, de unde toţi se dăduseră deoparte şi
priveau cu nasurile pe sus. Aş fi fost încântată
ca atunci când vreun sătean de-ai mei arăta cu
un deget în sus şi toată lumea urmărea cârdul
de cocori ori norul săgeată din urma avionului

37
care se tot înşira pe cer, însă momentul nu
părea la fel. Acum ţâţâia inima în mine de
spaimă. Mă aflam chiar sub lanţurile mari,
unde se roteau scaunele cu oameni maturi,
perechi de tineri ori zbânţuiţi curajoşi. Frica
nu mi-a fost în zadar, căci un zdrahon tuciuriu
m-a smucit de-o mână şi m-a tras deoparte
aproape să cad la picioarele oamenilor.
– Ce cauţi acolo, drace? Unde-i tat-to şi
mă-ta? Dorm?
– Păi asta caut şi eu: pe mama şi pe tata!
i-am întors-o eu cu țâfnă.
Mă smucise de mână și ciubucul îmi era
numai ţărână. L-am şters eu de poala rochiei
roşii ca focul, dar tot în gură l-am făcut lucios
ca sticla. Degetele deveniseră lipicioase şi, pe
măsură ce mă ştergeam, adunau pe ele toate
scamele roşii ale rochiţei. Cine ştie ce-o fi fost
în mintea mea?! Deşi eram descumpănită, nu
feţele oamenilor mă interesau şi nici razele
prăfuite ale soarelui. Priveam printre
picioarele oamenilor. Nici urmă de semnele
mele de recunoaştere.
Deodată, mi-am amintit de şăicile cu care
frate-miu Apostu se lăuda că se va da peste
cap. Acolo stătusem ultima oară lângă ai mei.
M-am îndreptat spre şăici oarecum sigură că
ai mei aşteptau ţintuiţi să apar de undeva. Cu
o basma dintotdeauna neagră căzută de pe
creştetul albit, bunica îşi rotea capul şi îşi
împreuna mâinile a „vai de mine, ce ne facem,
că fata s-a prăpădit de noi!…” Pe cât era bunica
de panicată, pe atât eu de luminată. Păşeam
către ea, eliberată de toată frica, cu o nepăsare
cinică, aşteptând să fiu văzută.
– Fata mămuchii, da’ unde-ai fost?
– Aici-şa, bunico…
– Te caută Constanţa şi Panaite,
îngrijoraţi de mama focului.
Am fost muștruluită de mama și am
ascultat cu stoicism toată văicăreala bunicii.
M-am luminat: stăteam cu ai mei, mă țineau de
ambele mâini și vuiala iarmarocului se derula
fără alte primejdii. Întoarcerea n-o mai știu,
probabil, am dormit pe fân în coșul căruței ca
un copil istovit de alergătură. Ceea ce și eram...
Timpuri, timpuri…
Livia ANDREI
(Puiești, Bârlad)
Darul prieteniei
Fiecare om, la naștere,
a fost înzestrat de
Dumnezeu cu câte un dar
sau chiar cu mai multe.
Unii au darul vorbirii și îi poți asculta ore
întregi fără să simți cum trece timpul. Alții au

38
harul scrierii și le poți citi creațiile pe
nerăsuflate. Destul de mulți sunt înclinați
către muzică (vocală sau instrumentală).
Darurile sunt multe, noi le zicem talente sau
haruri.
Așa am ajuns, privind în jur, să mă întreb:
„Doamne, mie ce da mi-ai hărăzit?” Și să știți
că nu e întrebare simplă și nici nu cred că mi-
o pun numai eu.
Ajunsă la această vârstă, a trebuit să găsesc
și răspunsul. M-am gândit mult. Domnul mi-a
dăruit o familie mare și frumoasă: un soț, trei
fete, patru nepoți și doi strănepoți. Este, poate
cel mai frumos dar pe care viața mi l-a oferit
și totuși? Eu ce dar am?
Și iată că într-o bună zi am găsit răspunsul:
eu am fost înzestrată cu darul prieteniei.
Întotdeauna, de la grădiniță și până acum
am fost înconjurată de prieteni. Cu Adi am
trăit primii ani, de la grădiniță și până la
sfârșitul liceului și suntem și acum apropiate.
Adolescența mi-a fost plină de prieteni buni:
Gabi, Gigi, Mircea, frații Teodoru, apoi colegii
de liceu: Gabi, Mihaela, Florica, Victor, Bebi,
Petrică, Marius, cu care ne întâlnim și acum
(bineînțeles, cu cei care mai sunt pe pământ)
cu aceeași bucurie a revederii de fiecare dată.
Anii studenției au venit cu alți prieteni:
Mioara, Sașa, Dorina, Gloria, Tatiana, Irma (și
asta ca să dau doar câteva nume). Profesiunea
mi-a adus în cale alți prieteni și pe toți îi port
în inimă cu aceeași dragoste, cu aceleași
amintiri frumoase pe care le depănăm când
ne întâlnim. „Rodicile” din viața mea mi-au
fost bune prietene (cumnata, profesoarele de
matematică sau inginera).
De prieteni nu poți vorbi la timpul trecut,
numai că prietenii cei mai buni, cei mai
apropiați, cei mai dragi sunt cei cu care
trăiești la timpul prezent. Suntem oameni
împliniți, ba chiar mai mult decât atât: suntem
cei care, înzestrați cu daruri de la Domnul,
dăm din plinul inimii noastre și celorlalți.
Theo îl dă pe Eminescu într-o altă ipostază,
Lina ne dă frumusețea locurilor și a tradițiilor
noastre cu lirismul ei inconfundabil, Teo ne
transmite fapte cu luciditate și rațiune, Ion
ne-a lăsat o zestre literară plină de
profunzime și talent, Dana ne face mai
sensibili și mai tineri, Lila ne răsfață cu bucate
moldovenești și vorbe de duh, iar Petruș
plouă peste noi cu umor și metafore...
Toți suntem „Liter-Club”, dar mai ales
suntem prieteni. Când ne întâlnim, și o facem
destul de des, „timpul parcă nu mai are
răbdare” și trece cu repeziciunea
acceleratului printr-o haltă. Ne bucurăm de
fiecare clipă trăită împreună, oriunde ne-am
afla: la Corni, la Puiești, la „Livada” din Vaslui,

39
la Văratic, Soveja sau la Bordea, de unde ni s-
au alăturat Laura și Petru Ioan.
Așadar Dumnezeu mie mi-a dat prieteni,
mulți prieteni „de la tinerețe pân̕ la
bătrânețe”… și cred că este darul cel mai
frumos, cel mai prețios pe care îl poate primi
un om la naștere. Chiar mă întreb: Cum m-a
găsit Domnul în inima Bucovinei, între munți,
departe de „lumea dezlănțuită”, la Cârlibaba,
pe 30 iulie 1947 ca să mă binecuvânteze cu
acest dar?
Epos
Elena NETCU
(Tulcea)
Aşteptând Sânzienele
La început, bărbaţii
aceştia vânjoşi se speriau. Credeau că sunt
iele, că sunt trimise de Necuratul, dar acum în
singurătatea pădurii, în adierea vântului de
seară şi în aroma florilor de tei, se lăsau
purtaţi de val şi li se dilatau ochii de bucurie.
Simţeau în ei cum li se ridică un val de căldură
ameţitoare, li se făcea un gol în stomac şi-i
cuprindea o foame devoratoare.
Luna pe cer se învăluia într-o pulbere fină
care se împrăştia în jur, coborând pe pământ
pe o scară de mătase. O fi şi ăsta un semn
dumnezeiesc, n-o fi chiar păcat!
Pădurea se încărca de o aromă de busuioc
şi din arborii cei mai înalţi ţâşneau spre cer
lumini albicioase care se făceau atât de înalte,
încât căpătau reflexe sidefii. Totul părea ireal.
Bărbaţii se văzură deodată înfăşuraţi în
hlamide. Fiecare se lăsa dus de aromele
pădurii, căutându-şi mireasa. Bărbaţii nu
ştiau dacă ceea ce vedeau sunt mirese sau
aluni potopiţi de flori albe care zburau în
derivă prin jur ca nişte fluturi. Întindeau
braţele să prindă florile şi fluturii sau iluziile,
dar fiecare îşi lua mireasa şi alerga prin toată
această ploaie de flori albe, arome de verde
crud şi busuioc. Lumina începutului de lume.
Cuvintele încolţeau în mintea mirilor,
cuprinzându-şi mireasa în braţe cu dorul
clocotind în oase. Fiecare se vedea cu mireasa
râvnită la pieptu-i puternic, culcând-o uşor în
iarba înaltă, îngropându-şi faţa în sânii
fragezi, muşcând cu lăcomie ca dintr-o pâine
caldă, uitând de sine, dincolo de realul unei
nopţi obişnuite. Iartă-mi, Doamne, necuviinţa
de a mi-o face femeie pe această fecioară
neprihănită fără nuntă. Doamne, nemilosul
război a adus-o în braţele mele cu dor de
facere.
Luna îşi scutura aceeaşi pulbere de argint
şi aur peste Valea lui Begu şi totul se poleia în
40
aur şi argint. Vântul serii răscolea lumea. Îi
aducea pe miri din zare, îi privea cum vin
călare, îi lua de prin tranşee. Pe cei vii îi
îmbrăca, pe cei morţi îi învia, îi purta pe raze
de lună până la margine de lume, pe cai albi
pentru fecioare, iar ceilalţi la întâmplare, dar
toţi gătiţi cu beteală, în urmă cu ursitoare
pentru ritual lumesc.
Valea lui Begu era înmiresmată. Văzduhul
strălucea în pulbere fină prin care treceau
razele lunii maiestuoase. Un murmur de
izvoare se auzea pe fundal şi un zumzet
continuu acompania cântecul greierilor, în
timp ce miresele treceau câte una şi se
pierdeau, de parcă ar fi fost înghiţite de auriul
lunii.
Erau aşa de multe fete, că nu mai desluşeai
decât un amestec de umbre, care se pierdeau
până dincolo de zare, purtate pe coamele
cailor străvezii, că nu mai ştiai ce este
adevărat şi ce este vrajă în acest joc de lumini
şi umbre, în timp ce luna făcea piruete
ameţitoare sau poate vântul învăluia totul pe
scena imensă a nopţii.
Săftica îl urmărea pe Melinte, bărbat
însurat de mai mulţi ani, cu mulţi copii. În
seara aceea se ducea la pădure pentru a păzi
cele câteva animale ascunse acolo de furia
războiului. Săftica îi ieşi în cale şi-i şopti la
ureche să se îndure de ea că e tânără şi că
băiatul care trebuia să-i fie bărbat a murit pe
front. Blestema războiul, blestema soarta, îşi
dezvelea sânii şi plângea: iată-mă, sunt femeie,
Melinte, mi-e dor de dragoste! Bărbatul
amuţise pentru o clipă. Lui nicio femeie nu-i
spusese vorbele astea. Capul începu să-i
vâjâie. O privi pe femeie şi nu-şi aminti s-o fi
văzut vreodată. Părul bogat de culoare arămie
căpăta în ochii lui albaştri reflexe sângerii şi i
se muie tot trupul. Simţi din creştet şi până în
călcâie o plăcere dureroasă. Milioane de
furnici se înfingeau în carnea şi sângele lui. De
sus luna rotundă pâlpâia ca un jar. Totul în jur
se învârtea ca într-un leagăn prost făcut, în
care capul nu-şi găsea centrul de greutate şi
se balansa ca pe o muchie de prăpastie.
Melinte, în naivitatea lui, se imagină
agăţându-se inutil cu unghiile de ierburi
firave, rostogolindu-se încet şi sigur în adânc,
ca într-o fântână părăsită.
― Arde luna?
― Nu arde, îşi coboară aşternutul de
pulbere fină peste noi. Nu te uita, că mă vei
iubi până la sfârşitul vieţii. Nu vezi cum începe
să-şi scuture pulberea ca un descântec peste
noi?
― Ba nu, fug stele bezmetice în jurul lunii!
― Priveşte cum ţâşnesc razele ca nişte
schije deasupra noastră? şopti Săftica pentru
sine. Chiar i se părea că-l vede pe Ionel al ei

41
prin tranşeele Cerului, alergând după
duşman. Închise ochii şi se lăsă în voie
cuprinsă de dor.
În jurul lor răsăreau sulfine înalte de un
metru. Melinte se simţi suspendat într-un
văzduh cu aromă de tei care venea de nicăieri.
Trupul fetei zvâcni, părul se aprinse şi începu
să-i scânteieze faţa. Melinte îngenunche de
plăcere:
― Ce-mi faci, femeie cu trupul de jar?
― Sfâşii bucăţi din tine, din mine, din lună,
din stele şi-ţi strig: ia-mă!
Sânii fetei se dezveliră într-o zvâcnire de
dorinţi năvalnice, strivindu-se de pieptul
bărbatului. Îngenuchiară amândoi în iarba ca
o sârmă ghimpată, muşcându-se într-o beţie
inconştientă. Li se părea că se târăsc prin
tranşee. Mii de schije invadară deodată
trupurile şi se prăbuşiră în abis. Cei doi
simţiră arsura infernului. Bărbatul era un boţ
de lavă topindu-se cu aceeaşi furie în carnea
şi sângele fierbinte amestecat cu disperare. Ea
aştepta momentul acela de răzbunare, de
parcă ar fi aruncat o grenadă în războiul care
i-a stricat norocul şi care a făcut din ea o floare
veştejită la marginea drumului. În aer pluteau
arome de dragoste flămândă, ce se topeau pe
buze fierbinţi. O lacrimă târzie stărui pe trup
de femeie, într-un scâncet şi geamăt de lună:
tu fă-mă femeie în ţipăt de şarpe! Era şuierul
de moarte al puştii deşarte şi strigătul
cucuvelei de noapte: războiul să arză, în foc şi
tăciune!
Se arătau zorile şi contururile se desluşeau
în Valea lui Begu, intrând totul într-o tăcere
ancestrală. Doar aburii se ridicau deasupra
pământului ca nişte nori răzleţi. Se lumina de
ziua şi valea era pustie. Înghiţise oare
fantomele nopţii? Câmpul se vălurea
multicolor pe o gură de rai.
P o e s i s (2)
Mihaela GUDANĂ
(Tecuci)
Noi
Tu vânt, eu gând purtat
de tine,
Prin zarea cu albastru-nsingurat.
Eu vis tăcut, tu flacăra din mine,
Arzând ușor, un pas neașteptat.
Tu piatră grea, eu fulg de primăvară,
Parfum de liliac amestecat
Cu ultimi ochi, scăldați întâia oară
În vraja unei toamne de păcat.
Tu curgător, eu apă stătătoare,
Cu valul plâns, în palme adormind.
42
Tu visător, eu floare trecătoare,
Parfum de liniște în tine risipind.
Pentru tine!
Am o vorbă bună pentru inima ta, omule!
Pot să îți fac loc pe iarba mea,
să îți dau de pe umeri ninsorile ce s-au așezat
dureros,
să îți dau din anotimpul meu,
așa cum este el.
Aș vrea să știi că pot
să împart cafeaua de dimineață cu tine o
vreme,
că pledul meu din dulap poate să te
învelească
și ca îți poți încălzi gândurile
și deznădejdea la focul meu.
Am o vorbă bună pentru tine!
Că și liniștea pe care o am e și pentru tine.
Copiii tăi se pot juca împreună cu ai mei.
Războiul nu le trebuie explicat prea mult,
pentru ei joaca e cea mai importantă.
Vom asculta, după această ninsoare
păsările din văzduhul meu,
la tine păsările nu mai au cântec.
Și mai am o vorbă, omule drag, pentru tine!
Vom avea cât se poate grijă de tine,
pentru că așa ne-au învățat străbunii
trecuți prin altfel de lupte.
Ștefan a luptat cu sabia, călare...
azi vedem războiul pe un ecran.
Vorba mea de bine
e pentru liniștea sufletului tău.
Oana ANDREI
(Londra)
Mi-e dor
Mi-e dor de
ierburi
şi de flori
dar şi de tine
deseori; căpătâi –
cel de pe urmă
mi-e dor
şi dintâi;
de vorbe-atât
de dulci, mi-e dor
de-a ta făptură de calde
când te culci; primăveri,
de aur părul mi-e dor de mâine
să-ţi mângâi ca de ieri.
şi să-ţi pun visul
Anotimpuri
Primăvara-îmi place
– deşi-i timp anost –
Pentru că eu însămi
primăvară-am fost.
43
Vara, pe căldură,
umblu fără rost
Că şi eu odată-n
plină vară-am fost.
Dar şi toamna-mi place
pentru că e vânt,
Pentru că eu însămi
de-acum toamnă sunt.
Iarna iar îmi place
pentru ce va fi,
M-or răzbate vânturi
şi m-or troieni.
Ana OPRAN
(Pădureni – Huşi)
Sunt…
Sunt iepurașul candid, în zori încremenit,
Inima îi sparge al cărnii înveliș
Și toate-au stat, doar dinspre-nfiorat tufiș
Urechea-n freamăt prinde glonțul nepornit.
Sunt lupul ce-și urlă chemarea sub lună
Cu moarte-l îmbătă văpaia crescândă,
Sângele-i gălgâie-n nara-i flămândă
Și sura-i fantomă din umbre s-adună.
În mine omul e tăcut ca un copil
Ce încă-i nenăscut din moale întuneric,
Ochiul închis și trupul lui fragil
Visează adormite-n universul sferic.
„Ești Omul veșnic hărțuit de Animal,
Corabie-n tangaj pe răzvrătitul val!”
Rătăcire
O, copil nătâng, încotro ai plecat
Încet, prin porumbiștea-ntunecată?
În ochiul de fantasme fermecat
Păduri de săbii foșnesc verde, iată!
Te-ai dumirit că trebuie să pleci,
Să explorezi ce-i dincolo de zare
Cu pasul șovăielnic să încerci
De poți atinge puntea înspre soare.
Nu te-ai temut în jocul tău bezmetic,
Că drumul spre întoarcere-i pierdut,
Și te cuprinde-n pânze de-ntuneric
Când asfințitul se așterne mut?
O rătăcire ți-a prins inima în chingi
Nu, copile, timpul nu poți să-l învingi!

44
Dorina CARP NENICI
(Huși)
Cuvântul
Cuvântul e rană și
mângâiere
e vâlvătaie, rug și cenușă...
Cuvântul e durere ce
mocnește
în șoapte și în lacrimi,
vulcanul ce erupe, e strigăt în noapte...
Cuvântul e curaj și teamă,
război și pace, e nimic
și totul chiar și când tace,
tăcerea lui cuvântă...
Cuvântul e leac și descântec
e lege, nelege și-atât de firesc
e viață și moarte,
cuvântul e în mine, e în tine,
e tot și e în toate...
E înaltul cer, și e pământul
în care infinitul tot, încape
cu mii de ani lumină de cuvinte
într-unul singur – Cuvântul!
Alfabetul tăcerii
Uneori se întâmplă
să nu poți vorbi...
și atunci, te uiți la cuvinte
cum tac și nu le pasă
de ce ai vrea să spui.
Poate că nici ele
nu vor să fie rostite
și atunci,
închizi ochii și cauți
prin întunericul minții,
Lumina care te-a învațat
Alfabetul tăcerii.
Alexandru CAZACU
(București)
Les bruits du jour

Vară târzie cu tine atât de
departe
încât mă întreb unde se poate
pleaca și
către cine să mă îndrept să-i cer ceva anume
prin camera unde citești despre cum
de la o mare înfrângere
poți începe o lume iar
plăcile albastre ale teracotei
draperiile grele de catifea
și covorul adânc îți spun despre
coincidențele ce se risipesc și apar
precum frunzele in prima zi de Septembrie
prin așteptarea crudă și meticuloasă
a fotografiei victimelor în dosare și a
rachiului învechit în căni de lut

45
când vişinul se răsucește să poată zări
soarele cu toate crengile mai bine
C o n e x i u n i. A l b u m
• Vaslui, 3
aprilie 2022.
Aniversare THC
la „Livada”
• Vaslui, 12 mai 2022. Biblioteca „N. Milescu

Spătarul” – lansare de carte: Valeriu Lupu
• Huși,
iunie 2022.
Lina și Th.
Codreanu
împreună cu
epigramiștii:
Gheorghe
Bâlici, acad.
Mihai Cimpoi și
Ion Diviza din
Chișinău.
Vaslui, 7
iunie
2022.
Agapă
post-
lansare
de carte
(autoare: Daniela Oatu și Lina Codreanu)

46
• Huși,
14 iunie
2022 –
Clubiștii
după
„Hora
cireșelor”.
• Suceava, 17 iunie 2022 - Festival „M.

Eminescu”, Dumbrăveni. Tudor Nedelcea
(Craiova), Lina și Theodor Codreanu, Ion Filipciuc
(Câmpulung).
• Iași, 15 iulie 2022. Participanți la Colocviile

„Nicolae Dabija”, ediția I
Cuprins
B i b l i o r a f t ................................................ 2
A n i v e r s ã r i................................................ 3
PETRU IOAN – 75 ......................................................... 3
Hexada „îndemnurilor” către urmași .................. 3
Petru BRUMĂ ................................................................. 4
Depeşă aniversară ....................................................... 4
Lina CODREANU ........................................................... 5
Logicianul ........................................................................ 5
Marcel MIRON ............................................................... 5
Ilogica logicii .................................................................. 5
Referințe critice: ........................................................... 6
MIHAELA ALBU - 75 ................................................... 7
Cerere ................................................................................ 8
Ființare ............................................................................. 8
In memoriam ................................................... 9
NICOLAE DABIJA .......................................................... 9
Baladă ............................................................................... 9
Elena FLUTUREL .......................................................... 9
Colocviile Naționale „Nicolae Dabija” ................. 9
Culturale, literare… ..................................... 12
Tudor NEDELCEA ..................................................... 12
Ținut regal cu oameni regali ................................ 12
47
Teodor PRACSIU........................................................ 16
Teatrul „Victor Ion Popa” - Bârlad..................... 16
Vasile LEONTE ........................................................... 20
Lecturi din Ion Trif Pleșa ....................................... 20
A n c h e t ã ● I n t e r v i u ......................... 24
Ce ne spune, azi, Marin Preda? ........................... 24
Sub pintenul vremurilor... ..................................... 27
P o e s i s (1) ................................................... 29
Daniela OATU ............................................................. 29
Staționare ..................................................................... 29
Chiriașul ........................................................................ 30
Poarta ............................................................................. 30
Marcel MIRON ............................................................ 31
Respirație prin creier .............................................. 31
Petruș ANDREI ........................................................... 31
Ars poetica ................................................................... 31
Între două lumi .......................................................... 31
Elina COJOCARU ........................................................ 32
Treptele primenirii .................................................. 32
Martin CATA ................................................................ 32
Clipiri din Septentrion ............................................ 32
Însemnãri cu staif ......................................... 33
Theodor CODREANU ............................................... 33
Numere în labirint .................................................... 33
Filigranãri ...................................................... 35
Lina CODREANU ........................................................ 35
Evenimente de august ............................................ 35
Timpuri, timpuri….......................................... 37
Livia ANDREI .............................................................. 37
Darul prieteniei.......................................................... 37
E p o s ............................................................ 39
Elena NETCU ............................................................... 39
Aşteptând Sânzienele .............................................. 39
P o e s i s (2) .................................................. 41
Mihaela GUDANĂ ...................................................... 41
Noi ................................................................................... 41
Pentru tine! .................................................................. 42
Oana ANDREI .............................................................. 42
Mi-e dor ......................................................................... 42
Anotimpuri .................................................................. 42
Ana OPRAN .................................................................. 43
Sunt… ............................................................................. 43
Rătăcire ......................................................................... 43
Dorina CARP NENICI ............................................... 44
Cuvântul ........................................................................ 44
Alfabetul tăcerii ......................................................... 44
Alexandru CAZACU .................................................. 44
Les bruits du jour ...................................................... 44
C o n e x i u n i. A l b u m ............................. 45
Nota redacţiei: Revista „Liter-Club” apare cu

sprijinul financiar al colaboratorilor.
Liter-Club
Fondatori: Lina şi Theodor Codreanu, Livia şi
Petruş Andrei, Daniela Oatu şi Teodor Pracsiu,
Elena şi

48
„Cei care au totul în

afarã de tine, Doamne,
râd de cei care nu au
nimic în afarã de tine.”
Rabindranath Tagore
Liter-Club
Director: Lina Codreanu
Redactor-şef: Livia Andrei
Colegiul redacţional
Theodor Codreanu
Petruş Andrei
Daniela Oatu
Teodor Pracsiu
Email: linacod@yahoo.com
ISSN 2501-2525
ISSN-L 2501-2525
În atenţia colaboratorilor:
• Materialele trimise vor avea 1-2 pagini A4,

Times New Roman, cu literă de 12 la un rând
sau până la 1500 de cuvinte.
• Manuscrisele primite nu se returnează
• Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică
pentru conţinutul articolelor revine exclusiv
semnatarilor acestora ca persoane individuale.

LITER-CLUB. Anul VII, Nr. 2-3 (25-26), 2022

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LITER-CLUB. Anul VII, Nr. 2-3 (25-26), 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

Anul VII, nr. 2-3(25-26),

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Hexada „îndemnurilor” către urmași

• Când ajungi la înfiriparea unui proiect de

Din vol. Petru Ioan: o viață

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

De mâine chiar, în vechiul sanctuar

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Profesorul universitar em. dr. Petru Ioan, de

[...] Petru Ioan, ca autor și cercetător, nu se

Opera de logician a lui Petru Ioan a fost

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Universitarul omagiat Petru Ioan

La multi ani, Mihaela Albu!

I-am cerut lui Dumnezeu un răgaz:

Înțelepții vin și mă sfătuiesc să tac

Îmi înfig adânc unghiile în pânza zilei

Răgazul îl știe numai Dumnezeu...

Și de n-ar fi fost să fie cea zi, cel an

S-ar fi încurcat orele

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Cât trăim pe-acest pământ

Cât avem o ţară sfântă

Cât pădurile ne dor

Cât Luceafărul răsare

Cât avem un sat, departe,

Cât durea-ne-vor izvoare

Colocviile Naționale „Nicolae Dabija”

O inspirată inițiativă a familiei de scriitori

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Din aprecierile critice ad-hoc:

• Cel pe care-l așezăm între sfinții preacurați

• Pentru Nicolae Dabija, zborul ia forma

• Acum e cert: creația lui Nicolae Dabija va fi

Ținut regal cu oameni

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Teatrul „Victor Ion

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Nota red.: Din pricina dimensiunilor ample ale

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Răspunde anchetei inițiate de revista „Caligraf”

Ancheta revistei „Caligraf” de la

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

Sub pintenul vremurilor...

Mihai Vicol: Ce ar însemna secolul 21 fără

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

M.V.: Mulțumesc pentru răgazul acordat.

Povestea se îndreaptă către noi

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022

La etajul X a stat cu chirie

Am locuit gard în gard cu magii.

Firele de iarbă săreau în sus de bucurie

Astăzi nu mai locuiește nimeni la numărul

Liter-Club VII, nr. 2-3(25-26), apr.-sept. 2022