CUPRINS

CONVORBIRI Cassian Maria SPIRIDON – O sutã cincizeci de ani de Convorbiri literare.

LITERARE
Eminescu la Convorbiri literare (I) / 1

150 DE ANI DE CONVORBIRI LITERARE (IV) / 11

Florentin PALAGHIA, Mihaela ALBU
REVISTÃ A UNIUNII SCRIITORILOR
„Lupta pentru Abecedarul românesc" / 14
DIN ROMÂNIA – interviu cu Spiridon VANGHELI la 85 de ani
FONDATÃ DE SOCIETATEA JUNIMEA
DIN IAªI, LA 1 MARTIE 1867 Elvira SOROHAN – Epifaniile poetului / 18
Gheorghe GRIGURCU – „Dulceþile, tandreþile, calineriile verbului" / 22
EDITOR: ASOCIAÞIA Basarab NICOLESCU – Sfînta mea preferatã: Vivia Perpetua (III) / 25
REVISTA CONVORBIRI LITERARE Mihai CIMPOI – Lucia Olaru Nenati ºi marginea creatoare de culturã / 28
Alexandru ZUB – Sistemul de la Versailles. Consideraþii istoriografice / 32
Mircea A. DIACONU – I. Negoiþescu. O introducere la Istoria literaturii / 39
R e d a c þ i a : Ioan HOLBAN – Lumea în smintealã ºi eºec / 43
Director: Cassian Maria SPIRIDON
Redactor ºef: Mircea PLATON IN MEMORIAM DUMITRU VACARIU
Secretar general de redacþie: Dragoº COJOCARU Constantin PARASCAN – Scrisoare lui Dumitru Vacariu / 46
Redactori: Marius CHELARU
INEDIT
Liviu PAPUC Vasile DIACON – Din corespondenþa lui I.E. Torouþiu cu ªtefan Cuciureanu / 49
Antonio PATRAª Constantin BOSTAN – Neculai Stoleriu, apostolul jertfelnic (I) / 56
Theodor PÂSLARU – Povestiri ºi amintiri din trecut (V) / 58
C o l e g i u l : (prezentare ºi editare Traian D. Lazãr)

Maria CARPOV TEXTE DE IERI PENTRU AZI

Mircea A. DIACONU Sever DAN – Scrisori prieteneºti / 63
Gellu DORIAN
Constantin DRAM POEZIE
Dinu FLÃMÂND Horia BÃDESCU / 67
Gheorghe I. FLORESCU Florentin PALAGHIA / 68
Gheorghe GRIGURCU Radu CANGE / 69
Ioan HOLBAN Livia ONCERIU / 70
Luminiþa POTÎRNICHE / 71
Miron KIROPOL
Cristian LIVESCU
PROZÃ
Virgil NEMOIANU Boris CRÃCIUN – Podul aruncat în aer sau cum am supravieþuit noi,
Basarab NICOLESCU Crãciuneºtii / 72
Ion PAPUC Cornelia PETRESCU – Soultzmatt / 74
Adrian Dinu RACHIERU
Elvira SOROHAN CRONICA LITERARÃ
Vasile SPIRIDON CRITICA POEZIEI: Cristian LIVESCU – Angela Furtunã,
Dan TOMULEÞ de la Ilisos la Stalingrad / 77
Alexandru ZUB CRITICA PROZEI: Constantin DRAM – Ceea ce poate fi spus
se ºi poate întîmpla / 83
CRITICA CRITICII: Dan MÃNUCÃ – Extreme literare / 85
Revistã indexatã EBSCO

Revista Convorbiri literare gãzduieºte opiniile, COMENTARII CRITICE

oricît de diverse, ale colaboratorilor. Adrian Dinu RACHIERU – Bucovinenii (I) / 88
Responsabilitatea pentru conþinutul fiecãrui text Vasile SPIRIDON – Sub consola timpului / 92
aparþine, în exclusivitate, autorului. Antonio PATRAª – Memorie culturalã ºi identitate naþionalã
în secolul romantic / 95

La interior reproduceri dupã tapiserii ACTUALITATEA LITERARÃ

de Cela Neamþu Emanuela ILIE – Memoriile unui „martor în plus” / 99
ªerban AXINTE – O nihilistã pur sînge / 103
Culegere texte: Mariana IRIMIÞÃ Adrian G. ROMILA – Fizica în ºapte poveºti pe care oricine
DTP: Doina BUCIULEAC le poate înþelege / 105

LITERATURA AZI
www.convorbiri-literare.ro Livia IACOB – Repere antice în înþelegerea lui Eminescu astãzi / 107
Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din România nu este responsabilã pentru politica editorialã
a publicaþiei ºi nici pentru conþinutul materialelor publicate.
EX LIBRIS
Monica PILLAT – O carte specialã / 112 CONVORBIRI LITERARE
Sonia ELVIREANU – Despre plãcerea comentariului critic / 113 MEMBRÃ A ASOCIAÞIEI REVISTELOR,
Constantin COROIU – Profiluri. Valeriu Râpeanu ºi feþele timpului / 115
Gellu DORIAN – Cornelius Drãgan – Muºcãtura fluturelui japonez / 118 PUBLICAÞIILOR ªI EDITURILOR
(ARPE)
ISTORIE LITERARÃ CUI 28447247
Elena VULCÃNESCU – Fata de la gura Voronei:
Raluca Iuraºcu Eminovici / 120
Traian-Ioan GEANÃ – Hyperion – cavaler al infinitei resemnãri?
Luceafãrul repovestit prin ochii lui Kierkegaard (I) / 132 Redacþia ºi administraþia:
Ioana DIACONESCU – Poezia ca act de insurgenþã: I.C. Brãtianu nr.22, etaj 1, Iaºi,700037
Cezar Ivãnescu în arhivele Securitãþii / 134 Tel./Fax: 004-0232-260390,
Liviu PAPUC – Bucovina în Parlamentul României / 137
e-mail: convlit95@yahoo.com
CONT RO17RNCB0175033572460001 – BCR Iaºi
LITERATURA UNIVERSALÃ
Jorge Luis BORGES / 138 Persoanele sau instituþiile care vor sã sprijine financiar revista
Traduceri de Andrei IONESCU pot depune sumele în contul
LU YOU / 139
RO17RNCB0175033572460001 – BCR Iaºi
Traduceri de Olimpia IACOB

ESEU
Abonamente
Ion PAPUC – Titu Maiorescu ºi Cei învinºi / 140 Pe adresa redacþiei, prin mandat poºtal, în contul revistei:
Mircea PLATON – Naþionalitatea geneticã ºi personalitatea naþionalã: 108 lei/ an + 24 lei taxe poºtale,
Sever Dan ºi izvoarele naþionalismului românesc / 144 54 lei/ 6 luni + 12 lei taxe poºtale.
Dan TOMULEÞ – Reflecþii asupra relaþiei dintre teologie ºi filosofie (I) / 153 Vã rugãm sã scrieþi pe mandatul poºtal
sau pe documentul de platã
Dan PURIC – Intelectuali îmbisericiþi / 156
adresa poºtalã completã ºi perioada de abonare.
Arthur SUCIU – Cel care nu se aflã nicãieri / 158
Ovidiu PECICAN – În marginea ontologiei lui Noica / 161
Nicu GAVRILUÞÃ – Ipostaze ale „modernitãþii multiple”:
America religioasã ºi Europa (post)secularã (III) / 164
Caius Traian DRAGOMIR – Creaþia ca inculturã / 167

CARTEA DE FILOSOFIE
Bogdan Mihai MANDACHE – Despre filosofia primã / 169

CARTEA STRÃINÃ
Marius CHELARU – Istoria literaturii tãtare crimeene / 171

ACTUALITATEA FRANCEZÃ
Simona MODREANU – 50 de nuanþe de negru (II) / 175

ANTICHITÃÞI ACTUALE
Ioana COSTA – Despre centones din nou / 178

ARTE
ªtefan OPREA – Un portret din crîmpeie / 179
Marian Sorin RÃDULESCU – Ultima zi sau fericita întristare / 181
Gheorghe MACARIE – Cela Neamþu - miracolul resurecþiei tapiseriei / 182

PANORAMIC EDITORIAL
Marius CHELARU - Edituri moldave, autori moldavi / 184
I. Holban – „Acasele" lui Carol Feldman / 187
C. DRAM – Alergãri cãtre sine ale poetului îndrãgostit / 188
N. SAVA – Rezervaþia cu amintiri / 190
Emilian MARCU – Vitrina cãrþilor / 191

VARIA
ISSN 0010-8243
Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Iaºi. Evenimentele lunii mai / A pare la sfîrºitul fiecãrei luni
195
Valentin TALPALARU – Compresa revistelor / 197
N. SAVA – Curier de ambe sexe / 199

Biblioteca revistei „Convorbiri literare”

Nr. 6 (258) / iunie 2017
Paula ROMANESCU – Poeme 200 pagini
 A T I T U D I N I
O SUTĂ CINCIZECI DE ANI
DE
EMINESCU
LA
La mormîntul lui Aron Pumnul este debutul
poetului în broșura Lăcrămioarele învățăceilor
gimnaziști – 12-24 ianuarie 1866 – semnată: M.
Eminovici, privatist.
Aron Pumnul a fost unul dintre cei mai apreciați
profesori de către tînărul înscris la gimnaziul din
Cernăuți, gimnaziu la care profesorul era din 1850
titular al catedrei de limba română. El este
realizatorul unei antologii de literatură română,
Lepturariu românesc cules den scriptori români,
publicat în 6 volume între 1862-1865 și unde sunt
prezenți cu texte autori români de la origini pînă la
autorii zilei, precum Vasile Alecsandri sau Grigore
Alexandrescu. Deși ironizat de junimiști, inclusiv în
paginile Convorbirilor, Lepturariu… era la acea
vreme un bun și necesar ghid pentru uzul gimnazial.
Este limpede că aici îi află Eminescu, îi descoperă
pe toți cei omagiați mai tîrziu în poezia Epigonii, ce
va fi găzduită peste ani în foaia junimistă. De aici, e
foarte probabil să se fi inspirat în enumerarea și
caracterizarea scriitorilor în poema amintită, azi, cu
îndreptățire, mai toți uitați.
Debutul în presa literară are loc în revista
Familia, anul II, nr. 6 din 25 februarie/ 6 martie
1866 cu poezia De-aș avea…, cu o vizibilă amprentă
folclorică și sub directa influență a lui V. Alecsandri.
Debutul este însoțit de o notă redacțională: „Cu
bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui
june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări
poetice trămise nouă ne-a suprins plăcut”.
Poezia trimisă Familiei era semnată M.
Eminovici, dar directorul foii îi schimbă numele în
M. Eminescu. Acest inspirat botez onomastic este
revendicat, nu o dată, de către Iosif Vulcan, care
nota cu încîntare în Familia din 6/18 ianuarie 1885:
„Numele «Eminovici» nu-i suna bine (directorului
revistei, n.n.), căci avea o terminaţiune slavă;
CONVORBIRI LITERARE
(I)
Cassian Maria SPIRIDON
romîniză dară numele modificînd terminaţiunea, şi
astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub
numele «Eminescu», Autorul n-a protestat, ba a
adoptat însuş acest nume, şi semnă apoi aşa toate
poeziile şi scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus
numele «Eminescu» în literatura noastră; scriitorul
acestor şire i-a fost naşul”.
Tot în Familia și tot în 1866, în numere diferite
publică O călărire în zori – ce are ca model lirica lui
Bolintineanu (dintr-o anumită prudență, Eminescu
preferă să trimită revistei poezii care nu puteau fi
refuzate, avînd în realizarea lor modele deja
recunoscute, timp în care, în aceeași perioadă în
laboratorul său de creație avea poezii cu vizibilă
amprentă personală), Din străinătate, La Bucovina,
Speranța, Misterele nopții; în 1867, tot aici și tot în
numere diferite citim: Ce-ți doresc eu ție, dulce
Românie, La Heliade; în 1868 avem La o artistă și,
într-un alt număr, Amorul unei marmure; în 1869
avem Junii corupți și-n primăvară Amicului F.I..
Abia în 1883 mai publică în Familia, în cîteva
numere succesive, alte cîteva poezii: S-a dus
amorul… Cînd amintirile…, Adio, Ce e amorul?, Pe
lîngă plopii fără soț… și ultima, în noiembrie, Și
dacă…
Al doilea „debut”, debutul care deschide
începutul unui strălucit traseu liric, unul care a
marcat definitiv literatura română (literatura care,
prin apariția lui Eminescu, a intrat în rîndul
literaturilor importante ale planetei) este în
Convorbiri literare, anul IV, nr. 4, 15 aprilie 1870,
cu Venere și Madonă.
Inițial Eminescu nu era cîștigat de direcția
afirmată de Convorbiri literare, de Junimea în
general și Maiorescu în special. Rezervele lui le
putem citi într-un articol publicat în Albina din
Pesta, nr. 3 și 4 (7/19 ian. și 9/21 ian. 1870) doar cu
1
cîteva luni înainte de a fi găzduit de foaia junimistă.
Aici, în O scriere critică, aflăm cum se poziționează
poetul în raport cu Junimea și Maiorescu.
Deși îi apreciază calitățile scriiturii, îl combate
totuși pe Maiorescu, cum citim în deschiderea
articolului din Albina: „După faimoasele critice, în
sine bine scrise, ale d-lui Maiorescu, trebuia
neapărat să iasă la lumină şi o şcoală a sa de
partizani care, minus spiritul de-o fineță feminină şi
minus stilul bun şi limpede al d-sale, să aibă şi ea
aceleaşi defecte ce le are părintele, aceeaşi ridicare
la nivelul secolului al 19, acelaşi aer de civilizaţiune
şi gravitate cari din nenorocire sînt numai o mască
ce ascunde adeseori numai foarte rău tendinţa cea
adevărată şi ambiţiunea personală. Asemenea cum
Kant cu sistema lui filozofică a ridicat ca din nimică
o oaste de ex- şi aplicatori ai săi, tot aşa, în analogie,
după criticele numitului domn trebuia să se ivească
o școală întreagă de critici sau criticaștri, singura
diferență dintre amîndouă școalele e doar asta, că
partizanii lui Kant știau d.e. că baronia nu aduce de
moştenire ştiinţa sau geniul și că nu e destul ca să
aibă cineva un privilegiu – chiar cu pajere-
mpărătească fie – pentru ca să aibă la dispozițiunea
sa imperiul cel vast al științei și lumina cea curată a
criticei filozofice. Adepţii şcoalei române de
filozofie sînt cu mult încrezuţi şi mult mai nejenaţi;
baronia și nimbul poetic sînt un drept nu la critică,
ci pînă şi la batjocură, pînă şi la persiflagiu asupra
acelora cari ar avea cutezarea de a fi de-o opiniune
contrarie. În locul nihilismului sincer adeseori şi
onest al unora din autorii noştri, cari poate nici nu
pretindeau altceva de la public decît ca să li cedem
onoarea de-a fi autorii noştri nesalariaţi, s-a ivit
acuma alt nihilism – cel savant şi pretenţios care,
uitîndu-se cu despreţ din fruntea şi prin ochii
secolului asupra a toţi şi toate, se crede la nivelul
învăţaţilor (analog al politicilor) din Germania sau
Europa civilizată pentru că a învățat, sau mai bine n-
a învățat, în școalele de pre acolo”.
Îl apără pe autorul Lepturariului… în contra
ironiilor și atacurilor publicate în broșura lui D.
Petrino: Puține cuvinte despre coruperea limbii
române în Bucovina. Remarcă totodată laudele pe
care le aduce Petrino lui V. Alecsandri, nu fără o
anume ironie subțire: „În capitolul IV, criticul nostru
[î]l laudă pe d-l Alesandri şi-l face regele poeţilor,
lucru la care aplaudem şi noi, pînă ce vom avea şi un
2 CONVORBIRI LITERARE
împărat al poeţilor, care adecă să-l întreacă pe
dumnelui, ceea ce, spus fără compliment, va fi cam
greu, deşi sîntem de o natură ce nu despeară
niciodată. Abstragem însă autoritatea ce i-o dă
criticul în materie de limbistică şi în proză. Proza d-
lui Alecsandri nu e niciodată şi nicăiri la nălţimea
poeziei. Prozei [î]i trebuie raţionament solid, şi-n
proza d. Alecsandri nu e decît spirit şi jocuri de
cuvinte, ceea ce-i dă un timbru cu totul feminin”.
În Epigonii, enumerînd și glorificînd înaintașii, îi
dedică lui V. Alecsandri trei strofe, care debutează
cu: Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice…,
confirmînd și-n vers ce aplauda în O scriere critică.
Mai dăm un scurt citat din care deducem
interesul lui Eminescu în urmărirea și lecturarea
Convorbirilor: „În capitolul V, criticul nostru
vorbește despre germanismii cei străcorați și țesuți
în bătătura scrierilor ce se publică în foaie; adică
rumegă – o copie cam infidelă a d-lui Maiorescu –
ceea ce a zis acesta în Convorbirile literare despre
limba română în ziarele din Austria”.
Despre mirabila descoperire de către redactorul
Convorbirilor și ecoul plin de admirație ce-l
provoacă citirea Venerei și Madonei și lui
Maiorescu, Pogor și întreaga Junime am scris pe
larg în partea a II-a a articolului cu acelașii titlu
publicat în nr. 3/ martie 2017 al revistei, și tot aici
despre întîlnirea de la Viena dintre Iacob Negruzzi și
M. Eminescu.
A doua poezie, Epigonii, a fost cu mare efect în
Societatea noastră din cauza frumuseții versurilor și
originalității cugetării – dar, observă directorul
Convorbirilor… în Amintirile… sale: „Negreșit că în
fond nu era cu putinţă să ne unim cu părerile lui
Eminescu. O societate în care critica juca un rol aşa
de însemnat nu putea considera ca autori de valoare
pe Cichindeal, Mumuleanu, Prale, Bolliac etc., din
care unii sunt mult mai pe jos chiar de cea mai
simplă mediocritate”; fapt ce nu-l va împiedica să
publice poemul în fruntea revistei, unde, cum ne
spune același, tipăresc versuri foarte rarisime,
numai în cazul în care credem că ele au o valoare
deosebită. La îndoielile afirmate de membrii
Junimii și transmise poetului, Iacob Negruzzi
primește un răspuns lămuritor pe care îl și
reproduce în Amintiri. Vom cita cîteva fragmente
din scrisoarea trimisă de la Viena pe 17/6 1870:
„Dacă în Epigonii veţi vedea laude pentru poeţi ca
Bolliac, Mureşan şi Eliade, acelea nu sunt pentru
meritul intern a lucrărilor lor, ci numai pentru că
într-adevăr te mişcă acea naivi tate, sinceră,
neconştiută, cu care lucrau ei. Noi ceşti mai noi
cunoaştem starea noastră, suntem treji de suflarea
secolului, şi de aceea avem atîta cauză de a ne
descuraja. Nimic, decît culmile strălucite, nimic
decît cunoştinţa sigură, că nu le vom ajunge
niciodată. Şi să nu fim sceptici. Atîta lucru, cele mai
multe puteri sfărîmîndu-se în van în lupte sterile,
cele puţine descuragiate, ameţite de strigătul
gunoiului reînoată asupra apei. Îmi place să cetesc
printre şire. Deşi d-voastră cercaţi a rîde în Còpii
totuşi adesea văd descuragiarea internă,
convicţiunea amară că nu veţi putea ajunge la ceva
cu ele – căci e o generaţiune acea cu care vă
luptaţi…
Poate că Epigonii să fie rău scrisă. Ideea
fundamentală e comparaţiunea dintre lucrarea
încrezută şi naivă a predecesorilor noştri, și lucrarea
noastră trezită, rece. Prin operele liricilor români,
tineri, se manifestă acel aer bolnav deşi dulce pe
care germanii îl numesc Weltschmerz. Aşa
Nicoleanu, aşa Skelitti, aşa Matilda Cugler, e oare-
cum conştiinţa adevărului trist şi sceptic învins de
cătră colorile şi formele frumoase, e ruptura între
lumea bulgărului şi lumea ideei. Predecesorii noştri
credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea
în fantasmele sale, îndată însă ce conştiinţa vede că
imaginile nu sunt decît un joc, atunci, după părerea
mea, se naşte neîncrederea sceptică în propriele sale
creaţiuni.
Comparaţiunea din poesia mea, cade în
defavorul generaţiunii noi şi cred cu drept”.
Și tot în această epistolă își afirmă viziunea pe
care o avea la 20 de ani asupra condițiunii poeziei:
„Numai, drept vorbind, mama imaginilor, fantasia,
nu îmi pare a fi o condiţiune esenţială a poesiei, pe
cînd reflecțiunea nu e decît scheletul, care în opera
de artă nici nu se vede, deşi palidele figuri ale unor
tragediani își arată mai mult oasele şi dinţii decît
formele frumoase. La unii predomină una, la alţii
alta; unirea amîndorora e perfecţiunea, purtătorul ei,
geniu”.
La invitația lui Iacob Negruzzi, în timpul
întîlnirii de la Viena de a se stabili la Iași după
finalizarea studiilor, poetul își dă acordul, cu
amendamentul că el și Slavici s-au înțeles să punem
CONVORBIRI LITERARE
în mișcare pentru anul viitor o mare întîlnire a
studenților români din toate părțile, la mormîntul
lui Ștefan cel Mare din mănăstirea Putna. Pe acest
subiect va publica o scurtă Notă în Convorbiri
literare, din 5 sept. 1870, semnată E. Notița este
însoțită și de o epistolă, pe care o putem citi în
Amintirile…. lui Negruzzi. Scrisoarea trimisă din
Viena în 16/4 septembrie 1870 denunță uimirea
provocată de răbufnirea unui naționalism exacerbat
printre germani, un șovinism de neînțeles: „Ai crede
că suflete(le) germanilor au trecut în animale, şi
sufletele animalelor în german. O, tăcuţii, gînditorii,
umanitarii germani! Unde sunt ei? Vă încredinţez că
nu-i mai găseşti în nici o manifestaţie a vieţei lor…
Înainte nu ţineau la naţionalitatea lor, fiindcă nu
prea aveau la ce ţine ! Toată lumea lega de numele
de german epitetul nu prea măgulitor de
«Holzkopf». Azi lucrul se schimbă. Azi îi veţi vedea
tot aşa de tenaci, greu de deznaţionalizat, mândri de
numele lor cum sunt francezii. Iată urmele ce
întîmplările istorice lasă în viaţa psihică a
popoarelor”.
Face și o destăinuire asupra constantei sale stări
de neliniște: „Dacă e vo fericire pentru care vă
invidiez într-adevăr, apoi e aceea că puteţi găsi în
ocupaţiuni literare mulţu mirea aceea pe care
realitatea nu e în stare a v-o da, la mine e cu totul
dimpotrivă ; într-un pustiu să fiu şi nu mi-aş putea
regăsi liniştea”.
Tot aici îi dă libertatea de a interveni în textul
basmului Făt-Frumos din lacrimă pentru a-l corige
unde va crede de cuviință; povestea va fi publicată
în revistă în numerele din 1 și 15 noiembrie 1870.
Îl asigură pe destinatar că a vorbit cu Slavici
pentru articolele asupra ungurilor: „Bietul om s-a
cam descurajat cînd a cetit studiile de Xenopol,
pentru că simţea că nu o să poată scrie niciodată
astfel ; dar asta a fost totodată impulsul de căpetenie
care-l va face să vă dea nişte articole într-adevăr
bine scrise şi corect cugetate. Pentru asta însă şi-a şi
destinat un timp de cîteva luni pînă la Crăciun”.
Ideea serbării de la Putna aparține probabil lui
Eminescu, „secretar” în ambele comitete din 1870 și
1871, care s-au ocupat de organizare, Serbarea fiind
amînată pentru 1871 din cauza izbucnirii războiului
franco-german.
În deschiderea Notiței asupra proiectatei
întruniri la mormîntul lui Ștefan cel Mare la Putna,
3
publicată în numărul din 15 sept. 1870 al
Convorbirilor citim: „Dacă privim fierberea vieţei
noastre publice putem vedea lesne că neliniştea
perpetuă din generaţiunea ce e azi la ordinea zilei şi
frecările ei, atît din viaţa politică cît şi din cea
spirituală, nu-şi au cauza lor pe-atîta în interese
personale (precum o susţin unii), ci mai mult în
profunda sciziune dintre direcţiunile pe care au
apucat unii pe de o parte, alţii pe de alta. Adăugînd
pe lîngă acestea un caracter cam vehement, precum
e acel al rasei noastre, ne putem lesne esplica de ce
simple diverginţe în păreri se schimbă în
neîncredere şi în acuzări de intenţiuni subversive.
Răul cel mare nu e că o asemenea stare de lucruri
esistă, ci că se perpetuă şi se moşteneşte; şi dacă
generaţiunea ce creşte azi ar aduce cu sine o
moştenire atît de tristă, nu ne îndoim că, prin o
consecinţă nedreaptă şi mereu în creştere, antitezele
ar deveni mai mari şi mai neîmpăcate”.
Trebuința cea mai mare de realizat și prin
această serbare este de „a fi o singură direcțiune a
spiritului pentru generația ce crește”. Și tot aici își
afirmă interesul pentru dezvoltarea organică, un
interes ce-l va anima pe tot parcursul vieții:
„Rezumîndu-ne, putem spune că, dacă esteriorul
acestei festivități pare să fie de un caracter istoric și
religios, interiorul ei – dacă junimea va fi dispusă
pentru aceasta – are să cuprindă germenii unei
dezvoltări organice, pe care spiritele bune o vroiesc
din toată inima”.
În 6 noiembrie 1870 România jună – organizația
studențească ce se ocupa de împlinirea festivităților
de la Putna alege un nou comitet, în care
președintele Ion Bumbac refuză a-l avea alături pe
Eminescu, cauza: participarea acestuia la Societatea
Junimea – implicit fiind denunțat Maiorescu care
era în contra Școlii Bărnuțiu. În semn de protest în
contra lui Bumbac, patru dintre membri își dau
demisia – vor fi realeși, iar în următoarea ședință –
urmînd să aleagă și alt Președinte.
Ciorna de articol Naționalii și Cosmopoliții redă
istoricul ședinței cu pricina și îl putem citi în vol. IV
de Studii și documente literare al lui I.E. Torouțiu.
Apărarea și motivarea demisiei se centrează pe
dreptul la libertatea de opinie. Sunt redate sintetic
cîteva din ideile susținute în motivarea demisiei: „2)
Societatea avînd de scop perfecţionarea reciprocă pe
terenul literar-naţional, aceasta prin expresiunea
4 CONVORBIRI LITERARE
statutelor presupune o divergenţă între indivizi, căci
dacă am avea fiecare din noi acelaşi cuprins
sufletesc, viaţa noastră ar fi repetarea aceleiaşi
individualităţi în mai multe exemplare, iar nu o
perfecţionare reciprocă, o adiţiune a aceluiaş număr
simplu, iar nu un complex. Apoi spiritul social nu se
desvoltă nici se alimentează prin esclusivism faţă cu
ideile altuia, ci din contra ideile ce le-aduce fiecare
de-a casă, intră prin societate într’un compromis
organic, devin o unitate de ordine superioară. Astfel
ar fi cu putinţă să se facă concesiuni reciproce şi ca
să se găsească acea cale medie, care fără esclusivism
ar da fiecărui aerul cuviincios pentru desvoltarea sa
pe terenul mai sus amintit.
3) Ideile şi principiile a[l] căror proces se
propunea Societăţii a’l face (antiteza nominală
Maiorescu şi Bărnuţiu) nefiind cunoscute părţii celei
mai mari din tinerime, a blama pe unele şi a aplau-
da pe altele rămânea un fapt nesocotit. Afară de
aceea, societatea, neavând îndreptăţirea de-a decide
între vreuna din seriile de idei profesate în viaţa
publică a Românilor, prin asta e exclus şi dreptul de-
a determina măsura romanităţii şi a patriotismului,
după cum individul profesează una sau alta, din ele.
Fiind înşii în vârsta ideilor, măsura patriotismului
nostru va fi dată de faptele, pe carii vom avea
ocaziunea de-a te împlini în viitor, dară nu de
profesarea nimic-costisitoare a unor idei, pe care
individul şi le alege după plac”.
Face și o rezumare a motivelor de atac în contra
demisionarilor: „a) nu suntem români buni, ci răi;
asemenea chiar cum trădătorii de patrie şi de naţiune
pot fi români de origine.
b) că trebue să fim sau proşti, sau plătiţi de
străini, pentru a susţine principiile ce le susţinem.
c) că direcţiunea literară a «Junimei» (şcoala
Maiorescu) nu merită de cât ca să scuipe cineva în
ea şi Societatea să decidă că scuipă în şcoala lui
Maiorescu (ipsissima verba ale D-lui Ioniţă
Bumbacu!)”.
Demontează acuzele ce i se aduc de a fi
cosmopolit, plătit de străini etc.: „Am susţinut
întotdeauna, că chestiunea cosmopolitismului e una
ce nu există. Să nu fim inventivi în chestiuni, a [l]
căror înţeles ar fi greu de definit pentru fiecare din
noi. Poate că ar exista cosmopolitism – dacă el ar fi
posibil. Dar el e imposibil. Individul care are
într’adevăr dorinţa de-a lucra pentru societate, nu
poate lucra pentru o omenire, care nu există de cât în
părţile ei concrete – în naţionalităţi.
Iindividul e osândit prin timp şi spaţiu de-a lucra
pentru acea singură parte, căreia el îi aparţine. În
zadar ar încerca chiar de a lucra de-odată pentru
toată omenirea – el e legat prin lanţuri nedesfăcute
de grupa de oameni, în care s-a născut. Nimic nu e
mai cosmopolit de cât matematica pură d. ex. şi cu
toate astea omul de ştiinţă va fi silit să o scrie într’o
limbă oare-care, şi prin acest mediu de comunicare
ea devine întâi şi întâi proprietatea unui grup de
oameni, a unei naţionalităţi şi acea naţionalitate
priveşte omul de ştiinţă de al său, ori cât teoriile lui
ar putea să aparţină omenirei întregi.
Cosmopolitismul e o simulaţiune şi nimic alta –
el n’a fost odată un adevăr. Străinii cari au interese
personale în ţara românească de ex. vor simula
totdeauna cosmopolitismul pentru că declarându-şi
adevăratele lor simţiri ar putea să pericliteze inte-
resele lor individuale. – State slabe – cum era
Germania în secolul al XVIII, – vor simula
cosmopolitismul, pentru a denigra tendinţele
naţionaliste a(le) inamicilor lor tari. C’un cuvânt:
Cosmopolitismul nu există de cât ca simulaţiune, ca
făţărnicie. El mai e pretextul pentru lenea şi
indiferentismul celor cari nu cunosc un alt scop în
lume de cât acela de-a trăi bine. – A acuza însă de
cosmopolitism oameni cari se inter(es)ează de toate
chestiunile vitale ale naţiunii noastre, oameni cari
lucrează, pe când alţii numai vorbesc, este sau un
semn de rea credinţă, sau unul de primitivitate”.
La acuza de cosmopolitism adusă direcției
literare, către care are onoare a se alătura,
răspunde prin cele scrise și publicate în presa
vremii, între care, spre exemplu, pentru Echilibrul,
publicat în Federațiunea (Nr. 38 și 39 – Mai 1870),
unde pleda pentru autonomia Tarnsilvaniei, va fi
citat la Judecătoria de instrucție de la Pesta, la care
alătură și Scrisoarea deschisă către Dumitru
Brătianu (Românul, nr. din 15 august 1871) Din
toate rezultă curatul său naționalism deși aderă la
direcția nouă. Și finalizează printr-o excelentă
apărare a lui Maiorescu, prin care îl și definește ca
viziune critică: „Principiul fundamental al tuturor
lucrărilor D-lui Maiorescu este, după cât ştim noi,
naţionalitatea în marginele adevărului. Mai
concret: Ceea ce-i neadevărăt nu devine adevărat
prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu
CONVORBIRI LITERARE
devine just prin acea că-i naţional: ceea ce-i urît nu
deviine frumos prin aceea că-i naţional: ceea ce-i
rău nu devine bun prin aceaia că-i național.
Exemple. 1) Norma limbei scrise trebue să fie
cea care există obiectiv şi în realitate în gura
poporului de jos şi a societăţii mai fine, iară nu
fantasiile mai mult sau puţin ingenioase ale
filologilor noştri. Aşa dar adevăr obiectiv şi nu
arbitraritate subiectivă. În acest proces de a stabili o
normă pentru limba scrisă trebuie luate în
considerare şi acele influenţe istorice, cari-au
resistat tendinţei de espulsiune şi s’au conservat în
limba vie.
2) Principii fundamentale din dreptul public al
lui Barnuţiu sunt injuste din punctul de vedere al
jurisdicţiunii moderne. Ele nu devin juste, prim
aceea că au fost profesate de un naţionalist mare, ale
cărui merite pe alt teren nu i-a venit nimănui în
minte de-a le contesta.
3) Poezii urîte (Drăgescu, Bota, Grădișteianu,
Macedonski, Costiescu, Adriani, ş. a.) nu devin
frumoase prin aceia că-s naţionale. Avem atâtea
modele nobile în poeţii mai vechi şi mai ales în
neîntrecuta poezie poporală, încât suficienţa cu care
sunt privite asemenea anomalii literare te umple de
o spaimă lesne de justificat
4) În fine fapta rea ori greşită nu devine bună
prin aceea că a fost comisă de un naţional sau în
numele naţiunii, ci ieste şi rămâne [rea]. Limba
noastră, cum ea există obiectiv, toată lumea o va
recunoaşte, de frumoasă şi dulce (J. Scherr, Allg.
Litteiratur-geschichte).
Dreptul, întru cât e scris la noi în consonanţă cu
adevăruri recunoscute, este valabil pentru toată
lumea; poesia noastră poporală şi artistică, întru cât
e frumoasă, e frumoasă pentru toată lumea; în fine
binele obiectiv din noi ni-l recunoaște asemenea ori-
care om de bună credinţă.
Cumcă din acest principiu fundamental s’au tras
apoi cu intenţiune concluziuni falşe, nu trebuie s’o
mai pomenim, căci altfel publicul n’ar fi până azi în
eroare în privinţa adevărului. Tocmai în concluziuni
falşe şi imposibile, în răsuciri a vorbelor, în
mistificare, c’un cuvânt în rea-credinţă consistă
gloria celor mai mulţi dintre contrarii lui Maiorescu,
căci într’astă privinţă suntem în genere foarte
inventivi...
S’a zis că e francmason şi prin asta cosmopolit.
5
De este, noi nu ştim, dar posito că este: nu este
adevărat, că massonismul exclude naţionalismul.
Unii din cei mai influenţi membrii ai partidei roşii
(care trece de eminamente-naţionalistă), au fost şi
sunt francmasoni. În Ungaria de ex. vom găsi un
mare naţionalist în marele maestru al fracmasonilor
(D. Pulscky).
Celelalte nimicuri cîte se susţin despre viaţa sa
ca om privat sunt meschine şi demne numai din cei
ce le lăţesc. E acusat, că nu-şi vizitează prelegerile
în curs de 3 luni, când cei ce-l acuză nu le vizitează
cu anii. Regulă este: că toate ce e permis genera-
lităţii oamenilor din România liberă, toate ce ei fac
nepedepsiţi şi necontrolaţi, toate comise de
M(aiorescu) iau dimensiuni gigantice şi sunt taxate
de crime.
Cumcă în România liberă există episcopi atei,
cari îşi ţin metrese, e un fapt ce nu uimeşte pe
nimeni, dar că d. Maiorescu în locul lipsei absolute
de religiune positivă cearcă a pune principii
filosofice morale pentru a aşeza stavilă unei
necredinţe oarbe şi a imortalităţei născute din ea,
asta este o crimă”.
Cum remarcă și E. Lovinescu în T. Maiorescu și
contimporanii lui (vol. I, Casa școalelor, 1943) în
marginea acestui text: „Încă de la această dată îl
putem considera un «junimist» cu toate nuanţele de
ideologie ce se schiţau de pe atunci; e un admirator
lucid şi teoretic al lui T. Maiorescu, înainte ca acesta
să-şi fi exprimat vre-o părere publică despre poeziile
lui”.
În scrisoarea din 6 februarie 1871, trimisă de la
Viena lui Iacob Negruzzi, narează bucuria lui
Slavici de a se afla publicat pentru prima oară în
Convorbiri literare cu comedia în două acte Fata de
birău (în numărul pe 1 martie 1871) mai ales, cum
precizează poetul că, deși are multe scrieri, din care
unele pline cu idei frumoase, totuşi începuse a
se’ndoi despre talentul lui. Acuma însă a ’nceput a
ave mai multă încredere în el însuşi. Mi-a cerut
epistola, ea să-şi copieze critica asupra comediei
lui, spre a se feri în viitor de greşelele comise odată.
Afară de studiu, care va fi ’n curând gata, el mai
scrie într’un basm şi într’o dramă populară.
Ține să-i explice prezența accentuată a frazei
patriotice la scrierile primite din Transilvania, două
fiind cauzele, la care se adaugă și proasta gestionare
din Regat a situației românilor de peste Carpați, cum
6 CONVORBIRI LITERARE
se întîmplă și astăzi cu cei de peste Prut: „Una: că în
genere Transilvănenii au foarte puţină aplecare şi
talent pentru artă şi a doua: că într’adevăr sunt
nenorociţi cu căpcăunii ciea de Unguri. Dac’aţi
cunoaşte mai deaproape tendinţele de
desnaţionalisare ale Ungurilor, pe cari iei le răpăd
prin toate vinele, prin toate organele statului şi
esclud din viaţa publică tot ce nu e maghiar, atunci
aţi găsi o lămurire mai de-aproape a împrejurărei de
mai sus. Nu sunt încercări vage şi frase goale cele
ungureşti, ci e un sistem de ură, de desnaţionalisare
şi de cotropire, premeditat până în amănunţimile
sale. Nu vă puteţi închipui apoi ce mare e pericolul
Românilor din Transilvania sub influenţele spiri-
tului maghiar. Chiar în protestările lor, în ura lor
contra Ungurilor, e ceva unguresc: modul de a le
manifestă. Ei au învăţat până şi naţionalitatea la
Unguri, şi nu sunt naţionalişti ca românii, ci cu acei
esclusivism radical, care-i caracterizează pe Unguri
înşişi. Afară deaceea, lipsa absolută de prospectul
unui viitor în patria lor, simţimăntul neputinţei faţă
cu pericole ce’i ameninţă, iată ceea ce-i face
nenorociţi înainte de-a o fi chiar, iată ceea ce-i
lipseşte de liniştea sufleteasca cerută pentru
produceri literare, ceea ce-i face necapabili de alte
producte de cât frasa patriotică. E o idee impusă cu
putere, care predomină şi întunecă pe celelalte, tot
aşa precum o idee fixă face cu neputinţă liniştea
sufletească, îndată ce se reflectează numai umbra ei
pe ţesătura celorlalte cugetări. Mie‘mi pare că nu
sunt aspiraţiuni momentane, cum le numiţi c’o mică
dosă de nedreptate, ci o întrebare de moarte sau
viaţă. Apoi noi ne şi ocupăm puţin de ei. De o
mulţime de ani de când se chinuesc să ridice o
facultate de drept şi de la noi nu le-a venit nici un
ajutor. Ei dau de unde au, dar de unde nu au, nici
Dumnezeu nu poate lua. Cum că în ei simţământul
de naţionalitate e de o intensivitate neobicinuită la
noi, găsim dovezi unde numai aceste pot fi găsite.
Arătaţi-mi la noi un oraş patriotic ca Braşovul d. es.
şi nota-bene Braşovul nu’i de cât parte românesc;
cei bogaţi şi mulţi sunt încă tot Saşii, Şi cu toate
acestea sunt nesiguri de esistenţa lor naţională,
îndată ce maşina desnaţionalisătoare a statului
maghiar îi va apuca – nu în corporaţiuni – ci în
indivizi; şi i-ar fi apucat de mult, dacă Finanţele
Austro-Ungariei steteau mai bine. Cu învăţământul
maghiar în şcoli comunale întreţinute de stat şi cu
instituţiunea militară inaugurată, fără o reacţiune
puternică din partea Românilor nici nu ştim unde va
ajunge această parte a poporului nostru. E destul de
tristă starea unui popor, când trebue să se lupte
pentru limbă şi naţionalitate în numele confesiunii
religioase, careia-i aparţine.
Cât despre noi – eu nu ştiu dacă mai e vr’un
remediu contra antieticităţii de idei şi interese, care
sfâşie viaţa noastră publică, sau dacă remediul
principal nu e timpul, care cristalizează în conştiinţa
comună trebuinţele şi mijloacele de-a le împlini”.
Se arată încă o dată deschis întru eventuale
modificări ale textelor trimise revistei: „Mă mir de
ce mai cereţi autorisarea mea întru suprimarea
strofelor rele, când eu V’am dat-o de mult cu atîta
încredere şi, Vă asigur, cu atâta bucurie. Ştergeţi
numai, pentrucă nu sunt înamorat de loc în ceea ce
scriu! ştiu numai prea bine, că chiar ce remâne
neşters nu-i de v’o samă deosebită. Slavici
asemenea Vă autorizează pe deplin pentru or-ce
schimbare sau supresiune aţi găsi de cuviinţă”.
La solicitarea lui Negruzzi de n-ar fi cu putință
să afle persoane interesate a se abona la Convorbiri,
poetul răspunde: „Îmi scrieți de abonamente. De
citit citesc oamenii noştri, dar de plătit... De-aceea
nu Vă pot promite nimica în astă privinţă, care se
poate să vă fie de-o plausibilă importanţă
tipografică”.
Ca în post scriptum să-i ceară un exemplar din
Convorbiri pentru Slavici.
Și în scrisoarea din 11 febr. 1871 îl autorizează
pe directorul revistei de a interveni în textele
trimise: „Apoi vă mai trimit niște versuri de ale
mele. Bune simt, că nu sunt; poate însă să nu fie cu
desăvîrșire rele. Ștergeți ce vi se va părea bun de
șters”. Versurile cu pricina fac parte din poezia
Mortua est, cum precizează Iacob Negruzzi peste
ani. Și vor apărea fără modificări în numărul din 1
martie 1871.
În numărul din 15 mai 1871, Maiorescu publică
Direcția nouă, articol care marchează definitiv
orientarea literaturii române moderne. Pînă la
apariția acestui articol Eminescu publicase, începînd
cu 15 aprilie 1870, pe lîngă Venere și Madonă,
Epigonii (15 august 1870), Făt-Frumos din
Lacrimă, poveste, 1 și 15 noiembrie 1870, Notații
asupra întrunirii de la Putna (15 spt. 1870) și
Mortua est (1 martie 1871). În total trei poezii. Cele
CONVORBIRI LITERARE
trei au fost suficiente în a îndreptăți pe corifeul
Junimii a-l situa alături de V. Alecsandri în studiul
său Direcția nouă: „Cu totul osebit în felul său, om
al timpului modern, deocamdată, blazat în cuget,
iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste
marginile iertate, pînă acum aşa de puţin format
încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri,
dar în fine poet, poet în toată puterea cuvîntului, este
d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai
multe poezii publicate în Convorbiri literare, care
toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi
farmecul limbajului (semnul celor aleşi), o
concepţie înaltă şi pe lîngă aceste (lucru rar între ai
noştri) iubirea şi înţelegerea artei antice”.
Despre primirea opiniilor maioresciene din
Direcția nouă asupra lui Eminescu, Lovinescu
notează în volumul amintit: „Aprecierile lui T.
Maiorescu au fost privite sub lumini diferite:
contemporanii le-au găsit prea favorabile,
constituind un punct de minoră rezistenţă în
atacurile aduse direcţiei noui şi Convorbirilor
literare; judecîndu-le după evoluţia ulterioară a
poetului şi situaţia incomparabilă ce şi-a cîştigat-o
pe urmă în cadrul literaturii noastre, urmaşilor li
s’au părut insuficiente”.
Totuși, în perspectiva timpului, caracterizarea
lui M. Eminescu constituie, după criticul de la
Sburătorul, un act de perspicacitate și îndrăzneală
critică. Și, cum era de așteptat de la un critic
maiorescian, acordă toate meritele în recunoașterea
lui Eminescu lui T. Maiorescu: „Chiar dacă primele
lui poezii au trezit în cercul Junimii entuziasmul
descris de Iacob Negruzzi, singur T. Maiorescu
poartă răspunderea şi meritul în faţa
contemporanilor şi a posterităţii; numai el şi-a riscat
reputaţia şi aducea cu dînsul autoritatea unei
chezăşii certe. Entuziasmul lui V Pogor, de pildă,
era un act individual, sentimental, pe cînd
aprecierile cumpătate, rezervate ale lui T. Maiorescu
echivalau prin girul lor un adevărat act de naştere
literară”.
În scrisoarea din 16 mai 1871 adresată
diriguitorului foii junimiste, comentează articolul
lui Slavici asupra Maghiarilor, din care-i trimite o
parte, după ce l-a transcris și corectat, însoțind
epistola doar cu Introducerea și primul capitol –
Schiță istorică, celelale urmînd a fi expediate după
transcrierea și corijare. Exclude orice posibilitate ca
7
Naturile catilinare (e vorba de romanul Geniu
pustiu care va fi publicat postum) să fie o imitațiune
a opului lui Spielhogen (romancier german la modă
în epocă, n.n.).
Are și o rugăminte: „Cît despre versurile ce vi le
trimit – de se vor primi spre publicare – mi-ar plăcea
dac-ar eși cîteștrele piesele într-un singur număr”.
În realitate, Eminescu a trimis numai două
poezii, cum și adnotează Negruzzi: Înger de pază și
Noaptea, ambele publicate în nr. 8/ 15 iunie 1871.
Eminescu își petrece vara anului 1872 la țară. De
la Botoșani, în iunie, trimite lui Maiorescu o lungă
epistolă de recomandare pentru un tînăr muzician
evreu, Toma Micher – fără a afirma că ar fi un
Rubinstein, dar talentul îi este recunoscut de
profesorii de la Conservatorul din Viena. Concret,
cere un sprijin pentru un concert al violonistului în
sala Conservatorului, intrarea fiind în baza biletelor
vîndute.
Sesiunea ședințelor Junimii pentru anii 1872-
1873 se deschide pe 1 septembrie 1872 la domiciliul
lui Maiorescu: „Presenţi: Maiorescu, Pogor, I.
Negruzzi, L. Negruzzi, N. Ganea, M. Pompiliu,
Eminescu.
D. Eminescu ceteşte fragmente din Diorama şi
anume Egipetul şi inceputul Evului de mijloc. Apoi
ceteşte novela sa Sărmanul Dionis. Asupra acesteia
D. Pogor şi Maiorescu observă că sfîrşitul şi modul
deslegărei nu corespunde cu caracterul întregei
scrieri. Se primeşte pentru a se tipări.
A.D. Xenopol”
A doua ședinţă a loc pe 7 septembrie 1872, de
această dată la casa lui V. Pogor.
„Presenţi: Pogor, Maiorescu, I. Negruzzi, N.
Gane, Eminescu, Tassu.
D. Eminescu ceteşte doue poesii: Înger şi Demon
şi Floare albastră, care ambele se primesc.
După ce se discută asupra chestiunei Evreilor
şedinţa se ridică.
A. D. Xenopol
N. Pentru şedinţa viitoare se va lua în vedere
1) Subvenţiunea încă pe 2 luni pentru Slavici (20
galb.) pentru a’şi putea depune examenul.
2) Subvenţiunea de acordat lui Eminescu.
3) Trecerea creanţei Junimei (prin D. Pogor) de
la Balasan, asupra Societăţei tipografiei naţionale.
A. D. Xenopol”.
Încă o ședință, la care poetul n-a fost prezent, dar
8 CONVORBIRI LITERARE
importantă pentru decizia luată de susținere a
acestuia în continuarea studiilor la Berlin în vederea
susținerii unui doctorat în filozofie, are loc la Pogor
pe 22 septembrie 1872: „Prezenți: Rosetti, Pogor,
Negruzzi, Maiorescu, Tassu, Castano, Panu,
Pompiliu, Buicliu, Melik, Culiano, Xenopol,
Vărgolici.
Se decide a se mai da lui Slavici suma de 20
galbeni.
Se decide ca să se dea lui M. Eminescu
subvenţiunea acordată pănă acuma lui Slavici.
Contribuţiunile declarate sunt: Pogor 1 galb. pe
lună, Maiorescu 1 galb. Roseti 1 galb., Culiano 1
galb. pe 2 luni, pe urmă câte 1/2 galb. Melik (id),
Ciurea 1/2 galb. Negruzzi 1 galben, Vărgolici 1/2
galb., N. Ganea 1 galb., Xenopol 1/2 galb., Paicu 1/2
galb., Neiu 1/2 galb., Ciupercescu 1/2 galb. (Carp 1
galb.).
Se ceteşte prefaţa lui Cogălniceanu la cronicele
României – apoi critica bibliografiei de Xenopol
asupra acestei publicaţii…
A. D. Xenopol”.
Citită pe 1 septembrie 1872 la întîlnirea
Societății Junimea, conform p.v. citat, Egipetul va fi
publicată în nr. 7/ 1 octombrie 1872.
Procesul verbal al ședinței din 1 sept. este prețios
și prin faptul că anulează fanteziile lui G. Panu din
Amintiri de la Junimea din Iași în marginea lecturii
din Sărmanul Dionis, lectura la care este evident că
n-a asistat.
Grație aceluiași p.v. de ședință știm că la acea
oră poezia Panorma deșertăciunilor sau Memento
mori (citit sub titlul de Diorama) era definitivată. Va
fi publicat postum.
După apariția în Convorbiri literare a articolului
lui Maiorescu, Direcția nouă, se declanșează o
puternică campanie de denigrare, de care nici
Eminescu nu este scutit, îi este persiflată întreaga
poezie publicată în Convorbiri.
În nr. 9, 1 decembrie 1872, i se publică
Cugetările sărmanului Dionis, parte a nuvelei
Sărmanul Dionis, lecturate în ședința Junimii din 1
septembrie 1872. Tot în același număr este integrată
și nuvela (cum o subintitulează) Sărmanul Dionis și
continuată în nr. 10/ 1 ianuarie 1873.
Este singura proză antumă publicată în
Convorbiri literare. Alte două proze antume apar în
Curierul de Iași, în perioada cînd Eminescu era
redactor la foaia cu pricina, prima, La aniversară, cu
mențiunea: Narațiune originală, apare în nr. 76/ 9
iulie 1876, iar Cezara, cu aceeași mențiune, se
publică în foileton în numerele 87/ 6 august 1876,
88/ 11 august 1876, 89/ 13 august 1876, 90/ 15
august 1876 și 91/ 18 august 1876.
Citite în 7 septembrie 1872, cum aflăm din
procesul verbal al întrunirii Junimii, Înger și demon
și Floare albastră se tipăresc în revistă abia peste
jumătate de an, în nr. 1/ 1 aprilie 1873.
Volumul IV din Studii și documente literare
adunate de I.E. Torouțiu ne pune la dispoziție o serie
de epistole ale lui Eminescu către Maiorescu privind
avatarurile poetului, îndemnat insistent de critic, în
încercările sale de a urma rugămintea șefului
Junimii de a-și trece teza de doctorat în filozofie. Cu
toată solicitudinea celui care a dat direcția nouă,
pînă la urmă autorul Odei (în metru antic) nu-și va
finaliza teza de doctorat.
Credincios firii sale poetul nu va îndeplini visul
corifeului Societății, a Societății care l-a trimis și
susținut financiar pentru a-și finaliza studiile. Încît,
cum consemnează și E. Lovinescu în volumul
amintit: „La sfîrşitul, lui August 1874 îl găsim astfel
la Iași, fără doctorat, cu banii, trimişi de T.
Maiorescu, cheltuiţi şi nici măcar cu fotografia
bisericii Movileştilor, întors aşa cum plecase, la
destinul lui de boemă şi mizerie, singurul ce-l
atrăgea şi de a cărui fatalitate era convins. Din
scrisorile lui către T. Maiorescu, reiese suficient că
dorinţa lui intimă era să se întoarcă la Iaşi”. Nu-i
exclus ca un motiv care a atîrnat greu în decizia
revenirii la Iași să fi fost și dorul de Veronica Micle.
Despre reacția lui Maiorescu la lipsa de
responsabilitate a lui Eminescu aflăm dintr-o
scrisoare către Iacob Negruzzi, în cele cîteva rînduri
cuprinse între paranteze, ele fiind șterse din epistola
din 29/11 1874, trimisă de la București: „Doctoratul
ce-mi promisesă să-l facă, pe baza cărei promisiuini
i-am mandat subvențiunea anume pentru acel scop.
Lipsirea lui la făgăduința dată ar fi greu de calificat
între amici”.
Vedem că în pofida acestui afront, criticul va
continua să se ocupe de „cariera” lui Eminescu. Îl va
numi bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară
din Iași, apoi revizor școlar pe județele Iași și Vaslui.
Convorbiri literare publică în nr. 8/1 noiembrie
1874, articolul lui Eminescu, Constantin Bălăcescu,
CONVORBIRI LITERARE
scriitor prețuit de poet, dar mai puțin cunoscut.
De remarcat, tot în această perioadă, într-o
scrisoare a lui Slavici către păstorul Convorbirilor
din 6/18 septembrie 1874, trimisă de la Hinter –
Brühl, și care se deschide cu lamentațiile
prozatorului privind lipsurile financiare și somarea
de a i se trimite parale, însoțită de mulțumirile
pentru intervenția lui Negruzzi pe lîngă Maiorescu
(la acel timp ministru) de la care crede benefic de a
putea primi vreo bursă regulată, precum primesc
alți „perde-vară”, aflăm un frumos și expresiv
portret al poetului, nu mai puțin recunoașterea
introducerii sale, de către acesta, în lumea literară:
„Mă bucur foarte primind ştirea, că Eminescu este în
Iaşi. Au trecut doi ani de zile decând i-am perdut
urma. Pe semne a fost şi el dus cu expediţia polară.
Îţi mărturisesc apoi că eu ţin foarte tare la Eminescu,
nu numai pentru-că el m’a introdus în lumea, în care
petrec acuma, făcându-mă cunoscut cu D-Voastre,
dar şi pentru altele. Felul gândirei sale mă seduce şi
nu mai puţin mă seduce forma, în care se manifestă
acest fel. Între altele, sunt foarte preocupat de
maestrul meu, – a nimărui limbă nu-mi place ca şi a
lui Eminescu. Îmi place precisitatea lui Xenopol;
îmi place uşurinţa lui Pantazi Ghica: Eminescu îmi
pare însă precis ca şi unul şi uşor ca şi celălalt.
Xenopol este trecutul în limbă, Pantazi Ghica este
presantul şi tocmai atât de extrem unul în trecut ca
şi cel-alt în present: Eminescu este o combinare din
amândoi, o combinare armonioasă a trecutului cu
presentul.
Pentru Xenopol limba este muruiala, cu care
învăleşte păreţii palatului zidit de cugetarea sa;
Pantazi Ghica nu cugetă, ci încarcă flori cu furca şi
le aruncă în faţa lumii; Eminescu gândeşte şi for-
mează d’odată – pentru dânsul limba este marmura,
în care varsă chipul gândirilor sale alese.
Dar să cunoşti pre Eminescu, şi vei afla un om
dle felul în care natura nu produce decât în
momentele sale de preocupaţiune. Par’că n’a ştiut ce
face când a făcut, şi parîndu-i rău, mai apoi, începe
a strica fapta sa. Eminescu este dintre acei puţini
oameni care nu sunt meniţi a vieţui în societate,
pentru-că nu-şi află semeni. Îndeobşte el este
nesuferit, pentru-că ştie cine este el, ştie cine sunt
alţii, nu-i pasă de o lume pe care trebe s’o
despreţuiască și stă ca şi-o carte deschisă înaintea
tuturora. Toate sufletele alese sunt nereservate şi
9
tocmai pentru oamenii comuni lipsa de reserve a
unui suflet ales este nesuferită. Nu ne place să
vedem că suntem mai proşti decât alţii, pentru acea
nu ne întovărăşim bucuros cu cei mai cuminţi decât
noi. – Cu atât mai preţioasă arătare este Eminescu
pentru noi, care nu suntem dintre oamenii eu
desăvârşire comuni. ÎI cercăm tocmai pentru
comorile ce ni se desfăşură în sufletul său. El este o
literatură vie, galerie în care tot momentul se produc
noi întrupări a gândirei frumoase. Îmi aduc aminte
de Rousseau, când exclamă în confesiunile, sale:
«O! ce frumoase lumi s’au ivit şi-au dispărut în
sufletul meu». Aşa este şi la Eminescu; şi cel puţin
eu priveam bucuros această viaţă internă.
Iară pesimistul Eminescu n’află mai bun loc
decât în mijlocul D-voastre.
Te rog, spune-i sănătate şi voe bună dela mine,
şi-i spune, că decând nu ne-am văzut, am gândit
foarte adese-ori la frasa: «a fi ori a nu fi»”.
Numărul 9/1 decembrie 1874 al Convorbirilor
găzduiește poemul Împărat și proletar, timp în care
Eminescu era încă de pe 1 septembrie 1874 director
al Bibliotecii ieșene. Nu se mai punea problema
revenirii la Berlin și din pricina necazurilor din
familie (fratele Șerban murise de curînd la Berlin)
dar și al romanului sentimental ce începea să se
înfiripe cu Veronica.
În 1875 publică în Convorbiri literare o singură
poezie, Făt-Frumos din tei, numărul 11/1 februarie
1875.
În vara aceluiași an va fi numit revizor școlar,
eveniment despre care aflăm amănunte în scrisoarea
adresată din Iași pe 18 iunie 1875 către Maiorescu,
la acea vreme ministru: „La scrisoarea D-voastre din
15 l.c., am onoarea a respunde, că primesc bucuros
funcţia de revizor şcolar peste districtele Iaşi şi
Vaslui, nu că prin asta aş adaogă ceva la bună-starea
mea materială, căci în fapt câştig pe loc cu lecţiile de
la institutul academic şi şcoala normală împreună
367 l.n. astfel încât adaosul nu este considerabil in
vederea cheltuelelor ce le-aş ave cu drumul.
Punctul meu de vedere este, că aş intră in contact
cu populaţia rurală, singura care mă interesează
îndeosebi. Cred a fi în stare de a Vă da relaţii fidele
asupra stărei şi traiului ei, precum şi asupra
marginilor, intre cari ar fi cu putinţă a se lărgi sau a
se adânci învăţămentul primar”. Tot aici se arată în
continuare preocupat de soarta administrativă a
10
Bibliotecii unde a fost director.
Pe 1 aprilie 1875 publică în Convorbiri o cronică
despre Pseudo-Kynegeticos a lui Odobescu, în care
vede o operă de înaltă ținută artistică.
Din același an datează debutul prieteniei cu Ion
Creangă, pe care îl va cunoaște direct, în calitatea sa
de revizor școlar, fiind numit într-o comisie de
examinare a cărților didactice din Iași. Așa se va
lega o prietenie rămasă legendară în literatura
noastră. Cum spune G. Panu în Amintiri, de atunci
încolo nimeni nu mai văzuse pe Eminescu fără
Creangă și pe Creangă fără Eminescu. Poetul îl va
introduce la Junimea. De altfel, la îndemnul lui va
începe să scrie și în numărul pe octombrie al
Convorbirilor… publică Soacra cu trei nurori iar în
decembrie Capra cu trei iezi.
Pe 1 septembrie 1876 apar, după o trecere de un
an și jumătate, în Convorbiri literare: Melancolie,
Crăiasa din povești, Lacul și Dorința.
Prelecțiunea populară Influența austriacă asupra
românilor din Principate, conferențiată în martie
1876, în cadrul prelecțiunilor Junimii (va fi singura
pe care o susține poetul), va fi înserată în numărul pe
august 1876 al Convorbirilor, și constituie primul
studiu teoretic publicat de poet.
Călin (file din poveste), basm versificat, va fi
bine primit în una din ședințele Junimii și în
noiembrie 1876 vede lumina tiparului în Convorbiri
literare.
Urmează în decembrie 1876 Strigoii, una din
marile creații eminesciene.
Pînă în martie 1878 nu mai propune nimic
revistei ieșene.
În toamna lui 1877, în semn de protest,
demisionează de la Curierul de Iași. În octombrie
este numit redactor la ziarul conservator Timpul care
apărea la București.
Stabilit în Capitală, urmează o nouă etapă extrem
de dramatică, dar nu mai puțin fecundă în planul
creației lirice și al colaborării cu Junimea și revista
ei, Convorbiri literare.
A T I T U D I N I
CONVORBIRI LITERARE
 150 DE ANI DE CONVORBIRI LITERARE (IV)
La zi aniversară,
150 de ani de „Convorbiri Literare”
Vastului subiect al istoriei Convorbirilor
Literare, susţinut generos de spaţiile culturale
româneşti cu ocazia aniversării celor o sută
cincizeci de ani de la înfiinţare, confirmă faptul că
evenimentului i se poate acorda, pe bună dreptate,
o importanţă naţională. Anvergura culturală oferită
literaturii române în contextul înfiinţării Societăţii
Junimea, în 1863, de cei cinci iluştri corifei ai
făuririi limbii române moderne, şi îi numesc aici pe
Titu Maiorescu, Petre Carp, Iacob Negruzzi, Vasile
Pogor, Theodor Rosetti, este inegalabilă. Cultura şi
literatura română necesitau o astfel de uniune de
spirite ca să-şi ordoneze pentru eternitate valorile,
să le aşeze în matca lor firească, să coaguleze
valoric înţelepciunea poporului român.
Nu putem decît regreta, noi, generaţiile mai
vechi şi intelectualii români de pretutindeni,
dispoziţiile aberante ale celor care au obligaţia
morală de a şcoli noile generaţii. A elimina clasicii
literaturi române din manualele şcolare e
catastrofic. Poate că internetul are o oarecare
importanţă în viaţa modernă, dar este imperios
necesar ca guvernanţii actuali, efemerele autorităţi,
să nu elimine din programa de învăţămînt clasicii
literaturii române. E monstruos şi cinic ca în
programa de învăţămînt să ceri elevilor să aleagă
între Coşbuc şi La Fontaine, ca şi cum ar fi obligaţi
să aleagă între mamă şi tată, între sens şi nonsens,
între evoluţie şi involuţie. E inacceptabil să fie
îndepărtaţi elevii de părinţii spirituali ai literaturii
române: Alecsandri, Eminescu, Vlahuţă, Creangă,
Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale, Arghezi. Ei s-au
luptat să ne crească, noi îi „ajutăm” să descrească.
Europa îşi iubeşte şi îşi revendică valorile, le
promovează. În occident şcoala privată şi de stat îşi
susţine cu înverşunare clasicii. Fără ei nu ar fi reuşit
niciodată susţină progresul societăţii, cu toate
evenimentele nedorite de zi cu zi. Cultura are rolul
ei predominant, de a anihila răul, confuzia,
delicvenţa. În acest fel nici un cataclism major nu
va reuşi să ne dezbine. Vom avea întotdeauna
curajul să rezistăm vicisitudinilor. Cultura ne va
ajuta în supremul efort de linişte socială, ne va
ocroti, ne va sprijini majoritar în existenţa noastră.
CONVORBIRI LITERARE
Iluştrii noştri intelectuali, începînd mai ales cu
revoluţionarii paşoptişti şi continuînd cu elitele din
perioadele lui Cuza şi Regatul României întregite,
după ce s-au şcolit prin celebrele fortăreţe ale
culturii europene, Paris, Viena, Londra, au trecut
peste vitregiile existenţiale şi s-au întors în ţară să-
şi aducă aportul lor propăşirii culturale a gliei
româneşti. Criza valorilor de azi este superb
revelată de Dan Puric în volumul „Cine sîntem”:
„Dacă am avea o demnitate culturală nu ne-ar
pleca, din zece tineri, nouă în străinătate.”
(Demnitatea creştină). În acest context e util ca
această mare sărbătoare a Convorbirilor Literare să
se transforme într-o platformă culturală şi socială
care să se pună în slujba educării tinerilor. Turneul
criticului Alex. Ştefănescu prin mai multe localităţi
ale ţării ca să convingă tinerii să citească e lăudabil.
Deci, acum o sută cincizeci de ani, la 1 martie
1867, cu Iacob Negruzzi redactor şef, începe să
apară de două ori pe lună revista „Convorbiri
Literare”. Junimea achiziţionase la Iaşi şi o
tipografie proprie. Pe lîngă rolul pe care şi l-au
propus în regulamentul de funcţionare de a edita
cronicari şi manuale şcolare, au incitat spiritele
timpului să trimită texte spre publicare în revistă.
Această pleiadă strălucită de personalităţi, întipărită
definitiv în memoria noastră culturală, Eminescu,
Creangă, Caragiale, Slavici, Alecsandri, Coşbuc,
Goga şi mulţi alţii, dar şi spiritul critic maiorescian,
au avut rolul preponderent în a aşeza valorile pe
făgaşul lor estetic. Rigoarea şi evidenta creştere
valorică a textului publicat s-a dovedit benefică
literaturii române. Era o nevoie stringentă de capete
limpezi şi de luciditate critică care să ordoneze şi să
evidenţieze valorile autentice. Revista s-a bucurat,
pentru acele vremuri, de tiraje foarte mari, opt sute
în scurtă vreme, impresionant dacă ne raportăm la
prezent. Mi-aduc aminte că prin anii 86, la SLAST-
ul lui Ion Cristoiu publicam un interviu serial care
se intitula „Oameni din planul doi în prim-plan”, cu
un cunoscut librar Ioan Cărăbaş, o rubrică care se
intitula, „Amintirile unui librar”. Îmi vorbea cu
nostalgie despre tirajele de cărţi în regatul dintre
cele două războaie mondiale ridiculizînd, între
patru ochi, vitrinele librăriilor capitalei pline cu
publicaţiile cuvîntărilor la congrese ale
„preagenialului”. Îmi face plăcere să-l citez:
11
„Tirajul cărţilor care se publicau în acel timp era de lansare de valori autentice.
foarte mic, trei, patru mii de exemplare. Dar se La mulţi ani, „Convorbiri Literare”!
tipăreau în mai multe ediţii. Imediat ce se epuiza o
ediţie, se mai scotea una. Astfel, atunci cînd Florentin PALAGHIA
ajungea la a patra, a cincea ediţie toţi cumpărătorii
erau convinşi că respectiva carte a avut un succes
*
de răsunet. La apariţia unei cărţi editurile trimiteau
Antilethe: Convorbiri literare 1930
imediat în toate librăriile din ţară un număr mic de
exemplare, iar apoi librarii făceau comenzi în
În biblioteca (destul de bogată) a familiei,
funcţie de vînzarea cărţilor respective”. Era o
posed, printre alte cărţi rare, un exemplar din cea
metodă evident economică, dar şi un criteriu de
mai veche şi totodată prestigioasă revistă literară
evidenţiere valorică a autorilor. După un timp, într-
românească.
o noapte geroasă, la Europa Liberă, am auzit-o pe
Este vorba, desigur, despre Convorbiri literare,
Monica Lovinescu în cunoscuta ei cronică literară
iar exemplarul meu are menţionat pe copertă „Anul
vorbind admirativ despre interviul ce-l luasem lui
al 63-lea. Maiu 1930”, editat la Atelierele Grafice
Cărăbaş şi despre vrafurile de cărţi ale dictatorului
Socec & Co., S.A., Bucureşti 1930. Pe copertă –
care umpleau la refuz hidoasele vitrine ale
chipul regelui Mihai, în calitate de „protector al
librăriilor bucureştene. Toată noaptea parcă mi-au
Expoziţiei române din Barcelona”. De altfel,
bătut în geam vîntul şi crivăţul şi evident, frica.
articolul principal din sumarul ediţiei de faţă este
Eminescu îşi publică în „Convorbiri Literare”
tocmai cel ce relatează despre „România la
cele mai importante poezii ale operei lui devenind
expoziţia de la Barcelona”, semnat de directorul
cunoscut alături de Alecsandri încă din anul 1870.
revistei, Al. Tzigara-Samurcaş.
Tot Eminescu i-a adus pe Slavici şi Creangă. Alte
Înainte de expunerea mai pe larg a acestui
multe nume de răsunet precum: Vlahuţă, Ion Luca
articol, considerăm de interes prezentarea
Caragiale, I. Brătescu Voineşti, Odobescu, Vasile
sumarului ediţiei menţionate. Astfel, pe lîngă
Conta, Xenopol, culegătorii de folclor, Dem
articolul amintit mai sus, revista se deschide cu o
Theodorescu, Scipione Bădescu, aceasta fiind doar
proză a lui Gala Galaction (Lectură de Paşte) şi
o enumerare sumară a celebrilor colaboratori în
continuă apoi cu poeme de Ion Buzdugan, cu
perioada ieşeană între anii 1867-1886, cea mai
articolul Ideea de Stat în societatea engleză (N.
bogată şi glorioasă, şi perioada bucureşteană, din
Petrescu), cu poeme semnate de Al. Bilciurescu, o
1887 fără întrerupere pînă în 1944, la cîrmă cu
proză din nou – Pîinea sergentului Oacheşu – de
Iacob Negruzzi şi demnii urmaşi ai acestuia: I.
Costin Fulga; Un filosof mistic de Al. Hîjdeu
Bogdan, Simion Mehedinţi, Al. Tzigara Samurcaş,
(precedat de o amplă prefaţă) este urmat de un
I.E. Torouţiu.
poem de Al. Soare. Revista cuprinde totodată
Interzisă pînă în anii 1970, fiind considerată
rubricile intitulate Cronica literară, Cronica
reacţionară, reintră în chioşchuri abia din luna mai
artistică şi Cronica bibliofilă, urmate de mai multe
1970 obligată să se supună în mare parte ideologiei
Recenzii (printre care o semnalăm pe cea despre
comuniste.
cunoscuta carte a lui Jean Boutière: La vie et
După revoluţia din 1989, schimbări succesive
l’oeuvre de Ion Creangă, semnată T.-S., desigur
încearcă să repună revista pe făgaşul ei logic.
Tzigara-Samurcaş, o alta despre romanul lui
Actualului format, atrăgător şi nobil, bine
Eliade, Isabel sau Apele diavolului, semnată de
structurat şi îmbogăţit cu nume noi şi idei
Alexandru Bilciurescu, Convorbirile asumîndu-şi
novatoare, cu un colectiv de redacţie valoros şi un
de asemenea şi rolul de prezentare a altor reviste
colegiu pe măsură, unde directorul Cassian Maria
din ţară).
Spiridon îşi pune amprenta număr de număr, îi
dorim încă multe sute de ediţii care să servească
Alegem să detaliem în continuare articolul
cultura română şi să fie în continuare o platformă
„România la expoziţia de la Barcelona”. Pe un

12 CONVORBIRI LITERARE
număr considerabil de pagini
(cincisprezece!), Tzigara-
Samurcaş subliniază dintru
început necesitatea „menţinerii
neştirbite a autorităţii” României,
iar pentru „statornicirea locului ce
i se cuvine în rîndul statelor
europene” un prim deziderat
considera a fi „intensificarea
relaţiilor cu străinătatea”. Un
motiv de afirmare a prestigiului
ţării noastre în context european,
dar şi al politicii legăturilor cu alte
state a fost astfel şi primirea de
către România, „fără şovăire”, a
„invitaţiunii Spaniei de a participa
la serbările sale din anul trecut.”
Pe parcursul articolului, informaţiile sînt bogate
şi variate – de la cele despre oraşul Barcelona în
sărbătoare la cele despre ţările participante (19!) şi
pavilioanele acestora; de la pregătirile începute la
noi din 1928, făcute de „o comisiune sub prea
competinta prezidenţie a Profesorului D. Gusti” la
ideea ministrului Madgearu sugerată arhitectului D.
Marcu de a construi pavilionul în stil muntenesc,
adăugîndu-se bustul lui Eminescu de O. Han şi o
troiţă din lemn, ambele menite să adauge la
„pitorescul clădirii concepută în stil naţional, cu
elemente ale casei lui Mogoş din Muzeul din
Bucureşti”.
În calitate de Comisar al Guvernului, avînd
totodată „libertate de acţiune” din parte ministrului
Madgearu, Tzigara-Samurcaş relatează apoi cu lux
de amănunte planul pavilionului românesc, care, pe
o suprafaţă de cca 400 m.p., a fost structurat în două
„grupuri”: unul cultural, iar celălalt – economic. Nu
vom detalia expoziţia din pavilionul nostru, deşi
multe dintre cele expuse s-ar constitui drept modele
demne de urmat la participările internaţionale din
timpul prezent. Vom exemplifica totuşi cu
prezentarea hărţii României, în relief, care „a
produs un foarte mare efect”. Gîndită şi realizată de
inginerul Leonida, aceasta arăta „prin lumini
succesive bogăţiile ţării”.
Cu mîndrie nedisimulată (a se reţine din
expunerea ce urmează respectul de care se bucura
ţara noastră în acei ani!), autorul reportajului
150 DE ANI DE CONVORBIRI LITERARE
CONVORBIRI LITERARE
informează faptul că expoziţia,
inaugurată la 4 octombrie, s-a
făcut „în prezenţa M.S. Regelui
Alfons al XIII-lea şi a întregei
curţi, cu un fast de care nu s-au
bucurat decît puţine alte
pavilioane.” O mărturie a reuşitei
organizatorilor a constat şi în
faptul că, în raportul Comisiei
asupra întregii expoziţii, România
a fost clasată în prima categorie,
ţări cu un potenţial mai mare, ca
Italia, de exemplu, clasîndu-se
într-una inferioară. Numărul de
diplome şi medalii (211 la 250
expozanţi) a confirmat de
asemenea succesul pavilionului
românesc.
După un bilanţ al cheltuielilor, al rezultatelor în
plan economic, dar şi de imagine pentru contacte
economice viitoare, o fotografie a faţadei de nord a
pavilionului nostru la Barcelona, autorul alege să
transcrie pentru cititorii revistei – într-o dorinţă de
totală deschidere – cuvîntarea sa de la Camera de
Comerţ şi Industrie, în care inserează o altă imagine
– cea care prezintă „sala artei ţărăneşti”.
Am relatat oarecum pe larg acest articol din
1930 cu scopul vădit de a pune în faţa
contemporanilor noştri o faţă a României de acum
87 de ani. Spre neuitare, dar şi spre luare aminte!
Şi, de fapt, ce înseamnă presa scrisă, ce
reprezintă o revistă literară – Convorbirile literare,
în cazul de faţă – decît un aide-memoire, un ajutor
pentru cititorii timpului prezent de a-şi cunoaşte
trecutul şi a învăţa din el.
Iar Convorbirile în seria nouă, redactorii de
astăzi, de fapt, conştienţi de valoarea conferită în
150 de ani, continuă tradiţia şi alcătuiesc număr de
număr revista ca pe o reală armă împotriva uitării.
Mihaela ALBU
13
 I N T E R V I U

LUPTA PENTRU
ABECEDARUL ROMÂNESC
Dialog cu
SPIRIDON VANGHELI la 85 de ani
În acest miez de iunie, Spiridon Vangheli, scriitorul de mult cunoscut în vreo 60 de ţări (abia mai în anii din
urmă şi în România!) drept părintele unor personaje deosebit de vii şi pitoreşti, precum Guguţă şi Ciuboţel, la fel
de cunoscute şi îndrăgite-n timp, pe multe meridiane, ca şi Pinocchio, Mica Sirenă, Morcoveaţă, Nică a lui Ştefan
a Petrii, Mickey Mouse şi Motanul Încălţat, împlineşte 85 de ani. O vîrstă venerabilă pentru orice scriitor, dar
aproape „infimă” pentru un autor dedicat copilului etern, candorii şi nemuririi acestei vîrste…
Născut la 14 iunie 1932 în Grinăuţi, pe malul unui rîu (Răut) pe care de asemenea l-a făcut celebru, Spiridon
Vangheli a irumpt cu adevărat în lumea literelor acum 50 de ani, în 1967, odată cu Isprăvile lui Guguţă, cartea care
avea să îi aducă o celebritate mondială unică pentru un scriitor român.
Tradus în circa 40 de limbi şi publicat în tiraje ameţitoare („global”, mai bine de 20 de milioane exemplare!),
„tatăl lui Guguţă şi Ciuboţel” este, fără îndoială, cel mai mare scriitor român în viaţă din grădina marii Literaturi a
Copilăriei. Un clasic publicat în aproape 40 de limbi, recompensat cu unele din cele mai mari premii şi distincţii
(între care şi cele conferite de Academia şi Preşedinţia României), a fost sărbătorit peste Prut în „Anul Spiridon
Vangheli” (80 de ani - 2012), iar generaţii întregi de copii, devenite la rîndul lor părinţi şi bunici, îi poartă o mare
recunoştinţă fiindcă, în urmă tot cu 50 de ani, a pornit – alături de bunul prieten Grigore Vieru, în urgisita Moldovă
dintre Nistru şi Prut – o adevărată bătălie pentru adevăratul Abecedar al limbii române.
Iată, chiar în evocarea lui Spiridon Vangheli, cum s-a ajuns şi la acea izbîndă (fragment dintr-o carte în pregătire,
cuprinzînd convorbiri ale subsemnatului cu marele scriitor)...[Constantin BOSTAN]
Constantin Bostan: Cum s-a născut ideea, de deschizi larg, cît mai larg şi fascinant, copilului
ce un nou Abecedar? venit la şcoală. Învăţătorul şi abecedarul dau
Spiridon Vangheli: De ce ne-am apucat noi semnul şi direcţia învăţăturii pentru orice copil –
doi să facem alt abecedar? Poate părea şi-o glumă, atunci pui temelia pe care vrei să construieşti,
dar motivul a fost neaşteptat de alarmant, de serios. atunci îi conturezi copilului şi paşii următori. De la
„Gluma” e că, la sfîrşitul clasei I, atît băiatul meu, copil şi visurile lui porneşti…
cît şi cel al lui Grigore, au fost urcaţi în slăvi şi Nu numai eu şi Grigore aveam nemulţumiri
premiaţi cu cîte-un „eminent”… Ne-am bucurat, privind abecedarul şi manualele de limbă şi
cum nu? Care părinte nu se-nfoaie cînd vede că i literatură. De la o vreme, şi-n Uniunea Scriitorilor
se laudă odrasla? Şi, după vreo două săptămîni de se vorbea că trebuie să facem ordine în manuale…
la serbare, ce-i zic prietenului meu? „– Grigore, ia
hai să facem noi o experienţă!” Am început cu C.B.: De obicei, cînd lucrurile sunt pornite de
Radu, apoi l-am întrebat şi pe băiatul lui, Teodor: „comisii”, se mişcă încet, neproductiv şi eşuează
„– Ce ţii tu minte din abecedar?” Iar ei – au tăcut chiar. S-a arătat cumva destul de hotărîtă
mîlc. Nimic, nici un text – adevărat dezastru: Uniunea?
nimic, nimic?!... Ne-am pus amîndoi mîinile-n S.V.: Ei, au mai trecut aşa doi ani, şi-apoi, în
păr… ’67, s-a făcut încă o şedinţă (era, de-acum, a treia
Fireşte, cînd mi-a trecut prin cap această sau a patra!) şi s-a hotărît că-i timpul să rezolvăm
întrebare, aveam şi eu, şi Grigore, opiniile noastre, „problema”, ba s-a făcut şi-o împărţire, pe
deloc favorabile nu doar acelui manual, ci şi manuale şi autori: tu, Vieru, o să iei abecedarul; tu,
multor altora. Problema era însă că abecedarul e Vangheli, textele literare pentru clasa I; cutare va
prima carte, e chiar prima fereastră ce trebuie s-o lua cartea de-a doua, celălalt de-a treia şi tot aşa,

14 CONVORBIRI LITERARE
pînă la manualul clasei a opta. Gata, pornim!…
Şi, numai bine, Ministerul Învăţămîntului
tocmai făcea o conferinţă republicană a
învăţătorilor pe tema asta, aşa că Uniunea chiar şi-
a zia: „Hai să dăm lovitura! Să vorbim cu aparatul
de conducere din minister, dar în prezenţa
învăţătorilor. Nu de alta, dar dacă o să lucrăm doar
de capul nostru, fără învăţători, fără metodişti, fără
minister, putem da cu oiştea-n gard; pornind însă la
treabă în bună înţelegere, şi reuşita va fi mai
aproape!”…
Zis şi făcut: ne-am pregătit serios şi am venit la
întîlnirea aceea vreo 7-8 dintre noi, cei aleşi să fim
autorii noilor manuale. Nu ştiu cum şi de ce, dar pe
mine m-au invitat să vorbesc chiar primul… Nu-ţi
trebuia multă deşteptăciune să vorbeşti despre acea
carte de citire, folosită ca partea a II-a la abecedar:
era de-ajuns să alegi vreo cîteva fragmente, şi chiar
că te-apucai de burtă, înţelegi, de atîta rîs şi plîns!
Aşa am şi făcut, apoi am precizat: „– Toate
fragmentele acestea sunt de fapt din cărţile
scriitorilor veniţi din stînga Nistrului!” (Chiar
mare pacoste a fost cu ei, că erau toţi, de fapt, doar
politruci şi „ideologi” anume trimişi după ’44 din
republica-fantomă înfiinţată de Kremlin în toamna
lui 1924: Transnistria de azi.) În încheiere, le-am
oferit şi o propunere: „– De îndată ce la noi s-a
scris totuşi asemenea literatură şi consideraţi că
trebuie cunoscută, hai să o studieze elevii din
clasele a IX-a şi a X-a, la Istoria literaturii. Nu o
băgaţi însă în clasa I şi în celelalte clase primare,
unde copilului trebuie să-i formăm mai întîi
deprinderea de a citi, gustul pentru lectură… Eu nu
vreau să treacă şi copiii mei prin «tunelurile» prin
care am trecut eu, cînd eram mic. Trebuie,
numaidecît, să schimbăm manualele!”…
Măi-măăi, da’ ministrul a şi sărit în sus!… Şi
nu era deloc un oarecare! Era deja mare ideolog al
Comitetului Central, era ministru pentru a doua
oară, venise chiar din stînga Nistrului şi se numea
Postovoi1. Auzindu-mă, atît i-a trebuit! A mai
răbdat însă niţel, cît i s-a dat cuvîntul şi lui Vieru,
care a spus-o foarte răspicat: „– Abecedarul e
verde (culoarea copertei), dar asta încă nu
înseamnă dragoste de plai natal”… A mai citit şi
cîteva versuri ca exemple şi a coborît îndată de la
tribună… S-a şi ridicat Postovoi, arătînd cu
CONVORBIRI LITERARE
degetul la mine, strigînd tot mai aprins:
– Iată-l pe Spiridon Vangheli, căruia nu-i place
şcoala sovietică!… Întrebaţi-l cîte clase are taică-
său, cîte clase are maică-sa, cîte clase au fraţii
lui!… Şcoala sovietică, cu Institutul Pedagogic, lui
i-a dat studii superioare şi-acuma, iată, lui nu-i mai
place şcoala sovietică!… Aceasta l-a făcut cărturar,
şi-acuma lui nu-i place de ea: spune că şcoala
sovietică este un tunel! Aţi mai auzit voi vorba
asta?!
Ei, uite cum a întors-o marele politruc, ca să
poată lovi cît mai bine! Îndată am sărit, la rîndul
meu, şi l-am întrerupt:
– Evgheni Simionovici, vă rog să nu încurcaţi
lucrurile! Eu am vorbit de manualele sovietice, nu
de şcoala sovietică! Dumneavoastră, acum, îmi
faceţi proces aici? Da, am vorbit de şcoala
sovietică… Ea trebuie să aibă manuale bune, nu?
Eu aşa pun problema!… De ce e sovietică? să aibă
manuale proaste? Manualul e prost, nu şcoala
sovietică, de ce mă băgaţi în bucluc?
El se oprise (să nu uităm că erau şi învăţătorii
din toată republica acolo), mă asculta, dar a tunat
din nou:
– De ce nu-ţi plac dumitale cei din stînga
Nistrului şi anii ’30?
– Eu, tovarăşe ministru, am spus aşa: literatura
asta s-o înveţe copiii cînd au şi judecata necesară,
au atitudine critică, dar nu în clasa întîi, cînd nu
sunt pregătiţi pentru aşa ceva…
De fapt, eu nici pe-acolo nu le-aş fi dorit, nici
acolo nu era mare nevoie de aiurelile acelea, dar
ziceam şi eu aşa, vrînd să salvez măcar clasele
mici de-asemenea prostii, foarte periculoase la
vîrsta cînd copiii nu se pot apăra singuri…
Şi dacă tot veni vorba de „stilul” acelor ani,
iată, să amintesc măcar o perlă din cele aflate pe
atunci în vechea carte de citire a clasei I… Ştiţi ce-
s alea „floace”, da?… Uite, unul din „scriitorii”
ceia din stînga Nistrului, Leonid Corneanu2, într-o
poezie de iarnă ce se voia pastel, spunea cam aşa:
„Floace puhave şi moi, / Curate, fără gunoi, / Cad
într-una peste noi...”. Asta însemna că ninge!…
Tîmpenie, beznă – tunel şi gata! Iată prin ce au
trecut generaţii întregi de copii…
C.B.: Şi cum s-a terminat disputa cu Postovoi?
15
 S.V.: Era ca o moară: nu se mai putea opri.
Continua să ne atace, pe mine şi pe Grigore, aşa că
iar am sărit! L-am întrerupt, am fost iar obraznic,
dar nu se putea altfel, că ne scotea „naţionalişti” şi
asta însemna „duşmani ai poporului”: „– Tovarăşe
ministru, dacă aţi apărea acum călare pe un tractor
din anii ’30, care făcea rîs de pămînt, te-ar mai lăsa
colhoznicii să ari? Te-ar lăsa careva să strici
pămîntul?… S-au modernizat lucrurile, s-au
perfecţionat. De ce să vii şi azi cu rabla aceea de
tractor?… Aşa-i şi-n literatură!”
Eeei, parcă l-am luminat cumva! S-a oprit, s-a
uitat iar la mine şi a zis:
– Da’ tonul? Ce-i cu tonul ista al matale? Ăsta-
i ton? De ce răcneşti? De ce nu ceri cuvîntul?… Se
trezise cumva, înţelesese că s-a aruncat cu capu-n
gard, dar tot ştia să caute a fi deasupra, să stea în
ofensivă…
Atunci, se scoală şi scriitorul care trebuia să
facă manualul pentru clasa a VIII-a:
– Tovarăşe ministru, sunt Şleahu Samson3. Eu
îs de naţionalitate evreu, dar sunt scriitor
moldovean şi nici mie nu mi-aţi dat cuvîntul…
Iaca, pe colegii ăştia, pe Vangheli şi pe Vieru, îi
faceţi naţionalişti. Dacă vorbeam şi eu şi nu v-ar fi
plăcut, apoi cred că, cel puţin pe mine, nu m-aţi fi
putut face naţionalist!
S-a ridicat şi Leonid Busuioc, un ziarist ce
absolvise Institutul Pedagogic cu doi ani înaintea
mea, şi a prins a explica foarte calm, punîndu-l şi
el în încurcătură:
– Da, tovarăşe ministru, poate că tonul lui
Spiridon Vangheli nu vă place, şi poate că,
întrucîtva, aveţi dreptate… Dar trebuie să vedem şi
motivaţia! Ideea înaintată de el are argumente în
sprijinul ei? Eu zic că da – şi daţi-mi voie să vă
aduc şi eu cîteva argumente în problema pe care o
pun aceşti tovarăşi…
Şi dă-i, şi dă-i, cu noi exemple şi dovezi pentru
schimbarea manualelor. Şi-atunci, Postovoi, faţă
de toţi, a spus:
– Da, tovarăşi, schimbăm manualele!… Dar
fără Vieru şi fără Vangheli!…
A declarat-o foarte ferm şi, chiar dacă nu a
spus-o limpede acolo, lăsa să se înţeleagă: „–Iată,
tovarăşi, ăştia doi au idei naţionaliste”! Iar ditamai
Bogdan Istru4, locţiitorul preşedintelui Uniunii
16
Scriitorilor, nici nu a îndrăznit (sau poate nu a vrut)
ca să deschidă gura şi să ne apere cumva, deşi era
acolo, în prezidiu, lîngă Zmeul-Zmeilor… Practic,
„marele ideolog” ne făcuse grave procese de
intenţie, iar eu şi cu Grigore am înţeles îndată că el
ne-a dat atunci pe mîna celor „vigilenţi”, ne-a dat
în seama KGB-ului!….
C.B.: Ce s-a întîmplat apoi cu dumneavoastră
şi Abecedarul, de-aţi reuşit ca totuşi să lucraţi la
el?
S.V.: La editura noastră [Cartea
Moldovenească] era limpede că n-avea cine reface
manualele… S-a vorbit şi cu vechii autori şi editori
ai Abecedarului, dar nici ei nu erau în stare să dea
ceva nou… Şi-atunci, directoarea editurii, Elena
Damian, care tot timpul a încercat să aibă un rol
pozitiv în chestiunea aceasta, ne-a invitat pe
amîndoi – pe mine şi pe Grigore – şi chiar ne-a
rugat să facem cum om şti, dar „să îmbunătăţim”
vechiul abecedar… Asta era ideea ei: să nu apară
în planul editurii un nou manual, că ar fi trebuit să
se ducă iar la minister şi la Comitetul Central
pentru aprobări, ceea ce era o grozăvie! Să se
refacă deci manualul, să lucrăm „sub acoperişul
lui”, iar la sfîrşit să se hotărască şi-n chestiunea
autorilor!..
Şi… ne-am apucat: eu dintr-o parte, Vieru din
alta, eu la deal, el la vale, pînă n-a mai rămas nimic
din textul vechi. Ne-am pomenit şi autori, şi cu alt
manual! Cînd, peste un an de zile, Abecedarul i-a
fost prezentat ministrului, şi-a pus mîinile-n cap:
„– Cum aşa? Da noi am hotărît să se facă fără
Vangheli şi Vieru!!”…
Din acel moment, a început directoarea să ne
ajute, să lupte ea pentru mai noii autori!… Ştia că
are ceva putere şi recunoaştere oficială, că era
omul lor de încredere şi, carevasăzică, că poate
garanta. Şi Postovoi a ascultat cumva de ea, dar
nici pe jumătate… Imaginaţi-vă: treizeci şi trei de
recenzii s-au tot comandat încolo şi încoace, doar-
doar s-o găsi ceva cu care să răstoarne acel
abecedar… Toate recenziile erau însă favorabile,
arătînd că manualul nostru e o lucrare foarte
serioasă, inovatoare şi armonioasă. Sigur, nu era
ceva deplin perfect: mai apăreau şi alte idei bune,
se arătau şi lucruri ce trebuiau schimbate (cu unele
CONVORBIRI LITERARE
eram de-acord, cu altele nu), dar toate recenziile
acelea, în ansamblul lor, ne susţineau efortul şi îl
lăudau.
C.B.: Căror persoane, căror instituţii au fost
solicitate atunci recenzii?
S.V.: Şi unor instituţii de prim rang, şi unor
specialişti luaţi aşa, în parte. De la Academie,
Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor,
Universitate, alte instituţii şi organizaţii din
învăţămînt, ca şi de la 15 învăţători cu merite
deosebite – şi totul tainic, fără să ştie unii de
alţii…Pînă au fost gata, pînă s-au strîns toate
recenziile acelea, a mai trecut un an, iar apoi ne-
au chemat pentru discuţia finală la Institutul
Şcolilor, ce aparţinea de minister şi-avea chiar
datoria să facă ori să aprobe programele şi
manualele şcolare.
Ei, şi au venit cei 15 învăţători, au venit
reprezentanţii ministerelor şi celorlalte organisme,
şi toţi ne-au susţinut Abecedarul. Iar la concluzii,
directorul a spus: „– Da, iacă-tă, sunt atîtea
recenzii şi recomandări favorabile aici,
dumneavoastră toţi susţineţi abecedarul ăsta, dar
noi, Institutul, avem şi o recenzie negativă!”… „–
Unde-i recenzia asta, daţi-ne s-o vedem?!” – am
sărit eu şi Grigore, au cerut îndată şi alţii… „– E la
ministru în seif!”
Şi ăsta bandit, înţelegi?… S-a ridicat atunci
Vieru şi-a spus-o răspicat, cu tot năduful: „– Sunt
firav, sunt slab, de-abia merg pe drum, da’ taaare-
aş vrea să mai trăiesc şi să văd cum vin şuvoaiele
cîndva, cum iau toate gunoaiele din Chişinău, cu
Institutul ăsta păcătos cu tot, şi le tot duuuc devale,
în Bîc [rîu ce străbate oraşul]!”…
Aşa a vorbit Vieru, supărat rău de tot, şi
vasăzică ne-am întors de la Institutul Şcolilor cu
nimic… S-a găsit însă o învăţătoare, Eudochia
Guţan, care de copil fusese deportată şi a crescut
chiar în Siberia (acum e oarbă, săraca!), să aibă
tăria de a se duce la ministrul Postovoi şi să-l
piseze. S-a dus o dată, s-a dus de două ori, s-a dus
de trei ori, doar-doar l-o clinti. Vroia chiar să îl ia
de mînă, neapărat să-l ducă şi la o lecţie a ei…
Femeia aceea a scris apoi o recenzie şi un memoriu,
s-au ridicat în jurul ei şi alte voci şi, mare minune,
de la o vreme s-a schimbat poziţia ministerului...
CONVORBIRI LITERARE
Însuşi Postovoi a prins a o lăsa mai moale şi… a
apărut Abecedarul!… Era, de-acum, 1970…
Şi ce-am făcut noi, de fapt, prin acel Abecedar?
Am apropiat această primă carte de învăţătură a
copiilor de sufletul lor. Am apropiat-o de
rîndunică, de fluturaş, de căţeluş, de iarbă, de
bunic, de pomul din grădină, de pămînt, de rîu, de
ploaie, de tot ce vrei; de curtea casei, de părinţi, de
fîntînă, şi – negreşit – de limba noastră vie,
românească… Poftim:
Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră;
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră.
De-ar spune şi cuvinte
Cînd la fereastră cîntă
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din limba noastră sfîntă…
Limba noastră sfîntă!… Înţelegi?… Era în ’70,
pe cînd limba noastră parcă nici nu exista – era
total ignorată de oficialităţi… Care „limbă sfîntă”?
Pe-atunci, nu aveam voie nici să o numim cu-
adevărat!…
Note:
1. Evgheni Postovoi (1921-1971) – şef al Secţiei
şcolilor din Tiraspol, secretar al Comitetului Orăşenesc
Chişinău al P.C.M. (1958-1960), secretar al C.C. al
P.C.M. (1960-1962), ministru al Învăţămîntului (1955-
1958, 1962-1971).
2. Leonid Corneanu (n. L. Cornfeld; 1909-1957) –
absolvent al Institutul de Literatură din Harkov (1932),
doctorand (Leningrad), conferenţiar (Tiraspol), poet şi
scenarist obscur (Chişinău), emigrat în S.U.A. (1988).
3. Samson Şleahu (n. Samson Şleizer; 1915-1993) –
absolvent al Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti,
comunist ilegalist, voluntar în armata sovietică; stabilit
în Chişinău, îşi începe cariera literară în 1957 (romane
de război).
4. Bogdan Istru (Ion Bădărău / Ivan Bodarev; 1914-
1993) – poet şi publicist proletcultist, deşi – cum
remarca şi G. Călinescu – a debutat sub semnul lui I.
Barbu şi T. Arghezi. Funcţii: şef al Direcţiei Artelor
(1947-1949), secretar responsabil (1946-1947) şi
vicepreşedinte (1957-1965) al Uniunii Scriitorilor,
redactor-şef al revistei „Nistru” (1961-1964).
Interviu realizat de Constantin BOSTAN
I N T E R V I U
17
 EPIFANIILE POETULUI
Scriind eu despre poezie, nu pretind că sunt
un critic specializat al liricii, însă pot fi un bun
cititor în stare să coteze valoarea, mai ales atunci
când un poet e bun și poezia lui este pe măsură.
Dintr-o recentă carte de memorii a regretatului
Vasile Andru, ex-prieten întru isihie al poetului
despre care voi scrie mai jos, am reținut o
instructivă și absolut originală observație
figurând relația cititor – scriitor. Aflat într-o
vizită la doctorul Ion Ladea, practicant în
medicină alternativă și om de mare cultură,
Vasile Andru deschide o discuție despre literatură
și îl complimentează pe medic cum că ar fi un
rafinat cititor de literatură. Răspunsul acestuia cu
bătaie lungă și modest cu sine a fost: „Cititorul
este un animal; scriitorul este dresorul lui. Dacă
dresorul este bun, scoate minuni din animal”.
Acum, de scriitorul Constantin Hrehor fiind
vorba, constat că minunea s-a produs în cazul a
doi cititori – critici cu blazon: Ion Holban de la
Iași și Cornel Ungureanu de la Timișoara. Am
aflat asta din fragmentele critice anexate noului
volum de poezii al lui Constantin Hrehor, Stup în
delir, apărut în 2016 la Editura „Timpul”. În ce
mă privește, ca cititor al poeziei lui Hrehor, m-au
„dresat” subtilitățile metaforice care mi-au
solicitat mintea să le caute noima de dinăuntru.
Ce e în acest caz dresajul? Nimic altceva decât
ridicarea la nivelul profund al discursului
poetului în stare să te subjuge, să te
îmblânzească, făcându-te complice, chiar supus
al artei sale. Titlul însuși al acestui al zecelea
volum publicat de poetul din Bucovina
submontană, te incită la interpretări, la un efort de
înțelegere a ceea ce vor să spună poeziile cu
18
Elvira SOROHAN
efervescența lor de idei. „Stup în delir” are o
pluralitate de sensuri. Ar sugera, mai întâi,
tensiunea gândirii febrile a poetului în actul
creației, dar, ca într-o antiutopie, delirul poate fi
și al albinelor disperate de invazia trântorilor
veniți să le fure munca.
Perspectiva interpretării poeziilor, în
ansamblul volumului și în detalii, nu poate fi
decât dependentă de psihologia stării de creație,
de concentrarea maximă a intelectului de a-și
formula plastic viziunea. Poetica delirului trimite
spre intensitatea reacțiilor afective la lumea rece
dinafară, figurată ca atare. Frigul e tema delirantă
a poeziilor cu accente de onirism și fantastic. E
obsesia care diseminează figurat într-o
constelație de imagini construite cu un vocabular
propriu ariei semantice a frigului. Cortegiul de
cuvinte e ales astfel încât să marcheze psihologia
poetului, sentimentul de dizarmonie cu lumea și
solitudinea ca regim de existență. „Delirul de
gheață” e o construcție contradictorie, un
oximoron, știind că delirul presupune o
temperatură ridicată a psihicului, în stare să
încingă imaginația expansivă, s-o antreneze în
reprezentarea poetică a unei lumi absurde,
înghețate. Cel puțin prima parte a volumului e un
construct unitar gândit, ca model negativ al lumii
în general și istorice, în special, așa cum o
percepe poetul, prinsă în interpretări metaforice.
Poetul rămâne prizonierul acestei lumi percepută
cu incandescență rece, flacără rece a rațiunii
suferinde. Iar poezia e o formă de revoltă, o
încercare de eliberare din capcana acestei lumi.
Volumul întreg e un fel de scrisoare din
singurătate, mediu prielnic cunoașterii și
CONVORBIRI LITERARE
meditației.
Formal, poetul Constantin Hrehor, care e și un
original autor de grafică simbolistă, în alb –
negru, este aliniat generației optzeciste. Însă, în
fondul de idei, el este un singular căruia trebuie
să-i găsesc marca singularizării prin poezie,
identificată în câteva imagini obsesive care îi
disting personalitatea. Lucru rar, Hrehor are o
legendă personală la care au țesut mai mulți
poeți. Paginile de critică anexate volumului Stup
în delir o confirmă. Câți poeți contemporani s-au
bucurat de elogii scrise de confrați – și ei
contemporani, pe val, cum se spune? Nu prea
știu. Pentru înțelegerea profundă, până la retrăire,
între comentatori se remarcă, și prin stil, Cezar
Ivănescu, Mircea Ciobanu, Gelu Dorian, Liviu
Ioan Stoiciu și nu numai. Nu fără determinante
istorice, limbajul poetului comunică sentimentul
de înstrăinare de tot ce e familiar în universul
imediat. Patria lui e solitudinea, acut resimțită în
confruntarea cu o lume glacială, stare a inspirației
din timpul creației, verbalizată în vers. Este un
sentiment compensat în viața obișnuită prin
prietenii literare, insistent cultivate. Monografia
satului Grănicești, alcătuită de poet, are un
appendix fotografic cu chipurile a zeci de
prieteni, ceea ce spune mult, fără cuvinte. Tot ce
exprimă rețeaua de metafore obsedante, ca
atitudine poetică, ar permite încadrarea, cel puțin
a acestui volum, într-un existențialism sui
generis, adică personalizat, existența fiind
subiectul reflecțiilor poetului. E o suferință
interogativă despre ceea ce este propria existență,
sceptic interpretată. Viața mea, ar spune poetul,
este un accident întâmplat mamei la naștere. Vina
existențială și sensul existenței ființei esențiale a
poetului într-un univers indiferent și chiar glacial,
ar putea duce, grație unor presupuse lecturi făcute
de Constantin Hrehor, la întâlnirea spirituală,
aderentă, cu existențialiștii ruși, Șestov sau
Berdeaev și, de ce nu, cu Cioran. Citim în poezii
semnele unei existențe înfiorate de teroarea
istoriei și de conștiința intrării în neant.
Se știe, poezia nu poate fi povestită, cum se
întâmplă cu prezentarea unui roman, ceea ce-i
CONVORBIRI LITERARE
îngăduie cititorului o receptare interpretativă prin
mijlocirea metaforei expresive. La întrebarea „ce
este poezia”, subînțeles pusă, Constantin Hrehor
dă varii răspunsuri strict personale. Poezia este
pentru el o religie, „un veșmânt de sărbătoare”,
sufletul lui trăiește prin „perfuzii de poesie”.
Momentul inspirației e o trăire suficientă sieși:
„poesiei i-ajunge aerul dinaintea rostirii” (Elogiul
geometriei), mărturie, dacă nu unică, oricum rar
întâlnită în lirica românească. Cine e poetul
autodefinit ca autonom în absolut, față cu lumea,
se poate citi în autoportretul care descurajează
încercarea oricărui critic de a-i defini
personalitatea. Totul e cuprins în poeziile care
deschid și închid volumul, una completând-o
nuanțat pe cealaltă. Tocmai când credeam e cea
dintâi și este șocant de radicală ca manifest al
singurătății: „aș vrea să mă știți fiul unui
continent/ fără zei/ unde oamenii doar trăiesc și
nimic altceva/ nu știu să mai facă/ fiind feriți de
cunoaștere,/ feriți sunt/ de istorie și neant.// când
spun că nu aparțin nici unui/ regn/ relevat sunt în
mijlocul nemărginirii/ sub treime/ nimeni/ nimic/
niciodată..”.. E un fel de orgolios „eu și ceilalți”,
ignoranții liniștiți în suficiența lor. O serie de trei
concepte negative întăresc ideea de absolută
solitudine a conștiinței cunoscătoare și de aici
neîngrădita libertate a viziunii asupra lumii. De
menționat absența totală a majusculelor, iar ca
semne de punctuație, din când în când virgula,
puncul și punctele de suspensie cu sensul lor. Și,
în finalul volumului, Efigie completează profilul,
artistic de astă dată: „tu/ ultimul război/ de/ țesut/
metafore”, e o definire a ceea ce e poetul
adevărat. Mai e de spus că Stup în delir, ca și alte
volume anterioare, e ornat cu reproduceri de
grafică, ale autorului, voind să spună că poezia
este esențial înrudită cu grafica, că între ele este
o complicitate, că au aceeași scriitură intimă,
pentru cine știe să o vadă. În Luminiș de litere,
alternanța imagine – cuvânt e sugerată: „sub
mâna ta desenând miracole/ copiii râd rotund/
așteptându-te să ieși din/ luminișul sintaxei”.
Numai lectura repetată a poeziei îți poate
dărui, meritat, cheia intrării în psihologia și
19
gândirea oricărui poet. Este condiția captării
sensului. Am ascultat lecția poetului Mihai
Ursachi despre arta lecturii înțelegătoare a
poeziei, spusă frumos, ca adresare Ad lectorem:
„Întâia oară vei vedea/ și vei pleca și vei uita;/ ci
înc-o dată dacă vii/ vei auzi și vei trăi;/ a treia
oară-ai să rămâi”. Re-recitită, poezia care
deschide volumul Stup în delir, continuată ca
viziune în Aisberg, te introduce într-un fel de
iarna – fimbul, acea iarnă lungă dinaintea
sfârșitului unei civilizații. În acest sentiment-idee
este rădăcina discursului poetic. O eră glaciară
începe, cu simbolice trimiteri la istoria unui
război căruia i-a urmat „vântul slav” „generator
de fatalitate” pentru poporul poetului. Retras în
„suboceanica tăcere a odăii”, cu un suflet
„destrămat de fantasme” și prea împovărat de
gânduri, încât l-ar „lăsa pe marginea drumului”,
Hrehor scrie o poezie în care istoria nu poate fi
decât „abreviată” metaforic. Locul acesta pare
scos din istorie, cum e imaginat în Contrapunct
pe coarda amurgului: „în solitudinea dintre
intangibile sfere/ morene/ caldere/ ghețari plini
de frig și asceză// despre acest loc nimeni nu a
spus niciodată/ nimic/ nu a adăstat aici începutul/
nici sfârșitul/ nici bucuria, nici înstrăinarea,/
...nici o spuză de zeu/ aici dor nu i-a fost
niciodată nimănui/ de nimeni/ aici/ de-atâtea sute
de ani de război/ poeții se întorc invalizi la vetrele
lor”. Pustiul din sufletul poetului se proiectează
dezolant asupra istoriei din care poetul, cu
disidența lui întârziată, n-a fost absent. Iarna, cu
fenomenele ei, semnifică istoric: „și tocmai când
credeam că/ nici iarna nu mai vrea să șadă/ în țara
asta/ deodată zob mi s-a făcut ușa -/ viscolul a
fost ori ambulanța-n urgență/ intrând prin venele
spitalului albastru?/... orașul/ scările pe care
oameni de zăpadă/ urcau trupuri de fosfor/... după
un ceas inexact/ trompetele anunță că sunt
aproape de porți/ renii/ că e urnit aisbergul în
derivă/ deja vântul slav a sosit/ deja se simte în
carnea statuilor,/ în sticlele translucide delirul de
gheață”. Viscolul istoric deschide era glaciară
care transformă Balcanii într-un imens patinoar,
„teren” nesigur, alunecos, ce presupune pericolul
20
căderii. Lumea acestui spațiu intră într-un „delir
de gheață”, ne spune poetul utilizând această rară
figură retorică, oximoronul. Este lumea peste
care, într-o altă istorie, „ningea bizantin”.
Însingurat, poetul o contemplă și o descrie acum
cu metaforele frigului, aproape epuizând un
vocabular specific sugerând căderea din istorie.
Este o magie a limbajului care creează impresia
de frig existențial: „în acest oraș/ iarna e singura
uzină/ care nu a intrat în șomaj”. Pe clavirul rece
al cuvintelor nu se aude decât: iarnă, viscol,
omăt, gheață, aisberg, ninsoare, ger, patinoar,
sanie etc. Ființelor din acest spațiu nu li s-a lăsat
decât: „intimitatea frigului/... pictorilor li s-au
luat cuvintele/ nu au apă, nu au pâine/ frigul
citește căzutele lor catarge/ epifania înrămează
pânzele lor neterminate”. (Intimitate). Într-o notă
de apocalips, „frica de frig” e dominantă, pe
străzi se strigă „veniți de luați întuneric”, „lupa e
oarbă”, „pianul e surd”, „frigul se revarsă din
clape”. Iarna polară semnifică și sentimentul
personal al apropierii de neant: „Fără s-o numești
presimți marginea/ va veni iarna/ pe cele rămase
neînțelese/ împurpurându-le” (Zare de
săptămână). Cu „neodihnă în verb” e spusă
povestea iernii fimbul, cu neîncetată ninsoare,
încât „s-a umplut de zăpadă cutia milei”
(Ninsorile). Este încifrat în acest paroxism,
înghețarea milei, un avertisment poetic despre
pericolul iminent al dezumanizării.
Ajuns într-o stare limită, eul poetului își
găsește salvarea prin „racordare la cosmos”,
„ochii văd numai nevăzutele”. Ca să înțelegi
poezia lui Constantin Hrehor trebuie să știi ceva
ce știe el. Revelația nevăzutului dă sens
„epifaniei”, mai sus citate, diferențiat, la nuanță,
de irumperea sacrului în profan – în concepția lui
Mircea Eliade. Se configurează un nou univers de
gânduri, de reevaluări, într-un limbaj de o
„ambiguitate adâncă”, cu o pluralitate de sensuri
greu de dezambiguizat. „Înfășurat în sinele
autarhic”, singur cu sine, în sine și pentru sine,
poetul leapădă rasa de ecleziarh, fără să fie eretic,
pentru a-și inventa o nouă religie de „apostol
bolnav” al alchimiei cuvântului. Sunt părăsiți,
CONVORBIRI LITERARE
„ruinați idolii în care ai crezut/ resemnat treci sunt vina, / ești raza ce înjumătățește planeta –
printre ei/ de parcă nu i-ai fi invocat niciodată!/... întunericul/ deoparte, deoparte lumina/... în urma
am zis:/ dacă nu ești înger, rămâi, dacă ești, du-te/ ta râd stele de mare, răsar poezii/... nu-s
de mine nu s-a prins nici o religie/ doar primatul porfirogenet ci păstor de cuvinte și scrib/ meșter
de alchimist mi-l restitui” (Solfegii în peisaj de imune, cântăreț de alinturi, întâiul/ din trib/
continuu). Prin testament, mama îl predestinase simbria mea-i după un veac de absint/ floare de
alchimiei cuvântului, transmutat în poezie, și măr – restul e labirint...”.
cărții (Semn de carte). În singurătatea Stup în delir, de la prima la ultima poezie,
existențială, bântuită de anxietate și crize de dezvăluie o neobișnuită acuitate a percepției
melancolie provocate de conștiința finitudinii, înțelesurilor lumii cu semn negativ. Este o
numai mistica poeziei e salvatoare. Frigul istoric calitate a unei hipersensibilități capabile, la
e învins de ispita de a exista, totuși. Deși trăiește nivelul expresiei metaforice, de o maximă
drama lucidității insuportabile, ființa se abstractizare reflexivă, o tendință de esențializare
redresează în speranța puterii de a se întoarce în condensată în simboluri. Acest mod subtil de a
sinele trăit inconștient, acolo fiind sursa energiei ajuta cititorul să ia cunoștință de ceea ce este
psihice. Ultimele versuri din Alegerea ființei existența e pe cât de solicitant, tot pe atât de
vorbesc despre această așteptare: „presimt în aer problematizant și tulburător de conștiințe. Am
o licărire de potire/ curând vei veni/ reînvățându- citit și recitit poezia unui talent filosofant, scrisă
mă a fi în ființă”. În înțeles filosofic, ființa fiind în liniștea adâncă a nopții de un poet înstrăinat de
esența, entitatea ontologică, procesual trecută realitatea imediată, concentrat să creeze imagini
prin varii experiențe și stări existențiale. care să-i spună gândul pe care nu poate să-l spună
Poezia lui Constantin Hrehor are, însă, două decât în poezie, cu o scriitură doldora de
surse de înseninare, natura și erosul, insule de simboluri ale nevăzutului.
liniște și amintiri fulgurante. Ploaia și curcubeul,
„vântul fără patrie”, greierii, care „la New York
nu cântă niciodată”, sunt asociate spontan cu
amintirea unei rochii trandafirii și a dantelelor
mișcate de vânt (Legământ). Soare albastru e o
melancolică invocare a unei umbre iubite,
„metaforă înnoptată în crâng”, legată cu cele mai
odihnitoare elemente ale naturii. Este o inefabilă
„ghemuire în poezie” a unei iubiri ce stăruie în
amintire. „Pe tivul insomniei” mai sunt puse pe
clavirul cuvintelor și o Zare de lună și un
Calendar de seară, cu o remarcabilă imaginație
muzicală. Urmele misterioase ale Evei le ghicești
în imagini simbolice, aproape imateriale, deși ea
nu e înger. Erosul discret și delicat colorat,
dizolvat în elementele naturii e concentrat în
pierduta Floare de măr păstrată proaspătă în
amintire: „Singurătății îi pot ierta destrămarea
tăcută/ dar nu și războiul ce pânzele i-a țesut/ câte
mări sunt în norul livid, în oglinzi/ suprapuse cât
adevăr/ știi doar tu și ninsorile, floare de măr/...
ți-e așternutul zăpada pe care doar urmele îmi/

CONVORBIRI LITERARE 21
 „DULCEȚILE, TANDREȚILE,
CALINERIILE VERBULUI”
Gheorghe GRIGURCU

Amplitudinea poate deruta, tulbura, înspăimînta cuante?»” (Witold Gombrovicz).

aidoma unui sunet asurzitor, a unei lumini orbitoare. *
Inclusiv în raportul nostru al multpăcătoşilor cu Dulceţile, tandreţile, calineriile verbului, ca şi cum
grandoarea imaginii divine. ar fi neapărat şi ale fiinţei care le utilizează.
* *
În fapt nu avem a face cu libertatea în sine, factor Moment negru. Atît de abătut, de pustiit te simţi, încît
abstract, un gol existenţial. Libertatea noastră ca atare se ai impresia că pînă şi porţia de Rău ce ţi se serveşte cu
cuvine umplută cu trăiri care ne dau ele senzaţia regularitate ar fi insuficientă. Vrei un Rău mai plin, mai
liberului arbitru doar prin circumstanţa că nu-l exponenţial atît pentru natura sa cît şi pentru tine.
contrazic. *
* Dilemă. Facilitatea îl sfidează, dificultatea nu-l bagă-
Acea carismă rodată, uşor cinică a persoanei a cărei n seamă. Cum să-şi rînduiască truda?
preocupare majoră este autocontrolul. *
* „Ceea ce citeşti fără să fii nevoit determină ceea ce
„Un adevărat cavaler îşi găseşte totdeauna scutierul” eşti cînd nu te poţi abţine” (Oscar Wilde).
(N. Steinhardt). *
* „Un artist pe nume Abraham Poincheval a clocit, timp
Zborul: un vechi simbol al libertăţii. Uzat acum prin de trei săptămîni, zece ouă. Pînă a scos un pui. S-a
marea înflorire tehnică a aviaţiei, precum atîtea aspiraţii întîmplat la Palais de Tokyo, la Paris. E artă
împlinite. conceptuală, e un discurs artistic despre metamorfoză.
* Apropo: mă aştept ca, odată ajuns la maturitate, puiului
Cămila poate rezista 8 zile fără a bea apă, dar cînd să i se dezvolte conştiinţa critică şi să-i piuie creatorului
dă de o sursă de apă poate bea 60 de litri dintr-odată. său că asta nu e artă” (Dilema veche, 2017).
* *
„Orice avocat, numit şi «maestru», are o înaltă opinie Marea forţă pe care o reprezintă tinereţea nu e
despre «cultura sa generală» (pentru că doar se ştie: tinereţea ca atare, cum se crede, factor neomogen,
«dreptul la cultură»), iar orice inginer de conducte de deseori cu elanuri eronat orientate, cu naivităţi lipsite de
apă se consideră un om de ştiinţă, un adevărat candoare şi, de cele mai multe ori, cu un deficit de
Heisenberg. E inutil să mai spun că în realitate au o expresie, ci aşteptarea, aşteptarea extraordinară pe care
foarte slabă cunoaştere a noţiunii de imaginaţie. Ieri. Cît o implică, fără a urca neapărat la conştiinţă. O aşteptare
a fost de supărător! Timp de două ore a trebuit să suport permanentă dinăuntrul său, cum sîngele pulsînd
cele două specimene de semiintelectuali cu diplomă neîncetat în trup.
făcînd pe deştepţii. O prostie de necrezut. «Maestrul» cu *
manierele lui de jurist, cu concepţia sa despre lume, cu Ore aidoma unor cutii goale, care nu ştii dacă au fost
stilul său, cu forma mirosind a nefericita aceea de vreodată umplute cu ceva şi nici rostul pentru care au
Universitate, aşa cum miroase un costum de haine a apărut pe lume.
naftalină. Inginerul proclama superioritatea ştiinţelor *
exacte, pentru că, domnule, poveştile astea filosofice Cameleonul poate să-şi mişte ochii independent unul
sau artistice nu sunt făcute pentru o minte disciplinată şi faţă de celălalt. Un ochi poate să privească înainte, iar
apoi «oare dumneavoastră, domnilor, aţi auzit cumva de celălalt în spate, în acelaşi timp.

22 CONVORBIRI LITERARE
 * *
Toamnă. Gînduri care, aidoma rîndunelelor, se A iubi moderat mă tem că înseamnă a nu iubi.
repliază în ţările calde ale trecutului. *
* „Către ora şase, am constatat că o iubesc pe doamna
Culoarea e pentru lumină ceea ce e timbrul vocii P(ietragrua): numaidecît s-a născut şi timiditatea; din
pentru muzica pe care o interpretează aceasta. Lumina clipa aceea, un întuneric cumplit mi-a umplut inima.
îşi exercită mirajul prin intermediul paletei cromatice a Acest întuneric se trăgea în bună parte din faptul că
lumii. numeroasele izvoraşe de fericire datorate amintirii,
* izvoraşe ce împlineau un fluviu, au secat într-o clipită.
Să reprezinte maşinismul, tehnica, „era industrială”, […] Va fi spre folosul lui Mocenigo să-mi aduc aminte
aşa cum se spune conform unui poncif, neapărat un cum şi în ce fel a pierit brusc tot farmecul Milanului, din
semn de progres? Sau e mai curînd dovada unei crize clipa cînd amintirile deveniseră destul de puternice
aparent fără remediu, cea a despiritualizării, a pentru a se preschimba în realitate, precum şi explicaţia
dezlănţuirii instinctive, a sălbăticirii umanităţii care dată de mine acestui fapt, prin puzderia izvoarelor de
încearcă a supravieţui prin supralicitarea factorilor plăcere datorate amintirii ce se găsiră secătuite,
„civilizaţiei”, lăsîndu-se pe mîna maşinăriilor? N-au deîndată ce priveliştea lucrurilor nu mai oferea nimic
acestea alura unui robot în ascensiune care tinde a ne folositor sau dăunător pasiunii mele născînde”
salva de răspundere luîndu-ne locul? „Maşina conduce, (Stendhal).
spune Valéry. Viaţa omenească este riguros posedată de *
maşină, supusă voinţelor teribil de exacte ale De ce oare cronica teatrală, cronica filmului, cronica
mecanismelor. Aceste creaturi ale oamenilor sunt muzicală, cronica plastică scapă, într-un chip atît de
exigente. Ele reacţionează în prezent asupra creatorilor nedrept, comentariului la comentariu? Oare nu posedă
şi îi modelează după chipul lor. Le trebuie fiinţe umane ele o substanţă în principiu similară cu cea a cronicii
bine dresate; le şterg încetul cu încetul diferenţele şi le literare? De ce nu sunt întrunite în volume, de ce
fac proprii funcţionării lor regulate, uniformităţii semnatarii de calitate ai acestor speţe păguboase nu se
regimurilor lor. Îşi fac deci o umanitate în slujba lor, văd la urma urmei menţionaţi în istoriile literare, cot la
aproape după imaginea lor. Există un fel de pact între cot cu fraternalii critici literari? A.E.: „Bune întrebări!”.
maşină şi noi înşine, pact comparabil cu acele teribile
angajamente pe care le contractează sistemul nervos cu *
demonii subtili din clasa toxicelor. Cu cît maşina ne „Trăieşti în fiecare zi ca şi cum ai trăi toată viaţa doar
apare mai utilă, cu atît devine astfel; cu cît devine mai pentru acea zi” (Vasili Rozanov).
utilă, cu atît noi devenim incompleţi, incapabili a ne *
lipsi de ea”. Aşadar o neosclavie. A.E.: „Poveste deja Unul din misterele vieţii, învăluit în faldurii
binecunoscută, amice. Dar sfîrşitul său va fi o altă impasibili ai cotidianului: totdeauna stă să se întîmple
poveste, imprevizibilă. Mi se strînge inima dacă aceasta ceva ce nu se mai întîmplă. Doar astfel căpătăm
îl va confirma pe Murphy: «Ceea ce începe bine, se cutezanţa de-a merge mai departe.
sfîrşeşte rău; ceea ce începe rău, se sfîrşeşte şi mai *
rău»”. Pilda pe care ţi-o oferă marii autori: aceea de-a vorbi
* fără ocol despre sine. O pildă riscantă însă la culme,
Se vorbeşte nu o dată despre cîte un bătrîn care „dă în aidoma unui salt în gol.
mintea copiilor”, dar nu şi despre cîte un tînăr care *
îmbătrîneşte la vîrsta sa, spre a nu mai fi nevoit a „Omul se făleşte adesea, într-un mod încă şi mai
străbate maturitatea cea îndesată cu primejdii. Gata a vanitos, cu însuşi faptul că este criticat; şi tocmai atunci
înnoda din timp, cu precauţie, începutul cu sfîrşitul. cînd se făleşte cu dispreţul însuşi de gloria deşartă, el
* dovedeşte că pe această cale el n-o dispreţuieşte deloc,
„A nu fi normal e ţelul ideal al celor neîmpliniţi” fiindcă se glorifică pe sine înlăuntrul său” (Sf.
(C.G. Jung). Augustin).
* *
Oare o mare prietenie e sortită unui sfîrşit dureros Comportarea indivizilor ajunşi la condiţia de potentaţi
aidoma unei mari iubiri? A.E.: „De ce te întrebi?”. Tu de e variabilă. Unii vădesc o rigiditate conservatoare care-
ce crezi? i împiedică a accepta înnoirea de orice fel ar fi. O altă
dispunere a factorilor pe care îi manevrează li se pare cu

CONVORBIRI LITERARE 23
neputinţă, imaginea mişcărilor din preajmă le dă dureri *
de cap. Starea lor de spirit caracteristică: o placiditate „Suferinţa e ruina unui concept, o avalanşă de senzaţii
prea rareori însoţită de aprehensiunea imprevizibilului care intimidează orice formă” (Jean-Marie Domenach).
care pluteşte în aer. Alţii au, dimpotrivă, apetenţa *
mobilităţii. Mută oameni, schimbă structuri, programe, „Oamenii cresc cîini şi pisici din dragoste ori pentru
tactici, cu o vie plăcere a exercitării capacităţii lor de-a că le completează viaţa. Dintr-un motiv de neînţeles, îşi
săvîrşi asemenea isprăvi. Au un prisos energetic ce se abandonează animalele de companie, ca şi cînd
răsfrînge într-o nepotolită nerăbdare, în neputinţa lor de- afecţiunea lor e un sentiment cu termen de valabilitate.
a sta pe loc. De unde ajustări la înnoirile abia produse, La marginea Capitalei funcţionează de 5 ani un centru
schimbări ale schimbărilor chiar recente, putînd provoca de ajutor, unde ajung vieţuitoare schingiuite şi
impresia de inconsecvenţă. Soluţia să fie o medie între abandonate. Animalele nedorite din toată România au
cele două tipuri? Din păcate, aceasta conţine riscul defel un refugiu la margine de Bucureşti. Dacă ar şti de
neglijabil al anulării personalităţii. existenţa lui, patrupedele ar lua-o singure pe drumul
* salvării. Însă de acest lucru se ocupă voluntarii şi
Te desparţi de un obiect, incluzîndu-l în scrisul tău. angajaţii centrului Dog Rescue, adăpost care s-a deschis
* în urmă cu 5 ani la periferia Sectorului 3. Voluntarii
Dacă unele momente care au avut loc cu ani, uneori centrului au grijă de 400 de cîini şi pisici în acest
cu mulţi ani în urmă, nu-ţi reapar în răstimpuri pe moment, însă în adăpost îşi fac veacul şi miei ori
pelicula sensibilităţii ca şi cum s-ar fi petrecut chiar ieri, porumbei răniţi. […] Tineri din Capitală care înţeleg
ai trăit degeaba. suferinţa animalelor vin periodic şi îi scot la plimbare în
* parcuri” (Click, 2017).
„Dacă aş deschide acum o nouă afacere şi aş avea *
nevoie de 40-50 de lucrători, ar fi imposibil, nu i-aş găsi. A.E.: „Nu numai moartea reprezintă un coşmar pentru
Nu găseşti strungari, şoferi, mecanici auto, ospătari. Nu viaţă, ci şi viaţa reprezintă un coşmar pentru moarte,
găseşti! Cea mai mare greşeală pe care a făcut-o doamna nu-i aşa?”.
Ecaterina Andronescu de la PSD a fost desfiinţarea, în *
anul 2009, a şcolilor profesionale. Din această cauză, Vitraliul iar nu simpla sticlă prin care poetul preferă a
peste 55.000 de elevi rămîn astăzi în afara şcolii, privi lumea.
deoarece nu au bani să urmeze liceele tehnice. Ca *
urmare, cum să găseşti meseriaşi în oraşele noastre?” Vanitatea: una din naivităţile noastre, se pare că
(Ioan Niculae Gui, om de afaceri din Petroşani, în iremediabilă. O naivitate impură.
Formula As, 2017). *
* O nefericită asociere în cazul unor autori care
„În politică, prostia nu e un handicap” (Napoleon). abordează cu aplomb actualitatea: (mez)alianţa dintre
* spiritul polemic care se vrea acerb, mergînd pînă-n
Pentru unii din noi faptul de-a avea un comportament pînzele albe, şi reverenţele cu fruntea pînă-n pămînt în
imprevizibil semnifică un semnal al puterii pe care faţa unor puternici ai zilei. Necruţarea pe de-o parte şi
doresc a şi-o exercita. Aşa-zicînd o încercare de a-şi adularea pe de alta. În prima ipostază, prezumăm o
aservi necunoscutul. sinceritate. Dar în cea de-a doua? Adularea nu e în nici
* un caz o formulă a sincerităţii. E o măsluire în care intră
Din somn te trezeşti. Dintr-un vis se întîmplă să nu te incontestabil şi o doză de dispreţ faţă de obiectul
mai trezeşti. acesteia. Avem a face prin urmare cu o dedublare a
* conştiinţei critice, care nu poate decît diminua impactul
„Încearcă să umpli de Dumnezeu trei lucruri care, prestaţiei polemice. Cineva prins cu o malversaţiune ar
prin ele însele, nu-L cuprind, dar îl cheamă şi îl poartă putea oare inspira simpatie/încredere… în rest? Un om
pînă pe pragul sufletului tău: munca, suferinţa, moartea” cu una din mîini murdară ar putea fi socotit un om curat?
(Monseniorul Ghika). *
* „Numai adevăratul poet poate să spună ce înseamnă
Se cuvine să transcrii cu propriul sînge nu doar ceea neţărmurita dorinţă de a nu fi poet” (Milan Kundera).
ce înţelegi, ci şi ceea ce nu înţelegi. Întrucît ceea ce nu *
înţelegi reprezintă alibiul a ceea ce înţelegi. Cineva e de părere că adevărurile nu pot fi linguşite.
Oho şi încă cum!

24 CONVORBIRI LITERARE
 SFÎNTA MEA PREFERATĂ:
VIVIA PERPETUA (III)
A patra viziune a Viviei Perpetua1 apare cu o
zi înainte de moarte.
„ În preajma zilei când trebuia să luptăm, am
avut următoarea viziune: văd pe diaconul
Pomponius venind la poarta închisorii şi bătând
tare la poartă. Am ieşit în întâmpinarea lui şi i-
am deschis; el era îmbrăcat într-o tunică albă
fără curea şi purta sandale cu multiple bentiţe. El
mi-a spus: „Perpetua, noi te aşteptăm, vino!” Şi
el m-a luat de mână şi am început să avansăm
prin poteci accidentate şi sinuoase. Cu greutate
am ajuns în fine aproape fără să mai putem
respira în amfiteatru. El m-a dus în mijlocul
arenei şi mi-a spus: „Nu-ţi fie teamă de nimic;
eu rămân aici cu tine şi sufăr împreună cu tine.
Şi el a plecat”.
Diaconul Pomponius, în această punere în
scenă liturgică de o extremă subtilitate a celei de
a patra şi ultimei viziuni, joacă rolul de ghid
spiritual. Veşmântul lui Pomponius este un
veşmânt de sărbătoare – el poartă sandale
multicolore. Sărbătoarea este cea a transfigurării
spirituale a Viviei Perpetua. Drumul accidentat
şi sinuos spre amfiteatru simbolizează
dificultatea iniţierii. Potecile labirintice conduc
spre un loc dincolo de spaţiu şi timp, ceea ce
creează o dezorientare evidentă a corpului fizic,
situat în spaţiu şi în timp.
Pomponius este în rolul de psihopomp – el
conduce sufletul Viviei Perpetua în tărâmul
morţilor. El este deja un iniţiat. Cuvintele lui
Pomponius „Perpetua, noi te aşteptăm, vino!”
semnifică faptul că Vivia Perpetua este aşteptată
CONVORBIRI LITERARE
Basarab NICOLESCU
în Paradis. Astfel putem înţelege
comportamentul aparent paradoxal al lui
Î N O G L I N DA D E S T I N U L U I
Pomponius care, după ce spune „Nu-ţi fie
teamă de nimic; eu rămân aici cu tine şi
sufăr împreună cu tine”, el pleacă. Acest
„aici” semnifică un loc care nu este situat
în spaţiu-timp.
„Şi văd o mulţime imensă în intensă
aşteptare şi cum ştiam că am fost
condamnată să fiu devorată de animale
sălbatice, m-am mirat că ele nu au fost
lansate în arenă. Şi iese în arenă, spre
mine, un egiptean hidos, acompaniat de
slujitorii lui pentru a se bătea contra mea.
Vin de asemenea tineri frumoşi, slujitori şi
partizani ai mei. Ei mă dezbracă şi eu mă
transform în bărbat. Şi partizanii mei mă
ung cu ulei, cum se procedează de obicei
pentru o luptă; şi văd pe egiptean căzând la
pământ şi zvârcolindu-se în ţărână.”
Din nou, viziunea Viviei Perpetua atinge
dimensiuni vertiginoase şi orice cuvinte sunt
sărace pentru interpretarea lor. Să încercăm
totuşi o hermeneutică a acestui dens pasaj.
Este clar că Vivia Perpetua nu se va lupta cu
animalele sălbatice, dar cu Satana însuşi, un
adversar pe măsura ei. Şarpele din prima viziune
ia acum aparenţa unui hidos egiptean. Ca şi
şarpele din prima viziune, egipteanul se
zvârcoleşte în ţărână. Ţărâna, praful, murdăria
este tărâmul lui de predilecţie. În contrast, cei ce
o pregătesc de luptă pe Vivia Perpetua sunt tineri
frumoşi care o dezbracă pe Vivia Perpetua şi îi
25
ung trupul cu ulei. În antichitate statuile
divinităţilor erau unse cu ulei, pentru a le păstra
vii. Dimensiunea erotică a scenei ne poate
surprinde, dar ea este cu totul normală: din cele
mai vechi timpuri, s-a observat că energia
sexuală este cea mai înaltă energie de care
dispune fiinţa umană pentru evoluţia sa
spirituală.
Marele filosof francez Jean-Luc Marion
observă cu justeţe în cartea sa fundamentală
Fenomenul erotic: „gândirea non-erotică
ciopârţeşte, întinde şi deşiră conform
prejudecăţilor sale […]. Iubirea aparţine unei
raţionalităţi erotice. […] Omul nu se defineşte
nici prin logos, nici prin fiinţarea dinăuntrul său,
dar prin faptul că el iubeşte (sau urăşte) […] În
această lume, doar omul iubeşte, deoarece
animalele şi calculatoarele, în felul lor, gândesc
tot atât de bine şi chiar mai bine decât omul ; dar
nu putem afirma că ele iubesc”2. Dar cum
iubeşte Dumnezeu? Iubeşte El ca noi, cu aceeaşi
iubire ca noi, conform reducţiei erotice ? Jean-
Luc Marion ne spune: „Dumnezeu iubeşte în
acelaşi sens ca noi. Dar cu o deosebire infinită.
Când Dumnezeu iubeşte (şi într-adevăr el nu
încetează niciodată să iubească), El iubeşte
infinit mai bine decât noi. El iubeşte în mod
perfect, fără nici o greşeală, fără nici o eroare, de
la început şi până la sfârşit. El este primul şi
ultimul care iubeşte. […] Dumnezeu ne
depăşeşte ca fiind cel mai bun amant”3.
De fapt, Vivia Perpetua este dezbrăcată de
„tunica sa de piele”: „Căci a făcut Dumnezeu
tunici de piele şi i-a îmbrăcat pe Adam şi pe
femeia lui” (Gn 3, 21). Tunicile de piele sunt
veşmântul morţii, simbolizate prin culoarea
cenuşie a feţei egipteanului. În viaţa de fiecare
zi, suntem prea obsedaţi de opacele noastre
tunici de piele. În viaţă fiind, suntem, de fapt,
morţi. Vivia Perpetua îşi părăsește tunica de
piele a morţii pentru a fi îmbrăcată de veşmântul
de lumină divină al vieţii adevărate.
Această splendidă scenă a viziunii ne descrie
o atmosferă de nuntă, cosmică şi divină: nunta
Viviei Perpetua cu Iisus Hristos. Dar in mod cu
26
totul straniu, Vivia Perpetua se transformă din
femeie în bărbat. Nu este, de fapt, nimic şocant
în această metamorfoză a sexului: Viviei
Perpetua i se acordă, de sus, forţa masculină
necesară pentru a lupta cu Satana şi a învinge.
„Apoi a ieşit în arenă un om de o talie
extraordinară. El era atât de înalt încât depăşea
înălţimea amfiteatrului; era îmbrăcat într-o
tunică fără curea, cu două fâşii roşu-violete în
mijlocul pieptului; el avea sandale bine lucrate,
în aur şi argint; el avea în mâinile lui o baghetă
flexibilă ca un antrenor de gladiatori şi o creangă
verde pe care se aflau mere în aur. El a cerut să
se facă tăcere şi a spus: „Dacă acest egiptean
câştigă lupta, el va ucide femeia cu sabia; şi dacă
ea câştigă lupta, ea va primi creanga cu merele
de aur. Şi el a plecat”.
Cum observă cu justeţe Marie-Louise von
Franz, omul „de o talie extraordinară” care intră
în arenă este un dublu al diaconului Pomponiu4,
fiind şi el un ghid spiritual. Bagheta sa flexibilă
este simbolul lui Hermes, mesager divin şi
psihopomp. Creanga verde pe care se aflau mere
în aur simbolizează arborul vieţii eterne, iar
flexibilitatea baghetei semnifică ajustarea la
condiţiile diferite ale evoluţiei spirituale.
Sandalele sale, în aur şi argint, simbolizează
ancorarea divinului în realitatea terestră. Vivia
Perpetua nu este o fiinţă eterică sau exaltată. Ea
este o tânără care judecă cu calm şi luciditate
realitatea terestră şi are percepţia directă a lumii
divine. Viziunea o informează pe Vivia
Perpetua, prin creanga cu merele de aur, că viaţa
eternă îi este acordată dacă îl învinge pe Satana.
Prezenţa atât de pregnantă a culorilor din
această viziune trebuie remarcată: albul, negrul,
roşul, galbenul, argintiul. Acest limbaj al
culorilor semnifică treptele şi ultima etapă a
evoluţiei spirituale, într-o supremă alchimie
divină transfigurând pe Vivia Perpetua.
„Şi ne-am apropiat unul de altul şi am
început să ne dăm pumni; el voia să îmi prindă
picioarele, iar eu îi loveam faţa cu lovituri de
călcâi. Şi am fost ridicată în aer şi am început să
îl lovesc fără să ating solul. Dar când am văzut
CONVORBIRI LITERARE
că lupta încetineşte, mi-am unit mâinile
încrucişându-mi degetele, i-am prins capul şi el
căzu cu faţa spre pământ şi i-am pus piciorul pe
cap. Mulţimea a început să mă aclame şi
partizanii mei au început să cânte imnuri”.
Dinamismul acestei scene, descrisă doar în
câteva fraze, este frapant. Vivia Perpetua este
pusă în stare de levitaţie de Sfântul Duh,
invizibil participant la luptă, şi ea învinge pe
Satana, punându-i piciorul pe cap. Scena din
prima viziune „Sub prima treaptă a scării, ca şi
cum şarpelui îi era frică de mine, el şi-a scos
încet capul; am pus piciorul pe capul lui, ca şi
cum ar fi fost prima treaptă a scării şi am început
să urc scara” se repetă. Dar acum Vivia Perpetua
se afla deja la capătul superior al scării.
„M-am apropiat de antrenorul gladiatorilor şi
am primit creanga. El m-a îmbrăţişat şi mi-a
spus: „Fiica mea, pacea să fie cu tine.” Şi am
avansat în glorie spre poarta Vieţii Salvate. Şi m-
am trezit. Am înţeles că nu contra animalelor
sălbatice mă voi bătea, ci contra diavolului; dar
acum ştiam că victoria va fi a mea”.
Antrenorul gladiatorilor este un dublu al
păstorului impozant din prima viziune, care, şi
el, o numeşte „fiica mea” pe Vivia Perpetua. El
îi dă sărutul păcii şi Vivia Perpetua avansează
„în glorie spre poarta Vieţii Salvate”.
Ultima frază a jurnalului Viviei Perpetua este
stupefiantă de luciditate şi detaşare: „Iată
povestirea a ceea ce am făcut până în ziua
premergătoare jocurilor; dar derularea jocurilor
înseşi le va descrie cine va dori”. Cu alte
cuvinte, Vivia Perpetua ştie deja că, deşi
victorioasă contra lui Satana, corpul său fizic va
fi sacrificat în favoarea corpului spiritual:
„derularea jocurilor înseşi le va descrie cine va
dori”.
Note:
1. Passion de Perpétue et de Félicité, suivi de
Actes, Éditions du Cerf, Paris, 1996, introducere,
texte critice, traducere, comentariu şi index de
Jacqueline Amat, p. 135-143.
2. Jean-Luc Marion, Le phénomène érotique,
CONVORBIRI LITERARE
Grasset, 2015, p. 15-16, 19.
3. Idem, p. 368-369.
4. Marie-Louise von Franz, La passion de Sainte
Perpétue – Un destin de femme entre deux images de
Dieu, Éditions Jacqueline Renard, Paris, 1991, p. 96.
*
COMUNICAT DE PRESĂ
Paris, 17 iunie 2017
Trei importante donaţii au fost făcute recent
Muzeului Exilului Românesc din Craiova: arhiva
Leonid Mămăligă (L.M. Arcade), arhiva Vintilă
Horia şi arhiva Paul Barbăneagră.
Mulţumesc şi pe această cale Doamnelor
Bénédicte Mămăligă, Cristina Horia şi Rosie
Barbăneagră, care au acceptat cu mare generozitate
sugestia mea de a face aceste donaţii.
Ţin să exprim, de asemenea, mulţumirile mele
călduroase Domnului Lucian Dindirică, directorul
Bibliotecii Aman din Craiova şi Domnului Cristian
Isvoreanu pentru eficacitatea şi eforturile făcute în
preluarea acestor arhive. Domnul Lucian Dindirică a
dat încă o dată dovada marelui său talent de manager
şi a profundei viziuni pe care o are asupra reîntregirii
culturii române.
Fac un apel adresat tuturor persoanelor,
asociaţiilor şi ale organismelor din toate ţările lumii,
aflate în posesia arhivelor privind Exilul Românesc
(1945-1989), pentru ca să le doneze Muzeului
Exilului Românesc din Craiova, luând legătură cu
mine sau cu Domnul Lucian Dindirică pentru
definirea modalităţilor practice de preluare a
arhivelor respective.
Fac, de asemenea, un apel adresat tuturor
directorilor de biblioteci din România pentru a ne
informa dacă sunt în posesia unor arhive privind
Exilul Românesc, în vederea stabilirii unei cartografii
a arhivelor Exilului Românesc pe teritoriul
României.
Prof. Dr. Basarab Nicolescu
Membru de Onoare al Academiei Române
Preşedintele Asociaţiei
„Les Roumains de France”
27
 LUCIA OLARU NENATI
ȘI MARGINEA
CREATOARE DE CULTURĂ
În cazul Luciei Olaru Nenati nu putem vorbi de
existenţa unor complexe ale marginii.
Fireşte, marginarismul, privit prin prisma
spaţiului propusă de filosofii culturii, se identifică
unui fel anumit de a vedea lumea, generator de o
marcă stilistică specifică. Acelui spiritus loci ce
asigură năzuinţa formativă a unui creator şi chiar
individualitatea sa inconfundabilă, Sinele pe care se
axează universul său, cogito-ul său (termen
frecvent la noii critici), „vînatul” său (vorba lui
Nietzsche).
Poeta, atrasă de un tărîm al idealităţii, de un
departe care ascunde tainele firii, se vede scoasă din
perimetrul limitativ al lui Aici. Ne-o spune ea însăşi
în unul din poemele inedite: „Caut mereu să
adulmec şi să captez pentru sufletul /meu/ Duhul
Fiinţei înalte/ Unde să fiu, mai aici sau departe?/
Unde e sunetul acela pe care-l aştept din vecie?”.
Finalul poemului exprimă anume misterul
existenţei, drumul parcurs de poetă fiind însăşi
calea tainei. Ea se convinge că trebuie să rămînă la
marginea acesteia: „Nimeni nu ştie atît cît să-mi
spună/ Drumu-ncotro/ Şi poate că taina însăşi e
drumul/ Şi nici nu trebuie să păşesc mai departe de
marginea ei,/ Ea acum taie cercul luminii de amurg/
Şi pentru o clipă e pace şi parcă aud/ Cum înspre
mine fiinţele zeilor curg...” (Amurg).
Cu năzuinţa firească a unei atari deschideri spre
departele firii, Lucia Olaru Nenati creează într-un
Aici aureolat de augusta lumină a lui Eminescu, dar
şi luînd formă de prezent al ei, reflectat, cu tot
spectrul său clar-obscur, „în conştiinţa unui om
pentru care scrisul e a doua natură”.
Cărţile, luările de atitudine, faptele concrete
(acele săvîrşite în calitate de muzeografă la Ipoteşti
28
Mihai CIMPOI
sau de director de teatru) se adună prismatic într-o
personalitate culturală bine conturată.
Prefaţa la versiunea românească a cărţii
Svetlanei Paleologu-Matta Existenţa poetică a lui
Bacovia prezintă nu doar o simplă introducere în
demersul exegetic al autoarei; vaste, prin cîteva
formulări programatice empatice, în consens – prin
urmare – cu obiectivele pe care şi le-a propus acest
prim studiu de recuperare a semnatarului Plumbului
din infernul proletcultist. Fireşte, nu vor fi lăsate
fără atenţie şi cele două cărţi ale cercetătoarei
despre Eminescu, devenite scrieri critice de
referinţă.
„Chiar şi titlul indică, precizează Lucia Olaru
Nenati, apelul la ontologie, demers ce va mai opera
în decursul acestei lucrări, dar va deveni dominant
în studiile sale ulterioare, cele din aria
eminescologică. În general, atitudinea poetică
bacoviană, aşa cum se va petrece ulterior şi cu
poezia eminesciană, este evoluată atît cu mijloacele
poetice cît şi cu cele filosofice (p. 6).
În viziunea tinerei doctorese, Bacovia nu se
încadrează doar în cadrul naţional de comparare, ci
se raportează în chip firesc, organic şi fără
complexe, la zestrea poetică şi chiar filosofică
europeană.
Pierderea paradigmei şi apetenţa dezintegrării
existenţiale, manifestată în cazul lui Picasso sau al
lui Camus, apar ca topoi esenţiale prin care Bacovia
„înregistrează marea dezbatere din cultură care
pune în priză întreaga Europă”. În filonul identităţii
bacoviene se adună emergenţele sufletului
european, dar şi pe acelea ale Moldovei istorice,
„ultim baston al Europei”.
Într-o frază amplă este surprinsă întreaga
CONVORBIRI LITERARE
mitopo(i)etică bacoviană, relevată în dimensiunile
ei esenţiale de Svetlana Paleologu Matta:
„Muzicalitatea bacoviană, corespondenţa sa
subtilă, simfonică, cu ideaţia exprimată,
comparabilă cu poezia lui Hölderlin sau Baudelaire,
limba acrimonioasă şi intens expresivă, tensiunea
interioară, şocanta imagine a amorului mort, –
„imagine atroce”, aflată în antiteza imaginii idilice
a amorului bucălat şi înaripat din cultura lumii –
amor care doarme întors, după cum „totul este
întors la Bacovia, ca un soi de protest contra ordinii
naturale, – sublimarea eşecului ontologic bacovian
prin frumuseţea poeziei sale, noţiunea de „urît”
venind din folclorul românesc şi devenit expresie
originală şi eficientă a angoasei europene...”.
Sînt consemnate, în acest portret
fenomenologic exact, şi alte componente esenţiale
ale profilului liric bacovian: „...sentimentul
timpului bacovian conceput ca veritabilă substanţă,
un timp al declinului, al agoniei, un timp al
sfîrşitului şi al descompunerii, exprimat cu „o
tehnică comparabilă cu aceea a lui Proust”, poetul
nefiind în timpul său, ci într-un „timp de plumb”,
termenul atît de productiv poeticeşte de „moină”,
„specialité essentialment moldave” toate acestea
sînt tratate cu decizie şi cu o intuiţie hermeneutică
remarcabilă” (p. 8-9).
Din breviarul bibliografic – artistic şi intelectual
– al Luciei Olaru Nenati face parte ceea ce am putea
denumi întîlnirea destinală cu Eminescu, considerat
model, pattern nu doar la nivel de declaraţie
sentimentală de afiliere uzuală, cerută de tradiţie: e
vorba de un legămînt, ca cel al lui Grigore Vieru, şi
de asumarea unui impact formativ.
Eminescianismul ei este învederat în modul de a
înţelege poezia ca act existenţial, ca expresie a
Adevărului, ca „o cugetare sacră”, ca o transcendere
a concretului, a „clipei celei repezi ce ni s-a dat”, ca
o situare între vis şi trezie, într-un al treilea tărîm în
care „n-au ars de tot/ Penele păsării-Phoenix”.
Eminescu este, pentru eseistă, şi model de
publicist care credea în „presa-apostolat” (de
conştiinţă) şi nu în „presa-revolver”, scriind „despre
orice temă cu o intensitate dusă pînă la patetism”,
nu pentru a-şi cîştiga mijloace de existenţă, sau a
mulţumi vreun stăpîn, ci „din aceeaşi irepresibilă
chemare lăuntrică de a-şi face datoria rostind
CONVORBIRI LITERARE
adevărul despre orice chestiune, fie aceasta
chestiunea ţărănească, problemele învăţămîntului,
corupţia, chestiuni economice, sociale, politice,
raporturile dintre truditori şi profitori, sau dintre
diferite naţiuni, ori cele privitoare la rosturile
îndeletnicirilor culturale pentru care el a fost un
adevărat educator al publicului...”.
Scrisoare din prezentul meu, publicate iniţial în
Monitorul de Suceava, caută să urmeze acest
model.
Ceea ce caracterizează lirica Luciei Olaru
Nenati este încrederea în rostul Poetului – rost
uman suprem, fiindcă el este „Cel ce rostuie
hotarul/ Fiindului de nefiind” şi îşi pune în toate
sufletul care adună în el, ca într-un Athanor cele
lumeşti şi cele celeste, ceea ce se vede şi ceea ce
este ascuns (taina este toposul-cheie). Dăm, de
aceea, nu doar de o sensibilitate lirică deosebită la
viul verde, ci şi de o pasiune de cunoaştere, în siajul
modelator-catalitic al lui Eminescu, poetul invocînd
mereu adîncul şi departele din care vine „cu oftat
dimineaţa/ în cuşca de carne şi lut” şi simţindu-şi
„sufletul cald legănînd/ Noumenul de Fenomen”
(Din atît de departele meu).
Religia scrierii/rostirii, practicată de autoarea
sentimentului spiralei, care se pomeneşte în faţa
trecerii, a marii treceri blagiene, a unei îngînări de
plin şi gol, după principiul lui yin şi yang, rîvnind
chiar la „Pregătirea Cuvîntului/ prin care
Dumnezeu a descris/ Cum vedea el că va fi lumea”
şi întrebîndu-se, într-un fel debusolată: „Cum să
descrii tu,/ Cu ochiul tău/ Cel o clipă trecător/ Peste
nemarginea firii/ Întregul cel de Marele Sine văzut/
Înainte de-a-l naşte/ Spre-a-l da drept merinde/
Iubirii?” (Poezia).
Este o poetă cu crez (nu cu o ambiţie
programatică afişată zgomotos, cu surle şi ţambale),
cu o linişte interioară, marcată şi de o notă
dramatică de nelinişte, determinată de o comunicare
empatică cu Natura, cu Lumea, cu Totul cosmic.
Suspendînd polarizările, fracţionările, fisurările
care se produc în lumea îmbătrînită de azi,
semănînd, se spune cu o notă mai sarcastică, cu „o
menajerie plină de şerpi rîioşi şi porci mistreţi”, ea
pune în acelaşi registru „muzica de lumină a
sferelor” şi curgerea monotonă din clepsidră a
prezentului.
29
 Însingurată, vorbind chiar de un Sine Singur,
simţind că duce povara durerii lumii („Ei sînt o
respiraţie a lumii/ O lume a răului, vai tot mai
rău...” – Poeţii lumii, vai de steaua lor), adîncită din
ce în ce mai mult în scrutarea liniei vieţii... din
hăţişurile palmei întoarse, hăţişuri, bineînţeles, ale
destinului, imagine asociată cronotopului obsedant
al drumului/drumurilor, pune într-o dublă balanţă
trăirea lirică afirmativă şi supărarea etică, produsă
de aici-ul şi acum-ul (are şi o poezie intitulată Hic
et nunc).
Poezia din ultimele volume e pătrunsă de o
tonalitate justiţiară, sumbră-vizionară, de o senzaţie
copleşitoare că avînturile către lumină, înalt,
sublim, ţel, fericire, mister (taină), nevăzut (toate
aceste apărînd ca leitmotive ale discursului liric) au
fost zădărnicite. Se instaurează autoritar, acum,
imaginea Paradisului pierdut, la care se asociază un
alt sentiment neantizator că „toate părţile roiurilor/
învinse, predatu-s-au”.
Poetei nu-i rămîne decît să zboare, ca o Pasăre-
Liră „Peste lumea de lut/ Hrănindu-mă cu roua din
ceruri/ Şi respirînd pacea lumii/ Înveşmîntată-n
pene de-mprumut...” (Stai şi scrie).
Se vorbeşte stăruitor în Singur, sinele meu şi în
Arca de frunze despre mască, veşmînt de împrumut,
portret al Eului, făcută de alţii cu „fîşii de pînză
mîzgălită cu venin” – poeta insistînd să fie
percepută cu chipul ei curat, cu „bietul şi slabul
meu Adevăr şi al Făpturii reale” (Ţara oglinzilor
strîmbe), cu acea predispoziţie de a căuta „mereu să
adulmece şi să capteze pentru/ sufletul meu/ Duhul
Fiinţei înalte” (Amurg).
Momentele de ruptură – crucial, dramatic,
conturbator – cu lumea de altădată, romanticizată,
baladizată, cufundată în lumină şi într-un vis cu
zăpadă (indiscutabil pecetea timpului apare aici), îl
semnifică asemuirea inimii cu un cal care a purtat-
o în toate bătăliile (Waterloo, Werdun, Călugăreni,
Katîn): „Atîrna în chingile lui agăţate/ Ca spinii
cîmpiilor/ Resturi de iubire naive, solzi argintii/ de
romantism, bucle atîrnate din peruci/ de demult,
ziare tăiate-ntr-o cafenea de tînărul Tzara...”.
Versurile iau adesea configuraţie preceptuală,
sunînd ca nişte învăţăminte ale vieţii trăite: „Mai
sus de iubire nu este nimic”; „În vis mă simt de-a
pururea acasă”, „Ţi-e sufletul ghioc cu visul mării”.
S-a discutat, fireşte, despre un anumit exces de
30
sentimentalism, asigurat însă de (auto)reflexivitate
(efectul atins de tăişul lucidităţii, precum remarca
Svetlana Paleologu-Matta). Se conturează totuşi, ca
un dat deontologic al poetei (ca şi al prozatoarei şi
eseistei) o perspectivă dialogică axială, bazată pe
ecuaţia Eu/ Celălalt, fără de care nu concepe rostul
Poetului şi Poeziei.
Poetul se vrea în mod evident ca profesorul
lumii care încearcă s-o convingă că „suflet e în
toate”: „Ascultă-mă frate, ascultă-mă soră,/ Nu eu
sînt acela ce legea abhoră/ Ascultă-mă, soră,
ascultă-mă frate/ E suflet în toate/ Ascultă-mă lume,
ascultă cînd zic/ Mai sus de iubire nu este nimic”
(Profesorul lumii).
Istoria literară a Bucovinei, prezentată prin
scriitori, oameni de cultură, reviste, societăţi,
semnifică un demers recuperatoriu, care presupune
o întreprindere complexă – reconstituire
documentară arhivistică, reconsiderare (valorică în
primul rînd), privire de ansamblu, sintetică.
Este un demers ce are ca temei credinţa că
Marginea este creatoare de cultură, ca şi Centrul, ea
impunînd personalităţi „superioare”,
„dinamizatoare”, influenţate de „personalităţi
supraenergetice”, precum Kogălniceanu, Iorga sau
Eminescu.
Este vorba de ceea ce numeam, referindu-ne la
Basarabia, eroismul (martiriul) cultural românesc.
Existenţa unei literaturi regionale poate fi luată
în discuţie, pusă la îndoială. Certă este, însă,
„existenţa unui climat de o specială efervescenţă, de
o spiritualitate densă şi prolifică la care au
contribuit personalităţi puternice şi active,
publicaţii impresionant de numeroase, o viaţă
artistică şi culturală de-o concentrare uimitoare şi
un număr mare de creatori a căror înflorire a fost
stimulată de miracolul mult aşteptat al Marii Uniri,
aşa precum soarele lumii mai face să explodeze tot
poporul floral” (Acolade septentrionale, p. 514).
Parti pris-ul, explicabil în cazul unei
botoşănence, aduce anumite note subiective,
justificate şi de calitatea sa de poetă marcată firesc
de spiritus loci. Nu i se poate contesta, însă,
obiectivitatea descrierii fenomenului ca atare, pe
documente, mărturii de epocă, programe şi
manifeste, acţiuni culturale de anvergură şi pe
analize aplicate.
Avîntul cultural este identificat, în chip firesc,
CONVORBIRI LITERARE
avîntului naţional. Identificare ce explică voinţa de
putere prin artă (nietzschean vorbind), „lupta
supraomenească” de a înfiinţa şcoli (ca în cazul lui
Tiberiu Crudu), alte instituţii de „luminare”, reviste,
asumarea unor „frumoase misiuni de cultură
naţională în Moldova de sus”, preocupările pentru
personalitatea lui Eminescu, cultul presei.
La istoria presei culturale bucovinene se adaugă
cîteva studii cu aspect monografic, realizate prin
grila lansoniană clasică (viaţă/ operă), dar şi prin
„chei de decodare moderne” despre George
Voevidca, Tiberiu Crudu, Constantin Iordăchescu.
Constantin Ciopraga releva meritul doamnei
Lucia Olaru Nenati de a fi cercetat şi răscolit
arhivele, de a scoate la lumină, de a realitiva
elemente de substrat, urmărite în toate colţurile ţării
şi aduse în circuitul cultural.
Printr-o fidelitate deontologică Adevărului (cf.
dezideratului „nu noi sîntem stăpînii adevărului, ci
adevărul e stăpînul nostru”), „prin intensitate dusă
pînă la patetism”, prin focalizarea problemei,
documentare doctă şi punerea valorilor adevărate în
contrast cu cele false.
Ceea ce este deosebit de important în felul de a
înţelege actualitatea lui Eminescu este raportarea
lui la imperativele timpului nostru. Este afirmaţia
făcută de chiar autoarea Scrisorilor – într-o
secvenţă datată 15 iunie 2013: „Ca atare, dintre
toate lucrurile ce s-ar putea afirma despre Eminescu
în această zi comemorativă, mi se pare că cea mai
adecvată timpului de acum este relevarea faptului
că el aparţine unei categorii, extrem de precară în
zilele noastre, şi anume aceea a oamenilor pentru
care binele general, interesul colectiv, obştesc,
cauza comună, lucrul în sine bine făcut, îndeplinirea
datoriei, sînt chestiuni de maximă importanţă. În
numele acestora el s-a angajat mereu în luptă fără a
sta să-şi socotească interesul sau avantajele sale
personale deductibile din aceasta”.
Lucia Olaru Nenati şi-a adus şi o contribuţie
proprie, în totul singulară, la studiul muzicalităţii
lui Eminescu nu doar prin abordarea naturii
muzicale a poeziei eminesciene în continuarea
observaţiilor penetrante făcute de G. Ibrăileanu, T.
Vianu, D. Caracostea, M. Dragomirescu, C.
Dobrogeanu-Gherea, Edgar Papu, Svetlana
Paleologu-Matta şi Rosa del Conte, N. Iorga, Ioana
Em. Petrescu, Perpessicius, Eugen Simion şi
CONVORBIRI LITERARE
George Popa, ci şi prin stabilirea repertoriului de
cîntece populare îndrăgite şi cîntate de poet, fapt
concretizat în realizarea unei casete, împreună cu
dirijorul Ioan Cobîla (în baza culegerii lui
Alexandru Voevidca, publicată de Matthias
Friedwagnel în 1940.
Muzicalitatea lui Eminescu nu e doar de ordin
structural, ci coboară în zonele adînci ale fiinţei, ce
ţin de subconştient, de „centrul însuşi al inspiraţiei”
„Edgar Papu, consemnează autoarea, are intuiţia
unei categorii a dulcelui muzical, de aceeaşi
sorginte cu aceea a departelui, atît de agreată de
eminescologie. Aşadar, o expresie a voluptăţii, a
intensităţii, aproape greu de suportat, a senzaţiei de
plăcere dusă la paroxism, pe culmea aceea după
care nu urmează decît declinul pe panta durerii,
culme numită chiar de poet suferinţă dureros de
dulce” (Lucia Olaru Nenati, De la muzica poeziei la
poezie, ediţia a III, revăzută şi adăugită, Botoşani,
2012, p. 93-94).
Lucia Olaru Nenati a căutat, după propria
mărturisire, de fiecare dată în orice împrejurare să
găsească elemente de susţinere „a culorilor locale”
fiind mai mulţi ani implicată în reconstituirea casei
memoriale eminesciene de la Ipoteşti şi promovînd
ideea „exploatării” potenţialului eminescologic şi la
Botoşani, în special în realizarea unui complex de
anvergura locului memorial al lui Shakespeare
Stratford-upon-Avon.
Proza scurtă şi publicistica sa se înrudesc prin
discursul eseistic, în care autoarea excelează,
adăugînd faptelor şi situaţiilor narate reflecţii
asupra vieţii şi asupra relaţiilor umane, surprinse cu
o acuitate a observaţiei morale şi sociale.
Secvenţele nuvelistice, scrise în stil liber
reportericesc sau cu respectarea canonicităţii
genului, precum se întîmplă în Povestea vulturului
sau în Cîntecul motanului sînt episoade de roman,
precum crede autoarea, fiindcă ceea ce îşi propune
de fapt să realizeze e o frescă românească a
realităţilor de azi. Prin scrierile sale şi prin acţiunile
de promovare a valorilor, Lucia Olaru Nenati ne
demonstrează convingător că marginea e creatoare
de cultură.
31
 SISTEMUL DE LA VERSAILLES.
CONSIDERAȚII ISTORIOGRAFICE*
Astfel formulat, demersul nostru promite
mult, dar nu poate oferi decât prea puţin. În
adevăr, ce se poate spune, în câteva cuvinte,
despre o temă pe seama căreia s-a scris aşa de
mult, încât nu s-a putut întocmi nici până acum o
bună sistematizare bibliografică?
Creaţie deosebit de complexă, sistemul de la
Versailles continuă să preocupe lumea istoricilor,
ca epilog al primului război mondial, dar şi ca
secvenţă de istorie cu un profil deosebit pe multe
planuri. Este perioada interbelică, limitată de
regulă între anii 1918 şi 1939, dar pe care mulţi
istorici o consideră deja ca un armistiţiu sui
generis, în cadrul unei conflagraţii mondiale sau
chiar al unui mare război civil, cu faze „calde“ şi
„reci“, extrem de complex ca problematică şi
susceptibil de mereu alte interpretări1. Ernst
Nolte, bine cunoscut din faimoasa
Historikerstreit (1987), a susţinut concomitent
ideea că în secolul XX am avea, de fapt, numai un
lung război civil (Bürgerkrieg), la care au
contribuit mai toate popoarele2. Alţi istorici
(Fleming, Fontaine) insistă asupra originării
războiului rece în „marele război“3, în timp ce
André Ribard subliniază preocuparea unor
cercuri politice din Elveţia de a transforma
„războiul imperialist în război civil“4.
Interpretările sunt multiple şi aporetice, lucru
firesc când e vorba de un fenomen aşa de
complex. Istoricii înşişi nu au fost numai
interpreţi ai acestuia, ci adesea şi actori5. H.
Temperley, H. Pirenne, J. Carcopino6, G.
Brătianu7, între alţii, au luat efectiv parte la
marele război. E. Lavisse a publicat, în plină
32
Alexandru ZUB
conflagraţie, un volum justificativ8, iar H. Berr va
explora fenomenul tocmai sub unghi
istoriografic9. Pagini demne de interes au scris,
dintre istoricii contemporani, J. Bainville, N.
Iorga, H.-J. Marrou, Ch. Seignobos, R.W. Seton-
Watson, ultimul fiind şi semnatarul unor reflecţii
despre misiunea civică a istoricilor din Europa
mediană10, temă reluată şi mai târziu de unii
analişti sensibili la problematica naţională11.
Lăsând la o parte memoriile privitoare la
congresul de pace, utile desigur, deşi parţiale şi
subiective, trebuie spus că unii dintre marii
actanţi ai războiului, diplomaţiei, reorganizării
europene au căutat să explice pe cont propriu
evenimentele, făcând astfel un bun serviciu
istoriografiei. Winston Churchill, lord al
amiralităţii în marele război, s-a ocupat de „criza
mondială“ (The world crisis, 1923), iar E.M.
House şi C. Seymour de conferinţa de pace (What
really happened at Paris, 1921), cu date noi şi
observaţii privitoare la alte demersuri analoage,
precum acela subscris de E.J. Pillon in The Peace
Conference (1919).
Un capitol aparte în vasta literatură despre
acele împrejurări îl constituie iniţiativele unor
istorici, precum A. Toynbee, E.H. Carr, pentru a
nu adăuga la cele deja amintite decât puţine nume
dintr-o lungă serie12.
Personalităţi britanice de felul lui Gilbert
Murray, H.G. Wells sau Leonard Wolf, toate
interesând istoriografia, au intervenit public, la 24
mai 1919, pentru a cere aliaţilor să-şi reconsidere
atitudinea faţă de Germania învinsă şi disperată13.
Tratatele de pace trebuiau să gestioneze
CONVORBIRI LITERARE
moştenirea războiului (Legacy of war la H.A.L.
Fisher), într-un moment când Europa era
dominată de sărăcie, confuzie, dezordine. Deviza
lui Wilson („peace without victory“) era
inaplicabilă într-o lume ce se destructura iute,
făcând loc haosului şi dictaturii14. Speranţe
himerice se alimentau din acea stare de lucruri,
împreună cu soluţiile cele mai radicale.
Nimeni nu părea mulţumit în Europa
postbelică. Anglo-saxonii considerau că tratatul
de la Versailles era prea dur, pe când francezii îl
socoteau prea blând, iar învinşii inacceptabil15.
Austria, de la care pornise accidental
conflagraţia, nu mai avea resurse de supravieţuire
pe cont propriu. Germania era sfâşiată de
contradicţii, umilită şi săracă. Ungaria,
pierzându-i pe cehi, slovaci, români din fostul
regat, se refugia în mitologia naţională şi în visuri
nostalgice. Cehoslovacia, Polonia, România,
Iugoslavia erau singurele state beneficiind de
teribila disoluţie a imperiilor. Fiecare din ele avea
însă probleme nevralgice („points of irritation“)16
în raport cu vecinii, aspiraţii neîmplinite, nelinişti
legate de viitor.
Războiul nu se încheiase, germanii căutau cu
disperare o soluţie de ieşire, dar se gândeau deja
la un alt conflict, căutând „a salva pentru
viitoarea revanşă tot ce se mai putea salva“17.
Iniţiind unele reforme de ajustare constituţională,
Max von Baden le comunica la Washington, cu
speranţa că preşedintele nu va sprijini cereri
incompatibile cu onoarea poporului german şi
pregătirea unei păci drepte18.
În adevăr, pacea semnată în Galérie des
Glaces, tocmai acolo unde cu o jumătate de secol
mai înainte se proclamase imperiul german, nu
părea să fie o pace, temeri de tot felul subsistau
pretutindeni. Europa, se spunea, nu e coaptă
pentru democraţie, iar principiul autodeterminării
poate fi o „cutie a Pandorii“, plină de surprize19.
Faptul că America, deşi avusese o contribuţie aşa
de însemnată la elaborarea tratatului, nu l-a
semnat până la urmă, după cum nici nu s-a înscris
în Liga Naţiunilor, a cântărit greu în evoluţia
generală20.
S-a putut constata că în politica Statelor Unite,
CONVORBIRI LITERARE
ca şi în aceea a Marii Britanii, factorul economic
precumpănea şi că micile state rămâneau fără
sprijin în momentele de criză majoră. Liga
Naţiunilor nu era în măsură să dea soluţii
eficiente, iar alianţele regionale se vădeau cu totul
fragile faţă de marile puteri21.
S-au investit mari speranţe, la început, mai
ales după impulsul dat de programul lui W.
Wilson, că raporturile dintre state vor fi puse pe
noi temelii, de egalitate a naţiunilor, de cooperare
şi construcţie mai armonioasă, în lumina
dreptului public22. Ideea de solidaritate era
chemată a înlocui competiţia violentă, prin
intermediul unor organisme speciale, dar ea se va
destrăma iute, sub presiunea realităţilor
geopolitice din Europa şi din lume.
Negocierile de la Paris s-au făcut, după cum se
ştie, în condiţii dificile pentru România. Deşi
beligerantă din 1916, ea fusese nevoită să încheie,
în 1918, cu asentimentul aliaţilor, pacea separată
de la Bucureşti. În noile împrejurări, ea figura
printre statele cu interese limitate. A trebuit să
depună mari silinţe pentru a-şi apăra cauza, pe
temeiul tratatului de alianţă din 1916 şi al
sacrificiilor făcute în război. Redevenit prim
ministru, I.I.C. Brătianu a fost destul de abil şi de
ferm pentru salvgardarea interesului naţional23. A
fost nevoie pentru aceasta nu numai de o intensă
activitate diplomatică, dar şi de anihilarea
guvernului bolşevic din Ungaria, condus de Bela
Kun, trecându-se astfel peste opoziţia Consiliului
Suprem aliat.
La 25 nov./8 dec. 1919, fu semnat la St.
Germain tratatul cu Germania, iar la Trianon cel
cu Austro-Ungaria, prin care se consfinţea
integrarea Transilvaniei şi Bucovinei. Abia la
14/28 oct. 1920, marile puteri au recunoscut şi
unirea Basarabiei. „România Mare“ devenea un
fapt. Ea trebuia să-şi articuleze acum rosturile
ţinând seama de noua structură geopolitică a
continentului, dar şi de exigenţele impuse pe plan
mondial prin programul lui Wilson. Era nevoie de
reforme (împroprietărirea ţăranilor, votul
universal etc.) şi de o nouă constituţie, care să
armonizeze ansamblul românesc, aflat în criză,
expus încă la fluctuaţii primejdioase24.
33
 Felul în care G. Brătianu avea să examineze
mai târziu problematica războiului prim mondial
şi a păcii aferente prezintă interes şi acum, fiindcă
e o bună aşezare în perspectivă a unui eveniment
istoric decisiv25. Marea conflagraţie ar fi, în
această viziune, urmarea contradicţiei dintre
particularismul naţional şi universalismul
economic, de care se leagă şi problematica
statului, a sporului demografic („invazia
maselor“), a distribuţiei resurselor existente, a
tehnologiei etc. Preluând o idee curentă în epocă
(René Guénon), istoricul amintit conchidea că
„sub toate raporturile, vârsta de fier succede
vârstei de aur şi pune organizării păcii probleme
insolubile prin metodele tradiţionale“26. Teama
sporea odată cu înarmarea, cu eşecurile
diplomatice, cu propaganda războinică a
cercurilor interesate, cu neputinţa de a pune în
operă ideea federativă experimentată de britanici
în coloniile lor, care tindeau să formeze deja un
Commonwealth.
Antagonismul dintre această idee federativă şi
ierarhia centralizată, produsă şi reprodusă pe
continent de modelul francez, se regăseşte în
marea confruntare dintre blocuri din primul
război mondial, imperiile austro-ungar, german şi
otoman reprezentând în acest caz concepţia
ierarhică, opusă aplicării extinse a principiului
autodeterminării. Cealaltă alianţă, având ca pilon
cooperarea franco-britanică, lupta sub semnul
federaţiei. Ea se va extinde mult peste limitele
Europei, sugerând o modalitate de organizare
ulterioară a păcii, după cum se poate deduce chiar
din proiectul wilsonian de organizare a lumii ca o
societate de naţiuni egale27. Din păcate, ea nu a
răspuns aşteptărilor, realităţile geopolitice s-au
vădit ostile ideii, astfel că liga respectivă s-a
crezut în drept să diferenţieze pe cei „patru mari“,
cu interese depline, de „cei mici“, cu interese
limitate. Era un viciu fundamental, lesne de
recunoscut la originea multor tensiuni şi de natură
a motiva măcar în parte eşecul Ligii Naţiunilor28.
Viziunea lui G. Brătianu este afină cu cea
conturată de Jacques Pirenne în Les grands
courants de l’histoire universelle, vasta sinteză în
care popoarele continentale se conduc după
34
principiul autoritar, iar cele maritime după idei
liberale29. Autoritar şi ierarhic, liberal şi federativ
sunt, în acest caz, noţiuni afine, puse la lucru de
istoricii în cauză independent unul de altul şi
urmărite din timpurile antice până în lumea
contemporană30.
Preşedintele W. Wilson a dorit să impună
principiul federativ, prin Liga Naţiunilor, însă a
întâmpinat opoziţia unor state europene, care au
impus ajustări de natură să prevaleze principiul
ierarhic, mai aproape de Sfânta Alianţă decât de
„cele 14 puncte“31. Mai mult încă, Senatul i-a
refuzat orice sprijin, iar noul preşedinte, Harding,
declară „moartă“ creaţia predecesorului său32. În
asemenea condiţii, Liga Naţiunilor nu şi-a putut
împlini rostul decât în mică măsură, ceea ce l-a
făcut pe Aristide Briand să conceapă, în numele
Franţei, un organism european de tip federativ
(1930), în perspectiva căruia stimula acordurile
regionale.
Cu toate astea, dictaturile de pe continent au
ştiut să profite, mai întâi Italia lui Mussolini, apoi
Germania lui Hitler, pentru a se debarasa de
constrângerile tratatelor şi a deveni forţe
redutabile pe un continent tot mai tulbure
geopolitic33. Acordul de la München (sept. 1938)
era opera unui „directorat“, care şi-a putut
îngădui să decidă sacrificarea Cehoslovaciei, în
speranţa că apetitul imperialist al Germaniei va fi
satisfăcut astfel. Garanţiile nu mai aveau efect,
acordul sovieto-german din 23 aug. 1939 indica
limpede o evoluţie conflictuală. Balanţa istoriei
înclina decis spre „organizarea ierarhică“, a cărei
expresie elocventă era pactul germano-italo-
japonez. Anschlussul, ocuparea Cehoslovaciei,
dictatul de la Viena pe seama României ţin de
această conduită, din care trebuia să rezulte o
„nouă ordine“ în lume34. Curând, Carta
Atlanticului (14 aug. 1941) avea să relanseze
proiectul wilsonian de a institui pacea în spirit
liberal, deschis, pluralist, cu respectarea dreptului
fiecăruia de a-şi decide soarta35.
Deşi G. Brătianu n-a mai putut încheia marea
sinteză despre organizarea păcii în istoria
universală, ajungând în primul tom numai la
finele secolului XVIII, interpretarea dată
CONVORBIRI LITERARE
perioadei următoare, până la tratatul de la
Versailles, s-a putut reconstitui totuşi din
rezumatul publicat de autor în Revue historique
du Sud-est européen (1945-1946), text inclus apoi
în ediţia integrală prefaţată de John Rogister36.
Cunoaştem din acest volum chiar şi opiniile
istoricului asupra perioadei ce a urmat, până la
1945.
Am evocat mai pe larg cazul lui G. Brătianu
fiindcă el e semnificativ pentru o parte din
istoriografia timpului. Cum se ştie, unii istorici de
seamă luaseră chiar parte la război. Charles
Péguy şi-a pierdut viaţa în luptă, iar H. Pirenne a
fost prizonier la germani. N. Iorga, în altă zonă a
vastului teatru de operaţii, a devenit marele
animator al voinţei de a rezista, după cum a ţinut
să-l recomande A.D. Xenopol într-o misivă către
Emile Boutroux37. G. Brătianu, fiul primului
ministru şi voluntar, a fost rănit în luptă şi avea
să-şi evoce experienţa în volumul File rupte din
cartea războiului (1934).
Peste câţiva ani, în dec. 1939, când războiul
începuse deja, practic, el punea la îndemâna
străinătăţii întâiul capitol dintr-un studiu privitor
la Rumania at Versailles38, în ideea de a
sensibiliza lumea anglo-saxonă cu privire la
interesele ţării sale. Erau consideraţii de istoric,
însă miza lor politică nu putea trece neobservată,
dată fiind amplitudinea personalităţii autorului.
Fascicula respectivă din Rumanian Quarterly, cu
texte de N. Iorga, D.J. Hall, Al. Iordan ş.a., era
dedicată relaţiilor cu Anglia şi trebuie socotită ca
un gest menit a semnala interesul României de a
menţine sistemul de la Versailles, atunci când în
mod evident acesta era pus în chestiune.
În acelaşi timp, fidel crezului său civic39, N.
Iorga examina, lucid şi realist, instituirea
„protectoratului“ german asupra Cehoslovaciei,
protestând vehement, convins că ocupantul evoca
imaginea unui „monstruos Behemoth biblic“40.
Ofensiva germană contra sistemului de la
Versailles, condamnată şi mai înainte, l-a făcut să
scrie astfel, după „desfiinţarea“ Poloniei: „Cine
ar fi crezut vreodată că numele revărsării de ape
zăgăzuită de Ludovic al XIV-lea pentru ca pe
pământul consolidat cu atâtea jertfe să se ridice
CONVORBIRI LITERARE
minunea din basme a castelului regal, a cărui
glorie va supravieţui regalităţii înseşi, să ajungă a
fi semnul a două aspre porunci ale istoriei: aceea
pruso-germană din 1871 contra Franciei şi aceea
prin care aceleiaşi Germanii i s-a impus ceea ce
ea numeşte diktatul? Şi că pentru aceasta se va
alipi de numele Versailles unul din cele mai
teribile blăsteme răzbunătoare ale lumii?“41
„Vinovăţia de la Versailles“ fiind abolită
simbolic, prin propagandă, apoi şi militar,
memoria lui W. Wilson era supusă şi ea la atacuri
ignobile, pe care acelaşi N. Iorga a înţeles să le
combată, cu sarcasm şi ironie, căci pentru el locul
în cauză, Versailles, rămânea binecuvântat de
către naţiunile ajunse a respira astfel mai liber42.
Amputarea teritorială a României, în urma
pactului sovieto-german şi a dictatului de la
Viena, i-a stors lui N. Iorga pagini de analiză,
protest şi imprecaţie, în care viziunea cumpănită
a istoricului („bătrân prin experienţă“) se îmbina
cu reacţia civică, în forme cu totul memorabile43.
În acest sens, el socotea că statul modern nu mai
poate fi înţeles ca o „întâmplătoare legătură de
teritorii şi grupe omeneşti“, ci ca un organism
întemeiat pe naţiune, ca produs al unei evoluţii
îndelungate, cu o cultură specifică şi o istorie
proprie, ceea ce înseamnă o conştiinţă de sine
modelată în timp44.
La moartea lui Chamberlain, în toamna lui
1940, puţin înainte de a se stinge el însuşi,
intempestiv, N. Iorga a ţinut să-l evoce ca pe o
figură distinsă, legată de un moment tragic al
istoriei, unul care l-a constrâns să facă nedorite
concesii, până la a-şi umili chiar patria.
Inadecvaţia cu epoca îi părea şocantă, căci „el a
vorbit din Biblie, într-o vreme când lozinca
preistorică conducea omenirea“45.
A câştiga un război nu e totuna cu a câştiga
pacea. În sistemul internaţional, tot mai complex,
pacea vrea să însemne stabilitate geopolitică46.
De la pacea westfalică până la tratatul de la
Versailles, dacă e să identificăm repere utile,
lumea modernă a putut aprecia cât de mare poate
fi deosebirea între aşteptările din timpul
războiului şi realităţile din vremea păcii. Perioada
interbelică, aparent una de pace, a însemnat de
35
fapt o prelungire cu alte mijloace a războiului,
unul în care spectrul combatanţilor a devenit mai
complex, cu nuanţe pe care istoricii au căutat să
le definească cât mai exact. Cei care au dorit o
pace „fără învingători şi fără învinşi“, una care să
asigure un mai bun echilibru în viitor, s-au văzut
iute dezamăgiţi. La Versailles s-a decis într-un fel
pe care anumite puteri le-au perceput ca o sursă
de umilinţă, de ofensă inacceptabilă. După cum
s-a observat deja, „propaganda forţelor de
dreapta, extrema dreaptă, stânga şi extrema
stângă contra lui Wilson şi a diktatului de la
Versailles se permanentizează în întreaga
perioadă interbelică“47.
Tratatele de pace n-au adus sincronizarea
aşteptată între ţările ce se înfruntaseră pe
câmpurile de luptă, ci o stare de nelinişte,
suspiciune, teamă, accentuată apoi de marea
criză, dusă la exces de mişcările extremiste şi de
politica revanşardă a învinşilor48. „Totuşi, dreptul
la autodeterminare rămâne principiul pe care s-a
întemeiat sistemul politic căruia, pentru a da
numai două exemple, România îi datorează
îndeplinirea aspiraţiilor ei, iar Cehoslovacia chiar
existenţa sa. Însăşi agregarea provinciilor istorice
într-un stat numit din 1929 Iugoslavia a fost
posibilă prin recunoaşterea internaţională a
acestui drept“49.
Analiza intervalului nu se poate lipsi, fireşte,
de luarea în consideraţie a acelui sentiment
crepuscular ce domina spiritele după marele
război. Nu doar anumite forme istorice păreau
condamnate, ci deopotrivă civilizaţia (Paul
Valéry), dacă nu lumea însăşi, cu valorile ei, ceea
ce îndemna să se repună totul în chestiune (André
Gide). S-a scris atunci, mult, despre „declinul
Occidentului“ (O. Spengler), despre „apusul
naţiunilor albe“ (Maurice Muret), despre criza
lumii moderne (R. Guénon), crizismul fiind o
temă obsedantă a epocii50.
Hermann von Keyserling, cunoscut mai ales
prin tentativa de a face „analiza spectrală a
Europei“51, publicase un eseu despre „renaşterea“
preconizată după război (Wiedergeburt, 1922),
fenomen vizând un om nou, înţelept, puternic,
raţional, ca răspuns la iraţionalitatea de care
36
lumea dăduse dovadă în timpul conflagraţiei. Un
anume spirit ecumenic s-a născut din chiar
mizeriile războiului, fenomen înţeles ca o
manifestare absurdă a speciei umane52. Îl regăsim
la originea unor proiecte de reorganizare a lumii,
pe linie colectivistă, marxiană, ca şi pe linie
fascistă, proiecte în jurul cărora a curs nu doar
multă cerneală, ci şi sânge, oriunde lupta de idei
nu mai părea să mulţumească spiritele. „War guilt
had engendered peace guilt, but both stemmed
from the treaty of Versailles, and both were over-
helming supported by the democracy“53. Este
concluzia unui istoric foarte atent la realităţi,
Maurice Pearton, dar ea rimează cu aprecierile
făcute şi de alţi studioşi ai trecutului.
Walter Kolarz observa, îndată după al doilea
război mondial, că principiul lui Wilson relativ la
autodeterminarea naţiunilor a fost o greşeală cu
urmări nefaste, căci a dat loc la „state-naţiuni“
competitive, iar finalmente la un nou război, ale
cărui consecinţe nu se puteau bănui încă54. Alţi
contestatari ai principiului în cauză se vor ivi şi
mai târziu, până în vremea noastră, care a
înregistrat deja eliminarea unor decizii luate la
Versailles. Două dintre statele succesorale,
Cehoslovacia şi Iugoslavia, nu mai există în
forma de atunci55.
Timothy Garton Ash, între analiştii de dată
recentă, s-a referit şi el la situaţia din Europa Est-
Centrală, având în vedere secesiunea ceho-
slovacă şi destructurarea Iugoslaviei56.
O abordare aparte a propus Attila Pók,
ocupându-se de Bulgaria şi Ungaria faţă de
tratatul de la Versailles: două cazuri tipice de
„ţapi ispăşitori“ (scapegoats) în istorie57. Autorul
menţionat se interesa anume de tipurile de
explicaţii ce se pot găsi în gândirea politică a
naţiunilor respective pentru cauzele înfrângerii.
Cine poate fi blamat pentru tragicele evenimente:
factorul intern sau cel extern, ori poate o
combinaţie a acestora?
Studiile de psihologie socială (Allport, Heider,
Lewin etc.) înlesnesc o mai bună înţelegere a
mecanismelor puse la lucru în asemenea
împrejurări. Omul, individ sau comunitate, caută
explicaţii clare, unice pentru criza în care se află.
CONVORBIRI LITERARE
Dacă s-a produs o înfrângere, cine este
răspunzător de ea? Judecata se face în plan legal,
moral, istoric, însă căutarea „ţapului ispăşitor“
consumă oricum destulă energie, alimentând
discursul politic, istoriografia, imaginarul
colectiv.
Examinând problema în toate aceste registre,
Attila Pók conchide că în timp ce bulgarii au emis
o critică permanentă a străinului, responsabil de
orice eşec, ungurii înclină spre autocritică, după
cum s-a putut deduce mai ales din lucrarea lui
Gyula Szekfu, Trei generaţii, sau din aceea a lui
Oszkar Iaszi, Calvarul ungar, resurecţia ungară,
ambele scrieri fiind publicate în 1920, pe fondul
marii decepţii produse de tratatul de la Trianon.
Unei Europe a marilor puteri începea să i se
apună o alta, a micilor state ivite pe ruina vechilor
imperii58. Ele se întemeiau însă pe tradiţii istorice
a căror cunoaştere nu poate mulţumi nici azi
spiritele mai riguroase. Ministrul României la
Praga, Emmandi, scriind un articol despre
politica externă a ţării sale, în 1935, punea accent
deopotrivă pe argumentele de drept internaţional
şi pe „concepţia istorică“ recognoscibilă la baza
ei: o politică de pace şi colaborare, în spiritul
angajamentelor convenite după marea
conflagraţie59. El a ţinut să evoce consensual
figura lui Take Ionescu, exemplară pentru acest
spirit, amintind şi întâlnirile avute de acesta cu
Mossaryk, Beneş, Venizelos şi Pasitch, împreună
cu care au întemeiat Mica Antantă, organism în
slujba căruia M. Titulescu şi-a pus apoi toată
energia şi o mare voinţă de a construi un sistem
de securitate pe continent. Organizarea păcii îi
părea a fi misiunea esenţială a oamenilor de stat60.
Perioada interbelică, deşi atât de scurtă, la
scara istoriei, îngăduie analize dintre cele mai
interesante sub unghiul tentativelor de a soluţiona
crizele de pe continent61. „Tari şi slabi“ se puteau
distinge în grupul de state născute în vâltoarea
războiului, ceea ce inculcă ideea că nu e vorba de
un sistem versaillez monolitic, uniform, lesne
descriptibil, ci de situaţii foarte diferite, asupra
cărora s-a atras deja luarea-aminte62, dar care
necesită încă aprofundări sub diverse unghiuri.
CONVORBIRI LITERARE
Note:
* Cu permisiunea redacției, reluăm aici textul bilanțier
despre Sistemul de la Versailles, apărut în nr. 5/2005 al
revistei, socotind că el mai prezintă interes în perspectiva
centenarului Marii Uniri.
1. Cf. Cyril Falls, A hundred years of war, London,
1953; J.F.C. Fuller, War and western civilization, 1832-
1932, London, 1932; Alastair Buchan, War in modern
society, London, 1966; Guy Wint, Total war, London,
1972; A.J.P. Taylor, The origins of the second world war,
New York, 1983 (ed.rom., 1999).
2. Ernst Nolte, Der europäische Bürgerkrieg, 1987.
3. Cf. N. Tranfaglia (ed.), Il mondo contemporaneo,
VII, Firenze, 1983, p. 386.
4. André Ribard, Minunata istorie a omenirii, trad., p.
437.
5. Cf. Al. Zub, Istorie şi istorici în România interbeli-
că, Iaşi, 1989, p. 83-98: Clio inter arma.
6. J. Carpino, Souvenirs de la guerre en Orient, 1915-
1917, Paris, 1970.
7. G. Brătianu, File rupte din cartea războiului,
Bucureşti, 1934.
8. E. Lavisse, Pourquoi nous-nous battons, Paris,
1917.
9. H. Berr, Les études historiques et la guerre, in
Revue de synthèse historique, XXIX, 1929.
10. R.W. Seton-Watson, The historians as a political
force in Central Europe, London, 1922.
11. Dennis Deletant, Harry Hanak (eds.), Historians
as nation-builders: Central and South-East Europe,
London, 1988.
12. H. Temperley, History of the peace conference at
Paris, 1921; A.J. Toynbee, Survey of international affairs,
1920-1923; E.H. Carr, The twenty years’ crisis, 2nd ed.,
1946; International relations between two world wars,
2nd ed., 1947.
13. Cf. Maurice Pearton, The Paris peace conference
(1919) and British opinion, in Albert A. van Goudoever
(ed.), Great peaces congresses in history (1648-1990),
Utrecht, 1993, p. 89.
14. H.A.L. Fisher, A history of Europe, II, Cambridge,
(1935), 1976, p. 1255.
15. Ibidem, p. 1267.
16. Ibidem, p. 1268.
17. V.M. Potemkin (ed.), Istoria diplomaţiei, III,
1948, p. 429.
18. Ibidem, p. 432.
19. H.A.L. Fisher, op. cit., p. 1269-1270.
20. Ibidem, p. 1271.
21. Ibidem, p. 1273-1277.
22. G. Sofronie, România în viaţa internaţională, în
Enciclopedia României, I, Bucureşti, 1938, p. 971.
23. M. Vulcănescu, Războiul pentru întregirea nea-
37
mului, în Enciclopedia României, vol. cit., p. 932. 53. Maurice Pearton, op. cit., p. 84.
24. Ibidem, p. 934-935. 54. Walter Kolarz, Myths and realities in Eastern
25. G.I. Brătianu, Organisation de la paix dans l’his- Europe, Lindiay Drummond Ltd, 1946; ed.rom., Polirom,
toire universelle des origines à 1945, Bucureşti, 1997, p. 2003: Mituri şi realităţi în Europa de Est.
28-32, 311-317. 55. M. van de Heuvel, J.G. Siccama (eds.), The desin-
26. Ibidem, p. 29. tegration of Iugoslavia, Amsterdam, 1992; Jiri Musil
27. Ibidem, p. 29-30. (ed.), The end of Czechoslovakia, Budapest etc., CEU,
28. Ibidem, p. 30-31. 1995.
29. Cf. J.-H. Pirenne, Panorama de l’histoire univer- 56. Timothy Garton Ash, History of the present.
selle de Jacques Pirenne, Neuchatel, 1963. Essays, sketches and despatches from Europe in the
30. G.I. Brătianu, L’Organisation de la paix…, p. 311. 1990s, London, 1999.
31. Ibidem, p. 313. 57. Attila Pók, Looking for the scapegoat. Attitudes of
32. Ibidem, p. 314. losers in Central and Eastern Europe after 1919-1929, in
33. Ibidem, p. 322-323. Albert P. van Goudoever, op. cit., p. 61-68.
34. Ibidem, p. 325. 58. Cf. A.J.P. Taylor, L’Europa delle grande potenze,
35. Ibidem, p. 326-327. Bari, 1961.
36. Ibidem. 59. Emmandi, La conception historique de la poli-
37. Cf. Al. Constantin, A.D. Xenopol peste hotare, în tique exterieure de la Roumanie, in L’Europe Orientale,
A.D. Xenopol, studii privitoare la viaţa şi opera sa, ed. L. Paris, V, 1935, 3-4, p. 66-74.
Boicu, Al. Zub, 1972, p. 440. 60.Ibidem, p. 72-74.
38. G.I. Brătianu, Rumania at Versailles, (I), in 61. Cf. E.H. Carr, The twenty years’ crisis, 1919-
Rumanian Quarterly, I, 1, dec. 1939, p. 8-22. 1939. An introduction to the study of international rela-
39. Maurice Pearton, Nicolae Iorga as historian and tions, London, 1966.
politician, in Dennis Deletant, Harry Hanak (eds.), op. 62. Peter Krüger, Das internationale System und
cit., p. 157-173. Ostmitteleuropa nach dem Ersten Weltkrieg, in
40. N. Iorga, Nu state mici!, în Neamul românesc Ostmitteleuropa zwischen den beiden Weltkriegen (1918-
(N.r.), 12 oct. 1939, apud vol. Ultimele, Craiova, 1978, p. 1939). Stärke und Schwäche der neuen Staaten, nationale
30. Minderheiten, hg. Hans Lemberg, Marburg, 1997, p. 13-
41. N. Iorga, Vinovaţii? (N.r., 13 oct. 1939), apud 30.
Ultimele, ed. cit., p. 32.
42. Ibidem.
43. N. Iorga, Noi hotare (1940), în Ultimele, p. 204-
210.
44. Idem, Se pot distruge popoare?, în vol. cit., p. 8.
45. Idem, Neville Chamberlain, in „Cuget clar“ şi
„Neamul românesc“, V, 19 (17 nov. 1940), p. 303-304.
Apud Ultimele, p. 200-202.
46. Cf. Albert A. van Goudoever (ed.), op. cit., p. 9.
Cf. şi K.J. Holsti, Peace and war: armed conflicts and
international order, 1648-1989, Cambridge, 1991.
47. Em. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă, Iaşi,
2001, p. 11.
48. Cf. Richard Wagner, Cu Schestow în faţa munţilor.
Despre fundamentele Balcanilor, in Interval, 8 (16),
1999, p. 7.
49. Andrei Pippidi, De la Kosovo la Sarajevo, in Sud-
Estul şi Contextul European, I, 1994, p. 17-18.
50. Maurice Muret, Le crépuscule des nations blan-
ches, Paris, 1925.
51. Hermann von Keyserling, Das Spektrum
Europas…
52. Idem, L’analyse spectrale de l’Europe, Paris,
1930.

38 CONVORBIRI LITERARE
 I. NEGOIȚESCU.
O INTRODUCERE
LA
Istoria lui Negoiţescu debutează cu o afirmaţie
tranşantă: „Această lucrare este o operă de exil”
(Istoria literaturii, p. 9). Să se ascundă aici
conotaţiile negative implicate de traumele
individuale şi de dezavantajele presupuse de
experienţa exilului? Negoiţescu nu vrea să
persiste nici un dubiu din acest punct de vedere şi
imediat explicitează: „Deşi concepută mai demult
în ţară, unde s-au publicat diferite fragmente, ea
n-ar fi putut apărea integral sub regimul cenzurii
literare. Avînd în vedere că la baza ei stă un gînd
precis şi stăruitor, care nu putea fi dus pînă la
capăt în toată desfăşurarea lui decît într-o
redactare sub zările libertăţii: ce ne spune
literatura română asupra fiinţei noastre
axiologice, adică ce sîntem noi românii şi cum ne
prezentăm noi în confruntarea istoriei?” (Idem, p.
9). Această continuare, în care exilul e asociat
libertăţii (paradox emblematic, în fond, pentru
condiţia intelectualului în comunism pentru care
ruperea de propriul spaţiu formativ înseamnă
eliberare), are nu numai valoarea unei viziuni – ar
trebui să deducem de aici care e rostul unei istorii
literare, ba chiar sensul major al literaturii –, ci şi
valoarea unui manifest. Cînd spune că această
carte „n-ar fi putut apărea integral sub regimul
cenzurii literare”, Negoiţescu nu se referă atît la
dificultăţile de a o edita. De altfel, chiar dacă
unele au scandalizat ori au fost considerate
excentricităţile unui spirit rebel în estetism,
fragmente care nu au suportat modificări de
substanţă în Istorie fuseseră publicate în anii ‘60-
’80, fie în volume de sine stătătoare, fie în pagini
CONVORBIRI LITERARE
Mircea A. DIACONU
de revistă. În plus, oricît de mult spune
Negoiţescu că Istoria e altceva decît Planul din
1968, care, la rîndul lui, a generat un mic scandal,
ea nu face decît să-l confirme. Negoiţescu
vorbeşte mai degrabă despre faptul că, într-un
regim de sufocare ideologică, Istoria n-ar fi putut
fi scrisă din cauza experienţei schizoide şi
malformatoare a auto-cenzurii şi a traumelor
interioare generate de cenzura propriu-zisă. Nu
întîmplător invocă faptul că „şi-a petrecut întreaga
viaţă într-o epocă de mari şi cel mai adesea
teribile încercări istorice, ducînd nu o dată la
deznădejde, la aproape iremediabil pesimism
(s.n.)” (Ibidem). De aceea afirmă că o astfel de
lucrare „nu are cum să se închege din grijă şi
teamă” (Ibidem). Aşadar, scrisă în exil, Istoria nu
mai suportă nici un fel de ingerinţe.
Pe acest fond, afirmaţia lui Negoiţescu are
rolul de a clarifica din start şi o altă problemă.
Considerat un adept al valorilor estetice, plasat în
felul acesta la antipod, dacă nu chiar în opoziţie cu
ideea naţională, Negoiţescu vrea, chiar prin
Istorie, să releve felul cum literatura probează
spiritul neamului. Cuvîntul probează nu e
întîmplător. Negoiţescu vorbeşte în Prefaţă despre
„întrebarea îndrumătoare” a Istoriei, la care nu ar
fi încercat să răspundă, ci doar să ofere, „în forma
interpretărilor critice, documente” (Ibidem). A
releva spiritul neamului său, acesta este „gîndul
precis”, concretizat, însă, în dezacord cu
sufocanta propagandă naţională. Ceea ce trebuie
înţeles de la început este că, scriind în exil,
Negoiţescu a eludat orice constrîngere localist-
39
naţionalistă (în consonanţă, în fond, cu ideile din
anii Manifestului), mai mult, a intrat (şi acum – ca
şi în anii Manifestului ori în aceia ai publicării
planului Istoriei) în confruntarea directă cu
soldaţii propagandei naţionale. La temelia Istoriei
sale stă, însă, tocmai ideea naţională, dar pusă în
termenii adevărului maiorescian. Lui Negoiţescu,
acelui Negoiţescu care atacă publicistica
eminesciană prin prisma ideologiei naţionaliste
care şi-ar fi găsit acolo rădăcinile, i s-ar părea
paradoxal, fără îndoială, că putem invoca aici
cuvintele cu care Eminescu defineşte concepţia
maioresciană asupra relaţiei dintre adevăr şi
naţional. Iată ce spunea Eminescu în 1871:
„Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui
Maiorescu este după cît ştim noi naţionalitatea în
marginile adevărului. Mai concret: ceea ce-i
neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea
că-i naţional, ceea ce-i injust nu devine just prin
aceea că-i naţional, ceea ce-i urît nu devine
frumos prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău nu
devine bun prin aceea că-i naţional” (M.
Eminescu, Opere IX. Publicistică 1870-1877, p.
457). În fond, Negoiţescu vrea să releve în Istoria
lui tocmai vocaţia europeană a literaturii române.
Prin urmare, cînd spune că avem de-a face cu
o „operă de exil”, Negoiţescu nu se referă la
dezavantajele situării în afara ţării, concretizate în
absenţa vieţii literare şi mai ales în imposibilitatea
consultării bibliotecilor, chiar dacă Negoiţescu
însuşi vorbeşte despre „greutăţile procurării în
străinătate a materialelor necesare – şi nu numai a
cărţilor recente anevoios accesibile” (Istoria
literaturii, p. 9). I s-a reproşat, în fond, tocmai
absenţa aparatului bibliografic, deşi, la drept
vorbind, nu e sigur că, scrisă în ţară, aceasta ar fi
apărut; antipozitivist, Negoiţescu dorea nu numai
să eludeze factologia seacă, ci şi bibliografia
înşelătoare. Dimpotrivă, vorbind despre exil,
Negoiţescu se referă la starea de libertate în care
îi este dat să scrie. O stare care favorizează ceea
ce se poate numi exultanţa spiritului său critic, o
exultanţă devenită stil, căci la Negoiţescu – ca în
anii tinereţii, cînd se lăsa îmbătat de emoţii
estetice –, totul pare stil şi totul duce la formulări
40
care relevă conţinuturi indicibile, irepetabile, greu
de rezumat. Totul pare stil, expresie a libertăţii
recuperate, dar totul este idee. Tocmai acest fapt
face ca maşinăria Istoriei să funcţioneze
consecvent şi unitar, iar principiile ei coagulante
să fie corelabile cu viziunea de ansamblu.
În cazul lui Negoiţescu, a releva starea de
acasă şi exilul înseamnă a pune faţă în faţă pe de
o parte traumele – cele cîteva tentative de
sinucidere, anchetele, umilinţele, închisoare,
abrutizarea generată de defectarea limbii, adică
funcţionarea ei mecanică, prin naţionalism –, pe
de alta, posibilitatea de a proba valoarea în sine şi,
prin contextualizare, dimensiunea europeană a
literaturii române. Ceea ce uneşte traumele şi
paradoxala libertate a exilului, cele două vase
devenite comunicante, este, paradoxal, faptul cel
mai contestat în cazul său – şi anume ideea
naţională. Tocmai de aceea, după ce pledează
pentru specificul care se naşte spontan şi nu e
consecinţa unei doctrine, Negoiţescu invocă
relaţia dintre estetic şi naţional: „Criteriul estetic
rămîne aşadar o permanenţă inviolabilă în
demersul meu, însă prin intermediul estetic eu m-
am străduit să văd mai departe, mai în adînc”
(idem). Este teza care cuprinde ideea esenţială a
Istoriei. Ceea ce este „mai departe şi mai adînc”
are chiar valoarea unei legitimări a axiologiei
româneşti. De aici şi „caracterul implicit polemic
al muncii mele”, despre care vorbeşte Negoiţescu,
care vrea să releve că există o componentă înaltă
şi europeană a literaturii române care legitimează
poporul din care ea s-a născut. Şi dacă e invocată
în acest context, Istoria lui Lovinescu constituie
un „model moral” tocmai din această perspectivă.
Esteticul care legitimează un neam şi valorile
sale.
Aşadar, nu aveam de-a face cu o Istorie
„estetică”, ci cu una care angajează o perspectivă
cu atît mai contextualizată cu cît, în România,
ideea naţională era compromisă prin folosirea ei
în maşinăria de propagandă ideologică. Dacă este
polemic, scrisul lui Negoiţescu este tocmai faţă de
o astfel de situaţie. Mai mult, într-un anume fel, e
implicată aici chiar ideea lovinesciană a mutaţiei
CONVORBIRI LITERARE
valorilor estetice. Faptul că Negoiţescu caută în
estetic un sens mai adînc angajează o atitudine
implicită, dar permanentă, faţă de contextul
imediat. Scriind despre autori şi opere din
intervalul 1800 – 1944, Negoiţescu vorbeşte nu
doar despre gustul timpului său, fapt care îşi are
deja legitimitatea în ideea mutaţiei valorilor
estetice, ci şi despre condiţia (socială, politică,
morală) a scriitorului din anii comunismului.
Istoria este aşa cum este poate tocmai pentru că
este scrisă în exil, în vreme ce în România
funcţiona dictatura comunistă. De aici afirmaţia
că „Operele literare cercetate în lucrarea mea au
fost citite şi recitite din unghiul istoriei trăite şi
meditate zi de zi” (Ibidem, 9). Iar istoria trăită a
însemnat compromiterea scriitorului şi umilirea
lui, în cel mai bun caz izolarea în fascinaţia,
devoţiunea, militantismul său pentru estetic. Ce
capcană mai eficientă şi mai înşelătoare decît
iluzia locuirii în turnul de fildeş? Nu spunea
Negoiţescu într-un loc că „Pe scriitorii români
succesul şi prestigiul îi corupe” (În cunoştinţă de
cauză, 49)? Cum avea să o susţină repetat după
plecarea în străinătate, la fel de coruptibilă a
devenit în anii comunismului locuirea în estetic.
Or, în felul acesta, deşi este despre epoci
îndepărtate, Istoria lui Negoiţescu – axiologia
implicită, mecanismul ei de funcţionare, ideologia
pe care se întemeiază, chiar fermecătoarea
analitică – este o reacţie la întîmplările istorice din
propriul timp. Într-un fel sau altul, scriind despre
literatura dintre 1800 şi 1944, Negoiţescu îşi
relevă atitudinea faţă de prezent. Istoria despre
vremile de odinioară este şi oglinda propriului
timp, a atitudinii sale faţă de propriul timp. Poate
tocmai de aceea, scrisă parcă sub semnul urgenţei,
pe 31 ianuarie 1990, adică la cîteva zile după
evenimentele din decembrie 1989, Prefaţa lui
Negoiţescu „este o operă de exil” chiar în sensul
militării pentru ideea naţională. Un manifest
asemenea acelora ale paşoptiştilor.
Ceea ce contrariază de la început în Istoria lui
Negoiţescu este admiraţia lui pentru paşoptişti.
Mai mult, aproape ca revers, Negoiţescu,
CONVORBIRI LITERARE
discipolul de la distanţă al lui Maiorescu, constată
cu o dezaprobare destul de evidentă căderea în
estetic a scriitorilor Junimii, în aşa fel încît
admiraţia pentru paşoptişti devine pledoarie
explicită pentru proiectul lor. Situaţia e numai
aparent paradoxală. În orice caz, ea demonstrează
importanţa pe care o acordă Negoiţescu,
asemenea lui Lovinescu, asemenea lui Maiorescu
însuşi, valorilor europene, spiritului european.
Negoiţescu pune în prim plan nu atît carenţele de
începători ale paşoptiştilor (ele sînt interpretate,
dimpotrivă, ca o dovadă a creativităţii), ci fondul
lor ideologic. Dar aprecierea pe care le-o acordă
nu e tocmai un cec în alb, implicînd o autoritate
impersonală. Tocmai de aceea, la Negoiţescu, fapt
peste care n-ar trebui să se treacă uşor, exerciţiul
analitic nu e expresia plăcerii gratuite, ci slujeşte
o idee şi se întemeiază pe structura unei pledoarii.
Nu întîmplător soluţiile pe care le propune
contrariază deseori, iar paşoptiştii sînt consideraţi,
aproape fără excepţie, moderni.
Aşadar, în pledoaria pentru paşoptişti, ideea
naţională este esenţială, şi ei i se adaugă un tip de
comportament al scriitorului a cărui absenţă
Negoiţescu o deplînge în fond în propriul timp.
Unde sînt acele vremuri şi unde sînt acei oameni?
– pare el să spună. Înainte de toate să reţinem că
în cele două pagini şi jumătate cu caracter general
despre paşoptişti, Negoiţescu reţine glisarea
dinspre „diletantismul creator al marilor boieri,
ce-şi lărgiseră considerabil aria desfătărilor lor
orientale” spre „asimilarea bunurilor lor spirituale
din Occident”: „O activitate burgheză şi
profesională, de astă dată, care prin colaborarea
intelectualilor din cele trei provincii româneşti
într-un efort comun a contribuit la dezvoltarea
conştiinţei naţionale unitare a românilor” (Istoria
literaturii, 41). E aici o pledoarie implicită pentru
valorile burgheze, naţionale şi europene. „Aceşti
predecesori s-au deosebit la rîndul lor de înaintaşii
imediaţi prin formaţia lor socială şi culturală”
(Idem, 42) şi ceea ce face Negoiţescu în
continuare este să releve deschiderea europeană a
marii majorităţi a paşoptiştilor – care s-au format
la Paris, în Elveţia, în Germania, cunoscători ai
41
limbii franceze, oameni provenind din „boierimea juca un rol de seamă şi va fi reprezentativ pentru
de categoria a doua, corespunzătoare mai degrabă viaţa politică a ţării, în România independentă a
marii burghezii” (Ibidem, 42). Este o schimbare lui Carol I” (Ibidem, 43). Cîte paralelisme de
radicală asupra căreia Negoiţescu vrea să atragă context, în fond, cu timpul său, de care însă
atenţia. contemporanii săi, în bună măsură nici el, n-au
Mai mult, ceea ce i se pare cu adevărat de ştiut să profite. Pentru a susţine şi acest lucru, care
remarcat este angajarea lor politică. Observaţia nu pune în discuţie modul în care în Istoria sa sensul
răstoarnă nici un fel de clişee – chestiunea era un estetic presupune o angajare politică e nevoie să
loc comun al istoriilor literare româneşti –, dar punem în discuţie volumul În cunoştinţă de
insistenţa cu care Negoiţescu atrage atenţia asupra cauză, publicat de Negoiţescu în 1990, nota
acestui fapt e şi consecinţa nevoii de a găsi pentru introductivă purtînd data 6 ianuarie 1990. Textul
contemporanii săi un model. Nu întîmplător una acesta – care presupune că volumul a fost pregătit
din afirmaţiile citate anterior vorbeşte despre pentru tipar imediat după revoluţia din decembrie
„aceşti predecesori”. Aceşti predecesori al căror 1989 – precede cu cîteva zile „Prefaţa” Istoriei
sens l-am uitat şi care ar trebui să ne fie modele, (din 31 ianuarie). Este evident că Istoria şi În
sugerează Negoiţescu. După opinia mea, cheia cunoştinţă de cauză trebuie discutate, analizate,
întregii viziuni a lui Negoiţescu asupra înţelese dacă nu ca un întreg, măcar în
paşoptiştilor şi asupra propriilor crezuri, atît complementaritate.
politice cît şi literare, trebuie identificată în
următorul paragraf: „Scriitorii anilor ’40 (este
vorba despre 1840, să se înţeleagă, n.n.) au luat
activ parte la viaţa politică a României, prin scris
ca şi prin faptă. Înainte de revoluţie, Bălcescu a
petrecut aproape doi ani penibili în temniţă, din
cauza implicării lui în conspiraţia de la 1840 a lui
Mitică Filipescu, căreia i se alăturase şi Cezar
Bolliac. Ion Ghica, Bălcescu şi Bolliac sînt printre
organizatorii societăţii secrete Frăţia din 1843.
Grigore Alexandrescu era trecut de autorităţi
printre «suspecţi» atît în 1840 cît şi în 1848.
Bălcescu şi Cezar Bolliac, refugiindu-se în Ardeal
şi Ungaria, au întreţinut relaţii importante atît cu
revoluţionarii români ai lui Avram Iancu, de
acolo, cît şi cu cei ai lui Kossuth. În preajma
anului 1859, în fine, toţi au activat pentru dubla
alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în
cele două principate; din cauza participării la
revoluţiile din Moldova şi Muntenia din 1848,
scriitorii anilor ’40 au fost denumiţi «paşoptişti» –
prin «paşoptism» înţelegîndu-se doctrina lor
revoluţionară, liberală şi democratică, prevăzînd
emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor, în
cadrul unei reforme sociale cuprinzătoare, ca şi
unirea statală a ţărilor româneşti. Din rîndurile
paşoptiştilor se va forma partidul liberal care va

42 CONVORBIRI LITERARE
 LUMEA ÎN SMINTEALĂ
ȘI EȘEC
În deja numeroasele comentarii, aproape
toate entuziaste, rezervate celui mai recent
roman al lui Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de
zile (Editura Cartea Românească, 2017), s-a
pronunţat cuvîntul „distopie”, iar autorul însuşi
ne încredinţează în cîteva rînduri, apăsat, că
lumea din romanul său surprinzător, exploziv
este una ficţională (în precizări care să substituie
propoziţia uzuală, obosită, „orice asemănare cu
personaje, situaţii şi locuri din realitate este pur
întîmplătoare”? poate pentru a atrage atenţia
unui cititor „naiv” că, în fapt, nu e deloc aşa?);
într-o ţară anume, Caramia, a cărei capitală, Z. e
străbătută de Dîmboviţa şi e înconjurată de o
centură nefuncţională, „în şantier, cu întîrzieri
de ani, de zeci de ani” sînt locuri precum Băile
Romane, pe „valea Cernei atît de pitorească,
munţii intimidant de semeţi în preajmă, apoi
clădirile imperiale lăsate de izbelişte, ajunse în
ruină”, unde protagonistul textului, arhitectul
Ştefan Orban caută izbăvirea de „boala ploii fără
încetare” şi relansarea unei relaţii problematice
cu femeia sa, Cora, apoi, face cîteva drumuri
prin Caramia, pe la Piteşti, Rîmnicu Vîlcea,
Arad, Pecica, pe drumuri europene care trec prin
centrul localităţilor, spre frontiera de la Nădlac
şi Turnu şi în cealaltă direcţie, spre Constanţa şi
Vama Veche, la frontiera din sud-est, dincolo de
care s-au adunat cîteva sute de musulmani
„fugiţi din ţările lor din cauza războiului
pustiitor”, dar care nu vor „cu nici un chip” să
vină dincoace, la noi, în Caramia, un alt
personaj, Cora e din Dăbuleni, Iacob Grima îşi
construieşte o vilă „sub formă de navă” undeva,
CONVORBIRI LITERARE
Ioan HOLBAN
la ţărmul mării, aproape de Costineşti, iar Mihail
Cristea, după ce participă la „manifestaţiile din
Piaţa Universităţii”, se retrage între monahii de
la o mănăstire din nordul ţării, apoi, la
mănăstirea Colilia din Dobrogea etc.: cum se
vede sînt suficienţi indici realişti care denunţă
convenţia lumii ficţionale şi plasează romanul,
chiar şi pentru cei dispuşi să se lase „păcăliţi” de
atributul ataşat Caramiei, în dinamica unei
radiografii crude a eşecului lumii de aici şi
acum, dureros de reală, „superficială, precară,
confuză, de tot rîsul şi de tot plînsul”, în
vremurile tulburi din anii 2000, în non-istorie, în
absurd, traumă, boală fără leac şi în proiecţiile
kafkiene ale unei aşteptate apocalipse.
În legătură cu modurile de construcţie a
textului romanesc, s-au făcut mereu trimiteri la
arhitectură sau 1a muzica clasică, la simfonie;
romanul lui Gabriel Chifu e din această ultimă
categorie pentru că, iată, autorul omniscient
asamblează vocile şi instrumentele, le dirijează,
distribuie partiturile, adună din cînd în cînd
orchestra în secvenţe de reluare, de repetiţii
generale (în cinci dintre capitolele cărţii se
precizează „Prezenţa autorului. Personaje,
situaţii, scene descrise direct sau în reluare de
cel care se presupune că e omniscient şi
controlează firul naraţiunii, autorul”), schimbă
vocile, unii tac, alţii ascultă, aduce corecţii şi
repartizează roluri făcînd apel chiar la istoria
muzicii: cuplul de personaje Iacob Grima –
Mihail Cristea, de pildă e „binomul” Mozart –
Salieri (ăsta da, binom!): în aceste secvenţe,
unde autorul omniscient foloseşte cu abilitate şi
43
fineţe mecanismul schimbării unghiurilor de
vedere, se află suprastructura, ceea ce se
numeşte „ideologia” romanului. Construită într-
o logică narativă fără fisură, cartea lui Gabriel
Chifu, dincolo de povestea pasionantă a eşuării
unei lumi în sminteala nu doar „meteorologică”
a unei ploi neîntrerupte vreme de trei sute de zile
, pivotează în structura unor tipologii care o
definesc, memorabile prin profilul lor
psihologic, dar şi prin forţa de re-prezentare a
texturii sociale şi politice a Caramiei.
Protagoniştii – arhitectul Ştefan Orban,
astrofizicianul Iacob Grima şi omul bisericii,
Mihail Cristea – adună pentru a explora, fiecare,
lumea sa astfel încît autorul omniscient să
recompună lumea mare a Caramiei. Ştefan
Orban, angajat într-o relaţie problematică,
mereu tensionată, cu „ţărăncuţa din Dăbuleni”,
face parte din bărbaţii care aud „cîntecul
lebedei”, după un divorţ complicat şi
traumatizant de Alexandra, în complexul
diferenţei de vîrstă semnificative faţă de Cora
este un personaj, mai degrabă, insipid, care
seduce, însă, „exemplare feminine foarte
reuşite”, amintind de farmecul „saşiului” Castor
Ionescu din Drumul la zid al lui Nicolae Breban
– „o magnolie înflorită lîngă o tufă banală”,
spune personajul, fixînd astfel imaginea cuplului
cu superba Cora; în cealaltă ordine, socială,
Ştefan Orban e un arhitect de succes care vrea/
nu vrea să iasă din „mîzga proiectelor
conformiste şi urîte” pe care i le solicită
îmbogăţiţii needucaţi, cu gusturi oribile, dar
aroganţi, „troglodiţi, idioţi şi dictatoriali”: vrea
să-i refuze întrucît are vocaţie pentru
profesiunea sa, nu vrea pentru că are nevoie de
bani, iar aceştia se află la „peştii bogaţi şi
îngîmfaţi”. Mihail Cristea, un fost fizician intrat
în rînduielile unor mănăstiri din nordul ţării şi
din Dobrogea, ajuns acolo după mineriada din
Caramia cînd, bătut în închisoare, se salvează
prin rugăciune, ratează căsătoria cu Tanţa care îl
părăseşte pentru un iubit din tinereţe, regăsit
într-o excursie în Franţa şi eşuează în chiliile
mănăstirii unde se întîlneşte cu oameni
44
asemenea celor părăsiţi în realitatea derizorie a
Caramiei (stareţul Antonie, lacom, mercantil
este atras de cele lumeşti şi are o „faţă
întunecată”, Mariusică, primit în obşte e un
smintit, cu mintea rătăcită: „Înăuntrul mînăstirii,
ca şi afară, în lumea plină de cruzime, răul este,
se vede, egal distribuit”, constată Mihail Cristea,
unul din raisonneur-ii textului). Mihail Cristea e
unul din termenii binomului Mozart – Salieri,
celălalt fiind Iacob Grima, astrofizician,
„probabil cea mai respectată personalitate a
vieţii publice şi academice româneşti”, candidat
la alegerile prezidenţiale; prin Iacob Grima, care
lucrează la un studiu intitulat Cosmogonia,
autorul omniscient face o analiză foarte exactă a
campaniilor de manipulare în media, cînd se
cîntă strident ariile calomniei, cu procesele
publice la televizor, mărturii mincinoase,
procurori şi cătuşe, cu folosirea internetului,
fatală, trimiţînd personajul în singurătate,
prăbuşit în închisoarea minţii.
Aceştia sînt protagoniştii poveştii admirabil
scrise a Caramiei din Ploaia de trei sute de zile;
glazura „lumii ficţionale” e a îmbogăţiţilor
grobieni, analfabeţi, plini de sine, al căror
prototip e Titi Ciurel, lăsînd să se vadă foarte
transparent „modelul” din realitate (adulat de
populaţia săracă şi needucată, dispreţuit de
„anumiţi intelectuali”, Titi Ciurel vrea să
construiască „cea mai mare biserică din lume”,
locuieşte într-un palat de un lux ţipător, cu multă
foiţă de aur şi comandă servitorilor „whisky de-
ăla de 48 de ani” şi „neşte brînză de oaie din
butoiul ăla al meu”), apoi, a Corei (aproape)
nimfomană, a prostituatelor Crinuţa Bunuţa,
Vali şi proxenetului Gigi, „la muncă” în
Germania, a asasinului plătit Gigi Spaniolu, în
sfîrşit, a unui cuplu, Alice şi Val, al cărui profil
psihologic şi social reprezintă unul din
elementele de forţă ale structurii romanului.
Alice, studentă, fiica rătăcită a lui Ştefan Orban
şi Val, „un fel de scriitor” care scrie piese de
teatru, cu un limbaj şi comportament înrudite
îndeaproape cu cele ale prostituatelor,
proxeneţilor şi asasinului sînt nişte „tipi
CONVORBIRI LITERARE
antisistem”, revoltaţi de vocaţie, protestînd în
stradă împotriva oricui şi a orice („Suntem
destructivi, îmi dau seama şi nu mă feresc să
recunosc, iar dorinţa noastră de a demola are o
mare doză de gratuitate, e cumva autotelică, fără
să urmărim să punem altceva-n loc. Tot ce ştim
e că aşa cum e nu ne place şi nu mai suportăm,
aşa nu mai merge, ce se întîmplă ne produce
greaţă şi furie. Ne considerăm nişte rebeli
adevăraţi, rebeli în stare pură şi suntem foarte
mîndri de chestia asta. N-aveam limite în nimic,
ne străduiam să depăşim orice limită”, spune
Alice), într-un amestec bizar de anarhism,
rebeliune, porniri ucigaşe; Alice, Val şi asociatul
lor Don, fost student în California, inventează o
nouă „doctrină”, a treia cale căreia îi spun
„transumanism” şi înfiinţează Grupul de
Transumanism din Caramia (GTC), iar pentru
lansarea noii organizaţii, în emoţia opiniei
publice, cei trei comandă lui Gigi Spaniolu
uciderea unei personalităţi „care simbolizează
elita acestei lumi ratate, de tot rahatul”: „în
cărţi” sînt „Pleşu, Manolescu, Liiceanu”, apoi,
sorţii cad pe Iacob Grima, după criteriul trebuie
„belit” cel mai „cunoscut, cît mai respectat, cît
mai valoros şi mai intangibil în ochii
caramienilor”.
Aceasta este societatea, lumea bolnavă din
Caramia şi aceştia sînt oamenii ei, portretizaţi în
ironie demolatoare şi sarcasmul (aproape)
pamfletului; peste caramieni şi ţara lor cade,
neîntreruptă, o ploaie de trei sute de zile – o
stare absurdă care este semnul naţiei şi societăţii
şi semnalul sfîrşitului: ploaia, misterioasă şi
inexplicabilă, profetică, spun unii, precisă, însă,
căzînd din cerul mohorît doar „la noi”, pentru
că, iată, la Nădlac şi Vama Veche sînt „marginile
ploii”, dincolo e soare şi senin, o vreme
normală, ploaia e simbolică, spune omul
bisericii, expresia unei dereglări umane, explică
Iacob Grima: „Această anomalie meteorologică
este expresia unei dereglări umane. Noi stricăm
lumea, noi nu ştim să păstrăm darul cel mai de
preţ pe care l-am primit. Ploaia asta care nu mai
încetează este provocată de răul din noi, noi
suntem de vină, sufletele noastre şi minţile
noastre s-au îmbolnăvit şi îmbolnăvesc lumea”.
În ziua cu numărul trei sute, ploaia sîcîitoare s-a
transformat în diluviu, a înecat Caramia,
neantizînd-o într-o implacabilă apocalipsă;
lumea bolnavă a Caramiei sfîrşeşte în
fantasmagoric, cu o arcă venind să salveze pe cei
trei – „trinomul” Iacob Grima, Ştefan Orban şi
Mihail Cristea – care vor pluti, însă, pe apele
nesfîrşite, în casa sub formă de navă de pe
ţărmul mării, comandată de astrofizician,
proiectată şi executată de arhitect. Observator
atent al lumii româneşti de aici şi acum (anul de
referinţă în paginile cărţii e 2016), dirijor şi regi-
zor al unui spectacol antalogic, în care transferă
societatea şi caramienii în crunta lor (i)realitate,
Gabriel Chifu scrie în Ploaia de trei sute de zile
unul din marile romane ale prozei noastre
contemporane, de la Marin Preda pînă azi.

POEŢI ROMÂNI LA EMINESCU ACASĂ

Cea de a V-a ediţie a recitalurilor Poeţi români la Eminescu acasă, organizate de revista „Hyperion”, Fundaţia
Culturală „Hyperion-c.b.” Botoşani şi Reprezentanţa Botoşani a Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România s-a derulat
în ziua de 17 iunie 2017 în holul Hotelului „Rareş” din Botoşani, manifestare culturală ce se desfăşoară în pregătirea celei
de a V-a ediţii a Congresului Naţional de Poezie. Au citit poeţii: Liviu Ioan Stoiciu, Călin Vlasie, Lucian Vasiliu, Cassian
Maria Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, George Vulturescu, Marius Chelaru, Ioana Diaconescu, Doina Popa, Cosmin Perţa,
Cornelius Drăgan, Alexandru Ovidiu Vintilă, Nicolae Panaite, Leo Butnaru, Grigore Chiper, Radu Florescu, Nicolae Sava,
Vasile Tudor, Valentin Talpalaru, Hristina Doroftei, Nicolae Corlat, Vlad Scutelnicu, Vasile Iftime, Gabriel Alexe, Petruţ
Pârvescu, Cristina Prisăcariu-Şoptelea, Dumitru Necşanu, Cezar Florescu, George Luca, Ovidiu Petcu şi Gellu Dorian. Un
medalion liric din poezia lui Horaţiu Ioan Laşcu a susţinut actorul Florin Aioniţoaie. Acelaşi actor a prezentat şi un recital
din poezia lui Mihai Eminescu. Premiul „Hyperion”, acordat de revista „Hyperion” a fost decernat poetului Leo Butnaru.
()

CONVORBIRI LITERARE 45
 I N M E MO R I A M D U M I T R U V A C A R I U
Scriitorul Dumitru Vacariu a încetat din viață vineri 26 mai 2017. Născut la 21 septem-
brie 1931, în comuna Pipirig, judeţul Neamţ. Dumitru Vacariu a debutat în revista „Viata
studenţească” în anul 1954 cu poezia „Oraşul meu”. În dramaturgie, a debutat cu piesele
de teatru pentru copii şi tineret: „Aventuri în pădurea vrăjită” sau „Bing-Bang-Bing”.Cu
această piesă Teatrul pentru copii şi tineret din Iaşi a făcut un turneu prin India, Pakistan,
Orientul apropiat, Franţa şi Germania. Alte piese: „Comoara”, „Cele trei domniţe” au fost
puse în scenă la peste zece teatre de profil din ţară. Piesa „Comoara” a fost tradusă în limba
germană. Piesa „Dincolo de singurătate” a obţinut premiul al II-lea la concursul iniţiat de
Teatrul „Ion Creangă” Bucureşti pentru cea mai bună piesă pentru copii şi tineret.
În perioada 1957 – 1964 Dumitru Vacariu a fost deținut politic, condamnat fiind la 8
ani de detenţie pentru faptul că „a îndrăznit” să scrie, în primăvara anului 1957, o poezie
închinată lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, în care deplângea starea jalnică a țării noastre după
ocuparea ei de către armatele sovietice. A mai fost condamnat şi pentru faptul că, tot în
anul 1957, împreună cu alţi patru studenţi a organizat sărbătorirea la Iaşi şi la Putna a 500 de ani de la urcarea pe tronul
Moldovei a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
A debutat editorial în anul 1979 cu volumul „Dincolo de poveste”, povestiri, Ed. Junimea, Iaşi. Dintre cărțile publi-
cate amintim : „Dincolo de poveste”, 1979; „Vornicul Ţării de Sus”, roman istoric, 1984;„Bărzăunul şi restul lumii”,
roman pentru copii şi adolescenţi, 1985; „Poteci fără întoarcere”, roman, 1987; „Comoara”, poem ilustrat, 1989;
„Aventură dincolo de timp”, roman, 1990; „Ochii viperei”, roman, 1995; „Cronica regatului blestemat”, roman, 1996;
„Planeta lui Orim”, roman, 2009;„Templul amăgirii”, versuri, 2000; „Casa cu iederă”, povestiri, 2000; „Cerbul de
lumină”, versuri şi povestiri pentru copii, 2001; „Praznicul orbilor”, roman, 2001; „Porumbeii albaştri”, roman, 2004; „În
căutarea Scufiţei roşii”, roman pentru copii, 2005; „Fiul meu”, roman, Ed. Alfa; „Psalmii fiului rătăcitor”, versuri, 2007;
„Păpuşa cu ochi de smaralde”, 2008.
Lucrări de cercetare literară:„Junimea si junimistii” (cu I. Arhip), 1973,„Focul cel mare”, mss. inedite Al. Vasiliu-
Tătărusi, cu I. Arhip, 1977,„Din cronica unui veac”, documente inedite (cu I. Arhip), 1978, „Georgetta”, mss. inedit Cezar
Petrescu, 2000, cu L. Vasiliu, „Lunga şi amara pribegie”, mss. inedit Al. Vasiliu-Tătărusi, cu L. Vasiliu, 1992.
Antologii şi albume:„Psalmi ai marilor iubiri”, lirică românească şi universală închinată femeii, (cu Gh. T. Zaharia şi
L. Moscovici), 1990,„Iubire, tainică lumină”, lirică românească şi universală închinată femeii, (cu Gh. T. Zaharia şi L.
Moscovici), 1999, „Iaşi, oraş al marilor destine”, 1997.
Prin moartea lui Dumitru Vacariu, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Iaşi a pierdut un important scriitor.

SCRISOARE LUI DUMITRU VACARIU

Constantin PARASCAN

Pentru că te apelez la telefoanele la care îmi
răspundeai nu de mult și acestea rămîn mute,
încremenite, trimițîndu-mi semnale ca dintr-o altă
lume, depărtată, încerată, albăstrită..., precum
aparatele care înregistrează bătăile inimii, a ta pare
că a făcut aripi și-nvață să zboare prin tării unde nu
se aude și nu se vede mai nimic de atîta tulburare
cețoasă..., unde nu este nici întristare nici suspin...,
pentru că, iată, s-a schimbat ceva fundamental în
relația noastră de peste patruzeci și cinci de ani și nu
știu să te fi supărat eu cu ceva, dragă Truț Vacariu,
recurg la această modalitate străveche, scriindu-ți
acest hrisov nepecetluit precum erau cele ale
străbunilor noștri domni de neam..., poate te înduri
să-mi dai un semn, măcar un semn, doritule Om de
negăsit, de neînlocuit...
Mi-e dor să te aud, să mă auzi, să te văd, să mă
vezi... Ecouri prelungi ale glasului Tău îmi sună
adesea și-mi aduc amintirile multe în Ochiul
luminos al atîtor ani în care nu făceai ce se întîmplă
acum, de-o scurtă, ce-i drept, vreme. Sigur, au mai
fost, recunoaștem amîndoi, cîte cam 30 de zile, (ca
și acum, că atîta a trecut de cînd te-am auzit cîntînd
blînd, mîngîind parcă vorbele... „mata ești, coane
Costică”, nu întrebînd, ci afirmînd, drag Om), cînd
ne luam cu treburile și tăceam amîndoi, dar, desigur,
știam că oricînd putem să ne găsim și să ne mai
auzim măcar întrebîndu-ne de sănătate și alte alea...

46 CONVORBIRI LITERARE
 Și-așa, într-o clipă, m-am întors și ne-am văzut
iar împreună ca-n acel august al începutului
deceniului șapte al secolului trecut. Iar trupul ți-era
la fel, drept și mîndru, cu capul sprijinit parcă în
bărbia fermă, ca un berbecuț de lapte care se joacă/-
mpunge cu mieii și iezii de pe coasta cu otava de-un
verde sănătos, nemuritor, mirosind a rouă
înmiresmată cu toate aromele pădurii – chip tăiat
parcă din pietrele din munții Pipirigului, din Dolia
și de pe Hălăuca, unde-am hălăduit, Doamne, de-
atîtea ori împreună, căutîndu-ți urmele de copil...
Gura-ți era ca un șipot de izvor, al Ozanei, din care
ne-am „botezat” atunci... Cerul acela de-un albastru
doar de Tine știut îți albăstriseră privirea spre
nemurirea leagănului în care ți-ai dorit pururi să te
întorci...
A fost ceva special care ne-a unit de la început.
Cînd ți-am spus de obîrșia mea, ai zîmbit pișicher și
ți-ai amintit și mi-ai spus de răzeșii găzari din
Măgireștii de pe Valea Tazlăului Sărat care
hălăduiau și prin Pipirigul Tău drag . Și din găzar de
la Prăjești/ Măgirești nu m-ai mai scos o viață...
Mîndria aceea măsurată a omului de munte, a
celui drept și fără hodină, ferm și îndîrjit în a duce
la capăt orice întreprindere omenească. Cinstea și
fidelitatea și darul de a te dărui muncii și vieții și
frumosului și poeziei și visului și zborului către
idealuri mărețe... Dar și fermitatea de a nu admite
ticăloșii și trădări, și iertarea iertată „dăruită” celor
care au urîțit lumea în care ai trăit..., toate acestea se
aflau înflorite și pecetluite în chipul și sufletul tău...
rare, curate, frumoase...
Doamne, am atîtea să-ți amintesc, să-ți
povestesc, să-ți dăruiesc, precum ai făcut și
Dumneata în ani, dar am să mă opresc doar asupra
cîtorva care știu că-ți vor face plăcere. Iată, și acum
cînd îți scriu, te văd, te aud și-mi face tare bine, așa
că...
Foarte curînd, după acel început din august
1972, m-ai luat „de mînă” și m-ai purtat prin anii
dintîi ai vieții petrecuți în Dolia Pipirigului și prin
cei ai cumplitei „ierni” în care ai pătimit asemeni
Fiului Omului. Încremeneam cesuri în fotoliul roșu
de la Casa Pogor,și trăiam împreună cu Tine
calvarul din Bălțile Băilei, de la Gherla și din alte
locuri diavolești din această minunată, altfel, Țară a
Mioriței. Priveam și trăiam și eu, ca-ntr-o oglindă
CONVORBIRI LITERARE
pedepsitoare chinurile Domniei Tale, Dumitru
Vacariu... și mă întrebam, o, Doamne, cum de ți-a
rămas sufletul pur și plin de iertare și poezie și-
ncercam să înțeleg taina aceasta a miraculoasei
treceri și petreceri de vieți din Infern și Paradis și
mă minunam de tăria ființei omenești care erai...
Întîmplarea a făcut ca să fiu martor al drumului
tău pe cărările poeziei și dăruirii vieții și frumuseții
visurilor tale copiilor. Și, Doamne, cît de mult și
cum ți se umezeau ochii cînd venea vorba (și
aceasta se întîmpla mai zilnic în anii aceia) și
povesteai de minunea de fiica ta, Ancuța, și de
Mama ei care ți-o dăruise, Doamna Lili, a cărei
mamă, Bunica Ancuței, alcătuia/plămădea/cocea
cele mai de neasemuit plăcinte pe care le
preamăream în ceasuri de tihnă la Pogor (operă și
creație nemuritoare, bogate, însuflețite de Domnia
Ta, ca și Casa Dosoftei, tezaurizatoare a celor mai
valoroase vestigii de patrimoniu românesc etern).
Frați întru bucurie eram, că doar și mie îmi dăruise
atunci Dumnezeu două fete necucuiete (Mira și
Ștefana) cu care am trăit în Pădurea vrăjită (Bing-
Bang-Bing, muzicalul , pe un text minunat visat de
Tine, al cărui afiș îl păstrez și azi și-l „istorisesc” în
cartea despre care știi și va ieși în lume curînd, unde
ești personaj de seamă, Dumitru Vacariu ), bucuria
ta și lansarea ta în Lumea copiilor și în Literatura
română...
Și fructele visurilor tale au continuat să se nască
și să se pîrguiască și să fie dăruite lumii: Comoara,
Cele trei domnițe, Dincolo de singurătate, Dincolo
de poveste, Bărzăunul și restul lumii, Vornicul Țării
de Sus, Poteci fără întoarceri, Aventură dincolo de
timp, Ochii viperei, Templul amăgirii, Casa cu
iederă, Cerbul de lumină, Praznicul orbilor,
Porumbeii albaștri, Piatra Dediului. Mai sînt și
altele, desigur, trimise în lume, și încă multe pe care
încă nu le-ai scos în Lumină, le-ai „ucis” în sufletul
tău eliberat în Tăriile Cerului...
Și vremea a trecut „cu amăgele” și noi am
„crescut” și-am petrecut ani minunați (deși primii
șaptesprezece au fost încă de încătușare într-o
libertate înzăuată – dar, Doamne cîte fapte
memorabile nu am tocmit împreună!, după Casa
Dosoftei și Vila Sonet „Mihai Codreanu”, din 1970
(cînd eu eram încă studinte la Filologia ieșeană),
precum deschiderea caselor memoriale dedicate
47
Literaturii române moderne și contemporane din
templul Pogorului, Otiliei Cazimir, lui G.
Topîrceanu, lui Sadoveanu și încă alte muzee și
expoziții memorabile...) și-a venit Eliberarea din
chingile veacului pe jumate comunist, și-atunci alte
tocmeli ai trăit și-ai putut să te arăți celor ce te-au
putut înțelege și asculta cum arăta Lumea în care ai
trăit, aceea știută doar de frații de suferință și de ici-
colo cîte-un norocos precum m-ai făcut pe mine în
acea vreme vremuită de-acum...
Descinderile spre Sufletul Dumitale Dintîi (după
cele în care am bătut coclaurile munților tăi dragi și-
ale cimotiilor dumitale coborîtoare din creanga lui
Creangă, cînd am îmbogățit patrimoniul Bojdeucii
din Țicău, cu laițe, cu covoare și ploști și fel de fel
de minuni pe care le văzuse, le binecuvîntase în
căușul palmelor și privirilor sale nemuritorul Ion
Creangă...) au continuat și după 1989 fie în
întîlnirile de la școlile de pe Valea Ozanei cu copii
în care te regăseai mai cu seamă Dumneata, dar și
pe Hălăuca, pe firul apei legendare pînă la izvoare,
în poiana pe care ai dorit s-o mai vezi, poiană în
care ți s-a arătat, precum ai crezut, văzut pe
Dumnezeu Tatăl. Și-n acele ceasuri te vedeam și eu
cum alergi și te zbengui și te împungi cu mieii și cu
iezii pădurii, cum îți răcorești fața în apa Ozanei,
săgetată argintiu de păstrăvii-pui, cum îți
înmiresmai gustul de fragii sălbatici și aromați, cum
îți umpleai pălăria de bureți păstrăvi crescuți pe
trunchiurile darnice, cum îți abureai fața în șiștarul
cu spuma spumegînd în donița mamei și bunicii...
și-apoi eram poftiți, de-adevăratelea în jurul mesei
rotunde din poveste – pe care se lăfăia galben-aurie
mămăliga deasă, aburindă, înconjurată de străchini
cu brînză și smîntînă și urda și cașul îmbietoare și
gustoase cum niciunde pe pămînt nu se mai află – și
ne ospătam și noi, ca niște pofticioși și flămînzi de
asemenea bunătăți „dumnezeiești” – îmi spuneai și
le binecuvîntai din privire și le ridicai în lumină și-
apoi le pierdeai în dorințele ucise în anii grei de
detenție în care și foamea te chinuise pînă la
disperare...
Ceasurile fără sfîrșit din priporul Pogorului de
altădată se regăseau acum în drumurile noastre la
Dolia de Pipirig și la Prăjești de Măgirești (unde din
2015 organizasem și dăruisem lumii, și țineam tare
mult să primesc girul și-al unui vechi și priceput
48
muzeograf – de profesie și nu doar bănuit cum se
arată azi unii cotcodăciți din cine știe ce locuri și nu
știu nici cum se numesc ei darmite să mai cunoască
treburile muzeograficești – dacă Muzeul Răzeșilor
Găzari de pe Valea Tazlăului Sărat e așa cum trebuie
să fie un așezămînt de cultură de acest fel - și
calificativul a fost cel așteptat – de la Dumitru
Vacariu, ca și de la un alt muzeograf/etnograf
ieșean/botoșănean, precum doamna Angela
Paveliuc Olaru – ambii invitați la manifestarea
tradițională de-acum – „Personalități ale culturii
române în DIALOG cu urmașii răzeșilor găzari de
pe Valea Tazlăului Sărat”), și din nou în aceleași
„povești” de ieri și de azi , mărturisiri și profesiuni
de credință și prietenie...
Și-așa cum m-ai primit cu bucurie și drag în casa
părinților și rudelor tale pipirigene, așa te-am
omenit și eu în casa bunicilor și părinților mei , iar
în muzeu, la Dialogul cu urmașii răzeșilor găzari,
te-am rugat (ca de-atîtea alte ori), și mi-ai împlinit
dorința, să rostești și poemul acela, spus mie în anii
șaptezeci la Casa Pogor, Moldova însîngerată,
dedicată Domnitorului Ștefan cel Mare și Sfînt,
pentru care ai suferit ani grei, cumpliți de temniță
comunistă. Și din nou m-am înfiorat, și cei care
ascultau au înțeles martiriul unui Om, jertfa adusă
neamului românesc de către unul din fiii cei mai
aleși...
Îți spuneam, Dumitru Vacariu, drag Om și
Prieten, Scriitor și Muzeograf ce-ai îmbogățit și
literatura română și muzeografia ieșeană și
națională, lăsînd o dîră veșnică și o amintire
luminoasă tuturor, îți scriam de la începutul acestei
misive, că mi-e dor de ceasurile acelea fără pereche
– cîteva amintite aici – că-ți voi mai scrie fie în acest
fel, fie într-un alt mod, și tu o să știi și chiar dacă nu-
mi vei răspunde imediat eu voi înțelege că ai multe
treburi pe-acolo pe unde hălăduiești acum, că nu
poți răspunde nici la telefoane, nici la alte semnale
pămîntești, iar eu încă nu dețin codurile, secretele la
care ai acum Dumneata acces, că nu mă supăr de tot
și te am și te port în inima mea și-ți împărtășesc încă
unele și altele ce mai făptuiesc eu pe-aici, prin
Lumea aceasta în care ne-a fost dat să trăim și să
împărtășim împreună o viață de peste 45 de ani...
Fie-ți calea lină în Lumină eternă...
CONVORBIRI LITERARE
 I N E D I T
DIN CORESPONDENŢA
LUI I.E. TOROUŢIU CU ŞTEFAN CUCIUREANU
La data apariţiei volumului nostru Un hidalgo
întârziat: profesorul Ştefan Cuciureanu (Editura
Timpul, 2014), în care, într-o secţiune distinctă am
reprodus un număr mare de epistole semnate ori
primite de Ştefan Cuciureanu, nu aveam cunoştinţă
de interesanta lucrare a lui Nicolae Scurtu,
Contribuţii la istoria revistei „Convorbiri literare”
(1939-1944), apărută la Editura Timpul, Iaşi, 2015,
unde am descoperit un grupaj de 14 scrisori adresate
lui I.E. Torouţiu de către Ştefan Cuciureanu, plus una
semnată împreună cu Teodor Al. Munteanu1,
transcrise cu răbdare de către cercetătorul
bucureştean după originalele aflate la Biblioteca
Academiei Române, în fondul I.E. Torouţiu.
Dorind să verific corectitudinea unei transcrieri,
aveam să constat că Nicolae Scurtu a lăsat deoparte o
epistolă (Anexa VI) trimisă de Şt.. Cuciureanu lui
I.E. Torouţiu, la data 15 august 1945, de la Iaşi, unde
sosise nu de mult timp, ca urmare a numirii sale, la 1
iulie 1945, la recomandarea profesorului Vicenzo de
Ruvo de la Lectoratul Italian, ca asistent la Catedra
de Limba Italiană, ocupată de profesorul Ruggero
Palmieri, la Universitatea „Al.I. Cuza”.
În acelaşi fond, am descoperit şi patru ciorne
(Anexele II-V) ale unei scrisori, una dintre acestea,
probabil prima, fiind datată 11.XI.1944, redactate în
Filiaşi, în timpul războiului, unde se afla cu unitatea
sa militară. Scrisoarea aceasta a fost începută în mai
multe rânduri şi neterminată din varii motive.
Tot după apariţia lucrării noastre, aveam să
primim, prin bunăvoinţa doamnei profesoare Carmen
Bojin din Constanţa, nepoata profesorului Şt.
Cuciureanu, fiica fratelui său Onisim, şi prin
amabilitatea domnului inginer Lulu Hura din Iaşi, şi
el nepot de la sora dascălului nostru, o mică parte din
corespondenţa acestuia, găsită în vara anului 2015.
Printre scrisorile care mi-au fost dăruite, am
identificat şi o scrisoare de la I.E. Torouţiu, adresată
colaboratorului său în redacţia „Convorbirilor
literare”, profesorului Şt. Cuciureanu, la data de 29
aprilie 1940 (Anexa I). Epistola a fost prilejuită de
CONVORBIRI LITERARE
Vasile DIACON
urările transmise de către Cuciureanu lui Torouţiu cu
ocazia sărbătorilor de Paşti ale anului 1940.
I.E. Torouţiu, bucovinean fiind, originar din
Solca, cunoştea bine mediul universitar de la
Cernăuţi, unde făcuse studii superioare. Fără
îndoială, era la curent cu prestaţia celor trimişi de
către Universitatea cernăuţeană ca membri ai şcolilor
române de la Roma şi de la Paris. Ca absolvent al
Accademia di Romania din Roma, cu un doctorat luat
cu Giulio Bertoni, începând cu anul 1938 s-a stabilit
în Bucureşti, unde a predat italiana şi franceza la
diferite licee.
Este posibil ca I.E. Torouţiu să fi dorit să-l
cunoască pe Şt. Cuciureanu, care îl va fi cucerit cu
uriaşa lui cultură umanistă, fapt ce îl va fi determinat
pe acesta să-i propună să accepte să lucreze împreună
în redacţia „Convorbirilor literare”. Redactorul şef al
„Convorbirilor literare”, după ce a preluat
conducerea prestigioasei reviste, şi-a căutat
colaboratori entuziaşti. Credem că aşa se face că
Ştefan Cuciureanu a ajuns în redacţia „Convorbirilor
literare”, alături de Alexandru Ionescu şi Teodor Al.
Munteanu, cu care va păstra relaţii prieteneşti şi după
ce s-a mutat la Iaşi, pentru a preda romanistica la
Facultatea de Litere din bătrâna urbe.
Al. Tzigara-Samurcaş, fostul redactor-şef al
„Convorbirilor”, în articolul de salut Către cititori,
publicat în primul număr al revistei care apărea sub
redacţia lui I.E. Torouţiu, şi anume în cel din ianuarie
1939, scria următoarele: „Cu satisfacţia de a fi asigu-
rat viitorul revistei, anunţăm azi încredinţarea
direcţiei în mâinile noii generaţii sub conducerea
d[omnu]lui profesor I.E. Torouţiu, membru core-
spondent al Academiei Române, care prin valoroase-
le şi voluminoasele sale publicaţii, apreciind rostul
Junimii în mişcarea de renaştere a limbii şi literaturii
române, va şti să ducă mai departe făclia veşnic vie a
gândirii junimiste.
Reprezentant al Bucovinei lui Ştefan cel Mare,
d[omnu]l Torouţiu vine, după directoratul dintre
1902-1906 al ardeleanului Ioan Bogdan, să aducă
49
contribuţia efectivă a provinciilor surori la condu-
cerea publicaţiei, care, de la întemeiere, a contribuit,
în largă măsură, pe calea culturală la realizarea
fericitei întregiri a neamului”.
Aşadar, I.E. Torouţiu îşi făcea echipa redacţion-
ală. Scrisoarea din 29 aprilie 19402 este importantă
prin faptul că pune în evidenţă excepţionala relaţie de
colaborare dintre I.E. Torouţiu şi Ştefan Cuciureanu.
În rândurile lui se vede recunoştinţa pe care i-o purta
mai tânărului său colaborator pentru faptul că acesta
nu a stat pe gânduri şi, fără rezerve, a acceptat
propunerea de a se a i se alătura în această muncă,
chiar şi cu un risc al unei eventuale „compromiteri”
pe care ar fi suportat-o, în condiţiile în care, susţine
Torouţiu, „Majoritatea scriitorilor noştri, cari nu mă
cunosc, s-au păstrat într-o prudentă expectativă”.
Consideră I.E. Torouţiu că la gestul lui Şt.
Cuciureanu nu se poate răspunde decât cu omenie şi
precizează: „Dacă şi faţă de d-ta s-ar găsi cineva să se
comporte fără omenie, atunci încetează orice
preocupare de sociabilitate şi înţelesul dictonului
aristotelic «ὁ ἄνθρωπος ζῶον πολιτικόν»3 ar ajunge
la o atare pervertire, încât lumea ar merita să se
scufunde iar în haos ca dinainte de facerea ei”.
Într-adevăr, I.E. Torouţiu se comportă faţă de Şt.
Cuciureanu cu multă omenie, după cum rezultă din
una dintre ciornele unei scrisori, se pare, netrimisă,
dar redactată la Filiaşi ulterior datei de 11 noiembrie
1944: „În drum spre unitate plănuiam să Vă trimit o
frumoasă scrisoare de mulţumire pentru toate
ajutoarele băneşti primite de la un om care, în cele
mai grele momente ale vieţii mele, de la întoarcerea
din Italia încoace, m-a sprijinit cu adevărat părinteşte,
atât în ale scrisului şi formării mele în această direcţie
cât şi în cele ale sufletului şi poverilor materiale”.
Această scrisoare, în ciornă, aflată în Fondul I.E.
Torouţiu de la Biblioteca Academiei, sub cota S 69
(9)/XXXIV, este o a treia reluare a aceleiaşi epistole.
Prima este datată 11.XI.1944, fiind redactată în
Filiaşi, având ca motto un proverb francez: Faute
confessée est à demi pardonnée4, pe care îl menţine şi
în a doua ciornă, dar renunţă la el în următoarele
două. Căuta o formulă convingătoare pentru a se
scuza de îndelunga şi nejustificata tăcere, agăţându-
se când „de o frunză în mijlocul mării”, când „de
funia corabiei ce se afundă” şi pentru a-şi exprima
mulţumirea, „mai ales atunci când simţămintele
adânci de gratitudine şi recunoştinţă te cheamă în tot
momentul la realitatea sufletească pe care o trăieşti”,
50
ori „…ştiu mai ales ce fel de simţăminte mă cheamă
la realitatea unui trecut luminos, care mă obligă
infinit faţă de DV5. Ştiu şi mă pocăiesc”.
Mărturiseşte, de asemenea, că de mai multă vreme a
încercat să-i trimită câteva rânduri, – „de la Paşti
încoace am început să Vă scriu” –, indicând şi un
motiv al marii întârzieri: „M-am oprit la gândul că
rândurile mele nu vor sosi «grate6» din pricina
cereştii mâniei de mai înainte, mai apoi din cauza
rumperii deluviale a apelor”.
În cea de-a treia ciornă face apel la marele
florentin Dante: Nessun maggior dolore che
ricordarsi dei tempi felici nella miseria – Nicio
durere nu este mai mare decât să-ţi aminteşti de viaţa
frumoasă în nenorocire (în propria-i traducere), şi, în
sfârşit, din ce-a din urmă, cu mult mai elaborată dar
şi aceasta neterminată, aflăm că a părăsit capitala, cu
destinaţia Filiaşi, imediat după bombardamentele
anglo-americane, adică a imperialilor care „trebuie
să-şi justifice în faţa şi împotriva lumii dreptul lor de
seculară proprietate”; că I.E. Torouţiu l-a susţinut
material, spiritual şi moral; că, în plin război, a fost
posibilă apariţia numărului pe mai7 al „Convorbirilor
literare”. Această apariţie, în condiţii extrem de
dificile, îi sădeşte în suflet „floarea albă a nădejdii de
înălţare a Ţării şi a culturii româneşti”.
Interesante sunt şi cuvintele scrise referitoare la
situaţia Europei de după război, pe care nu o vedea
dominată de o singură Putere. „În nici un caz una
orientală”. Oricum, capul Europei nu poate fi decât
Occidentul, susţine Cuciureanu.
Aceste ciorne, redactate cu creionul pe hârtie de
caiet dictando, sunt abandonate în diferite stadii, mai
puţin ultima, scrisă pe trei file întregi, care ar fi putut
continua pe o a patra, pierdută ulterior. Este curios
modul şi împrejurarea în care aceste ciorne au ajuns
în posesia lui I.E. Torouţiu. Credem că obligaţiile
militare nu i-au mai permis lui Ştefan Cuciureanu să
termine şi să transcrie epistola, după care să o
expedieze. Probabil, lăsat la vatră, Cuciureanu revine
la domiciliul său din capitală, îl vizitează pe
binefăcătorul său şi-i motivează faptul pentru care că
nu i-a mai trimis nici un mesaj după plecarea din
Bucureşti. Pentru a fi convingător, îi prezintă
acestuia, ca probe, cele patru ciorne începute şi
neterminate. Credem că numai în acest mod au putut
ajunge aceste ciorne în arhiva personală a lui I.E.
Torouţiu.
Relaţia apropiată dintre Ştefan Cuciureanu şi I.E.
CONVORBIRI LITERARE
Torouţiu s-a menţinut şi după anii războiului. Ultima
scrisoare a lui Torouţiu către Şt. Cuciureanu, în care i
se adresează cu Iubite Motănaş şi i se confesează cu
privire la suspiciunile sale privindu-l pe Teodor Al.
Munteanu, datează din 4 august 1951. Epistola a fost
publicată de Luca Bejenaru, sub titlul O scrisoare
care acuză8.
Anexe
I.
I.E. Torouţiu
Bucureşti III, 29 aprilie ’940
Membru corespondent al Academiei Române
Str. Argentina, 39
Directorul revistei „Convorbiri Literare”
Iubite amice şi preţuite colaborator,
Nu voiu uita niciodată că d-ta ai fost printre cei
dintâi cari au răspuns la apelul meu pentru a se da
concurs revistei „Convorbiri Literare”. Majoritatea
scriitorilor noştri, cari nu mă cunosc, s-au păstrat într-
o prudentă expectativă. D-ta n-ai precupeţit nici
muncă, nici eventuala compromitere, care ai fi avut-
o, oferindu-ţi colaborarea, fără rezerve. La aceste
dovezi de absolută şi anticipată încredere, d-tale nu ţi
se putea răspunde decât cu ceea ce trebuia: omenia.
Dacă şi faţă de d-ta s-ar găsi cineva să se comporte
fără omenie, atunci încetează orice preocupare de
sociabilitate şi înţelesul dictonului aristotelic «ὁ
ἄνθρωπος ζῶον πολιτικόν» ar ajunge la o atare
pervertire, încât lumea ar merita să se scufunde iar în
haos ca dinainte de facerea ei.
Rugându-te ca şi pe viitor să nu ne lipseşti de
prietenia d-tale scumpă şi de colaborarea preţioasă, te
rog să mă crezi că am convingerea unei poziţii foarte
solide înconjurat fiind de caractere ca cel al d-tale.
„Adevărat c-a înviat”!
Călduroase strângeri de mână,
I.E. Torouţiu
D-sale,
Domnului Prof. Şt. Cuciureanu, Str. Porumbaru
80
Loco [Bucureşti]
Pe plic:
Domniei Sale
Domnului Profesor Şt. Cuciureanu
Loco [Bucureşti]
CONVORBIRI LITERARE
Str. Porumbaru 80
Pe verso plicului
Profesor I.E. Torouţiu, România
Bucureşti III, Str. Argentina 39
(Scrisoare aflată în colecţia noastră, V. Diacon)
*
II
Filiaşi, 11.XI. 1944
Faute confessée est à demi pardonnée
Stimate Domnule Director,
Citând dictonul francez pentru o parte din vina de
a nu fi scris atâta vreme, iar cealaltă punând-o pe
seama împrejurărilor, îmi dau seama că mă agăţ de o
frunză în mijlocul mării. Mai bine este să mărturisesc
cu toată amărăciunea neîndeplinirea unei forme
frumoase prescrise de toate codurile, mai ales atunci
când simţămintele adânci de gratitudine şi
recunoştinţă te cheamă în tot momentul la realitatea
sufletească pe care o trăieşti.
[Ciornă neterminată]
Cota: S 69 (5)/XXXIV9
*
III
[Filiaşi, 1944]
Faute confessée est à demi pardonnée
Stimate Domnule Director,
Citând dictonul francez pentru o parte din vina de
a nu fi scris atâta vreme, iar cealaltă punând-o pe
seama împrejurărilor, în speranţa de a găsi cuvântul
de pocăinţă pentru îndelungata mea tăcere, văd prea
bine că mă caţăr de funia corabiei ce se afundă. Mai
bine este să mărturisesc cu toată sinceritatea lipsa ce
o am în deprinderea îndeplinirii unei forme cuprinsă
chiar şi în codurile cele mai mutilate. Lucrul acesta
mă întristează când ştiu mai ales ce fel de simţăminte
mă cheamă la realitatea unui trecut luminos, care mă
obligă infinit faţă de DV. Ştiu şi mă pocăiesc.
Mă simt totuşi dator să spun că în decursul acestui
răstimp de la Paşti încoace am început să Vă scriu.
M-am oprit la gândul că rândurile mele nu vor sosi
„grate” din pricina cereştii mânii de mai înainte, mai
51
apoi din cauza rumperii deluviale a apelor.
Viaţa aceasta te simplifică şi reduce gândul
primejdiei de orice zi în care Vă aflaţi îmi strângea
inima şi-mi vântura mintea.
Odată ce întunericul de moarte s-a luminat – se
vor risipi cu încetul şi umbrele – întrezăresc cursul
unei vieţi liniştite petrecută în muncă rodnică. Cu
această credinţă aşez şi eu condeiul pe hârtie şi, după
vechea zisă a poporului, cu drag încep a scrie […].
[Ciornă neterminată]
Cota: S 69(7)/XXXIV
* la obişnuitele ocupaţii cărturăreşti pe care de la o
IV
[Filiaşi, 1944]
Stimate Domnule Profesor,
De la Paşte încoace, de nenumărate ori am
încercat să vă scriu, dar tot de atâtea ori am lăsat cu
mâhnire pana din mână. Aveam în faţa ochilor icoana
catacombelor îngrozite şi aşteptam întruna ca
primejdia să treacă pentru ca rândurile mele să vă
găsească în pace.
Nessun maggior dolore che ricordarsi dei tempi
felici nella miseria (Dante) – Nicio durere nu este
mai mare decât să-ţi aminteşti de viaţa frumoasă în
nenorocire.
[Ciornă neterminată]
Cota: 60(8)/XXXIV
* Occidentul este creierul omenirii, iar în secolul al
V
[Filiaşi, 1944]
Stimate Domnule Director,
Plecasem din Bucureştiul ciuntit cu nădejdea într-
o domolire a cereştii mânii anglo-americane.
Zadarnic. Imperialii trebuie să-şi justifice în faţa şi
împotriva lumii dreptul lor de seculară proprietate.
Tantaene animis caelestibus irae!10
În drum spre unitate plănuiam să vă trimit o
frumoasă scrisoare de mulţumire pentru toate
ajutoarele băneşti primite de la un om care, în cele
mai grele momente ale vieţii mele, de la întoarcerea
din Italia încoace, m-a sprijinit cu adevărat părinteşte,
atât în ale scrisului şi formării mele în această direcţie
52
cât şi în cele ale sufletului şi poverilor materiale.
Ajuns la destinaţie şi văzând că aşteptarea mea ca
o scrisoare să vă poată găsi în momente de linişte se
dovedise deşartă, mi-am luat îngăduinţa de a vă
trimite aceste rânduri. Rog pe cel Atotputernic ca ele
să vă afle împreună cu Stimata Doamnă în deplină
sănătate şi voioşie.
În ce mă priveşte, mi-am aflat fraţii refugiaţi, sora
în Transilvania; fratele care-a terminat liceul, în
judeţul Mehedinţi, iar cel de sub arme, lăsat la vatră,
stă cu mine, în comuna Filiaşi, judeţul Dolj. Eu am
fost mutat de la Formaţia desfiinţată la vechea mea
Şcoală Tehnică Industrială Militară Auto, ca director
de studii. În această nouă situaţie m-am întors oarecât
vreme fusesem nevoit să le părăsesc cu desăvârşire.
Am aflat din „Universul” despre apariţia
„Convorbirilor” pe mai-iunie şi frumoasele cuvinte
din acea notiţă mi-au sosit ca o veste de mare bucurie,
dar şi de întristare. Căci, mi-am zis: vor renaşte oare
vremurile de cucerire literară ale „Convorbirilor” de
sub conducerea DV? Apoi, optimist ca întotdeauna şi
în toate împrejurările, mi-a răsărit îndată în suflet
floarea albă a nădejdii de înălţare a Ţării şi a culturii
româneşti.
Cred mai departe că, după război, Europa nu
poate fi dominată de o singură Putere. În nici un caz
una orientală. Că ordinea politică ce se va crea, va
trebui să se întemeieze pe dreptul la viaţă liberă a
popoarelor. Toate judecăţile mele aici sfârşesc. Chiar
cele mai pesimiste, căci asemuind omenirea cu un
trup de gigant în repaos pe globul pământesc, acesta
stă cu creştetul în Occident şi cu picioarele în Orient.
XX-lea nu pot concepe continentul nostru
„martoriat” de o Putere europeană învingătoare.
Toate calculele mele mi-au dat acest rezultat şi în
consecinţă aştept liniştit „la débâcle”11.
În timpul liber care-mi rămâne de la ocupaţiile
şcolăreşti, m-am şi apucat a scoate una câte una din
cărţile purtate în geamantane pe atâtea drumuri. Dar
mai înainte am găsit la un anticar, vorba vine anticar,
fiindcă vindea cărţi recent apărute şi pe preţuri de
nimic – cui îi mai trebuie astăzi acest obiect fără
valoare? – Amintirile lui Gane. Am „degustat” cu
plăcere istorisirea intimităţilor literare de la Junimea.
Şi iarăşi, şi iarăşi mi-am adus aminte de vremea când
am avut fericita ocazie să-mi fac însemnările de la
„Convorbiri” în legătură cu scriitori de samă, capete
CONVORBIRI LITERARE
încoronate, înghesuite, talente consacrate ori în
devenire, ceata figurilor de ceară, lunateci,
prezumţioşi de toate categoriile, chipuri grave pe
deasupra, dar goale pe dinăuntru. De convorbirile
DV., uneori bogate în haz, cu aceştia mai înainte ca
scrierile lor să devină Convorbiri, cu iniţială
majusculă. A trecut numai atâta vreme de când le-am
scris şi îmi pare că au şi început a dobândi interes si
licet12 istorico-literar. Dar scriind acestea am şi
început să mă simt apăsat de întrebarea făcută în
tăcere: cine sunt şi ce putere îmi dă dreptul de a
pontori [sic!] posterităţii atâta lume diversă? La care
voi răspunde […].
[Ciornă neterminată]
Cota: S 69 (9)/XXXIV
* dealul?» şi el mi-a răspuns că-i «alb şi slab», l-am
VI
Iaşi, 15.VIII.1945
Stimate Domnule Profesor,
De la sosirea în Iaşi mi-am dat seama că o nouă
viaţă începe pentru mine. Întâi mi s-a părut că soseam
în Cetatea Junimii ca simplu vizitator. Pe urmă m-am
convins, spre bucuria mea, de situaţia contrarie. Pe
drum aveam o singură tovarăşă: imaginea ideală a
Junimii. Dar, vae victis13, statuile protagoniştilor zac
mutilate de schije prin beciuri şi, ce e mai dureros, ele
s-au prăbuşit în înseşi sufletele localnicilor.
Oraşul aproape că nu mai stă piatră pe piatră.
Vechea clădire a Universităţii, cu marea frescă, a
rămas una carogna14. Peste tot îţi zgârie timpanul il
fastidioso e terribilmente prosaico gergo di una
popolaziune che si trova qui in massa compatta15. M-
am aciuat temporar, faute de chambers16, în localul
Liceului Naţional care a devenit mai apoi spital
rusesc. Aici, în posesia unei zapişte, mă găsesc şi
acuma având ca avere un geamantan. Am început
lecţiile de seminar şi de istoria lit[eraturii] italiene, cu
anii I şi II. Ocup postul bugetar de asistent suplinitor
şi ţin locul de lector, fără ,,renumeraţie după buget”.
Încolo, aştept numirea în secundar şi viaţa de veci ce
va să vie, amin.
Umblând aşa prin Cetate, m-au copleşit
amintirile, dintre cari, iată una inedită. Sosind
Cordunenii la Eşi cu carul încărcat cu griţari pentru a
CONVORBIRI LITERARE
plăti contribuţia sau bucatele, cum se zicea pe atunci
, cică atâta grăia ispravnicul cu străjeriul Ivan, –
spunea moş Petrea din vestitul cut al Hurjuenilor –:
„Ei Ivane, Ivane, cum îi dealul?”. Iară el făcea: ,,Alb
şi slab”. – „Da, lunca?” – „Verde şi-nfrunzită”. –
„Da’ nu mi-i primi şepti berbeci ca să pască într-
însa?” – „Primi, da’ cu şepti pungi de bani”. Şi râdea
moş Petrea de taina acestei convorbiri şi de scriitorii
din preajma ispravnicului , cari, să nu tacă,… l-au
ispitit pe ispravnic, luându-l aşa pe departe şi cu
multă sâială, că era om rău şi din cale afară de păgân,
rugându-l să spună ce-a vorbit cu străjerul care, ne
mai adăugând nimica, şi-o luat pălăria de jos de lângă
uşă şi s-o dus în treaba lui. Ispravnicul le ceru aspru
câte o pungă de bani, care pe vremea aceea însamna
ca o sută de lei astăzi, făcu badea Petru. Scriitorii o
dădură mai mult de frică. La urmă s-au ales şi cu
păcăleală: „Când l-am întrebat pe Ivan «Cum îi
întrebat de sănătate ,, – iară când l-am întrebat «Cum
îi lunca?» şi el mi-a spus că-i «Verde şi-nfrunzită»,
am vrut să ştiu de sănătatea familiei. Cât despre cei
şapte berbeci cari să pască într-însa, aceia sunteţi voi
că, v-am păscut şi n-aţi înţeles ce-am vorbit cu
dânsul”, adaose rar şi apăsat ispravnicul, cu un ton
care-i făcu pe ciraci să-şi bage repede nasul în
hârţoage.
Tot gândindu-mă la frumoasele figuri ale moşului
cu dealul = capul familiei şi lunca = feciori şi fete cari
se ridică la adăpostul lui, m-am trezit la Bojdeuca lui
Creangă de pe Sărărie, în vale. Într-adevăr, Domnule
Profesor, Iaşul, cu toate rănile lui din război, cu toată
molima care-i sfâşie trupul, are ceva din atracţia
oraşelor vechi ale apusului. Prin poziţia lui naturală,
prin glorioasele-i simulacre, tradiţia culturală, viaţă-i
liniştită, grădinile şi viile de primprejur, se poate
asemui – si licet exemplis17 – cu Florenţa. Dar, să las
oraşul să robotească în tăcere şi să trec la acelea quae
ad risanandos18 animos pertinent19. După
îndelungata perioadă de concentrare şi după
greutăţile din ultima vreme de la Bucureşti, am
impresia că trece printr-un κατταρσις al patimilor, în
înţelesul puternic, aristotelic, al cuvântului. Uneori
cred că trăiesc timpul frumos al „Convorbirilor” din
1939-1943. Mi-am putut da seama aici, de factu, de
influenţa pe care începusă să o exercite revista.
Reluând contactul cu atmosfera studiilor părăsite de
vreo câţiva ani încât mai că era să-mi ruginească
spiritul asemeni briciului din fabula lui Leonardo Da
53
Vinci sau glasului conştiinţei lui Dante:
Mentre ch’iʼ rovinava in basso loco,
dinanzi a li occhi mi si fu offerto
chi per lungo silenzio parea fioco20.
mi-am adus cu drag aminte de perioada de
ucenicie de la „Convorbiri literare”. Cunoştinţele şi
experienţa căpătate acolo îmi vor servi, desigur, în
lucrul meu de aici.
În momentul de faţă m-am apucat de Leonardo
Da Vinci, «omo sanza lettere»21. Din ceea ce voi
putea găsi la noi nădăjduiesc să compun, acesta este
termenul potrivit, o modestă lucrare. Paralel fac
traducerea Vieţilor lui Vasari, după o ediţie italiană
mai nouă, în care materia se găseşte redusă la ceea ce
este mai important. Ştiu că DV sunteţi împotriva
monografiilor neştiinţifice, lipsite de proporţii, dar
opul meu nu va avea această pretenţie, adică el va fi
o prezentare a vieţii şi operei lui Da Vinci, după
izvoare, nu mai mult o romanţare, căci romanţările,
chiar à la Merejcovschi22, au devenit, sub imperiul
realităţilor şi tendinţelor contemporane, anacronisme
mucegăioase. Un francez spunea chiar că viaţa şi
opera lui Leonardo Da Vinci, redate fidel, după
documente, sunt mult mai frumoase decât urzirea lor
fantasioasă, în roman. Nu am părăsit de asemenea
intenţia de a înjgheba acel eseu asupra culturii
italiene a lui Titu Maiorescu. La aceasta trebuie însă
să observ că nu sunt sigur că arşiţa de acuma nu va
sfârşi prin a mă feşteli de-a binelea, pentru a nu mai
pomeni de acea fatalitate care face ca gândurile
noastre să fie uneori pălăduite de vânturi: ,,Celui qui
ne craint fortune nʼest pas bien sage”23.
Şi acuma, pentru a sfârşi cu citatele, voi trece la
Dante. Am să vă cer însă iertare dacă printr-o ştire
măruntă, periferică, aş putea lăsa impresia că aduc un
gram de informaţie italiană, împodobitoare, la opera
DV., ce se anunţa masivă, asupra Ediţiilor critice
Eminescu. Dar mi-am adus aminte că pe vremea când
trataţi acele probleme, din dragoste pentru Eminescu,
mă necăjeam cu mintea să găsesc vreun ecou în
literatura italiana cu care să am şi eu mulţumirea de a
sluji litera Sfântului. Iată acum am găsit-o şi Vă cer
iertare din nou, care nu cumva să fiu acuzat de
prezumţie. În 1921 a apărut textul operelor lui Dante,
datorit cercetătorilor dantişti: M. Barbi, E.G. Parodi,
S. Pellegrini, E. Pistelli, P. Rajna, E. Rostogno şi G.
Vandelli, la Florenţa, într-o ediţie critică24, care
54
trebuia să stea la baza ediţiei naţionale. În prefaţă este
tratată cu numeroase exemplificări problema centrală
a respectării formelor poetului. În această chestiune
precum şi în altele am constatat că concluziile
cercetătorilor istorici literari italieni confirmă
categoric principiile DV. pe temeiul cărora aţi
procedat la stabilirea formelor aşa cum le turnase în
tiparele de aramă ale versului Eminescu şi nu cum le-
au voit şi le voiesc literatorii şi actualiştii. Căci iată
ce spun la pag. VII, autorii: „Benché contrari ad
allontanare con vane grafie arcaiche i moderni lettori
dalla nostra edizione, siamo però stati fermi a
mantenere alla lingua di Dante i suoi vocaboli, le sue
forme e i suoi suoni, anche se, come apparivano al
suo tempo naturali perchè dell’uso comune, oggi
appariscano insueti e difficili a intendersi alla prima;
e ci siam fatto un dovere di restituirli là dove i copisti
più recenti e gli editori avevano sostituito vocaboli,
forme e suoni d’uso più moderno e comune. È una
tendenza quanto mai naturale nei lettori quella di
voler conservate le forme loro abituali e per loro assai
più chiare; ma non perciò è meno giustificata la cura
di chi avendo dai codici più antichi e più autorevoli
la testimonianza di forme altrettanto legittime, e di
solito più conformi all’uso letterario d’allora, le
mantiene intatte. Ben si provò un tempo perfino una
mente larga come quella di Ruggiero Bonghi a
difendere incontrastabile contro lʼincontastabile
introdotto nella Vita Nuova da Alessandro D’Ancona;
[…]. Ma se a discorrere di Dante e a commentare le
sue opere s’appresteranno finalmente persone che
veramente conoscano la lingua di quei tempi, sì delle
scuole letterarie e sì del popolo, esse potranno
insegnare ai dotti e agli ignari che quelle forme, quei
vocaboli e quei suoni anche se possano alla prima
offender oggi il nostro orecchio, abituato ad altro,
sonavano allora naturalissime...”25.
La Dante problema este cu mult mai greu de
rezolvat întrucât trebuie de scos forma originală,
după mulţimea de copişti. Trebuie oarecum de
restaurat monumentul, care la Eminescu nu este încă
ruinat de vreme.
Încheind, Vă rog, Domnule Profesor, să binevoiţi
a primi, odată cu respectoase omagii St[imat]ei
Doamne, asigurarea devotamentului ce Vă păstrez.
Şt. Cuciureanu
Cota: S 69 (10)/XXXIV
CONVORBIRI LITERARE
 editori, MCMXXI.
Note: 25. Traducere: „În pofida faptului că nu dorim să-i
1. Teodor Al. Munteanu a fost membru în redacţia îndepărtăm pe cititorii moderni ai ediţiei noastre cu vane
„Convorbirilor literare” în perioada cât acestea au fost grafii arhaice, suntem totuşi hotărâţi să menţinem limba lui
conduse de I.E. Torouţiu. Dante, cuvintele, formele şi sunetele sale, chiar dacă, – aşa
2. Epistola este scrisă pe o pagină a unei coli A4 şi a cum pe vremea lui erau normale pentru că erau folosite în
fost expediată în data de 30 aprilie 1940, de la oficiul poştal mod curent –, astăzi par neobişnuite şi greu de înţeles faţă
al Gării de Nord, într-un plic format A6. de altădată; şi ne-am făcut datoria de a le restitui acolo unde
3. ὁ ἄνθρωπος ζῶον πολιτικόν (Aristotel) = Omul este copiştii şi editori mai noi au înlocuit cuvinte, forme şi
un animal politic. sunete de uz modern şi comun. Este o tendinţă cât se poate
4. Faute confessée à demi pardonée (fr.) = Greşeala de firească a cititorilor, aceea de a dori să fie conservate
mărturisită este pe jumătate iertată. formele cele mai clare cu care sunt obişnuiţi; dar nu pentru
5. DV = Dv (dumneavoastră). aceasta este mai puţin justificată grija aceluia care, având
6. Grate (lat.) = Întru bucurie. din manuscrisele mai vechi şi mai autorizate mărturia
7. Acestui număr i-au mai urmat două, pe iunie şi iulie formelor la fel de legitime şi, de obicei, conforme uzului
1944, după care autorităţile interzic apariţia prestigioasei literar de atunci, le menţine intacte. Pe bună dreptate, a
publicaţii, încheind astfel o perioadă de 77 de ani de glorie încercat odinioară până şi o minte cuprinzătoare ca aceea a
literară. lui Ruggiero Bonghi să apere incontrastabile contra
8. Vezi „Analele Bucovinei”, Rădăuţi, an II, nr. 2 (4), lʼincontastabile introdus în Vita Nuova de Alessandro
iulie-decembrie 1995, pp. 471-473. DʼAncona; [...]. Dar dacă, pentru a vorbi de Dante şi
9. Cotele indică numărul documentului din Fondul I.E. comentarea operelor sale s-ar apropia finalmente persoane
Torouţiu, din secţia Manuscrise – Carte rară a Bibliotecii care să cunoască cu adevărat limba acelor vremuri, atât
Academiei Române. aceea a şcolilor literare, cât şi aceea vorbită de oamenii de
10. Tantaene animis caelestibus irae! (Vers din Eneida rând, ele ar putea să dezvăluie erudiţilor şi necunoscătorilor
lui Vergilius) = Atât de mari mâniile în inimile celeste. faptul că acele forme, acele cuvinte şi acele sunete, chiar
11. La débâcle (fr.) = Dezastrul. dacă astăzi ne deranjează auzul, obişnuit cu altceva, sunau
12. Si licet = Dacă îmi este îngăduit. atunci foarte natural...”
13. Vae victis (lat.) = vai de cei învinşi.
14. Carogna (it.) = hoit, stârv, cadavru.
15. Il fastidioso e terribilmente prosaico gergs di una
popolaziune che si trova qui in massa compatta (it.) =
Plictisitorul şi extrem de prozaicul jargon al unei gloate
care se găseşte aici în grup compact.
16. Faute de chambers (fr.) = Lipsă de camere.
17. Si licet exemplis (lat.) = Dacă se permit exemple.
18. Corect este resonandos.
19. Quae ad resonandos animos pertinent (lat.) =
Acestea care se referă la suflete pentru sporire.
20. Dante Alighieri, La divina commedia, Inferno,
Canto I, 61-63.
21. Omo sanza lettere (it.) = Om fără carte/cultură. Este
expresia cu care s-a autodefinit Leonardo da Vinci pentru
că nu ştia limba latină.
22. Dmitri Sergeevici Merejkovschi (1865-1941),
scriitor rus, considerat ideologul simbolismului în literatura
rusă, autorul romanului Învierea zeilor. Leonardo da Vinci
(1901).
23. Celui qui ne craint fortune nʼest pas bien sage (fr.)
= Cel care nu se tema de soartă nu e foarte înţelept.
24. Le opere di Dante. Testo critico della Società
Dantesca Italiana a cura di M. Barbi, E. G. Parodi, F.
Pellegrini, E. Pistelli, P. Rajna, E. Rostagno, G. Vandelli,
con indice analitico dei nomi e delle cose di Mario Casella
e tre tavole fuor di testo, Firenze, R. Bemporad et Figlio –

CONVORBIRI LITERARE 55
 NECULAI STOLERIU,
APOSTOLUL JERTFELNIC (I)
Învăţător, folclorist, publicist, făuritor de
structuri şi organisme asociative menite a
ARHIVE LITERARE
contribui la emanciparea culturală şi economică
a ţăranilor, Neculai Stoleriu (1878-1916) a fost
unul dintre cei mai destoinici absolvenţi ai Şcolii
Normale „Vasile Lupu” din Iaşi, continuatoarea
vestitei „Preparandale” ce l-a avut director pe
Titu Maiorescu şi eminent elev pe Ion Creangă.
Aparţinînd celei mai strălucite promoţii (1898)
de pînă la Primul Război, viitorul dascăl din Baia
(pe atunci, reşedinţa judeţului cu acelaşi nume) a
fost, la rîndul său, nu doar un remarcabil elev al
distinsului pedagog, director şi om politic
junimist Constantin Meissner (1854-1942), ci şi
unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai
vestitelor generaţii de învăţători „haretişti”,
dascăli dedicaţi trup şi suflet vitalizării satului
românesc.
Din nefericire, soarta nu i-a surîs pe măsura imensei
sale generozităţi – sau poate, „în replică”, l-a sorbit
chiar cu aceeaşi febrilă ardoare cu care el însuşi topea
etapele, prin nobila neodihnă a spiritului şi trupului său.
Smuls din tumultuoasa-i trăire pentru semeni (copii,
săteni, colegi) de o moarte năprasnică (12 sept. 1916),
într-una din primele încleştări armate ale Războiului de
Întregire, Neculai Stoleriu s-a bucurat încă din timpul
vieţii de calda admiraţie a camarazilor de catedră şi
acţiune obştească reuniţi în Asociaţia Învăţătorilor
(între ai cărei ctitori s-a şi aflat), rămînînd apoi, în
conştiinţa mai multor generaţii de normalişti,
personificarea deplină a „învăţătorului ideal, a
învăţătorului apostol”. Nu-i de mirare, aşadar, că a fost
de-a dreptul divinizat de cei care i-au fost aproape şi
este „singurul dintre învăţători care s-a bucurat de
marea cinste de a i se închina de către foştii săi colegi
şi colaboratori un volum omagial de mari proporţii1 şi
singurul în memoria căruia s-a ridicat un bust [1937]
chiar în faţa şcolii” pe care a slujit-o2.
Nu doar mărturii ale unor profesori, prieteni, colegi
56
Constantin BOSTAN
şi elevi ai săi, nu doar periodicele la care a fost co-
fondator (Calendarul gospodarilor săteni, 1904;
Răvaşul poporului, 1907; Vestitorul satelor, 1912) sau
la care a colaborat (Almanahul învăţătorilor, Şcoala,
Revista învăţătorilor), încredinţîndu-le gînduri,
principii şi îndemnuri, nu doar seria de cărticele
populare scoase sub egida cercului „Deşteptarea
sătenilor” (de el înfiinţat şi patronat) ne ajută să îl
redescoperim pe acest „organizator al ţărănimii” (N.
Iorga), „ostaş deplin, om de dat pildă orişicui, învăţător
în cel mai drept înţeles al cuvîntului” (S. Mehedinţi).
Despre pilduitorii săi paşi prin viaţă, despre grijile şi
muncile sale adesea herculeene în raport cu realităţile
pe care le dorea schimbate şi cu modestele pîrghii ce-i
stăteau la îndemînă, vorbesc şi multe din epistolele sale,
între care şi cele adresate ilustrului mentor (chiar şi naş
de cununie, din vara lui 1904!), aflate în colecţiile
A.N.I.C. Bucureşti (Fondul Constantin şi Elena
Meissner).
Făcînd „un tur de orizont” prin toate acestea,
reconstituim crîmpeie ale devenirii sale, alături de
sensibila şi statornica soţie, care nu i-a putut
supravieţuit decît exact 9 luni…
Scumpe nănaşule,
[...] De v-o trei zile ne-am cuibărit în Baia cea cu
mult zbucium capatată3 şi numai cu ajutorul şi
bunăvoinţa D[omniei]-Voastre. – Am găsit şcoala
într-o stare foarte proastă. Localul ar fi cum ar fi,
dar e un plan ciudat şi în rele condiţiuni igienice, cu
toate că s-au cheltuit vreo 25 mii de lei cu dînsul. N-
avem nici unde face bucate, căci nu-i nici plită, nici
horn. Ne necăjim amîndoi făcînd bucate într-o şură.
Dar tragem nădejde c-a fi bine. Oamenii ne aşteaptă
cu drag. Urîndu-vă sănătate, finii D-voastre vă
salută cu respect şi recunoştinţă,
Maria şi Neculai Stoleriu.
26 august [1]904.
CONVORBIRI LITERARE
 * viaţă casnică cinstită. Femei destrăbălate nu prea
Scumpe nănaşule,
[...] Am fost cam necăjiţi de încetineala cu care se
fac treburile de stîlpul comunei, de acel stîlp al
puterii administrative în sate, de harnicul Dom’
Primar al comunei Băii. Cu mare ce după 3
săptămîni a văruit salele de clas şi ne-a făcut o plită
pe jumătate. Parcă vă aud zicînd: „Baia ţi-a trebuit,
Baie ai găsit”. Am prevăzut asemenea lucruri şi se
vede c-a trebuit să le simţim aievea ca să ne dăm
sama pe deplin cum se fac treburile în ţara noastră
mult lăudată. – În sfîrşit, a venit ziua clasei şi din 200
de copii au venit 38, dar nişte copii piperniciţi, urîţi,
de ţi-i milă să te uiţi la ei. Ne-am zis că din toate ce
le-am întîmpina şi observa, să putem face macar un
mic studiu de observare aşa, după puterile noastre.
[...]
Vă salută finii ce nu vă uită,
Maria şi Neculai Stoleriu.
Baia, 12 sept. [1]904
În completarea celor cîteva tuşe despre situaţia
din Baia, iată întregirea jalnicului tablou prin parte
din rîndurile adresate ceva mai devreme (25 aug.
1904) colegului de an Petru Gheorgheasa, ajuns
învăţător la Cotîrgaşi-Broşteni:
[...] După cum ştii, am descălicat în Baia, fosta
capitală a Moldovei pe timpul lui Dragoş-Vodă, Sas
şi Balc, urmaşii lui. Cîtă glorie în trecut şi decădere
azi!
Ca să-ţi faci o părere adevărată despre satul
Baia, citeşte, rogu-te încă o dată Sărăcenii lui I.
Slavici şi înlocuieşte numele cu Baia şi atunci vei
avea aidoma oglinda acestui sat. De cînd am venit
aici am căutat să-l studiez amănunţit, pe toate feţele,
ca să ştiu ce mă aşteaptă şi ce am de făcut.
Mai întîi, o sărăcie cu lustru stăpîneşte, cu mici
excepţii, tot satul, care numără peste 3.000 de
suflete. Sunt ruinaţi şi trupeşte şi sufleteşte de toate
boalele, lipsurile şi viciile, din care cea mai
apăsătoare e patima beţiei. [...] Din cei peste 400
copii în vîrstă de şcoală, [fostul învăţător] de-abia a
putut şcolariza 50-60, însă asta nu din pricina
bietului om, ci din pricina lipsei de local şi de puteri
dăscăleşti, şcoala avînd pînă mai ieri un singur post.
[...] Aşadar, 87% dintre băieşi sunt analfabeţi. Din
pricina sărăciei, a beţiei, a pelagrei, frigurilor şi, o
parte dintre ei, şi a guşei, sunt într-o mare măsură
degeneraţi. Au însă un fond moral sănătos. Duc o
CONVORBIRI LITERARE
sunt. Datorită acestui fapt, nici nu bîntuie flagelul
naţional, sifilisul.
Sunt printre băieşi şi oameni distinşi, care se
impun prin înţelepciune, demnitate şi bunăstare
materială. De aceştia am să mă folosesc în viitoarea
mea muncă de ridicare a fostei capitale a Moldovei.
Ceea ce te impresionează în acest sat sunt ruinele
trecutului. Am însă nădejdea că în Baia nu sunt
numai ruine ale trecutului, ci e şi viaţă, sunt şi virtuţi,
care ard sub cenuşă, mocnite, şi numai trebuie trezite
şi folosite, după cum foarte bine spun versurile lui
Cîrlova, în Odă oştirei române: „Bărbăţia şi virtutea
aici însă se găsesc,/ Încă curge printre vine acel
sînge strămoşesc [...].
Iată unde am descălicat, iată situaţia mea. Dar
nu mă descurajez, ci din contra, voi căuta să-mi
îndoiesc puterile, ca să pot fi de folos băieşilor mei,
pe care am început să-i iubesc ca pe nişte fraţi
scăpătaţi şi umiliţi. [...
Cu dragoste de frate,
Neculai [Stoleriu].
Deplin încrezători în lumina şi puterea cuvîntului
tipărit, soţii învăţători Maria şi Neculai Stoleriu
lansează îndată, prin intermediul unui fluturaş tipărit,
o Rugăminte către inimile bune şi iubitoare de ţăran,
invitînd cărturarii cu dare de mînă şi de scris să
participe „la un strîns de cărţi sănătoase şi miezoase,
care să ne însufleţească pe noi, dascălii, şi să deştepte
oamenii din sat”. Solicitarea viza atît „cărţile scrise
de D[omnia]-voastră”, cît şi „orice altă carte veţi
binevoi”. Curînd, va apare şi Calendarul
gospodarilor săteni pe anul 1905, alcătuit de mai
mulţi feciori de gospodari, ultima sintagmă reunind
cu modestie, sub semnul anonimatului, pe învăţătorii
Mihai Lupescu, N. Stoleriu, Simion T. Kirileanu,
Petru Gheorgheasa şi Leon Mrejeriu, porniţi astfel la
drum încă din anul precedent.
Şi, cum anuarul acesta era destinat tot luminării
sătenilor, scria tenacele învăţător, în binecunoscutul
stil haretist şi, în parte, junimist:
„Către gospodari.
Mulţi din feciorii şi rudele d-voastră au învăţat în
şcoli mai de seamă, dar puţini-s aceia care s-au
gîndit să vă lumineze cu cîte ceva din învăţăturile lor.
Ba or fi mulţi care-şi uită obîrşia şi nici nu se mai
răspund cu neamurile – da încă să-şi bată capul ca
să vă folosească cu ceva din cartea lor!
57
 Şi noi, aceşti ce-am scris calendarul de faţă,
suntem din ţarani gospodari, dar ne-am gîndit să
folosim pe-acei din a căror sînge suntem cu multa,
puţina noastră ştiinţă. Şi am socotit ca deodată să
scriem în fiecare an macar cîte un calendar, în care
pe lîngă arătarea sărbătorilor şi a altor lucruri
folositoare, să spunem în graiul cel curat românesc
cîte ceva despre credinţa noastră creştinească, de
neamul şi ţara noastră românească şi de multe
cunoştinţi cu care gospodarii să mai alunge din cele
nevoi. [...]
Cartea şi şcolile nu trebuiesc numai slujbaşilor, ci
la tot omul, fie el ce-ar fi. Cel ce-a avut parte de-a
învăţat puţină carte, cuminte ar mai fi dacă n-ar
lăsa-o uitată şi ar mai ceti din cînd în cînd cîte ceva,
căci multe învăţături bune şi folositoare ar mai
culege. În cărţi stai de sfat cu înţelepţii. Cărţile ţi-s
cei mai buni prieteni, căci te sfătuiesc fără să te rîdă.
Dar, după cum sunt oameni buni şi răi, tot aşa sunt
cărţi bune şi rele. Cine citeşte cărţi rele, mai bine n-
ar şti nici o buche, căci ele-s ca şi oamenii care pe
din faţă te iau cu vorbe dulci, iar în ascuns te
otrăvesc.
Ca să punem în mînele gospodarilor din sate o
carte bună, folositoare şi înţeleasă de toţi, am scris
calendarul acesta”.
Mai mult, în secţiunea „Binefăcătorii ţărănimii”,
autorii dedicau două pagini lui „Spiru C. Haret,
ministru[l] Şcoalelor şi Bisericilor”, subliniind din
capul locului: „De vreo 2-3 ani, vedeţi singuri că
parcă oamenii cu carte cată la nevoile Dv., mai ceva
ca înainte; vedeţi că preoţii şi învăţătorii din sate vă
vorbesc despre multe lucruri de folos, care dacă le-
aţi asculta din toată inima şi de le-aţi face întocmai,
Doamne, bine v-ar prinde! [...] Ei, toate aceste şi
multe altele care încă n-au ajuns la urechile
D[omniilor]-voastre, vin de la un om cu dragoste
mare pentru ţara asta şi mai ales pentru d-voastră,
gospodarii din sate... Acest om e D[omnu]l Spiru
Haret, Ministru[l] Şcoalelor şi Bisericilor. Ţineţi-l
minte şi puneţi şi puneţi şi pe copii să-i înveţe
numele. Dar şi el, ca un om ce-i, nu le poate schimba
toate deodată şi nu le poate intra la toţi în voie, dar
încetul, de la o vreme, binele ce face are să se
cunoască”.
Ei, şi după acest inevitabil (şi haretist) „Pupă,
copile, mîna Părintelui!”, să urmărim şi alte griji ale
lui N. Stoleriu, cel dintre ruinurile Băii şi ale şcolii
româneşti:
58
„Scumpul nostru nănaş,
[...] Scrisoarea aceasta vă va găsi în toiul fierberii
alegerilor. – Vestea că veţi păşi pentru prima oară în
Parlamentul ţării ne-a umplut de bucurie, atît ca fini
cît şi ca dascăli, deoarece vom avea noroc de un
cuvînt puternic pentru biata învăţătorime, căreia i se
cere mult şi i se dă mai puţin decît i-ar trebui spre
desăvîrşita împlinire a menirii în mijlocul „temelii
ţării” [a ţărănimii]!
Cu acest prilej ne-am gîndit la Diesterweg4, care
după ce-a format sufletul dăscălimii germane în
şcoala normală şi în urmă prin scrierile sale
pedagogice, a intrat în Parlament de-a sprijinit-o şi
sub celelalte raporturi. [...] Aice trebuie să mărturisim
că de mult vorbeam şi de mult ceva ne făcea să zicem
că… D[omnia] Voastră sunteţi Diesterweg al nostru.
Nu ştim cum o veţi lua aceasta, dar de mult doream
noi, mai mulţi, să vă puneţi în fruntea cîtorva dascăli
– dacă nu a tuturora – şi să se scoată o revistă care să
dezbată toate chestiunile şcoalei noastre româneşti şi
să le răscolească în toate colţurile, răzăluind tot ce-i
rău şi punînd-o pe adevărata ei cale, în armonie cu
nevoile, cu împrejurările şi cu idealul nostru
românesc. [...]
Arătaţi vă rugăm respectuoase sărutări de mîni
mamei şi nănaşei de la devotaţii D[omniilor]-Voastre
fini,
Maria şi N. Stoleriu.
Baia, 1 faur 1905.
Ascensiunea parlamentară a lui C. Meissner (pe-
atunci inspector şcolar) va începe însă mai tîrziu,
ajungînd în 1918, dintr-un început de iunie pînă într-
unul de noiembrie, chiar preşedinte al Adunării
Deputaţilor…
Note:
1. Omagiu lui Neculai Stoleriu, Bucureşti, Şcoala
Poporului, [1940 ?]; 204 p. + 9 f. pl. ilustr.
2. Vezi în: Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iaşi.
1855-1980, red. coord.: prof. Vasile Uglea, Bucureşti,
1981, p. 320).
3. După absolvire, N. Stoleriu a funcţionat 3 ani la
Şcoala din Broşteni şi 2 ani la Orfelinatul Agricol
„Ferdinand” din Zorleni-Tutova, de unde plecat la cerere,
optînd pentru Şcoala din Baia.
4. Adolph Diesterweg (1790-1866) – învăţător şi
pedagog; promotor al laicizării învăţămîntului, adept al mai
celebrului reformator J.H. Pestalozzi (1746-1827).
CONVORBIRI LITERARE
 POVESTIRI ŞI AMINTIRI DIN TRECUT
(VI)
Theodor PÂSLARU
Conferinţa interaliată a statelor Antantei din noiembrie 1916 convenise asupra unei ofensive, ce urma să se
desfăşoare în primăvara anului 1917. Participant la conferinţa interaliată de la Petrograd – ianuarie 1917, prim-ministrul
României, I.I.C. Brătianu a solicitat ca proiectata ofensivă să aibă drept scop degajarea Dunării şi a regiunii petrolifere.
Deşi delegaţiile engleză şi franceză au susţinut această propunere, conferinţa nu a luat nici o decizie în această privinţă.
Discuţiile ce au avut loc ulterior, între autorităţile militare române şi cele ruse, au dat la iveală deosebirile de vederi în
privinţa concretizării planului de ofensivă. Delegaţia română formată din I.I.C. Brătianu şi generalul C. Prezan,
deplasată la Petrograd în 22-29 aprilie/5-12 mai 1917, a obţinut consimţămîntul Stavkăi ca ofensiva să nu urmeze
direcţia Galaţi-Brăila, ci Nămoloasa- Rm Sărat combinată cu o lovitură dinspre Mărăşti.
Relatările memorialistului nostru conţin ecouri rarefiate din unul dintre punctele, unde asemenea decizii înalte
urmau a fi puse în aplicare. Pe frontul de la Mărăşti era liniştea de dinaintea furtunii. Textul pe care îl reproducem face
parte dintr-un volum pregătit pentru publicare la Editura Junimea.

MAI-IUNIE 1917
16 (16/29 n.n.) mai 1917,
pe frontul Pralea – Mărăşti
Nemţii, la ora 3 dimineaţa, văzînd că e linişte pe
poziţii, au început, în mai multe puncte, să dea drumul la
pîrîitorile lor, să clănţănească. Acestea erau nişte piese
din lemn tare, făcute (astfel încît, n.n.), cînd le da
drumul, făceau zgomot întocmai ca mitralierele,
simulînd dezlănţuirea vreunui atac. Însă ei atacau în altă
parte, spre a face o ruptură de front sau a captura
prizonieri.
Ei nu se gîndeau că acum nu le mai merge. Noi eram
în aşa fel consolidaţi pe teren încît, chiar dacă ar fi adus
jumătate din oştirea lor de pe toate fronturile în acest
sector, nu ar fi cedat. Chiar dacă admitem cazul că ar fi
rupt frontul în alte părţi şi ne-ar fi înconjurat, cele 286
guri de obuziere şi tunuri de diferite calibre, nu ar fi
cedat aşa de uşor. Nici noi nu le puteam scoate din locul
lor, dar nici ei nu le-ar fi putut captura, în aşa blindaj au
fost băgate!
Atacul a început la ora 3 dimineaţa în direcţia Poiana
Ursului, cota 612. A ieşit pe zonă, din tranşee, o trupă.
Ai noştri îi văd. Îi lasă. Cînd se apropie de reţele, începe
artileria noastră a trage în ei. Atunci ni se semnalează
ieşirea la atac în mai multe părţi. Ordonăm să tragă cu
tunurile în acele părţi. Trag şi ei cu obuzierele lor, dar
vai, tot într-ai lor. Măresc tirul şi bat pe poziţiile noastre.
Ai noştri erau retraşi (de pe poziţii, n.n.), dar gata de
atac, cînd vedem orice mişcare de-a lor, că nu se
astîmpără şi vor să piardă oameni mulţi. Ni se dă
comanda de a trage cu toate 286 tunuri, luat barajul (de
foc, n.n.) de la stînga spre dreapta. A fost ceva
îngrozitor! Nimic nu a rămas din liniile de tranşee
inamice, foc, pară, fum şi praf, mîini, picioare, capete,
corpuri, maţe şi căşti ca ceaune, pustiu şi miros de
stîrvuri arse. Unii dintre nemţi, înnebuniţi de aşa atac,
zvîrleau tot ce aveau la ei şi strigau, cu mîinile în sus: Ah
(ale, n.n.) Guten Romenos camarad. Eu nih războiu!
În ziua aceea, noi n-am pierdut ca morţi nici zece
oameni. Dar de la ei cîteva mii, plus cam 300 de
prizonieri. Văzînd ei că în direcţia noastră nu au făcut
nimic, au încetat de a mai răspunde şi nu au mai tras nici
un foc de armă. Atunci noi, cît şi posturile telefonice, am
ieşit pentru refacerea liniilor (telefonice, n.n.).Împreună
cu nouă camarazi ieşim pe teren. Îmi iau carabina
germană în mînă, centrala telefonică în spate şi... pe
zonă! Refacem, ce-i atins! Stăm de vorbă cu camarazii
infanterişti din diferite regimente pe unde am trecut. Toţi
băieţii, acum cu curaj, ne spuneau: - Artileria noastră să-
i bată aşa cum a fost azi şi noi, fraţilor, să-i curăţăm şi pe
ei şi terenul! Numai aşa vom birui!
O ruşinoasă constatare şi întîmplare ciudată
Bieţii ostaşi din diferite regimente îndurau fel de fel
de mizerii şi intemperii ale timpului (climei, n.n.).
Sufereau de foame şi de frig. Apoi se mai găseau şi fiinţe
neurastenice sau sifilitice, brute cu chip omenesc,
îmbrăcate cu uniforme şi galoane, care se credeau, în
mintea lor, stăpîni a toate şi fără frică de nimic în calea lor.
Aşa era un căpitan în rezervă de la Bateria a 3-a a
regimentului 16 Obuziere. Acesta avusese (de-a-lungul

CONVORBIRI LITERARE 59
timpului, n.n.) două ordonanţe, ostaşi şi oameni ca şi el.
În fiecare zi trebuia să bată pe unul pînă îl zăpăcea. Se
dusese vestea despre el, ca de popă tuns. Zilnic cerea
celuilalt căpitan, să-i dea un alt ostaş ca ordonanţă.
Trecuseră prin mîna acestui spurcat peste 100 şi ceva de
ostaşi. Nu mai voia să se ducă nici unul ca ordonanţă la
dînsul. Ştiau de acest ticălos şi maiorii şi colonelul, dar
nu aveau ce-i face. Era un om de nimic, nu cunoştea
nimic, habar nu avea cum se ocheşte sau cum se trage.
Fiu de trîntor burghez, pus la adăpost şi luînd leafă
(soldă) dublă de pomană.
Ţipa şi cerea să-i mai dea o ordonanţă! Atunci
(comandantul, n.n.) adună întreg Divizionul, trei baterii,
peste 360 de oameni şi îi întreabă, care din voi vă duceţi
ordonanţă la domnul căpitan? Aveţi solda 30 de lei pe
lună, plus ce vă mai dă domnul căpitan. Nici unul nu
răspunde, nimic. Atunci vorbeşte el ostaşilor, că de acum
înainte nu-i va mai bate! Iese un ostaş rezervist voinic,
de pe Ialomiţa. În baterie era ca călăreţ1, dar acum nu
mai avea caii, că-i muriseră de foame şi rîie. El spune
(comandantului, n.n.) colonelului şi domnilor maiori că
se duce ca ordonanţă, dar cu o condiţie: timp de 12 zile
să-i arate căpitanul, ce să facă în fiecare zi spre a fi
mulţumit, fără bătaie. Au convenit amîndoi. Trupa a
început a rîde!
Trec o zi, două, trei. În a patra zi, îi vine căpitanului
nebuneala (să-şi bată ordonanţa,n.n.). Ostaşul îi apucă,
mîinile amîndouă, cu o mînă a lui şi îi spune, stai, nu
face nici o mişcare, că te dărîm. Aşa avem condiţiunea,
12 zile (nu mă baţi,n.n.). Îi dă drumul. Căpitanul furios
se repede şi ia revolverul. Ordonanţa pune mîna pe el. -
Ţi-am spus! Acum îţi trag eu! Căpitan să fii, dar de frica
mea trebuie să ştii! Aşa avem condiţiunea (învoiala,
n.n.)! Te iau în spate acum, ca pe un buştean şi te duc la
colonel! Sînt om ca şi tine, am cinci copii acasă! Ţara m-
a chemat, ca şi pe tine, s-o apăr nu să mă baţi tu şi să mă
ameninţi cu Ştaerul (revolverul)! Cu mine o termini, ori
aşa, ori aşa! Mai avem opt zile, pe urmă vom vedea
amîndoi ce vom face.
Pînă atunci îl mai lasă o zi, două, să vadă ce mai
face. Ordonanţa, toate le pusese la punct şi erau în
ordine, ca să nu mai aibă vreun motiv de bătaie. Dar
bolnavul, tot bolnav, iar i-au venit nervii de a bate.
Ordonanţa, ca să scape de el şi pe alţii de aşa urgie, îşi
face un plan diabolic. În vremea aceea de mizerie şi de
foame, mureau zilnic 50-60 de ostaşi de tifos
exantematic. Ordonanţa caută o sticluţă mică, i-o
procură un camarad, şi se duce, cînd a fost mai
disponibil, devale, unde erau cîte unii bolnavi şi izolaţi.
Vorbeşte cu un sanitar: – Îmi dai patru insecte (păduchi),
găsiţi pe aceşti bolnavi. Bagă-i în sticluţa aceasta. Na-ţi
60
patru lei. S-a făcut tîrgul! Şi acum să-i venim de hac,
căpitanului.
Seara, la culcare, îi bagă insectele în aşternutul
căpitanului, în cearşafurile albe şi curate, ca cei patru
flămînzi să-şi facă datoria infectîndu-l cu muşcăturile
lor. Şi aşa a fost! A doua zi, l-a găsit bîţîiala pe bietul
căpitan. A avut temperatură. Cheamă pe căpitanul
medic. – Are febră, îi spune acesta ordonanţei. Ai grijă
de el! – Da, să trăiţi!
Ordonanţa caută pe cei patru inamici. Cum îi
vînează, îi pune la sticlă. Trece o zi şi iar îi pune în
aşternutul căpitanului. Acum vede că l-a aranjat.
Căpitanului îi vine nebuneala, îi vine să fugă. Căpitanul
medic îi spune ordonanţei: – Aveţi grijă de el, nu-l lăsaţi!
Căpitanul dă să fugă. Ordonanţa îl ţine pe loc. Îi mai dă
şi o bătaie, ca de frică, să stea. Asta a fost timp de trei
zile. În a patra zi, căpitanul nu se mai putea ridica din
pat. Ordonanţa cheamă ostaşii, ce fuseseră ordonanţe,
bătuţi de căpitan, să-şi scoată pîrleala, să-i tragă şi ei
cîteva palme, să-i ţină minte căpitanul! Acesta nici nu
mai putea vorbi.
Vine căpitanul medic, în a cincea zi. Bolnavul îi face
semne că ordonanţa îl bate, că nu-i dădea medicamente,
ci doar lapte şi ceai. Iar hoţul cel de pe Ialomiţa,
ordonanţa, îl întreabă pe medic: – Ştiţi ce spune? Spune
că, dacă va muri, toate lucrurile lui, cu valize cu tot, să
fie ale mele. – Dar de ce arată cu mîna în sus? - Ştiţi că
ieri, mai putea vorbi. Mi-a spus că, dacă moare, să-i fac
mormîntul pe aici, aproape şi să-i pun o cruce înaltă de
doi metri, de stejar, la cap. (A la Păcală! n.n.)
În a şaptea zi, bolnavul s-a curăţat ca o neghină. L-
au îngropat între stejari, pe coasta cealaltă, ca toţi să-i
necinstească şi groapa pe care n-o merita. Aşa pier
oamenii cei răi şi ticăloşi de pe pămînt!
Eu, în fiecare zi, plecam pe poziţie prin tranşeele
Regimentelor de Infanterie 9 Rîmnic, 10 Putna, 12
Cantemir Bîrlad, 8 Buzău, 24 Tecuci, 11 Siret Galaţi, 27
Bacău, 16 Vaslui şi altele, care acum îmi scapă din
vedere. Cu toţi vorbeam şi-i încurajam pe toţi rugîndu-i
să-şi facă datoria şi dacă brutele (de ofiţeri, n.n.) nu vor
merge cu voi în toate împrejurările, să-i scoateţi ca pe
şobolani din găuri. Ţara îi plăteşte! Aşa au făcut băieţii,
nu a scăpat nici o brută de ofiţer, care i-au brutalizat şi
bătut!
18 mai (18/31, n.n.) mai 1917
Ziua aceasta se vedea a fi o zi frumoasă, cu un soare
strălucitor. Razele sale dulci dezmorţeau totul în calea
lor. Pe front, la noi, era linişte. Frumos era să stai în
codru, cînd frunza-i verde şi păsările îşi arătau versurile
în fel de fel de armonii. Era o plăcere să priveşti toate din
CONVORBIRI LITERARE
jurul tău. Se auzeau în depărtări de noi, la stînga şi la Nu ţi-a fost arma-n mînă?
dreapta, bubuituri de tun. Mi-am zis: astăzi se vor De ce nu te-ai luptat?
astîmpăra, că au văzut ce papară au luat mai alaltăieri, de
au pierdut 1000 şi ceva de oameni, morţi, răniţi şi peste Uite fratele Toma,
120 de prizonieri, luaţi de ai noştri. Ei nu vor să se Ce bine s-a luptat.
Nici prin gînd să-i treacă
gîndească că sînt pe pămînt străin şi acum nu le mai
Înapoi de dat.
merge!
A tras din tranşee,
Pe la ora zece şi jumătate, încep iarăşi a bate tunurile Cu-ai lui camarazi,
lor, de diferite calibre, la început mai rar şi apoi din ce în A făcut fala ţării
ce mai rapid. Dar cum băteau ei, să fie în capul porcilor Cît a fost de viteaz.
şi a lui Mackensen! Obuzele cădeau anapoda, nu pe
poziţie sau pe obiective, la noi! Au bătut cam două ore. A luptat la Oituz,
Ai noştri nu au răspuns, lăsîndu-i să-şi facă gustul, Pe Jiu, la Dragoslave,
pierzînd muniţie în zadar. Văzînd că nu răspundem cu Dar la Cîineni, Dealul cu flori,
nici o lovitură, se apucă şi trag cu obuze lacrimogene, I s-a-nfundat!
întoxigene şi flamante2. Au umplut văile cu gaze crezînd El cu credinţ-a jurat
că ai noştri nu au măşti şi prin fumul des şi nesuferit vor Să dea puhoiul afară
face vreo spărtură pe cele vreo patru direcţii în care Ce ţara-a inundat.
atacau. Dar nu le-a mers, că observatoarele noastre
Cînd să zică doamne-ajută,
comunicau orice mişcare de-a lor. În plus, căpitanul Că acum îi respinsese
francez cu aeroplanul ne comunica tot, prin antenă. Cînd Vine-un glonte... Din păcate,
au înaintat puţin ieşind din liniile lor, ne-am pus cu Drept în ţeastă îl loveşte.
artileria noastră pe ei de au fugit şi cei puţini ce au mai Inima-i începe-a bate,
rămas. A început şi o adiere de vînt, ce a spulberat Cade jos, se prăbuşeşte!
gazele. La ora 4 p. m. A fost linişte pe întreg sectorul A fost lovit, sărmanu-n frunte,
nostru. […] De glontele inamic.
Şi această a doua încercare a lor a fost respinsă. Au N-au trecut două minute,
fost respinse, cu pierderi mari pentru ei, planurile lor La iuţeală a murit!
mîrşave şi ticăloase. În această zi, 18 -V- 1917, într-o Atît pot să-ţi spun de el,
scurtă durată, văile sunau, munţii cu stîncile se clătinau, După cum am auzit!
văzduhul clocotea, foc şi pară din frunziş ieşea, fumul Să-i fie ţărîna uşoară,
Dumnezeu să-l odihnească
te-neca. Infanteriştii noştri la atac ieşeau, dar în calea lor
C-a ştiut el cum să lupte
nimic nu mai găseau, că tunul mai înainte îi curăţa. Pentru Ţara Românească!

19 mai (19 mai/1 iunie, n.n.) 1917 Niculae-i şi el bine,

În această zi, după ce ies din post, mă retrag mai la Tot pe front, aici, cu mine.
o parte, în codru, spre a nu fi supărat de nimeni. Mă aşez De Balin, sînt supărat,
pe o rădăcină a unui fag, ce a fost tăiat frumos. Fumez o Că zace rănit, în pat,
ţigară şi mă ajunge un dor de ai mei, în special de fiul De la frontul Mărăşeşti,
meu drăgălaş, ce-l lăsasem în braţele soţiei, plîngînd Unde nu-i chip să glumeşti!
după mine, cînd am plecat. (...)
Dar toţi cinci, cîţi am fost noi
20 mai (20 mai/2 iunie, n.n.)1917 Toţi aveam gînd de eroi!
Dor de frate Numai tu, cum te-ai lăsat,
lui Vasile De prizonier te-au luat?
Mi-i dor frate de tine Viaţa nu ţi-o fericesc,
De cînd nu te-am văzut, Că e greu sub jug nemţesc,
Sînt zece luni de zile Caută şi scap-acum
Ceva de necrezut! Şi te fă din nou român,
Cum de-ai rămas pe urmă Pe părinţi să-i veselim,
De nemţii te-au luat? Pe duşmani să îi gonim,
Peste Milcov şi hotare

CONVORBIRI LITERARE 61
 Să facem România Mare,
Şi pămîntul să-l muncim,
Pe ciocoi să îi gonim!
Stăpîni şi democraţi să fim
Cu toţi bine să trăim!
Atît frate îţi doresc
Frate, ce eu te doresc!
Acestea le-am scris în ziua de 20 mai 1917. Ieşisem
din post, afară era frumos şi cald, linişte pe poziţii, la
noi. Nemţii se consolidau, din nou, pe poziţiile lor. Th.
Pîslaru. [...]
Pregătiri în vederea ofensivei pe frontul Mărăşti
În timpul iernii, plugarul îşi pregăteşte sculele
trebuincioase muncii cîmpului. Vede ce îi lipseşte şi le
completează. Tot aşa şi diferite unităţi de artilerie şi
infanterie s-au pus la punct cu toate.
Eram luna iunie 1917. Codrul era verde peste tot şi
sus ramurile copacilor, de-ţi era mai mare dragul să
priveşti copacii. Iar iarba era crescută şi, fel de fel de
flori de pădure dădeau un balsam plăcut la miros şi o
aspiraţie (inspiraţie, respiraţie, n.n.) bine plăcută
corpului omenesc.
Antena noastră, din faţa Postului de comandă,
mergea bine. Tot ce se comunica de către domnul
căpitan Dişartel (Du Sartel, n.n.) de sus, din aeroplan,
prindeau băieţii noştri exact şi îi comunicau domnului
colonel (Costescu, n.n.) pe franceză. Toţi erau băieţi
deştepţi, cu clase secundare. Prin pădure, se formaseră,
ici colo, pichete de incendiu, cu cîte 10 oameni, cu o
pompă cu braţe, iar oamenii cu lopeţi şi topoare, ca
pompierii. În caz că nemţii vor bate cu gaze flamante,
cum şi bătuseră de cîteva ori, să fie stins imediat
incendiul.
Hrana ostaşilor s-a îmbunătăţit la toate unităţile. Era
suficientă. Se da la toţi. Ofiţerii au început a-şi mai lăsa
din obiceiurile lor cele proaste de a bate ostaşii, ca mai
înainte. Primiseră diferite avertismente coloneii,
comandanţi de regimente.
Aşteptam comanda să începem acţiunea. La
magaziile bordeie subterane se primiseră provizii ca
hrană pentru ostaşi, pe mai multe zile.
Era în ziua de 6 iulie (6/19 iulie, n.n.) 19173.
Nemţii, în sectorul nostru, Pralea-Mărăşti, ca din senin,
încep a bate cu tunurile de toate calibrele. Era ora 10 şi
jumătate ziua şi o ţin într-una seara şi noaptea. Noi
stam în aşteptare, să vedem ce fac şi ce gînd au. Trece
o zi, trec două. Vuiau văile, clocotea văzduhul, se
cutremurau munţii. Toţi stam îngroziţi de atîta fierbere
şi bubuială. Ai noştri răspundeau şi ei cu cîte o lovitură
de obuzier de 120 mm sau de 105 mm, să nu zică
62
nemţii că ne-am culcat.
Au trecut trei zile4 de cînd trag întruna. Cînd vreo
mică formaţie de-a lor făcea o mişcare să iasă la atac, să
înainteze în orice punct al întregului sector, se pomeneau
stîlciţi şi sfărîmaţi de obuzele trase de ai noştri, şi
percutante şi fuzante, de nu mai rămînea nici unul, toţi
erau zdrobiţi. Văzînd asta, în cele trei zile ei aduc trupe
multe de infanterie cu scopul de a rupe frontul la noi.
Socoteau cam 25 de nemţi la un român, că dacă rup
frontul aici, la Mărăşti, Mărăşeştii şi frontul Oituz cad de
la sine şi termină repede cu românii. Prindem vreo 20 de
soldaţi şi un ofiţer de-ai lor, care nu mai puteau da
înapoi, din cauza barajului intens tras de-ai noştri. O
trupă mică de ostaşi curajoşi se duce şi îi ia prizonieri. Îi
aduc sus la noi. Au fost bucuroşi că ai noştri i-au lăsat cu
viaţă!
În aceste zile5, s-au adus pe poziţiile infanteriei şi s-
au aşezat bombardiere şi mortiere de cetate, calibre
mari. S-au făcut şi trageri de reglare pe tranşeele
nemţilor. Observatoarele tuturor unităţilor urmăreau
cum cad loviturile6.
Note:
1. Ostaş care avea rolul de a tracta obuzierul cu ajutorul
cailor.
2. Care afectau respiraţia sau provocau aprinderea.
3. La 6/19 iulie 1917, ataşaţii militari ai statelor aliate
României au vizitat frontul Diviziei a 3-a (zona Mărăşti) şi
asistă la pregătirile făcute de artileria română pentru ofensivă.
A doua zi, generalul Averescu a adresat Armatei a II-a un
ordin de zi făcînd apel la încordarea puterilor pentru” cea mai
dreaptă şi mai sfîntă cauză: izgonirea cotropitorului din
căminurile noastre”. C. Kiriţescu, op cit, II, p.461
4. La 9/22 iulie 1917 s-a declanşat pregătirea de artilerie
pentru ofensiva Armatei a II-a. Se foloseau 228 guri de tun.
C. Kiriţescu, op cit, II, p.461
5. În cursul lunii iunie s-au definitivat pregătirile pentru
ofensivă. O conferinţă pe problemele ofensivei a avut loc la
16(/29 n.n.) iunie cu comandamentele Armatelor 1-a şi a 2-a.
Comandanţii unităţilor Armatei a 2-a au fost instruiţi asupra
problemelor ofensivei în conferinţa de la Coţofeneşti (19
iunie). La 30 iunie (30 iunie/13 iulie, n.n.), pregătirile pentru
ofensivă erau terminate. Alex Averescu, op cit pp. 160 şi urm.
6. La 9(/22, n.n.) iulie 1917 a început pregătirea de
artilerie a ofensivei proiectate de comandamentul armatei
române şi a continuat pe 10 iulie. Armata a 2-a trebuia să
atace în direcţia Mărăşti, iar Armata 1-a peste Siret
(Nămoloasa) spre sud. Mareşal Alexandru Averescu, Notiţe
zilnice din războiu (1916-1918), ediţia a III-a, Editura
„Cultura Naţională”, Buc., p.171
Prezentare şi editare Traian D. Lazăr
I N E D I T
CONVORBIRI LITERARE
 TEXTE DE IERI PENTRU AZI
SCRISORI PRIETENEŞTI
Bucureşti 18 Iulie n. 1906.
Dragă Li.
Ca un frate bun ce-ţi sunt, îţi făgăduisem la
plecare să-ţi dau descrierea, pe ilustrate, a impresiilor
ce voi primi în Regatul român, în ţara ce spune cu
multă mândrie, la orice prilej, că e ţara libertăţilor, şi
căreia un profesor al meu, din ţara noastră „a
asupririlor”, îi zicea că e „ţara libertinajului”. Să nu
zici că nu sunt om de cuvânt, iată, abia am scuturat
praful drumului şi prind deja condeiul să-ţi scriu. Dar
nu pe ilustrate. Ştii tu bine că eu sunt duşman al
fleacurilor dela modă, al păcatelor convenţionale, şi
urăsc albumul tău de ilustrate, vrednic de orice
duducă cu păr lung şi mintea din contra, precum urăsc
amorul, beţia, flirtul, haşişul etc. Da, câte o frumoasă
vedere dela exposiţie, dacă se va tipări în străinătate;
vre-un cap „ideal” de femee, – al cărui model nici să
nu bănueşti că e din ţara asta; un tablou de obiceiuri
ale pământului, foarte orientale; sau vre-o caricatură
de a marilor bărbaţi politiciani ai ţării, desenată, adică
nu; chiar fotografiată, de Iser, – vezi aşa ceva o să mai
primeşti şi dela mine din când în când, să nu zici că eu
sunt fanaticul principiilor mele. Asta ar fi pentru
mine, român ce se asamănă cu stejarul, o mai grea
acuză decât însăşi renegarea da neam. Ei, suntem noi
germani ursuzi, ori maghiari sălbatici, ca să fim
fanatici?!
Dar să las treaba asta. Îţi cer însă una, înainte de a
întră serios la scris, îţi cer solemn să nu dai publicităţii
aceste scrisori. O să-mi fie cam slobodă gura şi o să-
ţi scriu multe de toate, mai multe rele decât bune, ce
nu îndrăsneşte nici însuşi d-l lorga, cel mai îndrăzneţ
român, să le spună în auzul tuturora. Vreau să fac şi eu
carieră în lumea asta, poate chiar să trec hotarele şi să
mă stabilesc aici (Ardelenilor le merge foarte bine în
„ţară”) şi pentru a-mi îndeplini gândurile aceste nu
pot să rămân om drept, cu inima pe buze. În ţara asta
poţi să ajungi foarte departe, dar nu îmbulzându-te
CONVORBIRI LITERARE
Sever DAN
(1885-după 1955)
semeţ, ci străcurându-te cu căciula în mână. Fireşte şi
mai uşor încă, cu banul şi puterea. Sunt aci foarte
mulţi haiduci ai legii, cari sunt ca atât mai mişei, că
dela cel sărac răpesc bunul, şi la cel bogat îl dau,
reţinând, fireşte, o bună cantitate pentru ostenelile
proprii. Eu însă, n’o să pot beneficia de acest fel de
căpătuire. Îmi rămâne numai căciulirea, şi de aceea, te
rog, ţine în taină scrisorile. Te cunosc eu, pentru gloria
de a fi editorul lor eşti gata să-mi jertfeşti chiar binele.
Aşa suntem noi Ardelenii: vanitoşi, şi poate am muri
chiar bucuros, numai ca să ni se pomenească numele
cât mai des, şi să ni se tipărească cu litere cât pumnul.
Ştiu că nu o să fii de cuvânt şi dacă îmi făgădueşti, dar
totuşi făgădueşte-mi. Iluzia linişteşte, – ales pe fiul
unui popor ce trăieşte din iluzii.
Ce m’a îndemnat să pornesc la vatra celei mai
mari şi fericite fiice a naţiunei române (aşa zice
României Jules Brun, în prefaţa romanului său:
Moşneagul dela Pind, spunând că mai sunt dela
aceeaşi mamă patru surori: întristata Transilvanie,
înstrăinata Istrie, întunecata Basarabie şi sfâşiata
Macedonie) tu nu ştii chiar bine. Tu crezi că m’a
mânat dorul exposiţiei admirată mai ales de noi,
Ardelenii, – ca să am pe urmă cu ce mă mândri la
tanda şi la manda, rămaşi acasă din entusiazm
economisit, ori chiar economie „entuziastă”, ori ca să-
ţi pot scrie ţie de impresii, pe a cărora mărturisire
verde, necruţătoare, voi o luaţi drept imitare a
fruntaşilor articoli din Sămănătorul.
Te înşeli dragul meu. Vor fi având mulţi acest
îndemn, al meu însă a fost mult mai personal, mai
egoist: dorul de a cunoaşte din apropiere pe „fraţii”
noştri din România liberă, (mai este una şi
„neliberă”?) îngrijitor de deosebiţi de noi în cultură, la
temparament şi la aptitudini. Aveam întru întâi gândul
să petrec aci măcar un an întreg. Voiam să fac aceasta
tocmai în interesul unităţii noastre culturale, despre
care se făcuse atâta vâlfă fără cap, mai an. Atunci,
chestia declarată de importanţă vitală, mântuitoare de
63
neam, se credea rezolvată prin nădejdea că se va afla
un mijloc oarecare, – iubirea de neam, ideală şi
dornică a oare cui – de a face posibilă fiecărui student
român afară de Regat vieţuirea în capitala Regatului,
măcar un an de zile.
Acel mijloc însă, – nu cumva să te pună păcatele
la concluzii pesimiste! – până în ziua de astăzi nu s’a
aflat. Am aflat eu în schimb, un altul, mult mai bun.
Şi ţi-l spun şi ţie ascultă.
După ce terminăm studiile univerzitare, dar noi
studenţii în drepturi deja în al treilea an, ori ceialalţi
în timpul ori cărei vacanţe (fireşte, escepţionând
cazul, când, pentru mai mare siguranţă, ai tămândat
examenul până la toamnă) putem să petrecem un an
întreg ori numai câteva luni în capitală, angajându-ne
fiecare la vreun post cu leafă. S’ar putea chiar institui
un birou central aici în Bucureşti, care să îngrijească
de aceasta. Biroul ar căuta să dea loc la cutare advocat
studentului la drepturi, în careva bibliotecă –
studentului în litere, pe la spitaluri, studentului în
medicină etc. Se înţelege asta o spun numai aşa, de
pildă, ce permite escepţii. Mi se pare foarte practic, de
un îndoit folos aşa, găsind astfel fiecare posibilitatea
de a se familiariza cu terminii româneşti ai branşei de
ştiinţă în care s’a specializat – un bine ce nu-l ştie
preţul numai acel ce ia în samă că noi făcând studiile
la şcoli dar mai ales la univerzităţi străine, cunoaştem
foarte slabi espresia ştienţifică şi terminii corect
româneşti, pe cari îi făurim noi de obicei prin a
traduce prea puţin liber espresia maghiară, ori prin a
romaniza terminul latin. Destul atât pentru tine. Las
că o să ceteşti mai multe despre tema aceasta în
foiletoanele mele. Ştii „Paginile dintr’un ziar”, ce se
publică – deoarece încă nu mi le-a cerut, cu leafă, vre-
un ziar mai răspândit – în Gazeta de Duminecă. Până
atunci fii cu răbdare şi bate-ţi capul şi tu cu marea
problemă. Eu unul voiu încerca să dau exemplu viu şi
îndemnător pentru rezolvarea în chipul propus de
mine. Voi căuta angajamente la unul din multele ziare
de tot soiul ce apar aci. Deşi munca de gazetar,
aproape monopolizată de ovreul răbduriu, se plăteşte
aci slab de tot: aşa ca 80 lei pe lună.
Venirea mea în Ţară mai are încă un îndemn:
datorinţă, ce am, de a întoarce vizita celor trei prieteni
ai mei, din jurul Severinului. Ştii, îţi mai aduci
aminte, că pe când eram elevi la liceul din Beiuş, eu
şi doi colegi din Maramureş, rarae aves, ţineam
corespondenţă inter-şcolară, cu alţi trei elevi ai
liceului din Severin, fără de a ne cunoaşte. Ne
însufleţea idealul de a înjgheba în chipul acesta
64
legături de trainică frăţie, bazată pe cunoaşterea
reciprocă a situaţiilor şi a forţelor noastre, întră
tinerimea – odată bătrânime – neamului român din
toate ţinuturile răzlăţite, chiar şi Macedonia.
Ideia profesorului Armaşu, din Severin, după
model apusean, dar cu gând românesc. Avea şi un
sistem, un regulament oarecare corespondenţa
noastră. Un paragraf sfătuia tocmai ca corespondenţii
să se întâlnească pe urmă, să trăiască cât se poate de
mult împreună, cercetând unul pe celalalt. Numa aşa
puteam să ne cunoaştem ”mai amănunţit”, să adunăm
amintiri şi impresii comune. Numai aşa se putea întări
cu adevărat frăţia noastră, de care era şi este nespus de
multă nevoie. Tu nici idee n’ai cât de puţină
cunoştinţă au ăştia de aci despre noi Ardelenii. O să
mă plâng mai încolea. Noi tusşase ne întâlnirăm la
sărbările dela Putna, mai zăbovirăm prin Bucovina,
cutreerarăm o parte a Maramureşului bântuit de
ciumă, iar prietenii noşti purceseră singuri cătră casă,
prin inima românizmului: Munţii-apuseni, cale de
vreo 20 de zile. Cât au contribuit escursiile aceste la
consolidarea în cugete şi în simţiri – şi în cunoaşterea
proprie, temeiul acelor s’ar putea preţui numai dacă
ele s’ar repeta an de an, consecvent şi stăruitor, de toţi
cei mai buni. Ne întâlnirăm şi anul trecut, nu chiar cu
toţii, dar cu alţii, la sărbările dela Sibiu; iar anul acesta
plănuirăm o escursie în Regat, dela Severin până la
Curtea de Argeş, prin romanticii munţi ai Banatului
oltean, plini de amintiri istorice, mănăstiri şi cetăţi,
mai mult mănăstiri, decât cetăţi – ceva caracteristic.
Vom şi face escursia, am să ţi-o descriu, numai să-i
vie rândul.
Văd că nici peste graniţe nu am trecut încă. Am
uitat să plec, în lucru mare cu poveştile. Păţesc şi eu
ca baciul Tripon, care uită mâncarea pe farfurie de
dragul poveştii. Ce să fac; mi se îmbulzesc amintirile
şi impresiile de nu le mai pot orândui – un adevărat
ghiveci. Tocmai după gustul tău. Tu zici, că e mai
interesant aşa. Pentru scrisoarea de azi e prea târziu să
mai plec, voiu pleca deci în cea de mâne ori poimâne,
nici eu nu ştiu, când voiu apuca la puţin răgaz. Mă
închin de sănătate etc. Sever Dan.
(Răvaşul, Cluj, an IV, nr. 33-34, 1 septembrie
1906, pp. 130-132)
A doua
Bucureşti, 23 Iulie n. 1906
Dragă Li.
În sfârşit pornesc. Pornesc cu dorul neastâmpărat
de a cunoaşte faţă’n faţă acea ţară despre care auziam
CONVORBIRI LITERARE
pe timpul când eram amândoi la posomorâta şcoală a
piariştilor din Cluj, auziam dela colegii unguri că e o
ţară cu foarte mulţi oameni bogaţi „boeri ce risipesc
parale multe pe la noi, şi vorbesc minunat, neobişnuit
de muzical, româneşte”. Or fi vorbind boerii, pe
semne, franţuzeşte, dar asta nu o ştiam noi pe atunci,
şi ne creşte a inima auzind odată dela unguri şi laude
la adresa graiului românesc, pe care, aşa cum se aude
prin ţinuturile noastre, ei numai batjocori îl ştiau, ales
dacă-l mai treceau prin felul lor pocit de a esprima.
Mă ardea tare dorul să cunosc mai bine ţara
românească, după ce din călătoria mea prin Bucovina
– ei, şi prin cetirea publicaţiilor curentului nou – mă
încredinţasem că suntem noi cu totul altfel decum ne
închipuiam. Că avem şi noi istoria noastră plină de
mândrii, avem pământul nostru cu totul deosebit de
alte pământuri, avem cultura şi firea noastră, avem
monumentele de tot soiul ce poartă în tot unghiuleţul
pecetea sufletului nostru, că avem şi noi, ca toate
popoarele civilizate – asta ni se trăgea mai mult la
îndoială de cătră Unguri – voinţa neferecată şi puterile
ce se îndreptau spre scopuri proprii. Acuma aveam
deja conştiinţa a tuturor acestor factori, ce ne-ar fi
făcut, pe când eram la şcoală, mai semeţi şi mai
îndrăzneţi faţă de pretenii unguri, dar atunci nu le
ştiam toate acestea. Îmi aduc încă hotărît aminte ce
credeam eu despre noi înşine, românii, pe acele
vremuri. Cum nu umblasem la şcoală românească, nu
aveam nici o cunoştinţă de literatură şi de istorie.
Doar câteva strofe din „Sub stejar la rădăcină”, „Măi
tatare”, „Haideţi fraţi să dăm iar mâna” etc. – acuma
ştiu, că sunt poezii de Alexandri – învăţate din o
colecţie mult iubită în timpurile bătrânilor, cu titula
Dorul, şi pentru cari moşul, bunicul nost, ne cinstea
cu câte un „taler”, surprinzându-l cu recitarea lor.
Eram pe atunci copil de 8-10 ani, când însă trecusem
la şcoli mai mari, la gimnaziu, tot pe la străini, la
nemţi întâi, la Unguri pe urmă – noi Românii ne
obişnuiam să învăţăm amândouă aceste limbi –
uitasem cu desăvârşire chiar şi acele începuturi de
literatură românească. În casă la noi se vorbia numai
româneşte, dar, ca pretutindeni dela Blaj în sus, la ţară
– foarte stricat. Prieteni mai mari nu aveam, cărţi
pentru vârsta mea nu se găseau în româneşte. Şi ce e
mai mult, nu cunoşteam trecutul neamului meu,
căruia dela Unguri îi auziam epitete d’al de „puturos,
opincar, urs” şi nu ştiam că avem şi noi oraşe, cetăţi,
mănăstiri, instituţii culturale, ceea ce ar fi dat
conştiinţă de neam unui suflet de licean pe a cincia, a
şasa, cum eram. Între noi, cei de o samă, se discuta
CONVORBIRI LITERARE
inferioritatea ori superioritatea neamului din care
făceam parte, după frumseţea limbei, după strălucirea
originei şi a trecutului, şi după faptele prezentului. Ne
amărea mult când ni se dovedea ocăritor, nouă
neştiutorilor, că noi nu le avem toate acestea. Ne
simţeam foarte supuşi şi foarte neputincioşi, ne având
ce le răspunde. Ne grăbeam a afla că religia noastră a
grecocatolicilor se apropie mult de a lor (faţă de uniţi
ei, cei catolici, mai dovedeau, de pomană, oare cari
simpatii de răbdare) cercam puncte de apropiere,
adecă de înălţare la ei, dar să zicem că şi noi suntem
Unguri, – nici odată! Nu că doar am fi fost stăpâniţi
de convingeri naţionaliste, de unde! dar minţii noastre
de copil, naturală şi naivă, i-s’ar fi părut imposibil să
zicem că suntem Unguri, dacă suntem odată Români.
Mai bine răbdam ori ce hulă, răbdam să ni-se
pomenească într’una de ”fatornyos hazätok” (patria
voastră cu turnuri de lemn!) de mămăligă, de untura
cu ce ne ungem pletele etc... şi sunt acum însumi
curios, oare cu ce gând în viitor ne mângâiam atunci?
Aşa cred, că ne împăcăm cu un: „caută să rabd, ei sunt
mai mulţi”. Am însă şi acum impresia de atunci
despre poporul meu. ÎI credeam laş, fricos, prost,
umilit, menit să slujească şi să mai primească o
fărimătură din mila Ungurilor. Şi cum mă trudeam să
nu fiu ţinut asemenea opincarului, pe care azi cu
mândrie îl proclamăm de talpa ţării! Mă lăpădam de
el ca şi cum am fi două neamuri, înrudite numai, şi
faţă de el, opincarul, simţeam dispreţ pentru înrudirea
ce nu o puteam tăgădui.
Fireşte, colo prin clasa 7-a, când apucasem la carte
românească, mi s’au schimbat cu totul orizonturile.
Începusem cu volumele d-lui Vulcan, dar cărţile si
revistele dela noi mă îndestulau foarte puţin. Abia mai
târziu, când prinsesem a cunoaşte cum se cade
literatura cea nouă, de dincolo, cu crezurile şi
învăţăturile ei, abia atunci mă simţeam tare. O, atunci
aş fi fost gata să înfrunt o lume întreagă!
Dar povestea „deşteptării”, altădată! Înainte de a
pleca, am împrospătat, în schiţă, aceste amintiri, cari
sunt în mare parte şi ale tale, dragul meu, şi ale foarte
multor suflete româneşti ce numai pe urmă „s’au
deşteptat”. Sătmărenii, bihorenii şi maramureşenii
noşti, înţeleg tânăra generaţie, încă de acum au să
treacă prin faza povestită. Trebue să le ajutăm noi,
ăştia cu ochii deschişi deja!
Cam aceste gânduri mă împresurau în trenul ce mă
purta cătră graniţă. Urcasem în el la Cluj, străbătând
rând pe rând valea Mureşului, cu Teiuşul care ar putea
ajunge uşor pe mânele noastre, şi va ajunge desigur cu
65
oamenii ce-i are; Blajul, devenit al istoriei, odată
capul neamului, azi tot mai departe de Sibiu, care
preferă gloria viitorului gloriei trecutului; gara de
trecere Copşa, ştii unde aşa de bune şi eftine poame se
capătă în dosul gării; pe urmă mănosul ţinut oltean, cu
satele lui săseşti, aşa de prietenoase prin înfăţişarea
lor de bună stare şi îndestulire. De odată, se iveşte în
zare Braşovul împrejmuit de aproape din trei lături cu
zidul de apărare a muscelelor îmbrăcate în coloare
modernă: verdele. Apa Bârsei şerpue lin, Tâmpa parcă
ameninţă.
Luăm tramvaiul, a cărui scrişnire stridentă
gândeşti că-i ţipetul unui neam ce piere, şi ne ducem
la casa comitatului, să cerem bilet de trecere. E bine
să o ştiţi: nouă studenţilor ni se dă biletul pe baza
indexului dela universitate. Oficianţii dela biroul
vicecomitelui se poartă cinstit. Mai dăm o raită prin
oraşul neîngrijit, învechit, care nu ştie profita de
poziţia lui admirabilă. Peste tot, e păcatul naţional al
Saşilor, că nu se interesează de modernizarea oraşelor
ce le stăpânesc şi în urma aceasta le pierd încetul cu
încetul toate. Cine ar mai zice bunăoară că, numai
acuma un veac, Clujul era oraş săsesc!
La 11 oare înainte de ameazi plecăm mai departe,
şi făcând o cale de trei sferturi de oară prin locuri
unde se adună multă lume să petreacă vara, timpul de
cea mai grea muncă pentru unii, timpul de cea mai
leneşă odihnă pentru alţii – ne oprim la Predeal.
Cercetarea bagajelor şi a scrisorilor merge repede şi
uşor. Ni-e drag să ascultăm vorba românească, însă
cei ce o grăiesc nu ne par deloc Români. Nu ştiu cum,
66
aşa-s de străini ei de firea noastră! Facem comparaţii
între jendarmii români şi maghiari, constatând cu
bucurie că ai noştri sunt mai zdraveni, mai voinici, şi
mai deştepţi, şi au mai frumoasă uniformă. Din uşa
cătră sat a gării aruncăm o privire asupra coastei din
faţă, cu rânduri de vile pompoase, ce ar înverşuna şi
pe socialistul cel mai blând. E o adevărată panoramă!
Clopoţelul ne chiamă să suim. Obosit până
dincolo, abea aştept să mă aşez în cupeu, şi să vie
călăuzul cu perforatorul şi cu întrebarea lui pe
româneşte: „biletele, domnilor”. Toată lumea vorbeşte
mai cinstit, mai omenos pe aci. Aşa de bine îţi cade să
auzi cum se strigă: „gata”; în loc de „mehet-ul”
zmucit, şi: „la o parte domnilor” în loc de îngâmfatul
„felre a vágányokról!”. Eşti doar în „România
liberă”!! Aşa de ostentativ şi aşa fără de rost se spune
asta la tot pasul! Eşi pe platformă, stai pe treptele
trenului când el zboară nebun, te urci când trenul a
pornit deja – ei, poţi să faci cum îţi place, eşti doar în
„România liberă”! Şuerul răguşit, sugrumat, al
maşinei te mai supără adecă cu cobirea lui, însă
mirosul de măciniş proaspăt a fumului ce face dungi
în aer îţi trezeşte în suflet o senzaţie de îndestulire, de
bunătate, de moleşală. Prietenului Nemeş, cu care
călătoresc împreună, îi vine nu ştiu cum să se laude,
să strige, să se ia de grumaz, eu însă aşa mă simţesc
de bine, de fericit, făr să ştiu de ce, de aţipesc în
curând. Aşa a trecut peste graniţă fratele tău Sever.
(Răvaşul, an IV, nr. 35-36, 15 septemvrie 1906,
pp. 138-140)
TEXTE DE IERI PENTRU AZI
CONVORBIRI LITERARE
P O E Z I E
Fumegă iarna-n ţevile oaselor,
pe unde sărută gura frumoaselor?
Pe unde-i coapsa de ger încinsă,
pe unde noaptea de noapte-aprinsă?
Pe unde Iadul, pe unde Raiul
în care-şi află tăcerea graiul?
Fumegă iarna, fumegă, fumegă...
Horia BĂDESCU cum de din sine viaţa alunecă.

*
Poemul,
şi vorbele,
Dinaintea ta merge tăcerea (fragmente) ecouri din bîlbîiala
* neantului
Doar tu, acolo unde începe
nimeni altcineva. gramatica sîngelui şi sintaxa
Din prag tăcerii.
străinul îţi face semn; Poemul,
atît de vast cerul în uitarea cuvintelor.
în faţa nopţii!
Face semn Gramatica pragului
străinul. Moartea,
Strălucesc stelele, viaţă declinată-n
limpede orizontul, acuzativ;
fără de voce şi fără de sine
pămîntul. moartea,
Face semn pronume-al uitării;
străinul;
doar tu, moartea,
nimeni altcineva. adjectiv al abisului,
adverbul unei călătorii
* fără întoarcere;
De-o parte atotputernica zi,
de cealaltă-ntunericul, moartea,
cu umbra lui în de el verb fără conjugare
măsurîndu-se, de-a pururi.
de-o parte fiinţa Lui
neajunsă sieşi, *
de cealaltă plînsul oaselor scurse E iarnă mare, Doamne, şi-i tîrziu
de carnea neantului, şi vremea parcă nu se mai împarte
durerea zilei moarte înainte de şi ninge în cuvinte şi e moarte;
naştere. dă-ne un semn că încă mai eşti viu!
Fiindcă bat clopotele a tîrziu,
* fiindcă n-a mai rămas ce să ne poarte
Fumegă iarna, fumegă greu, şi doar tăceri ţin zilele de toarte,
Parcă-ar răsufla sub pămînt Dumnezeu, dă-ne un semn că încă mai eşti viu!
sub pămîntul cerului, în adîncuri, în hău, Fiindcă numai uitările ne ştiu
cînd îi lacrimă ochiul a părere de rău. şi ştreangul spaimelor ne rupe gîtul,
Fumegă iarna fum de lumină fiindcă ne-ngheaţă-n inimă urîtul,
peste carnea lumii, străină, dă-ne un semn că încă mai eşti viu!
peste podul din palmele lunii Cîinele lumii urlă a pustiu.
unde se suie pe cruce alunii. E iarnă mare, Doamne, şi-i tîrziu

CONVORBIRI LITERARE 67

Florentin PALAGHIA
Noapte cu greieri pașnici
Cu palmele întinse aștept îngerii să se gudure.
Pun cornul urechii pe cernoziom
și ascult pământul reavăn.
Trupul tău gol, sarabandă de greieri.
Valuri de umbre proaspete alunecă
pe frontiere de plasmă, nori anorganici,
rătăcitori, călătoresc în neștire.
Te așezi între palmele mele întinse spre tine.
La Stonehage
În grâul din Stonehage oasele cresc din piatră,
morții zâmbesc la soare din crematorii verzi,
oase de calciu-albastru înghesuite-n vatră
așteaptă fără moarte o lume să te pierzi.
Piatra răpune timpul, oasele translucide
nemuritoare-așteaptă zăpezi târzii în brazdă
să-mbrace morții pașnici în antice hlamide
și să primească cerul și stelele în gazdă.
Pe ape vii la Stonehage vin morții din vecie
să rostuiască timpul în sanctuare sfinte,
să privegheze-n șoaptă cu moartea lor cea vie
tărîmul nemuririi și viața din morminte.
Derivă
Prietenii sunt la cimitir,
alții în străinătate,
timpul lovește mai abitir
viața trecută de jumătate.
Secolul în măruntaie
răsucește trupul bolnav,
68
mă zvârcolesc în odaie,
sunt din ce în ce mai firav.
Frigul rătăcește în oase
și de frică sunt surd,
printre lighioane osoase
mă prăbușesc în absurd.
O fărâmă de mine
a intrat în poem
și alături de tine
de încolo mă tem.
Decor parizian
Încă un poem și zgomotul pașilor
pe trotuarul subțire ca o scovergă
zgribulită te regăsesc la colțul străzii,
o statuie pe care porumbeii
și-au găsit veacul...
Calc apăsat și golul se prăbușește,
privirea mă doare, lumina dogoare,
Sena alunecă prin mine deșteaptă
și cad de pe poduri lacăte încrustate
în ample vitrine.
Aplecat în oglindă peștii îmi ciugulesc nasul,
pe o grindă cerșetorii și-au întins amintirile,
trece pe apa incertă o paiață,
Tzara s-a ascuns într-o mînăstire.
Sărbătoare regală
În noaptea care ninge cu licurici de vată
lumina te despoaie și cerbii boncănesc,
apoteoză cerul cu aurori ne-mbată
pe nume când te cheamă în rai împărătesc.
Ce foc de artificii, iubito, ai un nume,
frumoaso, sfânta noapte te-mpărățește azi,
un faun nebunatec care e pus pe glume
te însoțește-n taina pădurilor de brazi.
Ești Cosînzeana bună, mireasă de poeme,
o rapsodie sfântă, poemă de viori,
în murmur grâul crește, cununile boeme
te pun zeița lumii pe un altar de flori.
CONVORBIRI LITERARE

Radu CANGE
Plin de nerăbdare
Să nu-mi aduc aminte de nimic,
Ca un bolnav să mă agăţ de lume
Ori cursul vieţii mele să îl stric,
Să mă-ntâlnesc cu doamna Ulalume.
Să vieţuiesc un veac între fantasme,
Ca între foci, cu ochii lor vioi,
Să creadă lumea că-s desprins din basme -
Poate mă-ntorc din viaţa de apoi.
Să fie un vârtej, un cataclism,
Să scap de toţi - de multe nu se poate,
Şi prăbuşit pe muchie,-n scepticism,
Să simt neantu-aproape, mai aproape.
Ca şi atunci – şi plin de nerăbdare –,
S-ajung lângă tristeţile solare.
Dar ce mai dau cu vorba
Un maestru al maeştrilor să fiu,
Ca Michel, Rafael sau Leonard,
Şi firea să-mi pictez, unde îmi ard
Culorile din vis, ca în pustiu.
Să colorez cu rime cerul viu,
Invidiat de toţi, că mi-s şi bard,
Din rime dăruind câte-un smarald
Iubitei mele sau vreunui fiu.
Dar şi mai mult, chiar aş făgădui,
Noianele de sfaturi, ca un fante,
Iar lumea toată ziua ar vui,
Că am iubit dameze elegante.
Dar ce mai dau cu vorba şi de zor,
Când eu nu sunt decât un muritor ?
Poveste
În pace, prin păduri şi printre şesuri,
Când stăpâneau bătrânele eresuri,
CONVORBIRI LITERARE
Şi vulturul înalt plutea lumina,
Oricui părea că nu există vina,
Stricării sufletului şi-a puterii ;
Nu se-auzeau nici scâncetul durerii,
Nici tobe în vacarm şi duşmănii ;
Trăiau cu toţii, ca între copii.
Doar muzica sfioasă, a-mplinirii,
Îi stăpânea - şi toţi erau ai firii.
Iar un colind mijea, din când în când,
Chiar îngeri se rugau, doar murmurând.
Şi se simţea că, sus, între ponoare,
Se-ntâmplă o roire de fecioare.
Statuia – romantism –
Iubito,-aseară iar m-am îmbătat ...
Ce demon negru înspre mine suie ?
Eu sunt nebunul care-a fulgerat,
Cuţitul greu prin nobila-ţi statuie?
Şi mâna mea să nu te fi văzut,
Că te-am sculptat cu-o oră mai devreme ?!
Mai bine în genunchi aş fi căzut
Şi-aş-fi-aşteptat ca iadul să mă cheme.
Pe cine-am vrut atunci să mă răzbun,
Şi clipa să-ntinez unei copile ?
Din cioburi ascuţite sau fragile,
Încerc din marmoră să mi te-adun.
Ca robu-n urmă-ţi am să mă târăsc,
Să sângerez, să-ţi spun că te doresc.
De care nimeni
Când fiecare-şi moare moartea lui,
Nu mai e loc demult între cuvinte,
Nu-i spaţiu şi nu ai unde să-l pui,
Prinos să fie gravelor morminte.
Ai fost o pată de lumină-n cer,
Un nor vremelnic, poate doar o scuză,
Poate un nemaipomenit truver
Şi înfrăţit cu galeşa ta muză.
Ai fost un om, o pasăre ciudată
Care nu a putut să zboare jos,
Şi literă în lacrimi sugrumată,
Când versul spre-înălţimi părea sfios.
O mână de pământ eşti, aruncată
De care nimeni n-o mai şti vreodată.
69

Livia ONCERIU
Cîntec
Împotriva luminii
Obiectivul nu prinde,
Scoarţa ce strigă
Zdrobită-n cuvinte.
Un cînt sărat pe buze,
Un gînd fără scuze,
O floare uitată,
Vîrtej de frunze.
Cărarea se-ncheie,
Portativ în sol,
Diez de noapte,
Şoapte bemol.
Un valmeş de note
Se pierde cîntînd,
Un singur receptor,
O boare de vînt.
Ecuator
Concav de lună.
Frunze ca palma,
Mal spart de val,
Transformă în fulgi
Stropii de-a valma,
Şi amintirile-n spumă.
Torid mi-e gîndul,
Suflarea mi-apasă
Parfum de plumerii,
Linişte deasă.
O dată în viaţă
Cetate fără ziduri,
Pulsînd în soare,
Aleargă inimă!
E ziua ta.
O dată în viaţă
Şiraguri de gene
Ascund mirare.
Cuvinte de vis
Zbor lin,
Clipa cuprind.

Fiecare val e o mare. Cine învaţă?

Albastru suprem, Ascunde senin
Nicio altă culoare. Riduri de vreme.
Urme de paşi Alungă declin.
Gata să piară.
Mii de fire
Grăunţe de aur,
Nisipul pe buze,
Mesaje în sticle,
Scoici la picioare.
Vele albe-n zare,
Nici o ţară anume,
Ecuator,
Şi veşnica vară.

Noapte la ecuator

Plutesc, zenitul e aproape.

Ating cu mîna norii albi,
Degete adună şoapte.
Şi văd cuvinte în eter
Roi de silabe, spuză,
Înaltul golului de cer,

70 CONVORBIRI LITERARE
 CENACLUL USR – FILIALA IAŞI
Luminiţa POTÎRNICHE
ploaia care mă trădează
rochii de înger
pe care n-am să pot
niciodată să le îmbrac.
îmbrac ploaia asta murdară,
o trag peste cap
ca pe-un sac.
mi se scurg trăsăturile,
baltă la picioarele mele
ochişorii, buzele,
sprâncenele a mirare
şi nu numai.
obraji, spume de zâmbete
şi noroi chiorâş,
pieziş, perpendicular pe rigolă,
uitatul de frondă,
bezelele, genele.
mă spală ploaia asta de tot
ce cu strădanie am strâns.
plâns de cer
şi cer de plâns.
gol de mister,
trag roba şiroaie.
pe dedesubt,
trupul şi sufletul
tot o ploaie.
moartea nu taie de două ori
la piaţă
oamenii îşi vindeau drujbele,
durerea pe care au simţit-o
din greşeală,
din naştere,
din neputinţă.
crengile de sub ei
retezaseră,
apoi picioarele.
şi ele s-au terminat.
s-au târât lichefiindu-se
pe asfalt.
apoi s-au pus pe plâns
ca să le crească alte picioare.
dumnezeu nu i-a dat rost
de regenerare
nici copacului
ce s-a uscat de prea multe ori.
nici beteagul
nu-şi poate încălţa umbra.
doar aripi
din căptuşeala luminii dinăuntru.
numai de nu şi le-ar cosi.
vine vremea lanurilor coapte
CONVORBIRI LITERARE
şi o singură moarte
nu taie de două ori.
întâlnire ratată
în locul în care m-am întâlnit cu tine
lumina părea îmbătrânită şi stingheră,
nişte raze ceruite lustruiau obrajii
unor trecători printre subiecte.
o paloare nefiresc de intensă
s-a interpus între mâna mea
şi forma umărului tău.
cândva, visasem să mă reazem
locului aceluia dureros,
pace cu tine să fac,
scorbură-n lemnul tare al înstrăinării.
dar ca şi până atunci,
nu eram decât femeia din somnul tău
de după-amiază,
o rătăcire neasumată.
casă de spaimă
casă roşie cu pielea zbârcită,
pe la colţuri se spun vorbe,
ziduri tocite şi uşi urduroase,
ochii cârpiţi ai oblonului vechi,
niciodată nu-i verde lumina,
bate în galben nisipul pisicii,
dungi tărcate are preşul încolăcit,
toarce lână putredă molia
investită cu distrugerea.
dinastii de gospodari rataţi
răutăcios trebăluiesc prin dependinţe.
activitate nevăzută,
auzită doar de cine
vrea să doarmă la prânz.
perdelele se zăbreluiesc,
cuşca e făcută din lemne,
în ele dospesc amintirile vopselii
de ţinut carii tineri.
preşuri domneşti,
lungi, aducătoare de oaspeţi,
se destramă după un model ciudat.
dau înapoi cei ce vin
neanunţaţi.
nechemaţii smulg cu dinţii
încuietoarea de la cutia de scrisori.
lasă semn fiecare adormire,
aşa se strică echilibrul.
cade câte o pană
din canarul zugrăvit pe perete
galben-lămâi.
daţi ziua de suflet
s-o crească alţii.
prin horn iese
ultima fetidă respiraţie
a celui ce a construit toate astea
şi a murit.
P O E Z I E
71
 P R O Z Ã
C ON FES
CONF ESIIUN
UN I
PODUL ARUNCAT ÎN AER
SAU CUM AM SUPRAVIEŢUIT NOI,
CRĂCIUNEŞTII
Mama povestindu-mi în 1972, înainte de
plecarea la Domnul: …Tu aveai un an şi patru luni.
N-ai cum să-ţi aminteşti. Dar isteţul de frate-tu,
Victor, zice că ştie totul. Avea pe atunci şase ani.
Taică-tu Iordache e fricos, nu-ţi povesteşte, băiete,
ascultînd Europa Liberă, crezînd c-o să vină
americanii, să ne salveze de comunism. Se simte
„vinovat” că e fugit din Basarabia, că ar putea fi
pedepsit de noii bolşevici, care ne conduc. Îi este
teamă că tu, reporter guraliv, ai putea da în vileag,
prosteşte, taina noastră de familie. De aceea nu îţi
mărturiseşte episodul cumplit, din viaţa noastră, cînd
oamenii lui Stalin au pus dinamită pe-ascuns şi au
aruncat în aer Podul Leuşeni - Albiţa, cu tot cu
mulţimea de refugiaţi, căruţe, bagaje, copii, maşini,
tot ce era pe pod. O bubuitură infernală, care ne-a
asurzit. Norocul nostru, altfel eram oale şi ulcele!
Abia trecusem podul, din Basarabia ocupată prin
parşivul Ultimatum, în Vechiul Regat, România. În
trăsura noastră, eram patru: eu, Iordache, Victor şi tu,
care sugeai la sîn, şi-ai tresărit la explozie, pornind să
plîngi. Fugeam din Basarabia ocupată de bolşevici,
pierdeam toată averea, 18 hectare pămînt, moară,
case, servicii; eram de-acum săraci, dar trăiam, noi
patru vieţuiam, nu muream înecaţi în Prut, rîul
blestemat. Nu uita niciodată acea clipă sîngeroasă,
cînd Dumnezeu, numai el, ne-a scăpat de năpastă…
Sigur, n-am uitat niciodată mărturisirea matale,
maică! … Şi acum, la senectute, cînd se apropie
Timpul Spovedaniei, reconstitui imaginar drama
familiei refugiate, persecutate şi umilite, asemenea
oropsită de invadatorii stepelor, precum toţi cei un
milion de români din Basarabia şi Bucovina, care, de
nevoie, şi-au părăsit casele şi au fugit pe drumul
bejeniei în Vechiul Regat, la 28 iunie 1940.
În văleatul 1974, cînd s-a prăpădit tata la
Bucureşti, un an după buna mamă, fratele Victor a
găsit printre acte tăinuite (încă se temea de comuniştii
72
Boris CRĂCIUN
la putere!), un jurnal intim al său, păstrat lîngă Biblie,
pe care fratele Victor Crăciun, scriitor, l-a publicat cu
titlul LETOPISEŢ CRĂCIUNESC, dar titlul original,
scris caligrafic de tata era MEMORIU, datat 1974.
Am reprodus şi eu, în cartea mea cu nr. 100 –
ALMANAHUL SENECTUŢII, 2016, această scriere
valoroasă pentru noi, în care vorbeşte detaliat despre
viţa Crăciuneştilor din satul Cuza-Vodă, Slobozia
Conachi, lîngă Pechea Galaţilor de azi.
Ei, şi tata, făcînd Şcoala de Notari şi Şcoala
Superioară de Administraţie, cu patalamale în mînă,
vine deodată la casa părinţilor Vanghele şi
Marghioala, zicîndu-le ţanţoş:
– Plec peste Prut, în Basarabia! Acolo îmi dă leafă
dublă şi-am să mă îmbogăţesc, plec!
– Şezi domol, diavole! Îl cauţi acolo pe
Scaraoţchi!? Nu te duce, holteiule, în gura lupului.
Basarabia asta ba-i românească, ba-i rusească, aşa
cum bate vîntul. E pericol, că Stalin o să şi-o ia
înapoi, zicînd că-i a lui. Dacă te-o prinde rusul,
Iordăchiţă, în Siberia ai să ajungi. Rămîi în Regat!
– Ba, mă duc, tataie…
Şi s-a dus. În 1933, s-a căsătorit cu o româncă
basarabeancă, orfană din Cetatea Albă şcolită, ca
învăţătoare, la Şcoala Eparhială din Chişinău.
Muncind pe ruptele, amîndoi au făcut avere la
Durleşti-Chişinău, tata a fost şi pretor (şef plasă, deci
în administraţia românească), iar la invazia Armatei
Roşii, de la finele lui iunie 1940, tata a trezit-o
noaptea pe mama, trăsura cu caii înhămaţi era trasă la
scară (ascunsese toporişca, pistolul, banii, bijuteriile,
ciomagul într-o tainiţă de sub lada căruţei), i-a spus
că, gata, trebuie să fugă în România, altfel vor ajunge
în Siberia, mama a înţeles pericolul care ne păştea; au
azvîrlit în trăsură merinde, valize, haine, au pus lacăt
la casă şi au hotărît: Da, fugim peste Prut, la Galaţi,
ca să ne salvăm, altfel e de jale! Şi au fugit, cu noi,
cei doi băieţi, singura lor comoară adevărată.
Noapte de vară. La lumina Lunii, tata dădea bici
CONVORBIRI LITERARE
cailor. Noi dormeam în lada căruţei, neştiutori.
Drumul pietruit de la Chişinău la Prut era înţesat de
căruţe, rar maşini ale timpului. Pîlpîiri de felinare, iar
ziua coloană imensă de români plecaţi într-un exod
biblic, de teama spurcaţilor de stalinişti antihrişti din
URSS, care năvăleau cu maşinile lor ameninţătoare,
cerînd refugiaţilor să se întoarcă acasă. Dar oamenii
ştiau că„acasă” e, de fapt, arestul, trenul transsiberian
şi Lacul Baikal. Prohod na Sibir! Aşa că şi-au
continuat drumul. Tata mai abitir şfichiuia caii.
În fine, Leuşeni, înainte de Prut. Emoţie,
înghesuială de căruţe şi pedeştri, dar şi maşini.
Sîntem pe POD. Trecem podul la Albiţa, în Vechiul
Regat. Părinţii sînt fericiţi de izbîndă. O izbîndă
dureroasă. Mama mă strînge bucuroasă, pe capra
trăsurii, mă sărută pe frunte. Îl sărută şi pe cel mare,
numit Vichi, iar tata îndeamnă caii spre Dealul
Huşilor. Gata, am scăpat de bolşevici!
Cînd trăsura se îndepărtează de rîu se aude
explozia despre care îmi povestea măicuţa. Victor a
auzit-o. Se laudă şi acum că a văzut năpasta, cînd a
întors capul în urmă. Ce era? Podul sărise în aer, cu
tot cu căruţe, cai, calabalîc, oameni, maşini. Morţii
erau luaţi de unda Prutului blestemat. Muribunzii din
albie urlau după ajutor. Cadavrele cailor se duceau la
vale. Prăpăd şi jale. Iar criminalii care declanşaseră
trotilul, pus de ei pe furiş sub pod, rînjeau din
ascunzătoarea lor sinistră, satisfăcuţi că ordinul
Tătucului Stalin fusese îndeplinit. Nu numai la
Leuşeni - Albiţa, ci pe toată albia Prutului. Aproape
toate podurile, multe, au fost atunci aruncate în aer,
ca să-i pedepsească pe refugiaţi.
Ţi-am spus să nu te duci la Chişinău, băiete!...
Cînd am ajuns în satul de baştină al tatei, la Cuza-
Vodă, Covurlui, după cîteva zile de peripeţii în plin
război, cu întoarcerea armelor, bunicul Vanghele
Crăciun ne-o întîmpinat bosumflat, ţipînd la fecior:
– Iordache-Iordăchiţă, cînd ai plecat, fără voia
mea, în Basarabia, ţi-am spus, diavole, să nu te duci
peste Prut, că acolo-i pericol mare cu ruşii. Salariu
dublu, îmbogăţire, hihi!, visuri, băiete. Ai făcut avere,
da, dar toată s-a dus pe apa sîmbetei, mai degrabă pe
apa Prutului ăsta blestemat. Unde-i averea? Cu ce te-
ai ales, fiule, în atîţia ani munciţi în Basarabia? Ce
taci ca mutu? Ţi s-a dogit glasul? Zi!
– Cu ce, tataie? a răspuns într-un tîrziu tata
Iordache, trăgîndu-l pe Victor lîngă el, în timp ce
mama mă ţinea pe mine, plodul, în braţe. Uitaţi-vă,
CONVORBIRI LITERARE
mamă Marghioală şi tată Vanghele, asta-i averea
mea. Paraschiva, nevastă frumoasă şi iubitoare, care
mi-a dăruit doi băieţi sănătoşi, toţi scăpaţi din iadul
sovietizat. Asta-i averea mea scumpă ca lumina
ochilor. Vom lua viaţa de la capăt: eu notar, Paşa
învăţătoare. Acum ne primiţi la voi?
– Cum să nu vă primim! a sărit de acolo bunica,
luîndu-mă în braţe. Casa noastră e şi a voastră.
– Hai fie, dacă zice aşa Marghioliţa. Dar să-ţi fie
de învăţătură, Iordache: să-ţi piară gîndul urît cu
Basarabia. Ursul rusesc, spun cărţile vechi de la Petru
cel Mare, a pus gînd rău Basarabiei noastre. Şi nu o
va lăsa din gheare niciodată. Că aşa-i rusul hrăpăreţ
din născare. Şi ţarii, şi comuniştii, şi oricine-ar fi la ei
sînt cuceritori lacomi. Mă tem că puhoiul stepelor,
hoarda lor, nu va putea fi oprită în vecii vecilor…
Amin! Şi Dumnezeu să ne apere de antihrişti…
Avea dreptate bunicul.
Post-scriptum norocos la această poveste
adevărată… Viaţa de roman a familiei noastre a
continuat cu multe întîmplări, în regimul comunist, la
Cuza-Vodă, Pechea, Aradul Nou şi Ruginoasa, fiind
consideraţi de toţi, cu jenă, „basarabeni”, deci
refugiaţi cu biografie „pătată”. Şi totuşi, noi, cei doi
băieţi ai Crăciuneştilor, Iordache şi Paraschiva
(martiri ai refugiilor Basarabiei, furată de bolşevici)
am pus mîna pe carte, am muncit îndîrjit, după
puterile noastre modeste, am isprăvit pe rînd Şcoala
Normală „Vasile Lupu” şi Filologia la Universitatea
„Al. I. Cuza” Iaşi, am devenit ziarişti, scriitori,
militanţi cu pana şi faptele ai mult chinuitului neam
neolatin de la Dunăre şi Carpaţi. Aşa cum au dorit
părinţii, meseria noastră a fost scrisul. Amîndoi,
fiecare aparte, am scris mult, desigur prea mult! Şi
doar am ştiut maxima: Non multa, sed multum. Poate
aici am greşit. Ne-am risipit în nenumărate proiecte
scriitoriceşti şi jurnalistice, editoriale. Am scris,
însumate, cîteva sute de titluri de cărţi, unele de
autor, altele redactate, ediţii îngrijite, literatură pentru
cei mici şi cei mari, albume, monografii,
dramaturgie, romane. Atîta am reuşit să facem ca
jurnalişti, scriitori şi slujitori împătimiţi ai neamului
românesc. De fapt, am fost norocoşi după episodul
cumplit al aruncării în aer a PODULUI DE LA
LEUŞENI-ALBIŢA atunci, în miez de vară 1940…
Aşa că, de-acum, putem să ne ducem liniştiţi
dincolo…
73
 SOULTZMATT
Sînt 100 de Ani de atunci...
Pentru început, să ne aplecăm pe o pagină de
istorie!
La intrarea României alături de Antantă în
Primul Război Mondial, vitejia ostaşilor noştri nu
a întîrziat să dea roade. Reîntregirea ţării într-un
stat unitar era visul tuturor românilor, atît a celor
din afara, cît şi a celor din lăuntrul Arcului
Carpatic aflaţi de veacuri sub tirania austro-
ungară. Înaintînd din Sud prin trecătorile
Carpaţilor, Armata română a cunoscut însemnate
victorii şi a eliberat o bună parte din Transilvania
în zona Predeal-Braşov-Sibiu. Cîntecul: Treceţi
batalioane române Carpaţii/la arme cu frunze şi
flori/ Ne-aşteaptă părinţii, ne-aşteaptă şi fraţii/ cu
inima la trecători, intonat şi azi cu emoţie,
însufleţea entuziasmul patriotic românesc.
Inamicul însă presează şi trupele germane,
sub comanda generalului Mackensen, atacă la
Turtucaia unde înfrîngerea forţelor române,
nesusţinute de Rusia conform convenţiei, este
dezastruoasă. Duşmanul începe să preseze din
Transilvania şi Armata română este nevoită să se
retragă din teritoriile ocupate anterior. Apărarea
trecătorilor peste Carpaţi se face cu multe jertfe,
fiind făcuţi prizonieri peste 30000 ostaşi români
(după un istoric alsacian).
Germania nu putea ierta intrarea României în
război ca aliat al Antantei, ceea ce explică (dar
nu justifică) tratamentul inuman aplicat
prizonierilor români, un imens număr dintre
aceştia găsindu-şi moartea prin înfometare şi frig
în lagărele de la Soultzmatt şi alte localităţi din
Alsacia, aflată în acea vreme în posesia
Germaniei.
Drama României în acea perioadă a fost
imensă. Înfrîngerea, capitala ocupată de
74
Cornelia PETRESCU
armatele duşmane, Guvernul şi Casa regală
refugiate la Iaşi, criza politică, foamea, lipsurile,
bolile, gerul, au făcut ravagii în rîndurile armatei
şi al populaţiei civile.
Trupul sfîşiat al ţării redus doar la Moldova!
Dar, urmare a masării forţelor germane pe
frontul de Est, Franţa care suferise greaua
înfrîngere de la Verdun, reuşeşte să se redreseze şi
o Misiune franceză, sub conducerea generalului
Berthelot, este trimisă în ajutorul României.
Un nou val de patriotism însufleţeşte Armata
română sub conducerea generalilor Cristescu şi
Eremia Grigorescu.
Regele Ferdinand coboară în tranşee şi
însufleţeşte ostaşii promiţîndu-le pămînt, regina
Maria, cu ajutorul Misiunii franceze,
organizează Crucea Roşie Română.
Puhoiul german este stăvilit în bătăliile de la
Mărăşti şi Mărăşeşti, unde luptă cot la cot ostaşi
români şi francezi.
Ultimele încercări ale inamicului de
străpungere a apărării Moldovei au fost stăvilite
prin sîngeroasa bătălie de la Oituz. Armata
română, mobilizată de generalul Grigorescu cu
cuvintele: Pe aici nu se trece! este victorioasă iar
pierderile în rîndurile Armatei germane, obligată
să se retragă, sînt importante.
Mausoleul eroilor ridicat la Mărăşeşti în
memoria celor căzuţi la acele bătălii, adăposteşte
români şi francezi care şi-au pierdut viaţa în lupta
contra inamicului comun. Pentru ei se intonează
an de an, de ziua eroilor, emoţionantul imn:
Presăraţi pe-a lor morminte/ale laurilor foi/ Spre a
fi mai dulce somnul/ fericiţilor eroi.
*
Nu ştiu cine îmi băgase în cap că alsacienii,
care nu sînt nici nemţi, nici francezi, ar fi
CONVORBIRI LITERARE
persoane nu prea sociabile de aceea am fost destul
de suspicioasă cînd soţul meu l-a adus în casă pe
Jean Letz, alsacianul bărbos cu care am devenit,
pînă la urmă, buni prieteni. Ne-am apropiat cu
adevărat de dînsul după seara în care, în faţa
şemineului cu flăcări dogorîtoare, ne-a povestit
cîteva amintiri din copilăria lui.
– Mama mea era din Osenbach, un sat pierdut
printre viile din Vosges, unde mi-am petrecut
vacanţele la bunica. Cu camarazii de joc am
descoperit odată, într-o vîlcea din mijlocul
pădurii, un loc misterios unde ne plăcea să ne
jucăm de-a haiducii. Cînd închid ochii, văd locul
acela de parcă aş fi fost acolo ieri, un cimitir cu
sute de cruci albe care purtau nume stranii pe ele,
pentru că nu erau nici franceze, nici germane:
Drăgan... Anghel... Ion... Dobre...
Oare auzisem bine? Nume româneşti pe
crucile dintr-un cimitir din Alsacia? Un cimitir de
români în Alsacia! Cum era oare posibil?
Jean nu ne-a lăsat să aşteptăm prea mult şi a
continuat:
– Numele conspirativ de tîlhar pe care mi l-am
luat fără voia nimănui era Ion, André era Ilie... lui
René care era căpetenia noastră şi astăzi se ocupă
de îngrijirea cimitirului de la Soulzmatt, îi
spuneam Dobre... Bunica mea fusese învăţătoare
la Osenbach, era văduvă de război şi a crescut
singură trei copii printre care şi mama mea... Era
de o bunătate cum numai bunicile pot fi, nu mă
certa nici cînd veneam din pădure cu genunchii
juliţi. N-a ştiut că ajunsesem pînă la cimitirul din
pădure, care este destul de departe de sat, pînă
într-o seară cînd probabil printre strigătele noastre
de joacă i-au ajuns la urechi şi numele noastre
conspirative. In seara aceea m-a iscodit pînă cînd
i-am spus cine erau Ilie, Dobre şi Ion... I-am
mărturisit că ne luptam cu boşii şi îngropam
victimele în afara cimitirului din vîlcea unde nu
mai era loc, atît de multe erau crucile care purtau
pe ele nume ciudate… Atunci bunica a căzut pe
gînduri şi s-a întristat, dar copilul curios care
eram a început să o hărţuiască cu întrebări. Nu a
rezistat mult insistenţelor mele şi mi-a povestit că
pe locul cimitirului fusese un lagăr german în
care au fost închişi sute de prizonieri români care
CONVORBIRI LITERARE
au murit de foame şi frig în iarna anului 1917...
Am întrerupt-o pe bunica mai întîi cu întrebarea
cine erau românii? Dînsa a scos din bibliotecă un
atlas vechi, care a rămas pînă azi o carte dragă
mie, şi mi-a arătat locul României pe harta
Europei. Apoi a răspuns şi a tot răspuns la de ce-
urile mele, despre România, despre război şi mai
ales despre bunicul care a murit în luptele pentru
Moldova sub comanda generalului Eric Von
Falkenhein.
Întrebarea:
– Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti? a ieşit spontan
din gura soţului meu.
După ce a scormonit jarul de pe vatra
şemineului, Jean a răspuns scurt:
– Oituz!
După o altă scurtă pauză în care şi-a dres
glasul a continuat să-şi amintească din
povestirile bunicii pe vremea cînd el purta
pantaloni scurţi:
– Cînd nemţii i-au adus pe prizonierii români
în lagărul de la Val-de-Pître, adică la Soultzmatt,
bunica primise despre bunicul doar comunicarea
lapidară de dispărut şi aştepta neîncetat veşti. Cu
gîndul la dînsul bunica, vorbitoare de germană şi
franceză, a acceptat să fie interpret în lagăr. Astfel
a putut comunica odată cu un prizonier român
care vorbea bine franceza şi care i-a dat o imagine
despre cumplitele lupte din România şi a sfătuit-o
cum s-ar putea obţine veşti despre bunicul
dispărut. Anii din spre sfîrşitul războiului au fost
năprasnici, populaţia era vlăguită din cauza
lipsurilor, veştile cumplite nu conteneau, armatele
erau epuizate, deruta nu înceta... Atunci a venit şi
gerul cumplit din ianuarie 1917. După ce a văzut
prizonierii români scoşi la muncă în plină iarnă pe
un frig năprasnic, bunica a fost atît de zguduită că
nu s-a mai putut duce acolo. Erau, bieţii oameni,
nişte schelete care abia îşi tîrau ultimul suflu de
viaţă, oblojiţi în zdrenţe rigidizate de ger... In
primăvară, în locul cu pricina, erau numai movile
de pămînt înconjurate cu sîrmă ghimpată. Azi
acolo, la Soultzmatt, se află cimitirul eroilor
români...
Intervine soţul meu, căruia emoţia i-a
pigmentat vocea, mai mult ca de obicei, cu
75
inconfundabilul accent românesc:
– Bunicul meu, care era sergent major, a luptat
şi dînsul în anul 1917 pe linia Mărăşti-Mărăşeşti
şi a fost camarad de arme cu ostaşi francezi... A
avut şansa să supravieţuiască flagelului şi a fost
decorat cu Medalia Militară de Preşedintele
Republicii Franceze. Vino să îţi arăt brevetul pe
care l-am înrămat şi l-am pus pe perete la loc de
cinste…
* CARE DORM ÎN ACEST CIMITIR
Am aşteptat cu nerăbdare acel 1 mai cînd am
avut cîteva zile libere şi am putut urca spre
Alsacia.
Primăvara era în deplinătatea frumuseţii şi
purităţii ei. După lungi şi nu prea plăcuţi kilometri
pe autostradă ne-am pierdut pe drumeaguri de ţară
printre lungi şiruri de viţă de vie care începeau să
poarte haine de-un verde luminos. Prin fereastra
deschisă vîntul aducea valuri de parfum delicat de
floare de viţă de vie pe care, ascunsă discret în
verdele podgoriilor, n-o puteam distinge cu
ochiul.
Într-o mică intersecţie de drumuri de ţară, o
săgeată cu o inscripţie abia vizibilă:
SOULTZMATT- Cimetière des heros roumains.
Am urmat drumul indicat de săgeată şi peste
scurt timp marea de podgorii s-a pierdut în cea a
pădurii, înveşmîntată şi ea în haină de primăvară.
Drumul urca în spirală strînsă, capătînd sclipiri de
argint atunci cînd razele soarelui se fofilau printre
copacii care se îndesiseră.
Nici un picior de vietate, nici un zumzet de
motor. Te puteai crede într-o altă lume şi în alt
secol, nimic nu amintea de viaţa trepidantă a
oraşelor lumii în care trăim. Nu ştiu prin ce
miracol chiar şi penibilul zgomot al bătrînului
nostru automobil şi-a pus o surdină. Mi se părea
că plutim prin masa de verde crud ca un vas
fantomă care vrea să întîlnească orizontul pe o
mare fără valuri.
Drumul s-a terminat într-o poieniţă care te
face să te crezi Pe-un picior de plai... Pe-o gură
de rai...
Am coborît în tăcere şi abia atunci am văzut
cimitirul pierdut în vîlceaua din pădure, imensă
76
gură cu dinţi albi, aliniaţi ca nişte soldaţi la
paradă.
Am păşit fără nici o vorbă printre coloanele
care încadrează intrarea, îndreptîndu-ne spre
crucea zveltă care le străjuieşte pe cele mici şi
albe sub care odihnesc fraţii noştri.
Am citit şi recitit cu emoţie placa
comemorativă:
CEI 687 PRIZONIERI DE RĂZBOI ROMÂNI
SÎNT MORŢI
DE FRIG, PRIVAŢIUNI ŞI TORTURĂ
DIN IANUARIE PÎNĂ LA FINELE ANULUI
1917
Ne-am recules cu greu pentru a citi numele
înscrise pe crucile albe: Stan Ion, Pandele Ilie,
Drăgan Gheorghe, Dobre Constantin... Şi iar Ioni,
Neculai şi Văsii...
Ne-am oprit în vecinătatea zidului care
înconjoară cimitirul, unde o statuie albă stilizată,
înduioşătoare prin simplitatea ei, înfăţişează o
femeie.
Înscrise pe piatră, cu litere minuscule, doar
trei cuvinte:
Monumentul mamei soldatului
Am îngenunchiat pe piatra încălzită de soare şi
picături nechemate au udat picioarele mamei care
nu a putut stropi cu lacrimi mormîntul fiului ei.
*
În anii din urmă se organizează la Soultzmatt
festivităţi în memoria ostaşilor români care
odihnesc în glia alsaciană. Se întîlnesc acolo
reprezentanţi ai diasporei române din Europa,
oficialităţi, francezi care iubesc România… Dar
printre ei nu sînt şi mamele celor care nu şi-au
găsit odihnă în locul cu verdeaţă de acasă.
Şi pentru ei nu se intonează imnul de la
Mărăşeşti care face să vibreze mereu şi mereu
sufletele româneşti.
Saint-Laurent-du-Pont
Ianuarie 2017
P R O Z Ã
CONVORBIRI LITERARE
 C R O N I C A L I T E R A R Ã
ANGELA FURTUNĂ,
DE LA ILISOS LA STALINGRAD
„întinde mîna şi înhaţă sufletul potrivit pentru
tine”
Întîrziată în debut este Angela Furtună (n. 19
iunie 1957, Suceava), venind dintr-o familie cu
tradiţii intelectuale şi militare, cu fapte de eroism în
ambele războaie mondiale. Mai avea trei fraţi, dar
aceştia se sting timpuriu unul după altul, nu fără să
lase traume, curmînd părinţilor posibile nostalgii pe
plan cazon. Va vorbi mai tîrziu despre „crizele de
singurătate asistată” ale copilăriei şi despre „formele
invizibile de identitate”. Muzele o răsfaţă de la 4 ani,
cînd compunea poezii, vorbea franţuzeşte, picta şi
lua lecţii de pian. Ambiţioasă, cu temperament de
învingător, şefă de promoţie în anii de şcoală, intra în
categoria de succes a copiilor-minune, aşa-zis
supradotaţi. Cum s-a întîmplat însă în multe cazuri
similare, asemenea inşi cu explozie precoce pornesc
în carieră cu aspiraţii şi idealuri înalte, pe care viaţa
lumii, în cinismul ei autoritar, are grijă să le destrame
sau să le înfrîngă rînd pe rînd. Între artă şi ştiinţă, ea
va alege nu fără dificultăţi calea din urmă, dornică să
intre în sferele savante, licenţiată în Geologie şi
Geofizică, Universitatea Bucureşti, promoţia 1984.
Ca studentă, a rămas fidelă vocaţiei sale tainice spre
arte: „Citeam aproape non-stop, şi mai era şi scrisul,
încă foarte ascuns. Încă nerevelat. La ce bun, îmi
spuneam, să încerc să public sub dictatură? Nu eram
capabilă să bifez rigorile cenzurii din epocă. Aşa că
am preferat să-mi amîn sine die destinul literar.”
(Dintr-un interviu luat de Angela Baciu) A fost şi
perioada unei puternice deziluzii pe plan sentimental
şi în această privinţă va descoperi mai tîrziu
asemănări de destin cu autoarea Agonicelor, cea care
îi va da curaj să debuteze în poezie: „La vîrsta
aprinsă, eu am iubit, dar nu am fost iubită sincer la
rîndul meu. Am dat peste un histrion. Asta distruge
cuplul. Cum se spune, nepotrivire. O poveste cu
CONVORBIRI LITERARE
Cristian LIVESCU
acelaşi fir ca la Constanța Buzea. Nenorocul de
a fi victime ale unor parteneri, neloiali cu ei
înşişi şi cu cei din jur. Oamenii histrionici nu
CRITICA POEZIEI
sînt parteneri ce pot face familiile fericite în
iubire... Noroc că, fire cerebrală fiind, am
înțeles la timp cît de tragic e totul, dar nu am şi
luat-o în tragic. Am lăsat sentimentele
tragicului pentru opera literară şi pentru
pictură. Viața trebuie trăită aşa cum vine,
pentru că rostul ni-l dă Dumnezeu, dar
înțelegem asta mult mai tîrziu.” Studenţia
prelungită i-a favorizat cunoaşterea la pas a
Bucureştiului, folosită mai tîrziu în creaţie, ca
decor predilect al multor poeme.
După ce o vreme s-a limitat la registrul
minor, exersînd haiku-ul, a fost îndemnată să
se ia în serios ca poetă de către Constanţa
Buzea, la rubrica Poemul cu scrisoare din
„România literară”, nr. 4/ 1997. Aşa încît, la 40
de ani, prinde curaj şi reuşeşte să debuteze
editorial, cîştigînd marele premiu la Festivalul de
literatură „Tudor Arghezi” din Tg. Jiu. Prizonier în
Ego (1997) şi Metonimii de word-trotter (1999) sînt
volume cu o sinceritate îndrăzneaţă, de şcoală
optzecistă, dar şi cu orgoliul căutării unei alte
modalităţi de confesiune lirică, mai agresivă,
conflictuală, angajată pe un imaginar cîmp de luptă,
care să scoată fiinţa concretă din faldurile ei
teatralizante. Va fi marcată de această întîrziere în
debut, ce a făcut-o să nu-şi găsească lesne locul într-
o promoţie sau mişcare anume, fiind – cum singură
se determină – o autoare care „şi-a definit cu greu
traiectoria şi destinul literar, rămînînd o figură
solitară, marginală şi singulară (!).” Între 1990-2015,
ca mulţi alţi risipitori de energii romantice, implicaţi
în tranziţia spre brava democraţie, a făcut jurnalism
cultural şi de opinie, scriind la tot felul de publicaţii.
77
Se consideră exilată în zădărnicii şi în propria
poezie, luînd-o ca model pe Monica Lovinescu, „cea
mai importantă figură feminină din literatura exilului
românesc”, în memoria căreia a organizat un
simpozion anual, în duplex Suceava (Fălticeni) –
Iaşi, concomitent cu o laborioasă teză de doctorat pe
seama „doamnei de fier” a cauzei Est-eticei.
Preocupată de iudaism, de dialogul între credinţele
religioase şi admiratoare a literaturii evreilor
originari din Moldova, a lui Paul Celan (1920-1970),
aflăm că a suferit atacuri antisemite din partea unei
reviste de cultură (!), ceea ce a făcut-o să repete, ori
de cîte ori are ocazia, că provine dintr-o familie cert
ortodoxă. S-a retras între timp ca bibliograf şi
cercetător la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” din
Suceava. Reticentă în prietenii, se crede o victimă a
bîrfelor şi coteriilor literare de provincie.
(„Psihologii spun că lumea artiştilor a dat cele mai
multe crime, de imagine sau reale, comise din
invidie şi din gelozie.”)
„a muri este, între altele, o răsfoire pripită şi
aleatoare a universului”
„Poezia asta este: literatură ca elixir şi ca leac
miraculos.” Angela Furtună pune în pagină un efect
prin care închipuirea, fantasma, fictivul „intră” în
real, prind consistenţă vitală, halucinează împreună
cu realul. Mi-a atras atenţia mai de mult această
iscusinţă de a împreuna mesaje şi „straturi” de trăire
diverse ca provenienţă, într-un articol consacrat unui
mare savant şi ezoterist, „şeful de promoţie” al
şaptezeciştilor, unde spune la un moment dat: „La 11
ani de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu, simt
nevoia să migrez dinspre aparenţă spre realitate: mi
se pare că îl zăresc pe Ioan Petru Culianu aici, în Est,
pe stradă. Logica îmi spune totuşi că el nu poate fi
aici, din moment ce a fost asasinat, şi că există mai
multe ipoteze care ar putea anula această
contradicţie: (1) am confundat pe altcineva cu
savantul asasinat; (2) am fost informată greşit cu
privire la moartea lui; (3) am văzut o fantomă. Mai
departe, alte dovezi, alte judecăţi privind
noncontradicţia, inconsistenţa şi probabilitatea,
alături de opiniile generale, privind modul în care
operează natura Răului, mă vor ajuta să integrez
această experienţă bizară, mă vor ajuta să integrez
acest discurs ilogic al Răului, ca şi triumful lui
asupra raţiunii. Dar, din fericire şi din nefericire în
acelaşi timp, mă vor invita să încerc a înţelege de ce,
78
cu adevărat, uneori, lumea Est-Europeană pare o
tragică pierdere de timp, de oameni, de energii, şi de
ce pe străzile noastre adesea, în nopţi paradoxal-
polare, Răul îşi toarce liniştit poveştile
cutremurătoare despre Cei Buni ce trebuie să
moară…” (v. artic. Acei români şi originile Răului,
„Bucovina literară”, nr. 7-8/ 2002). Se află aici cîteva
din obsesiile autoarei, care se intensifică în poezie, şi
ele pot fi reperate chiar în volumele iniţiale: senzaţia
de „a vedea fantome”, în lumea reală, pe stradă, în
imediat; calitatea Est-Europeană de a irosi, a epuiza,
a istovi energii îndelung reprimate, într-o captivitate
vinovată; în sfîrşit, o fenomenologie a Răului, aflat
printre „bunurile simbolice” care ne înconjoară în
mod curent.
Sînt constante pe care poezia Angelei Furtună le
va ilustra în volumele următoare, Primul Kaddish
(2002, Ed. Dacia), Poemian Rhapsody (2004, Ed.
Axa), Îl văd pe Dumnezeu şi nu mor. Vieţile mele
nesfîrşite. Elegiile Estului sălbatic (2005, Axa),
Post-hipnotice (2013), Misterele de la Ilisos (2015),
Primul meu Kaddish (2016), Elegiile de la
Stalingrad (2016), Elegii din Infern (2016), Eşti
pregătit să te apropii de goliciunea unui suflet
(2016) – o poezie din ce în ce mai tăioasă, incapabilă
de afectări mondene sau băltind în epitete voioase, ci
mereu iubind o libertate expresivă, cîştigată chiar în
interiorul spectacolului confesiv, împărţit în scene
„tari” şi situaţii explozive. Într-adevăr, discursul se
naturalizează într-un registru de surdine şi izbucniri,
de observaţii controlate şi gesturi impetuoase, de
bravade şi seducţii insolente, fără a ignora o anume
tehnică de a crea ficţiuni sufocante, psihodrame în
care vinovăţia ia locul fricii şi amîndouă acţionează
într-o arheologie a identităţii.
„visînd să mori tînăr, nu vei muri niciodată.
visînd că nu poţi muri, nu vei şti să iubeşti”
Există un crescendo al aroganţei în a agresa
supremitatea universală, îndrăzneală învăluită în
patetism temperamental, care împinge furia uneori
delirantă într-o zonă a blasfemiei. Poeta găseşte zeci
de definiţii date Estului, loc blestemat în care
înfloresc laolaltă rugile ermiţilor şi comenzile
demonice ale dictatorilor: „estul este un punct
cardinal de unde/ răsare, senzuală, moartea”; „estul
era un deşert pe care barbarii utopiilor înscriau/ fără
încetare discontinuităţi”; „estul izbucnea în noi ca o
pandemie/ de ciumă prin implozie”; „spasmul
CONVORBIRI LITERARE
estului, prin/ care femeile expulzează copiii direct în
celulele bine păzite”; „estul ca mediu de imersie
schizoidă”; „ce cauţi în estul sălbatic şi ideologic?”;
„deşertul estului plin de călăi”; „intram adînc în
mrejele estului şi mereu mă rătăceam”; „estul este
tot/ mirosul tare al propagandei, găinaţul, flegma”;
„deconstruirea estului prin deus otiosus”; „estul mi
se încolăcea în jurul frunţii, coroană de spini”; „estul
mă aspira în trompa lui de catifea roasă, plină de
molii”; „estul este doar un accident, o noapte
petrecută într-un hotel prost de la marginea
oraşului”; „intram pe furiş în est/ cuprinsă de
moliciunea şi căldura micii eternităţi”; „cadavrele
estului. nostimadele morţii solubile în plăcere”;
„eternitatea estului era o mlaştină plină de dejecţii/
închisoarea împărţită în parcele de filozofie marxist-
leninistă”; „estul autist mă absorbea în claustrare”;
„estul totalitar rezumat pentru generaţiile cu buricul
gol şi creierul spălat”; „estului nu i se cere iertare”;
„încleştaţi într-o psihodramă a estului misogin etc.
Dintr-o obsesie a ideologiei care ucide, Estul
devine la Angela Furtună un spaţiu al maleficului, al
Răului interiorizat cu care nu te poţi măsura oricum
dacă îţi iei ca aliat resemnarea, ci trebuie să faci apel
la armele vechi ale magiei şi ezotericului, ceea ce şi
explică atitudinea autoarei: citarea destul de
ambiţioasă a unor frînturi din textele cu încărcătură
ocultă, începînd cu Corpus Hermeticum, continuînd
cu Cabbala sau Sabbatai etc. Mai mult, spaţiul
acesta intens demonizat care şi-a dat întreaga măsură
în secolul trecut, emană şi astăzi „eternităţi paralele”,
„libertăţi în claustrare”, „măcelării şi altare”,
„moarte prin servicii speciale”, „fragilitatea
cuvintelor ce nu-şi mai încap în sens” şi cîte altele.
Explicaţia? – „răul venea mai mult din noi, prin
tăcere. oameni invizibili, marionete care ne/
înşiruiau pasiv visători de-a lungul informaţiilor…”.
N-am să trec cu vederea un număr de poeme anoste,
plictisitoarea, în forma unor articolaşe de ziar, cu
trimitere la „traumele colective”, comentate şi răs-
comentate în presa încinsă de după revoluţie, teme
pe care le găsim acum reciclate. Şi asta pentru că
Angela Furtună crede mult în „arma poeziei” (arma
secretă, cum o numea Eugen Jebeleanu), în virtutea
poeziei de a fi, fie şi în tranşeele holocaustului,
„arma de care dictatura se teme cel mai mult”, lucrul
discutabil dacă ne gîndim la cît de tare le-a păsat
puternicilor zilei de ieri şi de azi, de această fragilă
aromă de fum care se ridică peste cetate. Că poezia
CONVORBIRI LITERARE
anticipează realitatea, că tezaurizează în adîncurile ei
hieroglifa unei epoci, că este un leac împotriva
neantului – asta poziţionează poezia, mai ales în
lumea de azi, ca frenezie iniţiatică, din ce în ce mai
greu de autentificat mesianic şi de făcut dreptate cu
ea. Prea expuse, prea făţişe, prea clamoroase sînt şi
discordiile încinse cu „omul nou de gulag” sau cu
„urmaşul său direct,/ globalistul multicultural de
periferie”, interesante ca retorică, dar fastidioase ca
poezie, chiar dacă autoarea noastră ştie să aştearnă o
grimasă, exact atunci cînd expozeul devine
impropriu: „un transplant de identitate, vă rog, şi un
implant de silicon mamar plus/ fesier şi labial, plata
pe loc./ identitatea mea culturală este dumnezeul
meu./ – acuzată angela: cine este dumnezeu?”
Stindardul rebel al optzecismului supravieţuieşte, fie
şi pe tema identitară, la Angela Furtună şi războiul ei
cu ideologiile în citate discrete de „judecăţi politice”,
sau sugerate de exegeza gnozelor din Culianu,
merită urmărit pînă la capăt. Poezia Angelei Furtună
ţine de o identitate puternic ultragiată.
„fiecare pagină este povestea unui martir
alungat în exil”
Cartea care i-a adus comentarii inadecvate
Angelei Furtună, primul kaddish (2002), reluată cu
revizuiri în 2016, cu un titlu uşor schimbat, posesiv,
primul meu kaddish, oferă cîteva texte temerare,
aşezînd-o pe autoare în falanga dură a optzecismului.
Kaddish-ul este o cîntarea liturgică iudaică de
preamărire a lui Dumnezeu, rugăciune intonată de
obicei în aramaică, la sfîrşitul slujbelor din sinagogi.
În afară de lauda adusă transcendenţei, el exprimă
dorinţa venirii neîntîrziate a lui Mesia, urmată de
învierea celor morţi, ceea ce îl duce înspre doxologia
funerară. E o zonă pe care o speculează poeta
suceveană, văzînd în kaddish un mod de a sta la sfat
cu îngerii, rugăciunea nefiind altceva decăt o lentă
iluminare de sine, comuniunea cu raza sfîntă: „sînt
nerăbdătoare să văd/ difracţia mea,/ cum un cuvînt
simplu/ se descompune în raze/ şi se întoarce fără
mofturi la Dumnezeu// cu scintilaţii lente/ zilele mi
se desprind de retină/ crini ai unei îngîndurări
necunoscute în oglinda apei/ către abis/ printre
ierburi interioare/ cînd mi se pare că pipăi realitatea/
într-o nouă dimensiune/ niciodată revelată,/ iar
gîndurile mele se dilată deasupra/ tuturor stărilor de
panică/ precum un peisaj psihic/ înstrăinat...// mă
risipesc în toate numai privind/ cum mă descompun
79
în culori/ sînt vie şi renasc în întuneric...” (colind
pentru poarta cea îngustă) Departe de a aborda
maniera mistică a kaddish-ului, multe texte vorbesc
în fond despre descoperirea tărîmului ascuns al
poeziei, bucurie produsă în etape celor aleşi. Izolarea
în rugăciune devine o cale de pătrundere în
necunoscutul lumii: „Doamne, tu spui că eşti mereu
altcineva,/ poate un viezure, un cîntec de corb sau un
kaddish,/ cînd susură în jurul unei inimi,/ poate că
eşti umbra de pe chipul meu.../ poate că Tu eşti un
sceptic grec/ îndopat cu ipocrizie/ cînd eu nu sînt
decît un copac de frig...” (Doamne, de ce spui că eşti
un sceptic grec?) Poeta pune la treabă o demonie
senzorială care vine dinspre vizionarismul vital,
solicitat să palpite spre a „trezi” misterul din
latenţele lui profunde: „într-o bună zi lucrurile vor
începe să plutească/ noi ne vom scufunda în
amintirea lor/ într-o zi nu vom mai fi una/ legăturile
dintre noi se vor frînge.../ iar fiecare va visa în
universul lui/ tu vei aduce vorba despre maturitatea/
sînilor mei aroganţi ca despre un document politic,/
iar eu, din culcuşul meu de mătase, voi revedea
trauma/ de a fi mereu lucidă – ca să ne vindecăm
reciproc...” (spune-mi ce trebuie să ştiu...) Nu lipsesc
secvenţele şocante, ducînd poezia spre eseu, de felul:
„eu sînt doar o particulă a estetosferei şi port în mine
forţa gravitaţională/ a artei ca pe un ovar...” (!),
„poezia ca închisoare colivie de cuvinte”, „o
singurătate nefecundată de polenul gnozelor”,
„limbajele noastre au trecut pe pilot automat”,
„granulaţia înspăimîntătoare a halucinaţiei”, „anii
optzeci au reinventat trandafirul negru al paleo-ego-
ului”, „prăbuşirea unui om în mintea narcisică”, „îmi
place să simt globulele orange ale sunetului de tubă”
(?!); „pisica albă îşi va lipi/ urechea de vocea lui
Marcel Iureş pitită ca o bombă în cutia radioului”
etc. Cum autoarea însăşi recunoaşte, poezia aceasta
suferă de o „mistică zbuciumată”.
„totul, vă spun, vine din muzică, nelinişte şi
metafizică,/ purtate ca armură a poeziei”
„Să locuieşti într-o carte ce se scrie singură”,
căutînd adevărul fiinţei lăuntrice, reprezintă resortul
volumului Post-hipnotice (Timpul, 2013), poate cel
mai ambiţios al Angelei Furtună, închipuind o
călătorie la originile poeziei, acolo unde „singura
viaţă permisă este exilul, ca semn al dezmeticirii –
muguri din Ucronia Divină”. Are experienţă („sînt
80
lucruri care se află anume în mintea mea”), deţine
lexiconul conceptual necesar cu care să realizeze
această aventură în viaţa profunzimilor, se consideră
în stare să surprindă „tot ce-i rămîne memoriei după
hipnoza care îl reduce/ la absurd pe cel cu adevărat
liber”. Altfel spus, simte poezia, dar mai ales gîndeşte
poezia. Două ipoteze de lucru îi animă demersul: că
omul n-ar fi altceva decît „o vietate urmărită de
cuvinte, cum nişte porunci iraţionale”; şi că sîntem
„un cuib plin cu fiinţele noastre transgresive”,
activate de starea hipnotică. Conform acestei viziuni,
poetul e un ins care fuge de lume, o priveşte fără s-o
vadă neapărat; el vede ceea ce alţii n-au cum să vadă,
invocînd „un teritoriu de apărat identităţile rătăcite
prin puterea imaginarului”, încît poezia sa devine o
perpetuă ameninţare a unei forţe necunoscute:
„poetul nu scrie cu mintea,/ nici cu umbra,/ nici cu
amintirea celor ce îl hărţuiesc,/ poetul este un
mecanism de simplificări/ un metabolism/ compus
din asimilări de nuanţe şi dezasimilări de fiinţe/ între
moarte intensă şi viaţă intensă,/ un fugar,/ un anarhist
generos...// dacă e aici, poetul e un stilist orgolios, un
erou ce stă cu spatele la lume/ răsturnat şi secret,/
înainte de a fi poet el a avut nouăzeci şi nouă de
meserii/ noăuzeci şi nouă de încercări de a răstălmăci/
toate stările unui vis încă nevisat.../ laolaltă cu
sufletul/ precum o înstrăinare bizară...// astăzi e
niciodată, aici e nicăieri;/ e un fel de a fi al poetului/
un fel de a începe sugestia trans-hipnotică/ printr-o
viaţă de rezervă” (despre rostul îndepărtării de
ceilalţi). O nestăvilită ostentaţie vine să sugrume
lirismul. Multe poeme sînt „halucinaţii treze”, scene
improvizate sau posibile între vis şi viaţă, între viaţă
şi decupaje de lectură, între două istorii, şi se petrec
în plină stradă, cu „arătări” în piaţetele Bucureştiului,
a căror topografie poeta le ştie bine, forme de a
întreţine poezia într-o lume ce duce cu ea oroarea şi
frica de poezie: „zero civilizaţie/ zero impromptu cu
îngeri/ foştii vecini din Strada Fetii/ acum îi zice
Profesor Ion Bogdan/ colţ cu Strada Caragea Vodă,/
la joncţiunea dintre Dorobanţi şi Polonă,/ apropiată
de strada şi Biserica Precupeţii Vechi...”; „nimeni nu
mai poate să calce pe pavajul/ fin de altădată, nimeni
nu mai vede/ drumul drept de la Uranus către fostele
Arhive ale statului, demolate,/ mănăstirea Mihai
Vodă mutată şi ea împreună cu clopotniţa/ pe strada
Sapienţei, la 300 de metri mai încolo, într-o altă
istorie/ cîrligul arhitectural dintre fosta şcoală
CONVORBIRI LITERARE
românească şi Liga culturală, prin Splai, unde urcau/
mirosurile fetide de Dîmboviţa, policlinica azi
abandonată, casele rămase cu ochii scoşi...” (deîndată
ce au pus cadavrul pe pămînt)
Poemele devin aluvionare, dilatate de locvacitate,
acumulează verzi şi uscate din „gloria cuvintelor”,
uită promisiunea iniţială, rătăcind în labirintul
citadin, dar „scapă” şi destule nestemate, argumente
despre miracolul formării filonului poetic, frînturi şi
reflecţii existenţial-textualiste (puse în seama unor
cerşetori, căruţaşi, inşi pauperi sau beţivi, la colţ de
stradă!) din pivotul psihologic care contează cel mai
mult în demersul autoarei. Ea inventează şi un
concept, cosmodernitate, pentru lumea de libertate a
fiinţei, „un tot inaccesibil, dar atît de prezent/ în
stările de trezire –/ singurul narcotic care te ajută să
trăieşti pînă la capăt”. Pe seama sa îşi dezvoltă
speculaţia: „cealaltă lume e mai puternică decît
sinele/ şi decît platoşa mea.../ cealaltă lume veghează,
neîntrupată”, „călătoria a început pe pămîntul
nevăzut/ căci pămîntul orb/ din text a căzut/ şi astfel
cuvintele s-au arătat/ ca nişte minţi lucrătoare...”,
„moartea nu e viaţa aşteptată, ci răstimpul cînd
misterul e luat asupra sinelui”, „eu stau în adevăr cu
veşmînt celest/ o tăbliţă neagră într-un cerc”,
„moartea nu ne răpeşte de lîngă umbră, ci ne redă
jumătatea imaginii întregind ficţiunea”, „răul nu este
substanţa ce arde precum focul/ nici mintea noastră
nu este binele suprem şi veşnic”, „moartea se varsă în
oglinda memoriei”, „culegem din noi fărîme de
lumină/ săraci/ părăsiţi de cuvînt”, „moartea din toate
părţile venind/ cum picăturile ce dilată memoria unui
deşert”, „dominaţia delirului şi a convulsiilor într-o
eră/ care se interoghează asupra destinului său”, „şi-a
alimentat singură o mitologie a lumii derivată din
viaţa sentimentală a cuvintelor”, „doar viaţa e făcută
din curgerea numelor tale veşnice către luptă/ starea
simţurilor negate de gînduri”, „ea/ vocea ascunsă/ în
corp/ în cuvînt/ în mişcare/ în psalmul sunetului
invizibil/ ferecat într-un tainic monolog...” Cum se
vede, poezia preia monologul iniţiat al fiinţei,
aglomerare de secvenţe din spectacolul lăuntric.
„mai nou am devenit vînatul delicios/ pentru
fiarele globalizării”
O temă predilectă, anume că poezia e singura care
poate produce comunicarea perfectă a adevărului,
temă ce pune în discuţie condiţia scriitorului, revine
CONVORBIRI LITERARE
în misterele de la ilisos (Vinea, 2015), volum
veninos, atestînd un fel de răzleţire a autoarei de
grotescul lumii barbare de azi, inclusiv cea artistică.
Ilisos este numele rîului atenian pe malurile căruia se
plimbau desculţi Socrate şi Platon, mai nou devenit
un însemn masonic. Aici e vorba de apa în care
„poetul se aşează ca o scoică”, martor neştiut şi
incomod al schimbărilor abuzive din jur: „privesc de
sus ochiul de apă/ în care bolboroseşte flacăra minţii/
amestecată cu flacăra inimii:/ cînd vine moartea să se
adape la cer/ ochiul de apă se tulbură”. Imaginea îşi
are tîlcul ei. „Noul val” dezamăgeşte la culme, fiind
virusat fără leac de politică, susţine Furtună în
maniera sa pamfletară; un „sanatoriu de anxioşi”,
unde au dispărut sentimentele de prietenie şi de
solidaritate: „noul val e format/ din embrioni
flămînzi/ plus femei carnivore ce se dau în vînt după
măduvă/ bărbaţi de consum – mediocri şi asasini cînd
sînt în turmă –/ numai cîte unul, însingurat, mintos şi
erotic/ atîrnă greu de goliciunea uscată/ creierul stors
de alcool/ sau de ideal// sînt atentă la ochii lor, prinşi
în smoala unor linii/ de machiaj politic.../ nu e o lume
de prieteni/ nu e o plajă plină cu trupuri de marmură/
ci e un sanatoriu de anxioşi/ deviaţi şi fanatici/ pentru
care cel mai probabil eveniment cultural/ e sosirea
unui stol de email-uri şi de sms-uri/ ori beţia din ziua
de salariu la mall...” Vocea s-a înăsprit, tonul s-a
radicalizat, discursul acid e mai direct şi inflexibil.
Vrea să facă ştiută neapărat experienţa unei generaţii
căreia cursul istoriei i-a trădat idealurile: „sînt o fiinţă
a împotrivirii/ la fel cum ţărmul sprijină/ dansul
oceanelor/ pentru ca grădina nopţii/ să rămînă
înflorită// nu-mi veţi lua niciodată/ miile de cuvinte
cu ochi de ghepard...”; „înăuntrul meu/ se află atît de
mulţi vorbitori de poezie...”; „scriu pentru că vreau
să-mi amintesc/ cît mai multe detalii despre felul în
care a/ înnebunit lumea/ înainte ca eu să îmbătrînesc
şi/ să fiu dementă”. Revolta nu-şi ascunde fiorii de
zădărnicie, ascunsă în murmur de talaz sau în blana
poeziei cu incisivi de felină: „în curînd voi împlini 60
de ani/ dar deja mă lasă inima, mintea şi cuvintele,/
căci în fiecare poet este un suflet care se scrie pe sine
unul din amintirile tuturor/ pentru a le arăta celorlalţi
că misterul timpului/ ca şi cameleonica istorie/ sînt o
formă de imbecilitate.../ mai nou, hipnoza de mase
difuză în revoluţiile tv şi web a/ rezolvat ce era de
rezolvat, toată lumea simte/ că a devenit un depozit
de interdicţii şi un gadget ataşat unui/ unic creier
81
comun, iar asta e ceva ireversibil/ cum cancerul sau
implozia dirijată...”: şi mai departe: „ceea ce se
întîmplă azi cu umanitatea/ e un genocid asistat prin
sugestie/ adică un mare episod de alienare colectivă,
venind din masochismul/ pe care omul actual l-a
dobîndit ca efect secundar al unui hedonism/ fără
frontiere injectat în omul de consum.” (înainte de a
îmbătrîni...) Avem de a face, neîndoielnic, cu o
conştiinţă lucidă care ţine să fie prezentă în epocă, să-
şi divulge exasperarea prin această formă dezinhibată
de poezie-manifest. Analiza e corectă, numai că
scoate poezia din albia ei estetică. O secţiune a
volumului se numeşte experimentul identităţii
matriochka – 37 poeme pentru omuleţii care au reuşit
să dreseze păpuşile dezastrului. E vorba de dezastrul
pe care îl trăim cu toţii.
„sînt o fiinţă hipermnezică, i-am spus
evanghelistului”
Prin Elegiile de la Stalingrad, poezia Angelei
Furtună ia o turnură neaşteptată, abordînd o temă de
mult abandonată de autorii noştri: tema ultimului
război mondial, care a lăsat urme adînci în
mentalitatea şi destinul frămîntat al Europei. Porneşte
cu imaginaţia pe urmele unchiului dinspre mamă,
sergentul Ion, căzut în cumplita bătălie de la
Stalingrad, aducîndu-şi aminte că pe la 4 ani silabisea
citirea primelor slove, pe scrisorile trimise de ruda de
pe front: „unii copii au învăţat să citească pe cărţi
mirosind a/ fistic/ eu pe scrisori îmbibate în scuipatul
rece/ al eroului necunoscut// abia acum desluşesc
rostul naşterii/ căci luminişul/ virgin al vieţii netrăite/
începe atunci cînd morţii tăi au ajuns la căldură/ în
timp ce frigul se mută/ în forcepsul/ ce te smulge din
răzbunarea copilăriei...” Rezultă o lungă şi
clamoroasă rugă, cu vibraţii de spovedanie, despre
neputinţa celor mulţi şi anonimi de a se opune
mersului în absurd al lumii, în faţa unui Dumnezeu
care îşi priveşte deşertul „cu ochii mari”, obosit de
prea multele orori venite din „păcate străvechi”, cîtă
vreme „iubirea şi frica au devenit gloanţe/ în mîinile
noastre”. În scenariul elegiac al cărţii, ţăranul Ion,
plecat departe de casă, e însoţit de evanghelistul Ioan,
cel care umple mai departe cu pilde scriptura sa
incantatorie, dialog în etern transpus în canon
hieratic. Poeta explorează modalitatea stranie de a
amalgama în materia lirică patosul de ceaslov,
punerea în icoană, exerciţiul sibilinic cu accente
morale şi unda publicisticii esopice, condusă prin
82
ceaţa traseelor ritualice ale versului: „m-au îngropat
de viu şi mi-au spus că sînt/ prea-bunul sacrificat,/
bun şi nebun am fost, dar am învăţat în cămaşa de
forţă/ a pămîntului străin să spun adevărul şi cu el să
mă vindec/ iar răstignindu-mă de ţara mea furată, am
ales rănile voastre/ ca pe o limbă de exil vorbită la
Stalingrad/ de sergentul Ion cu evanghelistul Ioan;/
căci voi, care aveţi impresia că lumea de-abia începe,/
trebuie să învăţaţi de la străbuni că aici legea o fac/
căpeteniile, urletul de tribună, propaganda,/ dragostea
pentru trădare şi pentru abandon,/ măcinarea
vecinilor,// şi astfel viaţa voastră nu mai e decît o
cerere de autonomie/ caligrafiată de îngeri cu
rătăcirile unui eşec colectiv...” (XXII)
Dominant este sentimentul deşertăciunii,
întunecoasă, urmare a unei istorii care nivelează, care
mistuie detaliile. Secvenţele de coşmar depăşesc
stratul convenţional şi limitat de referinţe, care pune
mereu la încercare registrul grav-reflexiv. Nimic din
zona deshumării documentare, nimic din concreteţea
istorică sau decorativă; totul merge pe efortul
vizionar, pe cruzimea gîndului rătăcit în lacrimă;
timpurile se amestecă, biografiile se şterg, epocile ies
din cadrele ştiute – cam aşa se derulează secvenţele
acestei scurte epopei tragice, asemuite între Volga şi
Don: „ziua cînd a nins cu fulgi roşii// în ziua cînd a
început să ningă/ am visat iadul şi am coborît în el/
mi-am adîncit mîinile în răni/ scormonind după
zăpadă/ erau ghiocei care creşteau direct din gîtlejul
lupilor// o, dacă nu atingi moartea/ ca pe o doică ce-ţi
leagănă/ trupul/ o, dacă nu-i sugi sfîrcurile/ cu muzica
blîndă a putreziciunii tale;/.../ paşii mei măsoară azi
numai dîra încercuirii/ distanţele interioare/ dintre
cercul de irosire/ şi cercul de tristeţe/ sînt un pelerin
ce se caţără/ pe o scară de argint/ sprijinită de cerul
dispărut în timpul/ bombardamentelor// i-am scris
mamei o scrisoare/ cu creion chimic înmuiat în sînge/
căci primul lucru pe care l-am pierdut la Stalingrad/ a
fost scuipatul;/ mamă, atunci cînd te va cuprinde
frigul/ să ştii că a început să se stingă stirpea...”
(XVIII) În ansamblu, cartea e monotonă, nu află
rupturi sau surprize expresive care să dizloce inerţia
relatării aride, cenuşii; e de admirat felul în care evită
efectele ieftine într-o operaţiune dificilă: să
actualizeze o rană politică pe care memoria nu o
iartă! Spune Angela Furtună: toţi sîntem „seminţe ce
cresc în fructul durerii...”.
CONVORBIRI LITERARE
 CEEA CE POATE FI SPUS
SE ŞI POATE ÎNTÎMPLA
Ceva care să-mi amintească de tine (Tracus Arte
2016) e o carte de povestiri semnată de Iacob Florea
(autor pe care îl descoperisem cu mulţi ani în urmă,
cu reală plăcere, într-un prim volum de proză, Îngerul
trage sforile, Editura Cartea Românească, 1994).
Discuţia noastră porneşte de la faptul evident că şi
înainte de Iacob Florea, şi la fel de mult şi după,
statutul prozei scurte nu are cum să cunoască
schimbări esenţiale. Rămîne însă o constantă mereu
urmărită de oricare autor de proză scurtă şi foarte
scurtă: neputînd să spună (narativ privind lucrurile)
prea multe lucruri (din motive ce ţin de spaţiul limitat
şi foarte limitat în care se mişcă) proza scurtă e, prin
natura lucrurilor, inventivă şi foarte inventivă.
E un aspect care ne-a făcut să ne oprim la cartea
de faţă. În povestiri de cîteva pagini, autorul reuşeşte
să îşi surprindă cititorii, cu soluţii epice ce tentează
ideea de memorabil. Iar acest lucru se petrece într-un
mod firesc, lipsit de ostentaţiile vizibilităţii cu care
ne-a obişnuit frecvent proza modern/ postmodernă.
Soluţia lui Iacob Florea, pentru fiecare mini-univers
decupat de prozele sale, e să construiască un
pseudo/mister şi/sau să recurgă la o ambiguizare
deliberată a textului, deosebit de productivă.
Descoperim astfel cîte ceva din mai toate tipurile de
ambiguitate, aşa cum au fost ele statuate de William
Empson: polisemantism lexical, simultaneitatea unor
semnificaţii, alternanţa semnificaţiilor, intersectarea
unor semnificaţii diferite, aşa-zisele confuzii ale
autorului, tautologii nesemnificative, contradicţii
totale ale semnificaţiilor, cu efect de scindare a
interpretării.
În acest mod, prin ambiguizare, textul îţi dezvoltă
o pletoră de semnificaţii suplimentară, ducînd spaţiul
imaginarului dincolo de intenţiile aparente ale unui
text de dimensiuni evident restrînse. Acea
„nedumerire” empsoniană provocată de diferenţa
CONVORBIRI LITERARE
Constantin DRAM
paradoxală între ceea ce vrea scriitorul să
semnifice prin text şi ceea ce îi este dat
cititorului să accepte că înţelege devine axul
director al unor proze ce se învîrt, graţios, în
CRITICA PROZEI
jurul plăcerii epice generate de un autor iubitor
de frumos. Rezultă povestiri care, dincolo de
temele modernităţii prelungite, beneficiază de
marea plăcere a scriiturii, fapt care, după cum
arată prefaţatorul cărţii, Eugen Uricaru, le
transformă în „bijuterii literare”.
Astfel, prima naraţiune, Detalii dintr-o
scurtă întîlnire, dincolo de sugestii păcălitoare
legate de vizualizarea picturală a unei scene de
viaţă, reuşeşte să creeze apoi toate elementele
unei ambiguizări de mare efect. Tonul
naratorului e ludic şi păcălitor, mai cu seamă
atunci cînd identifică personajele şi elementele
de definire a acestora. De la titlu către text, tot
e plasat sub semnul detaliului insuficient: ea
este fata care nu a împlinit 15 ani şi poţi să îi
spui Madi iar pămătuful ce atîrnă în aer fără aparentă
logică e de fapt coada unei pisici; pisica poate fi
ghicită mai apoi ca fiind sub masă, ea apărînd treptat,
ca într-un joc epic petrecut în Wonderland, ieşit din
inspiraţia marelui Lewis Caroll. Într-o asemenea
proză, în care, deliberat, nu ar putea să se petreacă
lucruri surprinzătoare, ţinînd cont de banalitatea
repetabilă a detaliilor şi absenţa unor semne care să
ducă spre un gen oarecare de acţiune, totul e cam aşa:
„Spuneţi-i Madi. Cînd rămîne singură acasă, se
plimbă goală prin cameră. De cele mai multe ori,
muzica e dată la maximum. Normal că sun plecaţi şi
vecinii, n-are cine să bată în ţeavă. Se dezbracă
provocator sub privirile leneşe ale motanului şi se
urcă pe un scaun în faţa oglinzii care acoperă aproape
întreg peretele. Îşi adună în coc părul lung, se
priveşte din profil, îşi ciupeşte obrajii şi sfîrcurile
83
sînilor. În cele din urmă, poate nemulţumită, poate
doar plictisită, scoate limba la fata serioasă care o
priveşte de dincolo de stratul de argint. Nu pare să ia
nimic în serios. În afară de curbura fundului ei, care
se schimbă de la o săptămînă la alta. Cel puţin cu
senzaţia asta trăieşte şi face piruete prin toată camera
pînă la epuizare. Sunt momente cînd şi Manfred e
cuprins de o neaşteptată frenezie”. Nici celălalt
personaj, fixat de „un pictor onest” care e în serviciu
naratorial nu pare mai promiţător pentru dinamizarea
acţiunii. Ambiguizarea lasă locul mai multor
posibilităţi: el poate fi un băiat atras într-un joc erotic
de o fată care caută vîrsta erosului, el este un
„zburător”, practicant al unei meserii ce îl plimbă pe
la etajele superioare, inclusiv pentru salvarea
animalelor rătăcite, el este un insipid pistruiat
nesemnificativ, el este un hoţ calificat care profită de
naivitatea fetei deja zăpăcită de vîrsta periculoasă
incipientă şi îi înstrăinează (neconcludent)
pandantivul. E o ambiguizare ce ţine de marca
povestirilor lui Iacob Florea: „Nu vom şti niciodată
ce şi-au spus cei doi tineri. Trebuie să ne apropiem de
tablou pe partea cealaltă. Şi să-l uităm.// Fericirea
sau nefericirea se deosebesc greu într-un tablou cu o
scenă domestică, care, după toate aparenţele, ascunde
o taină.”
După toate aparenţele, aşa e spusa ipocritului
narator din text, spre deruta cititorului care descoperă
astfel, cu o încîntare perversă că e distanţă serioasă
între ceea ce crede ele că ar fi vrut să comunice textul
şi ceea ce i se întîmplă lui să descopere prin lectură
aplicată.
Un alt text, Joi: de dimineaţă pînă seară, pare a
schimba reţeta ce duce spre taină/ mister. Un volum
de versuri, aşezat pe o mobilă de spital, din care
lipsesc primele pagini, poate fi sau nu liant epic şi
explicaţia în cod fantastic pentru ceea ce se petrece.
Bolnavul care suferă de o formă ciudată de
Alzheimer spune de nenumărate ori o poveste de
dragoste; cei care o urmăresc caută păstrarea unor
invariabile, într-o povestire spusă de cel care fusese/
nu fusese căsătorit. Întrebarea referitoare la numele
iubitei/ soţiei duce povestea către un final previzibil,
cu aparenta minimalizare a unei informaţii iniţiale:
„Nu ştie nimeni pe mîinile cui a încăput volumul de
versuri îmbrăcat în piele, cu muchiile cotorului uzat.”
Într-o povestire fantastică acceptată ca atare,
respectivul volum ar fi devenit element central de
recuzită absolut necesară. La Iacob Florea,
84
ambiguizarea poate lăsa şi această variantă, pe lîngă
altele, inclusiv aceea că volumul era doar o pată de
culoare iar detaliul cu absenţa primelor pagini, un
capriciu din retrospectiva realistă.
O mulţime de lucruri par să se îndrepte spre ceva
dar nimic nu se întîmplă spectaculos în povestirea O
zi încărcată (ca toţi povestitorii de clasă, Iacob Florea
are plăcerea şi vocaţia titlurilor, acestea meritînd o
întreagă discuţie separată); în aceeaşi tehnică deja
ştiută, semnificaţia titlului e şi motivată de text:
detalii de tot felul despre o viaţă îndoielnică, totuşi,
cu o imagine poetică de excepţie („bărbatul pare să
tragă dimineaţa după el”) şi cu o mulţime de
ingrediente ce umplu o zi ca să o facă încărcată, fără
ca acestea să aibă consistenţa tragismului, deoarece
funcţionează aceeaşi morişcă a misterului bine
temperat. Ceva în plus lansează naratorul în finalul
povestirii: Ceea ce poate fi spus se şi poate întîmpla.
Ideea că „scrisul poate să ne apere de nefericire”
e insinuată în povestirea intitulată Un balsam plăcut
şi uşor în care un el (fratele) îi citeşte ei (sora) o
scrisoare (probabil neexpediată) a tatălui către mamă,
scrisoare din care se desface o acuză de amor ilicit;
din nou provocatoare comentariile intermediare, ele
în sine dezvoltînd aceeaşi pecete a tainei suverane:
„bărbatul trezi tutunul din pipă cu mişcări experte şi,
poate, cîţiva neştiutori demoni ai casei”; într-un alt
text (Bărbatul-poveste) cititorul se nedumereşte cu
mare plăcere a exerciţiului lecturii în faţa unui
artificiu erotic: pentru a putea contextualiza
intimitatea sexuală, bărbatul spune o poveste, despre
care zice că l-ar avea de autor pe Oscar Wilde.
Povestea e despre Împărat şi despre un savant care
crede că trişează, atunci cînd inventează o sferă
magică. Dar sunt şi alte poveşti, în cea mai întinsă
povestire din volumul lui Iacob Florea şi magia
pildelor/ parabolelor de provenienţă levantină se
completează, sporind haloul incertitudinilor,
neştiinţelor şi încurcăturilor semnificaţii ambiguizate
prin comentarii, dialoguri şi paralelisme enigmatice,
ţinînd de curgerea necurmată a vieţii reale, în timp ce
el şi ea, personajele din text rămîn prinse în povestea
ce adună poveştile lor.
Iacob Florea e un autor minunat de povestiri
minunate, care aminteşte de vremea cînd textele se
migăleau pînă deveneau capabile să te pătrundă cu
ascuţimea lor, trimiţîndu-l astfel pe cititor într-o mare
grădină a înţelesurilor ce se bifurcă şi îl zăpăcesc cu
mare bucurie pe un lector mereu nepotolit.
CONVORBIRI LITERARE
 EXTREME LITERARE
Absenţa literaturii culte la românii din stînga
Bugului se datorează, în principal, aşa cum am
susţinut în numărul precedent, predominării
preocupărilor economice, lipsei învăţămîntului,
presei şi tradiţiei literare culte în limba maternă,
atotputerniciei folclorului, precum şi
agresivităţii mediului cultural majoritar. Toate
acestea au contribuit la inhibarea potenţialilor
creatori culţi, trimişi, datorită circumstanţelor, în
zona literaturii majoritarilor ruşi sau ucraineni.
O situaţie oarecum asemănătoare întîlnim la
extremitatea vestică a României şi anume la
comunităţile de români aflate între graniţele
actuale ale Ungariei. Nu mă interesează, aici,
motivările invocate după ultima desenare a
acestora, din 1945. Mă interesează doar faptul că
există localităţi întregi cu o populaţie majoritar
română, care însumează, după autorităţile
ungureşti, cam unsprezece mii de oameni, iar
după alţii: cam douăzeci şi cinci de mii. Sînt
relativ numeroşi şi cei care, vorbind româneşte,
acasă, în mod obişnuit, nu se consideră însă
români. Cît priveşte apartenenţa etnică, lucrurile
sînt totuşi clare. Imperiul ţarist şi apoi acela
sovietic s-au străduit din răsputeri să impună
etnonimul parţial „moldovean”, pentru a
provoca o ruptură cît mai categorică de etnia de
sorginte („român”). În Ungaria, nu a fost folosit
acest sistem. În schimb, după 1867, an din care
a început să funcţioneze dualismul „kesaro-
crăiesc”, s-a aplicat, meticulos, deznaţio-
nalizarea oficială, începută chiar de la naştere.
Toţi notarii regatului ungar au primit cataloage
de corespondenţe între onomastica majorităţii
CONVORBIRI LITERARE
Dan MĂNUCĂ
ungureşti şi onomastica minorităţilor
(română, germană, sîrbă, cehă ş.a.m.d.),
CRITICA CRITICII
astfel încît nici un nou născut nu putea fi
înregistra oficial decît cu un prenume
unguresc corespunzător. Drept urmare,
după 1867, nu au mai existat nici
„Johann”, nici „Ion”, nici, „Ivan”, ci
numai „Janos”. Aşa s-a întîmplat ca, în
actele oficiale, pe Ion Agîrbiceanu să îl
cheme „Agarbicean Janos” sau pe Ion
Şiugariu – „Sugar Janos”. Cazul lui Liviu
Rebreanu este prea cunoscut, tînărul
trebuind să îşi modifice numele în „Oliver
Rebran”. Nu intru în detalii. Precizez însă
că procedeul nu a prea dat roadele
scontate, chiar în cazurile maghiarizării
numelor de familie. Situaţia a durat pînă în
1920, cînd aceste reglementări discriminatorii
au încetat, dar au fost preluate pe teritoriul
statului ungar apărut după tratatul de la Trianon,
fiind aplicate, în continuare, şi românilor rămaşi
între graniţele acestui stat. Nici după 1945,
lucrurile nu s-au modificat cu mult, tradiţia
deznaţionalizării fiind respectată în continuare.
Doar că, acum, pentru ca ideologizarea
bolşevică să fie aplicată mai lesne, ca şi pentru a
se evita posibilele diversiuni lingvistice,
minorităţilor le-au fost conferite cîteva drepturi.
În acest context relativ complicat, au putut
totuşi să apară cîteva manifestări literare în
limba română. Pînă nu demult, erau ca şi
necunoscute la noi, atît din cauza puţinătăţii, cît
şi din cauza precarităţii lor. Studierea lor
sistematică i se datorează lui Cornel Munteanu,
85
în cele două volume amintite. Primul volum se
opreşte asupra circumstanţelor pregătitoare,
anume – mass media. Este limpede că presa
scrisă, cea radiofonică şi televizată au avut,
treptat, un rol decisiv în aflarea, păstrarea şi
dezvoltarea conştiinţei identitare a românilor din
Ungaria: „rolul presei, al celei scrise şi al
audiovizualului, a fost unul covîrşitor în
păstrarea şi îmbogăţirea zestrei identitare pentru
românii din Ungaria” – afirmă, în perfectă
cunoştinţă de cauză, autorul. Să precizăm că este
vorba despre fapte survenite după 1951, anul din
care, la Jula, începe să apară „Libertatea
noastră”. În 1998, titlul a fost modificat în
„Foaia românească”. Ulterior, au apărut alte
cîteva periodice, precum „Izvorul” (din 1978,
dedicat folclorului), „Timpuri” (1985), devenit
„Lumina” (din 1990). În 1993, a luat fiinţă
Institutul de cercetări al românilor din Ungaria,
care editează şi o bibliografie a investigaţiilor în
materie efectuate de cercetătorii afiliaţi.
Literatura cultă nu poate lua fiinţă dacă
preparativele gazetăreşti nu includ şi o gamă
variată de modalităţi de manifestare, precum
reportajul, interviul, ancheta, articolul de
atitudine, care întregesc tradiţionala ştire.
Gazetarii de limbă română din Ungaria le-au
practicat pe toate, obişnuindu-şi cititorii cu
feluritele ipostaze ale limbii scrise şi vorbite. S-
a putut forma astfel o predispoziţie pentru
acceptarea limbii literare, fapt subliniat mereu
de Cornel Munteanu, atent la tot ceea ce putea
amplifica interesul minoritarilor români pentru
perfecţionarea propriului mijloc de comunicare.
Exegetul reliefează şi un alt fapt, anume
preocuparea de a-i atrage către cultură şi pe
ştiutorii de carte românească interesaţi doar de
informaţia pragmatică. Aşa au apărut
almanahurile, a căror pătrundere în rîndul unor
pături mai largi de lectori a dezvoltat apetenţa
pentru compartimente culturale oarecum
dificile. Cornel Munteanu insistă şi asupra
atragerii copiilor de români înspre citirea
literaturii scrise în limba maternă. La extrema
86
cealaltă, românilor de la est de Bug li se oprise a
citi pînă şi Amintirile... lui Creangă. Spre
deosebire de oficialităţile sovieto-ucrainene,
care cultivau stăruitor exprimarea dialectală şi
impuneau introducerea barbarismelor ruseşti,
publiciştii de limbă română din Ungaria s-au
arătat preocupaţi – accentuează exegetul – de
cultivarea limbii literare, purificată, pe cît
posibil, de regionalisme.
Am consultat, nu de mult, volumul În
căutarea identităţii noastre, tipărit la Gyula
(Jula), în 1994, de Gheorghe Petruşan, istoric şi
critic literar, profesor universitar la Seghedin.
Sînt incluse, aici, multe articole tipărite, de-a
lungul anilor, cu deosebire în „Foaia noastră”.
Este vorba de aşa numite „cartuşe” de prezentare
sumară şi exactă a unor scriitori aparţinînd marii
noastre literaturi: Alecsandri, Eminescu,
Macedonski, Arghezi, Goga, Bacovia, Blaga ş.a.
Rostul acestor inserări este mult mai bine înţeles
dacă avem în vedere că publicul-ţintă era
compozit din punct de vedere social, dar unitar
din punct de vedere etnic. Articolele lui
Gheorghe Petruşan ajutau la inducerea şi la
consolidarea ideii unei românităţi culturale pe
deasupra graniţelor politice.
Volumul lui Cornel Munteanu include şi
micromonografii ale revistelor şi gazetelor de
limbă română apărute în Ungaria din 1951 pînă
astăzi, alt capitol fiind dedicat presei
audiovizuale din aceeaşi perioadă. Un succint
dicţionar îi înregistrează pe jurnaliştii, redactorii
şi colaboratorii principali ai întregii prese. Se
remarcă polivalenţa acestora, cumulul de
preocupări încercînd să răspundă cît mai multor
solicitări. Erau, concomitent, gazetari, profesori,
scriitori, activişti culturali, folclorişti,
muzeografi.
Mulţi ani profesor la Catedra de Filologie
Română a Universităţii ELTE din Budapesta,
Cornel Munteanu şi-a propus să studieze
amănunţit viaţa culturală a românilor din
Ungaria. În pofida suspiciunilor de tot felul,
manifestate din toate părţile, el a reuşit să adune
CONVORBIRI LITERARE
un imens fond documentar, asupra căruia s-a
aplecat apoi cu acribie şi pricepere. Parcurgerea
presei – ale cărei rezultate au fost expuse în
volumul amintit mai sus – a contribuit
substanţial la delimitarea preocupărilor culturale
de acelea literare ale românilor din sudul şi sud-
estul Ungariei. Punctul de plecare este cît se
poate de corect, impus de realităţile de pe teren:
„întîrzierea apariţiei creaţiilor literare proprii se
datorează implicării intelectualilor în
problemele majore care ţineau de comunitate
(limbă, şcoală, istorie locală şi comunitară) şi
amînarea măsurilor pentru afirmarea şi
susţinerea creatorilor literari”.
Numărul vorbitorilor a fost în continuă
scădere: de la aproape treizeci de mii în 1900, la
nici zece mii în 1990. În Ucraina de la est de
Bug, trăiau, la 1940, aproape două sute de mii.
Care nu manifestau însă nici un fel de interes
pentru scrisul literar. Cei din Ungaria,
dimpotrivă, au dezvoltat un climat literar vioi şi
relativ constant. Prin urmare, două extreme
geografice ale literaturii general româneşti,
prezentînd două situaţii diametral opuse.
Presupun că, în cazul românilor din Ungaria, un
factor favorizant a fost vecinătatea geografică
imediată a statului român, criteriu nevalabil în
cazul românilor de la Bug. Între 1867 şi 1920,
românii din Ungaria erau vecini cu statul
naţional numit România, către care priveau cu
multă speranţă. În „Tribuna” apărută la Sibiu din
1884, Ioan Slavici lansase lozinca „Pentru toţi
românii soarele la Bucureşti răsare!”. Reflexe
puternice ale acestei atitudini au rămas
funcţionale pentru românii de dincolo de graniţa
de nord-vest a statului român şi după tratatul de
la Trianon. Cornel Munteanu a studiat literatura
românească de acolo luînd drept limită de jos
anul 1950. Adică atunci cînd au început să
reapară preocupările culturale româneşti.
Presupun că brusca toleranţă a autorităţilor
ungureşti a fost impusă de Moscova, ca o
recompensă a înfiinţării, în România, a Regiunii
Autonome Maghiare (1951). Sînt convins că, în
CONVORBIRI LITERARE
viitor, Cornel Munteanu ne va oferi un studiu la
fel de exact şi asupra intervalului literar 1920-
1950, pentru a se putea face o comparaţie cît mai
corectă a circumstanţelor socio-politice
favorizante sau defavorizante din cele două
etape. Ori să înţelegem, cumva, că, între 1920 şi
1950, nu a existat, dincolo de graniţă, nici un fel
de manifestare literară românească. Probabil că
aceasta a fost situaţia.
Reliefînd rolul fundamental al şcolii şi al
presei în apariţia unei noi generaţii de scriitori şi
de cititori de limbă română, Cornel Munteanu îşi
sistematizează riguros informaţiile, care, repet,
sînt extrem de bogate. Structura de ansamblu
este a unui dicţionar, alcătuit din articole dispuse
alfabetic, de la Petru Anton, la Ana Varga. După
meticuloasa parcurgere a acestui material
documentar, Cornel Munteanu ajunge la o altă
concluzie, relevantă pentru configurarea cu
exactitate a peisajului literaturii culte de acolo.
Care literatură ar fi dominată de poezie. La
rîndul ei, aceasta s-ar manifesta în două direcţii:
una a descriptivismului tradiţionalist şi alta a
tentativelor de modernizare a limbajului liric. În
cea de a doua orientare s-ar înscrie autori
precum Lucian Magdu, Ilie Ivănuş, Lucian
Borza, Maria Berenyi, despre care se afirmă că
ar putea figura în orice istorie a literaturii
române generale. Prin exegeza sa, Cornel
Munteanu contribuie la o cît mai exactă
configurare a acesteia, plecînd de la criterii
literare şi nu sentimentale.
Un capitol aparte este rezervat literaturii
populare. Dacă o comparăm cu aceea a
românilor de la răsărit de Bug, ajungem îndată la
concluzia puţinătăţii şi monotoniei ei. Spre
deosebire de folclorul celor dintîi, aici
predomină poveştile, de a căror autenticitate
însă mă îndoiesc. Le consider mai degrabă
creaţii în spiritul poveştilor curat orale. Oricum
am privi lucrurile, nu putem totuşi ignora
importanţa acestui segment literar în
conservarea sentimentului identitar.
C R O N I C A L I T E R A R Ã
87
 C O M E N T A R I I C R I T I C E
BUCOVINENII (I)
Dacă „diversitatea ademeneşte”, cum
constatase cîndva un critic hîtru, firesc ar fi să
examinăm, „la pachet”, voci deosebite, avînd
ca suport intelectualizarea discursului liric; fie
POEZIE
înspre patetism, rîvnind paradisul terestru, fie –
dimpotrivă – îmbrăţişînd ermetismul tangent
informaţiei ezoterice, de respiraţie cosmică.
Sau erotismul nud, jelalnic, totuşi bărbăteşte
vertebrat.
* încît va cere, rugător, neliniştitei Euridice:
„Viaţa noastră e o moarte ce creşte lent”
La şaptesprezece ani de la debut (v. Sîntem
fiii acestui timp, 2000), afişînd un neoromantism
nevindecabil, trecut prin cîteva ipostaze/ „faze” lirice
(trubadur, pelerin la „templul cuvîntului” şi fiinţă
problematizantă, oferind exerciţii cogitative în
ambalajul unui lirism elegiac), Dumitru Brăneanu
face, în armura sonetului, figura unui răzvrătit potolit,
asaltat de tristeţi şi îngrijorări. „Ne-bacovian”, s-a
observat, confesiv-nostalgic, convins că „raiul e
lumina din cuvinte”, cu „sufletul aripă bolnavă de
zbor”, poetul contemplă, ascultînd „clopotele inimii”,
sub un titlu aparent bacovian (v. Destrămarea lumii,
Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016), tocmai
disoluţia ei prin insinuarea sentimentului thanatic, ca
nelinişte difuză. El, „un şubred vas de lut”, o palidă
„umbră călătoare”, simte gheara timpului şi încearcă
amînarea „secerişului”: „M-atinge timpul cu aripa
humii/ Spre care ceruri să-mi înalţ privirea?/ Atunci
voi părăsi poteca lumii,/ Şi în genunchi aştept
mîntuirea;// Părinte, dacă moartea va învinge,/ Cu
mine omenirea se va stinge?!” (v. Părinte?) Timpul
„ne aleargă”, umbra morţii „bîntuie beteagă” şi,
simţind/ presimţind acel capăt de drum, imploră
Divinitatea protectoare să-i îndulcească periplul,
cercînd să se ridice din păcătoşenie „pe scara rugii”,
fireşte. Chiar dacă „s-a vestejit amiaza visărilor
88
Adrian Dinu RACHIERU
rebele” sub lucrarea timpului, alcoolul visului îi dă
ghes şi „sîngele amintirii” e invocat în nopţile „ninse
de singurătate”. Condamnat la dragoste, sub un cer
prăbuşit, poetul redescoperă bucuria iubirii; erotica,
inflamată de „hăurile sufletului”, se înteţeşte chemînd
o iubită inventată, fantasmatică, „curată ca lumina”,
aşteptată „pe drumul de vecie”; oricum, plămădită din
cuvînt, de puritate imagistică, rătăcind în „cohorta de
gînduri”, cucerind „cercul viselor şi amăgirilor”.
Lăstunii iubirii trezesc „nordul îngheţat al inimii”,
„însămînţează-mă iubire/ tîrziu sau mai devreme/ de la
cea dintîi sărutare/ pînă la o nouă răstignire” (v.
Euridice). Cum „hambarele tristeţii” sînt pline şi, pe
„scara bucuriilor deşarte”, înmuguresc păcatele, poetul
îmbracă „haina pocăinţei”. Marius Manta observa, cu
temei, această polarizare a discursului, cu pendulări
între tăceri şi cuvinte, lumină şi păcat, între istovirea
fiinţei (biruită de ţărînă) şi înnoirea ei, aspirînd spre
„cerescul sălaş”; între fiorul finitudinii şi muzica
celestă, poetul întemeietor de lume fiind martorul
entropiei şi al deşertăciunii ei. Şi, nu în ultimul rînd,
pendularea între Thanatos şi Divin, împăcînd fiinţa,
chiar dacă „moartea încolţeşte” şi trupul (provizoriu)
„alunecă spre uitare”. Da, lumea „în vicii se
destramă”, lumina şi păcatul se-nfrăţesc, poetul însuşi,
„nins de păcate”, se vrea „picur de lumină”. Şi
încearcă să se lepede, pe „acoperişul vieţii”, de
spaimele unei lumi „bolnavă de nestatornicie”,
îmbrăcînd-o în cuvinte la întîlnirea dintre sacru şi
profan: „În rest sînt patimi şi trăiri deşarte/ Cînd
clepsidra vremii se înclină,/ E-un mucegai ce
încolţeşte moarte/ Peste-un bulgăre ţîfnos de lumină;//
Vămuiţi de vreme şi hăituiţi de nevoi/ Batem mereu
cărările de noroi.” (v. Psalm 5).
În textul prefaţial (v. În loc de prefaţă), pe un ton
ironic-ludic, Dumitru Brăneanu ne dezvăluie
ispititoarele feţe ale urîtului într-un „veac hain” şi,
CONVORBIRI LITERARE
dintr-un impuls eticist, blamează lucrarea inventivului
Lucifer în necurmatul şah cosmic, constatînd că
omenirea îi urmează, cu rîvnă, calea. E vorba, în fond,
de desacralizarea lumii, o lume care există „la
întîmplare”, păstorită de Întunecimea Sa. Dacă vom
reciti poemul blagian Paradis în destrămare, păstrînd
distanţa cuvenită, coborînd – pe suport biblic – într-un
univers arhaic, vom descoperi că heruvimii păzitori ai
drumului spre pomul vieţii nu mai mînuiesc o „sabie
de flăcări”, ci un biet „cotor de spadă”, fără de flacără;
iar „ţărîna va seca poveştile”, ne avertizează temător
Blaga. O lume „de lut”, care nu mai auzea, la vama
dumnezeirii, Vocea. Totuşi, poetul băcăuan, încărunţit
în suferinţă, învins de timpul parşiv, recunoaşte că ar
vrea să amîne clipa despărţirii de „o lume deşartă”; şi,
în acelaşi timp, ca vistier al multor păcate, caută (de-o
viaţă) iluzia divină, urcînd „pe trepte de înviere”.
Adunînd, aşadar, merinde pentru veşnicie (v. Învăţ),
aflînd lumina izbăvirii. Urcă Golgota, strîngînd în
inimă „sevă vie”: „Hristoase, curmă-mi iadul şi-l
lumină”. Precum în îndemnul repetat de „a strînge
lumina”: „să strîngem lumina din noi/ s-o adăpostim în
cuvinte/ pe un altar de şoapte/ e atîta risipă de patimi/
şi negru cerul se prăvale/ în ochii grei de tristeţi/ prin
vene subterane/ trec metrouri ticsite de idei/ zvonuri
risipite/ sub ghilotina lumii.” (v. Să strîngem lumina).
Iată că, reîntors din „patimi rătăcite”, după ce,
flămînd, „muşcase din viaţă”, poetul ne asigură că „îi
e bine” în temniţa cuvîntului. Însuşi Raiul e „lumina
din cuvinte”. Încît, mărturisitor, cum îl vedea Mihai
Cimpoi, devoalînd sufletul-hău şi, deopotrivă,
neliniştit, suferind de interogativitate, el crede
nesmintit în poezie, cutezînd a visa la „dezmărginirea
omului” (cf. Ovidiu Genaru). Într-un „ev bizar”, ca
actori banali, „drămuind” prin vreme, noi rătăcim între
patimi şi lut; rămîne, ascultîndu-i sfatul, să domolim
„cîinii urii” (care „aleargă prin sînge”) şi să-l urmăm
pe poet, rîvnitor al „cerescului sălaş”, „un strigăt de
lumină” (v. Sînt rana ta). Totuşi, cu un corectiv,
limpede formulat, recapitulînd bucuriile terestrităţii:
„Spre cerescul sălaş din leagăn aspir,/ Oricît de spornic
mi-ar fi-n zbor avîntul/ Drag mi-i paradisul, aici pe
pămînt!”
* spus, omul arhaic prin acest „zbor înspre izvor”,
„Trupul un fuselaj supersonic plin de răvaşe”
Doar aparent „aeriană”, ruptă de presiunile
cotidianului şi, totuşi, insistentă, eficientă, bine
aşezată într-o proximitate pragmatică, ocupîndu-se,
CONVORBIRI LITERARE
cu generozitate şi cu grijă maternală, de viitoarele
condeie în pepinierele cenacliere, Viorica Petrovici
se încumeta să iasă în lume, editorial vorbind, abia în
1997 (Chemarea tăcerii, Editura Helicon); deci, cu
mare întîrziere, observăm, tentată să recupereze apoi
– prin ritmul apariţiilor – lunga tăcere. E drept,
primele tipărituri i-au fost găzduite în revista Muguri
a Colegiului rădăuţean „Eudoxiu Hurmuzachi” (la 15
ani!) şi era greu de bănuit ce căi va urma.
Fiinţă pasională, vibratilă, trăind romanţios ca o
„ardere vie” şi transferînd în poezie prea-plinul
sufletesc (împărtăşit), Viorica Petrovici se vrea
mireasa cerului. Poeta-pasăre, străbătînd „ploile de
aur ale eterului” cunoaştea doar limbajul iubirii. Ea,
un necurmat „izvor de cîntec”, invocă cu har extatic
(vădind grijă artizanală) divinitatea ocrotitoare, ploile
diafane, vîrtejul alb, dansul nupţial, tandreţea luminii;
şi ne face părtaşi la beatitudinea încercată de un
temperament solar, aflînd în poezie leacul la
cutremurătoarea singurătate. Paradoxal, acest lirism
luminos, bîntuit de „ispitiri orientale” (Radu Cîrneci),
rîvnind seninătatea, decolînd spre lumi visate, într-un
spaţiu rarefiat, muzical face casă bună cu
hiperluciditatea, cîtă vreme poeta – „o întrebare
suspendată” – activează vederea lăuntrică. Sinele
bogat reverberează, dăruirea se consumă pînă la
pierderea de sine. Iubirea devine o cale de cunoaştere,
mai exact singurul limbaj cunoscut. Iar fiinţa
interioară se dovedeşte neîncăpătoare pentru acest
tumult, sedus de inefabil şi transfigurare. Trăirea
erotică, frenetică, atrasă – deopotrivă – de
senzorialitatea gîlgîitoare şi rîvnind, cu intensitate,
apropierea de divinitate, suportă combustia
transfigurării. Descărcările pasionale, energia
pulsatilă, extatismul conduc, inevitabil, la
spiritualizare, la de-materializare. Dar poeta ştie prea
bine că „Durerea e mai aproape de om/ Decît
înţelepciunea”; pricină pentru care urmează o deviză
nichitiană: „Să fii fericit cînd eşti de faţă”. Or, căutînd
fără istov frumuseţea (care – sîntem preveniţi –
durează cît o înflorire), risipindu-şi prea-plinul
sufletesc pentru a anula răul lumii, ura care nu
oboseşte, vidul sufletesc, Viorica Petrovici ne invită,
de fapt, să călătorim spre izvoare. Să regăsim, altfel
mînaţi de o religiozitate discretă, pipăind sacrul
camuflat, fără ostentativitate şi fără a exploata –
industrios şi zgomotos – preceptele teologice. Mai
degrabă am zice că sîntem în preajma tainei blagiene
89
(crezută în apropiere), deşi, în cazul poetei noastre,
percepţia magică a fenomenalului, dizolvînd şi
ambiguizînd contururile, ne propune alerte reflexii
„într-un joc de oglinzi”. Intrăm, de fapt, în
paranormal, translăm „în altă geometrie”. Candoarea,
transfigurarea, iniţierea – ar fi, rezumativ spus,
treptele acestei deveniri poetice, exploatînd acum,
prin desentimentalizare, cunoaşterea extrasenzorială.
În transă, traversînd un şir de existenţe, atingînd
starea de visare după ce, într-un zbor continuu
(anulînd timpul), poeta, ieşind din trup, naveta „între
două tărîmuri” (cum suna titlul unui volum din 2004),
ea – devenind un sorb vertical, de vibraţie cosmică –
descoperă singurătatea. Alchimia tantrică (altădată) şi
vibraţia cîntecului (acum, „una cu tăcerea”) întreţin
acest zbor magic, un neîntrerupt transfer de energie,
transparenţa. O altă geometrie, aşadar, inaccesibilă
neiniţiaţilor. Chiar uşor pedantă (uneori), cu excese
cumva didacticiste (tocmai pentru a ne lămuri,
oferindu-ne explicaţii), de izbitoare bogăţie
lingvistică, poezia Vioricăi Petrovici, manevrînd
dezinvolt neologisme şi formulări eliptice, de la
Oglinda fractală (Editura Axa, 2006), îndeosebi,
rămîne, totuşi, „un izvor de cîntec”.
Iar Roata de circ (Editura Ateneul scriitorilor,
2016) ar fi cea mai proaspătă dovadă, îngemănînd
„poetica inluminării” cu o dilatare perceptivă (în
transparenţă), conectată energiilor divine. Adică o
rîvnită integrare în Absolut, ca împlinire spirituală,
fracţiile fiinţei topindu-se într-un ascensional extatic,
armonios-vibratil, precum în Aud doar vibraţia:
„Portativ de rouă în cer/ Misterul cu două înfăţişări în
oglindă/ În una dansează focul în alta renunţarea/ Mă
ademeneşti abis rogvaiv/ Cursă cu obstacole pe un
orizont nefinisat/ Păşesc printre flori sălbatice/
Margine de pădure violetă/ Tu vii dinspre Soare nu te
văd/ Aud doar vibraţia care invadează/ Trupul meu
gîndurile mele inima/ Plouă torenţial împrejur e
arşiţă/ Trăznetul aprinde poiana/ Şi urcă în cer cu noi
cu tot”. Deşi denunţă precaritatea prezentului, deşi
recunoaşte deşertăciunea unei lumi care şi-a pierdut/
vidat sensul, această poezie rămîne un imn al
bucuriei. Pendulînd între suferinţă şi visare, de
caracter exorcist (cf. Rodica Mureşan), lirica Vioricăi
Petrovici se hrăneşte cu „nectarul dualităţii”. Îmbătată
de beatitudine, ea poartă – mai degrabă voalat –
nostalgia androginului, acest mesaj subliminal fiind
lansat tocmai de cea care se înfăţişează, în irealitatea
lumii, ca o „iluzorie formă de femeie”. O voce care
impune, care scrie altfel, o poetă care urcă fără propte/
90
cîrje de grup şi zgomot publicitar. Şi care merită
urmărită.
Temperament solar, respirînd beatitudine, cu trăiri
pasionale, tinzînd – prin transfigurare – spre visare şi
zbor, predicînd, în consecinţă, iubirea (reamintindu-
ne că Iisus însuşi fusese „înjunghiat de iubire”),
Viorica Petrovici, dincolo de concreteţea impresiilor
senzoriale, risipite printr-un obsesiv cromatism
sentimental, rîvneşte împlinirea spirituală. Evident,
prin credinţă sporitoare şi meditaţie, coborînd în
„fîntîna cuvîntului” şi cinstind, prin vizionarismul său
„terapeutic”, de informaţie ezoterică, ordinea
Cosmosului. Avem de-a face, cum observa Vasile
Spiridon, cu „o poezie agravitaţională”, în răspăr cu
haosmosul postmodern, repudiat. O geometrie sacră
prezidează acest lirism. Iar poeta, invocînd „armonii
androgine” (ca „imagini sechestrate”), „se umple de
lumină”, culegînd sunete „neasemuit de înalte”. Ea
intră şi iese din timp, migrează în „fractalii
primordiali”, face „pasul spre cer”; iar spaţiul „devine
ochi de nesaţiu prea plin” (v. Norul alb), reînviind
„starea nepîngărită de a fi”. Altfel spus, poeta,
inventînd clipa („o reflecţia a mea”), este avidă de
minunare şi o gustă din plin, „şiroind de cuvinte
nespuse” (încă). Iată şi o probă, botezată chiar
Minunare: „În copacul alb cristalele rodesc/ Cuiburi
de uitare/ Se împărăţesc printre petale/ Sufletul meu
fuge afară/ Dezbrăcat/ Inorogul îl ia în spinare/ Şi îl
duce Dincolo în minunare.”
*
„Căci tu respiri prin mine,
iar eu îţi curg prin trup”
O undă deceptivă, eliberînd, într-o gesticulaţie
stilizată, vocea inimii, de asprime bărbătească, totuşi,
scaldă impozantul volum semnat de Bogdan
Galanton (Paradis furat), impresionînd volumetric
(la o primă ochire), crescut, sub pecete elegiacă, dintr-
un obsesiv şi fertil nucleu erotic. E chiar o
performanţă să invoci repetitiv, suferitor, din unghiuri
proaspete, o idee-obsesie: absenţa (ei), lăsînd în urmă
un Paradis jefuit! Romantic incurabil, autorul - poet
pînă în vîrful unghiilor – deplînge, într-o poetică
personală, cumva defazată (dacă ţinem cont doar de
mareele modei), această despărţire, iscînd frămîntări
fără istov, „dincolo de orice vamă” – cum ne asigură.
Ea, o prezenţă luminoasă cîndva, „auzită în suflet”,
făcută din primăveri etc., este o amintire
traumatizantă; o iubire-nălucă, trezind acum
„întrebări pustii”, uitînd zborul, în pofida rugilor
CONVORBIRI LITERARE
fierbinţi (v. Foame de tine). Gustînd „pîinea
dragostei”, poetul – rănit, într-o lume fără EA –
constată că „murim încă de vii”; că „în suflet urcă
gerul” şi că „unul şi cu unul nu fac doi” (v. Ce e
iubirea?). O poartă în minte, desigur; era „singura
dorinţă de pe listă”, împărţind la doi, cu sufletul
înrourat, „bucăţile de adevăr”. Acum, o urmă
fierbinte, provocînd întrebări chinuitoare: „mai
merităm întregul înapoi?”
Încercînd a ieşi din această iubire-boală,
preschimbînd iubirea în tăciuni, Bogdan Galanton
sună retragerea întremătoare: va fugi în munţi,
aşteptînd ninsori nebune, însoţit de „lupii din
adîncuri”; sau, asaltat (bacovian) de „toamne ude”, va
contempla zbaterea mării, descoperind că „e greu să
zbori cu aripi bandajate”. Mai cu seamă că ne mişcăm
într-o lume „fără ţinte”, golită de vise, vidată de sacru;
o lume bizară, grăbită, mercantilă, fără poezie, în care
„sîntem puţin, dorim puţin”. O lume în care
„minciuna-i leac şi adevărul doare”. Aşa fiind, nu
miră puseele pamfletare, puţine, dealtminteri,
biciuind realităţile din raiul democratic, cerşind
Istoriei un rost (v. Pînă la moarte). Sau, dimpotrivă,
idilizînd figura ţăranului român, înştiinţîndu-ne că,
din palmele-i adînci, „se nasc fîntîni” (splendid
spus!).
Absenţa Ei, „adunînd pustietăţi”, e terorizantă,
însă. Ea, „cel mai frumos cuvînt”, e departe şi cei doi
foşti iubiţi (doi străini) sînt separaţi de „lumi imense”.
Totuşi, doar ea „îi curge prin vene” într-un timp gol şi
într-o „viaţă năruită”; „ea e oricînd pierdutul Paradis”
(v. E ca un vis) şi, „ascuns în umbre”, „îmbătrînit de
dor”, purtînd ecoul vorbelor durute, poetul cheamă
izbăvirea, uitarea care va vindeca totul. Fiindcă
iubirea, „o veşnică minciună”, aşteaptă un semn. Cu
un (prea) vizibil accent păunescian, el declamă: „Sînt
oameni ce speră că încă se poate” (v. Timpuri
ciudate). Deşi „nici tu nu eşti, nici eu nu sînt” – o
concluzie – lespede, căzînd peste o poveste
neterminată: „Nu-i nimeni să te ştie aşa cum te ştiu
eu,/ Căci tu respiri prin mine, iar eu îţi curg prin trup,/
Înmănunchiaţi de toamna ce se trezeşte greu/ Şi cere
jertfă inimi în colţii ei de lup.” (v. Copacul absurd).
Salvarea jinduită vine prin poezie. „Viaţa e
poezie”, crede neclintit poetul (v. Despre ea),
împlinind cifra doi, alintînd roiul cuvintelor nespuse.
Bineînţeles, o poezie „despre mori de vînt”,
aparţinînd unui „suprem nebun”, care – asaltat, în
nopţi stinghere, de „fluturii iubirii” – descoperă
trădarea şi iarna „sădită” între foştii iubiţi. Cîndva, ea
CONVORBIRI LITERARE
oprea timpul, născînd foc „în oase şi în minte”; doar
cu ea se simţea viu (v. Orbi), arzînd, aflîndu-şi rostul.
Acum poezia e un refugiu, un exerciţiu exorcizant,
adunînd foi înnegrite, tăinuite, depuse în închisoarea
sertarului. Clamînd, totuşi, dreptul de a iubi: „Nu e
ciudat că-ncepem să-nvăţăm/ Şi că începem tainic să
iubim/ Abia cînd e tîrziu şi regretăm,/ Abia cînd
sîntem gata să murim?” (v. Cînd e tîrziu). Da,
„dragostea se poate” (iarăşi un ecou păunescian), dar
n-ar mai vrea regretelor să le dea vamă. Însetat („de
tine parcă veşnic mi-este sete”), poetul, trecut prin
calvarul unei iubiri furate, vrea „pace şi lumine”,
încropind lumea din cuvinte. Şi cere o dezlegare,
ispitit de rostul (şansa) altui început: „şi vreau acum
să mă dezlegi,/ Ca să pot merge mai departe” (v.
Dezleagă-mă). „Vindecat de despărţire”, încrezător că
„ne-om revedea Apoi” (v. Regatul Cerului), el nu se
poate scutura de povara amintirilor. Jefuit de furi,
chemînd timpul pocăinţei, constatînd că „îmbătrînim
devreme şi ciudat”, ştie că doar iertarea – cum citim
în poezia titulară – ne aduce pacea sufletului: „Căci
doar iertînd vom mai găsi iertare,/ Acum cînd mult
nici nu mai e să fie” (v. Paradisul furat). Cu „aripi
noi”, reîntorcîndu-se la viaţă („miroase a viaţă”), el
anunţă renaşterea; izgonit din pierdutul Paradis, el
rescrie viitorul. Adică, o viaţă dreaptă, cuvîntul bun,
vrînd să pună în oameni lumină (v. Rugăciune). Şi
„pacea iubirii să-nflorească”...
Iată, în rezumat, mesajul unui poet, încă
nedivulgat, născut din suferinţă, care, „cu vise în
buzunar”, îşi rescrie calvarul, încercînd să trăiască
frumos. Şi care mai crede în zbor, încredinţînd foii
albe gîndurile sale obsesive (inevitabil repetitive),
eliberîndu-se astfel, orbitînd cu har în jurul unei teme
care, dintotdeauna, ne face viaţa frumoasă: iubirea. Îi
semnalăm cu bucurie prezenţa, chiar dacă „reţeta” sa
romanţioasă nu rimează cu trend-ul epocii, în
glaciaţiune lirică, într-o societate, vai, „dezvrăjită”.
Oricum, se adevereşte că Bucovina rămîne o oază
lirică; şi, sub presiunea evidenţelor, sîntem încîntaţi să
recunoaştem o nouă voce, aparţinînd, cu „acte” în
regulă, cinului poeticesc.
91
 SUB CONSOLA TIMPULUI
Mizând pe o toponimie reală, ce pare a
fixa realist cadrul acțiunii între Roman și
Piatra-Neamț (Homiceni, Bârgăoani,
Bozieni, Ghelăiești, Ghigoești, Talpa, Bahna,
PROZĂ
Scheia, Hlăpești, Valea Albă, Războieni,
Vlădiceni, Borniș, Șerbești ș.a.), Vasile Popa
Homiceanu creează în volumul Cronici din
cetatea lumii (Ed. Limes, 2014) o așezare
scoasă din timp, dar făurind o istoricitate ce
poartă lectorul de la „Facere” până în plin
comunism. Romanul este deopotrivă o insulă
ce amintește de experiența robinsoniană, dar
o și contrazice. Dacă eroul lui Daniel Defoe
este constrâns să refacă întreaga evoluție
civilizatorică de unul singur din cauza izolării sale,
„Cei de la Homiceni” așază descoperirile lor sub
semnul revelației.
În vânzoleala lor metafizică, au descoperit focul
și nutreau visul alchimic de a găsi piatra filosofală,
dar s-au mulțumit, în rafinamentul lor rudimentar,
cu arderea la foc mărunt a borhotului pentru a distila
a doua oară țuica, „din motive de spațiu de
depozitare” (!). Își dădeau seama că descoperirea
formulei elixirului va revoluționa lumea și, atunci,
nu va mai fi nevoie în sat de medici, vraci, vrăjitori
și femei cu descântece, pentru că nu vor mai exista
bolnavi. „Elixirul tras din prunele coapte avea
partea lui de beneficii, dar transparența lichidului nu
putea înlocui sticla” (p. 32). Prin urmare, trebuia
inventată sticla (nu numai cu băutură). Și au
inventat-o.
Cei din Homiceni nu știau că lucrurile fuseseră
inventate și de aceea le reinventau: roata, carul,
prelucrarea lemnului prin fierbere, prelucrarea
fierului prin călire (baltagul, dar și... secera și
ciocanul, imaginarul colectiv deprinzând ideea că
92
Vasile SPIRIDON
tăișul primului ori înfrățirea celorlalte două în
umbra morții sunt una): „Cu suflul cercetării în
vine, acești copii (s.a.) au premers cu invenția lor
marile descoperiri ale timpului, precum bagheta
magică, electronul în formă pură, cu gândac de baltă
încorporat, electromagnetul, becul cu sodă
galvanică, dinamul și condensatorul alcalin,
inventând amnarul, piatra de cremene și iasca” (p.
33).
Dincolo de aspectul material, au început să
priceapă cosmografia, arhitectura primară și arta de
a naviga pe cer. Satul însuși va fi trasat pe
coordonate cerești și va semăna aidoma cu satul lui
Dumnezeu, iar sărbătorile urmau a fi ținute potrivit
unui ritual al magiei ancestrale. Cu timpul, vor
deveni un neam vechi și își vor da seama că au
pierdut vremea cu lucruri de mântuială, dar nu și de
mântuire. De acum încolo vor fi mai atenți la
mezalianțe, famiile de răzeși și mazili cuplându-se
după interese materiale, dar cu repeziciune, din
teama de a nu le fi infestat sângele de vreun venetic.
Însă lichidarea granițelor emoționale cu celelalte
comunități conlocuitoare, precum țiganii și ciangăii,
nu va fi înfăptuită. Iar sosirea în așezare a căruțelor
cu saltimbanci, măscărici, înghițitori de săbii și
femei libere de orice profesiune aduce cu sine darul
schimbării.
Romancierul pune în prim-plan cristalizarea
memoriei colective, întrucât, în faza infantilă,
comunitatea ignoră etapele firești ale existenței – ca
hotarul dintre viață și moarte (sătenii nu
cunoscuseră sentimentul morții, conștientizând
ulterior necesitatea construirii unui cimitir).
Ambiguitatea conlucrează cu ironia, transformând
trecerea de la moarte la nemurire într-un prilej de
interogații pentru lector: nemurirea răposatului sau
CONVORBIRI LITERARE
a personajului care filosofează? Astfel, „[...] Celor
din Homiceni nu le păsa de viitor, filosofia lor era
simplă: vom muri și vom trăi singuri, aici, iar după
moarte vom fi cu toții împreună! Și ne vom bucura
de moartea celor vii (s.a.), că tot nu erau buni la
nimic. Ioanisie învățase că acela care trăiește în
Homiceni dorește nu doar moartea aproapelui său,
dar și nemurirea lui” (p. 185). Așa erau vremurile
din copilăria umanității, când nimeni nu murise, dar
nici nu avea de gând să moară.
Utilizând parodia fină, Vasile Popa Homiceanu
coboară metafizicul în plină istorie moldavă, iar
Moldova dobândește coordonatele unui „paradis în
destrămare”: „Din conţinutul versetelor satanice,
reiese clar că grădina Edenului a fost devastată pe
timpul domnitorului Alexandru Moruzi, când Adam
şi Eva au fost izgoniţi din rai, dar nu de către
Dumnezeu Tatăl, ci de însuşi domnitorul acesta,
care luă chipul diavolului şi lovi în făpturile
Domnului. Lucrurile erau neclare, pe atunci, dar
Ioanisie îşi aminti de ziua aceea, când cei doi părinţi
spirituali ai omenirii au fost loviţi cu bice de către
arnăuţii domnitorului, la Poarta Ţărnii, fiind legaţi
de răchita lui Ion Bogdan cu frânghii de aur, pentru
că sfidau Legea [...] Pe trupul lor gol, Cei din
Homiceni au citit tăria cumplitelor lovituri. Cei doi
au tăcut mâlc, suportând chinurile unei noi faceri,
aici, pe pământ, pentru că în Cer nu mai aveau loc
de atâta prihană. Recunoşteau că traiul lor în
grădina Raiului fusese mai mult o povară şi trebuia
făcută schimbarea. Îşi doreau să-şi construiască o
casă în pustiu şi să facă copii” (p. 175).
Totul este descoperit treptat și ordonat de Cei
din Homiceni la granița dintre iluzie, imposibil și
imaginație. Ei se adânceau în acest miraj al
irealizabilului și își dădeau seama că imaginația nu
le este aptă pentru a cloci iluzii. Credincioșii
așteptau revenirea lui Iisus și ziua rânduielilor
mântuitoare, care nu apăreau înscrise în calendar, și
măreau exponențial numărul icoanelor făcătoare de
minuni. În același timp, se propagau și creșteau idei
halucinatorii referitoare la strigoi, moroi, pricolici,
vârcolaci și la alte superstiții. Călătoreau astfel
imaginar pe tărâmul basmului, care a contaminat
însăși nașterea protagonistului, Vasile Isachie
Chiriac. Iată o adevărată naștere de basm colorată
mesianic, stilizată printr-un adevărat procese de
CONVORBIRI LITERARE
„mistificare ideopatică”: „Se născuse pe el însuși,
fiind vestit la cea de-a șaptea spiță a neamului său.
Încă din primele clipe de viață, se hrăni cu lumina
primită direct de la soare, când astrul ceresc sparse
ferestrele și se prelinse pe buzele sale. Refuză sânul
mamei, se cățără pe pervaz și strigă cât îl țineau
puterile într-un grai necunoscut încă: mai multă
lumină! Cei din Homiceni știau că se va naște în
satul lor un copil minune, dar nu aveau habar când
se va petrece evenimentul, de aceea se aflau mereu
într-o tensiune sufletească și o febrilitate a
căutărilor care le aureola frunțile. Aflaseră de la
părintele Iaonichie cel Nou de la Schitul Orbului că
acest lucru se va petrece înainte de Rusalii, fără a
preciza cesul cu preciziune, de aceea Cei din
Homiceni vegheau această zi de dimineață până
noaptea, iar la căderea întunericului bărbații făceau
de pază în cete de câte trei, patrulând pe ulițele
satului, doar doar, vor prinde venirea acelui semn de
sus” (p. 24-25). Acest prunc mesianic vorbea în
graiul păsărilor și, pricepând limba vitelor, a început
să facă preziceri. Anticipa schimbarea datelor în
calendar, precum Crăciunul și Paștele, apariția
oamenilor sfinți pe pământ, despre care se va
adeveri că sunt proroci mincinoși, intrarea lumii sub
zodia egalității și dispariția proprietății private.
Jucând rolul unui adevărat erou civilizator, Vasile
Isachie Chiriac orânduia temeinic lucrurile în cadrul
comunității.
Fiu născut, iar nu făcut al satului, noul
întemeitor al tablelor de legi a fost considerat
vrednic urmaș al Celui Dintâi, Descălecătorul
Moldovei. Sătenii au văzut că este însemnat și au
început a crede în el din pricina celor șase degete la
picioare și șase la mâini. Degetele de la mijloc îi
erau lui Vasile Isachie Chiriac lipite – ca într-o
proză a lui Vasile Voiculescu – printr-o pieliță
trandafirie, ca labele de la rațe, semn că ar putea
zbura și merge christic pe ape. El încropea povești
cu ființe fantastice și animale mitologice, le
depozita în memoria sa prodigioasă, pentru a nu se
pierde și a fi transmise din generație în generație. În
felul acesta, lumea romanului este permeabilă
intervertirilor temporale, precum și contaminărilor
mitologice și livrești: „Curățise și el grajdurile lui
Augias, la porunca stăpânului său, adusese către
ocoale cirezile de boi ale lui Geryon, ttocmai de pe
93
insula Erythia. Se vedea de departe că Sile Guțu era
ostenit, străbătuse deșertul Libiei, apoi Oceanul ca
să pună mâna pe boi. Ucise un câine cu două capete,
apoi pe uriașul Eurytion, și, la urmă, pe stăpânul
boilor, numai ca să-i facă pe plac lui Ion Onofrei
Burduja” (p. 105); „Era o nevoie acută de hârtie în
toată țara, se scria mult în ultima vreme, poeții
primind îndemnuri declarate de la stăpânire: scrieți,
băieți, numai scrieți! (s.a.) Ironic slogan adresat
națiunii, pentru a scoate limba neamului din tina
istoriei” (p. 106). Vânturile istoriei spulberă în
roman sensurile vieții trainice și aduc sentimentul
apocalipsei, al venirii lui Anticrist.
Intertextul conduce lectorul către incipitul
romanului Ion, unde ne întâmpină o aceeași cruce
sugerând ignorarea sacrului. Vasile Popa
Homiceanu imaginează o cruce de lemn de care
atârna un Iisus răstignit, turnat în plumb și răsucit cu
fața spre Nord. Unul dintre personaje, Ioanisie, îl
întoarce pe Iisus cu fața spre răsărit și pictează cu
măiestrie imaginea fecioarei Maria la picioarele
fiului său. Înainte de orice profeție, Ioanisie avea
harul de a vindeca lumea de boli precum: manie a
persecuției, piromanie, mitomanie, cleptomanie,
„nihilism acut”, „nălucire precoce” și reacții
sexuale patologice. Manifestările instinctelor
sexuale și ale imaginarului erotic sunt conectate cu
„Handramalicul” – un fel de stabiliment ciudat,
unde se bea, se mănâncă și se ticluiesc afaceri.
Sexualitatea debordantă este declanșată unui
personaj chiar și de lectură, ceea ce duce către o
boală ciudată, numită de specialiști „priapism
controlat”, pacientul fiind obligat la o „terapie
gonacă”.
Visul lui Ioanisie era să mântuie lumea prin
muzică și a adus în sat un „polihon”. Răspândirea
armoniei muzicale este surprinsă într-o pagină
demnă de recitit: „Mai întâi tonurile muzicale au
răscolit frunzele nucului, au ieşit pe sub coama
casei, dând vânt de încercare printre curci şi găini,
au pătruns în curtea lui Ion Onofrei Burduja,
despicând albul dintre coarnele vitelor şi
declanşând o erupţie fină de lapte, fără să atingă
.sfârcurile ugerelor, ieşiră iute din grajduri, fiind
lovite de zbieretele unor berbeci furioşi, atinseră în
curgere aria, notele prinzând pacea fâneţelor verzi,
şi-au izbucnit clocotitor într-un fuior siniliu, dând
94
târcoale pe la colţurile caselor din sat, după aceea au
înfiorat aerul, declanşând mugetul unei vântoase
teribile, tocmai din nucleul lor întunecat. Au
măturat într-o clipă sărăcia curată din vetre, spuma
de chiciură de pe fruntea Turtelei, au coborât în
iureş sălbatic, lovind coada câinelui Cerber,
trezindu-i pe argaţi la trebi, apoi s-au supus unor
ordine ciudate, venind din interior, şi-au ocolit
peluza casei părintelui Săndulescu, lovind aripa
dreaptă a clopotniţei, atunci clopotele au scăpat din
amuţire, cântând a prohod şi vestind nebunia de la
schitul Frumoasei. Ultimele tonuri s-au prelins ca o
şuviţă de sânge pe sub ceardacul Iorguleştilor şi s-
au închegat într-un cântec de cosit valurile de pe
mările Sudului, luând chip de mierlă ostenită şi
prezentându-se vii în locul de unde plecaseră, în
faţa casei lui Vasile Chirie” (pp. 140–141). Dar mai
greu decât cu undele muzicale a fost cu acelea
electrice. Preotul satului a fost de părere că nu-i
lucru curat să fabrici lumina din vânt, că este o
uneltire a diavolului, doar Dumnezeu fiind vrednic
de a răspândi lumina, „căile Domnului fiind închise
de mici umbre care erau plasate de la occipital la
parietalul bătrânilor, și de acolo migrau, pe căile
amăgirii, printre pedunculii quadrigemeni, fiind
obligați de morala satului să ia decizii pentru
comunitate” (p. 209).
Unele scăderi ale scrierii (legate de lipsa unui
periaj stilistic, de prezența pulofoniilor sau a unor
pleonasme) nu erodează valoarea de ansamblu a
cărții. Simultan iluminist întârziat şi romantic-
sentimental, ludic și grav, ironic și plin de umor,
Vasile Popa Homiceanu reușește în romanul Cronici
din cetatea lumii o disecare simbolică (traversată de
o undă de lirism) a semenilor din ținutul natal, pe
care îl scrutează necontenit, dincolo de „cutele sau
carnea memoriei”. Mai mult decât atât, romancierul
impune un spaţiu ficţional cu o identitate marcantă,
ce închide în el o lume a satului arhetipal. La
confluența dintre istorie și mit, satul lui Vasile Popa
Homiceanu este proiectat aproape de „lumea
dezlănţuită”, un autentic puzzle (fragmentarism,
ironic, ludic, umor, intertextualitate ș.c.l.) ce invită
lectorul la re-construcție.
CONVORBIRI LITERARE
 MEMORIE CULTURALĂ
ŞI IDENTITATE NAŢIONALĂ
ÎN SECOLUL ROMANTIC
Comentator rafinat al actualităţii literare, pe care
o analizează comprehensiv, din preocupare pur
cognitivă şi cu vădite predispoziţii de gust, fără
ambiţii de critic canonizator, universitarul ieşean
Doris Mironescu s-a remarcat în acelaşi timp prin
studiile sale teoretice şi de istorie literară, devenind
unul dintre cei mai titraţi cercetători români. Ultima
sa carte, Un secol al memoriei. Literatură şi
conştiinţă comunitară în epoca romantică (Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2016),
propune o interpretare originală a fenomenului
literar românesc, surprins în diacronie, printr-o serie
de studii de caz, de la momentul auroral al
cristalizării identităţii naţionale în epoca paşoptistă,
trecând apoi prin etapa decantărilor esenţiale din
perioada clasică a Junimii şi până la manifestările
specifice ale creativităţii scriitorilor noştri
contemporani.
Din punct de vedere teoretic, autorul se
legitimează de la o fertilă direcţie de cercetare
cunoscută pe întreg mapamondul sub denumirea de
memory studies, din perspectiva căreia literatura e
investigată ca document cu o relevanţă aparte pentru
ceea ce se înţelege azi prin „memoria culturală”. De
la premise teoretice oarecum asemănătoare pleacă şi
studiile recente ale istoricilor ieşeni Andi
Mihalache, Contribuţii la istoria ideii de
patrimoniu. Surse, evoluţii, interpretări (2014),
Mihai Chiper, 1848: Memorie şi uitare în România
celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX (2015) sau
Alex Istrate, De la gustul pentru trecut la cercetarea
istoriei. Vestigii, călători şi colecţionari în România
celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX (2015), în
zona studiilor literare singura cercetare cu adevărat
notabilă pe secolul XIX fiind admirabila carte a lui
Adrian Tudurachi, Fabrica de geniu. Geneza unei
mitologii a productivităţii literare în cultura
CONVORBIRI LITERARE
Antonio PATRAŞ
română. 1825-1875 (2016), pe care am
recenzat-o deja la momentul apariţiei.
CRITICĂ, ESEU
Plecând de la constatările unor teoreticieni
ca Pierre Nora, Eric Hobsbawm sau Jan
Assmann, Doris Mironescu sancţionează
istoriografia de tip tradiţional, care proiecta
asupra trecutului o viziune de tip cauzalist,
menită a crea iluzia continuităţii. În locul unei
astfel de interpretări reducţioniste,
universitarul ieşean întreprinde o investigaţie
de tip secvenţial, ce se focalizează asupra
câtorva momente-cheie, cu rol decisiv în
evoluţia literaturii noastre, în acord cu
observaţia că memoria culturală se fixează
preponderent asupra unor mituri şi figuri
simbolice dintr-un trecut îndepărtat, ce nu mai
poate fi resuscitat prin amintire. De aceea, Jan
Assmann ţinea să facă distincţie între ceea ce el
numeşte „memoria comunicativă” (care cuprinde
„amintirile referitoare la trecutul recent” şi pe care
„individul le împărtăşeşte cu contemporanii săi”) şi
memoria culturală, ce se întoarce cu predilecţie spre
trecutul îndepărtat, spre origini – ceea ce justifică
din plin opţiunea teoretică a universitarului ieşean,
pentru care întreg secolul XIX românesc e de fapt un
„secol al memoriei”, populat de mituri şi de figuri
simbolice, adică de nişte proiecţii imaginare mediate
cultural.
O astfel de proiecţie se vădeşte a fi (dacă e să-l
credităm, împreună cu autorul lucrării de faţă, pe
Benedict Anderson) şi identitatea naţională,
afirmată la începuturile modernităţii, în perioada
paşoptistă, într-o manieră tranşantă şi implicit
simplificatoare, adoptată strategic pentru a fi
împărtăşită de întreaga comunitate, şi nu numai de
intelectualii care au făcut revoluţia. Doris
Mironescu vorbeşte în acest sens despre o „retorică
95
a apartenenţei” de la care se revendică mai întâi,
într-un spirit militant, paşoptiştii, pentru ca ulterior,
odată cu Maiorescu şi cu junimiştii, să se producă o
evidentă relativizare a militantismului originar, ceea
ce va conduce la cristalizarea unei literaturi tot mai
valoroase şi mai autonome din punct de vedere
estetic. Cartea se structurează astfel în trei mari
secvenţe: în prima exegetul abordează câteva situaţii
emblematice pentru maniera în care, în contextul
modernizării accelerate, temele predilecte ale epocii
(identitatea naţională, europenitatea, descoperirea
trecutului, a folclorului naţional şi a frumuseţilor
patriei, raporturile dintre intelectuali şi popor,
problema ţărănească etc.) se articulează într-o
manieră retorică sui generis; studiile despre
Maiorescu şi Ibrăileanu din a doua parte a cărţii
radiografiază fenomenul constituirii canonului
literar şi, implicit, a ideii de clasicitate, iar textele cu
care se încheie volumul analizează legăturile
complexe şi surprinzătoare ce se stabilesc între
literatura actuală şi cea a secolului XIX, pe fondul
reafirmării obsesiilor identitare de odinioară, în
contextul globalizării.
Primul studiu de caz (Alecu Russo. Bonjuristul
ca mediator cultural) îl are în prim plan pe Alecu
Russo, autor apreciat de Ibrăileanu drept un
precursor al junimiştilor, revoluţionar moderat,
înzestrat cu un simţ critic care-l făcea reticent faţă de
militantismul exaltat al colegilor de generaţie.
Oprindu-se la melancolicele şi lucidele analize din
Studie Moldovană (1851), Doris Mironescu atrage
atenţia asupra tonalităţii elegiace în care e privit
trecutul, celebrat ca un paradis în destrămare.
Viziunea bonjuristului moldovean e aşadar mai
curând conservatoare decât revoluţionară, de vreme
ce conştiinţa apartenenţei la o epocă de ruptură,
mărturisind emergenţa simţului istoric, nu se
conjugă, cum ne-am fi aşteptat, cu încrederea în
modernitate şi într-un viitor mai bun, ci cu nostalgia
după lumea veche, în cel mai „reacţionar” spirit cu
putinţă. „Retorica apartenenţei” la idealurile
generaţiei paşoptiste se vede astfel deconstruită
chiar din interior, de pe poziţii individualiste, de
către unul dintre reprezentanţii săi cei mai de seamă,
ceea ce ne obligă să reevaluăm critic opoziţia
paşoptism-junimism, devenită un loc comun al
istoriei literare.
Pe de altă parte, dacă e adevărat că paşoptiştii au
96
vehiculat o imagine mult prea unitară şi uniformă a
trecutului, în spiritul acelui „fenomen de
supratotalizare” detectat de Jeffrey Olick ca efect al
travaliului imaginativ, cum spune Doris Mironescu
la un moment dat, observaţia nu trebuie înţeleasă ca
un reproş, de vreme ce memoria culturală
transformă inevitabil istoria în mit, sacrificând
amănuntul, nuanţa. Or, remarcabil în cazul de faţă
mi s-a părut că, oprindu-se deliberat asupra
scriitorilor moldoveni (Alecsandri, Creangă,
Eminescu, Păstorel etc.), care au găsit în literatură
nu doar un refugiu, ci şi un spaţiu privilegiat „în care
trecutul poate fi recuperat”, autorul prezentului
studiu reinterpretează de fapt polemic geneza
modernităţii noastre estetice – lucru evidenţiat în
repetate rânduri, în observaţiile de detaliu, prin
importanţa acordată simţului critic, ironiei şi
ambiguităţii în detrimentul patosului, entuziasmului,
univocităţii. De aici rezultă că seria romanticilor şi a
mesianicilor utopici (Heliade Rădulescu sau C.A.
Rosetti), cu care s-a confundat de fapt paşoptismul,
pare a fi fost, în opinia criticului, infinit mai puţin
productivă estetic şi mai nefastă ideologic decât cea
a „mesianicilor pozitivi”. Miza prezentei lucrări nu
e însă aceea de a reconfigura canonul estetic, ci de a
ilustra maniera critică în care literatura (mai exact:
un anumit gen de literatură!) s-a raportat la retorica
apartenenţei comunitare.
Analizând memoriile de călătorie ale unor
scriitori paşoptişti (cap. Călătoriile tinerilor
paşoptişti. Anabasis bonjurist), Doris Mironescu
observă că tinerii bonjurişti se simt înstrăinaţi de
fapt de comunitate, deşi îşi arogă dreptul de a vorbi
în numele ei, scrierile lor vehiculând „forme de
provenienţă occidentală” chiar şi în prelucrările
folclorice. Călătorul bonjurist e străin aşadar „faţă
de peisajul ţării profunde, de legendele şi chiar de
limba acesteia, sortit să se exprime într-un limbaj
necomunicabil către păstrătorii celei mai fidele
embleme ale identităţii naţionale”. Cercetătorul
ieşean identifică apoi drept trăsături comune ale
literaturii epocii „omogenitatea unui mod de a gândi
tema ţăranului” (explicabilă sociologic: scriitorii
erau boieri), „indiferenţa faţă de originalitate”
(exemplificată prin observaţia că Alecsandri traduce
Le Rocher du Corbeau după moartea lui Alecu
Russo şi intervine în text), dar şi „solidaritatea
generaţională în secolul XIX” (cu limitele ei, totuşi,
CONVORBIRI LITERARE
cunoscute fiind disensiunile din cadrul generaţiei
paşoptiste, reflectate şi în literatură). Doris
Mironescu nu generalizează pripit şi, în alt loc,
afirmă răspicat că „ţăranul ca subiect al discursului
prozei e o raritate în paşoptism, scriitorii acelei
generaţii evitând, cu onestitate, ipostazierea ca
amici ai poporului”. Retorica apartenenţei
comunitare capătă nuanţe ironice la doar câţiva
dintre scriitorii generaţiei, şi nici la aceştia în
întreaga operă: „Prozele lui Alecsandri despre
Ceahlău, jurnalul de surghiun al lui Alecu Russo, dar
şi descrierea mănăstirilor subcarpatice în
memorialul de călătorie al lui Grigore Alexandrescu
sunt texte în care ia naştere un discurs patriotic
critic”. Acest discurs critic îl vom regăsi mai târziu
la Creangă, care „ocoleşte impunerile brutale de
semnificaţii simbolice în maniera paşoptiştilor”
(prin paşoptişti înţelegându-i pe ceilalţi, romanticii,
iar nu pe aceia din familia Russo-Alecsandri-
Alexandrescu) şi „alterează canonul retoric al
literaturii patriotice, introducând în el ironia, aluzia,
eufemismul, reticenţa”, dar şi la Eminescu, în
scrierile căruia tratamentul patriotismului, remarcă
pe drept cuvânt criticul ieşean, „este de o noutate ce
putea părea şocantă în epocă, deoarece îi lipsea
optimismul, mesianismul politic, încrederea în viitor
şi, implicit, solidaritatea cu prezentul”.
Înţelegând însă geneza modernităţii estetice ca
pe un proces ce presupune afirmarea tot mai
pregnantă a conştiinţei (şi a memoriei) individuale,
Doris Mironescu susţine că paşoptiştii (premoderni)
se revendicau de la o identitate de grup ce-i făcea să
posede o „altfel de memorie decât cea personală” –
dovadă familiaritatea cu care este tratat cititorul,
recrutat în genere din cadrul aceleiaşi comunităţi. Iar
din această comunitate de lectură este exclus
poporul analfabet, studiat totuşi „cu o curiozitate
cărturărească” (un text emblematic pentru spiritul
bonjurist ar fi, ni se atrage atenţia, La Pierre du
Tilleul, de Alecu Russo, ce se încheie cu o ironie la
adresa cititorului incapabil să preţuiască
„frumuseţile neştiute ale ţării”). Sentimentul
apartenenţei va fi problematizat apoi cu aceeaşi
distanţare ironică şi cu infinit mai multă subtilitate
în Pseudo-Kynegetikos, cunoscutul eseu al lui
Alexandru Odobescu, poate cel mai veritabil
aristocrat dintre toţi scriitorii noştri. Iar când lumea
satului va da un scriitor de talia lui Creangă
CONVORBIRI LITERARE
(Creangă şi ficţiunea publicului), afirmarea
apartenenţei la comunitatea naţională şi rurală se
face într-o manieră stilistică marcată de multiple
subterfugii ironice şi de o erudiţie copleşitoare în
materie de cultură populară, universitarul ieşean
subliniind (pentru prima oară, cred) importanţa
Bibliei ca resursă intertextuală extrem de fertilă în
opera humuleşteanului.
Pagini de mare rafinament hermeneutic, de
fineţe arahneeană, cum îi plăcea lui Paleologu să
spună, consacră apoi exegetul motivului ruinelor în
poezia romantică (Umbra lui Mircea. La Cozia),
fervoarea restaurării trecutului glorios regăsindu-se
până şi în revoluţionarul text în vers liber al lui
Macedonski, Hinov, unde e sesizată o autentică
„emoţie arheologică şi naţionalistă”. Motivul
ruinelor revine în atenţia criticului în ultimul capitol
din carte (Ruine domestice, ruine sălbatice: de la
Alecsandri la Ioana Bradea), unde atitudinea faţă de
vestigii (când melancolie, când jubilaţie) reflectă un
anumit sentiment al apartenenţei, toposul ruinei
prăbuşite în indiferenţă dobândind la Creangă (e
vorba de ruinele Cetăţii Neamţului) o semnificaţie
cu totul originală, care merită reţinută pentru
ineditul ei: „Prin imaginea ruinelor bântuite de vite
şi, prin urmare, pline de baligă, Creangă ruralizează
trecutul sângeros şi îl domesticeşte”. În aceeaşi linie
s-ar înscrie, în viziunea criticului, opera lui Păstorel
Teodoreanu, şi mai cu seamă Hronicul
măscăriciului Vălătuc, care „aderă la o reprezentare
a trecutului mediată de comunitate” (Şerban
Cioculescu vorbea despre un „naţionalism viticol”)
şi în care „opţiunea pentru un limbaj cu diferite
straturi autohtone de specificitate” reflectă faptul că
„ţelul moral şi naţional este resorbit de opera de artă,
metabolizat estetic”.
Într-adevăr, la scriitorii sus menţionaţi temele
tari ale paşoptismului doctrinar sunt dezamorsate
ironic, devenind obiect predilect al deriziunii.
Aceeaşi metabolizare estetică fără rest e relevată
ulterior şi în privinţa surselor folclorice ale liricii
eminesciene, evidente mai ales în acele poezii cu
aspect de „folclor savant” despre care vorbea
Călinescu în monumentala sa exegeză şi
exemplificat în prezentul volum prin cunoscutul
poem eminescian Călin. File din poveste („poem
modern, care îşi codifică propria modernitate încă
din titlu”), unde nunta gâzelor e descifrată ca o
97
„punere în abis ironică a lumii poveştii”, melancolia
poetului luând la final „o formă senin-amuzată şi
consolatoare”. Dacă Eminescu se vădeşte a fi aşadar
„primul scriitor român preocupat tocmai de
fenomenul îndepărtării de vârsta de aur a mitului”,
Caragiale îi apare universitarului ieşean drept un
scriitor livresc şi nostalgic, ce reinventează
balcanismul pe cont propriu, luând ca pretext
biblioteca – semn că apartenenţa la comunitate ţine
de libertatea de opţiune a individului, şi nu de
presupusele sale rădăcini identitare.
Stimulative sunt şi studiile consacrate în partea a
doua a cărţii lui Maiorescu şi lui Ibrăileanu, în care
exegetul evidenţiază strategiile retorice ale
consacrării în spaţiul public (în cazul liderului
junimist), dar şi geneza canonului estetic al
literaturii române, cristalizat în jurul ideii de autor
clasic (Ibrăileanu pleacă de la nişte premise
sociologice, pentru a opta finalmente pentru
înţelegerea estetică a clasicului ca „geniu naţional şi
universal”). Însă cele mai surprinzătoare şi mai
provocatoare prin analogiile dintre prezent şi trecut
sunt, cred, studiile cuprinse în ultima secvenţă a
cărţii (Nostalgie, ironie şi rescriere postcanonică),
atât cel despre ruine, la care m-am referit deja, cât şi
celelalte două: Ironia care ne leagă. Comunităţi
textuale la I.L. Caragiale şi Radu Cosaşu şi Spre
secolul romantic. Memorie postcanonică în romanul
anilor 2000. Pornind de la constatarea existenţei
unor comunităţi de lectură cu profil distinct, în
funcţie de circumstanţele istorice care îşi pun
amprenta asupra literaturii, Doris Mironescu
sesizează o serie de paralelisme frapante, ce-i
apropie de pildă pe Caragiale şi pe Cosaşu, definiţi
drept „scriitori ai rupturii, produse ale unor epoci
sufocate de propagandă”. În acest sens, opţiunea lor
pentru proza scurtă ar reflecta „decizia de a descrie
universul cedărilor mărunte, al păcatelor veniale, al
ticăloşiilor simpatice”, inaderenţa la mesianismul
romantic şi la utopie conducând la o „reprezentare
carnavalescă a revoluţiilor”, retruvabilă spre
exemplu şi în romanul recent al lui Bogdan Suceavă,
Republica (2016). Dincolo de asemănări, sunt totuşi
şi diferenţe majore, de-ar fi să mă refer doar la
libertatea de opinie de care s-a bucurat Caragiale ca
gazetar sub regimul foarte tolerant al lui Carol I, şi
la care Cosaşu, în comunism, nu putea decât să
viseze.
98
Demnă de atenţie îi pare exegetului, şi pe bună
dreptate, mutaţia semnificativă care s-a produs în
romanul contemporan, orientat tot mai mult spre o
tematică istorică, „atât în varianta sa documentară,
cât şi (mai ales) postmodern-fantezistă”. Având în
vedere că istoria devine o temă predilectă a
literaturii de ficţiune într-un context ce presupune
redefinirea identităţii naţionale, din perspectiva
fenomenului migraţiei şi al globalizării (Sanda
Cordoş vorbeşte de recurenţa problematicii
identitare în romanul românesc de după 2000),
universitarul ieşean remarcă interesul crescând
arătat de scriitorii contemporani secolului al XIX-
lea, considerat „un secol al memoriei” tocmai pentru
că de atunci datează, ne încredinţează cercetători
avizaţi ca Richard Terdiman, apariţia „conştiinţei
istorice”. Ca atare, conchide Doris Mironescu, dacă
romanul istoric românesc de la începuturi şi până în
comunism se focaliza pe epoca veche şi medievală,
într-o tentativă de mitologizare vectorizată
ideologic, dacă în anii ’90 „istoria revizitată era cea
din anii comunismului, cu accent pe fenomenele
rezistenţei şi ale suferinţei în închisori”, cum şi
„perioada interbelică, valorizată prin contrast ca
paradis pierdut”, în ultimii ani romancierii preferă
secolul XIX, care devine astfel „o fantasmă, o
proiecţie a lumii contemporane” – ca în romane
precum Zilele regelui (2008), de Filip Florian,
Vieţile paralele (2012), de Florina Ilis, Viaţa începe
vineri (2011) de Ioana Pârvulescu ş.a. Diferenţa e
că, în volumul de faţă, lumea contemporană pare
mai curând o proiecţie a secolului XIX, la care
exegetul se întoarce mereu, din predispoziţie
temperamentală, cu justificată nostalgie.
Pe lângă coerenţa demersului teoretic, inedit încă
în contextul inerţial al dezbaterilor intelectuale de la
noi, cartea lui Doris Mironescu excelează şi prin
spiritul de fineţe, oferind numeroase prilejuri de
jubilaţie intelectuală şi de delectare estetică (critica
nu uită să fie, totuşi, o artă). Remarcabile sunt mai
cu seamă paginile consacrate clasicilor, care
probează o imaginaţie a ideilor rar întâlnită şi îl
recomandă pe universitarul ieşean drept unul dintre
reprezentanţii de vârf ai criticii creatoare.
C O M E N T A R I I C R I T I C E
CONVORBIRI LITERARE
 A C T U A L I T A T E A L I T E R A R Ã
MEMORIILE UNUI
„MARTOR ÎN PLUS”
De bună seamă, Amelia Pavel este recunoscută
îndeobşte pentru contribuţia de excepţie la
supravieţuirea, în vremurile tulburi pe care le
cunoaştem, a unui domeniu la fel de obligat, precum
celelalte cîmpuri din sfera artisticului, să suporte
amprenta indeniabilă a politicului. E suficient să
amintim, aici, doar studiile substanţiale despre Idei
estetice în Europa şi arta românească la răscruce de
veac (1972), Expresionismul şi premisele sale (1978),
Peisaj natural, peisaj uman (1987), Pictura
românească interbelică (1996), Pictori evrei în
România (1996) ori Surse, simboluri, idolatrii în arta
modernă (1998), prin care criticul şi istoricul de artă a
reuşit în fapt, ca puţini alţii în timpul regimului
comunist, racordarea spiritului artistic românesc la
marile realizări europene ale epocii.
Aproape necunoscută este, însă, memorialista
Amelia Pavel, autoarea unui volum intitulat,
elocvent, Un martor în plus (Editura Du Style,
Bucureşti, 1997), a cărui lectură este profitabilă nu
numai pentru reconstituirea profilului său psihologic,
spiritual ori social, ci mai ales pentru înţelegerea în
profunzime a perioadei interbelice, în care acesta s-a
format. Alegerea lucidă a discursului memorialistic ce
îmbină, conform uzanţelor genului, cele două axe ale
rememorării – le dedans şi le dehors – îi permite
practic scriitoarei această dublă reconstituire: a
propriului chip şi a unei lumi considerate drept
exponenţiale. Transformînd, în acelaşi timp, mare
parte din carte într-o implicită, dar extrem de sensibilă
pledoarie despre conservarea umanităţii şi
supravieţuirea prin cultură, dimensiuni absolut vitale
într-o epocă în care, după cum ştim, spectrul
xenofobiei începea să sperie spaţiul european.
Privită prin lentila aburită a memoriei (cunoscuta
metaforă specifică scriiturii de gen), lumea asupra
căreia se opreşte Amelia Pavel în acest prim op
CONVORBIRI LITERARE
Emanuela ILIE
autobiografic este de la început etichetată drept o
lume „coerentă, caracterizabilă în primul rînd printr-
un anume stil de viaţă, printr-o mentalitate”
particulară, pe deplin conturată, deşi încă destul de
tributară antebelicului. Ceva mai departe, ideea de
alteritate a universului recuperat, aici, cu mijloacele
memorialisticii, revine, cu o pregnanţă susţinută de o
comparaţie dragă criticului de artă : „Mă refer desigur
la o lume, la un segment de societate care, privită din
optica importanţei sau a renumelui, reprezintă totuşi o
lume bună numai de gradul doi. Privită însă din
punctul de vedere al rolului ei social – din păcate
astăzi nu îndeajuns de cunoscut – ar putea fi
asemănată cu cea a « micilor maeştri » care în istoria
artei netezesc drumul celor mari, uneori chiar îl
pregătesc, încarnînd simptomatic, chiar simbolic,
valorile unei epoci”.
Ei bine, frumuseţile aproape uitate ale acestei lumi
numai de gradul doi formează cea mai mare parte a
materiei textuale a opului ce pare adesea interesat cu
mult mai mult de le dehors decît de le dedans. În
această carte nu se poate descoperi nimic sau aproape
nimic care să ne amintească de nucleul nur, specific
autoscopiei feminine –pe care unii teoreticieni o
consideră cu mult mai aptă a sesiza şi a descrie (după
caz, rafinat, nuanţat sau patetic, larmoaiant)
vulnerabilităţile, fragilităţile biosului, dar şi exaltările
specifice animei. Amelia Pavel pare aici preocupată
cu precădere de relevarea aspectelor exterioare ale
formării/ cristalizării reprezentărilor identitare
individuale, respectiv colective. Promisiunea relevării
unor secrete existenţiale, a unor misterioase interstiţii
psihologice (autoarea noastră utilizează, de cîteva ori,
sintagme promiţătoare precum: „năstruşnică”,
„eretică” sau oferă informaţii lacunare despre ereziile
adolescentine: „îmi plăcuse viaţa la liceu, deşi, cu
toată educaţia mea germană, nu aveam, cum se
99
cuvenea elevelor bune, nota 10 la purtare”) nu este în
fapt onorată în textul în care primează, cum spuneam,
imaginea lumii exterioare, şi nu a celei interioare.
Evident, o atare opţiune scripturală este justificată
în varii moduri de-a lungul rememorărilor. Cititorul
va observa însă oricum nu numai discreţia ieşită din
comun a memorialistei (care, în loc să se concentreze
asupra propriei personalităţi, preferă să îşi descrie
relaţiile cu ceilalţi – evident, acei ceilalţi care o
influenţează într-un mod vizibil, indiferent de durata
reală a legăturii respective), ci şi angajamentul etic
decis al demersului recuperator. Cele două trăsături
sunt atît de intim legate, încît, nu o dată, par să se
confunde. Dincolo însă de ocurenţa semnificativă a
acestor interferenţe, suprapuneri sau corespondenţe
între destinul individual şi cel generaţionist, ne atrage
atenţia şi natura aparte a orizontului familial în care s-
a format Amelia Pavel. Ascendenţa cu totul
particulară a autoarei ne este devoalată treptat şi cu
destul de mare precauţie. Memorialista ne vorbeşte
spre exemplu de „universul vienez al bunicii şi
copilăriei mele”, unul „încărcat de valori reale şi
fertile”, după ce ne atrage atenţia asupra faptului că ne
află totuşi în faţa unui „spaţiu nu atît geografic, cît
psihologic, social, cultural, spiritual” eclectic. Pentru
că în el încă sunt puternice „interesul şi simpatia
pentru viaţa germană şi austriacă (– vieneză în special
– în ambianţa mea) – cu darul lor specific de a încarna
expresiv un cotidian – locuinţă, alimentaţie,
vestimentaţie, reguli de comportament etc. – valorile
de bază ale tradiţiilor, civilizaţiei şi culturii, [care]
ţineau încă, în multe privinţe, de configuraţii
anterioare primului război mondial, chiar dacă erau
firesc asezonate cu noutăţi ale imediatului postbelic.
Id est: francofilia dominantă în anii ’20 şi ’30. Spre
deosebire, evident, de cei care comentează, în general
maliţios ori sceptic, acest eclectism din epocă,
memorialista beneficiază de perspectiva diacronică;
în consecinţă, are sagacitatea de a-i admite avantajele:
„Rămîn însă evidente iradieri în multe direcţii ale
unor valori şi mentalităţi din surse diferite,
amalgamate prioritar pe latura pitorescului,
confortului, căldurii umane cu tente idilice şi în mod
special – aş spune tipologic – asimilate în medii
familiale marcate genetic de experienţe de viaţă grele,
labile, încărcate de incertitudini şi îngrijorări”. Medii
familiale ce încearcă, totuşi, să îşi ducă existenţa în
aceeaşi normalitate din anii ’20-’30, altfel spus, să
ignore ameninţarea din ce în ce mai clară a
100
fantasmelor totalitare. Rememorînd prin urmare
perioada, autoarea ne descrie prieteni sau cunoscuţi
din cercurile frecventate (Marcel Avramescu, aflat în
faza hasidică; Manole Neumann şi Nicu Steinhardt,
întotdeauna îmbrăcaţi ireproşabil, în stil englezesc;
Solomon Gruber şi Dolfi Trost; Aurel Baranga-pe
atunci Leibovici, junele Sestopalis ş.a.); revine asupra
ambianţei familiale şi recunoaşte deschis că, în urma
unor schimbări economice şi politice pe care în
adolescenţă doar le intuise, tatăl său era angajat în
unele activităţi social-politice, pe linia Uniunii
Evreilor Români, opusă sioniştilor de stînga şi
concentrată pe ideea vest-europeană a diferenţierii
specifice numai pe bază de religie şi autoalegere, nu
pe bază de etnie. Făcînd o serie de paralele interesante
cu situaţia din Austria, Amelia Pavel observă, în fine,
o serie de „realităţi simptomatice, care, mai temperat
şi mai discret, au marcat şi existenţa societăţii
evreieşti interbelice din oraşele mari româneşti. Era o
societate ataşată de structurile locale, trăind o sinteză,
pitorească aş spune – între tipuri de experienţă istorică
diferită – una pe planul conştiinţei specifice deja
uitată, cealaltă vie, de confruntare şi asimilare cu tipul
de societate urbană românească, impregnată, la acea
dată, de puternice influenţe franceze, care nu
funcţionau doar pe plan cultural”.
Oricît de ameninţătoare vor fi fost, totuşi,
spectrele ideologice ale epocii, tînăra Amelia nu îşi
limitează deloc existenţa socială – spre deosebire de
alte memorialiste sau diariste ce detestă dacă nu
mulţimile, măcar „tendinţa turmo-filă” (Mariana
Şora, Jeni Acterian, Alice Voinescu ş.a.). Dimpotrivă,
caută constant forme de divertisment specifice
tinereţii interbelice – cu motivaţiile cele mai variate,
inclusiv ca substanţă, de la cele comune la cele mai
complicate, de vector identitar mai pronunţat. Spre
exemplu: „viaţa de cafenea şi nota ei boemă, moderat
boemă de altfel, a avut caracterul stimulativ
supraidealizat astăzi în emisiunile TV. Focul de
artificii al conversaţiilor, consumarea energiilor în
calambururi, butade, performanţe spirituale oraliceşti,
nu au priit decît naturilor puternice, capabile de
disciplină şi organizare interioară. În umbra lor,
ceilalţi, firavii, inadaptabilii, sau poate şi orgolioşii
succeselor uşoare, găseau un mediu propice propriei
impresii că «fac ceva» şi că «sunt cineva» fără
convertirea acelor scîntei ale instantaneului în durata
unei opere consistente”.
Cele mai emoţiona(n)te pagini din carte sunt
CONVORBIRI LITERARE
dedicate în fapt recapitulării modurilor în care, la
sfîrşitul anilor ‘ 30, această lume „bună numai de
gradul doi” – sintagmă ce face referire, tot discret, la
mai multe forme de minoritate sau de marginalitate
resimţită în anii tinereţii: etnică, socială, sexuală– a
putut rezista „acestui asalt al răului asupra
segmentului de lume din care făceam parte”. Vorbim
practic despre cîteva moduri de supravieţuire
existenţială, socială şi culturală. Este vorba în mod
special despre orientarea spre religiozitate şi cultura
religiei; „plonjarea în domestic şi, de aici, dacă era
vorba de oameni deprinşi cu doza zilnică de muzică,
lectură etc. transformarea ei în gest domestic, casnic,
smuls din viaţa socială, din viaţa ţării. Sau reducerea
ei artificială la un spaţiu restrîns, care devenea o altă
Românie, în miniatura unui exil”. Numeroase pagini
din carte sunt alocate apoi descrierii formelor de
divertisment specifice lumii de grad secund,
desfăşurate, firesc, fie în sfera intimului, fie în sfera
publicului. Mai întîi, „jocurile şi năstruşniciile noastre
de preadolescenţi şi adolescenţi, specific interbelice,
aş spune astăzi”, apoi jocurile domestice, vizitele
amicale, aniversările copiilor şi revelioanele în cerc
din ce în ce mai restrîns, ceaiurile (dansante sau nu),
respectiv mesele rare la restaurante („Suzana”,
„Smilovici”, „Modern”, „Lido”), cafenele şi baruri în
care se ascultă jazz, filmele, spectacolele de teatru şi
operă, vacanţele la mare sau la munte, balurile şi
societăţile de binefacere. Iată, spre exemplu, o
referinţă ludică pe care memorialista o utilizează şi
pentru a marca, delicat, o cutumă a epocii, şi o
trăsătură psihologică proprie: „Jucam « Schwarzer
Peter » (un vechi joc de cărţi german cu personaje
care semănau cu micile sculpturi de pe altarele
catedralelor gotice), strîngeam fotografii de artişti de
cinema, pe care îi mîzgăleam în fel şi chip şi ale căror
gesturi şi mişcări le imitam exagerîndu-le. Mă făceam
că plîng ca Lya de Putt – marea vedetă – vampă a
epocii – trîntindu-mă pe canapea, zguduindu-mi
umerii, cu capul culcat pe braţ” .
Pentru viitoarea intelectuală, totuşi, refugiul de
elecţie nu poate fi altul decît cultural. Pe lîngă
spectacolele de teatru şi de operă (o obligativitate
impusă de părinţi în copilărie şi urmată cu plăcere de
cîteva ori pe lună), ea e sedusă iremediabil de
cinematograful unde rulează, evident, mai mult filme
germane. În anii ‘20, copila este impresionată de valul
expresionist, reţinînd, şi peste decenii, impresiile „de
neuitat” la vizionarea unor pelicule precum
CONVORBIRI LITERARE
„Nibelungii” sau „Metropolis”-ul originar, în care
admiră „construcţia geometrică, de forme ordonate,
[ce] ţinea chiar de preferinţele mele, solid susţinute în
educaţia familială, nu numai a mea, ci de principiu în
societatea din care făceam parte”. Memorialista nu se
sfieşte să îşi amintească nici de filmele sentimentale
vieneze, cu favoriţii Willy Fritsch şi Martha Eggerth,
din anii‘ 30, înlocuite ulterior cu filmele UFA din
noua producţie patriotardă: în ciuda ridicolului şi
falsităţii acestor pelicule cu o dominantă ideologică
mascată, tînăra Amelia le frecventează, pentru
„peisajele frumoase de munte şi interioare mobilate
«gemütlich»”, dar mai ales pentru că „regăseam acolo
detalii din faza germană a copilăriei mele: amănunte
domestice, feluri de mîncare şi mai ales cîntece: Das
Wander ist des Müllers Lust, Ich hatt einen
Kamaraden, Guten Abend, gute Nacht şi altele, mai
noi, de bună calitate, din specia « chanson »-ului
german, care poseda deja, la acea dată, o mică tradiţie,
cîntecele Marlenei Dietrich şi ale lui Bertold Brecht”.
Mult mai frecventă, desigur, este lectura – de ziare
şi reviste (preferatele sunt „Timpul” lui Grigore
Gafencu, pentru pagina a doua, culturală, avîndu-i
între colaboratori pe G. Călinescu şi Miron Radu
Paraschivescu, o pagină substanţială, inteligentă şi
moderată, care „putea fi un merit părtaş la susţinerea
existenţei”, apoi „Revista Fundaţiilor Regale”, pentru
că „rămînea în continuare un model de obiectivitate şi
deschidere”, şi „Viaţa românească”, care o
retransportă pe tînăra cititoare „într-un univers stabil,
amabil, care semăna cu cel din fotografiile de primă
tinereţe ale părinţilor mei”), dar mai ales de cărţile
care, în ordinea esenţialului, făceau mai mult decît să
îi deschidă pe tinerii cititori înspre universuri
alternative. Anume, ele „ne pregăteau rezistenţa
interioară în faţa răului care urma să vină”. Un martor
în plus conţine, ca numeroase alte volume
memorialistice, un inventar generos de titluri cu rol
formator, însoţit de observaţiile obişnuite despre
specificitatea epocilor în care ele au contribuit la
cristalizarea imaginii despre sine şi/ sau despre
exterioritate. Reţinînd, spre exemplu, delectările
trans-livreşti alături de Nicu Steinhardt (alături de
care tînăra proslăvea « fericirea» şi comenta
beletristica franţuzească), memorialista nu pierde
prilejul să puncteze din nou orientarea franco-filă a
culturii interbelice: „Cultural vorbind, mai ales în
mediile bucureştene mondene şi ale intelectualilor
neboemi, Franţa ocupa după 1925 primul loc.
101
Romanele franceze publicate la Payot şi Flammarion:
Joseph Kessel-urile adulate de cucoane şi Paul
Morand-urile inteligente, cu vorbe de duh, lectură
uşoară, care preluase clientele lui Paul Bourget;
Claude Anet-urile cu micile lor incursiuni în lumea
socotită pe atunci pitorească a vieţii ruseşti, circulau
mai ales în societatea de bon ton din afaceri, politică,
administraţie. In lumea scriitorilor, studenţilor,
elevilor, liber profesioniştilor, a gazetarilor, prioritatea
o aveau romanele publicate la Mercure de France şi
Nouvelle Revue française: Gide, Mauriac, Romain
Rolland, precum şi traducerile de rusă, Dostoievski, în
primul rînd, cu o imensă vogă, dar şi primii autori
sovietici, rapid interzişi în ţara lor, de ex. Boris
Pilniak”.
După cum ştim, în cele mai multe confesiuni
feminine ale epocii, lectura este menţionată ca
suprema „igienă a spiritului”, care poate anihila, fie şi
temporar, „sentimentul unei existenţe larvare” sau
„viaţa golaşă, [care] mă epuizează prin vacuitatea ei”
(Jeni Acterian). Deşi schizothemia (retragerea în sine,
izolarea într-un spaţiu de securitate, refuzul lui le
dehors) şi orice formă de taedium vitae îi este străină,
şi Amelia Pavel mărturiseşte a fi trăit cu pasiune
„aventura devorantă a cărţilor”. Şi în cazul ei, firul
rememorării se schimbă brusc în listă lungă de cărţi
citite la diferite vîrste, în ierarhii ale acestora, în
observaţii lacunare, dar exacte pe marginea studiilor
de interes, în glose de lectură sau comentarii subtile
plecând, bunăoară, de la Romain Rolland şi Roger
Martin du Gard, Gide şi Rimbaud. Dintre preferinţele
sale de lectură, sunt amintite în special cărţile
avangardiste – autoarea vorbeşte undeva de „aventura
devorantă a lecturilor ultra moderne: Voronca, Ion
Barbu, Urmuz, dar şi Adrian Maniu”, altundeva de
„avangarda trăznită”, de care se va vindeca învăţînd
pentru bacalaureat (ocazie de a-i redescoperi pe
Creangă, Caragiale-autorul preferat pentru examen,
Alecsandri şi Ghica), în sfîrşit, scrierile autobiografice
(André Gide şi Roger Martin du Gard, Jacques şi
Raissa Maritain, Francis Jammes ş.a.). Încă un
amănunt semnificativ: dacă în viaţa de liceu lecturile
preferate ale Ameliei Pavel sunt mai degrabă
avangardiste, în viaţa estudiantină accentul se mută
pe cărţile de literatură menite să restaureze „starea de
fericire difuză” resimţită frecvent în prima copilărie
(cele semnate de Proust, Valéry, Mallarmé şi Péguy,
Bergson, Jacques Maritain, Etienne Gilson şi Gabriel
Marcel etc.).
102
Dacă extragem, din înşiruirea de reflecţii pe toate
aceste teme subsecvente culturalului, pe de o parte,
respectiv cotidianului deloc frust, pe de altă parte, pe
cele care vizează mizele de adîncime ale demersului
confesiv, trebuie să observăm mai întîi relevanţa
aspectelor etno-identitare ce suprascriu, în numeroase
pasaje, aspectele formatoare strict individuale (eul
este substituit adesea de către noi sau se erijează într-
un fel de porte parole generaţionist). Apoi dominanta
gnoseologică a rememorării: spre deosebire de alte
discursuri de acest tip, scriitura Ameliei Pavel are ca
menire înţelegerea – nu a propriei vieţi, ci a
resorturilor angrenajului/ mecanismului macro-istoric
care i-a determinat mutaţiile esenţiale. Deloc
întîmplător, de altfel, confesiunile (în adevăratul sens
al sintagmei) încep de regulă prin vocabule precum
„înţeleg” sau „mă clarific”. Să parcurgem un paragraf
emblematic, care închide unele din sensurile majore
ale confesiunii: „Înţeleg însă azi că, dincolo de situaţia
foarte specială, mărunt localizată istoric în care ne
aflam, şi pe care atunci o înregistram trăind-o cu un
soi de calm genetic şi de speranţă certă, apropierea
aceasta, simplificată, de concretul vieţii, echilibrarea
preocupărilor elevat-culturale, « spirituale », cu
substanţa vie, deşi anonimă, a cotidianului, respectul
de cotidian, pînă la cvasi-sacralizarea lui, a fost o
tendinţă mai generală, în orice caz mai profundă, în
epoca mai veche. Începutul va fi fost cred pe la
mijlocul anilor ‘30, odată cu slăbirea sufletului
avangărzilor artistice şi a conturării mai precise a
reacţiilor faţă de ele”.
Cîteva pagini mai departe, opinia autoarei e şi mai
tranşantă. Marile tragedii ale Istoriei vor debuta sau
vor avea drept prim simptom revelator înstrăinarea
prin semnele cotidianului şi banalului: „Premoniţia
răsturnărilor în toate compartimentele vieţii, care
pentru unii începuseră să acţioneze mai devreme, încă
din momente aparent liniştite, pentru ca apoi să
marcheze viaţa tuturor, s-a oprit cu perspicacitate la
înstrăinarea prin semnele cotidianului şi banalului.
Acolo am fost cu toţii loviţi temeinic, prin
distorsiunea lui, am fost lezaţi în multe privinţe
iremediabil, după cum ne şi descoperim astăzi, cu din
ce în ce mai multă mirare.” Pentru a se proteja cu
adevărat de „abuzurile memoriei” (Tzvetan Todorov),
posteritatea nu are voie să ignore nici aceste pierderi.
Chiar dacă la o primă vedere le consideră... bune
numai de gradul doi!
CONVORBIRI LITERARE
 O NIHILISTĂ PUR SÎNGE
Angela Marinescu, Subpoezie. Opere complete I,
II, Editura Charmides, 2015
Angela Marinescu, Proza. Opere complete,
Editura Charmides, 2016.
Nu se poate scrie despre cele două tomuri ale
Angelei Marinescu într-un spaţiu (tipografic)
atît de restrîns. Voi încerca totuşi să notez aici
unele impresii pe care mi le provoacă lectura
uneia dintre cele mai originale, percutante,
modelatoare şi incitante opere poetice din lirica
românească postbelică.
Angela Marinescu este o nihilistă pur sînge,
o instanţă refractară faţă de tot şi toate, fără însă
ca această atitudine să aibă raţiuni estetice sau
ideologice. Angela Marinescu este ceea ce este,
un cumul de ipostaze exteriorizate direct, fără
nici un fel de mediere. Poeta practică un
veritabil denunţ al interiorităţii, iar această
interioritate îşi are originea într-o spiritualitate
atipică. O spiritualitate dominată de avatarurile
cărnii. Eşecul la care face referire poezia
Angelei Marinescu din mai multe perioade de
creaţie este eşecul (decrepitudinea) fiinţei
umane, fiinţa însemnâmd – în cazul de faţă –
fiziologie: „sfîrşitu zilei/ rece,/ o singură rază de
soare/ ca un fascicul ce taie/ în carne vie/ laser/
te-am inventat/ te-am frecventat/ tocmai cînd
eram în plină/ nevroză./ nu sînt bună la nimic/ pe
cine ar mai putea interesa/ întunericul meu/ din
care/ ţîşneşte urină” („Jurnal”). Această
radicalizare a expresiei provine din unele
revelaţii legate de transformarea sa lăuntrică. În
astfel de situaţii poezia Angelei Marinescu pare
CONVORBIRI LITERARE
Şerban AXINTE
a fi una a verdictelor fără posibilităţi de recurs.
În acelaşi ton sunt formulate mai multe
„sentinţe” referitoare la arta sa poetică: „o
noninterpretare din ce în ce mai absconsă/ un
nonloc din ce în ce mai izolat./ un nonbuncăr cu
uşile şi ferestrele zidite./ o nonpoezie din ce în
ce mai întunecată.” („Autoportret”). Scriitoarea
afirmă într-un text intitulat Sfârşitul poeziei mele
că „poezia este o fiinţă, un unicat existenţial
imposibil de repetal şi de multiplicat. Nu viaţa
este poezie, nu starea poetică este poezie, numai
textul (poetic) este poezie, adică forma poetică
precisă pe care noi o dăm textului pe care îl
scriem, ca şi poezie. Or, această poezie am
considerat că nu poate lua orice formă şi, deşi
forma respectivă într-un anumit context sau
moment dat, ne pare nouă ca fiind programată
dinafară, pe deasupra noastră, ea nu este, de fapt,
decât o consecinţă firească a unui exerciţiu
îndelungat, practicat cu sacrificiu şi devotament
absolut”.
Dacă ne întoarcem cu câteva decenii în urmă,
mai precis la Sînge albastru (1969), putem lesne
observa că marile teme ale poeziei Angelei
Marinescu erau prezente şi în volumul de debut.
Texte precum „Bocet bogat” sau „Rac” sînt
exemplare în acest sens. Desigur, în anii `70
scrisul autoarei se revendica de la o cu totul altă
poetică, una puternic marcată de estetica vremii,
dar faptul că Angela Marinescu se centrează
mereu pe sine într-un sens antimetafizic şi deloc
transcedental face ca propria sa transformare (nu
ar fi potrivit în context să o numesc evoluţie) să
fie similară cu devenirea poeziei ei. Aşadar,
103
 Şi fără metafizică poezia rămâne doar
literatură”.
Felul în care este construită această
antologie, dinspre prezent spre început, pune şi
mai mult în evidenţă acea obsesie a autodefinirii
prin negaţie. Spre exemplificare pot fi citete
foarte multe titluri, dar cel mai elocvent mi se
pare „Blocul NU”. Violenţa orientată către sine
transpare ca un dat ontologic imposibil de
surmontat: „o femeie nu este decît un cîntec de
lebădă/ o femeie nu este decît un gunoi
fosforescentă/ ce se masturbează/ o bucată de
carne/ roşie macră/ bună sănătoasă/ fibră marfă/
ce trebuie violată/ de un creier străin/ eu m-am
născut/ gata violată/ de/ creierul/ meu („o femeie
nu este decît un cîntec de lebădă”). Pornind de la
perspectiva din care se examinează este cea
exemplul citat, amintesc şi o altă particularitate
care, în timp, îi defineşte topos-ul poetic, el
a poeziei Angelei Marinescu. În cazul acestei
însuşi negat. Nu mai vorbesc de faptul că însăşi
scriitoare se poate vorbi despre un erotism
privirea, perspectiva, este rezultatul unei tăieri
despiritualizat, înţeles mai mult ca instinct
în carne vie.
animalic. Mai bine spus, erotismul provine din
Dacă ar fi să simplific lucrurile, as spune că
instinctul animalui bolnav. Erotismul e
Angela Marinescu pare a fi o poetă rea atît cu
obşcenitate dusă dincolo de consecineţele sale
sine, cît şi cu ceilalţi. Dar, atenţie, ea expulzează
ultime. Se manifestă dincolo de relaţionare
de fapt un amestec de duritate şi tandreţe. Partea
umană şi oprobriu. Mai trebuie adăugat aici că
nevăzută a poeziei ei (the dark side of tre moon)
obşcenitatea de care vorbesc nu ţine de limbaj, ci
e dominată de această tandreţe de multe ori
de imagine. Expunerea aceasta nemediată,
reprimată. Dar cu cît şi-o extirpă din sine, cu atît
brutală a intimităţii poate fi asemănată cu lăsarea
ea apare mai pronunţată în subsidiar. Poeta
la vedere a unui ţesut nevindecat care prezintă
instituie pentru sine o morală în absenţa moralei,
însă toate urmele şi efectele cicatricelor.
cum de altfel şi declară într-un text puternic
Am afirmat la început că Angela Marinescu
autoreferenţial: „Cum aş putea să sesizez
este o nihilistă pur sînge. Sper că s-a văzut din
metafizica unui poem când cuvintele lui rămân
acestă intervenţie a mea că acest nihilism
mute şi când spaţiul dens al tăcerii este împins
comportă numeroase nuanţe care-l scot din
spre spaţiul fizic, alb, al hârtiei? Dacă numai în
dogmatismul negaţiei. Acum, la final, mai adaug
prezenţa instinctului este posibilă devenirea
una. Nu-ul poetei nu este un echivalent al lui
metafizică, pentru că există posibilitatea luptei şi
anti. Scriitoarea nu manifestă împotriva a ceva.
deci se întrezăreşte un sens al transparenţei,
În cazul ei, negaţia e mai mult o formă de
atunci numai spaţiul moral este metafizic. Dacă
alcalinizare a unui esenţe/ existenţe profund
nu poţi asuma cuvinterle ca pe nişte instincte,
acide.
dacă prezenţa lor acută nu o poţi structura şi
transforma, atunci nu poemul este spaţiul moral
spre care tind cei ce scriu poezie. Şi fără acest
spaţiu moral al cuvintelor, fără cuvânt «morale»,
nu există nivelul suspendat al liniştii spirituale.

104 CONVORBIRI LITERARE

 FIZICA ÎN ŞAPTE POVEŞTI
PE CARE ORICINE LE POATE
ÎNŢELEGE
Întotdeauna am crezut că orice ansamblu de
cunoştinţe, organizat într-o poveste, poate fi înţeles
mai uşor. E un fel de funcţie ordonatoare a
naraţiunii, un fel de virtute logocentrică capabilă
să facă inteligibil prin cuvinte ceva ce, altfel, ar fi
mai greu de înghiţit. Dacă s-ar ţine cont mereu de
această funcţie, probabil că ştiinţele mai hard −
matematica, chimia, fizica, biologia − ar fi mai
uşor de transmis, de predat şi de receptat. În
şcoală, în universitate şi-n afara lor. În era
globalizării şi a interdisciplinarităţii, punerea în
poveste ar media foarte facil atît dialogul cu un
public larg interesat, cît şi schimbul intrinsec de
concepte şi viziuni din interiorul ştiinţelor.
Deocamdată pot invoca aici istoria, cea mai mare,
mai veche şi mai evidentă beneficiară a punerii în
poveste, fără de care nici una dintre marile
întîmplări absurde şi haotice ale omenirii n-ar fi
avut parte de cronologie şi inteligibilitate, de
memorie, într-un cuvînt.
O mulţime de fizicieni au publicat cărţi aşa-zis
„de popularizare”: Einstein, Weisenberg, Bohr,
Bohm, Hawking, Mlodinow, Smolin. Unele au fost
traduse la noi, cu mare folos, mai ales pentru
umaniştii mai refractari la ariditatea discursului
ştiinţific, dar receptivi la desenul actual al lumii şi
al universului. Ca să nu mai amintesc contribuţia
recentă a lui Cristian Presură, cu un masiv
compendiu explicativ al fizicii ultimelor secole,
intitulat, sugestiv şi paradigmatic, Fizica povestită.
Vasăzică, ideea punerii în poveste nu e deloc
străină marilor minţi, care n-au dorit să rămînă
singurii privilegiaţi ai unui discurs pe cît de elitar,
pe atît de important, pentru omenire.
Carlo Rovelli, fizician italian cu stagii lungi în
Franţa şi SUA, a publicat în 2014 o sinteză
CONVORBIRI LITERARE
Adrian G. ROMILA
hiperesenţializată a fizicii secolului XX, exact cea
care dă seamă de felul în care vedem, astăzi,
structurile de adîncime (şi de înălţime) ale realităţii
de sub ochii noştri. Tradusă la noi conform titlului
original de către Vlad Zografi (Şapte scurte lecţii
de fizică, Humanitas, 2017), cartea e o excelentă
introducere în marile teorii care au revoluţionat
ştiinţa ultimului veac. De la relativitatea lui
Einstein la „salturile cuantice” ale lui Heisenberg,
de la particulele lui Planck şi cîmpurile
electromagnetice ale lui Maxwell la efectele
căldurii şi la „găurile negre” studiate de Hawking,
cele şapte lecţii prezintă fluent, rafinat şi fără
abuzuri conceptuale ce s-a întîmplat cu ceea ce
credem noi că înseamnă lume văzută şi nevăzută.
De la primele observaţii einsteiniene încoace,
lucrurile s-au schimbat enorm şi se pare că nici
Kant, nici Laplace, nici Newton n-au prea avut
dreptate. În toată cartea există o singură formulă
matematică, cea a lui Riemann referitoare la
raportul dintre cîmpul gravitaţional şi spaţiu,
reprodusă doar pentru simplitatea ei (sigur, mai
evidentă pentru cunoscători). În rest, expunerile lui
Rovelli tratează totul cu accesibilitatea şi
simplitatea unui filosof auster, parcimonios cu
exagerările conceptuale, dar generos cu
argumentele retorice (şi cu desenele didactice) care
ar oferi cea mai eficientă explicaţie. De aici
impresia aerisită pe care o lasă cartea, la pachet cu
finalitatea atinsă din plin: cuprinderea marii
poveşti prin care ne vedem pe noi înşine şi bucata
de univers pe care o locuim.
Dar accesibilitatea celor şapte lecţii vine şi din
concepţia că lumea descrisă de marile teorii e o
capodoperă analoagă celor muzicale, plastice şi
literare, una frumoasă, imprevizibilă, exotică în
105
asimetriile ei şi foarte complexă în manifestări. ar fi în afara ei. Sîntem singura specie conştientă
Totul a început, spune autorul, de la revoluţiile de propriul sfîrşit şi de cel al universului,
relativităţii. Obţinută intuitiv, prin observaţii deocamdată singura specie conştientă de
elementare, şi dovedită apoi experimental, teoria relativitatea şi efemeritatea poziţiei ei în infinitul
lui Einstein „descrie o lume fantastică, plină de de deasupra şi de dincolo de ea. „Sîntem făcuţi din
viaţă şi de culoare, în care universurile explodează, acelaşi praf de stele din care sînt făcute toate
spaţiul se prăbuşeşte în găuri fără capăt, timpul lucrurile, iar cînd cădem pradă suferinţei sau cînd
încetineşte în apropierea unor planete, iar sîntem pe culmile bucuriei, nu facem decît să fim
întinderile nemărginite ale spaţiului interstelar se ceea ce sîntem în mod inevitabil: o parte a lumii
încreţesc şi se văluresc ca suprafaţa mării”, pentru noastre”.
ca mai tîrziu, mecanica particulelor să arate că Cu o concepţie holistică, dinamică şi uşor
„lumea e o colcăială continuă, neobosită a unor fatalistă, Carlo Rovelli a oferit şapte captivante
entităţi efemere, o permanentă apariţie şi dispariţie puneri în poveste ale fizicii moderne. Nu i-au lipsit
a lor. Un ansamblu de vibraţii, ca în hiperexcitata talentul sintetic şi virtuţile poetice, de vreme ce
lume hipiotă a anilor ´60. O lume a evenimentelor, multe dintre teoriile aride sînt ilustrate prin
nu a lucrurilor”. Şi acesta e miezul opiniei lui imagini vizuale, explicaţii „cuantice” traduse,
Rovelli, că trăim printre întîmplări permanente, concluzii filosofice şi formulări de impact. Dacă
printre capsule de univers interdependente, lecţiile de fizică din şcoală ar arăta ca ale lui, altfel
fluctuante, fiecare cu propria ei viaţă, comunicînd am privi ştiinţele exacte, noi, umaniştii de profesie
misterios şi imprevizibil unele cu altele. Omul nu şi specialiştii în poveşti. Nici visele n-ar mai fi
e doar un observator, ci parte activă a acestui doar ipoteze, nici imanentul atît de concret, nici
univers, implicat direct, prin natura sa, în procesele termenii atît de referenţiali. Fizica ar deveni un
pe care încearcă să le descopere şi să le descrie. domeniu pe care aproape oricine l-ar putea
Perspectiva umană asupra lumii vine din interiorul înţelege, în esenţă, de unde curajul meu de-a scrie
ei, pentru că „sîntem alcătuiţi din aceiaşi atomi şi despre aceste şapte poveşti, atît de accesibile şi,
aceleaşi semnale luminoase ca pinii din munţi şi paradoxal, de bogate în imaginaţie.
stelele din galaxii”. Între arabescurile infinite care
ne înconjoară micro şi macroscopic, sîntem „doar
o înfloritură printre nenumărate alte înflorituri”.
Limitaţi de ignoranţă, de simţuri, de inteligenţă, de
tot felul de subiectivităţi, construim o imagine
despre univers care nu e ceva exterior, dimpotrivă,
e ceva care ne implică, în calitate de observatori
conştienţi. Ţinta noastră e să ne descriem lumea cît
mai bine, să deosebim între mituri şi ştiinţă, între
poveşti şi piste valide de observaţie. „Cunoaşterea
noastră reflectă aşadar lumea. O face mai bine sau
mai rău, însă reflectă lumea în care trăim. Această
comunicare între noi şi lume nu e un element care
să ne deosebească de restul naturii. Toate lucrurile
interacţionează permanent între ele, iar astfel
starea fiecăruia poartă urmele stării celor cu care a
interacţionat. În acest sens, toate lucrurile schimbă
continuu informaţiile unele despre celelalte”.
Specificitatea umană e dată de această apartenenţă
la infinitele şi misterioasele forme ale unei naturi
pe care omul însuşi o descrie, ca obiect, ca şi cum
ACTUALITATEA LITERARÃ
106 CONVORBIRI LITERARE
 L I T E R A T U R A A Z I
REPERE ANTICE ÎN ÎNŢELEGEREA
LUI EMINESCU ASTĂZI
După mai bine de două decenii de desfiinţare
şi restaurare în libertate atât a omului, cât şi a
operei Eminescu în integralitatea lor, cu exagerări
care frizează absurdul şi intuiţii subminate de
incultură, contribuţiile celor care vorbesc, scriu,
gândesc sau „negociază”1 imaginea de mult
deformată a mitului creat cu bună ştiinţă de Titu
Maiorescu sunt încă îndatorate celebrei dispute ce
va fi fost adjudecată definitiv, pentru istoria
literară, de paginile numărului 265 din 1998 al
revistei Dilema. Ciclica şi „îndârjita
Kulturkampf”, bătălia culturală (citată de Lucia
Cifor într-un articol2 ce atrăgea atenţia asupra
necesităţii de a lupta pentru metodă în
eminescologie) în care s-au aruncat şi căreia
continuă să i se devoteze critici literari, scriitori,
oameni de cultură, dar şi de decizie politică pare
un blestem fără de scăpare. Ea îi împarte pe
promotorii contemporani ai poetului în
„dispozitive diferite de luptă”3, în iconoclaşti şi
iconoduli, în grupuri la fel de periculoase, căci
dăunătoare, de delatori şi zelatori care „nu fac
altceva decât să marginalizeze impactul
extraordinar intelectual şi estetic cultural pe care
l-a avut atât în timpul vieţii, cât şi după moartea
lui […], să distrugă autenticitatea lui Eminescu şi
să transforme valorarea lui reală, culturală,
estetică, spirituală în ceva cumva derizoriu”4.
Autopromovându-se, aceştia se înfăţişează fără
teamă ori ruşine opiniei publice şi îşi forţează
intrarea în instituţiile culturale şi de învăţământ,
folosindu-i numele pe post de „brand” într-o
personală şi deloc originală strategie de
marketing.
Cum se poate forţa, în atari condiţii, intrarea în
CONVORBIRI LITERARE
Livia IACOB
normalitate? Într-o normalitate, să spunem, a
echidistanţei? Dacă eminescologia recentă este
datoare să semnaleze, printre altele, şi ipocrizia
anumitor studii aşa-zis critice, atât de înfierată, la
vremea lui, de Eminescu însuşi, nu mai puţin
obligată rămâne ea, pe termen lung, să-şi
reconstruiască, să-şi delimiteze în permanenţă
terenul şi să orienteze personalităţile care,
traversându-l, se vor forma în direcţia medierii în
şi prin cultură, girată în mod fundamental de
experienţa lecturii şi maturitatea hermeneutică.
Un bun exemplu în acest caz l-ar putea
constitui, credem, recenta contribuţie a
universitarului ieşean Traian Diaconescu. Venind
după o perioadă de tăcere întrucâtva salutară,
salubră pe termen mediu, volumul apărut în 2009,
Mihai Eminescu şi antichitatea greco-latină
(Editura Feed Back) reprezintă mărturia aceluiaşi
efort constructiv de situare a unei personalităţi
gigantice într-o cultură mereu în mişcare,
contradictorie prin încăpăţânarea cu care se
grăbeşte să diagnosticheze. Pe urmele lui Petru
Creţia din Testamentul unui eminescolog, autorul
urmăreşte să readucă în discuţie necesitatea unui
glosar al culturii lui Eminescu, care, normală
pentru un romantic european, ţine totuşi de
domeniul excepţionalului pentru un creator dintr-
un spaţiu de cultură şi civilizaţie minoritar, supus
strădaniei, atunci ca şi acum, de a se reintegra în
familia spirituală de care era legat prin trecutul
străvechi, dar despărţit prin cel recent.
Mihai Eminescu şi antichitatea greco-latină s-
a născut, după cum însuşi autorul mărturiseşte,
din dorinţa de depăşire a cercetărilor de gen din
ultimele trei decenii. Acestea sunt în bună măsură
107
discutabile fiindcă, deşi îşi propuseseră şi ele să
valorifice izvoarele marii culturi în opera poetului
român, dădeau dovadă de suficienţă şi finitudine
în privinţa mizei, înscriindu-se pentru totdeauna
în rândul producţiilor „repetitive”, nu „creative”,
altfel spus al studiilor ce promovează excesul de
sursologie şi lasă într-un con de umbră
interesantele probleme suscitate de estetica
receptării. Însumate, lucrările de acest gen stau, e
adevărat, sub semnul erudiţiei, căci obligă la
permanente referiri în domenii precum literatura,
istoria, arta, mitologia, religia etc., dar sunt
incapabile să gestioneze noutatea lingvistică a
creaţiei eminesciene „în perspectivă diacronică şi
comparată, aşa cum au procedat, la vremea lor, G.
Călinescu sau T. Vianu”5 – scrie Traian
Diaconescu.
De aceea se simţea nevoia unui studiu neutru
care, pornind de la simpla aşezare în diacronie a
cercetărilor demne de a fi avute în vedere, să pună
într-o lumină nouă, prin metoda comparaţiei
explicite şi implicite, aparent perimatele dezbateri
de odinioară ale căror ecouri au rămas, de fapt, şi
astăzi la fel de răsunătoare. Şi ce cale mai
potrivită de a alcătui o astfel de inventariere decât
cea a antologării?
Pornind de la influenţa fertilă pe care
Antichitatea greco-latină a jucat-o în formarea
personalităţii poetului, dar şi în modelarea
substanţei operei, s-a născut astfel o antologie
tematică, inventariind nume şi studii intens citate
(„Coincidenţe” a lui Al. Philippide, „Filozofia
antică în opera lui Eminescu” de Cezar
Papacostea sau studiul lui Al. Piru „Eminescu şi
clasicismul”), dar şi altele interesante ca metodă
şi concluzii, cum sunt chiar cele de hermeneutică
şi prozodie comparată ale autorului (de pildă,
„Odă în metru antic. Strofa safică antică şi
configuraţii metrice eminesciene” sau
„Mitologicale. Hexametrul antic în configuraţii
eminesciene”). Selecţia s-a operat desigur pe
criterii stricte, avându-se în vedere contribuţiile
exponenţiale publicate în decursul a mai mult de
un secol, de la dispariţia lui Eminescu şi până în
momentul de faţă. Efortul de aducere în prezent a
exegezelor este evident: în Notă asupra ediţiei a
108
doua, autorul precizează că nu a lăsat nici titlul în
forma din prima ediţie, „adică Eminescu şi
clasicismul greco-latin, pentru că poetul nu se
inspiră numai din lumea clasică din vremea lui
Pericle sau din vremea lui Augustus, ci şi din
epoci preclasice sau postclasice ale culturii
antice”6, dar şi că a îmbogăţit numărul exegezelor
din volum cu articole deja cunoscute ori inedite
întrucât „aduc un spor de cunoaştere faţă de
studiile precedente şi deschid calea altor exegeze
axate pe relaţia dintre imitaţie şi creaţie în opera
eminesciană”7.
Atent structurată, antologia profesorului
universitar ieşean este prevăzută cu un aparat
critic pe măsură. Ea cuprinde un studiu
introductiv, două note – la prima şi, respectiv, cea
de-a doua ediţie –, corpusul propriu-zis,
bibliografia actualizată şi indicele de nume, atât
de util cititorului grăbit. Pe post de prefaţă, Traian
Diaconescu scrie despre „Eminescu şi
antichitatea greco-latină în exegeza românească”
luându-şi drept moto celebra aserţiune din
publicistica eminesciană, „Fără cultul trecutului
nu există iubire de ţară” şi căutând să-şi justifice
demersul în pragul unui nou deceniu de provocări
hermeneutice. Aflăm astfel că autorul militează
pentru cunoaşterea acestei exegeze şi în afara
literaturii de specialitate, pentru aducerea ei în
aria de interes a publicului larg, „cercul strâmt” al
criticii profesioniste părând un ideal restrictiv,
perimat şi nefolositor. Înlăturarea barierelor nu
este posibilă în lipsa actului genuin de erudiţie,
asigurat, rezumativ, printr-o trecere în revistă a
modului în care Eminescu însuşi şi-a format şi
definitivat concepţia privitoare la spiritualitatea
greco-latină, modelatoare de mentalitate şi
imaginar, cu intens potenţial poietic. Excursul
istoric, bine documentat, în adolescenţa poetului
– când frecventarea gimnaziului din Cernăuţi şi
îndrumarea lui de către profesori precum Aron
Pumnul sau E.R. Neubauer pun temelia culturii
umaniste –, este interesat să reliefeze una din
căile prin care a ajuns Eminescu la istoria,
filozofia şi literatura antice, şi anume lectura din
Schiller şi Goethe, „fervenţi cultivatori ai
antichităţii”. La fel şi invocarea studiilor de la
CONVORBIRI LITERARE
Viena şi Berlin, când Eminescu, pregătindu-se
pentru o carieră universitară, frecventa cursurile
lui Th. Vogt, „interpret al gândirii aristotelice”, R.
Zimmermann, „specializat în istoria doctrinelor
filozofice” şi A. Bonitz, „exeget al gândirii lui
Platon şi Aristotel”8 îi prilejuiau apropierea de
filozofia antică şi germană. Sunt invocate aici şi
secvenţe tipice documentaristului literar, de pildă
mărturia lui Slavici despre faptul că poetul citea
dialogurile lui Platon cu textul original în faţă şi îl
aprecia îndeosebi pe Shopenhauer. Incipitul
istoric, alcătuit în manieră călinesciană, se
dovedeşte o bună strategie de apropiere de fondul
„problemei”: studiul abundă apoi în referiri la
pasiunea lui Eminescu pentru poezia lui Homer,
Pindar şi Sofocle, pentru operele lui Lucreţiu,
Vergiliu, Horaţiu, Properţiu şi Ovidiu. Se recurge,
evident, la metoda comparaţiei în evidenţierea
influenţelor şi diferenţelor definitorii şi se
marşează, pentru a-i facilita cititorului insuficient
experimentat un plus de acuitate a înţelegerii, pe
invocarea unor fragmente bine alese din
publicistica eminesciană de la Timpul.
Atunci când face precizările metodologice,
autorul dovedeşte reale calităţi editoriale: selecţia
materialelor s-a sprijinit pe „valoarea critică şi pe
varietatea tematică” a lor, în vreme ce
succesiunea acestora rămâne tributară criteriului
cronologic. Din volum lipsesc „sintezele
remarcabile ale lui G. Călinescu şi T. Vianu pentru
că acestea au fost destinate de editură unor
volume separate”9. Textele celei de-a doua ediţii,
ca şi cea dintâi, reproduc variantele pentru care au
optat autorii lor în conformitate cu normele
ortografice în vigoare, iar redarea versurilor
eminesciene s-a făcut după o minuţioasă
confruntare cu ediţia Perpessicius. Se operează, în
plus, necesara diferenţiere între notele autorilor,
aşezate la finele fiecărui articol, şi notele
editorului/autorului antologiei (deşi intercalate,
ele sunt diferenţiate prin precizarea n. ed.), iar
Bibliografia selectivă a primei ediţii, care
cuprindea articolele dedicate respectivei teme
între 1890 şi 1980, a fost actualizată, adăugându-
i-se, cu ajutorul Bibliotecii Centrale Universitare
CONVORBIRI LITERARE
din Iaşi, studiile şi articolele ultimilor trei decenii.
Cât priveşte contribuţiile propriu-zise din
Mihai Eminescu şi antichitatea greco-latină, ne
vom opri numai asupra câtorva din ele, distincte
prin metodă şi arie tematică, lăsând viitorilor
cititori plăcerea de a le descoperi, tihnit, pe
celelalte. Nu înainte de a face precizarea că,
dincolo de principiul cronologic de ordonare al
studiilor în volum, operaţională se dovedeşte şi o
clasificare a acestora în funcţie de aria tematică de
interes a autorilor lor. Astfel, o primă categorie,
care de fapt cuprinde majoritatea textelor
subsumate volumului de faţă, urmăreşte, etalând
diferite forme de comparatism, să arate în baza
unor documente/ argumente sau să demonstreze
credibil, după caz, modul în care a fost posibilă
diseminarea, în opera eminesciană, a unora dintre
valorile perene ale Antichităţii din triada literatură
(artă a cuvântului) – filozofie – mitologie.
Încercările de a cuprinde domeniile amintite mai
sus şi de a le relaţiona cu arta eminesciană aparţin,
pe rând, lui Al. Philippide, Const.I. Balmuş,
Nicolae Sulica, Cezar Papacostea, Ch. Drouhet,
N.I. Herescu, I.M. Marinescu, Tudor Vianu, Al.
Piru, G.I. Tohăneanu, Gr. Tănăsescu şi A.
Nestorescu, Gh. Ceauşescu, Edgar Papu, George
Papu, Leonida Maniu şi Traian Diaconescu. Cea
de-a doua categorie numără doar două studii,
semnate de D. Murăraşu şi Traian Costa,
cercetând traduceri eminesciene din opere de
primă scenă ale literaturilor latină şi elenă.
Antologarea autorilor enumeraţi de noi mai
sus i-a permis, în plus, lui Traian Diaconescu să
observe modificările substanţiale care au avut loc
în decursul câtorva decenii în ceea ce priveşte
metodologia comparată a studiului ştiinţific. El
notează – şi aceasta ar putea fi una din mizele de
fond foarte convingătoare ale cărţii – în studiul
introductiv că „dacă în cercetarea din perioada
antebelică distingem, frecvent, modelul şcolii
pozitiviste în care predomină latura informativă
asupra celei interpretative, în studiile recente sunt
evidente liniile directoare ale şcolii comparatiste
moderne”10, când „interpretarea domină faptele,
raporturile dintre sursă şi receptor cunosc o
109
dinamică internă cu o deschidere tipologică
definitorie pentru progresul acestui domeniu de
cercetare”.
O dezbatere a câtorva dintre studiile
volumului îi va da dreptate, de aceea ne vom opri,
pentru început, la „Coincidenţele” lui Al.
Philippide. Exprimându-şi simplu metoda încă de
la început, „între Eminescu şi între cei mai mari
poeţi ai lumii am găsit nişte coincidenţe pe care le
înşir mai la vale”11, acesta scotea în evidenţă
modul în care versuri din Shakespeare, Ovidiu,
Pindar sau fragmente din Sofocle, Platon l-au
influenţat pe poetul român. Demonstraţia constă
mai mult în alăturarea textului reprodus în limba
de origine de textul românesc, aici regăsindu-se
fragmente din Satira I, Glossa sau Epigonii, şi
mai puţin în comentarea critică, specializată a lor,
ceea ce, la momentul apariţiei articolului,
constituia o informaţie preţuită doar de câţiva
cunoscători ai limbilor latină şi greacă veche, deci
acoperea un sector de cititori prin excelenţă
elitist, cel al filologilor autentici. Astăzi însă,
metoda lui se dovedeşte utilă unei palete de
cercetători mai largi, fapt pentru care încadrarea
lui în volum trebuie neîndoielnic salutată. O
intuiţie fermă îl determină totuşi pe Philippide să
sugereze superioritatea textului eminescian
Epigonii în raport cu poemul Ex Ponto al lui
Ovidiu, cartea IV, epistola XVI. Dacă la început
afirma că textul eminescian „cuprinde numai o
listă de poeţi români, în care fiecare poet este
caracterizat prin câteva cuvinte, printr-un vers ori
câteva versuri”12, concluziile se situează decisiv
în favoarea Epigoniilor: „Mai întâi caracterizările
lui Ovidiu sunt aşa de seci şi lipsite nu numai de
orice avânt poetic, ci de multe ori chiar şi de orice
precizie în gândire, încât această epistolă din Ex
Ponto este poate cea mai sarbădă şi mai proastă
din toate poeziile mult celebratului şi puţin
cititului poet. Din contră, bucata lui Eminescu
este plină de foc şi de entuziasm, iar
caracterizările sunt făcute prin imagini poetice
frumoase şi graţioase, ori prin epitete clare şi
juste”. Vorbim aşadar despre un deschizător de
drumuri în cercetarea comparată a operei
eminesciene, iar ezitările sau oscilaţiile valorice
110
ale juxtapunerilor textuale nu semnificau, pe-
atunci, altceva decât o treaptă a devenirii criticii
româneşti.
Mult mai specializată şi atent structurată este,
peste timp, abordarea din studiul lui Cezar
Papacostea, intitulat „Filozofia antică în opera lui
Mihai Eminescu”. Acesta cercetează amănunţit
influenţa formativă pe care au jucat-o asupra
poetului român gândirea indiană şi filozofia
elenă, urmând calea documentelor şi atribuind o
serie de înrâuriri filozofiei germane, prin
intermedierea căreia, de fapt, poetului nostru i s-
au dezvăluit atâtea alte posibile surse de
cunoaştere. Acest adevăr este anunţat cu claritate
în „Introducere”: „Trei domenii ale spiritului au
reţinut cu mai mult interes preocupările de
gândire ale lui Eminescu. Din antichitate: 1.
religia şi filozofia indiană şi 2. mitologia şi
filozofia greacă, 3. din lumea modernă, mai ales
filozofia câtorva cugetători cu ascendenţă
platoniciană sau budistă, cum au fost Kant sau
Schopenhauer. Adăugăm că în toate aceste
preocupări, din care au rezultat creaţii neîntrecute,
poetul aducea cu sine din atmosfera şi studiile
germane, un suflet educat la şcoala şi
sensibilitatea romantismului, al cărui fiu drept se
declara însuşi”13. În continuare, Papacostea îşi
organizează studiul anunţând, prin subtitluri
rezumative, influenţele exercitate asupra liricii şi
atrăgând atenţia asupra unui fapt important,
anume că Eminescu nu a creat un sistem filozofic
propriu, ci doar a integrat elemente de gândire
care i-au motivat şi sprijinit apoi creaţiile de
limbaj („Sistem n-a creat, fiindcă nici n-a gândit
sistematic; construcţia spiritului său de poet s-ar fi
opus la aceasta. Dar Eminescu a simţit lumea şi
sistemele”, citim la pagina 101 a antologiei).
„Înrâuriri orientale” prilejuiesc întâlnirea cu texte
precum Egipetul, Cu gândiri şi cu imagini sau
Floare albastră în paralel cu evidenţierea
cunoştinţelor indologice ale poetului, „Kosmos,
Psyhe, Metensomatosa” dobândind greutate
tocmai în contextul Upanişadelor şi al doctrinei
lui Buda pe care Eminescu le cunoştea. În
continuare, o discuţie despre problema
cosmogonică în marginea literaturii vedice se
CONVORBIRI LITERARE
alătură unei dezbateri asupra temei erotice, cu
referire la poemul Kamadeva. Partea a doua a
studiului, „Înrâurirea greacă”, o lume în sine din
interiorul căreia „îndeosebi mitologia şi cugetarea
filozofică au exercitat asupra lui Eminescu o
adevărată vrajă”14, aduce în discuţie două
capodopere eminesciene, Luceafărul şi Odă în
metru antic, în privinţa cărora diagnosticul lui
Papacostea a dat tonul atâtor dispute ulterioare:
considerând că în aceste cazuri influenţele s-au
metamorfozat în „valori estetice actualizate” şi au
fost „integrate în imperiul unităţii artistice” a
operei.
O operă a cărei cercetare devine, o dată cu
trecerea timpului, din ce în ce mai diversificată,
ajungându-se la studii tot mai aplicate, cum sunt
şi cele aparţinând alcătuitorului antologiei, de
pildă „Apari să dai lumină. Mitul Pygmalion la
Ovidiu şi Eminescu”, „Odă în metru antic. Strofa
safică antică şi configuraţii metrice eminesciene”,
„Sara pe deal. Ritm singular sau vers logaedic
eminescian”, pentru a nu le enumera decât pe
câteva. Ne-a atras atenţia în mod deosebit
„Mitologicale. Hexametrul antic în configuraţii
eminesciene”, fiindcă se ocupă la modul cel mai
serios, recurgând la o analiză de prozodie
comparată, de un poem pe nedrept catalogat de
critici drept „bruion” (G. Ibrăileanu) sau clasificat
în grupul „parodiilor lui Homer” şi atribuit de G.
Călinescu „ciclului dacic”. Metoda aleasă de
Traian Diaconescu este de a înfăţişa, pentru
început, textul integral al poemului (dat fiind că
acesta este foarte puţin cunoscut), iar după lectura
sa cititorul este invitat să urmărească „schema
metrică a versurilor, în dublă ipostază”, de unde
rezultă că poemul este o veritabilă şi plină de haz
parodie a Olimpului grecesc, structurată după
model antic astfel: „Prolog, v. 1-6. portretul
pitoresc al personajului principal, Uragan, şi
începutul furtunos al călătoriei. Partea I, v. 7-63.
călătoria burlescă a regelui bătrân şi beat spre
palatul său din Rarău. Partea a II-a, v. 64-78.
Scena idilică şi ironică în care o fată îndrăgostită
aşteaptă, în asfinţit, amantul său. Epilog, v. 79-84.
Trezirea regelui mahmur, în zori, şi începutul unei
noi călătorii”15. După o rezumare a conţinutului
CONVORBIRI LITERARE
poemului voit comică şi menită să-şi distreze
cititorul, în buna tradiţie retorică a lumii antice pe
care autorul o cunoaşte atât de bine, autorul
demarează iniţierea noastră întâi în arta parodiei,
referindu-se strict la interferenţa planurilor
axiologice, temporale, topice şi stilistice, apoi în
arta metricii, din comparaţia măsurii, a ritmului şi
a cezurii rezultând nu numai că „poetul a
respectat normele clasice ale versului antic”, ci şi
că el s-a dovedit „un fondator şi un reformator al
hexametrului în poezia românească şi totodată un
poet care, prin valorificarea inspirată a poeziei
antice şi prin viziunea parodică a poemului, ne
sincronizează cu fenomene similare din marile
culturi europene”16. Contribuţia sa este deci
impresionantă, căci descoperirea şi interpretarea
unei autentice „bijuterii” textuale cum este
poemul Mitologicale nu este la îndemâna oricui.
Note:
1. Ca să reluăm aici justa poziţionare a lui Iulian
Costache din Eminescu. Negocierea unei imagini.
Construcţia unui canon, emergenţa unui mit, Cartea
Românească, Iaşi, 2008.
2. „Eminescu între Kulturkampf şi Methodenstreit”, în
Studii eminescologice, nr. 11, Clusium, Cluj-Napoca, 2009,
pp. 204-208.
3. Idem, p. 204.
4. Codrin Liviu Cuţitaru, „Responsabilitatea faţă de
Eminescu”, în Viorica S. Constantinescu, Dicţionar de
cultură poetică. Eminescu, Universitas XXI, Iaşi, 2010.
5. Traian Diaconescu, „Notă asupra ediţiei a doua”, în
Mihai Eminescu şi antichitatea greco-latină, Editura Feed
Back, Iaşi, 2009, p. 27.
6. Idem, pp. 27-28.
7. Ibidem.
8. Traian Diaconescu, „Eminescu şi antichitatea greco-
latină în exegeza românească”, în ed. cit. , p. 6.
9. Traian Diaconescu, „Notă asupra primei ediţii”, în
ed. cit., p. 26.
10. În Traian Diaconescu, op. cit., p. 11.
11. În T. Diaconescu, op. cit., p. 29.
12. Idem, p. 31.
13. În Traian Diaconescu, op.cit., p. 99.
14. Idem, p. 125.
15. În Traian Diaconescu, op. cit., p. 439.
16. Idem, p. 451.
L I T E R A T U R A A Z I
111
 E X L I B R I S
O CARTE SPECIALĂ
A apărut de curînd la editura Tehnopress din
Iaşi o antologie de traduceri despre Praga de azi,
reflectată în lirica şi proza unor scriitori fie cehi,
fie din spaţiile anglo-americane, pentru care
vizitarea oraşului de pe Vîltava a rămas o
experienţă de neuitat. Intitulată Praga mea
anglofonă în scrieri lirice şi nuvelistice, cartea a
fost coordonată şi tradusă în româneşte de
distinsa anglistă Ligia Doina Constantinescu.
În cuvîntul introductiv, Ligia Doina
Constantinescu subliniază faptul că scriitorii
aleşi fac parte, ca spirit şi orientare, din familia
Europei reînnoite. Ansamblul mozaicat al
antologiei are ca scop iniţierea cititorilor noştri
în varietatea tonică a multiculturalismului urban
contemporan. În această direcţie, sîntem
informaţi că Seria Scriitorilor din Noua Europă
a fost un proiect iniţiat în 2005 de John
a’Bekkett, James Coon şi de Andrew Fincham şi
că, începînd din 2006 şi pînă în prezent, în acest
cadru au fost publicate deja cinci volume avînd
ca tematică diverse capitale din Est: Warshaw
Tales, Prague Tales, Bucharest Tales, Budapest
Tales şi Lubliana Tales.
Antologia de faţă, tradusă din limba engleză
de Ligia Doina Constantinescu, se bazează pe
volumul Prague Tales, apărut în 2007 şi pe
documentarea în materie furnizată de Lidia
Vianu şi de Florin Iaru. Impresionantă şi ca
volum de pagini (568), cartea cuprinde pe lîngă
textele selectate (prezente aici în trei limbi:
română, engleză şi cehă), note de subsol
explicative şi succinte fişe bio-bibliografice ale
fiecărui autor, însoţite în majoritatea cazurilor de
112
Monica PILLAT
fotografiile acestora. Este meritul Ligiei Doina
Constantinescu de a îmbogăţi astfel cartea cu un
material documentar extrem de util. De
asemenea, dînsei îi aparţine şi ideea grupării pe
genuri, respectiv liric şi epic, a scrierilor alese.
Lectura cărţii ne oferă imaginea Pragăi ca
oraş al ecourilor, prezentul şi trecutul, familiarul
şi ineditul, apropierea şi înstrăinarea,
spontaneitatea reacţiilor şi clişeele culturale
trăirea frustă şi livrescul constituind polii între
care oscilează continuu percepţia
„mărturisitorilor”. Aceştia sînt fie nativi ai
oraşului, fie vizitatori pasageri, fie străini care
aleg să rămînă aici, fie exilaţi care se întorc de
facto ori aievea în locul lor de altădată. Atît în
poezie, cît şi în evocări, ori în textele nuvelistice,
tonalitatea dominantă mi se pare a fi de factură
nostalgic-ironică, după cum cetatea cehă, în
dubla ipostază de subiect şi de fundal al
discursului liric ori epic, e înfăţişată din
perspectiva unei viziuni mai mult sau mai puţin
sumbre, curiozitatea, îndoiala, suspiciunea,
iluzia erotică sau tentaţia morţii fiind stările
provocate de vraja unei ambianţe vetuste care se
suprapune adesea obsedant peste noutatea
experienţei.
Ţin să pun accentul, în încheiere, pe calitatea
traducerii, care se evidenţiază prin minunată
coerenţă, cursivitate, supleţe a nuanţelor, prin
ingeniozitate şi rafinament.
CONVORBIRI LITERARE
 DESPRE PLĂCEREA
COMENTARIULUI CRITIC
Cartea lui Dan Cristea Caii lui Ahile, titlu cu
rezonanţă homerică, reuneşte eseuri critice despre
scriitori din epoci diferite: Homer, Henry Miller,
T.S. Eliot, Kavafis, Mihai Eminescu, Leonid
Dimov, Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Dan
Laurenţiu, Mihai Ursachi, Gellu Naum.
Publicate între 2006-2015 în revistele
„România literară“, „Luceafărul de dimineaţă“,
„Ramuri“, „Apostrof“, eseurile lui Dan Cristea
alcătuiesc un volum critic dens, riguros, plăcut la
lectură, ce dezvăluie preferinţele literare ale
criticului pentru poeţi reprezentativi în evoluţia
literaturii occidentale/române. Un nume ca T.S.
Eliot, „cel mai mare reprezentant al
modernismului anglo-american“, e revendicat nu
doar de modernişti, ci chiar de postmodernişti
pentru inovaţiile sale în discursul liric.
Primele patru eseuri sunt consacrate Greciei
antice/contemporane. Dan Cristea propune
lectorului viziuni diferite despre Grecia: a lui
Homer din Iliada, a americanului Henry Miller din
jurnalul său de călătorie Colosul din Maroussi,
publicat în 1941, propria sa viziune. Surpriza
lectorului provine din descoperirea unor fragmente
mai puţin cunoscute din Iliada, comentate cu
sagacitate şi o vădită plăcere a detaliului şi
ineditului: caii nemuritori ai lui Ahile ce plâng
moartea lui Patroclu, prietenul lui Ahile, în
războiul troian, şi distrugerea fortificaţiilor aheilor
de către Apollo, spulberate ca nişte castele de
nisip. Oprindu-se la un detaliu emoţionant din
războiul troian, remarcat şi de poetul grec Kavafis,
criticul descifrează în plânsul cailor lui Ahile
expresia durerii, o formă de redare a interiorităţii la
Homer, preocupare absentă la grecii antici.
Comentând jurnalul de călătorie a lui Henry
Miller despre sejurul său în Grecia în 1939, la
invitaţia scriitorului Lawrence Durrel, stabilit în
Corfu, Dan Cristea surprinde în percepţia acestuia
CONVORBIRI LITERARE
Sonia ELVIREANU
seducţia exercitată de oameni/peisaje, impresia de
anarhie în sens de dezordine, forfotă vitală, dar şi
de sacralitate, dar nu în sens religios, o Grecie ce
eliberează de constrângeri, la antipodul
materialismului, pragmatismului, egoismului
american, satirizate de un american ce
deconstruieşte astfel mitul despre America.
Viziunilor livreşti datorate unui grec şi unui
american criticul le alătură propria sa viziune,
hrănită de sejururile sale în insulele greceşti.
Rememorează şi descrie locuri, obiceiuri, ritualuri,
peisaje care l-au impresionat, filtrate prin propria
cultură. Trimiterile livreşti din interpretările sale
constituie substratul cultural al eseurilor critice.
Elada mitică, emblematică, ca imagine mentală a
scriitorului, reînvie în orice timp graţie luminii ce
sacralizează ţărmurile greceşti.
Introducerea în spaţiul cultural grec deconspiră
legătura afectivă a criticului cu antichitatea greacă.
Celelalte eseuri sunt prin excelenţă interpretări ale
creaţiei lirice a unor poeţi străini, dar mai ales
români. În interpretarea creaţiei lui T.S. Eliot, Dan
Cristea comentează paradoxurile remarcate de
biograful scriitorului, Peter Ackroyd, şi reliefează
inovaţiile, excesul de intertextualitate, predilecţia
pentru ironie, autoironie, satiră, parodie,
performanţele limbajului poetic: oralitatea,
„inflexiunile limbajului suburban“, „mânuirea
melodramei mizerabiliste“ şi a „stilului vorbirii
indirecte“, dezvăluind contradicţiile dintre poetica
lui Eliot şi creaţia sa. În ciuda teoriei eliotiene a
impersonalităţii autorului, lirica sa face posibilă şi
o grilă de lectură biografică.
În literatura română predilecţia scriitorului se
îndreaptă în primul rând spre Mihai Eminescu,
Scrisorile eminesciene fiind privilegiate pentru
caracterul lor satiric. Poezia lui Leonid Dimov îl
atrage prin „procesul de in-solitare“ (oniric, ironie,
umor, îmbinarea între familiaritate şi straniu), a lui
113
Petre Stoica prin “abordarea epidermică a comentatorii operei scriitorului respectiv, ca în
realului“, a lui Dan Laurenţiu prin „amestecul de cazul lui T.S. Eliot: Hugo Friedrich, Ezra Pound,
platonism, neoromantism şi modernism“, a lui Georges Poulet, Bertrand Russel, Edmund Wilson,
Mihai Ursachi prin „înclinaţia spre mister şi Michael Edwards, Ştefan Stoenescu. Indiferent de
enigmă“, a lui Gellu Naum prin reveriile sale. Un modul de abordare, fragmentat ori global,
spaţiu mai amplu, două eseuri, e consacrat poeticii comentariul critic relevă cultura, profunzimea,
lui Mircea Ivănescu, poeziei sale introspective şi rigoarea hermeneutului şi plăcerea descoperirii
reflexive, cu caracter narativ şi intertextual. unor aspecte inedite ale textului poetic.
Remarcăm la Dan Cristea plăcerea În comentariul critic se fac referiri la poetică,
comentariului critic dus spre detaliu: o sintagmă, biografie şi operă, iar în scurte paranteze
un vers, o scenă, o voce lirică, care vor structura explicative se reactualizează motive, personaje,
discursul critic. De asemenea, reactualizarea unor mituri, evenimente istorice ori biografice. Unele
elemente biografice cu rezonanţă în creaţia eseuri sunt focalizate pe tematica poemelor ori pe
poeţilor comentaţi şi lărgirea semnificaţiilor un motiv (timpul, erosul, la Mircea Ivănescu),
textului poetic prin trimiteri intertextuale spre altele pe particularităţile operei ori pe tehnică.
REZULTATELE CONCURSULUI NAŢIONAL DE POEZIE ŞI INTERPRETARE
CRITICĂ A OPEREI EMINESCIENE „PORNI LUCEAFĂRUL…”,
ediţia a XXXVI-a, 17 iunie 2017, Botoşani
Juriul celei de a XXXVI-a ediţii a Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene
„Porni Luceafărul…”, format din: Călin Vlasie, editurile Paralela 45 şi Cartea Românescă, Lucian Vasiliu, editura
Junimea, rev. „Scriptor”, Cassian Maria Spiridon, editura Timpul, revista „Convorbiri literare” şi Filiala Iaşi a
U.S.R., Daniel Corbu, Princeps Multimedia şi rev. „Feed back”, Gavril Ţărmure, editura Charmides şi rev.
„Infinitezimal”, Ion Mureşan, revista „Verso”, Liviu Ioan Stoiciu, revista „Viaţa Românească”, George Vulturescu,
rev. „Poesis”, Marius Chelaru, revista „Poezia”, Adrian Alui Gheorghe, revista „Conta”, Vasile Spiridon, revista
„Ateneu”, Dumitru Augustin Doman, revista „Argeş”, Sterian Vicol, revista „Porto franco”, Ioan Moldovan, revista
„Familia”, Ioan Radu Văcărescu, revista „Euphorion”, Adi Cristi, editura 24 de ore şi revista „Simpozion”, Nicolae
Panaite, revista „Expres cultural”, Alexandru Ovidiu Vintilă, revista „Bucovina literară”, Leo Butnaru, Uniunea
Scriitorilor din R. Moldova, Nicolae Corlat, revista „Hyperion”, Gellu Dorian, revista „Ţara de Sus” Botoşani,
avându-l ca preşedinte pe Mircea A. Diaconu, în urma lecturării lucrărilor sosite în concurs, a decis acordarea
următoarelor premii:
SECŢIUNEA CARTE PUBLICATĂ:
Premiul „Horaţiu Ioan Laşcu” al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România – poetei Emilia Ajule, pentru
cartea Jurnalul unor cuvinte ingrate, Editura Paralela 45, 2016, colecţia qPOEM; Premiul Uniunii Scriitorilor din
R. Moldova poetului Cornelius Drăgan pentru cartea Muşcătura fluturelui japonez, Editura Junimea, 2016.
SECŢIUNEA MANUSCRISE:
Premiul Editurii Paralela 45 şi al revistelor „Viaţa Românească”, „Conta” şi „Familia” – Maria-Eliza Liţă;
Premiul Editurii Junimea şi al revistelor „Vatra”, „Scriptor” şi „Expres cultural” – Alina Bârsan; Premiul Editurii
Timpul şi al revistei „Convorbiri literare” – Raluca-Cosmina Calancia; Premiul Editurii Princeps Multimedia şi al
revistei „Feed back” – Daniela Tîrchi; Premiul Editurii Charmides şi al revistelor „Verso” şi „Infinitezimal” – Radu
Necşanu; Premiul Editurii Eikon – nu se acordă; Premiul Editurii 24 de ore şi al revistei „Simpozion”– Carla-
Francesca Schoppel; Premiul revistei „Euphorion” – Theodor Paul Şoptelea;Premiul revistei „Argeş” – Cosmin
Boitoş; Premiul revistei „Poesis” – Cristina Trifan; Premiul revistei „Poezia” – Iulian Gugeanu; Premiul revistei
„Ateneu” – Dragoş-Ioan Onofrei; Premiul revistei „Porto Franco” – Samuel Pascariu; Premiul revistei „Hyperion”
– Alin-Ionuţ Gheorghieş; Premiul revistei „Bucovina literară” – Tudor Mihail Alexa; Premiul revistei „Ţara de Sus”
– Mădălina Ifrim.
SECŢIUNEA INTERPRETARE CRITICĂ A OPEREI EMINESCIENE:
Premiul revistei „Convorbiri literare” – Violeta Zamfirescu-Bârsan; Premiul revistei „Poesis” – Andreea
Puşcaşu; Premiul revistei „Hyperion” – Maria-Smărăndiţa Chelaru; Premiul revistei „Poezia” – Maria-Teodora
Pitrop; Premiul revistei „Scriptor” – Paula-Antonia Horodincă.

114 CONVORBIRI LITERARE


PRR OF
VALERIU RÂPEANU
ŞI FEŢELE TIMPULUI
Revăd prodigioasa bibliografie a lui Valeriu
Râpeanu. De-a lungul timpului, am citit multe din
cărţile, eseurile monografice, portretele,
interviurile, reportajele, prefeţele sau studiile
introductive şi notele ample la diverse ediţii ce
alcătuiesc această bibliografie. Pe unele le-am şi
comentat. Nu demult am parcurs un tom de peste
700 de pagini, format mare, intitulat „N. Iorga,
1940-1947”, o „reconstituire cronologică”, cum o
califică autorii acestei ediţii critice: Valeriu
Râpeanu şi Sanda Râpeanu. De fapt, o a doua
ediţie revăzută şi adăugită a lucrării. Este vorba de
o antologie de texte ce îl privesc din diverse
unghiuri de vedere pe marele istoric cu un destin
fabulos şi atît de tragic, inclusiv în postumitate.
De altfel, se ştie, personalitatea, biografia şi opera
lui Iorga au constituit şi constituie teme constante
de cercetare şi analiză ale lui Valeriu Râpeanu.
Flancat de un documentat eseu introductiv,
prevăzut cu un aparat critic compus din ample
note şi comentarii, masivul volum se citeşte cu
sufletul la gură. Mai rar se întîmplă ca lucrări de o
asemenea factură şi densitate de fapte, idei şi
personaje să fie atît de captivante. O carte pe care,
citind-o cu creionul în mînă, treci, date fiind şi
dimensiunile ei, prin momente în care, vorba lui
Márquez, te cuprinde teama să nu intervină ceva
ce ar putea să-ţi întrerupă lectura şi să te împedice
să ajungi la finele ei. Sînt momente, dacă mi se
permite o formulă oximoronică, de dulce angoasă
prin care poate trece un cititor.
Am avut ocazia să scriu în „Cultura” şi în
cotidianul regional „Evenimentul” despre ediţia în
trei volume a faimoasei galerii de stampe şi
portrete „Oameni cari au fost”, operă singulară în
CONVORBIRI LITERARE
P
O F IIL
L UR I
Constantin COROIU
cultura românească, a lui Nicolae Iorga, iar în
„Convorbiri literare” şi în ziarul ieşean amintit,
am comentat ediţia prin care cei doi reputaţi
cercetători şi editori, Sanda şi Valeriu Râpeanu,
ni-l restituie pe primul şi cel mai longeviv cronicar
literar al Radioului: Perpessicius.
Dintre volumele apărute în deceniile de
dinainte de 1990 îmi vine acum în minte cel ce
poartă un titlu cum nu se poate mai acroşant:
„Tărîmul unde nu ajungi niciodată”, un tărîm (un
ţărm) unde reuşeşti totuşi să ajungi datorită acestei
cărţi de eseuri, reportaje, convorbiri, unele
memorabile. „Prima noapte a morţii lui André
Malraux”, eseul cel mai întins şi mai dens din
volum, este un portret al autorului „Condiţiei
umane” şi „Antimemoriilor” care n-a ratat nicio
întîlnire, nicio confruntare cu Istoria. Ca luptător
la mii de kilometri de patria sa, în Orient, dar şi în
Spania şi, bineînţeles, în Franţa, ca ministru şi
prieten al lui De Gaulle („Malraux avînd la
şedinţele guvernului din fiecare miercuri nu numai
locul privilegiat alături de general, ci şi privilegiul
de a fi singurul care întrerupea monologul
preşedintelui”), ca reprezentant al ilustrului om
politic şi de stat la acte şi evenimente cu o mare
semnificaţie istorică, odinioară ca tanchist ori la
manşa avionului în lupta pentru Franţa şi
împotriva fascismului, ca demonstrant pe Champs
Elysées, ca iniţiator şi organizator, în calitate de
ministru al Culturii, al unor manifestări şi acţiuni
ce au marcat cultura franceză şi europeană, dar
mai înainte de toate ca scriitor. Folosesc prilejul
pentru a consemna că lui Malraux i s-a rezervat
cea mai fastuoasă ceremonie de depunere la
Pantheon, edificiul fiind acoperit în întregime, în
115
semn de suprem omagiu, cu tricolorul francez. O
ceremonie impresionantă, comparabilă doar cu
prima care a avut loc aici, cea rezervată lui Victor
Hugo. Valeriu Râpeanu conturează un admirabil
portret, văzut din mai multe unghiuri, al ilustrului
om al secolului XX pe care, din fericire, prima
noapte a eternităţii sale nu l-a găsit printre cadavre
şi răniţi sub cerul liber, înstelat şi nepăsător la
suferinţele oamenilor, la condiţia lor tragică, ci l-a
surprins în miezul fierbinte al bătăliei. O bătălie
purtată însă cu armele paşnice, şi tocmai de aceea
mai redutabile, ale spiritului şi artei cuvîntului.
Remarcabile mi s-au părut atunci, la apariţia cărţii
lui Valeriu Râpeanu, mi se par şi acum poate chiar
mai mult ca atunci, reportajele, comentariile,
evocările, convorbirile despre şi cu: Henry
Montherlant, François Mauriac, Pierre de
Boisdeffre, Jean Anouilh, Emmanuel Roblès,
William Gibson, Thomas Mann, Iehudi Menuhin,
Ionel Perlea, Aaron Copland, Antonio de Almeida,
Serge Bando. Ele dau seamă de „itinerariile”
spirituale ale lui Valeriu Râpeanu. La relectura lor,
după decenii, constat cît de profitabil
documentează ele asupra unei întregi epoci
culturale. Un interviu de zile mari, incitant
spetacol de gîndire, este cel cu Réne Huyghe,
profesor de psihologia artei la Collège de France,
în opinia căruia „nu gîndirea se pune în serviciul
artei, ci gîndirea pune arta în serviciul său”, pentru
că „artistul poate atinge revelaţii pe care ştiinţa nu
le va elucida decît ulterior” încît, exemplifică
interlocutorul lui Valeriu Râpeanu –
„impresionismul, prin viziunea pe care o propune
asupra naturii, anticipează revoluţia realizată de
Einstein”, iar Brîncuşi prin Măiastra îl precede cu
cîteva decenii pe Von Braun. Arta este
complementară realităţii, iar arta modernă şi
căutările ei nu numai că nu sînt gratuite, cum s-a
afirmat adesea, dar ele corespund chiar unor
necesităţi profunde ale realităţii. Funcţia esenţială
a artei – postula Réne Huyghe –, şi aceasta mi se
pare o idee fundamentală, este de a introduce în
viaţa societăţii „sensul calităţii atît de îndepărtat
de cantitate sau de utilitate”.
„Memoria şi feţele timpului” este o altă carte a
lui Valeriu Râpeanu pe care am comentat-o cînd a
116
apărut cu multă vreme în urmă. Se înscrie, preciza
autorul însuşi, în linia unui volum al său anterior -
„Cultură şi istorie” şi a celui la care tocmai m-am
referit. El ilustrează acelaşi scriitor laborios,
mereu egal cu sine, cum observa un critic, avînd
pasiunea recuperărilor şi restituirilor, pasiune
dublată, potenţată de vocaţia implicării în
actualitate. Meritul autorului constă mai ales în
ordonarea cumpănită a faptelor, nu o dată discret
polemică, în raport de o idee, de un concept, de un
eveniment, de o operă. Nefiind un critic literar
prin excelenţă, critica lui Valeriu Râpeanu priveşte
o sferă mult mai largă. Este, aşa-zicînd, o critică
culturală şi folosesc adjectivul debarasat de orice
nuanţă peiorativă dintre cele pe care unii i le-au
mai atribuit în anumite contexte. Nu întîmplător
una din secţiunile volumului reuneşte ceea ce
autorul numeşte „pagini de istorie culturală
românească”, subiectele fiind „oraşul şi cultura
română modernă”, barocul autohton, clasicismul,
muzica lui George Enescu sau Cella Delavrancea
şi experienţa unei vieţi trăite sub specia
esteticului. Paginile despre contemporani sînt şi
nişte exerciţii de admiraţie. Or, zicea La
Rochefoucault, a şti să admiri o valoare presupune
să ai capacitatea de a te ridica la înălţimea ei. Fie
că scrie despre „Erudiţi” ca Șerban Cioculescu,
Al. Rosetti, Petre Comarnescu ori Dan Hăulică,
despre scriitori, ziarişti, pictori, muzicieni,
Râpeanu este la el acasă şi la aceeaşi înălţime de
simţire şi inteligenţă cu ei. Autorul argumentează
convingător, formulează definiţii inspirate, face
judicioase situări în spaţiul şi timpul literaturii şi
artei. Consideră, de pildă, Nebuna din Chaillot a
lui Jean Giraudoux ca fiind ultima piesă a
dramaturgiei interbelice. Are opinii inedite despre
Albert Camus, Pablo Casals, Igor Markevitch,
Bruno Valter şi alţii.
Valeriu Râpeanu se numără printre cei din
păcate astăzi foarte puţini ataşaţi şi preocupaţi
consecvent de fondul principal de valori al culturii
româneşti. Aşa este, aşa a fost întotdeauna: ca
istoric al culturii şi critic literar, ca editor şi
jurnalist, ca profesor şi om de dialog.
Conferenţiarul, la rîndul său, abordînd subiecte şi
teme variate, este nu o dată de-a dreptul cuceritor.
CONVORBIRI LITERARE
În fine, în importantele funcţii deţinute în presa
scrisă şi audio-vizuală, în sistemul editorial,
Valeriu Râpeanu s-a ilustrat ca un cărturar
polivalent şi cu o largă viziune, conectat fără
complexe la spiritualitatea europeană.
L-am cunoscut pe la începutul anilor ’70, cînd
eram un tînăr jurnalist, realizator de emisiuni
literare radiofonice. Îmi amintesc bine momentul
şi locul. Mă aflam, ca de atîtea ori, împreună cu
cîţiva colegi din Redacţia culturală de la etajul VI
al binecunoscutei clădiri a Radiodifuziunii de pe
strada Berthelot, la acea vreme Nuferilor.
Râpeanu, grăbit ca de obicei, căci foarte ocupat,
mereu solicitat, venise să imprime un text pentru
una dintre emisiuni. În treacăt fie spus, ce lume se
perinda pe acele culoare şi prin acele studiouri:
toată floarea culturii naţionale, toate competenţele
şi talentele, toate marile personalităţi ce formau o
autentică elită care nu cred că va mai fi vreodată
egalată în această ţară a tuturor trădărilor şi
ratărilor, o ţară în care, şi în cultură, în mass-
media, triumfă impostorii, parveniţii, tejghetarii!
Râpeanu fusese şi vicepreşedinte al
Radioteleviziunii Române, poziţie extrem de
importantă în epocă, de pe care a iniţiat, a
conceput şi a coordonat programe culturale
radiofonice şi de televiziune de anvergură. A
reuşit, spre a da doar un singur exemplu, să aducă
în sala de concerte din strada Nuferilor, şi nu
numai acolo, maeştri ai artei muzicale de
pretutindeni. Cu unii dintre ei aveam să mă
întîlnesc şi în volumul „Tărîmul unde nu ajungi
niciodată”. Era acum director al Editurii
Eminescu, calitate în care a publicat opere de
incontestabilă valoare, a lansat şi susţinut colecţii
de referinţă precum „Poeţi români contemporani”
şi „Prozatori români contemporani”, a girat o serie
de debuturi remarcabile etc. Sînt numeroase
titlurile şi cărţile apărute la Editura Eminescu ce
ocupă rafturi întregi în „somptuosul perete”, cum
numea Michel Butor biblioteca. Cînd colegii m-au
prezentat, distinsului colaborator al Radioului i s-
a luminat şi mai mult faţa şi mi s-a adresat: „A,
dumneata ai scris despre mine în revista Cronica.
Îţi mulţumesc şi mă bucur că te cunosc!”.
Publicasem recent o recenzie la o carte a sa în
CONVORBIRI LITERARE
săptămînalul ieşean. M-a întrebat apoi ce mai e pe
la Iaşi şi ce pot să-i spun despre un scandal privind
un plagiat ce ar fi fost comis de un prozator
cunoscut?! I-am relatat pe scurt atmosfera creată
şi i-am mărturisit cu maximă sinceritate că mie,
după ce am confruntat textele, nu mi s-a părut că
ar fi vorba de un plagiat în sensul deplin al
cuvîntului, ci doar de aceeaşi temă şi aceeaşi idee
ale celor două romane în discuţie: al autorului
român incriminat şi al celui italian, tradus în
româneşte şi reclamat ca sursă de „inspiraţie”.
Valeriu Râpeanu m-a ascultat atent şi m-a rugat ca,
întors la Iaşi, să-i transmit autorului, care fusese
deja dat afară pe acest motiv din funcţia de
redactor şef al revistei „Convorbiri literare”, că
dacă are o carte de proză pregătită sau în curs de
finalizare să i-o trimită cît mai urgent. Ceea ce,
fireşte, am şi făcut, iar scriitorului avea să-i apară
extrem de repede la Editura Eminescu un roman
bine primit de critică la acel moment, astăzi uitat.
Am evocat acest fapt fiindcă el e dintre cele ce îmi
par semnificative privind statura intelectuală şi
morală a unui om de cultură care construieşte şi
militează pentru coagularea valorilor, care detestă
conflictele, coteriile, tot ce dezbină şi înjoseşte
demnitatea de scriitor, de artist, de creator într-un
domeniu sau altul.
La finalul Argumentului care deschide volumul
„Memoria şi feţele timpului”, Valeriu Râpeanu
preciza că, deşi această carte este, în definitiv, una
de mărturie privind un timp trăit, ea nu e totuşi o
carte de memorii. Autorul anunţa totodată că
adevăratele sale memorii vor avea ca titlu: „Ceea
ce n-am spus niciodată”. Nu am aflat dacă le-a
scris, oricum nu am cunoştinţă ca ele să fi fost
publicate într-un volum. M-ar interesa să citesc o
asemenea carte de literatură subiectivă, cu atît mai
mult cu cît autorul ei, care are în spate şi o bogată
experienţă de editor, ştie mai bine decît oricine că
jurnalele, memoriile şi alte scrieri de acest gen atît
de prizate în vremea noastră nu pot fi doar nişte
scrieri recapitulative, ci şi proiective, altfel spus,
nişte colaci de salvare aruncaţi în Oceanul
Viitorului...
117
 CORNELIUS DRĂGAN
–
Entuziasmul cu care Ioan Holban scrie în
cuvîntul înainte al cărţii lui Cornelius Drăgan
– Muşcătura fluturelui japonez –, apărută în
DEBUTURI
2016 la Editura Junimea, în urma Concursului
Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…” de
la Botoşani, pe care-l organizez de douăzeci
şi opt de ani, poate stîrni cititorului de poezie
interesul sau cel puţin curiozitatea pentru un
poet debutant, „mai mult decît remarcabil”,
aşa cum spune cunoscutul critic ieşean. Eu i-
am cunoscut cartea în manuscris, în parte,
pentru că poetul, cu sprijinul atent al editurii,
a adus evidente îmbunătăţiri cărţii sale. Şi
astfel ne aflăm acum în faţa unei cărţi, care iese din
tiparele noii poezii, internautice sau cenacliere în
avalanşă, de posibilă nouă paradigmă, aşa cum se
doreşte de aproape un deceniu noua poezie, cea de
după Dan Sociu sau Claudiu Komartin. Cornelius
Drăgan, deşi se uită în curtea celorlalţi, nu calcă pe
paşii deveniţi mult prea impregnaţi prin praful
proaspăt ce se ridică în urma dansului dezlînat al
celor ce se simt stăpîni pe arenă şi, mai ales, pe
partenera de dans, poezia, poezia doar de ei
acceptată. El îşi orientează atenţia spre interiorul
său, nu neapărat printr-o introspecţie programată,
nici printr-o tentaţie spre biografismul devenit loc
comuna în noua (sau tînăra) poezie ce se scrie în
special pe malurile Dîmboviţei internautizate
agresiv şi leneş, ci printr-o atentă privire în jur şi în
el. Poezia lui se distinge printr-o simplitate ce vine
dintr-un laconism al discursului sau mai curînd
dintr-o dorinţă de comunicare directă, fără a epata,
fără a impresiona, ci doar pentru a se exprima în
felul lui, sincer şi coerent. Dar nu totdeauna
coerenţa face casă bună cu poezia, cu literatura, şi
atunci poetul recurge la sincopă, la fragmentarea
118
Gellu DORIAN
ideii poetice, expunîndu-şi starea în limita
limbajului însuşit. Nici aici nu se duce prea
departe, ci stă mai mult în limita unui limbaj
existent, pe care-l contorsionează în maniera
proprie, descoperită din mers.
De la început, Cornelius Drăgan se vrea un
constructor atent, care se foloseşte de o arhitectură
a sfericităţii. Cartea începe cu un soi de captatio
binevolentiae, simplu, direct – „vara asta/ port
tricou negru/ pe el voi scrie/ cu litere albe/
Cornelius/ e/ sensibil/ şi moare/ dacă nu e/ iubit” –
şi se încheie cam în aceeaşi cheie, cu un altfel de
perete, pe care scrie concluzia trăirilor lui, aproape
deprimante, regretabile – „mă voi irosi/ alături de
tine// timpul meu se va numi timp mort/ toată
această zbatere va fi în zadar/ mă voi irosi/ iar tu
vei deveni spinul durerii// vara din ochiul meu se
va duce subit/ lumina va fi înlocuită cu noapte// voi
fi uscat/ şi mă voi zbate/ căci nu ştiu unde am
greşit/ şi voi regreta că te-am întîlnit”. Interiorul
cărţii însă este altul. Motourile celor patru secţiuni
sunt şi ele luate din mers, fie din Neville Goddard,
fie o replică dintr-un film, Taxi Driver, în cele care
poartă acelaşi titlu, Acustic/ I. peretele interior, II
peretele exterior, sau cu moto din The Doors (Jim
Morrison), pentru secţiunea care dă titlul cărţii şi
iarăşi din Neville Goddard, pentru IV. Dual.
Această manieră de aşezare în carte explică o
atenţie deosebită asupra structurii acesteia şi a
concentrării pe anumite paliere a conţinutului.
Diferenţele de compoziţie nu sunt prea mari de la
secţiune la secţiune, cu excepţia celei finale, care
duce spre un altfel de discurs, spre o altfel de
atenţie asupra expozeului poetic. Tema de fond,
iubirea şi ratarea ei, regretul şi aşezarea într-o
anumită comoditate, fără luptă, într-un fel de
CONVORBIRI LITERARE
împăcare cu soarta, este una la îndemînă, care l-ar
fi putut duce pe poet în elegiac, dar nu o face, ci
mai curînd îl aşază într-o formulă ce-i defineşte
caracteristica distinctivă, cea de notaţie a trăirii prin
şi în afara cuvîntului. O asumare a unei maniere ce
poate defini remarcabilitatea de care vorbea Ioan
Holban.
Genul de definiţie, prin notaţie a stării, se poate
vedea chiar de la început: „cad tacit/ liniştea unei
ierni care/ apasă atît de tare/ pe piept/ respirare/ şi
oase/ noaptea e un veşmînt/ timid pentru ceea ce/
sunt.” (p.15). Titlurile sunt parte din poem şi
definesc ideea de la care poetul pleacă în scrierea
poeziei, devenită fragmente, care, aparent, nu au
nicio legătură, dar se aşază într-un tot unitar.
Peretele interior este decorat de aceleaşi imagini,
pe care poetul le adună dintr-o trăire subită, nu
controlată, elaborată. Nu face pentru asta risipă de
cuvinte, ci este atent ca acestea să spună mai mult
decît ele par a spune: „în mine zac sunete/ calc
absent/ mă strig pe nume/ în propria-mi durere
liturgică/ ecce homo!/ pietrele rozalii ale morţii/
sorţii” (p.31). La fel şi peretele exterior, pentru a a-
şi proteja rezistenţa la intemperii, este uns iniţial cu
o amorsă, peste care vine varul decorativ, plin de
arabescuri din ce în ce mai evidente, deşi discrete.
Un desen în mişcare poate fi aşa: „nu sunt trist/ din
contra/ aş vrea să strig/ dar sunt absent/ virez cu
pantoful ros/ de atîţia ani/ greşit la dreapta/ mă
împleticesc şi cad/ aşa cum m-am născut/ desculţ/
şi singur” (p.36). Aici poeziile capătă o altă
consistenţă, sunt uşor mai lungi şi epicul se simte
aşezîndu-se în fraza poemului cu o consistenţă
aparte, cum ar fi poezia de la pagina 42, chiştoc
după chiştoc, şi altele de aceeaşi consistenţă.
Muşcătura fluturelui japonez, secţiunea care dă
titlul cărţii, este şi cea care este şi cea mai densă,
gîndită pe o idee, în care elementele unui
biografism apar, iar tatăl, ca personaj, devine
elementul repetitiv, portretul acestuia fiind unul
care se naşte dintr-un soi de complex: „tata era
mic/ mă ustura gîndul la el/ tata era mic/ şi eu
puteam să-l iau aşa/ ca pe un inel/ să-l pun la loc
curat/ să-l pun pe un deget/ pe care nu-l l-am mai
pus niciodată// uneori cînd îmi aduc aminte/ de
acele vremi/ simt cum mustaţa lui aspră/ mă
trezeşte la realitate” (p.86). Din această realitate,
CONVORBIRI LITERARE
poetul se trezeşte la 33 de ani astfel: „am 33 de ani/
cele mai multe femei/ sunt de plastic// mă silesc să
nu adorm/ taică-miu proroceşte/ sfîrşitul unui
regim// plouă mărunt// cerul pare uneori parşiv/ am
condamnări/ definitive pe trup –/operaţii pe coapse/
cicatrici// dovezi clare/ că încă/ nu m-am pierdut/ în
atîta pustietate” (p. 72).
Fluturele în simbolistica japoneză reprezintă în
primul rînd eternitatea, deşi el este o efemeridă, dar
şi feminitatea, implicit iubirea. Cornelius Drăgan
se foloseşte de acest simbol doar aluziv, în sensul
că pe el iubirea l-a muşcat rău de tot, l-a dezamăgit,
i-a furat un timp, irosit în speranţa unui destin
împlinit. De aici un soi de disperare. El îi urmăreşte
doar „muşcătura”, nu şi stadiile prin care acesta
trece. Aşa cum a plasat în carte această secţiune,
poate induce ideea unei ratări, unei căderi, din care,
fără aripile iubirii, nu va putea ajunge la stadiul de
imago. Dar pînă la urmă, ca în cultura japoneză, îl
va folosi la decorarea interiorului cărţii în care vrea
să trăiască, dar pînă la urmă tot la ratare îl duce
gîndul: „gînd/ sunt un surogat/ mi-am zis/
străbătîndu-mi cu mîna rece/ părul năclăit de ţigări
& bere ieftină/ în discuţii aprinse” (p.96).
Dacă originalul, nativul se pierde, măcar copia,
a doua imagine să se salveze. Şi în Dual, secţiunea
a patra a cărţii, plecînd de la ideea lui Goddard,
cum că „omul este o creatură duală cu principii
contrare încastrate în natura lui”, Cornelius Drăgan
caută salvarea în celălalt, care, în acest caz, nu
poate fi decît omul din cuvinte, creionat în
interiorul acustic, dar şi în exteriorul cu aceleaşi
efecte acustice, prin muşcătura fluturelui japonez,
ca o idee a efemerităţii, care simbolizează. în fond
perenitatea esenţei, frumuseţii care se ascunde doar
în cuvînt, şi acolo ar fi dualul prin care iese de
partea cealaltă a lumii. Şi salvarea vine prin forma
uşoară a vieţii, fie prin Ludmila, rusoaica din
blocul în care poetul locuieşte, fie prin tîrfa
notabilă sau a prinţesei devenite tîrfe, ambele piste
clare ale eşuării, ale pierzaniei, care, în fond, nu
este nimic altceva decît viaţa. Ideea cărţii duce aici,
la acest final, care poate anunţa şi o altă pistă de
evoluţie a poeziei lui Cornelius Drăgan.
E X L I B R I S
119
 ISTORIE LITERARÃ
FATA DE LA GURA VORONEI
RALUCA IURAŞCU EMINOVICI
Cuminecînd, şuvoaiele vălurite în supuşenie ale
Voronei prind rînd între fălcile înalte de mal. Balaur
fugar, Siretul înghite şi se tulbură, dar la nici două sute
de metri, îşi recapătă albăstrie strălucirea solzilor, ca o
viaţă curgînd pentru ceilalţi. Rămîne totuşi ceva
nemistuit şi confuz din tot acest neostoit nesaţiu, ai
nevoie de distanţa pe care n-o găseşti decît în trecut,
în freamăt de ape şi de frunze, în umbra şi lumina unei
fotografii supravieţuitoare.
Portretul de tinereţe al Fetei păstrează vie noutatea
instituită în clipe unice de intimitate neexplicată,
obligă la recunoaştere, pe cînd atitudinea, mai
convingătoare decît misterioasă, goleşte de vorbe.
Contempli o adolescentă dichisită în vederea unei
poze, catalog de ideatice înlănţuiri, de veghe şi
poezie, de întrebări fără remedii solare.
Nu putem fi de acord cu aproximarea
colecţionarului1 potrivit căreia Mama lui Eminescu,
identificare cu litere copilăros şovăielnice în josul
imaginii, s-ar afla în primii ani de căsătorie. Aspectul
general este al unei codane cuminţi încununate de
propria podoabă capilară împodobită floral, ca la o
tîrzie sărbătoare a Sînzienelor de iulie, cu iradieri din
Drăgaica încununată ce ar putea închipui pe Ceres,
sau, mai degrabă, înveşnicind o clipă dintr-un
recognoscibil ceremonial prenupţial bucovinean, de
largă răspîndire în Duminica Paştelui.
Că este Raluca nu ne îndoim, reamintită de ochii
întunecaţi, de privirea îndepărtată, de sprîncenele cu
elan îndesit, de toată fizionomia feciorilor cu gropiţă-
n bărbie, ori de mîinile mari cu degete lungi, identice
acelora din 1870, cînd se fotografia cu fiica sa Aglaia.
Ştiutele ifose de boierie, căutată de Aug.Z.N. Pop
pînă în domnia lui Gheorghe Ştefan!, nu au însă nimic
a face cu portretul de tinereţe al Ralucăi, chip rotund
şi fraged devreme împăcat, ochiul dus în lenevia
visului de raiuri ros şi surîs întors de taină sub
bretonul înnoptat. Greu de închipuit Domniţa primilor
ani de căsătorie, însemnînd doi-trei, din 26 mai 1840,
120
Elena VULCĂNESCU
conform copiei de pe Izvodul de zestre oferită de Gh.
Eminovici, contrasemnată de Raluca, existentă în
Arhivele Statului Iaşi şi publicată de Gh. Ungureanu2,
apoi nunta anunţată de Gh. Eminovici în scrisoarea în
limba germană din 5 iunie 1840 pentru 20 iunie
18403, timp în care devenise şi căminăreasă prin
decretul din 12 mai 1841, boierie superioară cu două
trepte stolniciei părintelui Vasile Iuraşcu.
Este o cuminţenie temătoare această descendentă
petrecere a braţului drept peste cel stîng din repaosul
cuprinderii spătarului gol, cu degete lungi, libere de
povara oricărui giuvaer. Veşmintele sobre şi modeste
aduc a primăvară, poate aceea dinaintea nunţii, poate
chiar dintr-un timp al logodnei, sau numai din
Duminica Paştelui cînd flăcăii înfig în pălării flori de
hîrtie, pene şi rămurele de brad.
Pentru fete, darul cel mai de preţ era sucna, fustă
de postav umflată ori plisată, viu colorată, după moda
nemţească, dar denumire veche cu o interesantă
evoluţie semantică, oferind repere istorice şi de
răspîndire geografică. De origine ucraineană (cyknя)
sau sîrbocroată (suknja), învechit şi popular, termenul
acoperea dintru început orice obiect de îmbrăcăminte
pentru femei confecţionat din lînă (înlocuită în timp
de alt material gros şi supus tendinţelor modei).
Purtată de oierii sudici, sucna se regăseşte în Banat,
Transilvania şi Maramureş cu variantele diminutivale
sucniţă şi sucnişoară, pentru ca în Bucovina să prindă
podiumul pascal campestru, de maximă eleganţă în
prima jumătate a sec. al XIX-lea. Tot atunci, fetele de
măritat îşi împletesc părul ridicat în creştet, peste care
aşează un cerculeţ de mărgele şi alte podoabe florale,
care se cheamă gîţă, să se ştie că doresc mire4.
Splendidul simbol al ofertei restrictive îl poartă şi Fata
de la Gura Voronei.
Abia Doamna din uleiul lui Antonio Zigri etalează
bijuteriile din foaia de zestre, adică alesida şi două,
din cele patru inele anunţate. Ciudăţenia este că deşi
Aug.Z.N. Pop publică în 1962 fotografia de epocă,
CONVORBIRI LITERARE
pînă acum necomunicată, prilej cu care apreciază
distincţia şi trăsăturile caline reeditate pînă la
suprapunere, le găseşte pe amîndouă, ulei şi
fotografie, din aceeaşi perioadă. Ba, neatent la
cronologie, uleiul ar fi chiar anterior. Cînd pozá lui
Zigri, Raluca nu trecuse de 24-25 ani, preia Pop5 de
la Matei, şi cu fotografia din propria colecţie alături de
imaginea pictată, o declară din primii ani de
căsătorie. G. Călinescu aproxima naşterea Ralucăi la
1816, iar căsătoria sigură din 1840 nu mai permite alt
rezultat decît 24, or distanţa vîrstelor aici este mai
mult decît evidentă.
Cîtă vreme nu oferă nici un indiciu al provenienţei
fotografiei, Aug.Z.N. Pop îşi asigură suportul
călinescian al vîrstei uleiului inspirat de efuziunile lui
Matei, asumîndu-şi exagerarea suprapunerii
trăsăturilor.
Cu ştiutul dar al fanteziei, dar la curent cu albumul
familiei păstrat de Maica Fevronia, din care nimeni nu
revendică fotografia de tinereţe a Ralucăi, Matei mai
face cîteva trimiteri, neexplorate din cîte ştim. Pentru
recuperarea uleiului şi a albumului de la Agafton,
Matei recomandă lui C. Botez pe Grigore Mantacaş,
nepot lui de vară dreaptă, feciorul Profirei, fiica
Marghioliţei Mavrodin – sora Ralucăi. Pe Profira cu
case cu tot, a moştenit-o Grigore, băiat strîngător şi
păstrător. Gh. Eminovici vizita pe Mavrodineasa şi pe
fiica ei din Botoşani şi, cînd făceau fotografii, lăsa şi
Profirei, menţionează Matei.6
Dovedite-i sînt bănuiala, flerul şi pînda
neobositului Aug.Z.N. Pop şi, cum descendenţa
Mavrodinesei a fost evitată de istoria literară, este
foarte posibil ca Grigore Mantacaş să fi îmbogăţit,
discret, colecţia reputatului cercetător şi istoric literar.
Recuperarea adorabilului portret o datorăm surorii
Marghioliţa Mavrodin stolniceasa şi urmaşilor săi.
cosiţelor ca să se poată înnoda împrejurul capului, de
unde aspectul de mieluşea sau ieduţă cu muguri de
corniţe, conform gîţ (pl. gîţi) pentru miel sau ied,
atestat în comitatul Solnoc-Dobîca (nord-estul
Transilvaniei). S. Fl. Marian lămureşte: Cînd încep
fetele a purta gîţă e un semn că sînt bune de măritat.
Cosiţele adunate în jurul capului sînt împodobite cu
mărgele, panglici sau flori de tîrg.7 Structural,
vocabula gîţă oferă un vechi mijloc de compunere
sudată din abrevieri, gîţ şi (şu)viţă (<lat. viteus, -a, -
um, de vie, de viţă). Contaminarea se produce prin
intermedierea formelor regionale giţî (viţă din cosiţă),
mai vechiul ghiţ (smoc de lînă), sau ca în Creangă, cu
ghiţele aurite. În regalul transhumant al Provenţei8, cu
ecouri iliadeşti pentru întreg spaţiul carpato-balcanic,
peste Alpi pînă în Pirinei, Mistral identifică primele
blazoane ale civilizaţie păstoreşti, împletituri sau
mănunchiuri de fire în forme şi culori specifice
purtate ca semn de comendare, berbecii, pe spinare,
canafuri şi la coaste..., iar oile pe cefe. Tîrziu, în
bogăţie, preaplinul născoceşte dar de aurărie, cu floare
înlocuită de un portret.
E semnul acceptării celei logodite. Oraţia de nuntă
din Apuseni prinde coroniţa logodnei (gîţa) în pălăria
mirelui.

***
Gîţa, coroniţa prenupţială purtată de fată în
Duminica Paştelui este semnul primăverii sufleteşti
pregătite să nuntească. Păstrată în durităţi formale de
cale bătută tocmai din Olimpul darului de logodnă al
lui Dionys pentru Ariadna, cununa mică de lumină
albă a primelor înfloriri este preluată tot de
comunităţile păstorilor balcanici şi adaptată
calendarului şi simplităţii traiului fugar. Rotundă şi
promisă, era pe-atunci şi cerul, şi vălul, şi inelul.
Dintotdeauna, gîţa a fost semnul copilăriei şi al
primei tinereţi. Era o panglică împletită în capătul

CONVORBIRI LITERARE 121

 ***
De pe atunci pare şi portretul Fetei de la Gura
Voronei, o moldoveancă cu ceva stăricică, logodnica
bucovineanului Gh. Eminovici, crescut la nemţi,
evocă Ştefan Cacoveanu9 din mărturisirile lui
Eminescu, motiv pentru care tatăl ţinea mult să-i dea
creştere germană, la Cernăuţi...
Voci botoşănene contemporane mai spun, auzite
din glas de bucium ori aduse de valul Siretului,
povestea Fetei din Joldeşti şi a bucovineanului bălan
poftit la balurile de La Curte. După moartea stăpînului
mare spătar (armaş) Iordache Balş – zis Bălşucă
(1835), fiul stolnicului Mihalache (feciorul marelui
stolnic Vasile, nepotul vornicului Ionaşcu – nepotul
lui Bejan şi ctitorul bisericii Sf. Dimitrie – Balş din
Iaşi la 1693)10, moşia cu conac de la Joldeşti devine
proprietatea boierului bucovinean Enacachi Kriste de
la Costîna11.
Rămasă necunoscută, ca şi inedită, Spiţa de neam
a familiei Balş din 1813, alcătuită de controversatul
reformator, fost guvernator al Bucovinei şi viitor
şambelan Vasile Balş, cel puţin referitor la moşia
Joldeşti, precizează că marele armaş Iordache Balş –
zis Bălşucă, hipocoristic potrivit staturii, fiul unic al
marelui stolnic Mihalachi (fiul lui Vasile, nepotul lui
Ionaşcu) şi al Ecaterinei, fata clucerului Adam Luca,
Bălşucă aşadar, moşteneşte Joldeştii din ţinutul
Sucevei de la maica sa ce i-au fost zestre.12
Mihalachi, tatăl lui Bălşucă, era al treilea copil al
familiei, după Maria Cantacuzino, căminarul Iordache
şi înaintea lui Lupul şi a faimosului Vasilie, autorul
Spiţei, ajuns şambelan al Curţii de la Viena, toţi copiii
stolnicului Vasile Balş şi ai Ilenei, fiica lui Panaiote,
căpitanul oraşului Iaşi.
Ecaterina Balş semnalată potrivit Documentelor
agrare ale sec. al XVIII-lea, atît de I.D. Marin în
1979, cît şi de Gh. Toma în 2014, drept proprietara
Joldeştilor în 6 iunie 1787, este, aşadar, mama şi nu
soţia lui Iordache Balş. Proprietarul din 1838 al
Joldeştilor se confirmă, prin cumpărare, baronul
Enacachi Kriste.
Legăturile de familie ale lui Gh. Eminovici cu
K(C)risteştii Costîneşti sînt atît de vechi, de intime şi
întărite documentar, încît nu este de mirare nici că
proaspăt slugerul Gh. Eminovici vătaf, şi după
mutarea lui von Bizay la Chişinău, conducător al
economiei sau economic al moşiei Dumbrăveni, cum
îşi zice el epistolar în limba germană către
administratorul şi secretarul lui Constantin Balş,
122
Alexander von Bizay, nici că era poftit la Joldeşti, nici
că baronul Enacachi Criste(-a) ar fi peţit pe Raluca
pentru Gh. Eminovici13. Mai cred, în conformitate cu
preparativele pentru căsătorie oferite de
corespondenţa în limba germană a lui Gh. Eminovici,
publicată de Ovidiu Papadima14, că poate cununia
religioasă, nu şi nunta, să se fi petrecut la
Dumbrăveni.
***
Copiii Ralucăi n-au aflat niciodată nici cîţi ani
avea mama, nici cine le-a fost bunicul patern, iar noi
pictăm legende pe iconostasul îndoielii! Dovedite sînt
decesul mamei din 13 august 1876, la Ipoteşti, anii de
viaţă ai tatălui Gh. Eminovici, 10 februarie 1812,
Călineştii lui Cuparencu – 8 ianuarie 1884, Ipoteşti, şi
căsătoria lor din 20 iunie 1840.
Cu privire la vîrsta mamei, scrie Matei lui
Corneliu Botez15, că a murit de 60 de ani (cum se
credea), afacerea stă astfel. Ea zicea că e cu şase ani
mai mică ca tata (s-ar fi născut în 1818!); maica
Fevronia zicea că cu patru; tata ne spunea nouă că
erau de o seamă. Şi eu cred tot aşa, prea puţină
diferenţă de vîrstă era între ei, cel mult doi ani. Maica
Fevronia, născută în 1812, ca Gh. Eminovici, o striga
Rariţă, iar fratele Iachint (3 dec. 1819-27 aug. 1886)
îi zicea ţîţacă Rarişă, în respectul vremii pentru
surorile mai mari. Să se fi născut în 1816, pentru
Rareşa alintată Raluca Iuraşcu, căsătoria la 24 de ani
rămîne o vîrstă tîrzie pentru datul timpurilor. De
vreme ce mama Paraschiva murise în 1834, este de
presupus ca sora mai mare să-şi ajute familia.
Deprinsese şi ea moşitul, ca Fevronia, de la mama lor,
iar legăturile Ralucăi cu comisul Ion Mavromati,
fondatorul spitalului din Botoşani, sînt încă
nelămurite. Mama era femeie măruntă, dar robustă,
înşiră pana îngăduitorului Matei, brună-albă, la faţă îi
semăna Iorgu perfect şi puţin Mihai, foarte evlavioasă
şi harnică. Nu sta, cum nu stă apa… Sarcastică,
…avea pretenţii de nobleţă faţă de tata16.
***
Cucoana arendaşului şi vechil, de oriunde şi de
oricînd, nu ducea lipsă de ajutoare, iar Rariţa cea mică
descoperă în răsfăţ pulsaţiile lumii dintre conac şi
vadul Siretului, dincolo, taina pădurilor de singurătăţi.
Farmecul irealităţii, al visului de copil suie din
atingerea ierbii, beatitudine cuminte, vraja armoniei
interioare disipează evidenţa şi călcîiele saltă ritmul
CONVORBIRI LITERARE
îngînărilor… Mihai cînta bine din gură, ca mama şi
Harieta, reînvie şăgalnic Matei17.
Este de necontrazis că la Joldeşti, ca de altfel la
toate moşiile pe care stolnicul Vasile Iuraşcu le
slujeşte, familia trebuie să fi locuit în anexele
conacului, cum învăţătorului îi era prevăzută odaia în
vecinătatea clasei, ori preotului casa din ograda
bisericii. Există şi varianta de tradiţie orală potrivit
căreia sătenii din Joldeşti îţi arată şi astăzi locul din
spatele gospodăriei lui Alecu Roşcăneanu din Uliţa
Siretului unde ar fi fost casa locuită de Iurăşceşti18.
Oricît de întinse ar fi fost grădinile, livada, grajdurile
şi magaziile conacului, locul arătat pare departe, deşi,
după 200 de ani, cînd pîrîul Voronei rămas fără iazuri
şi-a schimbat albia, Siretul şi-a devorat malurile,
pădurile au dispărut şi dealurile s-au împuţinat, este
greu să mai spui aici după atîtea năvăliri, războaie şi
jafuri…
Alte voci, dimpotrivă, susţin că familia Iuraşcu ar
fi locuit chiar în conac pe vremea boierilor proprietari
Iordache Balş spătarul şi Constantin Cananău
postelnicul, cu întinse moşii vecine Joldeştilor şi cu
tot atîtea alte conace şi case la Botoşani sau Iaşi. Este
dovedită documentar şi Gh. Toma reactivează
colaborarea îndelungată dintre spătarul Iordache Balş
zis Bălşucă şi arendaşul Iuraşcu. Îi scapă, însă,
trecerea moşiei în proprietatea postelnicului C.
Cananău, ce-i drept, un intermezzo ce coincide cu
trecerea trupelor ruseşti spre Bulgaria. Cum Vasile
Iuraşcu era, din părinţi, un protejat al Cananăilor de la
Dolhasca şi Corni, bănuit frate patern al postelnicului
C. Cananău, care îl şi însoară cu Paraschiva, poate
este momentul să punctăm că V. Iuraşcu prin natura
itinerantă a prestaţiei arendăşeşti nu a putut locui
neîntrerupt la Joldeşti din 1803-04 pînă în 1836 cînd
încheia contractul cu Mitropolia pentru moşia
Mănăstirii Vorona. Documentele publicate de Gh.
Ungureanu oferă o temeinică reconstituire a traseelor
lucrative ale familiei Iuraşcu, adaptată deplasărilor, de
vreme ce copiii lor se nasc unde îi prinde sorocul.
***
G. Călinescu reţine data de 20 iunie 184019 pentru
oficierea căsătoriei cuplului Eminovici, informaţie
confirmată de corespondenţa în limba germană a
mirelui, publicată parţial de Ovidiu Papadima în 1964.
Cu nici doi ani înainte, Aug.Z.N. Pop venea cu
masivul volum de „Contribuţii...”20, asigurîndu-şi
vocea genealogistului oficial, ca să deplaseze
CONVORBIRI LITERARE
evenimentul în 29 iunie 1840, sărbătoarea Sfinţilor
Apostoli Petru şi Pavel, şi pe socrul mic, stolnicul
Vasile Iuraşcu, să-l localizeze la Doljeşti!21 Încă o
deturnare, în scopul îndepărtării familiei Iuraşcu de
Joldeşti, pentru potrivelile genealogice fanteziste,
dinspre alt neam de Iurăşceşti, dar şi ca să scoată
nunta din postul Sfîntului Petru.
Ovidiu Papadima intervine cu cele 34 de scrisori
în limba germană (netraduse) ale lui Gh. Eminovici,
numai o parte din cele aparţinînd acad. G. Călinescu,
care le-a folosit în „Viaţa lui M. Eminescu”22. Se află
aici crîmpeie din optsprezece luni de viaţă – 1 august
1839 – 7 februarie 1841 – al cărei centru de frămîntări
sufleteşti şi conjuncturale îl ocupă căsătoria. Se vede
că misterul asupra biografiei părinţilor Poetului era
pecetluit, de vreme ce scrisorile se publică parţial şi
netraduse de către profesorul Ovidiu Papadima care
între 1938-40 îşi pregătea doctoratul în Germania, în
1940-41 era lector de literatură română la
Universitatea Vienei, continua în ţară, pentru ca din
1949 să lucreze la Institutul de Istorie şi Teorie
Literară „George Călinescu” al Academiei Române,
unde află şi publică cele 34 de scrisori, în 1964.
La întrebarea de ce Gh. Eminovici foloseşte limba
germană, răspunde tot Ovidiu Papadima care a citit
întreagă arhiva corespondenţei, aducînd, pe lîngă
numele destinatarilor Alexander von Bizay sau
Constantin Balş, buni cunoscători de limbă română, şi
alte nume, de expeditori care scriu şi semnează în
limba germană sau numai colaboratori imediaţi,
persoane de cultură germană, cum Alex. von Heyn,
Alex. von Winkler, Theodor Grohs, dr. von. Kron, sau
români de cancelarie austriacă. Iată că Ovidiu
Papadima, în sfîrşit, confirmă prezenţa contextuală a
baronului Ion Cîrstea care împacă şi moda greacă şi
pe cea austriacă, semnînd Jenakaki von Kîrsty.23 Este
proprietarul din 1837 al moşiei Joldeşti, nepotul
baronului Ioan Crîstea de la Costîna omorît în august
1834 pe moşia de la Dumbrăveni, unde îl adusese pe
Gh. Eminovici din 1831. Obliterată, legătura dintre
Gh. Eminovici şi baronul Enacachi Kriste de la
Joldeşti riscă deraieri, demontări şi improvizaţii,
tulbură scrupulozitatea nutrită faţă de biografia lui
Eminescu. Lui Enacachi, unchiul său Ioan îi făcuse
dania bucovineană din 24 Mai 183324, iar sora sa
Zoiţa căsătorită Roset îi cedase în 24 Decembrie 1834
partea sa de moştenire25 de după decesul din 13
septembrie 1826 al tatălui lor baron Gheorghe Crîste,
fratele lui Toader şi al lui Ioan – cel trecut în Moldova
123
cu Gh. Eminovici – toţi trei fiii şătrarului Ilie Crîste.
Enacachi devenise singurul stăpîn al conacului cu
moşie de la Costîna şi al moşiei cu conac de la
Joldeşti, unde găseşte vechil pe Vasile Iuraşcu cel
văduv, cu o casă de copii.
Documentul publicat de Gh. Toma26, avansat de I.
D. Marian din 1979 precizează schimbarea de
proprietate din catagrafia anului 1838 către dum-sale
baronul Enacachi Criste, a satului Joldeşti, care s-au
deosebit cu osăbita tăbliţă de satul Protopopenilor.27
Referitor la proprietar, Gh. Toma adaugă boier
bucovinean de origine greacă (sau armean, după
unii), în timp ce citindu-i scrisorile, Ovidiu Papadima
constată fonetic şi lexical amestecul de modă greacă
şi austriacă.
Germana epistolară a lui Gh. Eminovici,
cunoscîndu-şi bine adresantul dovedeşte fluenţa şi
flexibilităţile limbii vorbite, nestînjenit stropite de
vocabula neaoşă, uşor adaptată fonetic, de tipul
Mamalika, Wadra, Merza, Vataf...dulci surîsuri din
colţul gurii pline de ceremonioase şi complicate
titulaturi de adresare, cum Prea înalt şi bine
născutului; Deosebit de îndurătorului sau
Împărătescului rusesc consilier de curte, cavaler
Constandin de Balş...
Tînărul conducător economic Georg Eminowicz
cultiva moşiile, călca solul, ştia soiul, umplea
hambarele, îngrăşa boii cu cartofi fierţi, invenţia lui!,
ca să-i vîndă în Ţara Ungurească, încărca butoaiele,
repara digurile, morile şi acaretele, înlocuia
distilatorul velniţei şi enumeră piesele care ar rezista
încă un an, veghează rostul lemnului, liniştea
supuşilor, arţagul ispravnicului, răsfăţul stăpînului,
recomandă personal pentru moşiile din Basarabia şi
convoaiele de vite pentru export, aleargă la Iaşi, roagă
urgentarea paşapoartelor... Dar, cînd îi pare că nu i se
recunosc meritele, se înfurie straşnic, pînă la
formularea demisiei.
Într-un astfel de impas se găsea Eminovici în vara
lui 1839, cînd stăpînul C. Balş îşi luase secretarul, pe
Al. von Bizay care era şi administrator al moşiei
Dumbrăveni, şi se stabiliseră la Chişinău.
Descumpănit şi furios, vătaf, fără voie şi
administrator, se zbate în aşteptarea răspunsurilor la
insistentele sale scrisori. Abia în toamnă află prin von
Bizay că nemulţumirea stăpînului, reală, ar fi fost
cauzată de nişte intrigi, bănuite de Eminovici, care îşi
motivează lipsurile prin boala şi durerile de piept28,
prelungite, îngrijorătoare şi întreţinute de agitaţia la
124
care îl obligă oamenii din subordine. Insistă, aşadar, în
cererea demisiei: Ca s-o spun de-a dreptul, scria în
2/14 oct. 1839, atîtea scrisori fără răspuns, destul
motiv să nu mă mai ocup de moşie.
Cînd Ovidiu Papadima prezenta conflictul dintre
Eminovici şi C. Balş ca pe o posibilă ruptură, ignora
grijile noi ale boierului instalat la Chişinău în vederea
căsătoriei cu Ana Slemmer, actriţa adusă de la Viena,
de la care avea deja pe Dimitrie. Oficiată în Catedrala
Mitropoliei Chişinău, la 8 februarie 1840, însoţirea
boierească este urmată la 20 iunie, mai sigur la
Joldeşti decît la Dumbrăveni, de a slugerului G.
Eminovici cu fiica stolnicului V. Iuraşcu.
Informaţii adiacente culegem din „Documentele”
lui Gh. Ungureanu. Scrisoarea lui Teodor Grosu,
administrator al viilor lui C. Balş, se adresează
aceluiaşi Bizay, în iarna Crăciunului 1839, cînd nici
năvălirea spirturilor care au scăzut preţul29, nu
constituie motiv de umbră asupra Sărbătorilor.
Cucoana Smărăndiţa, milostiva stăpînă, mama
boierului C. Balş îi omeneşte invitîndu-i nevasta la
masă, ca pe casnici vechi, ba cinstiţi şi cu puţine
daruri, adică milă stăpînească. Avîntul naiv al
preaplinului sufletesc inundă pagina şi încordarea
cedează suavităţii milosteniei creştine: Cucoane
Alexandre, mă rog de tot sufletul meu preţălueşte-l pe
dumnealui Gheorghe Eminovici ca pe un om cinstit,
vrednic şi voinic la toate.
Avea nevoie Gheorghieş, mai îndrăgostit decît
bolnăvior, de vorba prietenului şi de blîndeţea din
ochiul stăpînului, căci gurile rele purtau vrajba
absenţelor şi a neînţelesei delăsări. Iubirea lui încă
ascunsă tîrcolea Spitalul răposatului comis Ion
Mavromati unde, scrie el, Gheorghieş lui Bizay, îşi
căutase leacul de piept vreo şase zile la doctorul
Kronn30 şi unde, cu discreţie din partea istoriei
literare, ajuta şi Raluca.
Diagnosticul lui G. Eminovici se confirmă,
urmaşii vor îndura nefasta moştenire, iar doctorul
Kron figurează în documente încă de la înfiinţarea
Spitalului Ion Mavromati. Donaţia testamentară a
comisului din 29 mai 1831 este acceptată de Epitropia
Sf. Spiridon care intră în posesie din 17 Aprilie
183931, dar, prin epitropii averii, Spitalul funcţionează
din 1 oct. 1838, conform inscripţiei din capelă şi a
documentelor de arhivă, referitoare la leafa
doctorului. Referatul din mai 1839 cerea stabilirea
lefii doctorului, căci n-a luat niciodată pînă acum32.
Donatorul testa toate cele necesare pentru bolnavii
CONVORBIRI LITERARE
săraci din Botoşani. S-au păstrat zece chitanţe
începătoare de la 17 septembrie 1839 ale spiţerului
Ioan Gorgias de primirea banilor pentru doctoriile ce
au dat la ospitalul din oraşul Botoşani, cum alte şase,
de la 15 septembrie 1839 pînă la 18 iunie 1841 ale
doctorului Kron pentru primirea plăţii sale de doctor
a ospitalului din Botoşani în sumă de 6500 lei33.
Cu doctorul Fridrich Kron, pe care N. A. Bogdan
îl semnalează în 1833 printre membrii Societăţii
Medico-Naturaliste din Iaşi, începe şi activitatea
Spitalului Ion Mavromati din Botoşani. În
„Monografia Oraşului Botoşani”34, Ştefan Ciubotaru
certifică într-un tabel inedit prezenţa doctorului Kron
în Botoşani, încă din 1832, din timpul ocupaţiei
ruseşti, cînd s-au amenajat în Botoşani primele
spitale, în case rechiziţionate, puse la dispoziţia
oştirilor ruseşti, formate din cazaci sub comanda
generalului Voinov35. Tabelul înregistrează pe dr. Fr.
Kron în casa-spital Ion Mavromati, 1832.
***
Gh. Eminovici era, cel puţin din vara lui 1839,
bolnav şi îndrăgostit.
Clevetirile erau aduse la cunoştinţa şefului
administrator von Bizay chiar de către împricinatul
precaut încă din noiembrie, răspunsul lui Bizay le
neagă cu îngăduinţă superfluă, Eminovici revine în 2
dec. 183936 scrisoarea se înnobilează de dialog trăit şi
răul străluceşte de suflet neînţeles: Nu regret nimic
decît că s-a spus despre mine că nu îmi văd de treabă
pe motiv că aş fi îndrăgostit.
Dar, cu revelaţia mărturisirii, neliniştit în
aşteptarea răspunsului, ca şi despuiat în faţa noilor
planuri şi a omului important pe care l-ar fi dorit de
partea lui, răbufneşte în moldoveneasca de acasă,
apărîndu-şi sufletul şi minunea din el: Vezi ci poate
ponosi acel fără toată sămţirea, căci dacă singur nu
face nimică, apoi încă are cuvînt a vorbi asupra
altora37...Am fost de mai multe ori bolnav tare şi m-
am dus la Botoşani, reia Eminovici în 2 februarie
1840, se vede că fie post, fie cîşlegi, vorba lui Nică,
deasupra oalelor de smîntînit, dădea fuga la cămară.
Odată lămurite, Eminovici cere părerea lui von
Bizay şi permisiunea de a se căsători seniorului C.
Balş. Întîrzierea răspunsului impune stăruinţă şi
motivaţia financiară pe care tînărul o crede necesară:
Vă rog să îmi scrieţi ce are de gînd Domnul Consilier
cu mine – eu cred că partida de 600 de galbeni nu e
CONVORBIRI LITERARE
de colo, chiar dacă asta i-ar aduce Dumisale şi
neplăceri...Fiţi prietenul meu şi scrieţi-mi ce este mai
bine de făcut.38 Neplăcerile nu se puteau referi decît
la varianta eliberării lui din funcţie. Era nevoie de el
la Joldeşti, sau la Costîna. Acum Gh. Eminovici pare
să aibă de făcut cea mai importantă dintre alegerile pe
proprie răspundere, cînd trecuse Cordonul hotărîse
baronul Ion Crîste pentru el. Instinctul devenise mai
puţin sigur, era nemulţumit din pricina bolii de piept,
îngrijorat de supărarea pe care însurătoarea lui simţea
că o pricinuieşte stăpînului C. Balş. Ca să rămînă la
Dumbrăveni, îşi dorea asta, simte că nu-şi poate
îngădui libertatea să se complice.
Cum preţiosul accept soseşte tot ierarhic, întîi al
binefăcătorului mediator von Bizay în 29 martie
1840, bucuria de nespus inundă pagina scrisorii de
răspuns din 5 aprilie39, rugînd să influenţeze şi să
smulgă consimţămîntul seniorului, că timpul deja este
prea trecut, iar eu nu mai vreau să amîn această
situaţie care, o fi avînd sau nu avantaje – sănătos de-
aş fi că nimeni altcineva nu-mi poate hotărî soarta.
Sigur că hotărîrea lui va fi fost transmisă întocmai,
boierul nu dorea să-l piardă, mireasa dezvăluită, pe
plac şi răspunsul satisface. Se vede că ginerică
depăşise termenul promisiunilor şi situaţia nu mai
suporta amînare! Îndeobşte, nunţile erau de toamnă
nu de postul Sfîntului Petru, căci cununia, anunţă
mirele pe însuşi C. Balş, este fixată pentru 20 Iunie
184040 (într-o joi, conform Buletinului Moldovei).
Bun creştin, Aug. Z. N. Pop, o deplasează pe 29 iunie,
nevinovată confuzie de stil, dar de ziua Sfinţilor
Apostoli Petru şi Pavel. Istoria literară păstrează
primăvara lui 1840, iar pentru naşterea fiului Şerban,
şi mai generoasă, anul 1841.
De aproape un secol, orice originalitate faţă cu
biografia lui Eminescu s-a dovedit inoportună şi
opozantă. Războiul dintre eradicarea luesului şi
recrudescenţa lui continuă. Dar, la fel de neiertătoare,
tuberculoza oferă manifestări imprevizibile, chiar
confundabile, din cotloanele oricărui ţesut. Rămînem
sceptici faţă de posibilităţile noastre de cunoaştere,
dar, în generozitatea lui cerească, Eminescu ne-ar fi
oferit fărîma verdictului, singura care asimilează
adevărurile noastre modului de a ne traduce
neîncrederea faţă de ele.
Pînă la urmă, sfaturile oferite de von Bizay
candidatului la însurătoare, evocîndu-l pe Rusum
fiozofu către fiul său Emil, păstrează înţelepciunea
125
dreptului individual de a hotărî cine vrei să fii. În
spiritul lui Rousseau, însurătoarea ar fi trebuit să-i
aducă chiverniseală şi sănătate...Dar Eminovici face
alegerea spiritului superior de a-şi trăi viaţa în sensul
cel mai înalt. Ştim însă cît de scump a fost preţul
misiunii Tatălui pentru Fiul ce avea să vie. Ne rămîne
întreagă bucuria dintîi, un petic de scrisoare cu
mulţumirile pentru darul stăpînesc:...trebuie să
recunosc din tot sufletul că nu voi fi în veci capabil să
îmi exprim recunoştinţa faţă de domnia voastră
pentru destinul meu norocos. Dumnezeu Atotputernic
să răsplătească faptele caritabile pe care domnia
voastră le face pentru orfani şi săraci41...
Nu ştim ca Gh. Eminovici să fi fost la 1840 şi
orfan! Influenţează darul boieresc atît de
controversata dotă a Ralucăi? sau se referă la
condiţiile de muncă, la locuinţa de pe domeniu,
cumva şi la promisiunea rangului de căminar? Să fi
existat vreo înţelegere între stăpînul C. Balş şi
protectorul baron Enacachi Krîste, mediatorul
căsătoriei? Foarte posibil. Există cîteva argumente în
sensul grijii asumate de boierul C. Balş, faţă de tînăra
pereche.
***
Pentru starea delicată a Ralucăi, oficierea
căsătoriei se va fi făcut discret, în bisericuţa de pe
domeniul Dumbrăveni, fără confirmare documentară,
unde li se oferă şi locuinţă. Nelămurită a rămas şi
sporirea zestrei pe care aceleaşi scrisori din arhiva lui
G. Călinescu o anunţau de 600 galbeni. Zestre
bunicică, apreciază biografic aceeaşi sursă, înainte de
nuntă 1500 de galbeni, iar în ziua cununiei, la 20
iunie 1840 i-a numărat în mînă... încă 1500...42 Este
informaţia capitală potrivit căreia balanţa înclină spre
Joldeşti. Acolo, familia Iuraşcu era acasă şi Gh.
Eminovici ocrotit de stăpînul baron Enacachi Crîste,
nepotul răposatului său protector, baron Ioan Crîste.
S-a crezut că, deşi fără pămînt, V. Iuraşcu avea
bani, poate, dar tot în 1840, copilele din urmă Sofia
(n. 1823, Ruşii lui Balş) şi Olimpia (n. 1827,
Dumbrăveni) sînt aduse la Mănăstirea Agafton, în
chilia Fevroniei, care se mută la Văratic. Avea mirele
motive noi să ridice pretenţiile? Corespondenţa nu
transmite nici un semnal. Banii nu puteau fi decît
daruri de nuntă. Chiar din partea mirelui să fi fost,
cum Gh. Eminovici nu prezenta garanţii materiale,
sînt trecuţi drept zestre. Dinspre Raluca nu se pot
ignora contribuţiile fratelui arhimandrit Iachint de la
126
Mitropolie, nici ale surorilor Maria Mavrodin şi
Fevronia, nici ale boierilor la care tatăl V. Iuraşcu
slujise, nici moştenirea Paraschivei despre care se ştiu
puţine.
Lectura scrisorilor de limbă germană lămureşte că
temerile lui Gh. Eminovici relativ la consimţămîntul
boierului C. Balş au durat pînă la dezvăluirea numelui
celei alese. Poate urmaşii noştri să afle cît de obligaţi
vor fi fost Bălşenii faţă de copiii Paraschivei şi ai lui
Vasile Iuraşcu. Bănuieli sînt, Poetul însuşi le
devoalează, iar „Documentele” publicate de Gh.
Ungureanu în 1977 colorează cîteva unghere.
Casele de lîngă Uspenia dobîndite în 2 iunie 1842,
conform cererii din 5 iunie către Judecătoria Botoşani
pentru măsurarea locului şi mărturia hotarnică, deşi
cumpărate la mezat de la epitropia casei răposatei
Soltana Cheşcu nu au documente vechi, iar zapisul
cumpărării cuprinde doar mărimea locului.43
Judecătoria aprobă şi cere epitropiei să trimită
documenturile casei. Graba cu care s-a făcut
tranzacţia este evidentă şi nu credem că proaspătul
asesor Vasile Iuraşcu o va fi impus.
Preocupat de speţă, Aug.Z.N. Pop cercetează
dosarul vînzării imobilului din 2 ianuarie 1855, casă
pe loc gospod servind de dugheană, dreaptă a
vînzătoarei Ralu Eminovici, în baza aceluiaşi zapis
din 2 iunie 1842, întărit de judecătorie sub nr. 3032
din aceeaşi dată, cu care cumpărase şi a hotarnicii
iniţiale din 12 martie 184244, fără documentele de
proprietate ale casei Cheşcu. Pentru asigurarea
zestrei, actele se fac pe numele Ralucăi.
Epitropul Iordachi Cheşcu era fratele Sultanei
descendenţi din Grigore Cheşcu. Vasile Iuraşcu
semnează ca asesor. În 14 martie 1842, Iordache
dădea procură spătarului Costache Roset din Botoşani
ca să urgenteze licitaţia. Spătarul era fratele lui
Neculai Roset soţul Zoiţei Crîstea sora baronului
Enacachi de la Joldeşti iar familiile Cheşcu şi Crîstea
se tot încuscreau de patru generaţii. În locul de lîngă
Uspenia, Gh. Eminovici ridică o casă nouă, în care se
naşte Poetul şi pe care sînt nevoiţi să o vîndă în 1855.
Ceea ce tulbură iremediabil destinul lui Gh.
Eminovici, şiraoa biografilor şi pe eminescologi în
general, este moartea violentă a protectorului baron
Ioan Crîstea von Costan, arendaşul din 1829 al
moşiilor Sarafineşti şi Brehueşti ale vistiernicului
Alecu Balş. După decesul stăpînului secerat de holeră
din iunie 1831, baronul ia în arendă şi Dumbrăvenii şi
tot atunci aduce şi pe tînărul Gh. Eminovici ameninţat
CONVORBIRI LITERARE
de recrutările tocmai decretate. Impulsiv pînă la
violenţă şi supus austriecesc, baronul Ioan Crîste este
omorît în 23 avgust s.v. 1834 chiar în curtea din
Dumbrăveni!, conform declaraţiei originale a
iconomului Ştefan, duhovnicul lui Const. Balş, din 30
decemvrie s.v. 1834.45 Aceeaşi mărturie precizează că
baronul a fost îngropat la biserica Vovidenia, în 25
august, prin vlădica Inochentie din Botoşani, prin
vlădica Meletie din Iaşi, împreună cu mine (iconomul
Ştefan) şi cu mai mulţi preuţi, după obiceiul şi religia
creştinească. Cum moştenitorii au chemat în judecată
pe vinovaţi, procesul devine unul politic, martorul
econom Ştefan îşi retrage declaraţia în 2 martie
183546, iar nepotul reclamant Dumitrache Crîste dă
vechilimé bădiţului Ionică Gherghel comis şi fost
prezident al Judecătoriei (28 mai – 16 august 1834),
să se judece cu socrul său, paharnicul Gheorghe
Herescu, nume de rezonanţă în ierarhia bisericii
bucovinene.
Pe fundalul socio-politic al Principatelor relevantă
este numirea de către Poartă cu acordul guvernului rus
a domnilor Al. Dim. Ghica şi Mihail Gr. Sturdza, din
22 martie/3 aprilie 1834, ca efect al Convenţiei ruso-
turce de la Sankt Petersburg (17/29 ianuarie 1834),
prin care Rusia se angajează să-şi evacueze trupele
din Principate în termen de două luni.47 În 17 martie
1834 murea comisul Ion Mavromati, ctitorul
Spitalului, al Bisericii Sf. Dumitru şi supus austriac,
iar în 27 noiembrie 1834, Vasile Iuraşcu pierdea pe
Paraschiva într-un accident de trăsură.
Nu ştim în ce măsură familia C. Balş a fost
antrenată în acest proces, dar acolo, la Dumbrăveni se
petrecuse omorul, nici dacă răposatul baron Ioan
Crîste lăsase testament. Sigur este că baronul şi-a
găsit odihna cu onoruri cuvenite unui ctitor de lăcaşuri
creştineşti, cum Vovidenia pe care tocmai o terminase
de zidit în piatră, pe locul aceleia din lemn a lui
Manole Varlaam de la 1750. Ştim că din 1829 cînd se
stabileşte în Moldova, baronul I. Crîste locuia la
Dumbrăveni şi numai iarna la Botoşani, în numita
casă Cheşcu, a Sultanei, cu care răposata Smaranda
baron I. Crîste fusese vară dreaptă. Odată cu umbra
casei celei noi, zidite de Gh. Eminovici, dinaintea
închirierii Smarandei Varlaam, procesomana
manipulată de faimosul Costache Hurmuzachi,
dinaintea transformării în dugheana vîndută în 1855,
răsare dintre arbori cărunţi întîiul cuib al Poetului.
Totuşi, discretă, ca toate binefacerile familiei Balş
pentru tinerii Eminoviceni, dintr-un act de învoială,
CONVORBIRI LITERARE
datat 9 aprilie 1836, între fraţii Constantin şi
Gheorghe Balş în legătură cu moştenirea rămasă de
la tatăl lor vistiernicul Alexandru Balş48 (decedat
iunie 1831), părechea de case, căci două erau în
aceeaşi ogradă cu grădină mare, dă semn din prima
tentativă de vînzare, a Sultanei Cheşcu, tot prin
licitaţie, instituită şi închisă în 1839, prin
neprezentarea solicitanţilor.49 Punctul 900 al Actului
de învoială se referă la o pretenţie pornită cu casa
Cheşcului şi alta cu Anghel Vali, afaceri asumate de
Gheorghe Balş, deja în derulare, cu menţiunea că
dacă fratele Costachi Balş îşi va răspunde pe
giumătate din cheltuieli va avea împărtăşire di aceli
averi din pretenţii ce se vor cîştiga. În cazul Anghel
Vali este vorba despre datorii ale Smarandei Balş, cît
despre casa Cheşcului, aceasta include imobilul
proprietatea baronului Ioan Crîste, ale cărui
documente se aflau la vistierul Alecu Balş şi rămase
feciorilor moştenitori. Abia după moartea Sultanei,
care ar fi vîndut amîndouă casele, fratele său Iordachi
Cheşcu lămureşte succesiunea baronului I. Crîste şi
casele, plătite pe jumătate, ajung la cine trebuie.
Familia Eminovici cumpără casele cu grădina în
1842 cu 450 de galbeni şi vinde în 1855 casa refăcută
cu jumătate de teren, căci atît rămăsese! cu 1050 de
galbeni. S-a presupus înstrăinarea unei părţi de
grădină, documentele confirmă aceiaşi megieşi, fără
plusuri sau împresurări, dar orînduiţii Sfatului
Orăşenesc de faţă la măsurarea locului asigură
aprobaţia drumului trecătorii la megieşi, găsindu-l în
lărgimea trebuitoare...50 Însăşi Raluca, prin Actul din
3 mai 1855, confirmă vînzarea51 caselor cu tot locul
lor, după mărimea văzută prin actul din anul 1842,
iunie 2.
Alungat din cetate şi din bisericile ortodoxe pe
care le-a ctitorit, obliterat documentar52, baronul Ioan
Crîste von Costan rămîne omul care l-a dăruit
Moldovei pe Gh. Eminovici, feciorul de casă de la
Costîna. L-a lăsat în grija vistierului Alecu Balş şi a
fiilor săi care l-au boierit. Gh. Eminovici familistul a
avut de ales între Costîna dănuită lui Enacachi Crîste
– nepotul, cu varianta Joldeşti, şi Dumbrăvenii lui C.
Balş, secerat şi el în 15 aprilie 1848 – C. Balş îl
împămînteneşte la Ipoteşti, sau poate că Destinul s-a
dovedit Artist...
***
Rămas fără ecou este şi zapisul de vînzare al
sărdarului Iordachi Urechi cu partea sa din moşia
127
Orăşeni-Botoşani, însemnînd 199 fălci 43 prăjini, cu
acaret casă boiereşti de cărămidă cu două rînduri,
lăcuitori şi şaisprăzăci pogoani vie roditoare, însă cu
patru pogoani vii ce sînt piste brazdă, pe partea
vîndută mai din vechi răposatului comis Ioan
Mavromati şi cari pogoani au rămas întru a mea
stăpînire… Acestea le-am vîndut de veci dumisale
căminăresei Ralu Eminovici drept 2400 galbini…cari
i-am primit toţi deplin…53
În continuare, serdarul menţionează adaosul de
zece stînjeni dăruiţi în lăţimea terenului, deopotrivă în
tot locul din cap în capul moşîiei, însumînd zece
prăjini, oferite Ralucăi Eminovici prin osăbit act de
mai înainti. Moşia moştenită de la părintele său
slugerul Constandin Urechi se hotărnicea de moşia
Sarafineşti fostă a vistiernicului Iordachi Balş (trecută
fiului Alecu, apoi nepotului Constantin Balş) în partea
căruia rămăsese un clin de pămînt în păduri ales cu
pietre de hotar împregiur după învoiala cu Iordachi
Balş din 11 mai 1807 (n. 12 II 1742 – d. 23 III 1812).
Acest clin hotărnicit fusese dăruit Ralucăi. În ciuda
reclamaţiei fiului vitreg al vînzătorului, asesorul
judecătoresc punea pe căminăreasă, în 14 aprilie
1846, în posesie. Epitropia Casei Spitalelor Sf.
Spiridon, şi ea proprietară a unei părţi din moşia
Orăşeni, cîndva toată a mănăstirii omonime, cere
domniei răscumpărarea părţii căminăresei, în baza
dreptului de protimisis. Dar, cum zapisul Ralucăi
Eminovici era deja întărit veşnic, în baza actului de
danie al familiei Iordachi şi Ruxandra Urechi, din 10
decembrie 1844, prin care Raluca Eminovici se
băştinase, Mihail Sturza Vv. încuviinţează în 14 dec.
1846 Epitropiei Sf. Spiridon cumpărarea de la Raluca
Eminovici, prin bună învoire.54 Sînt evidente
eforturile de împămîntenire a Ralucăi Iuraşcu, din
familie de bucovineni refugiaţi.
Familiile Urechi şi Eminovici au fost cu un pas
înaintea Epitropiei. Dania de zece stînjeni în
suprafaţă de zece prăjini egala dreptul de protimisis,
dar nimeni nu a fost curios să afle pentru care faceri
de bine din partea dumneaei, Raluca Eminovici este
dăruită cu cei zăci stînjeni proşti, ca şi cînd autorul s-
ar dezvinovăţi… Şi ca să nu fie vreun prepus ruşinos,
sărdarul stipulează şi consoarta adevereşte: precum
şi soţia mé, fiind cu a dumisale mulţămiri făcut acest
dar/…am dăruit Ruxandra cu a mé mulţămire… Ştiut
este că fetele deprindeau meşteşugul moşitului de la
mamă.
Între timp, soţii Eminovici cumpără la jumătatea
128
lui iulie 1847, parte din Ipoteşti în curs de achitare.
Avocatul Constantin Hurmuzachi devenise
plenipotent pentru toate problemele judecătoreşti şi
administrative ale stăpînului său Constantin Balş, ale
tatălui său Doxachi Hurmuzachi şi ale surorii sale
Eufrosina Petrino care vinde două cincimi din trupul
moşiei Ipoteşti cu preţul de 4000 galbeni, conform
înştiinţării Divanului Apelativ din 17 noiembrie 1847.
Dar, ca un fulger mistuitor, decesul binefăcătorului
din umbră întunecă steaua începutului norocos.
Constantin Balş moare în 2 mai st. n. 1848. Epitrop,
tutore şi executor testamentar, încă din 1844 declarat
prin testament, acelaşi Constantin Hurmuzachi s-a
dovedit un înverşunat potrivnic al lui Gh. Eminovici.
Somaţi prin Publicaţia Divanului Apelativ din 13
februarie 1849 pentru restul de plată a Ipoteştilor de
2500 galbeni, Eminovicenii vînd o dugheană din
Botoşani şi partea de Orăşeni Epitropiei Spitalelor Sf.
Spiridon în 4 mai 1849 cu preţul de 2800 galbeni.
Cîştigul de 400 de galbeni faţă de cumpărare însemna
îmbunătăţiri, clinul din Sarafineşti şi cele patru
pogoane vie pe partea ospitalului (dăruită de
răposatul comis Mavromati), precizează Gh.
Eminovici împuternicit al soţiei sale, în Memoriul55
depus la Judecătoria Botoşani în 2 martie 1854 pentru
procesul cu Iordachi Ursuianu, fiul vitreg al
răposatului I. Urechi. Rămîne întrebarea dacă via, cele
patru pogoane de vie nevîndute de I. Urechi lui I.
Mavromati ajung la Ralu Eminovici, cum scrie I.
Urechi, prin actul de vînzare din 21 dec. 1844, sau
cum menţionează Memoriul lui Gh. Eminovici din 2
martie 1854, dăruită de răposatul comis
Mavromati.Sigur este că Spitalul Mavromati
funcţiona şi că Raluca ajutase pe Ruxandra Urechi.
Nelămurite rămîn şi împrumutul de 1000 de
galbeni făcut de însuşi Constantin Balş în 6 aprilie
184557 de la Safta Brîncoveanca aflată la Văratic-
Neamţ, sora lui Lupu Balş şi amîndoi veri drepţi lui
Alecu Balş, tatăl lui Constantin Balş, după ce tot în 6
aprilie 1845 semnase două vechilimele56 pentru
vînzarea de veci a moşiei Mingir din ţinutul Cahul şi
a două mii desetine pămînt sterp din moşia
Sahaidacul din Benderul Basarabiei. În varianta
Zahaidac, parte a moşiei Gura-Galbînă, toate în
evidentă forţă după ce, cu o zi înainte, în 5 aprilie,
Judecătoria Botoşani anunţa pe aga Doxachi
Hurmuzachi începerea hotărnicirii Ipoteştilor58,
solicitate în vederea vînzării.
În ce fel era interesat boierul de moşia Ipoteşti?
CONVORBIRI LITERARE
Vindea în Basarabia ca să lărgească domeniul din
valea Siretului? Cei 1000 de galbeni nu-i mai
înapoiază Saftei Brîncoveanu decît epitropul C.
Hurmuzachi, după decesul boierului. Ajunsese C.
Balş la fundul sacului, după cum încearcă o puerilă
justificare, sau mişcările gingaşe se făceau sub
acoperire? Şi dacă împlinea dorinţele nescrise ale
tatălui Alecu sau transmise de bunicul Iordachi Balş?
Daniile privesc, neîndoielnic, legăturile dintre Bălşeni
şi familia Ralucăi Iuraşcu. Grija baronului I. Crîste
pentru Gh. Eminovici induce alt faliment cazuistic…
Este de mirare că numele lui Gh. Eminovici nu
figurează în Testamentul lui C. Balş, generos cu cei
credincioşi.
Manevra în etape, cu danie, cumpărare şi adaos de
altă danie, implicînd tranzacţii mai vechi aduc în
scenă pe bunicul Iordache Balş, pe serdarul Iordachi
Urechi, omul lui Balş, oşteanul comandant de
cavalerie, la ordin şi nepotului, şi pe comisul Ion
Mavromati, ctitorul Spitalului botoşănean de la 1838.
Adesea, preţioasele Documente publicate de Gh.
Ungureanu rămîn suspendate, maladii vagi,
nedeterminate, tratate cu indiferenţă în speranţa că vor
trece neobservate…
***
Mîna sorţii din povestea Fetei de la Gura Voronei
adusese pe Vasile Iuraşcu la Joldeşti încă de prin
1804, ca vechil al boierului Iordachi Balş, zis
Bălşucă, anunţă Gh. Ungureanu în avancronica59 la
volumul de „Documente” din 1977. Dar destinul este
o miraculoasă şiraoă, căci Vasile Iuraşcu era omul şi
ruda Cananăilor levantini (Gh. Gibănescu) din vremea
lui Vasile Lupu (N. Iorga), cu escală basarabeană, pe
cînd faimosul strămoş postelnicul Constantin zis
Ciobanul pentru marele negoţ de oi basarabene cu
Țarigradul60 ia de ginere pe logofătul Iordachi
Cantacuzino. Cu moşie la Dolhasca, unde în 1780 se
naşte Vasile Iuraşcu, împămînteniţi cu conac şi
biserică la Corni-Botoşani, Cananăii sînt şi stăpînii
moşiilor Fîntînele şi Băneşti, vecine Joldeştilor lui
Iordache Balş spătarul, familii înrudite, nemţite, cu
simpatii ruseşti.
Neamul marelui vornic Ionaşcu Balş nepotul lui
Bejan, însurat cu Safta vistiernicului Gh. Ursachi
(acesta, feciorul lui Ursu de origine greacă61;
controversatei familii Balş, Iorga îi declară tot obîrşie
aromânească) este cunoscut de Rusu-Balş iar moşiile
lor Rusu-Mănăstioara, Rusu-Plăvălar şi satul Rusu-
CONVORBIRI LITERARE
Poeni, adunate, se recunosc sub toposul de Ruşii lui
Balş62.
La Rus-Plăvălar şi-a petrecut tinereţea63 faimosul
reformator, excentricul melanj de lumini şi umbre,
mefistofelicul Vasile Balş (n. 1756, Iaşi – d. 4 febr.
1832, Viena)64, guvernatorul Bucovinei. Informaţiile
oferite de istoricul Mihai-Ştefan Ceauşu provin din
actele depuse de Vasile Balş în vederea ridicării sale
la rangul de şambelan sau cameralist al curţii din
Viena, de subînţeles exagerările, contrazise de istorici
ai mai multor generaţii, cum B. Petriceicu Hasdeu65,
Gh. Ghibănescu, Lucia Protopopescu66 sau Mihai
Dim. Sturdza.
Pe Eminescu l-a fascinat această copleşitoare şi
contradictorie personalitate, cu atît mai mult cu cît
familia sa se atinge de neamul şi locurile
Bălşeştilor…Cuibul de stabilitate al familiei Vasile şi
Paraschiva Iuraşcu între 1804-1834, cînd ea moare, a
fost la conacul de la Joldeşti, de care arendăşia îi
îndepărta uneori. Astfel, Sofia, viitoarea monahie de
la 1840, se naşte în 1823 la Ruşii lui Balş, Olimpiada,
în 1827 la Dumbrăveni, Marghioliţa în 1804, probabil
la Sarafineşti, Fevronia în 1812 la Corni, iar ceilalţi
cinci, foarte posibil la Joldeşti.
Măsurile de reorganizare a întregii vieţi publice
din Bucovina propuse de Vasile Balş (unchiul lui
Iordache zis Bălşucă), reformatorul iluminist şi
Iluminat plurimason, deputat al Bucovinei la 1780-
1781, se referă şi la înfiinţarea şcolilor publice care să
atragă şi pe copiii din Moldova. Iluminismul
iosefinist promova emanciparea prin educaţie, precept
în continuarea ideologiei Şcolii Ardelene şi a
Supplexului. Aflat la Viena, din 1783, Vasile Balş
devine referent asupra tuturor problemelor
bucovinene. Poliglot cu studii juridice, cameleonic,
vulcanic şi greu de contrazis, implementează odată cu
Ordinul din 29 aprilie 1786 pentru reglementarea
clerului, Bisericii şi învăţămîntului în Bucovina, prin
constituirea Fondului Religionar din confiscarea
bunurilor mănăstireşti, un jaf de proporţii care se
declara pentru întreţinerea clerului şi a şcolilor,
pentru prosperitatea umanităţii.67
Să ne închipuim că de prosperitatea Bălşeştilor au
beneficiat şi aceia care i-au slujit şi au trăit în preajma
lor. Sigur este că după decizia împărătească din august
1786 de alipire a Bucovinei la Galiţia programul de
reforme al Bucovinei intră în derulare şi unul dintre
factorii de aplicare avea să fie I. Budai-Deleanu care
traducea prima parte a Codului Civil în 1786 şi legile
129
pentru Bucovina pînă în 4 ianuarie 1787.68 O asiduă
activitate didactică şi de traducere ţine aproape de
Vasile Balş pe I. Budai-Deleanu, pentru ca în 1786 să
fie aduse de la Viena peste 4000 de manuale de citire,
aritmetici, catehisme, în limba germană şi română,
distribuite gratuit, cum şi Cartea trebuincioasă pentru
dascăli.69 Nu a fost uşor, nici îndestulător, dar
Bucovina începea să citească şi să-şi ceară drepturile
în scris. Aceste manuale s-au găsit şi în conacul
rudelor de la Joldeşti, de care vor fi beneficiat şi copiii
Iuraşcu. Raluca şi surorile maici îşi scriau singure
jalbele, pomelnice sau notiţele biografice impuse. Din
1957, conacul de la Joldeşti şi-a căpătat statutul
definitiv de şcoală, poate în virtutea unei tradiţii
împămîntenite de numele lui Vasile Balş, ctitor al
învăţămîntului bucovinean.
***
Între Joldeşti şi Dumbrăveni nu-i decît voluta
dealului ţîşnitor de lumina stejarilor, un portativ al
refrenului statornic de val, de codri şi de poezie. O
trăsură cu bidivii înaripaţi din hergheliile dumbrăvene
va opri mereu să adape în cotul apelor de la Vorona,
ca s-o zărească pe Fata botezată în mit. Soarele are
nevoie de norocul betilic al întoarcerii, să-şi continue
cursa.
Totuşi, din lectura celor 34 de scrisori în limba
germană ale lui Gh. Eminovici încercăm senzaţia de
adevăr, fără îngăduinţa marginilor exacte, dar în
vibraţia fiorului de viaţă autentică. Paradoxal, aceste
clipe de viaţă istorică îl descătuşează pe Gh.
Eminovici din captivitatea dumbrăveană întreţinută
de istoria literară. Familia baron Crîste prin Enacachi
de la Joldeşti, temporar, căci el rămîne stăpînul de la
Costîna Bucovinei, a constituit suportul material şi în
egală măsură garanţia lăuntrică a variantei de rezervă
a întoarcerii. Uneori chiar repetă şi stăruie în demisie.
Scrisoarea din 1 noiembrie 1840 comunică intenţia de
a părăsi Moldova, iar aceea din 7 februarie 1841
aminteşte stăpînului de cererea sa pentru un paşaport.
Plusul de zestre, cei 3000 de galbeni, era o sumă
exorbitantă, a cărei sursă incită cercetarea lui Ion
Roşu, bănuitor cu metodă dibace, insistînd asupra
daniei răposatului unchi şi baron Ioan Crîste von
Costan dinaintea retragerii în Moldova, pentru
nepotul Enacachi. Nu ştim cît l-o fi costat pe
Gheorghe Eminovici căminăria din mai 1841, restul
se cam ştie cum s-a scurs.
Pietrele funerare ale strămoşilor Krîste de la
130
Costîna au rămas nedescifrate, vizitele acasă ale lui
Gh. Eminovici, deşi convoaiele pentru export aveau
via Cernăuţi, din apropierea Costînei, trecute
neobservate. Istoria literară bucovineană reţine
vizitele lui Eminescu la Suceava, poate şi la Costîna,
prietenia cu Vasile Bumbac originar din Costîna şi
căruia un fragment de scrisoare îi mulţumea pentru
găzduire şi cele 14 caiete: Acolo e toată Bucovina.
Ele sînt hrana mea de toate zilele…Caietele au
dispărut…
Umbra epistolară a baronului Enacachi Krîste este
a unui prototip jovial, educat şi ceremonios, în relaţie
directă cu boierul Constantin Balş – nadvornăi
sovetnic (consilier de curte) şi cavaler, cum însuşi se
intitula, adăugînd uneori, proprietarul a 68000 fălci
de moşie. Balurile de la curtea Joldeştilor erau
răsunătoare, cu vinuri din podgoriile Dumbrăvenilor:
Domnul Baron Jenakaki von Kîrsty, se adresează
Dumneavoastră Înalt şi prea bine născutului, cu
rugămintea ca un butoi cu vin din cel roşu să fie lăsat
să se limpezească – transmite Georg Eminowitz lui
Constantin Balş în scrisoarea din 16 iulie 1839, cu
gîndul la petrecerea nunţii.
Întors la Costîna, aflăm că baronul Enacachi face
şcoală în două odăiţe din curtea conacului, păstrate
pînă astăzi în folosinţa portarului de la intrarea în
Sanatoriu. Răzbate pînă la noi forţa catifelată a
glasului, gîlgîitoare la petreceri ori în slujbele bisericii
Sfinţilor Cosma şi Damian de acelaşi unchi filantrop
Ioan Crîste ctitorită la 1786 pe locul alteia, din
strămoşi credincioşi în miracolul Sfinţilor vindecători
(strămutată la Dănila Sucevei), sau ale celei zidite la
1811, închinată Sfîntului Gheorghe, de către acelaşi
neam evlavios.
Note:
1. Aug.Z.N. Pop, „Contribuţii documentare la biografia
lui Mihai Eminescu”, Editura Academiei R.P.R., 1962, p.
133;
2. Gh. Ungureanu, „Eminescu în Documente de
familie”, Minerva, Buc., 1977, p. 62-63;
3. S XXVII, Dumbrăveni 5 Iuny 840, Gh. Eminovici lui
Alexander von Bizay, în Revista de Istorie şi Teorie
Literară, nr. 2, 1964, p. 481, Ovidiu Papadima, „Din
corespondenţa lui Gh. Eminovici” – Scrisori în limba
germană;
4. N. Iorga, „Neamul românesc din Bucovina”,
Minerva, Buc., 1905, p. 152;
5. Aug.Z.N. Pop, Op. cit, p. 146;
6. S.IX, 27/4, 1909, T. Severin, Matei lui C. Botez, în
CONVORBIRI LITERARE
Aug.Z.N. Pop, „Contribuţii...”, 1962, p. 174;
7. Apud „Dicţionarul Limbii Române”, Ed. Socec,
Buc., 1913;
8. „Mireio”, Cîntul al IV-lea, traducerea lui Al. Naum,
Gap, 1882, p. 5-11;
9. Ştefan Cacoveanu, „Eminescu la Blaj”, în „Ei l-au
văzut pe Eminescu”, Victor Crăciun, Dacia, Cluj-Napoca,
1989, p. 116;
10. Direcţia Generală a Arhivelor Statului, „Un
armorial românesc din 1813. Spiţa de neam a familie Balş,
dotată cu steme”, studiu întocmit de Maria Dogaru, Buc.,
1981, p. 101; 105;
11. I.D. Marin, „Eminescu la Ipoteşti”, Junimea, Iaşi,
1979; nota 4, p. 6; apud Arh. St. Iaşi, Fondul Visteria
Moldovei, tr. 1316 opis 1488 nr. 1174, Catagrafierea
Ţinutului Botoşani pe anul 1838, Ocolul Siretului, fila 131;
12. Op. cit., p. 101, nr. 59; p. 105, nr. 70;
13. Gh. Toma, Joldeşti File de monografie...”, Pim,
2014, p. 25;
14. „Din corespondenţa lui Gheorghe Eminovici,
Scrisori în limba germană”, în Revista de Istorie şi Teorie
Literară, nr. 2, 1964;
15. S.XX, 20/5/1909, Severin, în Aug. Z. N. Pop,
„Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu”
Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 290;
16. S.III/T. Severin, 14 aprilie 1909, în Aug. Z. N. Pop,
Op. cit., p. 259-260;
17. S.VII/20 April 1909, Ibidem, p. 271;
18. Gh. Toma, Op. cit., p. 23;
19. „Viaţa lui Mihai Eminescu”, Buc., 1932, p. 11;
20. „Contribuţii documentare la biografia lui Mihai
Eminescu”, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 20;
21. de Roman, plasa Siretul-de- Sus;
22. Ovidiu Papadima, Op. cit., p. 455;
23. Ibidem, p. 457;
24. T. Bălan, „Documente bucovinene” VI, Buc., 1942,
p. 236;
25. Cf. Documentului din 23 Aprilie 1842, „Documente
Bucovinene” V, p. 200;
26. Op. cit, p. 38;
27. I.D. Marin „Eminescu la Ipoteşti”, Junimea, Iaşi,
1979, p. 39, cf. Arh. St. Iaşi, Fondul Visteria Moldovei Tr.
1316 op. 1488 nr. 1174, Catagrafia Ţinutului Botoşani pe
anul 1838, Ocolul Siretului, fila 131 (nota 19, p. 66);
28. S. XV/2 Dec. 1839, Dumbrăveni, Op. cit. p. 469;
29. Doc. 48, 1839, Decembrie 28, Iaşi, Gh. Ungureanu,
Op. cit., p. 61;
30. S.XIX, 2 Februarie 1840, Ovidiu Papadima, Op. cit.,
p. 473;
31. Gh. Băileanu, „Instituţiile Epitropiei Sf. Spiridon
între anii 1800 şi 1833” – Partea IV şi V, 1932, p. 21;
32. Apud Paul Păltănea, „Contribuţie la Istoricul
Spitalelor din Moldova”, Buc., 1957, p. 127;
33. Ibidem, p. 128;
34. Ştefan Ciubotaru, Editura Axa, 1997, p. 273;
CONVORBIRI LITERARE
35. Ibidem, p. 267;
36. S.XV, 2 Dec. 1839, Ov. Papadima, p. 469;
37. Idem
38. S.XIX/2 Februarie 1840, Ibidem, p. 473;
39. S.XXII/5 Aprilie 1840, Dumbrăveni, Op. cit., p. 477;
40. S.XXVII/5 Iunie 1840, Dumbrăveni, Ibidem, p. 481;
41. S.XXVII/Dumbrăveni, 5 Iunie 1840, Idem;
42. G. Călinescu, „Viaţa lui Mihai Eminescu”, Minerva,
1989, p. 11;
43. G. Ungureanu, Op. cit., D. 67, p. 81;
44. Cf. Aug. Z. N. Pop, „Contribuţii...”, 1962, notele p.
170;
45. Gh. Ungureanu, Op. Cit, D. 26, p. 36;
46. Ibidem, nota D. 26;
47. Cf. „Istoria României în date”, ediţia Dinu C.
Giurescu, Buc., 2007;
48. Gh. Ungureanu, Op. cit., D. 32, p. 42-43;
49. Idem, D. 216, note, p. 263-264;
50. Ibidem, D. 217, p. 265;
51. Ibidem, D. 219, p. 266;
52. Recenta monografie a Bisericii „Vovidenia din
Botoşani – Rouă de har...File de istorie”, Preot Gheorghe
Viziteu, Editura Agapis, 2014 – nu-l pomeneşte;
53. Ibidem, D. 87, p. 107;
54. Ibidem, D. 119, p. 139;
55. Ibidem, D. 213, p. 258-260;
56. Ibidem, D. 94, p. 114-115;
57. Ibidem, D. 93, p. 113;
58. Ibidem, D. 92, p. 112;
59. „Documente privitoare la biografia lui Eminescu.
Gheorghe şi Raluca Eminovici” în Convorbiri Literare nr.
10, oct. 1975, p. 11;
60. N. Iorga, „Basarabia noastră”, Vălenii de Munte,
1912, p. 66;
61. N. Stoicescu, „Mari dregători din Ţara Românească
şi Moldova sec. XIV-XVII”, Buc., 1971, p. 453;
62. Em. Grigoroviza, „Dicţionarul Bucovinei”, Buc.,
1908, p. 185-186;
63. Mihai Dim. Sturdza, „Familiile boiereşti din
Moldova şi Ţara Românească” I, Buc., 2004, p. 269;
64. Mihai-Ştefan Ceauşu, „Noi informaţii genealogice
privitoare la şambelanul Vasile Balş (1756-1832) şi familia
sa” în Arhiva genealogică II (VII), 1995, nr. 1-2, p. 47;
65. „Magnum Etymologicum Romaniae”, 1893;
66. Lucia Protopopescu, „Noi contribuţii la biografia
lui Ion Budai-Deleanu”, Editura Academiei R.S.R., Buc.,
1967;
67. Apud Mihai-Ştefan Ceauşu, Op. cit., p. 50;
68. Lucia Protopopescu, Op. cit., p. 98-99;
69. Mihai-Ştefan Ceauşu, „Şcoală şi educaţie în
Bucovina în perioada iosefinistă şi postiosefinistă”, în AIIX,
XXXI, 1994, p. 227;
131
 HYPERION – CAVALER AL INFINITEI
RESEMNĂRI?
REPOVESTIT PRIN OCHII LUI
KIERKEGAARD (I)
Sub aspect ontologic, Luceafărul pare să fi
devenit un capitol închis. Evident, el poate fi
redeschis oricînd, regulile interpretării ne-o
permit, dar cînd ştii că ai de ales între aplicarea
clasicei distincţii dintre geniu şi omul comun,
consacrată de Schopenhauer, şi schema
individual-determinant-general (I–D–G) a lui
Constantin Noica, sarcina de a reinterpreta
Luceafărul, de a afla în ce măsură acest poem mai
are ce să ne reveleze despre existenţa umană,
devine brusc extrem de grea.
Problema cu cele două ipostaze indicate mai
sus este că ele acoperă extrem de bine spectrul de
posibilităţi pe care personajele principale ale
poemului – Luceafărul şi Cătălina – le au la
dispoziţie pentru a se realiza. Interpretarea din
perspectivă schopenhaueriană delimitează foarte
clar sfera eternului (în care se mişcă Luceafărul-
Hyperion) de sfera contingenţei (în care îşi
desfăşoară viaţa omul). Este bine ştiut că, în
viziunea lui Schopenhauer, geniul se deosebeşte
de omul comun prin faptul că nu se interesează
doar de stabilirea şi înţelegerea legăturilor dintre
lucruri pe cale conceptuală, ci izbuteşte să
pătrundă, prin virtutea imaginaţiei, dincolo de
lucruri şi concepte pînă la ideile eterne, mai exact
pînă la modelele primare ce stau la baza lucrurilor
şi prin mijlocirea cărora atotputernica voinţă
guvernează lumea reprezentată.1 Este o distincţie
pe care Eminescu însuşi o legitimează atunci cînd
poetul recunoaşte, fiind pe aceeaşi lungime de
undă cu gînditorul german, că fericirea este
interzisă geniului din cauza condiţiei superioare
(şi solitare) a acestuia: „[...] dacă geniul nu
cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de
noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pămînt nici
132
Traian-Ioan GEANĂ
e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit.”2 Citită prin grila schopenhaueriană,
neîmplinirea Luceafărului este aşadar cît se poate
de clară: oricît s-ar strădui să îi facă pe plac fetei
de împărat, el nu îşi poate depăşi condiţia, tot aşa
cum nici fata de împărat, sortită lucrurilor
comune, nu şi-o poate depăşi pe a sa. Avem
aşadar de-a face cu două condiţii existenţiale pur
şi simplu incompatibile: cea a geniului şi cea a
omului comun.
Să trecem acum la interpretarea Noica,
surprinsă prin schema (I–D–G). Termenii de
„individual” şi „general” din sistemul lui Noica
aproape că se explică de la sine: dacă individualul
reprezintă ceea ce este particular şi concret,
generalul stă pentru ceea ce este universal şi
abstract sau (eventual, într-un sens ceva mai
concret) pentru cadrul de manifestare a
individualului. Fiinţa şi ceea ce ţine de ea – pe
scurt, ontologicul – se instituie la întîlnirea dintre
domeniul individual şi cel general.3 Adăstînd
asupra Luceafărului, Noica atribuie Cătălinei
statutul individualului şi Luceafărului statutul
generalului.4 Individualul şi generalul ajung să se
invoce şi să-şi ofere reciproc determinaţii:
Cătălina aspiră la iubirea Luceafărului, iar
Luceafărul se transformă de dragul Cătălinei în
înger şi demon sau, mai bine zis, în ceea ce
Cătălina percepe drept „înger” şi „demon”. La
prima vedere, s-ar părea că şi viziunea lui Noica
tinde spre o delimitare clară a două sfere opuse –
individualul şi generalul se determină reciproc,
dar nu reuşesc să se întîlnească în zona de impact
unde fiinţa se desăvîrşeşte: „[...] o natură generală
[Luceafărul], de o parte, îşi dă toate determinaţiile
ce îi sînt în putinţă; o natură individuală
CONVORBIRI LITERARE
[Cătălina], de altă parte, o întîmpină cu
determinaţiile ei, cu chemarea şi dăruirea ei de
sine – dar determinaţiile lor nu se întîlnesc şi
modelul fiinţei nu se împlineşte.”5
Şi totuşi Noica insistă pînă la sfîrşit asupra
ideii că întrepătrunderea celor două sfere rămîne
o posibilitate viabilă. El mizează aici pe faptul că
fata de împărat nu îl ignoră pe Luceafăr de dragul
neastîmpăratului Cătălin; dimpotrivă, ea rămîne
conectată la sferele înalte, cerîndu-i Luceafărului
să îi lumineze calea, să o salveze de sub oarba
dominaţie a norocului şi întîmplării, pentru a oferi
iubirii ei o direcţie, un sens:6 „– Cobori în jos,
luceafăr blînd,/ Alunecînd pe-o rază,/ Pătrunde-n
codru şi în gînd, / Norocu-mi luminează!” Practic,
Noica alege să citească versul „Norocu-mi
luminează” nu ca pe o rugăminte a Cătălinei de a-
i fi binecuvîntată iubirea lumească, ci ca pe o
sfîşiere lăuntrică a fetei de împărat, care nu mai
ştie exact cum poate determina generalul – pe
Luceafăr – cu iubirea ei. Greutatea deciziei este
acum mutată pe umerii astrului, care ar putea să
îi arate Cătălinei calea, dar nu vrea: „Deschiderii
acesteia, atît de curate în întinarea ei chiar,
Luceafărul îi răspunde cu orbirea de el [...] Şi el
exclamă: «Ce-ţi pasă ţie chip de lut/ Dac-oi fi eu
sau altul?». Dar tocmai asta îi ceruse fata, să-i
lumineze norocul, contingenţa, şi să-i spună dacă
el este cu adevărat mirele aşteptat, ori altul; să-i
spună care e sensul ei de iubire necesar.”7
De remarcat că, prin interpretarea sa, Noica
alege să treacă dincolo de intenţiile lui Eminescu
– care afirma că geniul nu poate face fericit pe
nimeni – şi să susţină că, în Luceafărul, geniul
încă are de făcut o alegere. Ceea ce interpretarea
prin prisma lui Schopenhauer proclama drept o
dificultate insolubilă – întrepătrunderea sferei
geniului cu cea a omului comun – este revizuit
cumva de Noica prin înzestrarea Luceafărului cu
o putere de decizie mult mai mare şi prin
sublinierea schimbului permanent de energii
parcurs pe calea determinaţiilor de la individual la
general şi invers. Din nou, avem de-a face cu o
interpretare atît de „cumplită” a Luceafărului
(pentru Noica, „cumplit” este un mod mai
profund de a spune „complet”8), încît după ce ai
CONVORBIRI LITERARE
citit-o ajungi să te întrebi din nou: mai are poemul
acesta ceva de spus despre existenţa umană?
*
Depăşind distincţia dintre geniu şi omul
comun şi mizînd pe o interacţiune mai vie între
Cătălina şi Luceafăr, Noica a creat un spaţiu de
manevră nebănuit de larg pentru exegeza
Luceafărului. Căci individualul şi generalul se
află într-o neîntreruptă corespondenţă unul cu
altul, iar retragerea oricărui element din acest
dans al determinaţiilor reciproce duce la
insuficienţă în plan ontologic (Fiinţa nu se mai
poate manifesta). Este adevărat că Noica a căutat
şi el să impună o distincţie analogă celei dintre
geniu şi omul comun, dar tot el a accentuat
tensiunea dintre cele două elemente în aşa fel
încît ele să apară mai degrabă complementare
decît contrare. Odată creat acest spaţiu de
manevră, putem imagina şi alte perechi de
concepte care să ilustreze în mod productiv
tensiunea ontologică dintre lumea oamenilor şi
lumea lucrurilor eterne, cum s-a încercat deja, de
pildă, cu perechea suflet-spirit.9
Note:
1. A se vedea, pentru distincţia dintre geniu şi omul
comun: Arthur Schopenhauer, Die Welt als Wille und
Vorstellung, în: Schopenhauer, Werke in zehn Bänden, după
ediţia îngrijită de Arthur Hübscher, Zürich: Diogenes,
1977, vol. 1-4, aici vol. 1, § 36, §37 şi §49.
2. Mihai Eminescu, ms. 2275B, 56, în: Fragmentarium,
ed. după manuscrise de Magdalena D. Vatamaniuc,
Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 550.
Pentru pasajul în care Schopenhauer afirmă clar că geniului
îi este sortit să nu se împlinească în lume, vezi
Schopenhauer, Die Welt als Wille und Vorstellung, vol. 1,
ed. cit., pp. 240–241.
3. Vezi Constantin Noica, Sentimentul românesc al
fiinţei, Bucureşti: Humanitas, 1996 [1978], p. 68.
4. Ibid., pp. 89–103.
5. Ibid., p. 93.
6. Ibid., pp. 98–99.
7. Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, ed. cit., p. 98.
8. A se vedea Noica, Cuvînt înainte despre rostirea
românească, Bucureşti: Humanitas, 1996, pp. 137–142.
9. A se vedea aici interpretarea lui Gheorghiţă Geană,
„Hyperion, între suflet şi spirit”, în: Caietele de la Putna,
vol. 3/ III: În căutarea absolutului: Eminescu, Putna:
Editura Nicodim Caligraful, 2010, pp. 152–161.
133
 POEZIA CA ACT DE INSURGENŢĂ:
CEZAR IVĂNESCU
ÎN ARHIVELE SECURITĂŢII
„TEORIA REZISTENȚEI MORALE”
De neoprit în poziția fermă față de regimurile
comuniste din România, intrat în forță, încă din
adolescență, în atenția insistentă a serviciilor
secrete comuniste (în anii ’50, pe când era elev de
liceu fusese la un pas de a fi arestat împreună cu un
grup de colegi pentru atitudine antisovietică și
pronunțat „naționalistă”) Cezar Ivănescu „pășește
cu dreptul” și pentru totdeauna în roata zimțată a
malaxorului de tocat destine al Securității. După
voință proprie. „Nu mai am ce pierde”, va afirma
el mai tîrziu. Așa că în anii următori „Tezelor din
Iulie” ale lui Nicolae Ceaușescu (1971), îl aflăm pe
Cezar Ivănescu, trecut prematur prin focul ce n-a
reușit să-i ardă aripile, mai impunător în lupta
fățișă cu autoritățile comuniste care hotărâseră (și
vom vedea din documente că hotarîrea este, în
crescendo, definitivă) să-i obstrucționeze
publicarea operei poetice. La 35 de ani el este un
poet matur, în deplină înflorire, cu o poetică
exprimată prin cele mai originale și elevate
formule, cu un statut recunoscut în întreaga lume
literară. Și totuși, ca și congenerului și prietenului
său Mihai Ursachi, îi este răpită aceea pe care o
prețuia mai mult: libertatea de creație, de
exprimare a ei prin publicare. Se va putea vedea
pe tot parcursul volumului de documente ce
urmează să-l public, zbaterea lui în efortul de a-și
putea face cunoscută lucrarea vieții, încercările
zadarnice de a se afirma cu adevărul creației sale,
dar și speranța, naivă (așa cum naiv este de cele
mai multe ori sufletul poetului) că la finalul acestor
eforturi va reuși „să îmblînzească fiara“. Cu orice
preț. Rănit sufletește, vocal până la disperare, cu
un temperament aprins, opus cu desăvîrșire celui
134
Ioana DIACONESCU
subtil-cinic și molcom al prietenului Mihai
Ursachi (care, în fond, lupta pentru aceeași cauză,
dar cu totul alte mijloace), adesea gafeur, labil sau
violent, drama poetului se derulează între apoteoză
și disperare. Printre documentele pe care le fac
astăzi publice există unul ce dovedește dorința lui
Marin Preda de a-l angaja pe Cezar Ivănescu la
editura „Cartea Românească” (al cărei director era
în anii aceia), dorință ce nu s-a putut finaliza.
Motivele sunt lesne de înțeles. Unui „element”
vizibil ca Cezar Ivănescu, cu un trecut politic
tulbure și cu o atitudine clar exprimată, permanent
opozantă regimului comunist, nu i se putea
încredința un rol în etalarea producției de literatură
profesionistă supravegheată atent de “organele în
drept”. Și încă alături de Marin Preda!
De asemenea, parte din documentele ce le
public astăzi, clarifică în mare parte poziția reală
a lui Cezar Ivănescu față de conducerea, impusă
politic, de la revista „Luceafărul” precum și față de
constrîngerile neconcorde cu libertatea de creație
și publicare venite de la conducerea numită politic
a unei reviste profesionist-literare. Observăm
adesea în enunțurile poetului dezgustul față de
oportunism. Situația de la „Luceafărul” din acei
ani era tulbure, se fabricau zvonuri contradictorii
dirijate „de la centru” și se dorea compromiterea,
printre colegi, a celor „care nu erau pe linie”. Se
lansau provocări, calomnii, instigări la agresiuni…
Documentele de față fac parte din volumul
„Poezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în
Arhivele Securității”, în curs de apariție anul
acesta la Editura Junimea, în colecția Memoria
clepsidrei. [Ioana DIACONESCU]
CONVORBIRI LITERARE
 ***
Cpt[căpitan] Oprișor Onițiu
28 XII 1976
Inf[ormator] „Gheorghiu”
Casa[conspirativă a Securității]: “ Sanitas “
NOTĂ
Săptămîna trecută m-am întîlnit cu Cezar
Ivănescu. Comentând premiile revistei
„Luceafărul” (urmează frază neinteligibilă – n. m.
I.D.) redacția n-a știut nimic și nici n-a fost
consultată, mi-a spus că este dezgustat de faptul că
în toată redacția nu se mai găsește nici un singur om
care să scoată un murmur, dar-mi-te să protesteze,
oricât de idioate ar fi dispozițiile pe care le-ar da
[Nicolae]Dragoș. Mi-a spus că el a încercat să
formeze un front de luptă mergînd pe principiul că
dacă nu există o stare de tensiune între conducere și
ceilalți, nu se poate vorbi de o colaborare și nici nu
se pot obține rezultate fructuoase. Din acest motiv
[Mihai]Ungheanu l-a poreclit „Ivănescu
sindicalistul”, dar practic n-a reușit să facă nimic,
trezindu-se în momentul în care a luat atitudine față
de niște dispoziții ale Consiliului [Culturii şi
Educaţiei Socialiste] transmise de[Nicolae]
Dragoș, că absolut nimeni nu-l susține… Deranjase
atunci faptul că, foarte senin, Dragoș transmite
redacției niște dispoziții contrare celor pe care le
dăduse cu o lună în urmă și în ambele cazuri toată
lumea, în frunte cu Dragoș, era de acord. Pe un plan
mai general această lașitate programatică i se pare
de rău augur lui Cezar Ivănescu care mi-a spus că
în ce privește lui nu-i pasă și nu îi e frică de nimeni
și de nimic, oricât au încercat unii să-l
intimideze. (sublinierea mea – I.D.).
[Informator] : „Gheorghiu”
Adnotare din 27 XII 1976 semnată de
cpt[căpitan] Oprișor Onițiu:
„Cezar Ivănescu este urmărit în S Primit: Mr[maior]Derteșcanu Ilie
[upraveghere] I [nformativă] G [enerală] unde se
va exploata materialul. Ocazia va fi folosită pentru
revista <Luceafărul>“.
***
I[nspectoratul] M [unicipiului] B [ucureşti] –
Securitate
CONVORBIRI LITERARE
5 04 1977
Strict Secret
Primit: Mr[maior] Derteșcanu Ilie
Colab[orator]„Argus” 2 ex
NOTĂ
Stînd de vorbă cu Alexandru Papilian, acesta a
spus că Cezar Ivănescu i-a sugerat că ar fi bine
dacă și-ar schimba atitudinea și ar simpatiza cu cei
care au semnat scrisoarea lui P[aul]Goma.
Al[exandru] Papilian mi-a spus că a avut o
atitudine fermă și că nici nu se gîndește să-și
schimbe atitudinea. Cu aceeași ocazie mi-a mai
spus că în urma unui articol semnat de el în
[revista] „Luceafărul” în care avea cîteva aluzii la
adresa celor care au o atitudine ostilă țării, mai
mulți scriitori l-au înjurat, iar alții, ca Cezar
Ivănescu, au încercat să-l convingă să-și schimbe
părerile, vorbindu-i de „adevărata artă”.
[Informator]: „Argus”
N[ota] L[ucrătorului]
Papilian (Stoichiță) Alexandru este lucrat prin
DUI de către tov. Oprișor Onițiu, căruia i se va da
spre exploatare copia notei.
Ivănescu Cezar este cuprins în S [upraveghere]
I [nformativă] G [enerala] la cpt[căpitan]
Munteanu Ion căruia i se va da o copie a notei.
Colaboratorul a primit sarcina să mențină
legătura cu Papilian Al .pentru a urmări dacă se
menține pe aceeași poziție.
Mr[maior] Derteșcanu Ilie
***
Strict Secret
I[nspectoratul]M[unicipiului]B[ucureşti] –
Securitate 1 ex
Colab[orator]”Argus”
26 04 1977
NOTĂ
În ziua de 22 aprilie am stat de vorbă cu Cezar
Ivănescu care a afirmat că începând cu sfîrșitul
lunii aprilie va lucra la editura „Cartea
135
Românească” unde îl sprijină Marin Preda. Ca
redactor, a mai spus el, va face totul pentru
publicarea scriitorilor care de ani de zile nu reușesc
să publice cărțile ce le au la editură din motive
străine valorii literare.
[Informator]; „ Argus”
N[ota]L[ucrătorului]
Ivănescu Cezar este cuprins în baza de lucru la
cpt[căpitan]Munteanu Ion căruia îi vom da spre
exploatare copia notei.
„Argus” a primit sarcina de a urmări în
continuare atitudinea publică și comportarea lui
Ivănescu Cezar.
Mr[maior]Derteșcanu Ilie
Adnotare finală:
„Infor[mator] <Argus> și alte surse și persoane
oficiale să continue influențarea pozitivă și
verificarea sa.”
Semnat indescifrabil – n.m.I.D.
***
I [nspectoratul] M [unicipiului] B [ucuresti]-
Sec [uritate].
29 04 1977
Cpt[căpitan]Oprișor Onițiu
Inf[ormator] “Gheorghiu”
NOTĂ
Ieri am stat de vorbă cu Cezar Ivănescu la
Mogoșoaia. Mi-a făcut mai întîi teoria rezistenței
morale explicîndu-mi că nu pot exista, practic,
împrejurări în viață care să-ți anihileze
personalitatea, din momentul în care, în interiorul
tău, lucrurile sunt foarte clare și opțiunile pentru
care lupți foarte precise. Mi-a spus că el a trecut în
viața lui prin grade de foc, făcând la un moment
dat foame crîncenă, traversînd, cînd era, la Bîrlad,
profesor, o perioadă foarte critică, fiind în perioada
1971 (cînd și-a dat demisia de la revista “Argeș” în
1973), [fiind] ostracizat politic, dar nimic din toate
aceste circumstanțe exterioare nu i-a influențat
cursul vieții în sensul de a se lăsa copleșit de
greutăți sau de a-și perverti convingerile. Și
experiența a demonstrate că a procedat foarte bine
fiindcă uneori este de-a dreptul uluitor cum se
136
schimbă contextele politice, cum, ce era ieri
absurd și imposibil, mîine devine foarte normal. A
adăugat că, dacă toți ar înțelege treaba asta și n-ar
mai fi atât de lași, multe s-ar putea schimba. Și-a
evidenția apoi curajul cu care a vorbit la
Conferința Asociației [Scriitorilor din București]
und ar fi spus lucruri și mai tari dacă nu l-ar fi
întrerupt cei de la prezidiu, adăugînd că toți cei
care l-au felicitat, l-au dezgustat fiindcă nici unul
n-a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume. Se
referă în special la colegii lui de redacție care în
marea lor majoritate îl critică în discuțiile
particulare pe N. Dragoș, dar acum când au avut
posibilitatea să spună niște lucruri care să fie auzite
de cine trebuie au tăcut toți mîlc. A început apoi să-
l înjure pe Eugen Barbu, celălalt nume de care s-a
ocupat în intervenția sa la conferință, atribuindu-i
(sic) tot soiul de calificative, dar fără să-mi ofere
amănunte. Mi-a spus doar că pregătește el acum un
memoriu pe care-l întocmește sistematic cu fapte
și date precise, în care îl desființează pe Barbu.
Memoriul pretinde că-l va trimite secretariatului C
[omitetului] C [entral al Partidului Comunist
Român] unde momentan nu va avea niciun efect,
Barbu fiind bine blindat politic, dar nu se știe ce
șef se va supăra, în viitorul apropiat sau îndepărtat,
pe Barbu și atunci memoriul său va constitui, pe
baza datelor ce le oferă, un bun prilej “pentru a-l
rade”.
[ Informator]: „Gheorghiu”
28 IV 1977
N[ota]B[iroului]
Cezar Ivănescu – poet, face obiectul urmăririi
noastre informative. Copia notei se va exploata la
S[upravegherea]I [nformativă] G [enerală].
Informatorul are sarcina de a-i urmări în
continuare reacțiile după Adunarea Generală a
Scriitorilor din București pentru a stabili cine îl
influențează în poziția sa și ce pregătește legat de
Conferința pe Țară a Scriitorilor. De asemenea
[informatorul]a fost instruit în vederea
temperării atitudinii lui Cezar Ivănescu
(sublinierea mea – I.D.).
CONVORBIRI LITERARE
 BUCOVINA
ÎN
PARLAMENTUL ROMÂNIEI
La Rădăuți, în capătul de nord al țării (partea
Moldovei), există de 25 de ani un focar de cultură ce
poartă acum numele de Institutul „Bucovina” al
Academiei Române, ai cărei membri, de-a lungul
sfertului de veac ce s-a scurs, s-au afirmat benefic în
arealul valorificării și promovării producțiilor spirituale
locale, în mod sistematic prin intermediul publicației
„Analele Bucovinei”, dar și prin volume de autor sau
contribuții la volume colective. Ca pentru a ne demonstra
(dacă mai era cazul) că Institutul nu este doar literă
moartă care să valideze niște salarii, doi dintre membrii
acestuia, dr. Rodica Iațencu și dr. Marian Olaru (și
director interimar, de un deceniu), au dat în ultimii ani la
iveală, într-o succesiune rapidă (ținând cont de volumul
de muncă pe care l-au necesitat), primele două volume,
temeinice, dintr-o înșiruire pusă sub titlul Bucovineni în
Parlamentul României întregite.
Volumul I, care poartă subtitlul Sesiunea 1919-1920,
prezintă intervențiile în Parlamentul României a 13
deputați și 8 senatori, care au abordat o arie largă de
probleme, pentru că, după cum bine precizează
alcătuitorii ediției: „Procesul de trecere a provinciilor sub
suveranitatea României a fost complex și a presupus
rezolvarea unor probleme specifice, legate de unificarea
unor teritorii cu administrații diferite, legiuiri deosebite,
cu elemente specifice în planul vieții culturale și a
mentalului colectiv” (p. 15-16). Și, ca să nu mai lungim
mult vorba, să enumerăm, împreună cu Rodica Iațencu și
Marian Olaru: „Interpelările, comunicările, petițiile și
memoriile […] au dezbătut probleme de legislație și
unificare (legislație pentru clasa țărănească, unificarea
bisericească, funcționarea Poștei și Telegrafului din
Bucovina), probleme sociale (despăgubirile de război,
problema orfanilor și a văduvelor de război, repatrierea
prizonierilor de război ardeleni și bucovineni din
Siberia), economice (contrabanda și furturile pe Calea
Ferată, regularizarea cursurilor de apă, refacerea rețelei
de drumuri), diverse […]” (p. 55).
Volumul al doilea, cu aceeași structură bine studiată,
subintitulat Adunarea Deputaților, Legislatura 1920-
1922, ne mai îmbogățește cu intervențiile a 17 oameni
CONVORBIRI LITERARE
Liviu PAPUC
politici (printre alții Ion Zelea-Codreanu, Iacob
Pistiner, Dorimedont Popovici, Benno Straucher –
CONVORBIRI RETROSPECTIVE
care se alătură altor nume de marcă din primul
volum: Vasile Bodnărescu, Florea Lupu, Aurel
Morariu, Ion Nistor, Iorgu G. Toma, Nicolae
Cotlarciuc, Teofil Lupu, Vladimir Repta ș.a.).
După cum bine accentuează prof. univ. dr. Ion
Agrigoroaiei, într-un Cuvânt înainte, „Dezbaterile
parlamentare reprezintă un izvor de cea mai mare
importanță pentru istoria vieții politice a țării,
pentru confruntările de opinii, pentru formularea
concepțiilor, a doctrinelor social-economice și, nu
în ultimul rând, pentru elaborarea legislației într-o
etapă sau alta” (p. 11). Iată de ce consistentul
calup la temă pe care ni-l oferă cercetătorii
rădăuțeni este de primă mână pentru o analiză la
obiect a fenomenului post-belic într-una din
provinciile recent revenite la Patria Mamă.
Sprijinindu-se pe o bogată bibliografie, cei doi
autori nu numai că alcătuiesc un amplu cuvânt
introductiv, care plasează intervențiile
parlamentarilor bucovineni în cadrul general al
istoriei (cu multe probleme) perioadei, ci mai și
argumentează luările de cuvânt cu numeroase și
detaliate note de subsol, ale căror amănunte, puse cap la
cap, conturează o istorie paralelă (complementară),
menită să limpezească unele dintre dedesubturile luptelor
politice, sau să schițeze profilurile actanților. Este, in
nuce, un început de istorie a Bucovinei aprofundată.
Pentru a nu-l mai trimite pe amatorul de știință exactă
la alte publicații, cei doi cercetători pun la dispoziție, în
partea finală a celor două volume, listele cu membrii
guvernelor succesive, proiectele și decretele-legi,
programele de guvernare, ratificarea tratatelor de pace și
alte documente oficiale. Un binevenit indice, alcătuit de
Rodica Iațencu, pune punct final unui început de drum
binevenit, bine alcătuit și profitabil. Cele două volume
apărute (ca și viitoarele, nu ne îndoim!) și-au asigurat pe
deplin locurile de cinste în bibliografia esențială a
Bucovinei, impunându-se atenției specialiștilor, dar și
publicului larg.
ISTORIE LITERARÃ
137
 LITERATURÃ UNIVERSALÃ
JORGE LUIS BORGES
Hristos pe cruce
Hristos pe cruce. Tălpile-i ating
pământul. Crucile-s la fel de nalte.
Nu-i la mijloc Hristos. Al treilea este.
Umbrește barba-i neagră pieptul supt,
iar chipul nu-i acela din icoane.
Chip aspru de evreu. Nu i-l zăresc,
dar îl voi căuta cât mi-a fost dat
să rătăcesc pe-acest pământ. Bărbatul
pe cruce pironit își rabdă chinul.
Îi sângerează fruntea-ncununată cu spini.
Batjocura mulțimii nu-l atinge.
Nu pătimește pentru prima oară.
E pătimirea lui? E-a tuturora?
Totuna e. Hristos suit pe cruce.
Îi fuge gândul la împărăția
care-l așteaptă-n cer, la o femeie
ce nu a fost a lui. Nu bănuiește
teologia, nici treimea sfântă,
pe gnostici, catedralele, junghierul
lui Occam, slujba, purpura și mitra,
pe Guthrum creștinat cu lama spadei,
și inchiziția, lung șir de mucenici,
Ioana d’Arc, cumplitele Cruciade,
și Vaticanul binecuvântând
oștiri. El știe că nu-i zeu, ci om
ce moare-odată cu lumina zilei.
Îl dor piroanele înfipte-n trup.
Nu e roman. Nu-i grec. Pe cruce geme.
Metafore și pilde ne-a lăsat
și-o lege a iertării care poate
să șteargă tot trecutul (cum ne spune
un irlandez ajuns la închisoare).
Se-ntunecă. Sfârșitu-și dă. Și duhul.
Sărmanul trup e năpădit de muște.
Mă-ntreb la ce bun oare-a pătimit
bărbatu-acela, dacă mie-acum
mi-e dat să pătimesc pe-același drum.
Un lup
Ascuns și sur în ultima penumbră,
își lasă urmele pe malu-acestui
râu fără nume-n care-și potolește
cumplita sete. În această noapte
în unda lui nu se-oglindește steaua.
O umbră singuratică e lupul
ce, zgribulit, își caută perechea.
E cel din urmă lup din Engliterra.
Odin și Thor știu asta. În palatul
138
săpat în stâncă hotărât-a riga
toți lupii să-i stârpească. S-a călit
tăiosu-oțel ce-ți pregătește moartea.
O, lup saxon, în van te-mperechezi.
Scăpare nu-i. Rămas-ai cel din urmă.
Vor trece ani o mie, și-un bătrân
te va visa-n America. Zadarnic
e pentru tine viitorul vis.
Te-nchid în cușcă azi bărbații care
cândva-ncercau să-ți ia-n pădure urma.
Ascuns și sur în ultima penumbră.
Proteu
Nainte de-al zări pe Odiseu
cu-ai săi vâslași ce marea o brăzdează,
nebănuite chipuri se schițează
ale-unui zeu temut numit Proteu.
Cioban de turme care pasc pe mare,
împodobit cu darul profeției,
în taină-și ține harul dibăciei,
urzind năuc oracole bizare.
De oameni încolțit, se preschimba
în vâlvătaie,-n leu înfricoșat
ori în copac umbros pe mal surpat,
în undă care-n unde se-afunda.
De egiptean Proteu nu te speria,
tu, care-atâtea chipuri poți lua.
Nu știm
Nu știe luna că e luminoasă,
și nici măcar nu știe că e luna.
Nisipul că-i nisip. Și-ast fel niciuna
din formele vieții că-i aleasă.
La fel e-al piesei fildeș de străin
de-abstractul șah precum e cel ce-o mută.
Pesemne-a noastră soartă, ce-i făcută
din scurte bucurii și-un veșnic chin,
e instrumentul Altuia. Nu știm.
Spunându-i Dumnezeu nu vindeci boala.
Zadarnice sunt teama, îndoiala
și ruga bălmăjită ce-o-ncropim.
Din care arc săgeata a pornit?
Spre ce mă-ndrept? Ce culme a ținitit?
Traducere de Andrei IONESCU
CONVORBIRI LITERARE
 LU YOU
Poetul Lu You (1125-1209) a aparţinut dinastiei Song. A scris peste unsprezece mii de poeme şi opere în proză. Nouă mii
de poeme au rezistat timpului. Modelul lui Lu You a fost poetul Tao Qian (365-427). Ca şi maestrul său, acesta a zugră-
vit lumea rurală şi a evocat stările şi scenele satului din timpul lui. A cultivat cu dragoste şi devotament poemul patrio-
tic, exprimîndu-şi vehement protestul împotriva cîrmuirii slăbite de corupţie şi acceptarea pasivă a năvălitorilor. Toată
viaţa s-a simţit fascinat de frumuseţea vieţii de la ţară, de valorile trecutului, de obiceiurile şi tradiţiile Chinei de Sud.
Începutul primăverii Un cătun de bună seamă-nfloritor
Soseşte în sfîrşit şi primăvara cu oameni veseli flecărind în voie
trezindu-mi sensibilitatea.
M-am hotărât să-mi leg barca
Uneori sunt plăcut confuz şi să adun cîteva flori alese
chiar somnoros
după prea mult vin Din omul cumsecade pînă atunci
ajunsesem beat criţă
Rămîn nedumerit înaintea anilor
care mai degrabă zboară decît trec * Rîu din partea central-nordică a Chinei, care o ia în
amonte în Munţii Liu Pan. Acesta curge prin Provincia
Cînd vin ploile la vremea semănatului* Gansu spre Provincia Shanxi, vărsîndu-se în Rîul Wei.
templele încă mai dăruiesc pachete cu ceai
Privind copiii din sat tîndălind de-a lungul pîrîului
Familiile toate îşi amintesc Ploile grele au rupt digurile
să aducă ramuri de salcie inundînd păşunile
preamărind Festivalul Qingming**
Era un tablou răscolitor
Doar mie mi se pare
că totul e mai confuz Neavînd ce să fac
mai tîrziu după-amiază
Ieri m-am plimbat pe aproape
urcînd scările am tresărit privind la copiii din sat
la cîntatul cocoşului tîndălind de-a lungul pîrîului
prinşi în jocul lor cu cai de bambus
Am văzut de-ndată ierburile sălbatice
crescînd în dezordine Alţii ridicau zmei
chiar năpădind drumurile depăşindu-şi iscusinţa
printre vînturi vijelioase
* Această perioadă marchează încheierea timpului urît
şi sosirea ploilor benefice însămînţării. După trei ani de şcoală
** Festivalul Măturării Mormintelor în onoarea aceşti rustici se întorc
strămoşilor la începutul primăverii. să are alături de taţii lor

Cu barca pe Jing River* De-au învăţat chiar şi numai

Plutind în voie pe rîu cîteva cuvinte uzuale şi puţină gramatică
cam două mile la asfinţit s-ar putea să le ajungă şi să primească
am văzut trei sau patru locuinţe locuri modeste în guvern

Copiii duceau gîştele şi raţele Cel puţin nu trebuie să-i măgulească

la coteţele lor pe oficialii de rang înalt

Femeile plantau duzi şi cînepă Traduceri: Olimpia IACOB

John Digby & Hong Ai Bai, My Garden With A Bamboo
Mă gîndeam că zona era atît de departe Fence, later poems. LU YOU (1125-1209). The Feral Press
şi rochiile lor demodate Oyster Bay, New York 11771, 2013.

LITERATURÃ UNIVERSALÃ
CONVORBIRI LITERARE 139
 E S E U
T ITU M AIORESCU
ȘI C EI ÎNVINȘI
La un veac şi jumătate de Convorbiri literare, m-
am uitat peste cîteva texte ale lui Titu Maiorescu
împins la aceasta de convingerea că el este spiritul
rector al publicaţiei, efigia ei. Desigur că în vastul
răstimp au contribuit atîţia alţii la realizarea revistei, a
substanţei ei cultural literare, dar în tot ceea ce are cu
adevărat valabil, chiar şi astăzi ea este opera lui.
Aceasta nu doar în sensul că şi nouă, celor de azi, ne
este model intelectual ci că spiritul lui este viu,
prezent magnific lîngă noi. În acest context, reluînd
cîteva observaţii mai degrabă comune, larg acceptate,
să îl vedem la lucru!
În primul rînd, moştenim de la el tipul de critică
literară pe care în spaţiul românesc l-a întemeiat pînă
într-atît încît toţi practicanţii de îndeletnicire critică de
pînă astăzi se măgulesc pe ei înşişi aliniindu-se pe
căprării care se multiplică în generaţii: prima, a doua,
a en-a generaţie de post-maiorescieni. Gestul
precursorului, a sta cu băţul în mînă la poarta
literaturii şi a-i da deoparte pe unii spunîndu-le: În
lături!, şi a-i corija pe ceilalţi, eventual mai şi
lovindu-i peste degetele cu care scriu, acest gest este
repetat prin timp pînă la caricatură. Criticii literari
succesivi îl urmează pînă şi în îngustimea principiilor
sale de artă poetică, precum de exemplu în respectarea
faimoasei teze a artei pentru artă, apolitismul. Din
fericire nu şi creatorii, fie ei şi cei mai apropiaţi, căci
Eminescu, în pofida indicaţiilor maioresciene, cultivă
poezia filozofică, face şi poezie politică. La fel şi
Goga şi alţii, fără a-l urma în acestea pe magistru. Într-
un anumit sens, nici chiar el, pontiful absolut, nu şi-a
respectat această intransigenţă din principii în măsura
în care nu s-a dedicat, cum pretindea altora, poeţilor
îndeosebi, exclusiv artei, nefiind în practică un preot
al purismului estetizant ci a acţionat în virtutea unei
concepţii larg culturale, în cadrele unui activism
politic. De parcă ar fi acceptat pînă la urmă, fie şi doar
140
Ion PAPUC
în subconştient, că nu exegeza literaturii ci aceea a
culturii în ansamblu, incluzînd arta, are un mai mare
acces la adevăr. În ceea ce priveşte critica literară
românească ulterioară, critica nu şi istoria literară, s-a
verificat că a ieşi de sub umbra lui Maiorescu este
imposibil, fiind mai probabil că nu vom avea parte de
inovaţii în acest domeniu ci mai degrabă de o
dispariţie a lui cu totul. Căci semnele de azi cam
acestea sînt!
Dar Titu Maiorescu nu este doar atît: un critic
literar, fie el şi cel mai important. Căci se trece în
contul lui şi faptul că a fost groparul Şcolii Ardelene,
tocmai el, un ardelean din multe puncte de vedere,
nepot de ţăran, din opincă – după cum i s-a spus cu
dispreţ, al cărui nume fusese schimbat prin uzurpare
de părintele său tocmai în semn de admiraţie pentru
cel mai radical dintre latinişti: Petru Maior. Astfel, în
loc să îl cheme, cum ar fi fost normal după bunicul său
din Ardeal: Titu Liviu Trifu, s-a pricopsit cu acest
nume pentru veşnicie. Nu doar aceia dintre
contemporani, mai degrabă mulţi doar nişte
personalităţi pitice, ci şi spirite mari dintre urmaşi i-au
aruncat cuvinte de grea ocară reproşîndu-i paricidul
spiritual, de ar fi să-i amintim fie şi numai pe N. Iorga
şi G. Călinescu, şi unul şi altul în stil magnific
producînd formulări memorabile de respingere a
poziţiilor întemeietorului nostru.
O primă impresie la străbaterea textelor din
Convorbirile literare de început este radicalitatea,
violenţa dar nu atît de limbaj, întotdeauna în limitele
civilităţii, cît îndeosebi a poziţiilor afirmate. E acolo o
furtună, un ciclon iar în ochiul ciclonului este
dominator însuşi Titu Maiorescu, el care mişcă
lucrurile în spaţiul spiritual românesc cu o agresivitate
fără egal. Cel puţin aceasta este aparenţa dacă luăm în
seamă că nepotul, după mamă, al episcopului de
Caransebeş este ateu manifest, iar pe cei care îi sînt
CONVORBIRI LITERARE
iarăşi rude sangvine, latiniştii ardeleni prin părintele
patern, şi mai sînt şi comilitoni de o viaţă ai acestuia,
pe aceia nu doar că îi anihilează ca autoritate publică
ci de-a dreptul îi scoate din istorie dacă este să îi luăm
în seamă pe Simion Bărnuţiu şi pe Timotei Cipariu.
Acestea sînt aparenţele consacrate de tradiţie, dar să
nu ne înşelăm. Căci oricît de drastic G. Călinescu
credea că nu Maiorescu avea dreptate cînd critica
formele fără fond cîtă vreme, după opinia aceluiaşi, la
el fondul era infinit absent, totuşi criticul întemeietor
era cu adevărat în posesia fondului mai mult decît
oricare alt intelectual român. Şi poate ar fi mai bine să
luăm în seamă şi presupunerea de factură platoniciană
că nici nu există alt fond în lume decît chiar forma,
tiparele, arheii, şi atunci critica formelor fără fond este
de-a dreptul fără obiect. Şi dacă N. Iorga era atît de
fascinat de ardelenii exemplari pe care i-a evocat cu
inegalabilă căldură, şi dacă a făcut acea fantastică,
monumentală Istorie a literaturii române în secolul al
XVIII-lea, (1688-1821) în două volume, desăvîrşită
apoi doar de D. Popovici în franceză, cu titlul: La
Littérature Roumaine a l´Époque des Lumières, în:
Bibliotheca rerum Trassilvaniae, tom XII, Sibiu 1945,
totuşi în substanţă, criticul literar de la Junimea
aparţinea chiar el, mai de drept decît oricare dintre
negatorii săi, acelui capitol al constituirii originare a
românilor.
Secretul vehemenţei substanţiale a lui Titu
Maiorescu stă în faptul că el este critic în primul rînd
cu sine însuşi, cu ai săi şi abia mai apoi şi cu alţii. Să
privim o clipă acest text amplu de început, 1868!,
Limba română în jurnalele din Austria, şi să ne
întrebăm de ce din Austria şi de ce nu din Ardeal, din
Ungaria sau eventual şi mai adecvat din Austro-
Ungaria. Şi să ne amintim că limba română a
ardelenilor suferă în primul rînd de influenţa maghiară
pe cînd în textul din Convorbiri literare este vorba
exclusiv de cea produsă de limba germană. Aceasta
pentru că în absolut fiecare trebuie să fie exigent
îndeosebi cu sine însuşi, şi tocmai aceasta face criticul
de la Junimea fie şi dacă numai indirect. Spre
deosebire de cei mai mulţi ardeleni dintre
contemporanii săi el nu fusese adus de împrejurări să
se instruiască în limba maghiară ci avusese privilegiu
de a urma un colegiu vienez, faimosul Theresianum.
Prin aceasta fiind asemenea celor mai ambiţioşi dintre
noi, cei care, la propriu şi la figurat, în drumul spre
Occidentul cultural formativ, nu ne-am oprit la
Budapesta, sub magnetismul culturii maghiare, căruia
CONVORBIRI LITERARE
îi vedem cel mai adesea doar acţiunea deformatoare a
românităţii noastre, deznaţionalizarea programatică,
uitînd să ne amintim şi că sub influenţa ei fertilă ne-
am dezvoltat şi am obţinut naţionalitatea, nu doar
pentru ardeleni ci într-un mod benefic pentru toţi
românii cîtă vreme dascăli formaţi în Austro-Ungaria
au trecut munţii şi au întemeiat şi în celelalte provincii
româneşti învăţămînt. Titu Maiorescu ignoră influenţa
maghiară şi se ocupă de cea germană pentru că doar în
domeniul acesteia din urmă îşi putea pune în evidenţă
competenţa. În baza unei experienţe proprii, presupun
că atunci cînd un ins oarecare deprinde o limbă străină
cele două idiomuri lingvistice, limba maternă şi cea
tocmai asaltată, funcţionează ca vase comunicante şi
pentru un timp, cel puţin pentru un timp, construcţiile
idiomatice din noua limbă se transferă deformator în
vechea limbă, cea posedată organic, la origini.
Învăţăcelul trebuie să dea o luptă dură pentru a
identifica aceste clişee lingvistice şi să le extirpe din
vechiul său grai. Apele se liniştesc cînd se ajunge la
stăpînirea noului idiom şi claritatea se reinstaurează şi
în limba maternă. Să ni-l imaginăm pe şcolarul de la
colegiul vienez luptînd nu doar să reţină formulările
corecte ale limbii germane dar şi ca acestea să nu se
strecoare în limba sa maternă. E un efort titanic,
neîntrerupt, o muncă herculeeană. Încă abia un
adolescent, la numai 16 ani, el îşi nota în Jurnal la
data 27 mai 1856: „...am început a mă învinge în orice
privinţă.” Din punct de vedere psihologic, a ţine un
jurnal, şi încă în modul în care a făcut-o el, pe durata
unei ample vieţi, înseamnă în mod semnificativ o
tehnică de autocontrol, un efort de a se învinge pe sine
însuşi, veghea de a nu fi complezent, îngăduitor cu
tine şi apoi şi cu ai tăi. Dovezi ale strădaniilor sale de
a deprinde corect limbile europene de circulaţie
universală avem în corespondenţa tînărului din Viena
care se folosea de ocazie pentru a-şi formula scrisorile
în limbi străine. Scrie de-a dreptul în germană, în
franceză, în italiană, în latină chiar, sau începe într-o
limbă şi apoi, jucăuş, schimbă diapazonul şi trece în
alt idiom lingvistic. Cu o excepţie: atunci cînd se
adresează mamei sale o face resemnîndu-se la limba
maternă. Cît despre cei criticaţi, aceştia sînt
admonestaţi pentru că spre deosebire de Titu
Maiorescu în fapt ei nu ştiau suficient de bine
germana şi atunci mutilau româna transferînd
germanisme în limba lor maternă.
Oricît de multe daune mortale a produs mentorul
nostru mişcării culturale din Transilvania, pînă chiar
141
într-atît încît negaţiile acestea, şi lui şi Şcolii
Ardelene, le-au definit profilul pentru vecie, nu este
mai puţin important faptul că şi el a fost ca şi ardelenii
un latinist fie şi fără multe dintre exagerările acestora.
Cum să uităm faptul că extrem de tînăr, venit de la
studiile din Occident, îşi începe la Iaşi acţiunea de
modelare a spiritualităţii româneşti cu o conferinţă în
care pledează pentru predarea în şcoli a limbii latine
căreia îi pune în evidenţă nu doar virtuţile culturale ci
şi cele formativ etice prin care cel asupra căruia se
exercită influenţă îşi precizează un caracter.
Dar latinismul lui Titu Maiorescu se întrevede nu
doar aici, în amintita conferinţă, cît îndeosebi în
studiul său faimos despre Scrierea limbii române şi în
anexele acestuia. Exegeţii operei criticului de la
Convorbiri literare au observat îndeosebi
radicalismul lui anti-ardelenesc. El a fost văzut ca o
antiteză a Şcolii Ardelene, dar acum după atîta timp se
contopeşte în mare parte cu aceasta şi este mult mai
mult diferit de noi, cei de azi, şi o antiteză a noastră
dimpreună cu aceia pe care tocmai îi combătea. În
acel text reeditat mereu şi mereu la reeditate
îmbunătăţit, el dovedeşte competenţă în problemele
de lingvistică abordate, stăpînirea clasicităţii romane
sub raportul limbii şi faptul că este în cunoştinţă cu
bibliografia europeană de specialitate. Dificultatea de
a sesiza aceste ipostazieri, apropierea lui de cei pe
care îi combătea şi imensa distanţă faţă de noi ţine şi
de un hazard al posturilor tipografice. La succesivele
retipăriri postume textele lui Maiorescu, chiar dacă
într-o formă precaută, sînt totuşi aduse la zi, fiind
conservate doar formele specifice acestui autor, în
timp ce exemplele din textele celor pe care îi combate
sînt păstrate în forma lor din epocă fiindcă altfel
demonstraţia criticului ar fi de neînţeles, ba chiar
lipsită de obiect. Şi astfel creşte mult prăpastia dintre
citate şi textul care le comentează critic. Iar dacă luăm
în seamă şi relaţia umană a tînărului întors de la studii
cu corifeul lingvisticii ardelene atunci avem parte de
alte surprize care nuanţează mult profilul celui dintîi.
Există o curbă a relaţiilor lui Titu Maiorescu cu
Timotei Cipariu, o descreştere de pînă la negaţia
vehementă, absolută. Situaţia de la început pare a fi
mai degrabă ca aceea dintre un fiu spiritual şi maestrul
său. Elevul de la Theresianum, aflat la Braşov, se
adresează magului de la Blaj (în scrisoarea din 6
septembrie 1857) cu rugămintea de a-i procura unele
informaţii dintr-o carte pentru un profesor al său din
Viena, carte care fiind de negăsit în bibliotecile din
142
capitala imperiului se presupune că s-ar afla în cea, de
o cuprindere legendară, a lui Timotei Cipariu, în Blaj.
La încheierea epistolei sînt transmise canonicului
complimente de la ai noştri, aceşti ai noştri subliniază
lumea comună din care fac parte cei doi. Cînd mai
apoi Maiorescu îşi va redacta necruţătoarea cercetare
cu privire la Limba română în jurnalele din Austria,
sensibil la relaţia apropiată cu Cipariu, va avea
precauţia ca, fie şi doar într-o paranteză, să facă o
amendă onorabilă prin care îl scoate pe acesta de sub
acuzele abuzului de germanisme sub care cad
ardelenii precizînd: „cu singura excepţie a Archivului
filologic al d-lui Cipariu, care este scris în limbă
curată”. Dar mai apoi, lingvistul este pus de-a valma
cu corifeii iar între cadrele asaltului cel mare, operele
sacre ale precursorilor sînt azvîrlite în deriziune, celor
mai de seamă aplicîndu-li-se stampila condamnării. Şi
încă ce opere capitate a insultat el, însă în termeni
judicioşi! Printre altele, monumentala Cronică a
românilor şi a mai multor neamuri a lui Şincai, abia
în anul 1853 apărută postum, la Iaşi în trei tomuri în
ediţia ei princeps. Dar şi GRAMATEC´A LIMBEI
ROMANE. de Tim. Cipariu, Canonicu Metropolitanu
etc., Partea I. Analitica. Bucuresci MDCCCLXIX, cu
tipariulu [...] dein Blasiu., iar partea II. Sintetica, în
Bucuresci la MDCCCLXXVII, tipărită fiind la
Tipografi´a lui S.Filtsch (W. Kraft) in Sabiniu. Şi mai
ales Dictionariulu Limbei Romane, dupo insarcinarea
data de Societatea Academica Romana, elaboratu ca
proiectu de A.T. Laurianu si J.C. Massimu. Bucuresci.
1871, tomul întîi căruia îi urmează tomul II de aceiaşi
autori dar avîndu-i de collaboratori pe Josefu Hodosiu
si G. Baritiu, Bucuresci, 1876, şi acestor două volume
stîndu-le alături Glossariu care coprinde vorbele d´in
limb´a romana, straine prin origine sau form´a loru,
cumu si cele de origine indouiosa, de aceiaşi doi
autori, Bucuresci, 1871. Îndeosebi ultima operă, deşi
perfectă în felul ei dacă o judecăm după coerenţa cu
principiile proprii, sub acţiunea pamfletară a
literatorilor a fost obiect al zeflemelei publice! Toate
acestea după ce criticul de la Convorbiri literare
recunoscuse că precursorii desfiinţaţi ca prestigiu
“sînt bărbaţi de valoare personală, care şi-au jertfit
viaţa lor la binele public aşa precum l-au înţeles, şi
anume, şi-au jertfit-o fără a căuta interese
personale...”, dar recunoscuta postură eroică, carura
lor de mari luptători nu îi scuteşte de asprimea, de
critica prin care Titu Maiorescu le este nu doar
antiteză, aceasta se ştie!, ci şi complementaritate
CONVORBIRI LITERARE
vitală. Ţine de obligaţia morală, spirituală şi mai
presus de toate culturală, să refacem noi, cei de azi şi
îndeosebi de mîine, să refacem unitatea antitezei, să
vedem ambele feţe ale realităţii căreia îi aparţinem, şi
mai ales să depăşim viziunea de literatori pe care
criticii literari au adoptat-o dintr-o presupusă fidelitate
faţă de pontiful întemeietor, şi să-i regăsim cealaltă
valenţă, aceea prin care el nu este doar un negator ci
şi un continuator care desăvîrşeşte cultural marea
mişcarea a latiniştilor.
O surprinzătoare tentativă de reabilitare a
corifeilor ardeleni găsim tocmai la autorul
programaticului manifest de început Revolta fondului
nostru nelatin care mai apoi, într-un text de la
maturitate, identifica în strădania etimologiştilor o
viziune platoniciană în baza căreia ei s-au străduit să
găsească “orighinalul” care se pierduse, să îl găsească
şi să îl reabiliteze în virtutea ipotezei unui adevăr
fundamental: latinitatea noastră ca popor. Fie şi dacă
prin afirmaţia poetului nu avem de-a face decît cu o
înnobilare postumă, real şi îndreptăţit este cu
siguranţă platonismul căruia nu doar ardelenii în toate
acţiunile lor îi erau credincioşi ci în baza aceleiaşi
atitudini filozofice chiar criticul de la Junimea, în altă
împrejurare, explica poezia lui Eminescu în faimosul
său comentariu pe care exegeza eminesciană se
străduieşte fără prea mare succes să-l răstoarne de un
secol şi ceva de cînd a fost formulat. Bizar este faptul
că tocmai un ardelean, un conservator, a fost cel care
a doborît ardelenismul cultural, ortografia
etimologizantă. Procedînd astfel el nu a avut mai
multă justificare, cum se crede îndeobşte, ci doar a
învins şi a impus punctul său de vedere. Spun că este
bizar că tocmai un conservator a înfăptuit această
reformă, foarte în spiritul acelui timp nou, pentru că
prin simplificarea pe care a introdus-o a făcut ca
scrisul şi cititul să fie accesibile cu cît mai mare
facilitate unor pături largi, celor mulţi de jos, celor
dispreţuiţi. Prin etimologism în ortografia română
cultura noastră şi-ar fi păstrat un plus de elitism, un
grad de inaccesibilitate. În pas cu vremurile
democraţiei care tocmai se instaura şi la noi, reforma
maioresciană a fost fundamental un act democratic.
Nu e mai puţin adevăr în doctrina latiniştilor dar Titu
Maiorescu, mai pragmatic fiind, tăind un presupus
nod gordian printr-o atitudine simplificatoare, este cel
care a învins şi a impus norma! Pentru că să nu ne
lăsăm păcăliţi, şi Timotei Cipariu, cel cu Principia de
limba si de scriptvra, ca de exemplu în editiunea II
CONVORBIRI LITERARE
revediuta si immultita, Blasiv, MDCCCLXVI,
pronunţa cuvintele româneşti la fel ca nepotul său mai
îndepărtat, Titu Maiorescu, dar le ortografia altfel, de
acord! mai complicat, dar nu mai puţin savant,
străduindu-se să le sugereze o ipotetică nobleţe de
origini.
Criticul de la Junimea a făcut întotdeauna mare
caz de adevăr, în baza adevărului presupus şi-a
executat el adversarii. Dar astăzi, în epoca unui
proclamat post-adevăr, într-o vreme de triumf absolut
al relativismului, pretenţia sa nu mai are temei.
Precum dispare şi posibilitatea de a ierarhiza valorile
în artă şi în societate. Afirm acestea cu gîndul la
lucrarea lui Christopher Hayes Twilight of the elithes,
ce poartă subtitlul America after Meritocracy, tipărită
la Crown Publishers, New York, în anul 2012. Căci nu
doar America a depăşit epoca meritocraţiei, ci putem
reformula expresia afirmînd că lumea întreagă,
dirijată de dictatura hiper-liberalismului, a ieşit de sub
hipnoza meritocraţiei şi de acum înainte, în virtutea
inerţiei legilor care o guvernează, ea se lasă condusă
nu de competenţe personalizate, ci de automate, de
roboţi. Mari bărbaţi, extrem de inteligenţi, au
conceput prin secole atari perfecte constituţii, astfel
de mecanisme statale, încît societatea poate doar
mima că este dirijată de oameni politici cînd în fapt ea
se dispensează de aportul lor şi, încredinţîndu-se unor
“piloţi automaţi”, respectivelor legi constituţionale, se
resemnează să poarte în frunte doar nişte paiaţe. Şi
atunci, dacă vremea elitelor a apus, nu doar
pretutindeni, ci îndeosebi la noi în ţară, ce mai rămîne
din pilda lui Titu Maiorescu. Rămîne ceva ascuns în
adîncurile acestei extraordinare personalităţi, modul
de infinită delicateţe în care conservatorul s-a referit,
de cîte ori a venit vorba, la cei din clasele de jos, la
ţărani îndeosebi. Nu cu aceia a fost el aspru, ci doar cu
cei din fruntea societăţii. Aceasta este marea lui lecţie:
eşti cu adevărat un aristocrat nu cînd vezi un prost în
orice om de rînd, ci doar atunci cînd îţi exerciţi spiritul
critic asupra elitelor din arte, din ştiinţe, din politică.
Iar astăzi viaţa noastră publică este, dacă nu lipsită de
elite ale spiritului mai mult decît oricînd în trecut,
atunci dotată doar cu inteligenţe mediocre, de cea mai
josnică speţă, iar epitetul are în vedere nu atît
moralitatea, cît nivelul spiritual.
143
 NAȚIONALITATEA GENETICĂ
ȘI PERSONALITATEA NAȚIONALĂ:
SEVER DAN ȘI IZVOARELE
NAȚIONALISMULUI ROMÂNESC
Motto: În ţara lor, ei nu mai trebuiau să existe. Dar
ştiau ei care este ţara lor?
(Costin I. Murgescu, Fragment ardelean. Procesul
Memorandumului, 1940)
După 1989, sub pretextul curăţării stufosului
nostru arbore istoriografic de omizile
propagandistice şi înlăturării crengilor uscate pentru
că erau false, s-a trecut la scoaterea din rădăcină a
bătrânului copac şi la înlocuirea lui cu salcâmi pitici
plantaţi în ghivece de plastic. Ceea ce se pierde în
adâncime se câştigă în mobilitate, ghivecele
istoriografice cu pricina putând fi mutate după caz
pentru a ornamenta şi conferi un aer distins, de
legitimitate intelectuală, tuturor molurilor,
supermarcheturilor, sediilor de partid şi sălilor de
bingo cultural unde istoria românilor este (ex)trasă la
tombolă.
Una dintre ideile-forţă sau ideile-realitate cele
mai detestabile noilor jardinieri culturali e cea a
„naţiunii”. „Naţiunea” a fost, pe parcursul ultimelor
trei decenii, „demitizată” sau delegitimată în varii
feluri şi sub varii pretexte: ba pentru că e o invenţie
modernă (deci un produs artificial, fabricat, de care
ne putem descotorosi pentru a face loc pe rafturile
minţii unor gadgeturi intelectuale de ultimă
generaţie), ba pentru că e o supravieţuire
premodernă, feudală (deci o racilă a trecutului de
care ar trebui să ne dezbărăm), ba e o idee periculoasă
pentru că îi face pe români belicoşi, totalitari,
primitivi şi intoleranţi, ba e o idee inutilă pentru că,
organizaţi în naţiune, românii au stat întotdeauna, cu
nevrednicie, în bătaia jeturilor excretoare ale tuturor.
Naţiunea e inutilă pentru că fie ne împinge la
minciună – prin propagarea miturilor etnocentrice/
naţional-comuniste de genul celor conform cărora
Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul ar fi câştigat vreo
144
Mircea PLATON
bătălie –, fie ne împiedică să realizăm că totul e o
minciună, un construct, o fabulă, relativ, şi că deci nu
are rost să mai ţinem cu dinţii de vechile certitudini
pozitiviste, ci trebuie să ne adaptăm noilor mitologii
în curs de fabricare. În mod curios, agenda
prezentistă şi deci inerent, uneori chiar şi explicit,
triumfalist-mesianică a noilor ghivece nu e
sancţionată ca atare, în timp ce orice referire la
certitudinile oneste la care a ajuns istoriografia după
scrupuloase cercetări desfăşurate pe bază de metode
inductiv-pozitiviste e imediat condamnată ca
„romantică” şi deci „iraţional-primitivistă”. Sau,
implicit, „genocidară”.
Suntem puşi în situaţia de a ne aşeza la masa de
joc – şi ce rămâne din orice joc în afara onoarei? – cu
oameni care nu doar că măsluiesc datele problemei,
dar chiar anunţă că procedează astfel şi îşi fac un
merit din acest lucru de vreme ce, ne explică ei, o fac
pentru a scrie în conformitate cu mersul istoriei,
pentru a grăbi apariţia noilor realităţi moi, tolerante,
multiculturale, pufoase. Că o societate normală nu va
putea fi niciodată produsul unei lumi complet
relativiste sau nihiliste, asta se ştie. Dar relativistului
de parcurs, tovarăşului de drum nu îi pasă de acest
lucru. El e satisfăcut cu ghiveciul lui care stă bine pe
holuri de moluri, în birouri corporate şi chiar în
livingurile elitei de dumping, alături de plasma
atotlegitimantă.
Literatura de acest fel nu poate fi receptată decât
ca propagandă. Specific acestor lucrări de
propagandă este, în primul rând, măsluirea sau
distorsionarea sau forţarea datelor trecutului,
decuparea lor astfel încât să susţină teza dată. În al
doilea rând, înlocuirea argumentului cu apelul la
autoritate sau cu afirmaţia normativă de genul
„trebuie să”, „ar fi bine să” credeţi ce vă spunem noi
pentru că ăsta e mersul istoriei. Futurologia ia, în
CONVORBIRI LITERARE
acest caz, locul epistemologiei şi suntem confruntaţi
în lucrări istoriografice cu argumente sau premise
minore total nefalsificabile (pentru a folosi limbajul
lui Popper): ceea ce, conform lui Popper, indică
faptul că nu avem de a face cu un demers ştiinţific, ci
cu unul quasi-religios.
Iată, de exemplu, cum e combătut într-o carte de
acest soi argumentul unui istoric conform căruia
identitatea naţională slujeşte şi ca legătură între
individ şi lume sau pentru a articula legăturile statului
naţional cu alte state, pentru a formula deci politica
externă: „Ceea ce numeam cândva politica externă a
unei naţiuni astăzi tinde să se transforme în politică
externă continentală. Aspiraţia Uniunii Europene este
de a formula coerent şi unitar politica bătrânului
continent în raporturile sale cu America, Asia şi
lumea arabă. Pe acest fond, diferenţialismul statal-
naţional în materie de politică externă se va estompa
în favoarea unei gândiri politice transnaţionale sau
supranaţionale”1.
Cum poate face un istoric asemenea predicţii? Ce
glob de sticlă scrutează? Ce anume din instrumentele
şi limitele disciplinei sale îi îngăduie să se lanseze în
asemenea proiecţii futurologice care delegitimează
studierea inductiv-pozitivistă a modului de
funcţionare a politicii externe a statelor naţiuni aşa
cum există ele acum în numele „aspiraţiei” unei
Uniuni Europene nedefinite? Ştim ce şi care sunt
naţiunile Europei. Dar când vorbim de Uniunea
Europeană şi de „aspiraţiile” acestui construct la cine
ne referim: la birocraţii de la Bruxelles, la guvernul
de la Berlin, la axa franco-germană, la Parlamentul
de la Strasbourg, la comisarii UEuropeni, la
totalitatea cetăţenilor Uniunii Europene, la elitele
culturale sau la cele politice? La cine? Despre ale cui
aspiraţii vorbim? Nu ştim. Nu ni se spune.
Ceea ce ni se spune însă este că „Europa are
nevoie de mitul civic, mit care o poate ajuta în
formarea identităţii federale comune”. În acest sens,
ni se propune „inventarea unei tradiţii europene
comune” prin „promovarea mitului civic al trecutului
european comun, singurul capabil să asigure un
‘patriotism constituţional’” 2. Acest „patriotism
constituţional” presupune eliminarea
„naţionalismului romantic”, cultural, bazat pe
unitatea de limbă, cultură şi teritoriu şi pe
sentimentul unor origini sau strămoşi comuni. Acest
tip de etnonaţionalism e, ni se spune, „cea dintâi şi
cea mai evidentă formă de paranoia”3. Prin urmare,
CONVORBIRI LITERARE
„regândirea conceptului de Naţiune prin dimensiunea
sa civică şi nu prin prisma vechimii de locuire pe
acelaşi teritoriu, a nobleţei originilor sau prin
revigorarea misticii religioase, devine un important
deziderat”. De vreme ce trebuie să promovăm doar
acele „concepte care servesc demersului integrării
europene”4, trebuie să recunoaştem că
„etnonaţiunea” şi „etnocultura” – care conduc la
discriminări belicoase şi la conflicte culturale şi
politice – nu pot juca vreun rol în reconfigurarea
conceptuală a Uniunii Europene pentru că nu
favorizează „aspiraţia integrării în structuri
suprastatale şi supranaţionale”5.
Singurele fragmente de trecut utile, care („într-o
abordare motivată de idealurile prezentului”) pot fi
folosite la colarea, la mixarea noii tradiţii UEuropene
sunt cele care au de a face cu istoria acelor prototipuri
ale societăţii pluraliste care au fost „oraşele Europei
Centrale: Praga, Viena, Budapesta, Cernăuţi,
Lemberg, Bratislava, Timişoara”, oraşe care au fost
„laboratoarele multi- şi interculturale ale evului
modern, ele probând existenţa resurselor social-
politice capabile să evite segregaţia tribalistă”6.
Modelul acestor oraşe ilustrând valenţele „civicului
ca motor al dinamicii identităţii naţionale” ne poate
conduce şi către „renunţarea la ideea de suveranitate
ca fostă semnificaţie majoră a termenului de naţiu-
ne”7. Identitatea naţională/suveranitatea sunt idei
„anacronice”, iar „Etnonaţionalismul” „îngreuiază
actualul proces de reformă şi compatibilizare cu
sistemul politic european”8. Dar „reformularea ideii
de identitate naţională în acord cu aspiraţiile
integrării europene este abia la început şi este relativ
puţin familiară marelui public”9 şi de aceea „formula
prăfuită a literaturii şi istoriografiei secolului al XIX-
lea”10 continuă să facă concurenţă „romantică” (adică
iraţională) „constituţionalismului statal şi aceluia
european”11.
Ca exemplu de diferenţă între modul mesianic-
primitiv (cu valenţe imediat totalitare) de a se
concepe pe sine al românilor şi cel mai modern,
pragmatic, conform căruia îşi orânduiesc viaţa
adevăraţii UEuropeni, ne este oferit cazul
discrepanţelor cultural-economice dintre românii şi
saşii din Transilvania de la începutul secolului al XX-
lea: „Este interesantă experienţa intelectualilor din
vechiul Regat în contextul în care unii dintre ei au
devenit administratorii Transilvaniei. Ei au
descoperit complexul de inferioritate al populaţiei
145
româneşti în raport cu saşii şi maghiarii, ceea ce i-a
determinat ca în funcţie de acest aspect să orienteze
educaţia şcolară. Cu toate că şcolile confesionale
româneşti erau destul de numeroase, se pare că
inegalităţile economice şi culturale au creat un
complex de inferioritate în faţa instituţiilor
formatoare ale comunităţilor germană şi maghiară”.
Citând din raportul unui inspector şcolar care spunea
că în Târnava Mică văzuse două lumi, „cu totul
deosebite, de-o parte, lumina, de alta, întunericul; de-
o parte, bogăţia, de alta, sărăcia; de-o parte,
dezorganizarea, de alta, disciplină şi ordine”, autorul
ne spune că într-adevăr comunitatea săsească era
diferită de cea românească şi că cele două comunităţi
nu interferau: „Convieţuirea româno-săsească nu a
presupus apărarea valorilor comune. Pe de altă parte,
urbanizarea populaţiei româneşti a întârziat
comparativ cu aceea a saşilor, de unde şi mai slaba ei
mobilitate socială şi emancipare culturală. Alături de
neajunsurile istorice moştenite, comunitatea
românească se confrunta cu sărăcia economică şi cu
inexistenţa instituţiilor reprezentative, cu insuficiente
elite profesionale şi cu inapetenţa maselor pentru
însuşirea reflexelor civice”12.
Cu alte cuvinte, explicaţia stării de sărăcie în care
se afla comunitatea românească din Târnava Mică nu
avea nimic, dar absolut nimic de a face cu
discriminarea la care au fost supuşi românii ardeleni
sute de ani. Totul decurgea din starea culturală
precară a românilor bântuiţi de vagi dar definitive
„neajunsuri istorice moştenite” (deci genetice,
proprii, nu rezultat al discriminării?), handicapaţi de
„insuficiente elite profesionale” (oare de ce?), taraţi
de „complexe de inferioritate” inexplicabile şi mai
ales de „inapetenţa maselor pentru însuşirea
reflexelor civice”.
Autorul lucrării de propagandă suprastatală şi
supranaţională din care am citat mai sus13 nu pare a
purta vreun interes mecanismelor de producere a
sărăciei, de stimulare a complexelor de inferioritate şi
de inhibare a formării elitelor profesionale în rândul
românilor ardeleni. Nu e interesat nici de
discriminarea legală seculară la care au fost supuşi
românii ardeleni, nici de faptul că breslele meşterilor
saşi, de exemplu, au refuzat să mai primească ucenici
români pentru a-şi menţine monopolul asupra
profesiilor, astfel încât românii din Transilvania şi
Bucovina dornici să deprindă vreun meşteşug erau
siliţi să apuce şi calea şcolilor de meserii din Iaşi şi
146
Bucureşti14. Nu se face nici o legătură, de exemplu,
între faptul că Memorandumul înaintat Cancelariei
Împăratului Franz Iosif de trei sute de ţărani români
transilvăneni în frunte cu Dr. Ion Raţiu, G. Pop de
Băseşti, E. Brote, Vasile Lucaci şi Septimiu Albini s-
a întors în plic nedeschis la românii ardeleni, plicul
fiind remis de consilierul imperial Braun nu
împăratului, care era destinatarul lui, ci miniştrilor
maghiari. Nu ştiu cât apetit vor fi având alte mase
pentru însuşirea reflexelor civice, dar o ”soluţie” de
acest tip a problemelor naţiunii româneşti din Ardeal,
naţiune caracterizată până târziu în secolul al XIX-lea
prin loialism dinastic15, nu avea cum să alimenteze
decât lehamitea pentru însuşirea oricărui reflex civic
austro-ungar. Inapetenţa elitelor pentru însuşirea şi
practicarea regulilor de bună-purtare şi fair play faţă
de aşa-zisele „mase” e o cauză mai importantă decât
naţionalismul a conflictelor şi tensiunilor sociale.
Lucrul fusese observat şi de agenţii Ministerului de
Interne austriac, care notau cu îngrijorare faptul că,
stimulaţi de persecuţiile la care erau supuşi de către
unguri, sprijiniţi de elite profesionale din ce în ce mai
însufleţite de idealul naţional şi cu o stare economică
prosperă, ajutaţi şi de un sistem de bănci care
îmbinau sprijinul financiar cu răspândirea ideilor
naţionale, românii din Transilvania deveneau din ce
în ce mai unionişti. Iată cât de lucid descria
informatorul austriac starea românilor din
Transilvania şi Banat în 1913, observând că
discriminarea românilor lucrează împotriva
intereselor habsburgice deoarece stimulează apariţia
unor structuri comunitare/ naţionale paralele şi inhibă
crearea unei clase de mijloc conservatoare pe care s-
ar putea sprijini dinastia: „Mişcarea pentru România
Mare în Transilvania şi Banat a luat forme concrete în
anul 1867 cu ocazia Congresului naţionalităţilor de la
Budapesta şi din acel moment nu s-a mai potolit.
Procesele Memorandumului şi al Replicii16,
Adunarea naţionalităţilor din anul 1895 ca şi întreaga
serie de mişcări ţărăneşti din comitatele româneşti
reprezintă doar câteva etape în dezvoltarea acestei
mişcări [...] Mişcarea pentru România Mare a găsit o
răspândire largă la românii din Ungaria şi în prezent
a cuprins pături largi ale populaţiei. Puternica
opresiune şi fricţiunile naţionale au dus-o la
maturitate. Ea îşi găseşte expresie în ura aprinsă
contra maghiarilor, care stăpâneşte toate păturile
populaţiei româneşti din Ungaria. Intelectualitatea
românească se reazămă şi găseşte sprijin în Regatul
CONVORBIRI LITERARE
vecin, unde cea mai mare parte a ei şi-a urmat
studiile. Elementul conservator lipseşte cu totul din
rândurile intelectualităţii. O nobilime română în
genul celei din Bucovina nu există; funcţionari de
stat, provinciali sau comunali de naţionalitate
română, nu există acolo. Cei mai mulţi intelectuali
români sunt avocaţi, preoţi, jurnalişti, medici şi
funcţionari ai institutelor bancare particulare – toţi
politicieni şi agitatori cu şcoală. Ţăranii au atins deja
o importantă maturitate naţională şi în mare parte
sunt foarte înstăriţi. Institutele bancare naţionale –
înainte de toate banca populară „Albina” – întăresc
bunăstarea poporului, dar fac şi propagandă naţională
şi antimaghiară şi o răspândesc în masele largi ale
poporului. Activitatea lor nu e defel de subestimat.
Există în sfârşit şi o presă naţională, care,
subvenţionată de Liga Culturală, desfăşoară o foarte
vie activitate”17.
Aşadar, orice scrutare mai atentă a paradisului
multicultural descris de apologeţii Mitteleuropei sau
k.u.k.Europei ne ajută să observăm tensiunile şi
nedreptăţile de care mustea pretinsa lume
multiculturală arcuită între Viena şi Cernăuţi, un oraş
în care românii s-au trezit în 1875 cu o universitate
fără cursuri în limba română, ci doar în limba
germană, excepţia făcând-o Facultatea de Teologie
Ortodoxă şi, din 1908, o catedră de istoria literaturii
române. Lipsa de catedre universitare în limba
română era fericit completată de lipsa şcolilor
secundare în limba română18. Tot în Bucovina,
justiţia era administrată în limba germană, lăsând
ţăranul român pradă abuzurilor descrise de Emilian
Sluşanschi astfel: „Cazuri ca acestea sunt mii. Ele se
aseamănă prin aceea că ţăranul român e întotdeauna
victima limbii străine. În justiţia civilă şi penală, la
notariat, succesiune şi tutele, pretutindeni aceeaşi
apariţie birocratică: folosirea limbii pe care poporul
n-o cunoaşte. Pagubele provenite de aici sunt enorme
şi nu se pot evalua nici chiar aproximativ. Pe lângă
aceasta, nu s-a purtat de grijă ca funcţionarii să
cunoască limba populaţiei. Legiunile de funcţionari,
magistraţi şi profesori străini, care mişună în întreaga
Bucovină şi exercită puterea împăratului, nu se pot
înţelege deloc cu populaţia”19. În acelaşi timp, în
Transilvania, guvernul maghiar al lui Tisza urmărea
colonizarea regiunilor româneşti cu ceangăi din
Moldova sau cu germani din Rusia, iar băncile săseşti
de tipul Raiffeisen au decis crearea unui fond special
pentru colonizarea germană a Ardealului20.
CONVORBIRI LITERARE
Pentru a ilustra însă şi mai bine starea naţiunii
române din k.u.k.Transilvania, voi face apel la un
document care mi se pare unic prin forţa lui
evocatoare. E vorba de două scrisori publicate în
1906 de tânărul, pe atunci, jurist şi publicist ardelean
Sever Dan (n. 23 noiembrie 1885 – m. după 1955) în
ziarul clujean Răvaşul, editat de Petru P. Bariţiu.
„Scrisorile prieteneşti” ale lui Dan (publicate în
acest număr al Convorbirilor literare la rubrica
„Texte de ieri pentru azi”) sunt importante pentru
modul în care descriu procesul de articulare a
conştiinţei naţionale la un tânăr român din
Transilvania anilor 1890-1900. Ceea ce frapează
astăzi la lectura acestor scrisori este uriaşul impact pe
care îl avea asupra personalităţii tânărului Sever Dan
lipsa unei culturi naţionale care să îi susţină
identitatea naţională. În contextul dat, al
Transilvaniei sfârşitului de secol al XIX-lea, departe
de a fi confortabil doar cu identitatea sa consti-
tuţională şi patriotismul său dinastic, Sever Dan
resimte lipsa identităţii naţionale oferite de ancorarea
într-o istorie şi o cultură naţionale. Redusă de
barierele socio-culturale impuse de context la stadiul
de simplă identitate genetică, românitatea lui Dan nu
devine personalitate naţională decât la contactul cu
România reală şi cultura ei.
Starea iniţială a lui Dan este cea descrisă de Ion
Clopoţel pe urmele lui Alexandru Papiu-Ilarian
(1827-1877), care se temea că, în lipsa unei elite care
să articuleze conştiinţa naţională, românii ardeleni
sunt condamnaţi să rămână la stadiul de naţiune
genetică, pasivă, inertă: „Dacă avea vreun regret
Papiu în toată această perioadă, în care gâlgâiau
frământări uriaşe, apoi era neconsolabila constatare
că ‘primejdia era în lipsa de conştiinţă a clasei nobile
româneşti la nivelul nobilimii maghiare’. O
naţionalitate fără intelectuali conducători e o
naţionalitate genetică, ce nu viază, ci vegetează de azi
pe mâine, apărată doar de instinct – ceea ce pentru o
naţiune înseamnă moarte politică. Dacă învăţaţii se
desnaţionalizează, naţionalitatea genetică trăieşte
doar pasiv”21. Cu alte cuvinte, dacă am fost şi putem
fi descrişi ca un „popor vegetal”, acest lucru se
întâmplă doar datorită elitelor lichenoase, târâşe, care
ne-au năpădit şi care nu ştiu şi nu vor să articuleze
conştiinţa naţională a poporului. Nu întâmplător,
marile epoci de construcţie naţională ale României au
coincis cu existenţa unor elite care au articulat
idealurile (Unirea, Independenţă) şi tacticile luptei
147
naţionale. A aştepta de la români să se organizeze de
jos în sus şi a deplânge mereu faptul că „aşa sunt
românii: leneşi, vegetali, resemnaţi, hoţi ş.a.m.d.” nu
e decât un discurs menit să camufleze pasivitatea
elitelor sau chiar complicitatea lor la operaţiunea
neoliberală de comodificare a României.
Cine citeşte scrisorile lui Dan nu poate să nu fie
frapat de similitudinile dintre românul fără
personalitate naţională de atunci şi românul gângav
naţionaliceşte de astăzi, când România nu are nici
bănci, nici elite profesionale, nici un sistem de
publicaţii care să constituie armătura instituţională,
infrastructura conştiinţei naţionale. Practic, Dan
descrie procesul de „zombificare” colonială la care e
supusă şi România de astăzi. Acest proces are de a
face, aşa cum am arătat cu alt prilej, cu pierderea
controlului semantic asupra propriilor noastre
existenţe din cauză că din ce în ce mai multe aspecte
ale existenţei noastre sunt confiscate de experţi, de
grupuri specializate în exploatarea economică sau
discursivă a acelui segment de realitate, astfel
comodificată.
Comodificarea vine întotdeauna cu reţete de
fabricare şi cu experţi în dozarea ingredientelor. În
„lumea civilizată”, atât viaţa privată cât şi cea publică
sunt expuse manipulării experte a aşa-zişilor creatori
de consens. „Lumea civilizată” trăieşte conform celor
mai recente studii sau reclame. Experţii din dosul
studiilor sau al reclamelor ne spun cum trebuie să ne
educăm copiii, dacă femeile trebuie sau nu să
mănânce nuci în timpul sarcinii, ce deodorant sau
pastă de dinţi trebuie să folosim, unde să mergem în
vacanţă, pe cine să alegem preşedinte, care va fi
vremea sau preţul „comodităţilor” mâine.
Pus la intersecţia tuturor acestor semafoare
clipind frenetic, omul obişnuit are două opţiuni
pentru a trece strada. Prima e să încerce mereu să se
ţină „la curent” cu traficul ultimelor noutăţi, adică să
devină expert în domenii care nu sunt de competenţa
lui: cum ar fi vaccinurile şi industria medicamentelor,
de exemplu, unde corporaţiile fac bani grei băgând pe
gâtul oamenilor, cu ajutorul medicilor supuşi puterii
compensatorii a sistemului, vaccinuri şi medicamente
vătămătoare. A doua e să caute să afle cine e în
spatele studiilor, de unde vin banii, cine finanţează
think-tankurile, institutele şi fundaţiile care
generează „expertiză” cu greutate în privinţa
mâncării, educaţiei, sistemului de sănătate,
economiei, culturii şi vieţii politice. Prea puţini sunt
148
cei care reuşesc să facă oricare din aceste lucruri,
astfel încât oamenii obişnuiţi ajung treptat să trăiască
într-un univers cotidian din ce în ce mai sintetic,
rezultat al activităţii experţilor care manufacturează
consens pe scară industrială.22
Producerea industrială a consensului semnalează
un nou tip de privatizare. După ce a avut loc „the
great enclosure”, după ce am privatizat proprietăţile
comunale, solul şi subsolul, apa şi sursele de energie,
acum are loc marea deposedare interioară,
privatizarea spaţiului nostru personal (nu intim, ci
personal), a razei noastre de reflexivitate şi acţiune
personală, a universului nostru mic. Ceea ce
stăpâneam în comun (tradiţia, segmente ale
economiei, spaţii publice) a fost expropriat. Ceea ce
posedam individual (cunoştinţe deprinse în tinereţe,
obiecte) e devalorizat forţat, trimis la casat în numele
noilor descoperiri, al versiunilor actualizate, al
„progresului” şi al obsolescenţei planificate: vechile
idei sunt, ca şi discurile de vinyl, imposibil de
ascultat în absenţa tehnologiei (interioare). O mare
parte a ceea ce ştiam sau simţeam în comun sau
individual a fost expropriat, devalorizat şi supus unor
fluctuaţii ale ratei de schimb care ne-au redus
capitalul moral, intelectual şi social aproape la zero.
Procesul acesta a fost cu mult mai violent în lumea
post-comunistă, unde deposedarea interioară s-a
făcut sub pretextul de-comunizării.
Părţile intraductibile ale existenţei noastre
personale, care nu pot fi convertite la cursul „liber”
de schimb al aculturaţiei şi al „distrugerii creatoare”,
sunt fie împinse discret într-un ungher, fie forţate să
moară de inaniţie. În locul lor e instalat consensul de
plastic fabricat de expert, organismul modificat
genetic care nu se regenerează decât odată cu
profiturile deţinătorului de patent, ale celor care scriu
programul şi stabilesc parametrii între care se poate
dezbate o anumită chestiune sau pragul ontologic pe
care trebuie să-l depăşim pentru a deveni „reali” şi a
merita să fim reprezentaţi. Suntem astfel definiţi ca
funcţie a sistemului al cărui stăpân e Humpty
Dumpty: ”‘When I use a word’ Humpty Dumpty said
in a rather scornful tone, ‘it means just what I choose
it to mean, neither more nor less.’ ‘The question is,’
said Alice, ‘whether you can make words mean so
many different things.’ ‘The question is,’ said
Humpty Dumpty ‘ who is to be master, that’s all’”.
Miza constă, după cum lucid a punctat Humpty
Dumpty, în monopolul asupra procesului de definire
CONVORBIRI LITERARE
a conceptelor, discursurilor, evenimentelor istorice şi
categoriilor sociale. Sociologul Leo Kuper scria că
„dreptul de a defini presupune puterea de a genera
perspective, de a determina punctele importante şi de
a stabili parametrii confruntării/ câmpul confron-
taţional.23 Cu ajutorul redefinirii şi al „colonizării
minţii”, elitele capitalismului corporat-global au
operat ceea ce gânditorul haitian René Depestre
numea „zombificarea” popoarelor coloniale din
Africa, Asia şi America Latină dar şi din Europa de
Est, după 1989. Daniel P. Kunene a analizat
„deculturarea” acestor popoare, adică procesul prin
care „la întâlnirea dintre două culturi, una o domină
pe cealaltă în mod conştient şi deliberat şi îi neagă în
mod direct şi indirect dreptul de a exista (a) punând
sub semnul întrebării validitatea ei ca şi cultură, (b)
denigrând-o, (c) făcând din exponenţii culturii ei ţintă
a batjocurii şi dispreţului şi (d) ducând astfel, în cele
din urmă, la punerea acestei culturi sub semnul
întrebării de către însuşi poporul pe care l-a nutrit şi
căruia i-a dat o identitate şi o existenţă pozitivă”.24
Analizând acest proces de „apropriere extensivă a
resurselor psihologice” ale popoarelor supuse
dominaţiei (neo)coloniale, Leo Kuper observa pe
urmele lui Depestre că la capătul acestui proces de
de-culturare (de „re-educare”, am zice în România),
colonizatul devine ostil lui însuşi, principalele
elemente ale colonizării minţii fiind „denigrarea
culturii poporului/rasei subordonate, denigrarea
subordonaţilor înşişi, idealizarea culturii şi calităţilor
grupului dominant şi, prin urmare, justificarea
dominaţiei acestui grup şi confiscarea motivaţiilor
celor cuceriţi”.25
Scrisorile lui Dan ne
arată românul degradat
autopsiat de Victor Neumann
în pasajele citate mai sus.
Doar că ne arată şi modul în
care poate ieşi din această
stare subalternă. Pentru
Sever Dan, soluţia a
reprezentat-o contactul cu
România istorică de dincolo
de munţi, cu Regatul, cu
România Mică, acolo unde
întâlneşte o cultură solidă şi
autentic românească, acolo
unde până şi vilele de la
Sinaia ale protipendadei îl
CONVORBIRI LITERARE
impresionează la modul „naţional” pentru că îi arată
că nu toţi românii au trăit în bordeie sau în case
ieftine, fără trecut şi fără viitor, în adăposturi sau
sălaşe temporare. Poeziile lui Vasile Alecsandri
deveniseră folclor pentru copiii ardeleni care nici
măcar nu cunoşteau numele poetului. E o stare de
deznaţionalizare cruntă, de stupoare datorată lipsei de
conştiinţă naţională. Injuriile pe care le avea de
suportat Dan ca elev de la colegii maghiari seamănă
foarte bine cu cele pe care le auzim de le elita din
România de astăzi şi complexele de inferioritate
cărora le dau naştere sunt absolut similare: „Nu că
doar am fi fost stăpâniţi de convingeri naţionaliste, de
unde! dar minţii noastre de copil, naturală şi naivă, i-
s’ar fi părut imposibil să zicem că suntem Unguri,
dacă suntem odată Români. Mai bine răbdam ori ce
hulă, răbdam să ni-se pomenească într’una de
„fatornyos hazätok” (patria voastră cu turnuri de
lemn!) de mămăligă, de untura cu ce ne ungem
pletele etc... şi sunt acum însumi curios, oare cu ce
gând în viitor ne mângâiam atunci? Aşa cred, că ne
împăcăm cu un: ”caută să rabd, ei sunt mai mulţi”.
Am însă şi acum impresia de atunci despre poporul
meu. ÎI credeam laş, fricos, prost, umilit, menit să
slujească şi să mai primească o fărimătură din mila
Ungurilor. Şi cum mă trudeam să nu fiu ţinut
asemenea opincarului, pe care azi cu mândrie îl
proclamăm de talpa ţării! Mă lăpădam de el ca şi cum
am fi două neamuri, înrudite numai, şi faţă de el,
opincarul, simţeam dispreţ pentru înrudirea ce nu o
puteam tăgădui” (Sever Dan, „Scrisori prieteneşti”).
149

Paginile lui Dan sunt cu atât mai importante cu
cât el nu a fost un naţionalist centripetal à outrance.
Dan a făcut parte dintre naţionaliştii culturali
influenţaţi de Nicolae Iorga26, dar din punct de
vedere politic el a încercat, alături de Al. Vaida-
Voevod şi de Iuliu Maniu, cărora Dan le-a fost foarte
apropiat, să menţină un oarecare grad de autonomie a
Transilvaniei în cadrul României Mari27. Dan e unul
dintre strămoşii ardelenilor de astăzi care critică
Bucureştiul, al „anti-Miticilor” scârbiţi de intrigile şi
slugărnicia Capitalei. Aşadar Dan e un om cu
sensibilitate ceva mai apropiată de federalismul
susţinut astăzi de apologeţii UEuropei. Şi totuşi e
necruţător cu regimul austro-maghiar. Asemeni lui
Romulus Cândea, Sever Dan ne obligă se ne
revizuim clişeul despre românii veşnic impresionaţi
de hărnicia şi seriozitatea germane, pe care Dan le
contestă de pe poziţiile cuiva care a avut de suferit
din pricina anarho-tiraniei maghiaro-săseşti.
După Unirea din 1918, Dan a negociat posibile
apropieri şi alianţe între Partidul Naţional şi Iorga28,
a fost membru în consiliile de conducere ale unor
bănci mari precum „Cetatea” din Braşov (bancă al
cărei preşedinte era Al Vaida-Voevod şi care avea
sucursale în mai multe oraşe româneşti şi la New
150
York)29, Banca Urbană (Bucureşti)30, a fost Sindic al
Bursei de Efecte, Acţiuni şi Schimb din Bucureşti31,
a fost deputat în toate legislaturile şi subsecretar de
stat la Finanţe. În guvernarea Iuliu Maniu a ocupat
postul de ministru al Sănătăţii şi Asigurărilor
Sociale32, iar între 1932-1934 a fost administrator al
Băncii Naţionale. În 1947, a fost reţinut la câteva zile
după arestarea lui Iuliu Maniu şi a celorlalţi fruntaşi
Naţional-Ţărănişti care au vrut să zboare de la
Tămădău spre Istanbul. A fost eliberat pentru a fi re-
arestat pe 5/6 mai 1950 şi încarcerat la Sighet. Fişa
matricolă penală îl descrie ca fiind fără ocupaţiune la
data arestării, dar ca foste meserii sunt indicate cele
de sindic la bursă şi de gazetar. Ca avere personală, e
menţionată o casă în Bucureşti, iar ca afiliere politică
e încadrat la „vaidişti” şi „naţional-ţărănişti”. Ca
semnalmente, totul e „potrivit” afară de faţă, care e
„prelungă”, şi de piciorul stâng, care e „infirm”. La
Sighet, conform lui Constantin C. Giurescu, Dan a
fost bătut de directorul Vasile Ciolpan pentru că îşi
făcuse o cruce de lemn pe care o purta asupra lui33.
Dan a fost eliberat în vara anului 1955, grav bolnav,
şi a murit în condiţii necunoscute mie.
Sentimentul de libertate pe care îl resimţea Dan
trecând Carpaţii care separau monarhia austro-
maghiară de România Mică de atunci e salvator
pentru noi astăzi. Azi, când nu mai avem ce Carpaţi
să trecem pentru a ne regăsi ţara, azi când toată
România arată ca o provincie tristă a unui imperiu
muribund, singura graniţă pe care o mai putem trece
pentru a ne revigora este graniţa trecutului. Şi această
graniţă se chinuie noii câini de pază să o facă
impenetrabilă abolind cunoaşterea istoriografică,
înlocuind întrebările ridicate şi răspunsurile date de
istorie cu falsele catehisme cu întrebări şi răspunsuri
prefabricate după model iacobin de apologeţii noii
ordini suprastatale şi supranaţionale de astăzi. Doar
de astăzi. Pentru că fără ieri şi cu un mâine
contrafăcut.
După cum spunea în 1885 tânărul N. P. Guran,
prieten al lui Alexandru Odobescu şi viitor decan al
Baroului din Craiova (1909-1913) şi primar al acelui
oraş: „Există, doamnelor şi domnilor mei, în
interiorul nostru al tuturor, o incintă sfântă şi
inviolabilă, un mic colţ rezervat conştiinţei noastre,
unde numai noi singuri putem pătrunde şi unde
tiranul cel mai abil, cel mai îndrăzneţ, cel mai sumeţ
în zadar încearcă să ajungă. Cât timp un popor
CONVORBIRI LITERARE
păstrează neatinsă conştiinţa individualităţii sale, cât
timp o conştiinţă naţională există, o naţiune nu e încă
pierdută”34. Ca expresie a inviolabilităţii şi demnităţii
personale, conştiinţa naţională e şi o expresie a
demnităţii „maselor”, de vreme ce naţiunea e
rezultatul culturalizării „maselor”, care devin astfel
„o forţă vie şi inteligentă, care, luminată asupra
drepturilor şi îndatoririlor ei, va căpăta acea
demnitate de sine, acel respect şi devotament pentru
libertate cărora nimic nu va mai putea rezista”35.
Deocamdată, istoria veche şi cea extrem de
recentă ne arată cum deznaţionalizarea şi mizeria
morală, socială şi culturală merg mână în mână.
Note:
1. Victor Neumann, Neam, popor sau naţiune?
Despre identităţile politice europene (Bucureşti: Rao,
2015, ediţia a III-a), 101.
2. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 101-2.
3. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 105.
4. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 106.
5. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 107.
”Acolo unde limba, etnografia, geografia, onomastica şi
religia furnizează principalele repere în identificarea
apartenenţei naţionale, acolo diferenţialismul este la el
acasă ca în perioada romantică în care a debutat”
(Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 120).
6. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 107.
7. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 108.
8. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 109.
9. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 113.
10. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 115.
11. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 117.
12. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 122-23.
13. Lucrarea a fost scrisă în anul 2000-2001, ”atunci
când autorul a fost bursier Fulbright al Departamentului
de Stat al SUA” (Neumann, Neam, popor sau naţiune?,
5).
14. Iată ce arătam în articolul „Kanonenfutter sau ce
devin românii când nu sunt primejdioşi”, recenzie a
volumului, editat de Liviu Papuc şi Olga Iordache,
Deceniul limpezirii 1906-1916. Bucovina sub lupa
Neamului Românesc a lui Nicolae Iorga (Iaşi:
TipoMoldova, 2015): „Românilor le era, de asemenea,
greu să devină meseriaşi deoarece breslele de meseriaşi
români existente în Bucovina la momentul anexării ei de
către Austria fuseseră desfiinţate de guvernul de la
Viena în 1848 şi atunci, după cum nota Vasile Liţu într-
un articol din 1908, „meseriaşii şi negustorii români au
rămas fără nicio ocrotire şi sprijin din partea nimănui şi
CONVORBIRI LITERARE
au fost lăsaţi pradă înrâuririi străinilor, ce înaintau şi-i
copleşeau mereu”. În 1860, când s-au reînfiinţat
ghildele, breslele românilor nu au mai putut recupera
terenul pierdut. Liţu scria că, începând din 1892, liderii
românilor bucovineni împreună cu studenţii începuseră
să colinde satele organizând cabinete de lectură şi,
uneori, şi bănci săteşti. Următorul pas a fost crearea de
condiţii pentru educaţia negustorilor şi meseriaşilor
români. Prin intermediul cooperativelor de consum de
genul „Prăvăliei Româneşti” conduse de profesorul
Leonida Bodnărescu, s-au deschis filiale ale cooperaţiei
în numeroase sate, unde uceniceau tineri români. De
asemenea, mai mulţi băieţi din sate au fost ajutaţi de
aceleaşi asociaţii să intre ucenici la meşteri şi negustori
români din Cernăuţi. Asociaţiile studenţeşti şi liderii
românilor cernăuţeni au organizat şi un internat
„îndestulător pentru găzduirea şi ospătarea a treizeci de
băieţi de la meserii şi prăvălii” (p. 118). Breslaşii români
(zidari, cărămidari, dulgheri, cioplitori în piatră) erau,
conform lui Liţu, „mai toţi analfabeţi, fiindcă în şcolile
primare toate obiectele se predau în limba nemţească şi
învăţătorii sunt străini şi fără nicio pregătire tehnică”.
Mai mult încă, meşteşugarii nemţi luau mai ales ucenici
din neamul lor, primăvara, „până la începutul verii, când
lucrul e mai bine plătit, iar vara iau români şi toamna le
dau drumul, aşa că toamna şi iarna aceştia trebuie să
plece în altă parte şi de multe ori rămân fără lucru”. Liţu
constata amar că: „Pe români îi iau şi-i lasă când vreau
şi fără să le deie măcar un atestat de lucru. Tot meşterii
străini fixează şi plata. Pe români îi plătesc cu zece bani
până la două coroane. Camera de comerţ şi meserii din
Cernăuţi, care capătă ajutoare băneşti de la stat şi din
partea ţării şi ai cărei conducători şi funcţionari sunt cu
toţii străini, sprijinesc numai pe meşterii şi negustorii
străini” (p. 119). După cum anunţa un alt corespondent
în 1912, alarmaţi de progresele meseriaşilor români din
Ardeal, breslaşii nemţi adunaţi la congresul lor la
Sighişoara hotărâseră excluderea românilor de la
ucenicie, „de teamă că românii să nu-i prepondereze şi
astfel să nu-i nimicească în interesul lor naţional şi
social” (p. 704). În acest context, a trebuit ca statul
român să acorde burse tinerilor bucovineni pentru a veni
şi a deprinde arte şi meserii la şcolile din Iaşi şi
Bucureşti (p. 119-120, 695)”. Agenţii Ministerului de
Interne de la Viena notau în 1913 că bucovinenii îşi
trimiteu copiii la şcolile de meserii din Iaşi şi Bucureşti,
„care se situează la un nivel înalt” şi unde copiii ”îşi
însuşesc idei ce nu sunt nicidecum favorabile statului
austriac” (Cornelia Bodea, Radu Ştefan Vergatti, editori,
Nicolae Iorga în arhivele vieneze şi ale Siguranţei
regale (1903-1914), Bucureşti: Mica Valahie, 2012,
238).
151
 15. Pentru cauzele politice ale lentului proces de
erodare al acestei loialităţi, vezi Liviu Maior, Habsburgi
şi români. De la loialitatea dinastică la identitate
naţională (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2006), 59-
73.
16. Ca autor al „Replica la Răspunsul studenţilor
maghiari. Memoriul studenţilor din România” (1893),
Aurel C. Popovici a fost condamnat de autorităţile mag-
hiare la patru ani de închisoare şi 500 de florini amendă
„pentru aţâţare la ură contra unei naţionalităţi”.
Popovici a fugit în România, unde a ajuns unul dintre
colaboratorii de frunte ai Convorbirilor literare şi direc-
tor la Sămănătorul (1908-1909).
17. Bodea, Vergatti, editori, Nicolae Iorga în
arhivele vieneze şi ale Siguranţei regale (1903-1914,
239.
18. „Vedem deci că Bucovina cu cei aproape 800
000 de locuitori ai ei, are şcoli multe, poate chiar prea
multe. Desigur prea multe nemţeşti pentru cei cam 65
000 nemţi, prea multe ruteneşti pentru cei cam 300 000
(!) ruteni, însă prea puţine şcoli primare pentru cei cam
280 000 români, care de şcoli medii româneşti sunt
lipsiţi cu desăvârşire!”, scria în 1915 Aurel Morariu, în
Bucovina 1774-1914, ed. Nicolae Cârlan (Suceava:
LIDANA, 2012), 83.
19. Emilian Sluşanschi, ”Din justiţia Austriei.
Folosirea limbii germane în Bucovina”, Adevărul, an
XXVIII, nr. 10315, 27 noiembrie 1915, p. 1 (republicat
în Emilian Sluşanschi, Articole, amintiri, mărturii, ed.
Liviu Papuc, Iaşi: TipoMoldova, 2011, 253-56).
20. Ioan Bolovan, Primul Război Mondial şi
realităţile demografice din Transilvania. Familie,
moralitate şi raporturi de gen (Cluj-Napoca: Editura
Şcoala Ardeleană, 2015), 47-50.
21. Ion Clopoţel, Al. Papiu Ilarianu în faţa
problemelor româneşti contemporane (Alba Iulia,
Editura Alba, 1939), 58.
22. Fiind fabricată pe scară industrială, „expertiza” e
fie oferită contra cost celui care plăteşte mai mult, fie
reprezintă rezultatul unei anumite investiţii. Industria
expertizei are, ca orice altă industrie, nevoie de investiţii
pentru retehnologizare, marketing şi piaţă de desfacere.
23. Leo Kuper, „On the Theme ’Black is Beautiful’”
în Leo Kuper, Race, Class and Power: Ideology and
Revolutionary Change in Plural Societies (London:
Duckworth, 1974), p. 84.
24. Daniel P. Kunene, „Deculturation – the African
writer’s response”, Africa Today, 15:4 (1968), 19-24,
19.
25. Kuper, Race, Class and Power, p. 89-90.
26. Sever Dan mărturisea că, în perioada în care
publicase „Scrisorile prieteneşti” devenise, fără să vrea,
152
iorghist. Vezi Sever Dan, „Iorga şi iorghiştii”, în G.
Bogdan Duică, ed., Lui Nicolae Iorga, omagiu (Craiova:
Ramuri, 1921), 111-12.
27. Ion Rusu Abrudeanu scria că Dan făcea parte din
„cohorta canonicilor de la Blaj” (alături de Vaida
Voievod, Maniu, Şt. Cicio-Pop) care i-au copleşit pe
preoţii Vasile şi Constantin Lucaciu şi au militat pentru
autonomia Ardealului. Vezi Abrudeanu, Păcatele
Ardealului faţă de sufetul Vechiului Regat. Fapte,
documente, facsimile (Bucureşti: Cartea Românească,
1930), 369-70.
28. Alexandru Marghiloman, Note politice 1897-
1924 (Bucureşti: Editura Institutului de Arte Grafice
„Eminescu” S.A., 1927), vol. 5: 172); N. Iorga, Memorii
(Bucureşti: Naţionala S. Ciornei, s.a.), vol. 3: 17, 19, 51,
147, 171, 220, 239, 254-56, 280, 308; N. Iorga, Istoria
unei legende: Iuliu Maniu (Vălenii de Munte: Datina
Românească, 1934), 35.
29. Almanah Argus 1923, 64.
30. Monitorul Oficial 15 februarie 1944, 1006.
31. Monitorul Oficial 9 februarie 1945, 918.
32. Calendarul plugarilor 1929 (Bucureşti: Cartea
Românească), 16.
33. „Când a fost adus Aurelian Bentoiu de la
Bucureşti, bolnav, cu duba căilor ferate, în gara Sighet
aştepta directorul şi cu câţiva gardieni ca să-l ia în
primire. Bentoiu a arătat că, în starea de boală în care se
găseşte, nu-şi poate duce tot bagajul: avea un sac greu şi
un alt pachet destul de voluminos. ’Da ce, vrei să ţi-l duc
eu?’ i-a răspuns Vasile Ciolpan şi i-a şi tras două palme.
[…] Altă dată, la o percheziţie, a găsit asupra lui
Sever Dan o cruce, făcută din două bucăţi de lemn. ‘Ce
e asta, mă?’, i-a strigat directorul furios şi l-a lovit cu
crucea peste cap; după aceea, a rupt-o în bucăţi şi a zvâr-
lit-o pe jos” (Andrea Dobeş, „Vasile Ciolpan, coman-
dantul închisorii”,
http://www.gazetademaramures.ro/vasile-ciolpan-
comandantul-inchisorii-12896).
34. N.P. Guran, Principiul naţionalităţilor (Craiova:
Tipolitografia Naţională Ralian Samitca, 1885), 42-43.
35. Guran, Principiul naţionalităţilor, 8.
CONVORBIRI LITERARE
 REFLECŢII ASUPRA RELAŢIEI
DINTRE TEOLOGIE ŞI FILOSOFIE
(I)
Problema raportului dintre filosofie şi teologie nu
se poate pune decît într-un spaţiu cultural în care
disciplinele umaniste au statut de ştiinţe
independente de condiţia paideică a fiinţei umane
care le profesează. După cum bine se ştie, un astfel de
spaţiu cultural este cel european, în care preocupările
intelectuale şi spirituale ale omului sînt considerate
realităţi ideatice independente de fiinţa care le-a dat
naştere şi de particularităţile formative ale acesteia.
Cu alte cuvinte, numai dacă filosofia şi teologia sînt
discipline academice, putem pune problema
raportului dintre ele. în cazul în care sînt înţelese ca
instrumente paideice, interesul pentru problema
relaţiei acestora scade, iar limita care le-ar putea
separa devine imperceptibilă. Chiar în situaţia în care
le considerăm discipline academice, existenţa unei
distincţii nete este greu de susţinut, cu excepţia
cazului în care ne referim la domeniul lor aplicativ.
Materialul care urmează îşi propune să exploreze
sensurile acestor afirmaţii şi cîteva dintre motivele
care, eventual, le justifică.
Autonomizarea disciplinelor, ca realităţi ideatice
de sine stătătoare, constituie un aspect important al
geniului, dar şi al tragediei, culturii europene.
Pornind de la preocupări şi probleme de ordin
practic, gîndirea bătrînului continent şi-a transferat
interesele cognitive într-un spaţiu conceptual în care
problemele şi soluţiile compun sisteme relativ
autonome de idei, administrate de o logică proprie.
Luîndu-se ca reper central matematica, s-a născut în
felul acesta domeniul teoreticului, care şi-a accentuat
treptat independenţa, devenind aproape un scop în
sine. Fără îndoială, autonomizarea instrumentului
teoretic a contribuit la conservarea şi perfecţionarea
sa de-a lungul vremii, fapt care a pus în mîinile
europenilor unealta tehnologiei sistematice,
civilizaţia europeană devenind astfel un centru al
puterii asupra naturii. Teoretizarea cunoaşterii a fost
facilitată şi de existenţa unei mentalităţi şi filosofii
CONVORBIRI LITERARE
Dan TOMULEÞ
obiectualiste, întemeiată pe ideea discontinuităţii,
mai degrabă decît pe cea a continuităţii lucrurilor.
După cum putem vedea în fizica şi metafizica
aristotelică, în care se decantează genial acest fel de
a privi lucrurile, realitatea a fost şi este considerată o
colecţie de entităţi relativ autonome, care participă
interactiv la fluxul devenirii. Pentru a dezvolta
tehnologie, universul trebuie privit, fără îndoială,
într-o manieră corespunzătoare.
Aspectul mai puţin vesel al acestei mentalităţi
ţine de faptul că omul s-a considerat pe sine însuşi o
parte ca oarecare alta a acestei realităţi relativ
discrete; s-a văzut pe sine ca pe un obiect printre alte
obiecte, scăpînd din vedere sau considerînd filosofic
şi practic neimportant faptul că el însuşi ar putea fi
altceva. Obiectualizarea omului a condus la
confundarea statutului epistemologic al disciplinelor
umane cu statutul epistemologic al disciplinelor
reale, conceptualismul şi obiectualismul acestora din
urmă acaparînd aproape în întregime domeniul celor
dintîi. Mai aproape de subiectul nostru, teologia şi
filosofia au fost gîndite după modelul ştiinţelor
naturii sau, cel puţin, au existat tendinţe puternice în
sensul acesta. Fără îndoială, au fost şi mai sînt încă
excepţii remarcabile de la această regulă, cu
precădere în teologia şi gîndirea răsăriteană, însă
lucrul acesta nu invalidează afirmaţiile făcute, dacă
luăm în considerare întregul spaţiu cultural european
sau de sorginte europeană. în general, europeanul şi
descendenţii săi au dezvoltat o cultură extrovertită,
privindu-se din exterior chiar pe ei înşişi.
Pe fundalul acestor lucruri, aşadar, trebuie să ne
întrebăm, mai întîi, dacă teologia şi filosofia, a căror
relaţie dorim să o cunoaştem, sînt luate ca
instrumente paideice sau ca discipline teoretice
construite după modelul ştiinţelor. Răspunsul la
întrebarea privitoare la raportul dintre filosofie şi
teologie depinde semnificativ de această decizie.
Despre ce filosofie şi despre ce teologie este vorba?
153
Ne referim la două discipline academice sau la două
căi spirituale? Să nu uităm că atît teologia, cît şi
filosofia, există la amîndouă aceste niveluri. În
consecinţă, ar fi probabil interesant şi util să urmărim
relaţia lor în ambele situaţii, încercînd totodată să
înţelegem şi raportul dintre nivelurile respective.
Vom porni, aşadar, de la ideea larg răspîndită că
filosofia şi teologia sînt două discipline academice
sau două ştiinţe, una a fiinţei ca fiinţă1, iar cealaltă, a
lui Dumnezeu.2 În aceste condiţii, problema relaţiei
dintre ele se pune în termenii raportului dintre
obiectele lor, dat fiind faptul că orice ştiinţă se
defineşte mai ales prin obiectul pe care-l studiază.3
O astfel de viziune, de inspiraţie aristotelică, ne
propune să înţelegem filosofia ca pe o mamă a tuturor
ştiinţelor, ca pe o matrice în sînul căreia toate
celelalte discipline îşi găsesc locul şi îşi află
semnificaţia lor ultimă. Dacă fiinţa este tot ceea ce
există şi fiecare ştiinţă particulară se ocupă de o parte
sau de un aspect al fiinţei, filosofiei nu-i mai rămîne
decît sarcina de a se ocupa de fiinţă ca fiinţă, jucînd
astfel un rol integrator faţă de cunoaşterea ştiinţifică
particulară. Această perspectivă asupra filosofiei îi
acordă rolul epistemologic suprem, conferindu-i
funcţia de ştiinţă a totalităţii. Într-un astfel de context,
este cu totul nelegitim să despărţim subiectul fiinţei
de tema totalităţii, pentru că transformăm implicit
filosofia într-o disciplină particulară care ar avea ca
obiect fiinţa, lăsînd vacant postul de disciplină a
totalităţii. Ceva de genul acesta a încercat să facă
Heidegger în Fiinţă şi timp – după cum bine observă
Lacoste4 – atunci cînd a limitat filosofia la studiul
fiinţei, neglijînd complet alte subiecte care au
aparţinut tradiţional filosofiei, cum ar fi Dumnezeu,
de exemplu, fapt care l-a obligat să construiască doar
o antropologie a omului înspăimîntat de moarte.
Filosofia ca ştiinţă a fiinţei ca fiinţă trebuie să fie şi o
disciplină a fiinţei ca totalitate sau, dacă nu, trebuie
să lase subiectul fiinţei în seama ontologiei, una
dintre ramurile sale, păstrînd pentru sine subiectul
totalităţii. Filosofia nu poate abandona statutul de
ştiinţă a totalităţii, fără a se priva de natura ei
specifică.
În aceste împrejurări, teologia are două
posibilităţi: fie să se confunde cu filosofia primă, ca
ştiinţă a fiinţei ca fiinţă, considerîndu-l pe Dumnezeu
identic cu această fiinţă, fie să devină o ştiinţă
particulară, interesată de un obiect specific, adică, de
Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ea poate să fie filosofie,
154
chiar esenţa filosofiei, sau subordonată filosofiei, dar
în niciun caz independentă de filosofie sau superioară
acesteia. Iată de ce Aristotel ne propune o teologie
înţeleasă ca filosofie primă.5 Dumnezeu este
considerat cauza primă şi dătătorul fiinţei, sursa
determinării lucrurilor, motiv pentru care ştiinţa
despre Dumnezeu trebuie să joace rolul de matrice
integratoare a tuturor ştiinţelor particulare. Această
soluţie este ingenioasă şi deosebit de importantă, dat
fiind faptul că recunoaşte valorii supreme adevărata
ei poziţie de organizatoare a unei culturi. Un rezultat
mai puţin gustos pentru teologii de astăzi este faptul
că între teologie şi filosofie nu se mai pot stabili
graniţe şi limite clare. Dumnezeu este, în aceeaşi
măsură, obiectul sau un obiect al filosofiei şi al
teologiei. În consecinţă, dacă încercăm să distingem
între cele două discipline academice, folosind
criteriul obiectului lor, ne vom lovi de acest fapt
incontestabil.
Perspectiva descrisă mai sus suferă însă de
neajunsul semnificativ al obiectivizării lui
Dumnezeu, care este gîndit în termenii substanţei, în
sensul aristotelic al termenului. Problemele pe care le
creează acest fapt sînt, în esenţă, două. Dumnezeu
devine o realitate exterioară omului şi, în al doilea
rînd, e gîndit cu instrumente intelectuale
împrumutate din ştiinţa obiectelor. Fiinţa supremă
este considerată o entitate de sine stătătoare, un
obiect printre celelalte obiecte, fiind astfel limitată la
şi de către statutul său obiectual. Orice entitate
determinată comportă însă limitări specifice, fapt
care o face inadecvată pentru statutul de origine a
oricărei obiectualităţi şi o introduce, din multe puncte
de vedere, în categoria făpturilor determinate. Despre
Dumnezeu, se poate acum specula liber, afirmîndu-se
ce poate şi ce nu poate să facă, ce poate sau nu poate
să cunoască, etc., ca şi cum originea absolută se
spune condiţionărilor pe care ea însăşi le impune,
incapabilă să le depăşească. Există biblioteci întregi
de volume teologice care ne explică ce poate şi ce nu
poate Dumnezeu. Consider că astfel de teologii sînt
uşor infantile şi că nu înţeleg, de fapt, despre ce este
vorba. Mai mult, teologia Dumnezeului obiectualizat,
limitat şi creaturizat poate să fie şi a fost supusă unor
critici legitime, care i-au scos în evidenţă
contradicţiile şi tensiunile interioare tocmai pe linia
acestei abordări a realităţii absolute cu mijloacele
intelectuale specifice abordării unei realităţi relative.
Un astfel de teism prost-înţeles nu este cu totul străin
CONVORBIRI LITERARE
de emergenţa ateismului, deoarece ne propune un
Dumnezeu criticabil şi uneori chiar ridicol.
Celălalt dezavantaj al Dumnezeului obiectivizat
este exterioritatea lui funciară, în raport cu fiinţa
umană. Dumnezeul obiect este un individ cu care se
pot întreţine relaţii exterioare de ordin juridic,
contractual, de putere sau chiar afective, însă nu se
pot întreţine relaţii fiinţiale. Cu un astfel de
Dumnezeu nu te poţi unii şi el nu va deveni niciodată
o parte importantă, chiar esenţială, a propriei noastre
fiinţe. Dumnezeul obiect îl abandonează pe om în
singurătatea propriei sale fiinţări umane, viaţa de
credinţă reducîndu-se la activităţi şi exerciţii
exterioare sau, în cel mai bun caz, la un eticism sec şi
adesea frustrant, după cum avea să constate
Kierkegaard.6 Credinţa devine fideism sau chiar
superstiţie. În astfel de condiţii, viaţa de credinţă va
ascunde în esenţa ei o colosală înstrăinare de
Dumnezeu şi sentimentul profund al unui abandon
ontologic, fapt care pregăteşte fiinţa umană pentru
mentalitatea seculară. Dacă părintele îşi abandonează
copilul, greu îi va fi copilului să nu-şi abandoneze
părintele. Iată, aşadar, originea divorţului pe care îl
constată teoria nitzscheană a morţii lui Dumnezeu.
Uciderea tatălui şi orfanizarea omului este precedată
de obiectivizarea lui Dumnezeu. Dumnezeul
criticabil şi Dumnezeul străin sînt, în mare măsură,
consecinţe ale teologiei Dumnezeului obiect.
S-a avansat, desigur, ideea că teologia filosofică
sau înţeleasă ca parte a filosofiei nu este decît
teologia naturală, adică, acea cunoaştere despre
Dumnezeu la care se poate ajunge prin eforturi pur
omeneşti. Pe lîngă această teologie mai există însă şi
o teologie revelată, care nu se întemeiază pe
observaţiile făcute de om asupra naturii şi conştiinţei,
ci are la bază formule şi expresii primite, mai mult
sau mai puţin direct, de la Dumnezeu însuşi. 7
Cercetarea revelaţiei, aşadar, ne pune în legătură cu
lucruri privitoare la Dumnezeu, pe care raţiunea
umană nu le poate afla prin ea însăşi. În consecinţă,
ni se spune, dacă vrem să aflăm unde se găseşte
graniţa dintre filosofie şi teologie, nu trebuie să o
căutăm în raportul dintre filosofie şi teologia
naturală, ci în relaţia dintre filosofie şi teologia
revelată. Aşadar, pentru această nouă perspectivă,
teologia propriu-zisă este cunoaştere revelată despre
Dumnezeu, în timp ce teologia filosofică este
cunoaştere nerevelată despre Dumnezeu. Mai mult,
pentru că vine de la Dumnezeu, teologia revelată este
CONVORBIRI LITERARE
inatacabilă, dat fiind faptul că are ca premisă însăşi
cunoaşterea divină, aşa cum ne învaţă Toma din
Aquino.8
O astfel de abordare păcătuieşte însă prin faptul
că încearcă să definească teologia nu prin obiectul de
care se interesează, ci prin sursa de unde îşi ia
informaţia. Într-adevăr, revelaţia poate furniza
informaţii suplimentare, lucruri pe care omul lăsat în
seama propriilor sale resurse nu le-ar putea accesa.
Originea şi calitatea acestei informaţii nu justifică
însă întemeierea unei noi discipline, odată ce am
stabilit că o disciplină se defineşte prin obiectul ei.
Achiziţionarea de informaţii suplimentare şi de
calitate superioară este, fără îndoială, de dorit, însă
această informaţie se adaugă ştiinţei despre
Dumnezeu existente şi nu întemeiază o altă disciplină
despre Dumnezeu. Un studiu al revelaţiei devine
epistemic independent doar în cazul în care doreşte să
devină o ştiinţă a revelaţiei ca revelaţie, nu a lui
Dumnezeu prin intermediul revelaţiei. Într-o astfel de
situaţie însă, se renunţă la Dumnezeu, ca obiect de
studiu, preferîndu-se statutul epistemologic al unei
cercetări de ordin metodologic, pentru că a studia
revelaţia înseamnă a cerceta acest mod specific în
care oamenii pot obţine informaţii, indiferent pe ce
temă. Cercetarea revelaţiei cu scopul de a afla lucruri
despre Dumnezeu ne păstrează în limitele vechii
discipline a teologiei, adică, al unei discipline care fie
se identifică cu filosofia, fie funcţionează ca o
disciplină particulară aflată sub patronaj filosofic, în
cazul în care Dumnezeu este gîndit ca altceva decît ca
origine primă.
Note:
1. Aristotel, Metafizica. IV.1 (1003a), trad. Bezdechi,
Ed. IRI, Bucureşti, 1996, p.117.
2. Toma din Aquino, Summa Theologica, Partea I, (Q.1,
A.7), Ed. Benziger Brothers, Inc., New York, 1946, pp. 4-
5.
3. Aristotel, Metafizica, IV.1 (1003a), p.118.
4. Jean-Yves Lacoste, Fenomenalitatea lui Dumnezeu,
trad. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2011, p. 133-34.
5. Aristotel, Metafizica, VI.1 (1026a) p. 231.
6. Søren Kierkegaard, Either/Or Part II, trad. Hong,
Princeton University Press, Princeton, N.J., 1987, p. 50.
7 Toma din Aquino, Summa Theologica, Partea I, (Q.1,
A.1), p. 1.
8. Ibidem, (Q.1, A.5), p. 3.
155
 INTELECTUALI ÎMBISERICIŢI
Acum mulţi ani, mica mea corabie, ce purta
prin lume o picătură de suflet românesc răsărită în
teatru, m-a adus pe ţărmul plin de taine al
Australiei. Şi iată că într-o bună zi, am poposit şi
în Cambera, capitală politică a ţării. Însoţit de un
bun prieten român, aflat de mult timp acolo,
admiram cu ochi de copil minunile acelui tărâm
fermecat. Când deodată, în faţa mea, se înălţă o
clădire masivă de-o eleganţă rece şi sobră, ce
parcă te obliga s-o priveşti doar de la distanţă.
– Ce instituţie este aceasta? am întrebat curios.
– Este clădirea Parlamentului Australian! mi s-
a răspuns.
Şi nu ştiu de ce, în clipa aceea, o vagă nelini-
şte îmi cotropi sufletul. Imensa construcţie din
faţa mea semăna, ce-i drept mai stilizată, cu Casa
Poporului de la noi. Dar tot acolo, în faţa impună-
toarei ei intrări, ce parcă îi spunea omului să se
simtă mai mic şi neînsemnat, din iarba parcului se
ridica o mică baracă de carton improvizată sărăcă-
cios, cu o uşă deschisă ce abia se ţinea în balama-
le, invitându-te parcă, cu glas stins să pătrunzi
spre un gol de suferinţă şi de deznădejde umană.
– Dar asta ce mai este? mi-am întrebat priete-
nul, fiind cuprins de o totală nedumerire.
– Este protestul băştinaşilor aborigeni, care-şi
cer pământul înapoi, mi-a răspuns el cu un firesc
nebănuit de mine.
Mă uitam cuprins de uimire, dar în acelaşi
timp şi de o milă ce-mi străbătu tot sufletul la
biata baracă de carton, ce parcă se aşezase cu ulti-
mele-i puteri, în faţa imensei clădiri de beton şi
sticlă, murmurându-şi ca o lumânare sfârşită
dreptul la proprietatea şi sfânta ei demnitate. Apoi
am văzut cum la câţiva metri în faţa acelei uşi
deschise, spre infinita deznădejde, înconjurat de
156
Dan PURIC
câteva pietre, pline şi ele de o tăcută tristeţe, ardea
mocnit un mic foc.
– Acela reprezintă spiritul lor neinvins şi nu
are voie să se stingă niciodată! îmi şopti la ureche
prietenul meu, simţind să-mi lămurească trista
nelămurire ce mă cuprinsese.
Era o zi frumoasă de vară în care totul părea
încremenit de căldură. Nicio boare de vânt nu se
simţea în aerul rămas singur, parcă şi el fără de
respiraţie. Faţă în faţă, clădirea cea mare şi rece a
Parlamentului Australian, singură în orgoliul ei ca
o piramidă egipteană în deşert, părăsită de oame-
ni şi de timp şi mica baracă săracă, improvizată
din carton, cu focul mocnind în faţă-i, se priveau
două lumi diferite. O tăcere ca un abis le des-
părţea. Prăpastie tragică între om şi om, săpată de
om!
Şi de ce oare, după atâţia ani de uitare, brusc,
toate aceste imagini mi-au revenit în minte şi în
suflet citind cartea scrisă de domnul doctor
Mircea Gelu Buta, intitulată atât de paradoxal şi
de necrezut pentru vremurile pe care le trăim:
Intelectuali îmbisericiţi? O fi discreţia ei cu care
îşi murmură trecutul, precum pâlpâirile agonice
ale tăciunilor din micul foc menit să alunge uita-
rea? Sau poate contrastul izbitor dintre această
carte şi lumea de azi, imensă, străină, agresivă şi
atee, ce-i stă în faţă, precum clădirea aceea
masivă, strivitoare de drept nativ, ce sfida mica
baracă de carton? Eu cred că toate acestea la un
loc. Căci cartea aceasta, la fel ca şi micul foc nes-
tins, are menirea să alunge uitarea şi poate mai
mult decât atâta, să pună demnitatea trecutului la
lucru. Citiţi-i paginile şi veţi vedea cum, rând pe
rând, se aprind ca la suflarea unui Duh Sfânt,
tăciunii dăinuirii noastre sufleteşti. O vibraţie tai-
CONVORBIRI LITERARE
nică de trăire creştină te învăluie tăcut, dând parcă şi timpurile actuale. Mai este posibilă astăzi cre-
inimii tale un alt ritm şi o altă vocaţie. Şi atunci, dinţa în Iisus Hristos? Şi iată că astăzi credinţa
din întuneric, tăciunii se aprind şi, rând pe rând, mai este posibilă, dar tancurile nu mai sunt. În
îşi strigă numele: Episcopul Nicolae Ivan, schimb, la orizont se arată o altă boală sufle-
Episcopul Nicolae Colan, Părintele Dumitru tească. Iar germenul patogen e invizibil. Dar tot
Stăniloae, Alice Voinescu, Patriarhul Iustinian, acum, doctorul Mircea Gelu Buta are curajul,
George Enescu, Ion Barbu. Lumini sufleteşti ale crescut din credinţă, să mărturisească public că
acestui neam ce se aprind pentru o clipă la tainica România nu va fi nicicând „altfel”, ci pururea
suflare a iubirii de Dumnezeu şi ţară. Măsura aceeaşi cu sine. Pesemne că aplecându-se peste
impecabilă a demnităţii româneşti, spiritul de focul acela mic şi suflând în el, ca să nu se stingă,
jertfă organic al acestui popor şi acea nobleţe cre- un tăciune s-a aprins pentru o clipă şi i-a şoptit:
ştină, pe care numai suferinţa în numele credinţei „Cum am mai fost şi cum se cade să fim tot-
i-a putut-o dărui ca un veşnic stigmat al iubirii deauna, suntem şi azi, cărturari şi ţărani, preoţi şi
dumnezeieşti. Sfântă frescă a unui popor tragic, credincioşi, împreunaţi în sfântă frăţie şi hotărâţi
biruit de istorie, dar nicicând de necredinţă. Căci să rămânem aşa în toate zilele vieţii. Asta e tăria
dincolo de scriitura în sine, se întrevede conştinţa noastră, că alta nu avem!”*
creştină a autorului, ce se apleacă spre icoana nea-
mului ca ciutura de lemn după apa curată şi rece a Notă:
fântânii, în plină secetă de Bărăgan. * Mărturisirea de credinţă făcută în primărava anului
Nepreţuite lumini de tărie şi de credinţă româ- 1941, în plină ocupare a Ardealului de Nord, de către tru-
pele maghiare în urma Dictatului de la Viena, de către
nească conţine cartea. „Sângele forte!” spunea Episcopul Nicolae Colan, al Vadului, Feleacului şi
undeva Victor Babeş. Acel sânge luat de la o spe- Clujului.
cie puternică şi injectat alteia slabe îi dăruie, în
final, acesteia din urmă forţa supravieţuirii şi cu Dr. Gelu Buta, Intelectuali îmbisericiţi, Editura
mult mai mult decât atât, acel scut împotriva bolii Anastasia.
numit imunitate. Căci asta face, în ultimă instanţă,
şi domnul doctor Buta cu minunata-i carte; o
miraculoasă şi atât de necesară transfuzie de
sânge forte românesc! Sfinţii şi bieţii martiri ai
acestui neam au avut şi au tăria aceasta de nebi-
ruit! Tainică şi negrăită împărtăşire este învecina-
rea cu ei… măcar pentru o clipă! Piscuri înalte ce
au putut cândva să sărute cerul!
Domnul doctor Buta provine la rându-i din
rasa superioară de doctori creştini, care-şi
puneau deopotrivă urechea pe cordul bolnavului,
dar şi pe inima ţării, ca să-i asculte bătăile de
viaţă, acele trepte neatinse de paşi către
Dumnezeu.
Ce arc de cerc peste timp este cartea aceasta!
Ce curcubeu în zarea creştină a neamului! Sunt 70
de ani de când în România ocupată de tancurile
sovietice se ridica neînfricată vocea curată şi
lămuritoare a marelui savant şi anatomist Grigore
T. Popa, care la Ateneul Român, în acel sinistru an
1947, ţinea conferinţa intitulată Morala creştină

CONVORBIRI LITERARE 157

 CEL CARE NU SE AFLĂ
NICĂIERI
Dacă Pămîntul are echilibrul său, Sistemul Solar
are echilibrul său şi Universul întreg are echilibrul
său, de ce nu pot avea şi eu echilibrul meu?
Viaţa nu-i făcută ca s-o trăim, ci ca să ne
îmbolnăvim de nervi.
Oamenii merg, se mişcă pe picioare în foarte
multe feluri. Unii păşesc apăsat, cu privirea
semeaţă, alţii parcă au sub tălpi îngeri pe care se
tem să nu-i atingă. Primii se situează prea jos pe
scara umană, ultimii prea sus. Mersul cel mai
potrivit pentru felul de a fi al omului este acela al lui
Charlie Chaplin.
Prea lucid pentru a învinge, prea fragil pentru a
găsi o scăpare...
Este mai bine să cedăm capriciilor, oricît de
vulgare, decît să ne conformăm logicii impecabile a
sinuciderii.
Între oameni nu se leagă cel mai adesea relaţii
esenţiale, iar acest lucru îi chinuie, îl percep ca pe o
nefericire. Cu toate acestea, ei continuă să trăiască
împreună, fără să schimbe nimic, şi nici nu concep
că ar putea trăi altfel.
Cine va recunoaşte cît de liniştitor este a-ţi lăsa
udul în momentele unei disperări atroce?
Să mergi nu este important. Important e să zbori.
Să mori nu este important. Important e să înviezi.
Cînd simţi că înnebuneşti, dacă vrei să-ţi revii,
spune-ţi că totul e poveste şi rîzi!
În fiecare dimineaţă mă trezesc cu aceeaşi
dorinţă de a lua totul de la capăt, de a distruge şi a
recrea Universul, de a nu lăsa nimic neatins de
gîndirea mea atotstăpînitoare. Şi în fiecare seară
găsesc lucrurile exact acolo unde erau şi văd că nu
le-am mişcat nici măcar cu un deget. Realitate
ingrată! Lucrurile sînt indiferente la dorinţele mele.
Dacă soarta lumii ar depinde de libertatea
omului, Dumnezeu s-ar afla mereu în pericol.
158
Arthur SUCIU
Faptul că nu este aşa dovedeşte cît valorează
această libertate.
Omul, pînă moare, tot are de explicat ceva.
A trăi înseamnă a trage de un tren cu dinţii.
Ca să-mi recuceresc sufletul, după atîta timp,
mi-ar trebui mai multă imaginaţie, putere, dorinţă
decît pentru a satisface o mie de femei.
Golul se cască la nesfîrşit, clipă de clipă.
Aşez deasupra mea pe chiar acest „deasupra” şi
încerc să mă prind de el, să-i iau locul.
Ador clipele cînd, ca un pui de raţă, rămîn în
urma lumii, rătăcitor într-o situaţie obiectivă...
O dată ce ai văzut absurdul, nici un avans nu
mai primeşti de la viaţă. Eşti condamnat să baţi
mereu pasul pe loc.
Să nu vrei să ştii nimic înseamnă să te
mulţumeşti cu Adevărul.
Îmi imaginez un om care, în timp ce doarme,
este tăiat cu lama de cineva: bucăţică cu bucăţică.
Acest cineva este, de bună-seamă, o fiinţă absurdă
şi crudă. (Să fie chiar Dumnezeu?) Cel adormit
simte că se întîmplă ceva cu el, căci are coşmaruri
groaznice. Se luptă cu monştrii prin somn, în timp
ce pe aşternutul alb curg din el şiroaie de sînge.
Dacă s-ar trezi, acea fiinţă crudă i-ar reteza gîtul.
Dar el continuă să doarmă. Mai are încă forţa de a
visa.
Vădită incapacitate de a-mi trăi viaţa. Văd peste
tot numai umbre. Ce infirmitate!
Cine se mulţumeşte cu puţin stăpîneşte un
imperiu al disperării.
Ca o plagă imemorială, stă prinsă îndărătul
sufletului seriozitatea devastatoare. Aduce a
menire, dar nu-i decît un semn fals, o infinită
ingratitudine divină...
Nu există nimic de natură a mă satisface pe
deplin. Îmi este cu neputinţă să sper că lucrurile se
CONVORBIRI LITERARE
vor îndrepta.
Locul meu: „Undeneundele” (Rilke). Acolo
unde nu-i nimeni poate fi găsit cel care nu se află
nicăieri.
Ochii noştri sînt ca nişte bile albe de golf, lovite
de o rază de lumină şi căzute întîmplător în orbite.
Din inerţie, tremură o clipă în gaură. Jucătorul
neştiut vine apoi şi le ia, ca să le arunce în alte
orbite, mai goale.
M-am apropiat: erau paşii tăi pe drum, i-am
recunoscut peste firele de praf. Umbră căutătoare,
mi-era de ajuns să calc urmele simple şi puţin şterse
de trecut şi de alte umbre, trecînd grăbite, pentru ca
pe veci înstrăinaţii paşi să mă locuiască, iar
amintirea lor nesigură, călcată în picioare, ca-ntr-un
prezent ivit pentru a doua oară şi rămas, să-şi
resoarbă în mine fiinţa pierdută.
Am nevoie de dinţii mei ca să strîng din ei. Am
nevoie de gura mea ca să ţip. De picioare ca că
alerg, de mîini ca să strîng la piept, de mintea mea
ca să rezist pînă la capăt.
Pe mine, care sînt destul de singur, mă iubeşte
puţină lume. Dar pe Dumnezeu, singur în mod
absolut, oare îl iubeşte cineva?
Închipuiţi-vă un Shakespeare locuind într-o
garsonieră, la ultimul etaj al unui bloc de cartier
muncitoresc. Să-l fi invadat gîndacii, în nări să-i fi
intrat mirosul vecinilor, să-l fi bătut soarele-n cap
toată ziua. L-ar mai fi dat pe Hamlet? Poate că da,
căci ni-l putem imagina pe chinuitul prinţ meditînd
într-o garsonieră. Nu, însă, şi pe Ofelia, a cărei
puritate se potriveşte numai cu generozitatea unui
castel.
Unde sînt? Încă pe bancă, şi mă ridic. Dar cum:
nepăsător, deprimat, vioi, plictisit?... Asemenea
gînduri dovedesc că pînă şi în angoasă jucăm teatru.
Să vezi totul în lumina cadavrului care vei fi!
Cel ce nu simte „aerul” morţii ar trebui să-şi pună o
lumînare la căpătîi şi să încerce a-i înţelege mirosul.
Oridecîteori ni se întîmplă ceva inexplicabil,
dăm bănuitori din cap, mai mult descumpăniţi decît
bănuitori.
Lucrurile, tot mai adesea, capătă înfăţişarea unor
deşeuri imemoriale. Paşii mă poartă în afara lor. De
acolo, de departe, te strig. Mă auzi?
Cuvintele, de unde vin? Şi încotro se duc? Aşa
întunecate... Ce urmăresc ele? Le-am suspectat atîta
timp; nu le poţi atinge, deşi sunt: le auzi, le vezi. Au
CONVORBIRI LITERARE
loc fără să fie nicăieri. Undeva, printre cuvinte...
Înlăuntrul lor pînă unde se poate spera? Pînă
departe, poate, pînă unde nu se mai spune nimic, la
fel ca atunci cînd te afli, nu în miezul cuvintelor, ci
în mijlocul lor doar, urmărit de ele, de aceste lipitori
hazlii şi fragile.
Cine spune că nu dorim să ne distrugem?
Sînt fiinţe pentru care putem să ridicăm munţii
şi ele tot vor crede că mare lucru nu e de capul
nostru.
N-am citit nimic mai cutremurător decît aceste
cuvinte ale lui Pascal: „Nu sper nimic de la lume, nu
învăţ nimic, nu vreau nimic; n-am nevoie, prin
graţia Domnului, nici de binele, nici de autoritatea
nimănui”.
O societate de oameni curioşi... O, utopie a
utopiilor! Aşa ceva e greu şi să-ţi imaginezi! Nimic
nu se risipeşte mai repede ca ispita fiinţei. Dăm
tîrcoale o clipă-două, crezînd că vom găsi ceva
interesant; dar ceea ce vedem ne înspăimîntă şi
atunci întoarcem spatele, uitînd că am fost seduşi
cîndva de fiinţă.
Realitatea nu are nici o valoare. Aşa se explică
existenţa ierarhiei valorilor. Dacă realitatea ar avea
o valoare, valoarea ar fi realitate. Aşa, este simplă
valoare. Şi realitatea este simplă realitate.
Pe acoperişul plin de zăpadă stau, înfrigurate,
ciori. Ce condiţie, condiţia de cioară! N-aş vrea să
fiu în locul lor. Mă bucur că sînt om. Cioara stă pe
casă, eu sînt înlăuntrul ei.
Te miri să vezi o piatră lîngă o altă piatră, o
plantă lîngă o altă plantă, două animale unul lîngă
celălalt, doi oameni. Te miri şi mai tare văzînd o
piatră lîngă o plantă, o plantă lîngă un animal, un
animal alături de un om. Cum se face că toate
acestea ţin laolaltă, ba chiar depind unul de celălalt?
Cu stranie jubilaţie mă îndreptam către acele
ţinuturi înfricoşătoare, din care îmi era imposibil să
ştiu dacă mă voi mai întoarce vreodată!
Mi-am început viaţa sub auspiciile unei tristeţi
insuportabile. La eşecul care se prefigurează,
aceasta – cred – îmi este singura scuză.
Imaginaţi-vă că cineva deţine acest secret
extraordinar, această putere secretă de a-şi retrăi
trecutul, dar nu în imaginaţie, selectiv nostalgic, ca
şi cum din fiinţa ce-a fost nu ar exista decît cel mult
clipele fericite. Ci, o fiinţă pentru care Timpul s-ar
încumeta la imposibila concesie de a-i oferi timpul
159
înapoi cu totul. Ce-ar putea să ne spună un
asemenea om? Ar vorbi, probabil, cu glasul tăcerii.
Închipuiţi-vă, de asemenea, că un om a murit. Viaţa
în el s-a stins o dată pentru totdeauna. Nimeni nu se
gîndeşte la altceva decît că el a devenit un cadavru.
Orice cadavru este îngropat. Dar, într-o bună zi,
aşa, pe nepregătite, omul acesta se întoarce din
moartea lui înapoi la viaţă, printre cei care i-au
aşezat trupul în ţărînă şi începe să le vorbească. Ce
credeţi că ar putea să le spună pentru ca aceştia să-
l înţeleagă? Ar trebui, probabil, să vorbească cu
glasul tăcerii. A vorbi cu glasul tăcerii… Ce
înseamnă acest lucru? Înseamnă, propriu-zis, a nu
spune omeneşte nimic sau cel mult a rosti în dodii
cîteva cuvinte. Căci limba omului nu e făcută
pentru a povesti întâmplări extraordinare...
Boala ne ia plăcerea de a trăi. Ea îi face pe
bătrîni să privească moartea cu oarecare speranţă.
Dacă trupul nu le-ar fi obosit şi suferind, dacă
mintea nu le-ar fi uzată, moartea li s-ar părea o
tragedie, aşa cum este întotdeauna moartea unui
tînăr. Pentru că organismul tînăr nu oferă condiţii
favorizante pentru moarte decît prin accident. Dar,
la un bătrîn, sfîrşitul vieţii vine ca o consecinţă a
degradării generale a corpului şi, de aceea,
absurditatea lui sare mai puţin în ochi. Şi atunci
cînd boala, ajunsă la apogeu, face viaţa
insuportabilă, moartea ajunge să fie dorită la fel de
mult cum altădată era dorită viaţa. Pe de altă parte,
s-ar putea spune că nu moartea e o consecinţă a
bolii, ci invers, condiţia de muritor a omului
determină apariţia ei. În acest caz, boala nu e mai
mult decît un instrument al morţii, o insinuare a
morţii în viaţă şi o anticipare a ei. Ce importanţă
are, atunci, cînd mori şi cum mori, prin boală sau
prin accident, dacă moartea este inclusă în
coordonatele tale ca o necesitate? Atunci moartea
trebuie să pară la fel de absurdă pentru un tînăr şi
pentru un bătrîn, dacă nu cumva, din necesitatea ei,
se naşte pentru tine o altă viaţă, neştiută.
Omul e de la natură greşit intenţionat şi nu
încetează să rămână astfel decât prin cine ştie ce
rătăcire miraculoasă.
În mijlocul unui coşmar, stăteam întins pe un
pat, iar lîngă mine: un prunc. Eu ştiam că este
copilul meu, doar că asemănarea cu mine îl urîţea.
În el vedeam toată deprimarea, despărţind cu o
precizie maximă ceea ce luase de la mine şi ceea ce
160
avea de la maică-sa, care nu ştiu cine era. Îmi
spuneam: „Are cearcănele mele.”
Biografia ca nescăpare... Trecutul ca închisoare
a viitorului...
Nu ne putem reîntoarce în locul părăsit cîndva.
El nu mai este cel care era, iar noi, în căutarea
chipului pierdut, dăm chip altuia.
Primul lucru de care se leapădă suferinţa este
candoarea. A suferi peste măsură înseamnă a fi un
om mizerabil.
Nu e obligatoriu să fie noapte pentru a vedea
lucrurile fără umbră şi fără contur.
De ce nu sînt mai strălucitor decît Soarele? De
ce imaginaţia mea nu-i mai bogată decît a Naturii?
De ce prin venele mele nu curg fluvii de sînge? De
ce inima Universului nu bate în pieptul meu?
Aceste vieţi le imită pe cele de dinaintea lor. Nu
e un comic de situaţie, ci de istorie.
Când revăd fotografiile părinţilor mei din
vremea tinereţii lor, îmi dau seama că atunci a fost
un bun moment ca să mă facă pe mine. Sunt
luminoşi, frumoşi, fericiţi! Auzindu-i pe alţii
lăudîndu-se cu ascendenţa lor nobilă, nu pot să nu
menționez, în apărarea mea, acele fotografii.
Dacă ne-am putea vindeca de boala de a explica
totul, am ști câte lucruri sunt rodul întîmplării.
Reziduurile vieţii, partea ei penibilă... Cînd ne
inventăm autobiografia, acesta e primul lucru pe
care uităm să-l menţionăm.
Cu cît străbat oraşele, ţările, continentele,
dimensiunile acestei lumi se micşorează, iar în mine
creşte singurătatea şi uimirea. Aspir să-mi însuşesc
discreţia din declinul unei frunze şi transparenţa cu
care soarele îşi împrăştie tristeţea la apus. În mersul
meu nu reuşesc să mă prind de nici un lucru, toate
părîndu-mi-se depărtate şi avînd o ordine de
neînţeles. Tot ce există, fiind în afară cu totul, este
sufletul meu. Încerc de aceea să mă proiectez în
existenţa cea mai precară: surîsul, şi să-mi fac din el
lăcaş, univers.
(Fragmente, 1993-2002)
CONVORBIRI LITERARE
 ÎN MARGINEA
ONTOLOGIEI LUI NOICA
Într-o scrisoare din 24 iulie 1975 către Mircea
Eliade, Noica îi preciza savantului din Chicago:
„...Închei deocamdată etapa românească şi mă
concentrez asupra încercării mele de metafizică. În
fond, ce vreau este o metafizică a profanului cu
ridicarea acestuia la sacru (subl. O. P.)”1. În plin
comunism ateu, sub dominaţia marxismului
obligatoriu, Noica declara deschis că lucrează la o
metafizică, şi încă la una idealistă, prin care să
surprindă înălţarea profanului la sacru. Cei doi
termeni sînt din recuzita istoricului şi
fenomenologului religiilor – Eliade scrisese Sacrul
şi profanul (carte concepută în 1956) – şi Noica
poate fi suspectat aici că reformulează anume, în
context epistolar, proiectul, astfel încît să îl
intereseze şi să îl omagieze implicit pe prietenul
căruia îi era destinată scrisoarea. Dar nu este,
totuşi, de crezut că din pură gentileţe, ca simplă
captatio benevolentiae, gînditorul şi-ar fi
subordonat gîndirea faţă de un maestru oarecare,
altul decît sine însuşi. Noica socotea în mod expres
o asemenea operaţiune drept o caracteristică a
gîndirii de mîna a doua. După cum îi spunea el lui
Ion Ianoşi, într-o scrisoare, cîţiva ani mai tîrziu,
„Dacă vă trebuie un patron, păstraţi-l pe acesta [=
pe Hegel – n. O. P.]. Dar îmi păreţi a fi din stirpea
celor care nu au nevoie de patron”2; ceea ce îi
părea salutar şi oportun, chiar dacă nu o sublinia în
cuvinte desluşite. Nu degeaba îşi concepuse însăşi
cartea despre Goethe ca pe o despărţire, un divorţ...
Ce importanţă specială acorda Noica acestei
cărţi se poate înţelege dintr-un alt fragment
epistolar, de astă dată al lui Lucian Boz către
acelaşi Eliade, desprins din contextul unui mesaj
trimis în 8 ianuarie 1982: „Constantin Noica... îmi
anunţă iminenta trimitere a ultimei sale cărţi (şi
citez) «ce va fi un fel de lucrare a vieţii mele»”3.
CONVORBIRI LITERARE
Ovidiu PECICAN
Deja în 27 aprilie 1979, Edgar Papu îşi ţinea la
curent prietenul savant de peste ocean cu faptul că
Noica: „este foarte ocupat cu finisarea şi
publicarea Ontologiei şi Logicii lui”4. În acest
moment se ştia deci cu precizie că volumul la care
lucra filosoful de la Păltiniş era Ontologia, nu
Metafizica, aşa cum păruse că intenţiona să scrie,
cu patru ani înainte, pe cînd îi dăduse de ştire lui
Eliade despre proiect. Dar pentru gînditorul de la
Păltiniş, „...într-o filosofie adevărată, sau gîndită
pînă la capăt, nu există discipline”5. Cu alte
cuvinte, metafizică ori ontologie, era indiferent,
cîtă vreme sensul integrator şi total al viziunii se
păstra nealterat.
Desigur, Ontologia lui Noica poate fi înţeleasă
ca o metafizică, nefiind nicio contradicţie aici. Dar
în cele din urmă, cartea – alcătuită, cum se ştie, din
două texte convergente, scrise în perioade diferite
de timp, la distanţă de cîteva decenii unul de altul6
– s-a întipărit în memoria culturală românească
sub desemnarea de Tratatul de ontologie.
În epistola destinată lui Ion Ianoşi din
octombrie 1981, curînd după publicarea cărţii,
filosoful se referea la recenta apariţie, vorbind
despre: „...Ontologia mea. Tabla de materii de la
vol.[umul] II vă spune aproape totul despre ea.
Puteţi deci s-o lăsaţi necitită acum. Aş fi fericit ca
după 10 ani să vă intereseze, cînd veţi ajunge, ca
mine astăzi, la paginile D-[umnea]voastră”7.
Aparent, Noica propunea un deceniu de moratoriu
pentru a-şi aştepta interlocutorul la ceasul cînd
acesta ar fi dobîndit o maturitate similară cu a lui.
Citite astăzi însă, aceste rînduri par să evidenţieze
o conştiinţă a faptului că adevărata receptare a
Ontologiei nu putea debuta decît în posteritate. Se
ştie că acest gînd nu-i era deloc străin, căci îl
formula expres, la ceva timp după aceea: „...vă cer
161
îndurare, lăsaţi-mă cît mai mult deoparte: eu nu pot
fi decît un autor postum, dacă [subl. C. N.] mi-e
dat să fiu...”8. Dar ceea ce voia şi nu putea să spună
direct, pesemne, era şi că zece ani mai tîrziu,
dictatura ideologică trebuind, după orice calcul
rezonabil al vîrstei dictatorului, să se sfîrşească,
discutarea cinstită şi aprofundată a ideilor sale s-ar
fi putut, în fine, produce. Sub raport contextual
istoric, filosoful nici nu s-a înşelat. În octombrie
1991, dictatorul expirase – nu de moarte
„naturală”, însă –, comunismul căzuse, iar
discutarea operei lui devenise liberă; ceea ce nu
înseamnă însă şi că exegeţii erau de-acum pregătiţi
să ajungă la gîndul din Devenirea întru fiinţă.
Rămîne, totuşi, mirabil tipul de lectură
momentană pe care i-l propune autorul
corespondentului său pentru clipa istorică dată, în
actualitatea acută, la prima întîlnire cu volumul:
simpla „radiografiere” prin recursul la indicele
cărţii; instrumentul care îl putea orienta în sistemul
conceptual al construcţiei, în reţeaua de noţiuni
puse în joc de construcţie şi, totodată, dădea o
imagine asupra recurenţei lor, a ocurenţelor
acestora.
Noica vorbeşte cu Ion Ianoşi ca de la egal la
egal, ca un filosof cu un alt filosof. El trece deci
peste faptul că de bunăvoinţa celuilalt, aşezat într-
o poziţie de decizie înaltă, depindea destinul antum
al operei lui. Lucrul a fost demonstrat deja în
privinţa trimiterii la tipar a propriilor Poveşti
despre om – consemnat cu gratitudine chiar la
începuturile corespondenţei dintre cei doi, situaţie
reluată şi cu prilejul apariţiei Jurnalului de la
Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu, carte în care, de
fapt, tot el juca rolul viorii a-ntîia, a maestrului
spiritual celebrat acolo. Bunăvoinţa lui Ianoşi
conta şi pentru situaţia de tolerat a lui Noica în
contextul culturii oficiale, de partid şi de stat, a
României ceauşiste. Nu trebuie trecut prea în grabă
nici peste acest aspect secund, fiindcă a i se face
loc filosofului în şirul gînditorilor acceptaţi oficial,
fie şi ca marginal nereprimat, era mirabil, iar
această mutaţie avusese loc deja prin includerea lui
ca „voce” în Micul dicţionarul filosofic, ediţia a II-
a, apărută la Ed. Politică (cea relevantă din punctul
de vedere ideologic şi din cel al cenzurii
momentului), în 1973, de către redactorii R.
162
Sommer, R. Tomoiagă.
Și tot aşa, Noica lasă deoparte evidenţa că, în
timp ce el însuşi se opinteşte să dea seama de un
gînd original, receptorul scrisorii rămîne, în
continuare, prin cărţile pe care le scrie, un
comentator al originalităţii altora într-o ramă
condiţionată, şi ea, ideologic de sistemul
dictatorial existent; un glosator constrîns, deci, la
paşi exegetici de o libertate de creaţie stingherită.
Construind obstinat şi din mers în corespondenţa
lui cu Ion Ianoşi un spaţiu de libertate şi de
egalitate intelectuală, Noica reconstituie – nu fără
succes – ceea ce, în condiţiile date, sub
supraveghere poliţienească şi pornind chiar de la
poziţionarea extremă a partenerilor de dialog în
contextul dat (un membru al nomenklaturii cu
funcţii de cenzor, de o parte, şi un filosof idealist
tolerat, de cealaltă), părea o imposibilitate
obiectivă, el se adresează colegial, restaurînd
ideala „republică a literelor”, potentatului cordial
şi binevoitor, presupunînd o egalitate de principiu
între ei. Noica îl legitimează pe Ianoşi ca filosof şi
înafara sistemului, dincolo de „cercul gînditorilor
marxişti agreaţi de regim” (unde se învecina cu
Gulian, cu Radu Florian, cu Ludwig Grünberg ş.
a.), acceptîndu-i calitatea de principiu şi calificarea
filosofică – pe baza afinităţii comune faţă de Hegel
–, gest nu mai puţin spectacular decît neaşteptata
bunăvoinţă a unui nativ evreu, soldat fidel al
Partidului Comunist, în raport cu fostul legionar şi
mereu neschimbatul, în esenţă, filosof idealist
platoniciano-hegeliano-heideggerian. Lucrurile
care se cuvin observate nu se termină însă aici.
Căci, dacă se citeşte corpusul scrisorilor Noica –
Ianoşi se poate observa cu relativă uşurinţă că,
dincolo de retorica de mare politeţe şi
complezenţă, aparent aproape onctuoasă a
maestrului de la Păltiniş, raporturile se răstoarnă
foarte repede şi cel care distribuie rolurile, cel care
dă verdictele şi cel care formulează încurajările
este Noica, nu Ianoşi9.
În aceste condiţii, aparenta repliere pe poziţii
de mare modestie şi resemnare pe care o realizează
Noica atunci cînd îşi îndrumă adresantul către o
parcurgere a indicelui Ontologiei, lăsînd pentru un
deceniu mai tîrziu citirea propriu-zisă a cărţii, se
dovedeşte, de fapt, o indicaţie oarecum imperioasă
CONVORBIRI LITERARE
de lectură, un mod de a exprima oblic îndoială că loc. cit. p. 16. Scrisoarea nr [4].
în acel moment istoric de mare presiune ideologică 6. Este vorba despre partea întîi a cărţii, scrisă „în
omul regimului, fie şi animate de cele mai bune preajma lui 1980”, şi de partea a doua, Tratat de
sentimente şi gînduri, ar putea descifra corect şi ontologie, scrisă „în preajma lui 1950” – n. O.P.]. Cum
se vede, textul recent îl precedă, în structura cărţii, pe
corespunzător, adică nedeformant, gîndul
cel mai vechi, din motive de construcţie a sistemului.
autorului. Această poziţionare „rimează”, de altfel, 7. Ibidem, p. 17. Scrisoarea nr [6] din Bucureşti, 20
cu însăşi structura tratatului de ontologie, alcătuit octombrie 1981.
nu doar din două părţi autonome, ci chiar din două 8. Ibidem. Scrisoarea nr [10] din Sibiu, 31 ianuarie
manuscrise elaborate la distanţă de decenii unul de 1981.
celălalt. După cum autorul considera că putuse da 9. Ion Ianoşi a acceptat tacit această dinamică
naştere unei cărţi a cărei coerenţă şi unitate se „verticală” inversată, devenind curînd, destul de
compusese dintr-un efort creativ repartizat la neaşteptat, un exeget al lui C. Noica. În 1998 el publica
distanţă de decenii, tot astfel se poate presupune că volumul Constantin Noica – între construcţie şi
el socotea că şi lectura se poate repartiza în două expresie, Bucureşti, Editura Știinţifică. După cum
observă Sorin Lavric, „Măsurată în ani calendaristici,
momente diferite: unul iniţial de parcurgere a îndeletnicirea lui Ion Ianoşi cu filosofia lui Constantin
„sistemului nervos” – a aparatului conceptual – al Noica a numărat cîteva decenii, de n-ar fi să luăm în
cărţii, iar cel secund, de străbatere a textului seamă decît intervalul scurs între primele texte publicate
propriu-zis; în alte condiţii contextuale, însă. de profesor, cele de la începtutul anilor ‘80, şi prima
ediţie a cărţii de faţă, Constantin Noica. Între construcţie
şi expresie, apărută în 1998, la Editura Ştiinţifică”
Note: („Dorinţa lui Noica!, în România literară, 2006, nr. 43).
1. Mircea Handoca, „C. Noica în corespondenţă cu
M. Eliade”, în loc. cit. C. Noica către Mircea Eliade, 24
iulie 1975, Bucureşti.
Mircea Eliade însuşi încheiase – „deocamdată”!,
credea el – etapa românească a preocupărilor lui
ştiinţifice prin publicarea volumului de studii De la
Zalmoxis la Genghis-Han (1970). El şi cu Noica erau
singurii membri ai generaţiei lor care se obstinaseră în
prelungirea preocupărilor de tinereţe în direcţia unei
metafizici româneşti, fiecare în felul lui. O mai făcuseră
şi alţii, dar nu şi după perioada interbelică. Mă gîndesc
aici la Cioran (Schimbarea la faţă a României, 1936) şi
la Mircea Vulcănescu (XXX) ori la articolele lui Sandu
Tudor şi eseurile lui Dan Botta. Cît despre cartea
dedicată de Patre Pandrea Olteniei şi „oltenismului”
metafizic – Pravila de la Craiova –, aceasta din urmă a
fost scrisă după eliberarea din închisoare, dar a apărut
postum, mult după decesul lui (în 201?).
2. „Poveste cu doi necunoscuţi: C. Noica, I. Ianoşi”,
în Apostrof, VII, nr. 1-2 (68-69), 1996, p. 16. Scrisoarea
nr. [4] din Păltiniş, 14 ianuarie 1981.
3. Lucian Boz către Mircea Eliade, Sydney, 8
ianuarie 1982, în ibidem, p. 146.
4. Edgar Papu către Mircea Eliade, Bucureşti, 27.
IV. 1979, în Mihaela Gligor & Liviu Bordaş (coord.),
Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii şi
antisemitismul, I, Cluj-Napoca, PUC, 2012, p.
5. „Poveste cu doi necunoscuţi: C. Noica, I. Ianoşi”,

CONVORBIRI LITERARE 163

 IPOSTAZE ALE
„MODERNITĂŢII MULTIPLE”:
AMERICA RELIGIOASĂ
ŞI EUROPA (POST)SECULARĂ (III)
10. Frecventarea Bisericii în Europa
„Prima idee este clară: diferenţele de clasă
socială există atît în societatea europeană, cît şi în
cea americană, dar sunt configurate în mod diferit.
În plus, au un impact distinct: societatea americană
este evident mai mobilă decît societatea europeană,
dar nu este absolut mobilă, iar în ambele cazuri
clasa este intersectată de o diversitate de alte
variabile (printre care se numără etnia, sexul şi
vîrsta). Care este atunci rolul religiei şi – mai precis
– al vitalităţii religioase, în cadrul acestor
configuraţii diferite? Analizînd mai întîi cazul
european, există un tipar demonstrabil al prezenţei
la slujbele religioase: mersul regulat la biserică este
o activitate a clasei de mijloc, într-o mare parte a
continentului, deşi mai degrabă în nord decît în sud.
Într-adevăr, au existat momente în care principala
motivaţie a mersului la biserică a fost mai degrabă
respectabilitatea decît convingerea. Acesta era un
loc în care îi puteai vedea pe alţii şi totodată puteai
fi văzut. Totuşi, indicii nominali al religiozităţii sunt
diferiţi şi pătrund mult mai profund pe scara socială,
generînd un tipar european „clasic”: pînă nu foarte
demult, mulţi membri ai clasei muncitoare erau
membri ai bisericilor istorice, dar nu frecventau
serviciile religioase. Credinţa exista, dar era rareori
manifestată. Într-adevăr, o activitate prea intensă,
sub acest aspect, era considerată ipocrită şi era
exprimată prin următoarele fraze des auzite: „Nu
trebuie să fii creştin ca să mergi la biserică” sau
„Sunt un creştin la fel de bun ca şi ea (persoana care
merge la biserică)” (Ahern şi Davie, 1987, Davie
1994)”1.
Situaţia frecventării Bisericii şi a desfăşurării
practicilor religioase în genere rezultă şi din
cercetările sociologice de teren. În mod constant,
164
Nicu GAVRILUȚĂ
de-a lungul anilor, Germania de Est şi Cehia conduc
în topul european al ţărilor cu procente reduse ale
credinţei în Dumnezeu. Foarte bine la capitolul
credinţei religioase manifestate şi practicate stau
Portugalia, Polonia, Irlanda şi România. Cu o
populaţie împărţită aproape egal între credincioşi şi
necredincioşi se regăsesc ţările scandinave, Franţa
şi Olanda, Marea Britanie şi Germania de Vest2.
Prin urmare, „majoritatea populaţiei şi-a păstrat un
fel de credinţă generală în Dumnezeu, dar că cei
care-şi mărturisesc credinţa într-un Dumnezeu
personal, se roagă într-un mod regulat şi au avut
parte de o experienţă religioasă personală reprezintă
mai peste tot în Europa o minoritate”3.
Ţările scandinave (Norvegia, Suedia,
Danemarca) au un procent de populaţie
credincioasă, dar nu într-un Dumnezeu biblic
personal. Această parte a populaţie este sensibilă
mai curînd la cultura vechilor vikingi. Se măresc
grupurile sociale care încearcă să reactiveze vechile
ritualuri păgîne, întrerupte de 900 de ani de
creştinism.
Aşa cum menţiona Jose Casanova, Europa
Centrală şi de Vest şi-a secularizat pînă şi credinţele
despre „viaţa de apoi”. Ele ţin de convingerea
continuării vieţii „dincolo”, fără să fie invocată o
anume apartenenţă confesională. Mai mult, în
practica religioasă permanentă s-a ajuns şi la
fenomenul „religiei prin reprezentare” (Grace
Davie). Este vorba de participarea mulţimii de
credincioşi la viaţa Bisericii prin delegaţie, adică
printr-o grupare mică ce „menţine o legătură
permanentă cu Biserica, cu acceptul majorităţii”4.
În SUA, dimpotrivă, regăsim fiorul unei puternice şi
numeroase participări în virtutea unei religiozităţi
personale. Ea se manifestă puternic în rîndul
CONVORBIRI LITERARE
grupurilor denominaţionale (neo)pro-testante.
11. Penticostalismul în SUA
Statele Unite ale Americii sunt în continuare
locul predilect de manifestare a pluralismului
religios5. Din cuprinsul generos al protestantismului
american remarcăm proliferarea evanghelismului şi,
în mod special, a penticostalismului. ,,Mai
important, Europa nu este caracterizată de prezenţa
masivă a protestantismului evanghelic, care
reprezintă o componentă esenţială a scenei
americane. Pe lîngă Islamul reînvigorat, cea mai
dinamică mişcare religioasă la nivel mondial, în
prezent, este penticostalismul. Un sociolog britanic,
David Martin, estimează că acum în lume există cel
puţin 250 de milioane de penticostali6. În acest sens,
Europa cunoaşte doar „excepţia notabilă a
populaţiei rrome, care s-a convertit în număr mare la
penticostalism)”7.
Incontestabil, una din marile mutaţii
spectaculoase la nivel mondial este şi ascensiunea
fulminantă (pentru unii conservatori „încremeniţi în
proiect” încă surprinzătoare!) a marilor mişcări
religioase penticostale şi charismatice în întreaga
lume, mai puţin în Europa. „Un sondaj Pew din
2006 arăta că populaţia celor care cred în „înnoire”
– atît penticostali, cît şi charismatici – era de 11% în
Coreea de Sud, 23% în Statele Unite, 26% în
Nigeria, 30% în Chile, 34% în Africa de Sud, 44%
în Filipine, 49% în Brazilia, 56% în Kenya şi 60%
în Guatemala”8. India şi China anunţau şi ele cifre
impresionante de convertiţi religios la
penticostalism şi la alte mişcări charismatice. Astfel,
procentul de 5% din India aducea cu sine o cifră de
peste 50 de milioane de neoprotestanţi creştini, iar
în China ar fi „de peste două ori mai mulţi”9.
Un element specific protestantismului american
– nu doar în versiune penticostală, ci şi evanghelică/
charismatică – este cultul prosperităţii ca semn al
elecţiunii divine. Potrivit acestuia, „Dumnezeu
zîmbeşte văzînd acumularea de avere pe lumea
aceasta şi va răsplăti donaţiile materiale către
biserică prin prosperitate şi miracole”10. Credinţa
puternică a latino-americanilor actuali în
recompensa divină cu miracole şi bogăţii în
schimbul practicilor filantropice şi caritabile este
susţinută şi de datele recente ale unui sondaj realizat
CONVORBIRI LITERARE
de Centrul Pew. Conform acestuia, 50 din cele 260
de culte şi-au asumat evanghelia prosperităţii: 73%
din populaţie este convinsă că „Dumnezeu le va
acorda succes financiar tuturor celor care au destulă
credinţă”11.
O altă notă distinctivă a penticostalismului şi
noilor mişcări evanghelice constă în marea libertate
de a se lansa în cursa vieţii. La început de drum,
aceste noi biserici şi mişcări religioase nu au
obligaţia unor supreme legitimări din partea unei
puteri ecleziastice clasice. Nu depind de Vatican, de
arhiepiscopii sau de alte autorităţi. Pur şi simplu,
noile mişcări religioase penticoastale şi
charismatice îşi iau destinul pe cont propriu. Tocmai
de aceea, pentru a reuşi, desacralizează ierarhii,
minimalizează tradiţia, sabotează norme seculare,
neutralizează cultul elitelor spirituale şi fetişizează
dorinţele noilor enoriaşi.
Moises Naim invocă pentru ţările latino-
americane pe imigranţi şi pe indigeni ca fiind ţinta
predilectă a noilor mişcări religioase penticostale şi
evanghelice. De ce? Pentru că sunt mase importante
de oameni neglijate de bisericile tradiţionale. Ele au
intrat în atenţia specială a teleevangheliştilor
americani care de folosesc de Internet şi de new
media pentru a comunica, a binecuvînta şi a primi
bani pentru toate acestea.
12. (Tele)evangheliștii americani
Comunicarea eficientă cu ajutorul new media,
adaptarea ofertei spirituale şi sociale la cerinţele
imediate ale virtualilor prozeliţi plasează
comportamentul acestor mişcări religioase
protestante în sfera de interes a sociologilor
economişti, dacă putem folosi o asemenea expresie.
Este vorba de o pleiadă de sociologi occidentali, în
primul rînd americani, care interpretează fenomenul
religios prin grila reducţionistă de tip economic.
Noile mişcări religioase orientale sau creştine nu ar
face decît să funcţioneze asemenea unor firme
private sau ONG-uri pe piaţa liberă a cererii şi
ofertei de bunuri şi servicii religioase. ,,Instituţiile
care concurează pe o piaţă tind să fie mai eficiente
decît instituţiile care se bucură de statutul de
monopol. O piaţă religioasă nu face excepţie. În
Europa, chiar şi după ce legăturile dintre biserică şi
stat au slăbit, după Revoluţia Franceză, oamenii au
165
continuat să vadă bisericile drept un tip de utilitate
publică. Astfel de obiceiuri dispar greu. În schimb,
bisericile americane, fie că la început acest lucru le-
a plăcut sau nu, au trebuit să funcţioneze ca asociaţii
de voluntari. După cum am argumentat mai
devreme în acest capitol, asociaţia de voluntari este
forma socială de religie care are cele mai mari şanse
să se adapteze cu succes la situaţia pluralistă. În
prezent, protestantismul evanghelic dă dovadă de
cele mai inventive iniţiative antreprenoriale
religioase (inclusiv cea a mult-huliţilor „tele-
evanghelişti”), care i-au adus în mare măsură
succesul”12.
Concluzia este că avem de-a face în cuprinsul
acestor mişcări religioase protestante cu oameni
sensibili înainte de toate la datele elementare ale
vieţuirii şi supravieţuirii lor: protecţie, siguranţă,
bani, servicii. Componenta spirituală joacă un rol
neobişnuit de modest în procesul convertirii
religioase americane.
13. Iluminismul american
O alt factor al diferenţei americane în raport cu
viaţa religioasă de pe continentul european este
Iluminismul american. În joc ar fi un tip de
Iluminism complet diferit de cel francez, mai precis
unul „vag deist”. „Iluminismul american a fost într-
adevăr foarte diferit. Conform lui Himmelfarb,
acesta a exprimat „politicile libertăţii”, opunîndu-se
ideii franceze de „ideologia raţiunii”. Autorii şi
politicienii Iluminismului american nu erau
anticlericali – în orice caz, nu exista cler împotriva
căruia să ia poziţie – şi nu erau anticreştini. Cel mai
rău (dintr-o perspectivă creştină conservatoare) erau
vag deişti. Astfel, Iluminismul american nu putea
servi drept o legitimizare a secularităţii nici la
nivelul statului, nici la nivelul societăţii13“.
Legitimarea secularizării la nivel de stat şi de
societate în SUA a venit abia în a doua parte a
secolului XX, după infuzia importantă de jurişti
europeni în justiţia federală americană. „În mod
ironic, abia după mijlocul secolului XX justiţia
federală, reprezentată de nou-apăruta elită
intelectuală „suedeză”, a luat decizii care
dezvăluiau o afinitate pronunţată faţă de ideea
franceză a „ideologiei raţiunii.”14.
166
14. Creditul religios transferabil
Creştinismul american în variantă protestantă
mai conţine un element original care are importanţa
sa specifică la păstrarea religiozităţii americane, în
condiţiile profundei secularizări a Europei Centrale
şi de Vest. Este vorba de scrisoarea de transfer, o
veritabilă carte de credit spiritual şi social la
persoanei respective. De reţinut admirabila
adaptabilitate a grupurilor protestante americane la
tehnologia de ultimă oră şi la structura de aşteptare
a majorităţii populaţiei. „Protestantismul american a
inventat un instrument foarte util de identificare a
statutului – aşa-numita scrisoare de transfer.
Persoanele care se mută din Noua Anglie în Vestul
Mijlociu, de exemplu, obţin de la biserica lor o
scrisoare ce le atestă buna reputaţie. Cînd ajung în
noua comunitate, pot arăta scrisoarea respectivă
filialei locale a congregaţiei. Astfel, se certifică nu
numai că respectiva persoană este un bun metodist,
baptist şi aşa mai departe, dar indică şi că
aceasta/acesta întruneşte virtuţile burgheze ale
„eticii protestante”. S-ar putea spune că scrisoarea
de transfer a fost prima formă de card de credit”15.
Note:
1. Peter Berger, Gracie Davie, Effie Fokas, op. cit., p.
137-138.
2. Pentru detalii vezi Nicolae Achimescu (coord.), op.
cit., p. 40-45.
3. Ibidem, p. 40.
4. Ibidem, p. 47.
5. Cu privire la situaţia diversităţii religioase în Statele
Unite ale Americii, a se vedea Russell Duncan, Joseph
Goddard, America astăzi, traducere de Claudia Popa,
Bucureşti, Editura comunicare.ro, 2012, p.181-184.
6. Peter Berger, Gracie Davie, Effie Fokas, op. cit., p.
22-23.
7. Ibidem
8. Moises Naim, Sfîrşitul puterii, traducere de Andreea
Năstase şi Nicolae Năstase, Bucureşti, Editura Antet,
2015, p. 245.
9. Ibidem
10. Ibidem, p. 244.
11. Ibidem, p. 245.
12. Peter Berger, Gracie Davie, Effie Fokas, op. cit., p.
29.
13. Ibidem, p. 30-31.
14. Ibidem.
15. Ibidem, p. 34.
CONVORBIRI LITERARE
 CREAŢIA CA INCULTURĂ
Autori antici, tîrzii însă, atît greci cît şi latini,
își recunosc o calitate a scrisului lor în nici-un caz
la nivelul de strălucire, echilibru, demnitate,
caracter incomparabil original, întîlnit la operele
de valoarea cea mai înaltă, aşa cum s-a afirmat
aceasta, pe cînd numele care fac gloria maximă a
culturilor clasice erau universal recunoscute.
Perfecţiunea versurilor, a expresiei pure, sintetice,
de un echilibru ce excludea orice adaos, verbal,
imagistic, metaforic, inutil, în marile poeme
dramatice, tragice era imposibil de regăsit unul sau
două secole după ce un Eschil a deschis marea
epocă a tragediei şi, deschizînd-o a făcut totodată
orice altă scriere tragică să coboare, fie şi abia
observabil, enorma putere expresivă a verbului
prin care se relata, se aducea în conştiinţa istorică
a umanităţii infinitul suferinţei omeneşti. Sofocle
creează texte de o frumuseţe incomparabilă, dar
frumuseţea nu implică aceiaşi forţă expresivă pe
care în tragedie nu a deţinut-o nimeni care să fi
continuat desfăşurarea creativă a primului cu
adevărat fabulos poet, tragedian. Euripide, cu tot
enormul său talent, dă cititorului textelor sale, sau
celui ce le urmăreşte punerea în scenă, sentimentul
unei oarecare scăderi, prin risipă imagistică a forţei
de sugestie literară tragică. Oricum, autori încă
mai tîrzii, eventual latini precum Seneca, ajunge să
ne apropie de un enorm, infinit de mare poet liric,
evident în cazul exact Shakespeare, pe care însă
tocmai darul liric de care s-a servit neîntrerupt, l-a
făcut să nu poată nicicum atinge frumuseţea antică
îndepărtată a primelor tragedii elene. Shakespeare
a deschis însă o cale a liricii pe care urmaşii săi nu
puteau să mai adopte decît un mai strălucit sau mai
puţin puternic şi impresionant epigonism – acest
epigonism neîncercînd neapărat, aşa cum adesea
CONVORBIRI LITERARE
Caius Traian DRAGOMIR
pare să se creadă, o totală derută a talentului.
E X I S T E N Ţ A C O R E L AT I V Ă
Autorii „Istoriei Augusta” notează, în
deplină sinceritate şi cinste, că nu au reuşit
cu nici un chip că ating perfecţiunea scrierii
marilor istorici ai trecutului pentru faptul,
simplu şi demn de luat în consideraţie, că
marii, istorici ai începuturilor ai acestei
sinteze a cunoaşterii umanităţii în evoluţie şi
a perfecţiunii exprimării realităţii în scriere –
erau oameni întru totul liberi, pe cînd ei,
autorii unei mai tîrzii istorii, erau persoane
aservite unor conduceri de tip imperial a
cărei formă nu era doar simpla dictatură în
sensul dat acestei condiţii de legile
Republicii Romane, cu statul liber, cu
poporul liber, ci o tiranie în care aservirea
omului nu se făcea voluntar, în perspectiva
soluţionării unei ameninţări distrugătoare la
care era supus care se supunea voluntar unei
restricţii a libertăţilor spre a obţine salvarea
şi, implicit, demnitatea, libertatea şi democraţia,
consecutive. Ea poate socoti posibil ca o asemenea
explicaţie a deteriorării, fie şi parţiale, în timp a
valorilor scrisului să conţină o anumită parte de
adevăr, dar acest punct de vedere în problema
retracţiei valorice a scrisului în cursul timpului
este evident circumstanţial şi nici pe departe una
care să vizeze în mod substanţial cauza
respectivului fenomen. Dacă „Istoria Augusta” nu
are nivelul istorico-literar al scrierilor lui Herodot,
Tucidide sau, de ce nu ale lui Cezar, Cicero,
Cornelius Nepos Titus – Livius este, pur şi simplu
pentru că aceasta era scrisă ulterior operelor, celor
aici menţionaţi. Existenţa unei valori pune la grea
îndoială repetabilitatea acesteia ca valoare. De ce
aceasta? Pentru că de valori ne ataşăm emoţional –
167
emoţia generată de valoare are caracterul celui mai Dali? Să compui muzică după Bach, Mozart,
puternic sentiment al iubirii. Iar iubirea, ne spune Beethoven, Brahms, Richard Strauss? Incultura
cu simplitate, în perfectă claritate şi adevăr poate fi creatoare – este, evident, necesar să nu
François de la Rochefoucauld „iubirea cînd nu percepi poezia lui Villon sau pe aceea Rilke, ori
creşte, scade”. Eminescu, ceea ce de fapt nici nu se întîmplă prea
În cultură, în artă, în literatură, dar şi în politică rar, pentru a mai scrie poezia, sau pur şi simplu a
privim către marile valori consemnate istoric sau mai scrie – să nu înţelegi nimic nici măcar din
care, în actualitate fiind par să tindă a ajunge să se muzica lui Richard Strauss, pentru a nu mai vorbi
integreze într-o serie, într-o grupare de realizări de marele Bach sau de Mozart, pentru a te dedica
care se vor integra mai curînd ori abia lent, faptului de a compune muzică şi seria acestor
progresiv pe parcursul unui interval care poate fi observaţii asupra necesităţii neînţelegerii pentru
aproape nesfîrşit de lung, aşa cum poate fi şi foarte accesul într-un nou proces, într-un alt act creator,
scurt în rîndul celor mai mari valori ale istoriei. Ce dacă se mai poate numi creator cu astfel de act. Nu
şanse mai pot avea o adunare actuală de împliniri mai rămîne nicio posibilitate nici un fel de cale
în raport cu acelea pe care omul – sau poate o altă pentru a mai crea?
conştiinţă activă în lume le-a creat peste vremi. Există evident una, aceea de a redefini valorile,
Obţinerea fierului din minereul care îl conţine în a le da noi forme – a stabili un nou statut al
forma unui compus chimic a fost un lucru fabulos, valorilor, în orice epocă nouă, în care vechi
excepţional nu însă tot atît de inimaginabil modalităţi creatoare au împlinit ceea ce se dovedea
precum, anterioara obţinere a bronzului, pentru posibil a împlini prin calitatea pe care o deţineau.
care a fost necesară prelucrarea unor minereuri Dar această cale, la rîndul ei, poate să fie, să se
diferite, exploatabile în spaţii diverse, situate în dovedească a fi, una fără sfîrşit?
jurul, atît de extins, pentru o epocă preistorică, al
Mediteranei. Fabricarea bronzului este, pentru
capacitatea creativă umană, un succes cu mult mai
mare decît obţinerea şi stăpînirea energiei
curentului electric sau a celeilalte energii
determinate în procesul progresului tehnic, a
energiei atomice. Informatica, prelucrarea şi
comunicarea informaţiei prin succesele sale abia
aflate acum la început de parcurs oferă, de
asemenea, imaginea unui deosebit progres – care
este însă perspectiva nu a evoluţiei, sau revoluţiei,
ştiinţei, teren pe care speranţa învoirilor demne de
a fi practicate nu par încă stinse – dar care este
potenţialul cîştigării de noi spaţii intelectuale şi,
mai ales, spirituale în domeniul cunoaşterii pure, al
lumii în nici un caz unice, în care trăim, care este
posibilitatea depăşirii marilor spirite ale trecutului,
trecînd dincolo de creaţiile unui Eschil, Sofocle,
Shakespeare, Platon, Virgiliu, Dante, Villon,
Rabelais, Goethe, Hugo, Descartes, Tolstoi? Să
mai scrii poezii odată ce le citim pe acelea ale lui
François Villon, Pierre de Ronsard, Du Bellay,
Victor Hugo, Eminescu? Ori tragedii după
Sofocle, dar şi după modernul Schiller? Să pictezi
după Da Vinci, Van Gogh, Gauguin, Salvador
E S E U
168 CONVORBIRI LITERARE
 CARTEA DE FILOZOFIE
DESPRE FILOSOFIA PRIMĂ
Abu Yusuf al-Kindi a trăit în secolul al IX-lea, în
Irak, şi este cunoscut sub apelativul de „filosoful
arabilor”. Fiul al guvernatorului oraşului Kufa, al-
Kindi a primit o educaţie specifică timpului, dar şi
clasei sociale căreia îi aparţinea. A fost un apropiat
al dinastiei abbasizilor, al califilor al-Ma’mun şi al-
Mu’taşim, acesta din urmă desemnîndu-l perceptor
al fiului său, Ahmad. În timpul califatului lui al-
Mutawakkil, al-Kindi cade pradă unor intrigi
uneltite de cercuri intelectuale ale vremii, îi este
confiscată biblioteca. Se pare că reacţia împotriva sa
era pe fondul respingerii de către al-Mutawakkil a
curentului raţionalist înfiripat în teologia
musulmană, curent în care se înscria şi al-Kindi.
Unele surse susţin că nici după ce biblioteca i-a fost
restituită, al-Kindi nu şi-a recăpătat privilegiile de la
curtea abbasizilor, altele, dimpotrivă, susţin că a fost
un episod pasager, filosoful recîştigîndu-şi renumele
şi poziţia în societate. Pînă de curînd cu siguranţă
numele lui al-Kindi era puţin cunoscut la noi,
excepţie făcînd cercul restrîns al cunoscătorilor
filosofiei arabe; această necunoaştere a fost
îndreptată prin apariţia cărţii Despre filosofia primă,
ediţie bilingvă, editarea şi traducerea originalului
arab şi note explicative de George Grigore, studiu
introductiv de Laura Sitaru, Iaşi, Editura Polirom,
colecţia „Biblioteca medievală”, 2017, 200 p.
Nu este uşor să ne facem o idee clară asupra
atitudinii lui al-Kindi faţă de mu’taziliţi, o mişcarea
raţionalistă de inspiraţie greacă, devenită doctrină
oficială religioasă a statului abbasid. Istoricii
filosofiei arabe au decelat afinităţi intelectuale între
mu’taziliţi şi al-Kindi: afirmarea unităţii şi dreptăţii
divine, recursul la principiul cel mai bun într-o
„teodicee”, durata finită a lumii, exegeza
raţionalistă a Coranului, polemica împotriva
creştinilor şi maniheiştilor. Al-Kindi se opunea însă
CONVORBIRI LITERARE
Bogdan Mihai MANDACHE
atomismului profesat de majoritatea mu’taziliţilor
vremii sale, mai cu seamă de Abu al-Hudayl al-
Allâf, dar şi unor teze cosmogonice şi fizice
atribuite savantului amintit: corpul în momentul
naşterii este într-o stare neutră care nu este nici
mişcare nici repaos, sau ideea că mişcarea
corpurilor în cădere este întreruptă de opriri. Deşi a
susţinut multe teze apropiate de cele ale
mu’taziliţilor, a făcut-o într-un demers cu totul
diferit. Numele lui al-Kindi este asociat şi cu
activitatea de traducere a scrierilor filosofice şi
ştiinţifice greceşti în arabă; unii istorici ai filosofiei
văd în el mai mult un „comanditar” şi un revizor al
traducerilor decît un traducător. Au fost traduse
lucrări ale lui Aristotel sau despre filosofia sa, dar şi
fragmente din Eneadele lui Plotin, iar ecourile
acestor traduceri se regăsesc în scrierile filosofului
arab, mai puţin dispozitivul emanaţiilor
Inteligenţelor, intermediare ale creaţiei, prezent în
cosmogonia lui al-Fârâbî şi al lui Avicenna. O
trăsătură care îl separă pe al-Kindi de marii filosofi
arabi posteriori, indiferent de influenţa sub care s-au
format aceştia, este ideea că lumea are un început şi
un sfîrşit temporale. Pentru a dovedi afirmaţia sa, el
începe prin a arăta imposibilitatea oricărei măreţii
infinite în act, imposibilitate care îl conduce la
inaplicabilitatea operaţiilor de aritmetică obişnuită,
demonstraţie pe care o va relua în mai multe scrieri
ale sale. Despre apartenenţa intelectuală a lui al-
Kindi scrie Laura Sitaru: „Aşadar, arab din punct de
vedere etnic, însă profund influenţat de spiritul
societăţii abbaside, multietnice şi deschise
diverselor curente de gîndire, al-Kindi deschide
seria filosofilor elenizanţi ai culturii islamice. Este
întemeietorul uneia dintre cele mai proeminente şi
productive şcoli ale gîndirii filosofice islamice, a
peripateticilor (al-massa’i) sinteză a principiilor
169
aristotelice cu valorile teologiei islamice, care
încearcă să armonizeze credinţa cu raţiunea.”
Dintre scrierile care conturează personalitatea
filosofică a lui al-Kindi se remarcă Fi l-falsafati l-
ula/ Despre filosofia primă, considerată cea mai
relevantă lucrare a sa, unde reia idei din opera lui
Aristotel, pe care le explică şi încearcă să le
adapteze gîndirii islamice. Lui al-Kindi i se atribuie
peste trei sute de lucrări, în cea mai mare parte
pierdute, dar se apreciază că doar unele pot fi
asociate numelui său. Printre acestea este Despre
filosofia primă, din care s-au păstrat numai primele
patru capitole; dincolo de scurtimea textului, tratatul
lui al-Kindi avea să aducă în discuţie idei care, în
filosofia islamică, vor deveni repere de neocolit; lui
al-Kindi îi datorăm şi o frumoasă definiţie a
filosofiei: „Cea mai înaltă artă umană în grad, cea
mai nobilă în rang, o reprezintă arta filosofiei, a
cărei definiţie este cunoaşterea lucrurilor în
adevărul lor, atît cît îi este cu putinţă omului. Scopul
filosofului, prin munca sa, este să ajungă la adevăr,
iar strădania sa - să se întemeieze pe adevăr, să nu
fie o strădanie fără ţintă.” Despre filosofia primă
defineşte doctrina Cauzei prime şi a Unului care
conduce la ideea de Dumnezeu, Unul şi Creator. În
partea introductivă, al-Kindi enumeră cele patru
cauze, cauza eficientă fiind pentru el principiul
mişcării, aminteşte cele patru întrebări ştiinţifice,
principalele predicabile şi îşi expune opiniile asupra
istoriei cumulative a cunoaşterii şi dobîndirii
adevărului, aducînd un omagiu celor din vechime,
criticîndu-i pe teologii timpului său care nu
recunoşteau cercetarea filosofică: „Pe bună dreptate,
acela care se împotriveşte dobîndirii cunoaşterii
lucrurilor în adevărul lor, numind-o tăgadă, merită
să fie despuiat de orice demnitate religioasă.”
Filosofia primă, susţine al-Kindi, partea a cea mai
nobilă a filosofiei, este ştiinţa Cauzei prime (prin
gen, demnitate şi în timp) care este Adevărul prim,
cauză a întregului adevăr. Definită astfel ca ştiinţa
lucrurilor după propriile lor adevăruri, ea cuprinde
ştiinţa Suveranităţii divine, a Unicităţii lui
Dumnezeu, a virtuţilor şi a ceea ce este util.
Raţionamentele sale conduse adeseori după o
metodă matematică a reducerii la absurd stabilesc o
necesitate a Unului absolut şi esenţial. Unitatea,
comună cu pluralitatea fiinţelor sensibile, nu este o
170
unitate adevărată; în individ unitatea rezidă doar sub
un mod accidental. Aceasta implică existenţa Unului
prin esenţă care distribuie unitatea întîmplătoare în
fiinţele sensibile. De altfel, corpul, timpul şi
mişcarea sînt finite, consideră al-Kindi. Astfel de la
finitudinea radicală a lumii sensibile şi a raportului
imediat de eficacitate a Cauzei prime cu timpul se
ajunge la ideea unui Dumnezeu Creator şi a unei
generări absolute a lumii. Unul adevărat, descris în
cele patru capitole ale tratatului lui al-Kindi, este
asimilat lui Dumnezeu Unul, Prim, Puternic şi
Creator: „Aşadar, cauza aducerii în existenţă este
Unul, Adevărul, care nu îşi dobîndeşte unitatea sa de
la altceva, ci este ‘unu’ prin esenţa sa. Mai mult
decît atît, cel ce este făcut să existe este creat. Cum
cauza aducerii în existenţă este Unul, Adevărul,
întîiul, şi cauza creaţiei este tot Adevărul, Întîiul.”
Pentru al-Kindi filosofia şi mesajul profetic
aveau acelaşi conţinut, ceea ce afirma şi Henry
Corbin: „El era călăuzit de sentimentul unui acord
fundamental între căutarea filosofică şi revelaţia
profetică.” El integrează aristotelismul,
neoplatonismul şi pitagorismul în perspectiva
generală a islamului, adevărurile acestui tip de
cunoaştere fiind lămpi în calea filosofului. Richard
Walzer era de părere că al-Kindi apare ca „o balanţă
unică în islamul timpuriu între o teologie avansată,
bazată pe o interpretare trecută prin filtrul raţiunii, a
revelaţiei şi o filosofie al cărei scop era să
folosească la maximum facultăţile limitate ale
omului, în încercarea de a înţelege divinitatea,
universul şi fiinţa umană deopotrivă”. Occidentul
latin l-a cunoscut pe al-Kindi atît ca filosof, cît şi ca
matematician, astrolog sau alchimist. A avut
numeroşi discipoli, cel mai cunoscut fiind Ahmad
Sarakhshî, a arătat o admirabilă deschidere către
cunoaştere, către cei care au înlesnit drumul către
adevărul încă ascuns: „Nu trebuie să ne ruşinăm în
a preţui adevărul şi de a-l culege ori de unde ar veni,
chiar dacă vine de la seminţii îndepărtate de noi, de
la popoare diferite de noi. Pentru cel care caută
adevărul, nimic nu poate fi mai presus decît
adevărul însuşi”. Pentru toate acestea, al-Kindi este
considerat ca fondator a ceea ce se numeşte falsafa,
transcrierea grecescului philosophia.
CARTEA DE FILOZOFIE
CONVORBIRI LITERARE
 CARTEA STRÃINÃ
ISTORIA
LITERATURII TĂTARE CRIMEENE
„Istoria literaturii tătare crimeene nu este numaidecât
doar o istorie literară, ea este o introducere în istoria
poporului tătar crimeean”1
Feuzi Yakubov, Literatura – inima poporului (în
deschidere la Istoria literaturii tătare)
Literatura Asiei, a popoarelor turcice, venind
dinspre China până în Crimeea şi apoi Istanbul,
este un „mozaic” aparte. Sunt poeţi mari, despre
care ştim, aici, foarte puţin – amintim doar pe
Aşik2 Umer sau, mai către zilele noastre, pe
Eşref Şemi-zade, pe care îl voi prezenta într-un
număr viitor. Am căutat, în timp,
cărţi/documente care să îmi faciliteze apropierea
de literatura de limbă tătară, una despre care la
noi nu s-a vorbit cine ştie ce. Am găsit câte ceva,
puţin, la noi (parte le-am semnalat în diverse
reviste literare), apoi, nu foarte multe, în
bibliotecile din diverse ţări. Mai multe, din
diverse perspective, în Turcia. Apoi am discutat
mult pe tema asta cu etnici tătari, cel mai aplicat
cu Güner Akmolla, am ajuns nu o dată în
Peninsulă, unde am avut ocazia să stau şi acasă
la Riza Fazîl (cel care a scris mult şi despre Aşik
Umer, amintit mai sus, dar şi despre alte mari
nume ale lumii tătarilor de azi şi de altădată),
preşedintele Uniunii Scriitorilor Tătari din
Crimeea, atunci în Ucraina. Am discutat cu el
mult şi despre monumentala sa Istorie a
literaturii tătare. La fel, am discutat şi cu mai
mulţi alţi scriitori, dintre care l-aş aminti acum
pe Şevket Yunus,3 autorul unei cărţi despre
literatura tătară în secolul al XX-lea4.
Multe din comorile acestei literaturi s-au
pierdut în vălmăşagul vremurilor, unele au fost
CONVORBIRI LITERARE
Marius CHELARU
arse de ruşi, fie ei comunişti ori ţarişti (trebuie
amintit că, după cum mi-au zis intelectuali
crimeeni, unele au fost salvate de literaţi ruşi şi
înapoiate tătarilor), altele nu pot fi citite/
cunoscute de tinerii tătari de azi în principal din
cauza schimbării alfabetului arab, de către
bolşevici, cu cel chirilic. (E o „poveste”
interesantă despre cum s-a petrecut această
schimbare, opiniile literaţilor/ politicienilor
vremii ş.a.5) Au mai fost surghiunirea poporului
tătar crimeean de către autorităţile staliniste,
„cenzura aplicată sever asupra scriitorilor, sub
imperiul unui regim terorist care a admis”,
scrierea „sub observaţie”6 ş.a. Pe de altă parte,
cât timp Crimeea a fost ocupată de ruşi (în multe
cărţi din Turcia se scrie „sub administraţie
rusă”), unii scriitori crimeeni au fost sprijiniţi/
activi în Imperiul Otoman, călătorind de multe
ori pe tot cuprinsul acestuia sau mai departe.
În cuvântul lor de început la această carte
considerată de intelectualii tătari cu care am
vorbit una necesară şi de maximă importanţă
pentru literatura crimeeană, cei doi autori spun
c-au apreciat că „una din cele mai importante
probleme ce trebuie rezolvată” era „reînnodarea
civilizaţiei noastre naţionale”, fapt care pune, în
viziunea lor, „pe prim loc revigorarea limbii şi a
literaturii”, ca un „act de normalizare”,
„deoarece fără limbă bogată, fără literatură
întregită, fără o civilizaţie solidă, nimic nu poate
să renască”. Apoi: „în afara evoluţiei limbii şi a
literaturii, nu se concepe civilizaţie, ba,
dimpotrivă, apare pericolul pierderii identităţii
naţionale”.
171
 Pe scurt, Istoria literaturii
tătare crimeene (Qirimtatar
edebiyatinin tarihi), apărută la
Simferopol (sau, cum spun tătarii,
Aqmescit7 – descris, odinioară,
astfel de M. Thounmann8:
„Akmesdjid, avec le surnom de
Soltan-Saray, parce que c’est la
résidence de Kalgha-Soultane”
„est d’une beaute extraordinaire,
au pieds du montagne qui s’éten-
dent delà jusqu’a Kaffa, et sur le
bord du haut Salguir”; acum, după
secole, după perioada sovietică
ş.a. este cu totul diferit), în Crimeea9, abordează
„literatura tătară crimeeană drept cea mai
importantă dintre cele turcice, având şi
vechimea cea mai mare, cu afirmare din sec. al
XIII-lea”, împărţind-o „în mod didactic” în
perioade „dependente de istoria pe care a
cunoscut-o poporul tătar crimeean de-a lungul
secolelor”, astfel:
1. Epoca veche: de la începuturi şi până la
invazia mongolă; 2. Epoca Imperiului Oastei de
Aur/ Altîn Ordu10 (de la invazia mongolă până la
Hanatul Qîrîm); 3. Literatura Hanatului Qîrîm
(de la începutul sec. XV până la ocupaţia rusă);
4. Literatura tătară crimeeană sub stăpânirea
rusă (din 1783, anul ocupaţiei ruse, până la
apariţia revistei „Translatorul/ Tercüman”); 5.
Renaşterea literară (de la apariţia revistei
„Translatorul” la epoca sovietelor); 6. Literatura
tătară crimeeană în era sovietică (de la 1921
până la surghiunul din 18 Mai 1944) – a)
scriitorii care s-au afirmat în epoca de dinainte;
b) scriitorii anilor treizeci; 7. Literatura
surghiunului tătar crimeean (1944-1987); 8.
Literatura revenirii în Patrie (de după 1987).
În primul capitol, spun autorii, nu a avut în
vedere folclorul „pentru că s-au editat
numeroase volume”, „pe criterii diversificate
chiar”11. Pe de altă parte, R. Fazîl şi S. Nogaev
amintesc că alţi cercetători (B. Çoban-zade, A.
Geraybay, A. Krımskiy, şi alţii care au publicat
172
în „Terciman”12, de la apariţie
până la 1917) împart istoria
literară a acestei epoci în două
perioade: de la „Terciman” la anul
1905; după 1905 până la 1917, dar
cei doi autori au ales (argumen-
tând) versiunea lor13. „Analizăm,
pe cât ne putem permite, calea
urmată de literatură de-a lungul
unor secole dependente de mari
schimbări istorice şi socio-
economice. Avem pentru fiecare
epocă expresia caracteristică”,
„evocăm evenimentele trăite de
poeţi, de scriitori în proză, prezentăm
împrejurările în care s-au scris şi editat operele,
aprecierile asupra locului pe care îl ocupă ele în
istoria literaturii”. „Poeţii epocilor vechi, ca şi
poeţii ultimelor perioade, sunt redaţi cu
fragmente din operă”, „pentru autorii vechi
redăm explicaţii de termeni, dar nu în mod
obligatoriu”, „doar în ce priveşte literatura
veche ne-am străduit să oferim fragmente din
opere”. Pentru a cita din operele poeţilor
vechilor etape ne-am folosit de texte (în special
de antologia apărută la Ankara, Literatura turcă-
tătară crimeeană), pe unele adaptându-le limbii
vorbite azi. În unele opere poetice am explicat
termenii arabi şi persani. Dar nici pe acestea nu
le-am considerat obligatorii.”
În Istorie sunt prezentaţi 260 de scriitori,
poeţi, personalităţi culturale, spun autorii, iar
scopul mărturisit a fost: „să dezvelim, dând
perdeaua deoparte, literatura noastră extinsă pe
multe secole, să lăsăm deschisă calea pentru cei
de după noi, sprijinind activitatea celor care vor
cerceta fenomenul literar, uşurând lectura
cititorilor, în acelaşi timp, să informăm cât mai
bine despre perioada de vârf a literaturii noastre,
considerând că noi avem o asemenea misiune.”
După discuţiile privind diverse chestiuni
întâlnite în carte am căutat să văd în contextul
vremii şi al spaţiului geografic ceea ce prezentau
autorii într-o etapă sau alta (trebuie avute în
vedere, de pildă, şi „întrepătrunderile”/
CONVORBIRI LITERARE
„disputele” legate de apartenenţa vreunui autor
sau întâietatea într-o direcţie sau alta, pe un
spaţiu vast, dinspre zona uigură până spre
Crimeea), de la încadrarea într-o cultură sau alta
la felul în care au influenţat o personalitate sau
alta, la un moment dat, cursul lucrurilor sau ce s-
a întâmplat după cucerirea unor teritorii de către
ruşi, apoi instaurarea regimului sovietic ş.a.
Toate acestea m-au „condus” şi către alte lecturi
interesante – de pildă legate de primul congres
de turcologie de la Baku, din 1926, ori de felul
în care s-au produs schimbările alfabetului după
venirea bolşevicilor. (În discuţiile compa-
ratiştilor s-a relevat faptul că receptarea oricărui
text literar – în particular străin, dar nu numai –
rămâne de multe ori tributară câmpului/
noţiunilor politice, filosofice, religioase şi
estetice, de pildă Joseph Jurt avansând ideea
„sociologiei receptării/ Rezeptions-
sociologie”14.) Am discutat de multe ori acest
subiect şi cu personalităţi ale lumii tătare, care,
în vremurile noastre, dezbăteau şi oportunitatea
adoptării alfabetului latin. Atunci însă, în anii
incipienţi ai bolşevizării, au fost vremuri cu
multe meandre în acest sens. Un personaj
interesant (şi controversat, membru din 15
aprilie 1917 al partidului bolşevicilor) al vremii,
alături de nume ca Sultan Galiev, de pildă, a fost
Galimdzhan Ibragimov, care a publicat la
Kazan, în 1927, un articol în limba tătară, cu
litere arabe, în care se întreba încotro se va
îndrepta cultura tătară (Tatar Medeniyeti ninde
Yol blen Baracaq). Nu a mai fost niciodată
retipărit în tătară, nici tradus în rusă ori altă
limbă apuseană. El era nemulţumit de cum
decurgea primul congres de turcologie, la Baku,
în 1926. Era şi împotriva rusificării, şi împotriva
adoptării alfabetului latin, după model turcesc,
argumentând că tătarii au o istorie şi o cultură
veche, construite pe/ cu alfabetul arab15. De fapt
(pe scurt, în afara unor elemente care ţineau de
lipsa unei unităţi teritoriale/ sociale/ etnice/
lingvistice/ de coeziune a popoarelor din acea
regiune), au fost câteva curente care s-au
confruntat (dincolo de cele cu tendinţă (şi)
CONVORBIRI LITERARE
religioasă, de tipul jadidismului, în legătură cu
care am putea discuta despre Gasprinsky); în
mare – cel care venea dinspre Turcia, al
latinizării, şi cel propus de bolşevici, care a avut
câştig de cauză. E numai un aspect între atâtea
care, fiecare, a avut un rol mai semnificativ sau
mai puţin însemnat, dar cu urmări peste timp.
Scriind aceste rânduri mi-am amintit şi
convorbirile cu Riza Fazîl şi Guner Akmolla. Pe
Riza ultima dată l-am văzut faţă în faţă nu mult
înainte de anexarea Crimeii de către Rusia. Am
stat mai multe zile la el acasă, am mers în
diverse locuri din Crimeea, la Uniunea
Scriitorilor Tătari din republică, atunci în
Ucraina, totodată şi sediul revistei „Yıldız”, am
vorbit despre tot felul cu mai mulţi scriitori, unii
dintre ei de acum cunoştinţe vechi. Am discutat
despre anul 1944, despre felul în care au decurs
lucrurile de atunci, situaţia din Ucraina, în ce îi
priveşte pe tătari.
Era o atmosferă cumva stranie, „se vorbea”
că va fi „ceva” de amploare, că „lucrurile nu mai
puteau merge astfel” ş.a. Nimeni de acolo,
atunci, nu s-a gândit la ce a urmat. Se pare că
aceia care trebuiau să o facă ca să poată
contracara eficient acest „fapt” nu au putut, nu
au ştiut sau, de ce nu, în fond, poate că nici nu
au vrut asta. Riza Fazîl a murit la sfârşitul anului
trecut.
Sunt doar câteva gânduri despre o carte
semnificativă nu doar pentru istoria literaturii
poporului tătar crimeean, înainte de a o prezenta
cititorilor români în limba noastră.
Riza Fazîl, Safter Nogaev, Istoria literaturii tătare
crimeene, cuvânt de deschidere: Feuzi Yakubov,
Simferopol, Republica Autonomă Crimeea, Ucraina, 2001,
640 p.
Note:
1. Versiunea română a citatelor din carte: Güner
Akmolla.
2. Aşık (din arabă – asheq, îndrăgostit) (armeană –
ashugh, georgiană – ashughi) – poet/ recitator rătăcitor,
întâlnit în Turcia, Azerbaidjan, Georgia, Turkmenistan,
173
Armenia, Iran ş.a. Adesea cântă şi se acompaniază la saz
(tip de lăută). S-a spus şi că îşi au originea în practicile
şamaniste din Asia, fiind numiţi în vechime bakhshi,
baxşı, dede, ozan ş.a. Rol semnificativ în păstrarea
creaţiilor populare, dar nu numai. Adesea „Aşık” a fost
preluat pentru numele unor persoane, poeţi sau nu. Âşık
Ömer – sec. al XVII-lea. S-au păstrat mai multe creaţii ale
lui, analizate de specialişti; astfel, se spune că ar fi scris
484 de poeme, în 384 dintre ele folosind ritmul aruz.
Dintre aceste 384 – 12 sunt gazeluri, 11 – müseddes ş.a.
Celelalte 59 sunt în formula semaî, 51 – gazeluri, 5
murabba apoi muhammes, müseddes.
3. Convorbirile cu ei – în „Convorbiri literare”: R.
Fazîl: octombrie 2011, Y. Şevket: aprilie 2012; şi în Din
România, prin Porţile Orientului, convorbiri despre viaţă
şi literatură – cu 7 autori turci şi tătari de la noi şi din
Orient, ediţie bilingvă română-tatară, traducere în tătară:
G. Akmolla, Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi,
2012.
4. Despre care am vorbit în „Convorbiri literare”, oct.
2011 – Despre poezia tătarilor crimeeni din anii 20 ai
secolului trecut (Ş. Yunus (Ш. Э. ЮОНУСОВ),
КРЫМСКОТАТАРСКАЯ ПОЭЗИЯ. 20-x ГОДОВ, XX
ВЕКА, ТРАДИЦИОННОЕ МИРОВОЗЗРЕНИЕ И
МЕНЯЮЩИЙСЯ МИР (Poezia tătarilor crimeeni, din
anii 20 ai secolului XX), Simferopol, Editura ДОЛЯ,
2004, 166 p.
5. Pe scurt: în anul 1928 - alfabetul arab cu alfabetul
latin; 1938 – alfabetul latin cu cel chirilic. În 1991, s-a
acceptat la cel de al II-lea Qurultay/ Congres, ideea de
reintroducere a alfabetului latin. „Aplicarea hotărârii
[…]a avut loc în zilele de 17-20 iunie 1992, la Aqmescit
în cadrul unui referendum/ conferinţă deschisă cu public”.
6. Din paginile de deschidere a cărţii, semnate de prof.
F. Yakubov, de la Institutul Pedagogic al Artelor de Stat
Crimeene.
7. Aqmescit, Moscheea Albă, sau, cum i se spune azi
în limba ucraineană, Сімферополь – Simferopol.
Istoriografia rusă consemnează altfel: oraşul a fost
întemeiat în 1784 (baronul Iosif Igelström scria că în 1783
în Crimeea existau cca. 1.600 de moschei şi medrese) de
către ţarina Ecaterina „cea Mare”, dar şi că acolo a existat,
în vechime, probabil de prin secolele XIII sau mai curând
XIV, o aşezare a tătarilor, numită Aqmescit.
8. Description de la Crimée, par M. Thounmann,
Professeur a Halle, tradusă din germană, Strasbourg,
1786, p. 42
9. Împreună Guner Akmolla, am purces să aducem
cartea şi în limba noastră, pentru a face cunoscut acest
popor şi astfel cititorilor de limbă română.
10. În convorbiri cu istorici, scriitori tătari, aceştia au
subliniat că termenul „ordu” a fost tradus greşit „hoardă”,
în loc ce „oaste”, cum ar fi corect.
174
11. Autorii menţionează că, în afara celor „apărute în
anii de dinaintea războiului”, au fost volume şi în perioada
surghiunului, ca: Basmele populare tătare, 1959, Unde
este unire, acolo e şi putere (proverbe), 1971, Manele şi
şînuri, 1975, Folclorul tătar, 1975, Nenea Ahmet (umor),
1976, La revărsatul zorilor (cântece populare), 1977,
Răsună Haytarma, (cântece populare), 1979, Legendele,
1980, Ghicitorile, 1988, Ariciul cel deştept şi vulpea cea
vicleană (basme), 1990, Creaţia prin viu grai, expresie
artistică a poporului tătar crimeean (crestomaţie), 1991,
Folclorul copiilor, 1994, Cântecele populare tătare
crimeene, 1996 şi „multe asemenea cărţi şi culegeri”, prin
care „creaţia populară a devenit cunoscută, cuprinzându-
se toate genurile folclorice de bază”. În 1999 a apărut la
Ankara o antologie de 600 de pagini, Literatura turco-
tătară crimeeană; 200 de pagini sunt creaţii folclorice.
12. Ismail Gasprinsky (1851-1914) a tipărit ziarul
„Translatorul”/ „Tercüman/ Terciman”. După demersuri
complicate a primit avizul de publicare a unui ziar care
trebuie să apară bilingv, în rusă şi turcă (Tercüman/
Perevodchik), dar conţinea şi cuvinte tătare. Primul număr
a putut apărea la aniversarea a 100 de ani de la anexarea
Crimeii de către Rusia (pe 10 aprilie 1883 (adică 1300,
după Hegira). După 1905 a fost publicat în turcă, dar şi
tătară. Tot el a fondat şi un jurnal pentru femei, Lumea
femeilor/ Alem-i Nisvan, editat de fiica sa, Şefiqa, apoi un
altul pentru copii, Lumea copiilor, Alem-i Subyan ş.a.
13. „Am considerat un tot denumit de noi Perioada de
renaştere a literaturii tătare crimeene”; motivăm în
primul rând prin existenţa „Terciman”-ului în calitatea sa
de imbold renascentist”, „în al doilea rând, aducem în
prim plan personalităţile epocii”, contopind astfel cele
două perioade. „Dacă există o diferenţă, ea conturează
doar o perioadă. Ultima etapă, cea de după 1987, se
bazează pe activitatea de dezvoltare desfăşurată de
revista Yîldîz de după 1986”. Pe de altă parte, în eseul
Istoria Crimeii „adăugat la propria disertaţie”, Amdi
Geraybay, păstrând titlul O privire asupra literaturii
Crimeii, reia ideea influenţelor dialectale, graiurilor apoi
defineşte epoci ca: „Epoca Ciagatay’ă, de după epoca
Otomană. (rev. „Yîldîz” 1995, nr. 3, p. 8).”, găsind „patru
etape distincte”: 1. Epoca hanatului; 2. ocupaţia rusă până
la Terciman; 3. de la „Terciman” până la revoluţia din
1905; 4. de la 1905 la 1917.”
14. Cf. Romanistische Zeitschrift für
Literaturgeschihte, 1979, 1, 2.
15. O sinteză despre aceste momente şi despre autorul
eseului: în Rorlich Azade-Ayse. Which way will Tatar
cultur go? A controversial essay by Galimdzhan
Ibragimov, în „Cahiers du monde russe et soviétique”,
vol. 15, n° 3-4, Juillet-décembre 1974. pp. 363-371.
CARTEA STRÃINÃ
CONVORBIRI LITERARE
 ACTUALITATEA FRANCEZÃ
Înnoirea romanului poliţist este sinonimă cu
complexitatea, dar nu şi cu gratuitatea sau
facilitatea în tehnica narativă. Marele scriitor
argentinian Jorge Luis Borges care, la rîndul său, s-
a aplecat asupra constrîngerilor presupuse de un
astfel de roman şi care a practicat el însuşi genul
acesta de literatură, sigur, cu toate particularităţile
unice ale unui geniu, s-a amuzat identificînd 19 legi
pentru a reuşi un roman poliţist. Începînd cu
personajele, care trebuie să fie puţin numeroase şi
bine definite, trecînd prin anunţarea culorii încă de
la primele pagini, pentru ca cititorul să dispună de
toate pistele necesare pentru a găsi singur soluţia,
pînă la economia de mijloace şi la pudoarea morţii
care, în sine, nu e indicat să aibă prea multă
importanţă, şi pînă la respingerea hazardului,
Borges pune accentul pe această combinaţie unică
de fantezie şi raţionalitate, căci soluţia unei enigme
poliţiste trebuie să fie ca demonstraţia unei teoreme
complexe: greu de imaginat pornind de la premise,
dar a cărei necesitate se impune prin rigoarea unei
explicaţii perfect logice.
Fără îndoială, am putea lungi, scurta,
distorsiona în voie lista lui Borges. Dar aceasta ar
risca să creeze o iluzie falsă, iluzia că genul poate fi
circumscris şi redus la un formalism de axiome, la
o înşiruire de reguli şi de procedee de bune practici,
la un produs încadrat de stereotipii tematice şi
compoziţionale. O iluzie simetrică ar fi la fel de
eronată – aceea care susţine că genul trebuie să fie
dinamitat, că trebuie spulberate toate regulile, căci
legile sunt făcute pentru a fi încălcate. Oricine a
încercat ştie că este greu, dacă nu imposibil, să te
debarasezi de toate regulile deodată, şi că există în
genul poliţist o tensiune extraordinară între ceea ce
a fost deja spus, între retorica acumulată în mii de
romane şi ceea ce rămîne încă de spus, la limita
regulilor. Legile sunt, în acest sens, ca o barieră pe
CONVORBIRI LITERARE
(II)
Simona MODREANU
care abilitatea şi creativitatea le pot depăşi, unii din
cei mai buni stimuli ai imaginarului, de altfel, după
cum se străduiesc membrii grupului Oulipo, de
pildă, să ne-o demonstreze de mulţi ani. Într-
adevăr, „genul poliţist, la fel ca toate genurile,
trăieşte din neîncetata şi delicata încălcare a
regulilor ale”, afirmă Borges.
O încălcare pe care numeroşi autori francezi de
literatură poliţistă sau thrillere o săvîrşesc pe calea
ludică şi juisivă a ecartului narativ şi/sau lingvistic,
(precum Jean Echenoz sau Frédéric Dard, alias
San-Antonio) şi pe care alţii o realizează prin
recursul la elemente care gîtuie logica carteziană,
sau care pun în discuţie probleme majore:
scandinavii şi africanii. O distincţie ce explică de ce
şi astăzi, francezii, sau în general europenii din
„centru” aşează romanul poliţist pe raftul literaturii
de divertisment (deşi, potrivit unui sondaj al
Ministerului Culturii, efectuat din zece în zece ani,
privitor la practicile culturale ale francezilor, acesta
a devenit genul cel mai citit), în vreme ce în ţările
din Nord el este deja asimilat genurilor ”serioase”,
iar în Africa a început să îngrijoreze regimurile
totalitare şi să fie considerat ca subversiv, datorită
multiplelor sale registre de semnificaţie şi
indecidabilităţii legilor sale.
Între aceste două extreme are loc decorticarea
societăţii actuale, a erorilor, tarelor şi slăbiciunilor
sale. Şi nu numai… Deja evocatul comisar
Erlendur este reputat şi pentru presupusele sale
puteri şamanice, de fapt întreaga operă a lui
Arnaldur Indridason rămîne puternic ancorată în
universul magic al sagăi islandeze. De altfel, în
romanul Hipotermie (2007), comisarul Erlendur
recunoaşte explicit că se dedă la altceva decît la o
anchetă poliţistă stricto sensu. Tema care bîntuie
cartea este viaţa de după moarte. Mai mult decît
celelalte romane ale autorului, Hipotermie se leagă
175
în mod evident de subgenurile romanului poliţist
metafizic şi/sau psihologic.
Tot aşa, la celălalt capăt al planetei, „Lumea
noastră este magie şi mister”, după cum declară
Soga-13, detectivul din Sorcellerie à bout portant
(Vrăjitorie la îndemînă). Achille Ngoye dă glas, în
scrierile sale, pregnanţei supranaturalului în sînul
societăţilor africane, credinţelor în premoniţii,
recursului la arta divinatorie a „caurilor”, care
dezvăluie ce e ascuns, revelează trecutul şi prezic
ceea ce trebuie să se întîmple, puterilor protectoare
ale marabu-ilor, adică ale fetişiştilor şi
vindecătorilor, şi celor răufăcătoare ale vrăjitorilor.
„Această intensă prezenţă a iraţionalului într-un
gen care cîntă victoria raţiunii face să se clatine
edificiul poliţist”, potrivit lui Fanny Brasleret.
Astfel, noii maeştri ai thrillerului de la „cercul
polar” sunt suedezi, norvegieni, islandezi,
finlandezi şi danezi. De la Stieg Larsson la Camilla
Läckberg, trecînd prin Jo Nesbø, Lisa Marklund
sau Mons Kallentoft, intrigile totodată complexe şi
spectaculoase disimulează cu greu o critică socială
şi politică virulentă a unei lumi care nu mai este ce
a fost, sau ceea ce ne imaginăm dinafara că este.
Henning Mankell, unul din starurile misterului
suedez spunea că „societatea şi contradicţiile ei
devin foarte limpezi atunci cînd scrii un roman
poliţist”. În ciuda ratei sale de omucideri care
figurează printre cele mai scăzute de pe planetă,
literatura neagră scandinavă schiţează o societate
destul de toxică şi ipocrită, violentă şi
ranchiunoasă, sfîrtecată de corupţie politică şi
înecată în birocraţie, foarte departe de modelul
social-democraţiei pe care îl ridică în slăvi
conducătorii. Inspectorii, detectivii, jurnaliştii, fie
bărbaţi, fie femei, sunt cu toţii fiinţe neliniştite şi
singure, sau neliniştite în familie, traversînd lungi
momente de introspecţie, abundent stropite, de
obicei. O ironie amară strîmbă adesea acele chipuri
mai curînd morocănoase şi colerice, deşi foarte
competente, sofisticate şi fundamental
compătimitoare, atît de diferite de umorul sănătos
şi gros, pocnind de bucuria de a trăi, al personajelor
siciliene ale lui Andrea Camilleri, de exemplu.
Crimele nordice – întotdeauna complicate, cu
rădăcini adînci, navigînd între frustrări, gelozii,
laşitate istorică, tulburări mentale, degenerescenţe
176
de tot felul – sunt cu atît mai tulburătoare cu cît vin
să perturbe o seninătate şi un echilibru aproape
utopice, la o privire superficială.
Acest fenomen nu e uşor de explicat, dar se pare
că intenţia, mai mult sau mai puţin declarată, a
autorilor respectivi este de a arăta cumva reversul
medaliei, disfuncţiile acestor comunităţi naţionale
percepute dinafară ca fiind ideale, dar în fond
incapabile de a se repune în discuţie şi înţepenite
într-o ideologie rigidă. Romanele, altfel scrise cu
mare talent, dezvoltă o reflecţie sociologică abil
structurată şi ating profunzimi pe care multe texte
poliţiste sunt departe de a le cunoaşte. Denunţarea
aparenţelor, a iluziilor larg răspîndite, a distanţei
dintre vis şi realitate, analiza resorturilor ascunse
ale societăţii, studiul personalităţilor nebuloase,
revelaţiile destabilizante privitoare la anumite
aspecte din trecutul naţional — tot atîtea
investigaţii al căror interes îl depăşeşte pe cel al
anchetei criminale propriu-zise — au devenit
tocmai prin aceasta consubstanţiale romanului
poliţist scandinav.
Cealaltă extremă avută în vedere, romanul
poliţist african, e contrarul celui scandinav, în
sensul că societăţile pe care le exprimă nu par
nimănui cîtuşi de puţin ideale, dar se apropie în
chip straniu de cel dintîi, întrucît le permite şi el
cititorilor săi să ia „temperatura” realului social şi
politic al ţărilor lor, fără ca acest lucru să li se urce
la cap, sau să le altereze plăcerea unor ficţiuni
adesea bine conduse. Este un fenomen încă nou, ale
cărui începuturi se situează în anii 1970. În linii
foarte mari, romanele poliţiste africane publicate la
sfîrşitul secolului al XX-lea şi începutul celui de
al XXI-lea ţin de două subcategorii principale: cele
care reflectă în mod mai mult sau mai puţin fiabil
realitatea africană în diferitele sale componente şi
în toată diversitatea ei, şi cele care reproduc visele
şi aspiraţiile continentului african.
În pofida prezenţei enigmelor şi investigaţiilor
în miezul marilor texte africane – cum ar fi Les
Méduses/ Meduzele (1982) sau Ces fruits si doux de
l’arbre à pain/ Fructele dulci ale arborelui de
pîine (1987) ale congolezului Gérard-Félix
Tchicaya –, indicînd o primire favorabilă a
strategiilor romanului poliţist, acest tip de povestire
a fost multă vreme conotat negativ în Africa.
CONVORBIRI LITERARE
Raţiunea pare a fi dublă, potrivit explicaţiei lui
Fanny Brasleret: „Considerată ca o sub-literatură în
ţările francofone, ca şi în Hexagon, această
categorie romanescă era pe deasupra taxată şi ca
divertisment burghez de către intelligentsia
africană.”
Ne putem întreba – şi criticii se întreabă la
rîndul lor – ce sens are scrierea şi publicarea unor
romane poliţiste africane ? Pentru a răspunde la
această întrebare dificilă, ar trebui trecute în revistă
cîteva funcţii ale acestui gen. Astfel, Lydie
Moudileno identifică cele două principale funcţii
ale primelor producţii literare poliţiste africane: „a
plăcea” şi „a interpreta realul pentru compatrioţii
săi”. „A plăcea” trimite la funcţia ludică, în vreme
ce „a interpreta” ţine de funcţiile pedagogică,
ideologică şi iniţiatică. Romanele poliţiste africane
ale lui Moussa Konaté sau Achille Ngoye, de pildă,
se alătură, în privinţa problematicii sociale, politice
şi morale celor antileze ale lui Patrick Chamoiseau
şi Raphaël Constant. Umorul, ironia, caricatura şi
sarcasmul anumitor autori postcoloniali de
naraţiuni poliţiste africane servesc la „îndulcirea”
denunţării nedreptăţilor, a prejudecăţilor sociale şi a
asprimii raporturilor între reprezentanţii puterii şi
comunitate. Mai mulţi autori africani de texte
poliţiste utilizează comicul şi autoderiziunea pentru
a detensiona o imagine adesea sumbră, aproape de
nedescris, a realităţii cotidiene din ţările lor,
asemenea marocanului Driss Chraïbi, care îşi
canalizează umorul feroce într-o serie de romane
poliţiste destul de trăsnite, al căror personaj central
este inspectorul Ali.
Romanul poliţist african
postcolonial este o formă de
scriitură ce se poziţionează ca
tribună publică pentru diferite
dezbateri. Potrivit lui
Françoise Naudillon, acest tip
de roman are mai multe
îndatoriri, între care aceea de
a face să vorbească această
societate africană, de a coborî
pînă în cele mai adînci
ascunzişuri ale ei, pînă la
secretele ei cele mai
ruşinoase – corupţie, hoţie,
CONVORBIRI LITERARE
violenţă gratuită, crime de toate felurile –,
conivenţele şi colaborările cu foştii colonizatori.
Romanul poliţist trebuie să permită emergenţa unei
raţiuni critice pentru a face faţă demonilor
societăţilor africane, precum rasismul şi
tribalismul, devierile sexuale, absenţa unui sistem
solid de valori.
Aceste cîteva piste ale unor eventuale cercetări
ulterioare conduc deja către un rezultat destul de
surprinzător, anume că atît la polul „alb”, cît şi la
polul „negru”, cîmpul semantic esenţial al acestor
texte pare să se structureze în jurul noţiunii de
„societate” » - străpungerea ironică a iluziilor unei
societăţi bine ascunsă în mănuşi elegante, în sfera
„albă”, decodarea şi descrierea malversaţiunilor
unei lumi bolnave, totul învăluit în umor şi magie,
în sfera „neagră”. Acelaşi miez, două săgeţi de sens
invers, acelaşi efect.
Potrivit lui Goethe, culorile nu sunt rezultatul -
să-i spunem negativ, pentru că unilateral – al
luminii refractate, ci mai curînd produsul unor
întîlniri individuale în spaţiul dintre alb şi negru,
adică rezultatul plenitudinii reduse sau al vidului
umplut. Aici se situează miza discursului narativ al
romanelor poliţiste.
În secolul al XIX-lea, Vestul (re)descoperea
Estul şi, cu scriitorii şi pictorii în frunte, se precipita
într-acolo pentru lungi sejururi inspiraţionale.
Astăzi, ne întoarcem privirea spre celelalte două
extreme, Nordul şi Sudul, Scandinavia şi Africa. Şi
apoi?
ACTUALITATEA FRANCEZÃ
177
 ANTICHITÃÞI ACTUALE
DESPRE CENTONES ,
DIN NOU
Sara Ehrling, De inconexis continuum. A Study
of the Late Antique Latin Wedding Centos,
Göteborg, Göteborgs universitet, 2011.
O teză de doctorat accesibilă online
(gupea.ub.gu.se) este dedicată poemelor nupţiale
de tip cento, reprezentate de două memorabile
opuscule: Cento nuptialis, al lui Ausonius (sec. IV
d.H.), şi Epithalamium Fridi, compus probabil în
secolul următor, în Cartagina. Cele două centones
sînt unicele lucrări „vergiliene” de acest gen din
latinitatea tîrzie, iar statutul lor legitimează o
analiză comparativă. Autoarea, Sara Ehrling, le
descompune şi le recompune, cu o riguroasă
minuţiozitate, dublată de o dezvoltare incitantă a
subiectului, de la un capitol la altul, care face din
această teză de doctorat o carte bună de citit,
indiferent de prezenţa sau absenţa pregătirii
filologice a publicului său.
Specia poetică a cento-ului se raportează, prin
definiţie, la doi autori. Simplificînd discuţia şi
limitîndu-ne la Cento nuptialis, cei doi autori sînt
Vergilius şi Ausonius. Altfel spus, fiecare cuvînt
din acest cento aparţine unui vers vergilian, reluat
integral sau ca hemistih de Ausonius. Sursa
explicită nu anulează însă defel statutul auctorial
al poetului din secolul al IV-lea. Virtuozitatea
asamblării unor segmente pre-existente, de mici
PARTENERII ZILELOR REVISTEI „CONVORBIRI LITERARE” 2017
MINISTERUL CULTURII ŞI IDENTITĂŢII NAŢIONALE
PRIMĂRIA MUNICIPIULUI IAŞI
SPONSORII ZILELOR REVISTEI „CONVORBIRI LITERARE” 2017
S.C. COTNARI S.A., UNIVERSITATEA APOLLONIA IAŞI, EDITURA DOXOLOGIA
IAŞI, S.C. BLUESIM&Co SRL IAŞI, S.C. KOLOS GROUP S.R.L. IAŞI
178
Ioana COSTA
dimensiuni, are ca revers un rezultat poetic de
sine stătător, care se oferă deplin apetitului poetic
al cititorului. Cititorul, la rîndul său, nu are decît
de cîştigat din permanenta raportare la textul
sursă, a cărui cunoaştere în detaliu est
comparabilă cu cea a autorului secund. Doi autori
de calibru egal, un cititor bine cultivat şi un poem
care dintr-o specie aparte: acestea sînt elementele
care încadrează cento-ul şi îi sporesc valoarea,
deopotrivă poetică şi de mărturie a unui nivel
cultural înalt în planul lecturii.
Analiza Sarei Ehrling pune în lumină straturile
de percepţie. Textul ausonian lizibil independent
se multiplică în momentul în care versurile sau
jumătăţile de vers vergiliene sînt reaşezate în
contextul lor originar. Lectura simplă a cento-ului
devine profundă şi se împrospătează infinit atunci
cînd memoria cititorului întregeşte versurile şi
pasajele din sursă. Poemul ausonian primeşte în
felul acesta o faţă nevăzută, care se alcătuieşte din
tot ceea ce lipseşte din opera vergiliană, vers cu
vers, hemistih cu hemistih.
Una dintre etimologiile termenului cento – cea
mai plauzibilă, de altfel – trimite la „butaş”,
fragmentul desprins din plantă pentru a fi lăsat să
facă rădăcini. Este o vizualizare elocventă a
acestei specii literare.
ANTICHITÃÞI ACTUALE
CONVORBIRI LITERARE
 ARTE
UN PORTRET DIN CRÎMPEIE
Trecutul ne face mereu daruri frumoase. Trecutul
teatrului vreau să spun. Unul dintre cele mei recente
asemenea daruri este cartea despre marele actor Ştefan
Braborescu*, ediţie îngrijită de Roxana Croitoru şi Irina
Zlotea şi apărută în colecţia Galeria teatrului românesc
(serie coordonată de Florica Ichim). Autoarele ediţiei
realizează un portret din crîmpeie, adunînd cu minuţie şi
asamblînd cu inspiraţie fragmente de biografie,
documente, cronici, scrisori, evocări, interviuri, producţii
literare (poezie, proză, eseu, portret) lăsate în urma sa de
cel care a fost un maestru al scenei româneşti timp
îndelungat – adică o mare parte din secolul al XX-lea (n.
1883 - m. 1971) şi care a slujit trei teatre naţionale
(Craiova, Iaşi şi Cluj) şi a fost un eminent profesor la
Conservatorul dramatic din inima Ardealului.
Ca şi celelalte cărţi datorate Fundaţiei Culturale
„Camil Petrescu” şi revistei „Teatrul azi”, şi aceasta se
înscrie în acţiunea programatică de „a nu ne uita
modelele, reperele, valorile” (cum zice, în Cuvîntul
înainte, coordonatoarea Fundaţiei). Din păcate, nu ne
dăm seama de importanţa memoriei în prezentul vieţii
noastre, neglijăm valorile trecutului, dacă nu chiar le
dispreţuim. Seria de cărţi din Galeria teatrului românesc
se opune cu obstinaţie acestei păguboase tendinţe.
Aşadar, să ni-l amintim pe Ştefan Braborescu (cei
care a avut şansa să-l vedem pe scenă) şi să-l prezentăm
aşa cum a fost celor care n-au avut această şansă, dar sînt
deschişi spre cunoaştere.
În cuvîntul înainte amintit („O vorbă...”), Florica
Ichim mărturiseşte că la văzut în ultimul lui spectacol –
Constructorul Solness de Ibsen, în regia lui Vlad Mugur
(1964). În ce mă priveşte, am fost avantajat căci l-am
văzut şi în alte roluri (Luca din Azilul de noapte de Gorki.
Groparul din Hamlet de Shakespeare şi Profesorul din
Febre de Horia Lovinescu, toate în regia lui Const.
Anatol) în perioada (anii ’50-’60) în care teatrele
naţionale din Iaşi şi Cluj făceau schimb de spectacole (cu
întreg afişul unor stagiuni). Am fost fascinat de
personalitatea lui şi recunoşteam în evoluţiile sale
scenice înrudiri cu arta interpretativă a marilor actori
ieşeni împreună cu care a jucat un întreg deceniu (1914-
CONVORBIRI LITERARE
ªtefan OPREA
1923) perioadă decisivă în formarea sa, în
C A R T E A D E T E AT R U
definitivarea personalităţii şi în asumarea unui stil
propriu. Căci iată cum declară el însuşi într-un
interviu acordat criticului clujean Ion Maniţiu, în
1966, referindu-se la mişcarea teatrală din capitala
Moldovei: „...după cum bine se ştie, această
mişcare înseamnă pentru teatrul nostru nu numai
începutul ei, ci şi stilul. Observaţia nu-mi aparţine,
ea a fost făcută de regretatul poet şi regizor Radu
Stanca: Iaşul este nu numai teatrul cu cea mai
îndelungată tradiţie istorică, dar şi un teatru la care
se poate vorbi de un stil propriu. Un actor care a
trecut prin şcoala ieşeană se poate recunoaşte
destul de uşor chiar şi într-o altă ambianţă scenică
decît cea propriu-zisă a Iaşului. Voci grave, cu
sonorităţi ample, înclinaţia spre expresia
răscolitoare a sentimentelor atunci cînd joacă
dramele lui Tolstoi, sau pline de un unor suculent atunci
cînd îl interpretează pe Goldoni; realismul actorilor
ieşeni e grav şi copleşitor. Stilul de joc al muntenilor e
mai meridional, mai spumos, înclinat spre pamflet, cel
ieşean nu accentuează ritmul exclamaţiei verbale, ci
sondează ci obstinaţie straturile cele mai adînci ale
conştiinţei”.
Lucrurile devin şi mai clare dacă adăugăm şi
următoarea mărturisire: „Et in Arcadia ego! Am fost şi eu
la Iaşi (angajat de directorul Mihail Sadoveanu în
stagiunea 1913-14), n.n. Şt. O.). La Iaşi am început să mă
afirm şi tot acolo am avut primele mele satisfacţii
profesionale [...], acolo, la Iaşi, am învăţat cu adevărat ce
înseamnă teatrul şi am învăţat cu adevărat să joc teatru,
acel teatru profund realist, cu aplicaţie spre sondarea
celor mai adînci straturi ale conştiinţei”.
Aşa l-am perceput în tinereţile mele de spectator,aşa
l-am redescoperit, mai tîrziu, în evocările fostului său
elev de la Conservatorul dramatic din Cluj, Teofil Vîlcu
(evocări pe care le-am reţinut în cartea pe care i-am
dedicat-o – Măria Sa Teofil Vîlcu) şi, iată, aşa îl re-
descopăr acum în calda evocare colegei şi prietenei mele
Roxana Croitoru care, fiică de actori, a crescut în Teatrul
Naţional din Cluj, printre „monştrii sacri” ai scenei:
179
„Primele mele amintiri... Încerc din fragmente, crîmpeie
să-i reconstitui personalitatea [...] copilul din mine nu-l
percepea bătrîn. Ea o persoană importantă şi afectuoasă,
un om mare... l-a, văzut jucînd pe scenă – Pantalone în
Mincinosul de Goldoni... mă fascina mobilitatea sa
expresivă. Apoi, în Intrigă şi iubire de Schiller... reţin
doar sfîşietorul monolog adresat fiicei... el mă fascina...
L-am urmărit apoi în Akim din Puterea întunericului de
Tolstoi, în Groparul din Hamlet, în Hărman din Apus de
soare... de fiecare dată puternic impresionată de jocul
său, de puterea cuvintelor sale, care pătrundeau adînc în
mintea şi în sufletul meu de tînăr spectator. Dar mai ales
mi-l amintesc în ultimul său rol pe scena Naţionalului, în
Knut Brovik din Constructorul Solness... Aşezat în
fotoliu, în proscenium [...], domina sala prin seninătatea
înţelepciunii sale de octogenar. Replicile vibrau, se
transmiteau cu mare emoţie şi sala răsuna de aplauze [...]
Ceea ce spunea el de pe scenă nu era fără urmări. Îl purtai
în gîndurile şi în trăirile tale de spectator cu replicile pe
care le aşezai în timp la locul lor în ierarhia valorilor
personale”. Norocoasă spectatoare Roxana Croitoru!
Norocoşi şi noi, cititorii, care aflăm „direct de la sursă”
opinai unui om din interiorul fenomenului teatral.
Dincolo de aceste emoţiona(n)te mărturii, Roxana
Croitoru, împreună cu Irina Zlotea, a chibzuit
profesionist structura cărţii astfel ca personalitatea,
imaginea, activitatea, contribuţia la dezvoltarea artei
scenice, ţinuta artistică şi intelectuală, realizările literare
şi tot ce ţine de trecerea prin lume şi prin teatru a unui
„chemat” şi „dăruit cu har” să apară cititorului în lumina
adevărată, adică aşa cum a fost şi cum trebuie păstrată în
memoria teatrului.
Sînt de mare importanţă, pentru realizarea „staturii
spirituale” a actorului, contribuţiile unor personalităţi
teatrale, literare, culturale care l-au cunoscut pe Ştefan
Braborescu, contribuţii pe care cele două realizatoare ale
ediţiei le reţin şi le distribuie judicios în paginile cărţii.
Regizorul Vlad Mugur, de pildă, referindu-se la maree
actor, ne asigură că „oamenii aleşi ne ajută să înfrîngem
imperiul uitării”, că Ştefan Braborescu a fot „un mare
artist al înţelepciunii” care nu poate fi legat de un gen sau
de un stil, ci de un univers teatral” şi că actorul-profesor
a vibrat pe scenele româneşti încă multă vreme după
dispariţia sa fizică; a vibrat prin foştii săi elevi”.
Un alt regizor (şi literat), Radu Stanca, îi făcea un
excelent miniportret: „... inteligenţă scînteietoare, ochi de
veveriţă neliniştită, aproape zburdalnic în manifestările
lui, duios şi înţelept, dar înţelept fără solemnitate, ci cu
ironie şi sarcasm...” Iar Lucian Blaga (din opera
dramatică a căruia Ştefan Braborescu a regizat şi a jucat
multe piese) îl situa „printre cei dintîi artişti care s-au
străduit să aducă o notă de intelectualitate în viaţa teatrală
180
clujeană”. Mihai Codreanu, apoi, nota undeva: „... străin
de frămîntările culisei, preocupat doar de artă, pe care.
prin dragostea şi abnegaţia sa, o servea cu dăruirea
marilor artişti...”, pentru ca un alt regizor, Victor
Bumbeşti, să încheie: „... poetul, actorul şi omul deosebit
poate să privească mulţumit rezultatele unui trecut pe
care l-a învins prin lupta sa neobosită...”
O pagină interesantă în acest volum, care ar putea
reţine atenţia actorilor de azi, sau a studenţilor în teatru,
este cea în care actorul (într-un interviu acordat lui
Florian Potra) vorbeşte despre metoda sa de lucru, despre
felul cum abordează şi concepe personajele interpretate:
„Metoda mea de muncă valabilă atît pentru interpretările
actoriceşti, cît şi pentru munca de regizor artistic este de
a porni de la autor, de la piesă. Pentru că nu se poate
realiza un personaj care să fie rupt de creaţia autorului
[...] Studiul mediului, al psihologiei personajelor, precum
şi al stilului, al formei artistice, studiul operei integrale şi
al epocii autorului sînt, toate, elemente necesare
pregătirii unui rol [...] Pe de altă parte, consider că un
actor poate juca orice rol, chiar şi cele opuse
individualităţii sale, fiindcă în fiecare din noi se găseşte
întreaga gamă a sentimentelor omeneşti. Rămîne însă de
găsit numai posibilitatea şi forţa prin care aceste
sentimente pot fi exprimate”.
Mai sînt în acest excelent volum şi alte documente,
de-a dreptul preţioase pentru istoria teatrului, scrisori de
la diferite personalităţi, profiluri pe care autorul le-a
dedicat unor colegi, producţii literare publicate în presa
vremii sau în volume (de poezii, de nuvele) şi, mai ales,
o foarte valoroasă teatrografie, cu spectacolele de la cele
trei teatre naţionale la care Ştefan Braborescu a fost actor,
traducător şi regizor; pe lîngă datele de generic obişnuite,
spectacolele sînt însoţite de comentarii critice, ceea ce îl
ajută pe cititorul de azi, iubitor de teatru, să afle şi să-şi
facă o părere despre evoluţia artei spectacolului.
Spunînd, în încheiere, că actorul a interpretat peste
300 de roluri din marea dramaturgie universală şi din cea
naţională, iar directorul de scenă a montat zeci de piese
din aceeaşi zonă a creaţiei dramaturgice, aducem lauda
cuvenită editurii Cheiron, Fundaţiei „Camil Petrescu” şi
celor două colege autoare ale ediţiei, pentru această
ofertă editorială pe cît de frumoasă şi valoroasă, tot pe
atît de utilă culturi teatrale şi neuitării; e spre bucuria
noastră şi spre necazul celor care ar vrea să uităm cine
sîntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Şi sînt
destui aceia care...
* Ştefan Braborescu. Portret din crîmpeie. Ediţie
îngrijită de Roxana Croitoru şi Irina Zlotea. Ed. Cheiron şi
Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”. Revista „Teatrul azi”
(supliment), Bucureşti, 2016, 284 pp.
CONVORBIRI LITERARE
 SAU FERICITA ÎNTRISTARE
În Ultima zi (Cel Mai Bun Film Românesc la TIFF
2016), Gabriel Achim (Visul lui Adalbert, Carne de
iepure, Bric-brac, Verigheta) se apropie de una din temele
cele mai ocolite de fiinţa zisă om: cum te-ai comporta
dacă ai şti că e ultima ta zi din ceea ce, dincolo de felurite
necesităţi materiale, atât de imprecis numim viaţă. Altfel
spus, cât de pregătit eşti să treci de „vama” ei? Printr-o
farsă cu posibile conotații tragice, Achim ne invită, cu
acest al doilea lungmetraj al său, să medităm la marele
curaj care ne lipseşte. Gestul e cu atât mai provocator, cu
cât – nu în ultimul rând, datorită repertoriului cvasi-
uniformizat din sala de cinema – dispoziţia spectatorului
de film de a întreţine o idee mai mult de câteva secunde a
scăzut vertiginos în ultima vreme.
Despre ce curaj e vorba, implicit, în Ultima zi? Despre
acela de a-ţi putea cuprinde cu mintea înnoită (acesta este
sensul termenului grecesc de μετάνοια) risipirea şi de a
pune un nou început vieţii tale. De a sta, de pildă, neclintit
la poarta unei mănăstiri când eşti pus la încercare (ca în
Pateric, aşa cum spune Adrian, personajul interpretat de
Mimi Brănescu), dacă într-adevăr vrei să „te rupi de
lume” (stricto sensu: de o femeie care e acum nevasta
altui bărbat) pentru a o putea înţelege şi iubi fără patimă.
Pe de altă parte, „la mănăstire nu te primeşte fără iertare”,
ori, spune acelaşi personaj cuprins de o fericită întristare,
„e foarte greu să-ţi ceri iertare din toată inima atunci când
nu eşti sigur că îţi pare rău din toată inima”. Într-un fel,
acesta este conflictul din filmul lui Gabriel Achim: omul
firesc (a cărui fire, degenerată, se refugiază în nihilism
sau într-o formă anchilozată de „religiozitate”) versus
omul care îşi vine în fire (şi în care se naşte „făptura cea
nouă”), legalismul versus devenirea întru fiinţă. Într-o
vreme când omenirea a înlocuit, în mare parte, Postul
Mare şi praznicul Învierii cu... Iepuraşul, care e un fel de
„Iisus cel chinuit”, de „Moş Crăciun de primăvară”.
Personajul principal din Ultima zi e însă un primar
sfătos, cineast amator şi fără noroc în amor (Doru Ana se
achită onorabil de cel mai ofertant rol al său de până
acum, în cinema) pe care funcţia îl face să creadă că el e
legea şi chiar mai mult: că el e însuşi Dumnezeu. Se
vorbeşte mult despre Dumnezeu în filmul lui Achim,
CONVORBIRI LITERARE
Marian Sorin RÃDULESCU
căutând a I se „demonstra” inexistenţa. Primarul:
„Culmea rugăciunii: să te rogi pentru cineva care
PSEUDOKINEMATIKOS
nu există. Acuma, sigur că o exista o putere
transcendentă, un boss. Dar şi dacă există, parcă e
prea departe. Când să se mai ocupe şi de noi, ăştia
mici?...”. Îşi mai dau cu părerea un poliţist aflat în
subordinea primarului (Adrian Văncică), liderul
unei asociaţii creştine din nenumitul orăşel de
provincie (Adrian Ciglenean), un posibil farsor la
drumul mare (Constantin Cojocaru). Martor
taciturn al acestor dezbateri ce amintesc de Buñuel
(Nazarin, Viridiana, Calea Lactee) sau, mai recent
de Mungiu (După dealuri), Puiu (Sieranevada) şi
Jude (O umbră de nor), personajul lui Brănescu e
singurul care – kierkegaardian sau, pur şi simplu,
în duhul Părinţilor Bisericii – a înţeles că
Dumnezeu nu este o existenţă ce trebuie
demonstrată, ci un mod de viaţă în raport cu care
omul este chemat să trăiască. La un moment dat,
murmură ca pentru sine: „Dumnezeu este iubire!”.
Încercarea sa de înnoire lăuntrică (inclusiv gestul său de
milostenie) se loveşte de zeflemeaua celor din jur. Totul
este luat în zeflemea în micul univers din Ultima zi, mai
puţin zeflemeaua însăşi.
La final, pentru toţi (şi pentru nimeni) bat clopotele,
în prelungirea secvenţei analogice din Andrei Rubliov-ul
tarkovskian pe care personajele o urmăresc înainte de a
dispărea din cadru. Şi nu, apelativul Adrian Rubliov (pe
care cinicul primar îl adresează prietenului său de o viaţă
care vrea „să se facă călugăr”) nu e câtuşi de puţin „o
exagerare” şi o „ireverenţă” adusă cunoscutului cineast
rus şi filmului său. Combinaţia trimite mai degrabă – prin
jocurile secunde, deloc uşor de „prins”, ale poveştii cu iz
de pseudo-thriller – la încercarea anevoioasă de a
actualiza „în lumea de acum” (în care, nu-i aşa, există
Discovery, National Geographic şi Animal Planet, aşa că
ce ne mai trebuie religie?) nevoia de limpezire, de
„îmbisericire a minţii”, resimţită – cu fior escatologic – de
personajele medievale din sus-pomenitul film, de
Tarkovski şi de Achim înşişi.
181
 CELA NEAMŢU – MIRACOLUL
RESURECŢIEI TAPISERIEI
Apariţia volumului Tapiserie – Cela Neamţu,
apărut la „Monitorul Oficial” R.A., Bucureşti, 2017,
se constituie ca o apariţie de excepţie, de lux chiar,
avînd în vedere excelentele condiţii grafice ale
imprimării sale dar şi calităţile profesional-ştiinţifice
ale redactării întregului material.
Consultîndu-l ai revelaţia nu numai ale celor mai
reprezentative lucrări ale acestei prime Doamne a
tapiseriei româneşti, dar şi a uneia din cele mai bune
reprezentante ale genului de peste hotare. Mare parte
din albumele “stas” de artă apărute ne-au obişnuit cu
prefeţe sumare în prezentarea datelor biografice dar şi
coordonatelor estetice ale operei; aprecierile firesc
subiective, chiar părtinitoare şi exclusiviste se sustrag
adesea obiectivismului necesar scontat în cazul
omologării unui ansamblu de opinii.
Este un neajuns pe care configuraţia actualei
apariţii o exclude; dincolo de o amănunţită
cronologie a vieţii şi operei, detaliată şi cu toate
şansele de credibilitate – e alcătuită de autoarea însăşi
– volumul reproduce, prin selecţie, nu numai cele 248
de opere – mai reprezentative – ale autoarei, dar şi
majoritatea articolelor, cronicelor şi referinţelor pe
care acestea le-au generat de-a lungul vernisajelor, pe
parcursul celor aproape cinci decenii (1969-2017) de
elaborări fără vacanţe.
Se reproduc abordările critice dintre 1966 şi 2017,
ale reprezentanţilor generaţiei vîrstnice (Ion
Frunzetti, Constantin Ciopraga etc.), dar şi a celor
imediat ulterioare: Dan Grigorescu, Octavian
Barbosa, Horia Harşia, Const. Prut, Marina Preutu,
Negoiţă Lăptoiu, Gheorghe Macarie, Valentin Ciucă,
Grigore Ilisei, C. R. Constantinescu, D. Basarab-
Nanu, V. Florea, Doina Cernica, Doina Păuleanu,
Virgil Mocanu, L. Grünewald, A. Titu, Paul Lucas, R.
Bross, K. Klopschinski, Dorana Cosovanu, Simona
Vărzaru etc.
Deosebit de preţios este catalogul celor 248
182
Gheorghe MACARIE
lucrări – cele mai reprezentative – realizate între
1966-2017, într-o redactare întrevăzînd rigoarea
cunoscută a autoarei.
Întreg ansamblul informaţional, realizat prin
contribuţia majoră a artistei, structurat ulterior de Dl.
redactor Skultèty, conferă lucrării în posteritate
caracterul unui testament pentru urmaşi; se oferă un
material de prim rang, la îndemîna tuturor celor
tentaţi de a aborda analitic, în viitor, dimensiunile
unei opere unice.
Cela Neamţu se integrează pe plan european
fenomenului revitalizării tapiseriei. După peste patru
secole de glorie, tapiseria cunoaşte pe plan european,
la sfîrşitul sec. XVIII, un vizibil regres datorită
circumstanţelor sociale, nefavorabile dezvoltării ei,
dar şi unor cauze intrinseci artistice, ale genului care
renunţa frecvent la propriul lui limbaj în favoarea
celor ale altor arte vizuale. Este meritul lui Jean
Lurçat, în primele decenii ale secolului trecut, de a
reînvia această artă pe plan european, reevaluîndu-i
limbajul sub auspiciile unei evidente modernităţi.
După încercările nu lipsite de reuşite ale deceniului 7,
Cela Neamţu – absolventă din 1966 (şefă de
promoţie) a Institutului de Artă “N. Grigorescu”
(Bucureşti) activitatea creatoare a artistei cunoaşte o
permanentă ascendenţă.
Participarea, în 1967, la Salonul de Arte şi
Meserii de la Utrecht (Olanda) se constituie ca un
debut al prezenţelor ulterioare, constante ale Celei
Neamţu la manifestările artistice de peste hotare.
Expoziţiilor de la Düsseldorf , Krefeld şi alte oraşe
ale Germaniei le urmează altele, an de an, în
principalele centre artistice europene. Strălucitul
succes din 1987, la a XIII-a Bienală a Tapiseriei de la
Lausanne, o consacră într-o ierarhie a valorilor
europene şi internaţionale ale genului tapiseriei. În
paralel cu expoziţiile din ţară se succed alte prezenţe
ale tapisierei în metropolele artistice europene.
CONVORBIRI LITERARE
Expoziţia Ferestre pentru fiul meu Lis este itinerată, românesc de la Ierihon (Israel) vizează apogeul. Nu
în acelaşi an (1990), la Berlin, Bruxelles, Paris, ştii ce să admiri la aceste ample compoziţii –
Geneva... . virtuozitatea texturii, contrastele tonale fremătînd de
Urmează expoziţiile din Israel (Askelon şi sfinţenie, de iubire şi dramă, rafinamentul blajin al
Ierusalim) şi, peste un an, în 1992, deschide expoziţii culorii sau grandoarea calmă a întregului ansamblu.
în Franţa (Angers şi Soissons); în 1997 publicul Sentimentul sacrului, eşalonat în ultimele patru
american o admiră la New York şi Washington. În secole într-o continuă scădere (nu numai în artă),
2006, Societatea Artiştilor Francezi îi acordă medalia cunoaşte în lucrările Celei Neamţu o miraculoasă
de aur pentru tapiseriile expuse la Grand Salon resuscitare. Actul artistei este unul de recuperare şi
(Paris). Într-o competiţie a celor mai buni tapisieri ai relegitimare a acestei dimensiuni spirituale.
întregului mapamond, Cela Neamţu se constituie în Autoarea intuieşte şi soluţionează compensativ-
artă nu numai ca un mesager al sufletului românesc, artistic, într-o lume de incertitudini şi nesiguranţă,
ci şi ca o exponentă de marcă, pe plan mondial, a nevoia de sacru a omului contemporan. Nimeni la
resurecţiei şi revitalizării tapiseriei – gen ce ameninţa, noi, în artă, de la broderiile Putnei lui Ştefan cel Mare
după 1800, cu dispariţia... nu a mai întruchipat sentimentul sacralităţii în artă la
Cum se cuvine unui album monografic cu vocaţie cotele de sensibilitate relevate în tapiseriile Celei
testamentară, apariţia de la “Monitorul Oficial” este Neamţu.
substanţială, chiar exhaustivă în prezentarea Ctitorilor tapiseriei moderne (Jean Lurçat, Sophie
întregului ansamblu al creaţiei artistei – tapisiere. Arp etc.), depăşind în context contemporan
Pornind de la valorile artistice ale ţesăturilor noastre fruntariile propriilor ţări, dar şi cele ale Europei,
populare, dar şi de la cele post-bizantine, azi glorii accedînd spre meritată glorie şi recunoaştere, ctitori
postume ale colecţiilor mănăstirilor noastre care au trezit-o din letargia ei manieristă, conferind
medievale, Cela Neamţu le rezumă într-o modernă tapiseriei un nou statut şi un nou limbaj artistic, li se
reevaluare. Simbolurile, însemnele lor emblematice asociază şi ilustra noastră compatrioată – Cela
trădează straturile unor vechi civilizaţii. Fereastra, Neamţu.
Altarul, Pasărea sînt doar cîteva dintre acestea.
Fereastra în viziunea artistei devine un spaţiu
difuz al luminii divine, un topos al
timpului istoric şi legendei, dar şi al
destinului individual. Este un interludiu
între aici şi acolo, între spaţiul
cotidian-teluric şi cel metafizic, acces
spre speranţă şi simbol vizînd o lume
nevăzută, dar nu mai puţin reală.
Înrudite cu ciclul ferestrelor, prin
tratare, viziune stilistică, dar mai ales
consubstanţiale dominantei spirituale,
ciclul Altarelor evoluează sub semnul
aceluiaşi zenit artistic. Altarul se
constituie ca un depozitar şi catalizator
al sacrului, dar şi un iradiant al
acestuia. Linii şi culori evoluează în
subtil-miraculoase degradeuri, elansîn-
du-şi tensiunile spre acelaşi duh al
înălţimilor, înveşnicit în configuraţia
altarului. Materia este structurată
monumental, subsumată fiind aceluiaşi
har al sacralităţii şi mîntuirii.
Tapiseriile aşezămîntului monastic
A R T E
CONVORBIRI LITERARE 183
 PANORAMIC EDITORIAL
E D I T U R I M O L D A V E
Editori: Mircea Cristian Ghenghea, Iulian
Pruteanu-Isăcescu, Minorităţi şi identităţi naţionale
în spaţiul central şi est-european, Editura Timpul,
Iaşi, 2017, 174 p.
Despre activităţile „Astrei”
(simpozioanele, în fiece an cu altă
tematică) am mai amintit în
rubrica noastră, cu precădere când
era vorba de Despărţământul
„Mihail Kogălniceanu”, Iaşi, în
colaborare cu parteneri institu-
ţionali/ individuali şi din ţară, şi
din Moldova de peste Prut,
Bucovina din afara graniţelor
statale, Odesa ş.a.. Cu atât mai
mult am fost interesat să cunosc, când am avut
posibilitatea, temele abordate începând cu 2006 de când,
scrie Luminiţa Cornea, s-a acordat „atenţie mai mare
chestiunilor legate de românii din afara graniţelor ţării.
Volumul reuneşte parte din lucrările prezentate la
simpozionul cu acelaşi nume, ţinut între 2-6 noiembrie
2016, la Iaşi, Bălţi, Cernăuţi, anume – Dinu Bălan,
Identitate naţională şi religie la români în epoca
regenerării naţionale, Dan Jumară, Ipostaze ale
naţionalismului în cazul societăţilor studenţeşti din
Bucovina imperială, Zamfira Dănilă, Rolul muzicii în
afirmarea identităţii naţionale la Cernăuţi în a doua
jumătate al secolului al XIX-lea, Iulian Cătălin Dănilă,
Personalităţi culturale cernăuţene şi rolul lor în afirmarea
identităţii naţionale, Constantin Ungureanu – Evoluţia
populaţiei din regiunea Cernăuţi în perioada 1940-2001,
Stelian Mândruţ, Discursul istoriografic autohton despre
românii din Republica Moldova şi Ucraina. Istorie
„versus” politică (1990-2010), Maria Abramciuc,
Incursiuni în identitatea românilor de la est de Prut:
Andrezj Stasiuk, „Călătorind spre Babadag”, Gheorghe
Iutiş, Românii din Serbia, Iuliu-Marius Morariu, Vicariatul
ortodox român al Timocului şi rolul lui în conservarea
identităţii naţionale a românilor din Serbia, Lia Botnari,
Însemne ale copilăriei sovietice în „Copil la ruşi” de Leo
Butnaru, Diana Vrabie, Ipostaze ale rusului în proza
contemporană din Basarabia, Vlad Pâslaru, Dimensiunile
epistemice ale termenului moldovean şi conotaţiile sale
social-educative, Cristina Florescu, Identitate culturală
filologică, Cristina Ungureanu, Minoritate şi minorizare
lingvistică. Elemente sociolingvistice ale comunităţii rome
din România, Luminiţa Cornea, Cronica Simpozionului
„Minorităţi şi identităţi naţionale în spaţiul central şi est-
european”; şi, în final date despre autori.
Am menţionat aceste titluri şi pe autorii lor, în locul
unor consideraţii personale, considerând că fiecare prezintă
aspecte de luat în seamă/ care merită menţionate. Amintesc,
184
/ A U T O R I M O L D A V I
de pildă, datele statistice, observaţiile/ analizele pe care ni
le oferă Constantin Ungureanu în Evoluţia populaţiei din
regiunea Cernăuţi în perioada 1940-2001 – o imagine a
felului în care s-au întâmplat lucrurile acolo (am în vedere
nu doar datele despre români şi „moldoveni”) în perioada
stalinistă/ sovietică, apoi în Ucraina, recent. Sau textul lui
Stelian Mândruţ despre Discursul istoriografic autohton
despre românii din Republica Moldova şi Ucraina – de
Stelian Mândruţ, cu datele/ analizele sale şi despre
românism/ românofobie şi modul în care sunt sau nu
„manipulabile” în anumite contexte (cum s-au nuanţat/ au
fost afectate datele după un tratat/ eveniment politic sau
altul), şi felul în care au lucrat/ colaborat cercetătorii/
politicienii în acest domeniu.
Fiecare text în parte oferă o perspectivă de interes
eventualului cititor, mai mult sau mai puţin specializat.
Vasile Diacon, Ţinuturi româneşti nerecuperate
sau pierdute la conferinţele de pace de la Paris,
Editura PIM, Iaşi, 2017, 194 p.
Un subiect care ar trebui
studiat altfel (şi) în şcolile noastre,
şi mai ales înţeles, în ce priveşte
motivele/ „detaliile” drumului
până aici, şi cu toate implicaţiile
de atunci (felul în care s-au situat –
şi de ce/ cum au motivat – diverse
„puteri” faţă de aceste probleme
ale României, inclusiv – sau mai
ales – Rusia/ URSS şi SUA),
abordează Vasile Diacon în acest
volum. Ca să nu mai vorbim şi
despre soarta, în timp, a românilor de acolo, cum e viaţa lor.
Sau dacă mai sunt români acolo, azi.
Sunt lecţii ale istoriei pe care dacă şi noi, dar şi aleşii
noştri le-ar înţelege (cu argumentele pentru care un teritoriu
ar putea sau nu să fie considerat al nostru) cu adevărat,
poate am discuta mai atent multe din lucrurile care astăzi ne
par aşa de „evidente”/ „stabilite” prin tratate/ înţelegeri ş.a..
De pildă, amintim că în 1822 E. Klein „estima un număr de
200.000 de români care trăiau în Bulgaria”, iar G. Căliman,
călătorind în 1864 până la Belgrad, nota că „majoritatea din
satele de lângă Dunăre şi înăuntrul Continentului
(Peninsulei) sunt români… De la Belgrad până la Negotin,
în Serbia şi apoi în Turcia (=Vidin), toate satele sunt de puri
români până la Vidin, de unde încep oardele tătare”. Apoi,
după tratatul semnat la Neuilly sur Seine, 27 noiembrie
1919 (între altele, Cadrilaterul a intrat în graniţele noastre
statale), „românii din sudul Dunării aveau să fie pierduţi
pentru totdeauna”. Despre frontiera cu Ungaria, stabilită
după tratatul de la Trianon (pe care vecinii noştri de pe la
sfârşitul primului mileniu încoace, îl contestă mai mereu,
numindu-l „dictat”), care ar fi trebuit să fie undeva pe la 6
CONVORBIRI LITERARE
km de Debreţen, de exemplu, apoi la confluenţa Tisei cu
Ceremuşul ş.a. Ungurii, scrie autorul, au contestat
continuu, au şicanat, au atacat şi armat, au protestat până
ce, în 1930, la Liga Naţiunilor au spus chiar că românii ar
fi „lipsiţi de orice fel de viaţă culturală cu caracter
românesc”; atunci Titulescu a folosit ca argument revista
„Convorbiri literare”. „Banatul sârbesc” (cu Valea/ Craina
Timocului şi parte din Voivodina, şi o parte din regiunea
din stânga Dunării, Banatul Timişean, cel împărţit aproape
în două) azi nu mai sunt în graniţele noastre statale. În
Banat, de pildă, au fost tensiuni puternice legate de
consecinţele felului în care s-au trasat frontierele, atât
sârbii, cât şi ungurii având „rolul” lor. Aici ar fi de vorbit şi
despre concesiile importante (care au costat mult ţara, au
lăsat atâţi români în afara graniţelor), făcute mai mult sau
mai puţin „justificat” de ce era atunci, dar şi de ce a urmat,
de către guvernele române, pentru „a păstra prietenia cu
sârbii”. La aceasta se adaugă şi comportamentul unor
politicieni români (ca de atâtea ori, inclusiv azi!) – să
amintim, de pildă, de Take Ionescu şi felul în care a
„propus” el un „arbitraj” în problema Banatului.
Am putea aminti multe alte lucruri despre felul în care
s-a stabilit soarta românilor şi prin aceste conferinţe, şi prin
modul cum au ştiut politicanii noştri să reprezinte
interesele naţionale, mai bine sau mai puţin bine. Cum,
repet, din nefericire se întâmplă atât de des şi azi,
folosindu-se de prea multe ori ideea unui „interes mai înalt”
– de ce o fi ceva mai „înalt” decât interesul concetăţenilor,
a ţării în care trăieşti, au trăit străbunii şi vor vieţui – dacă
le oferi o şansă – copiii tăi? (să ne amintim de negocierile
pentru aderarea la NATO şi UE, felul în care au fost
purtate, felul în care s-au încheiat diversele tratate şi cu
vecinii noştri, şi, apoi, cum se văd azi efectele) în
„contextul” ş.a. ş.a. Am concluziile mele după ce am
călătorit prin bună parte din aceste teritorii, şi nu sunt
„plăcute”.
Dincolo de a mai discuta despre mod de abordare şi alte
aspecte legate de documentar/ construcţia cărţii, sunt doar
câteva gânduri după citirea acestor pagini, în care doar să
priveşti hărţile adunate laolaltă (şi „concluzia” de la pagina
102, cu teritoriile pierdute la Conferinţa de pace de la Paris,
din 1919-1920) şi să reciteşti despre „etapele” străbătute
atunci, felul în care s-au comportat politicienii de diverse
ranguri/ conducătorii noştri faţă cu ai altor state interesate
într-un fel sau altul, chiar fără a trata totul sistematic,
aşezat, cu documentarul necesar, şi tot poate constitui o
lectură mai mult decât instructivă. Astfel de lecturi le-aş
recomanda nu doar cititorilor „obişnuiţi” ai revistei noastre,
indiferent de vârstă, ci cu atât mai mult celor care ocupă/ îşi
doresc să ocupe funcţii politice în această ţară.
George Luca, Efectul pervers, cuvânt înainte de
Al. Cistelecan, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 1998,
124 p., Eu, ticălosul şi scârbitul, Editura Limes, Cluj-
CONVORBIRI LITERARE
Napoca, 2005, 72 p., ochiul cu care Dumnezeu mă
vede, Editura Timpul, Iaşi, 2016, 72 p.
Despre George Luca au scris nume cunoscute ale
criticii româneşti. De altfel, numai
dacă ne uităm la aceste volume, la
Efectul pervers prefaţa este
semnată de Al. Cistelecan (care
spune despre autor că „intervine
abia în ultimele episoade ale
optzecismului”, până atunci fiind
„ţinut pe margine de o discreţie
împinsă spre asceză şi
recluziune”); la Eu, ticălosul şi
scârbitul, pe coperta a patra, sunt
rânduri scrise de Al. Cistelecan
(dintr-un text din „Familia”, 1/
1982), Alex Ştefănescu („SLAST”, 30/ 1986), Radu G.
Ţeposu („Cuvântul”, 7/ 1996).
Mai aproape ca frazare poetică/ scriitură, chiar ca mod
de prezentare în pagină (deşi atmosfera, modul de a vedea
lumea, chiar „tematica” nu s-au schimbat, în ultimă
instanţă cu totul/ esenţial faţă de Efectul pervers), sunt
textele din Eu, ticălosul şi scârbitul şi ochiul cu care
Dumnezeu mă vede.
ochiul cu care Dumnezeu mă vede (titlul vine de la un
cuvânt al lui Miester Eckhart, pe care autorul îl reproduce
pe coperta interioară: „Ochiul cu care-L văd pe Dumnezeu
e acelaşi cu ochi cu care Dumnezeu mă vede”), cu subtitlul
„datornic în lăuntrul nimicului”, cuprinde, scrie George
Luca, „poezioare şi alte diversiuni” scrise între 2005-2016.
Biografismul (cu elemente fie de natura amintirilor din
copilărie/ despre părinţi/frate – „Tatăl meu n-a urmat decât
patru clase primare […]/ a învăţat traiul în zeflemea şi
amorul pe ascuns/ a construit cazemate cauciucate/ de
cântat a cântat totuşi în armată şi în povestea războiului” –
Omul din Coşula, la cele din cotidianul personal
„obstacolul meu de acum – lenea mea savantă” – Liber
d.p.d.v. burghez, sau în poeme ca Viaţa la 55 de ani,
Locuinţe ş.a.), se „întretaie” cu un anume fel de a vedea
lumea, cu toate ale ei, de la Stat („Aştept să dispară Statul”)
la traiul zilnic (scăldat în „apele” unei lucidităţi dezbrăcate
de… „idilic”, şi „îmbrăcat” în ironie, realism, chiar
sarcasm/ satiră) în mediul în care trăieşte („la noi se
mănâncă bine din poezia lui Eminescu/ şi la fel de bine se
bea din povestea fiecăruia/ codiţele de topor papă însă alte
averi…” – Satira. Văzduhului mei (Botoşani, martie
2009)), dar şi un anume fel de a „chema” la o „preumblare”
în vers livrescul, filosofia/ nume ale filosofilor, metafizica
(umbra versului lui Mihai Ursachi adie în fundal), şi pe
Solomon, …„reţeta” literelor cu care scrii, poate şi un
poem („Litera e o cocotă ce ia forma literei b/ doar când
stau în timp ce cocota c/ care este o formă a literei d…”),
pe cei de la Queen şi al lor Show must go on („transpus”
într-un cotidian arid, al facturilor de achitat, datoriilor,
185
cîinilor oraşului, care schelălăie ş.a.), dar şi un mod al său
de vedea în ăst fel singurătatea, de a-şi construi o realitate
proprie între anodin/ teluric şi real aşa cum ar putea fi el
văzut de alţii. Şi spune în (V)orbitor (1): „Vin în faţa
calculatorului cu paharul meu de vin/ astfel încât/ intru în
metafizica lui şi ies din dimensiunea mea/ sufleţelul meu
smerit şi tare virtuos în arta tăcerii/ rupe legăturile cu
grădiniţa suprarealului”. În final, după toate acestea, după
ce ajunge, stând la calculator şi faţă cu sine însuşi, din „faţa
singurătăţii” „suficient mie trec în rândul sclavilor”, „astfel
încât/ sufleţelul meu datornic scrie după cum mi-e frică de
Dumnezeu/ teza iubirii din lăuntrul nimicului încă
(v)orbitor.”
Sunt câteva dintre gândurile pe care le-am avut după
lectura textelor lui George Luca, care are un fel al lui de a
vedea (chiar (re)construi în grila lui) lumea, şi de a o scrie
în vers cu ironie, uneori caustic, care pare că a fost
(re)„construită” cu atenţie, ca o simeză aranjată după un
plan, un fel al lui de a-şi vedea propria singurătate între
ceilalţi, propriul real în realul-real.
În fond, scria la un moment dat autorul, „Suntem la o
petrecere la care fiecare se serveşte singur şi vine cu ce are”
(în vol. Eu, ticălosul şi scârbitul, poemul Scena).
Mirela Savin, Câte capete, atâtea păreri, cuvânt
înainte – Liviu Manciu, Editura Ştef, Iaşi, 2015, 98 p.
Mirela Savin adună în această carte compozită de la
texte scrise cu diverse ocazii
(Revista Ex Ponto), glose/ note pe
marginea unor cărţi/ cronici de
întîmpinare mai lungi sau mai
scurte (Fascinaţia nevăzutului –
despre cartea cu acelaşi titlu scrisă
de Bogdan Mihai Mandache; Titi
Damian: Un nume, două viziuni,
Feţele multiple ale iubirii – despre
creaţia Anei Hristu; ş.a.) la eseuri
pe diverse teme, de la actualitatea
lui Caragiale, la Cervantes şi
Pirandello, Dimitrie Bolintineanu, Philippe Lejeune ş.a.
Sau, altele, la care m-aş opri înainte de toate, care se referă
la aspecte ca modul în care ne este „livrată” o realitate (şi
la TV, prin mijloacele media, dar nu numai) pe care
aproape că nu mai putem să o vedem „nepreparată şi
nonşablonată, ori felul în care ştim să ne sărbătorim/
celebrăm oamenii de artă, valorile în general, între „uitare”
şi festivism anapoda din multe puncte de vedere, când,
deodată, în aceste zile, şi parcă doar în acestea uneori,
„apetitul din şi pentru cultură se trezeşte din această
inexplicabilă amorţeală care ne caracterizează”. De pildă
legat această manieră în care „sărbătorim cu fast sau
comemorăm o serie de personalităţi”, „uitând să punem
accentul pe operă şi nu pe persoană”, ajungând astfel să
creăm „un fel de mit”, şi „doamne fereşte să avem un alt
E D I T U R I M O L D A V E
186
punct de vedere că e interzis prin lege (sau ar trebui)”.
Astfel stând lucrurile, „riscul care ne pândeşte […] ţine de
posibilitatea manipulării noastre […] de a transforma opera
literară vie într-un obiect de cult tabu la care noi trebuie să
ne închinăm şi pe care trebuie să o venerăm, (cu şi fără voia
noastră), să o cităm mereu, dar foarte rar să o răsfoim din
scoarţă în scoarţă”. Pe de altă parte, Mirela Savin nu uită
nici de felul în care trăim azi, mulţi dintre noi, în „peşteri
particulare”, ca nişte „sihaştri de masă” (cum spune
Ghunter Anders), şi, fără a avea bibliotecile din care să
scoatem o carte şi să o răsfoim descoperind lumea şi, poate,
redescoperindu-ne şi noi, „este mult mai uşor printr-o
simplă apăsare de buton” „să aflăm totul” pe calea…
internetului.
O concluzie ar putea fi că într-un fel sau altul, adesea,
dacă nu ştim să găsim calea proprie pentru a înţelege lumea
şi a ne înţelege pe noi, „mediul în care trăim nu ne mai lasă
să respirăm, ne sufocă”.
Dar, într-un fel, prin celelalte texte despre cărţi şi autori
dintr-o epocă sau alta, Mirela Savin îşi construieşte şi arată
celor doritori să citească acestea pagini care este „calea” sa,
şi pornind de la lectură, de la întoarcerea la pagina de carte,
şi de la diverse idei, între care, de pildă, în siajul re-
lecturării romanului Elena al lui Dimitrie Bolintineanu, şi
pornind de la Philippe Lejeune: „actualitatea temei
prezentului este determinată de faptul că fenomenul
narativ, în permanentă transformare, este continuu
reinterpretat”. Sau se opreşte, „dincolo de culorile
copilăriei”, la „următoarea poveste”, când ajunge, într-o zi,
în faţa rafturilor cu cărţi dintr-o librărie. Ori călătoreşte,
lecturându-l pe Pericle Martinescu, între „existenţe şi
creaţii literare. În fond, nu-i aşa?, „câte capete, atâtea
păreri”.
Sunt şi câteva concluzii despre felul în care ar putea fi
găsite „soluţii” la probleme/ dileme care ţin de această
perioadă în care ni se „livrează” un anume tip de realitate
(de tipul: ne îndepărtăm de multe aspecte, care contează,
ale vieţii noastre, ne înstrăinăm, ş.a.), pe care le aminteşte
în aceste pagini, de pildă când vorbeşte despre Titi Damian
şi un alt fel de lume literară, „la limita dintre spaţiul arhaic,
unde rolul scriitorului este conservat, şi spaţiul
contemporan, în care scriitorul se redefineşte, anume:
„întoarcerea la fundamentele relaţiilor din societatea
omenească”.
Sunt câteva gânduri de lectură, pe drumul dintre
Dobrogea şi Moldova, care mi-au relevat o autoare (ai cărei
următori paşi pe calea scrisului îi aştept), cu o grilă de
lecturi alcătuită şi în ideea felului în care vede drumul său
întru înţelegerea propriei vieţi, dar şi a lumii (literare ori
nu) în care este parte.
Marius CHELARU
/ A U T O R I M O L D A V I
CONVORBIRI LITERARE
 „ACASELE” LUI CAROL FELDMAN
În postfaţa la ediţia a doua a volumului Romanul unui
evreu, Doina Meiseles, „arhitecta” presei de limbă
română din Israel, evoca o afirmaţie făcută cu ocazia
lansării, la Tulcea, a primei ediţii: „Dacă oraşul Brăila l-a
avut pe Panait Istrati, iată că Tulcea îl are pe Carol
Feldman”; sînt, cum se ştie, locuri la noi, care, datorită
unor scriitori, au devenit ceea ce grecii numeau topos:
lîngă Tulcea lui Carol Feldman, se aşază Bucureştii lui
Mateiu I.Caragiale, Mircea Cărtărescu, dar şi Eugen
Stroe, Sulina lui Jean Bart, Iaşii lui Mihai Ursachi, Val
Gheorghiu , Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, dar şi ai lui
Ernest Huşanu, Bianca Marcovici şi I.Ştiru, Bîrladul lui
Victor Ion Popa, Cristian Simionescu, Mircea Coloşenco,
dar şi al lui Sergiu Brandea, Ştefăneştiul lui Shaul
Carmel, Bacăul lui Bacovia, desigur, al lui Ovidiu
Genaru, Sergiu Adam, Victor Munteanu, dar şi al lui Paul
Leibovici din Valea Piersicilor, Călăraşii Basarabiei lui
Nicolae Popa, sub numele de Bahuseni, Dorohoiul
Franciscăi Stoleru şi al lui Madeleine Davidsohn etc.
Cum se vede, „diaspora” literară românească din Israel
face experienţa-limită de a trăi (nu doar de a evolua sau
de a se adapta) în două culturi: în Dorohoi, Botoşani,
Ştefăneşti, Iaşi, Bîrlad, Bacău şi, iată, Tulcea, unde se vor
fi născut aceşti admirabili autori de literatură română şi
Tel Aviv, Haifa, Bat Yam... Poeţii şi, mai ales, prozatorii
israelieni de limbă română au două acase: în Israel, unde
locuiesc şi în România, în locurile unde se vor fi născut,
vor fi trăit, vor fi scris pînă au plecat în Ţara Promisă:
ajunşi acolo, au purces, mereu, la ceea ce Mircea Eliade
numea „eterna reîntoarcere”, scriind despre ei înşişi în
legătură directă cu illo tempore, o geneză reciprocă a
vieţii şi literaturii.
Două sînt acasele lui Carol Feldman din cărţi precum
Copilul din mine, Suflete deschise, De unde am venit, De-
ale lui Unu’Moişe, Povestiri de aici şi de acolo,
Domnişoara, Trifoi cu patru foi, Maria. Mozaicul unei
vieţi, Pe malul Dunării, A doua primăvară, Articole... de
larg consum, Casa cu fantome. Etajul 13, Romanul unui
evreu şi, acum în urmă, După colţ (Editura Hasefer,
2017). Om de teatru, actor şi regizor, traducător în şi din
idiş, în România şi Israel, apoi, după plecarea în Ţara
Sfîntă, mai cu seamă, prozator, Carol Feldman a
descoperit în teatru, mai întîi, pasiunea şi dragostea:
mirabila scîndură a scenei aici şi acolo, la Bucureşti şi Tel
Aviv, dar şi pe Betty, jumătatea de care tocmai s-a
despărţit într-o nesfîrşită suferinţă. În proză, Carol
CONVORBIRI LITERARE
I. HOLBAN
Feldman caută trecutul, prezenţele în absenţă, ceea ce
rămîne după ce totul pare a fi trecut încheiat, închis, etanş
sub lespedea uitării; Carol Feldman îşi salvează viaţa şi,
deopotrivă, trecutul, găzduindu-le în acasele sale, de la
Bat Yam şi Tulcea (acum, la hotelul „Europolis”, cu nume
din Jean Bart, „a doua mea reşedinţă”, cum spune), din
teatru şi din proza memorialistică ori din proza de idei a
publicisticii sale. Cărţi precum După colţ cresc dintr-o
figură retorică pe care fondatorul retoricii moderne,
Pierre Fontanier, o numea hipotipoză, iar peste mai bine
de un secol, R.Barthes şi-o asuma în termeni ce trebuie
reţinuţi: „Hipotipoza, spune Pierre Fontanier în secolul
XIX, zugrăveşte lucrurile într-un mod atît de viu şi de
energic încît ni le expune, într-un fel, privirii şi face dintr-
o povestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar
o scenă animată”; „Avem de-a face cu un fel de transă,
scrie R.Barthes în eseul Despre Racine: trecutul redevine
prezent fără a înceta însă a fi organizat ca amintire; un
tratat de pe atunci spune că în hipotipoză imaginea ţine
locul lucrului: nici că se putea mai bine defini fantasma”:
de aici cresc fantasmele, mai bine, prezenţele în absenţă
din proza lui Carol Feldman, începînd cu neuitata Betty şi
terminînd cu oameni, locuri, clădiri, călătorii, stări,
sentimente din Tulcea unde Carol Feldman a devenit, iată,
„cetăţean de onoare”.
Arta portretului şi harul povestirii sînt, în fond,
punctele tari ale prozei lui Carol Feldman; portrete-
povestiri ori, cum spune, povestiri-portrete, textele din
După colţ, ca şi din celelalte volume, reprezintă o re-
chemare a trecutului, prezentificat în absenţele sale, dar şi
o celebrare a vieţii, chiar şi în momentele dramatice ale
pierderii lui Betty, ca în evocarea emoţionantă din Betty şi
Carol – a „unirii providenţiale” Zivug. În fapt, prozele din
După colţ refac un panopticum al vieţii, cu umbrele tre-
cutului şi cu cei care (încă) îi stau alături lui Carol
Feldman, în albumele vechi de familie („fotografiile,
tablourile glăsuiesc fără grai”, scrie Carol Feldman în
Grand’ Maman), în amintirea vie a unor evenimente din
Tulcea, în care a fost protagonist (reinaugurarea Tem-
plului Israelit la 22 august 2014 şi a Muzeului unde
donează un „baston” şi o carte cu o istorie fascinantă), cu
întîlnirea unor cititori ai cărţilor tipărite, mai ales, ai
romanului Domnişoara („doamna Ionescu” din România
şi Eliahu din Ierusalim, despre care scrie istorii foarte
emoţionante, pentru că aceştia sînt în ceea ce se cheamă o
lectură de identificare); dar prozele din După colţ evocă
187
întîmplări din copilărie (Dorel şi ghioceii), figura tutelară
a Mamei, cu mîinile sale, din „anii crunţi” din timpul
războiului („Din cînd în cînd, pe două scaune de lemn
fără spetează, ea punea albia în care spăla rufele noastre
singură, mai ales în anii de război. Căci nu aveam bani să
luăm o femeie... Mama le spăla cu săpunul de rufe cu care
ne spăla şi pe noi, copiii. Mirosul lui acid parcă-l mai am
şi acum în nări... Rufele, cu cearşafurile peticite de
mîinile mamei, pe care nici pe ele nu le pot uita. Nici
peticile şi nici mîinile mamei. Mai ales mîinile mamei, a
cărei pricepere de a le folosi în multe şi diverse
împrejurări, ea ştia atît de bine! Ca nimeni altcineva!
Gingaşele mîini ale mamei! În ciuda bătăturilor, tăieturi-
lor, umflăturilor, zgîrieturilor, rosăturilor, tremurăturilor...
Priceperea lor unică!”), pîinea „unsă” cu mămăligă din
Pîine şi mămăligă, dar şi figura clasică a mamei evreice,
Eşes Hail, bunica (Grand’Maman), tot felul de personaje
care vin dintre umbrele trecutului (mătuşa Motea, Moşe,
„electrician, bun meseriaş şi om de treabă”, mai mult, „un
partener de conversaţie deschis şi plăcut”, Fanny
Argintaru dintr-o povestire-reportaj, Şilul din Tulcea,
subiect al unui viitor roman posibil, Adam Răileanu,
ALERGĂRI CĂTRE SINE
ALE POETULUI ÎNDRĂGOSTIT
Doru-Mihai Mateiciuc e acum la al treilea volum de
poezii şi se anunţă tot mai mult ca un nume extrem de
serios de care cei de bună credinţă vor ţine cont cu
siguranţă în comentariile ce privesc starea poeziei
contemporane. După Rafee şi Iluizia, poetul bucovinean
revine cu Antierotica (Junimea, 2017, cu un cuvînt
însoţitor semnat de Ioan Holban). Primite elogios de
critică, primele două volume sunt completate acum într-o
serie de trei într-un mod neaşteptat şi cu atît mai productiv
totodată. Dacă primul reprezenta o asumare matură şi de
calitate ireproşabilă, fiind o vedere de azi a poeziei
exuberanţei juvenile specifice debutului din vremea unei
studenţii din alt timp, al doilea volum era deja elaborat cu
dichis şi statua o paradigmă operatorie ce distila imagini
ale poeziei, iubirii, călătoriei spre departe într-o
unificatoare pecete a iluiziei, singura certă, în chip
paradoxal. (Mai trebuie spus că avea să urmeze pentru
Doru-Mihai Mateiciuc apariţia unui volum ce antologa
cele mai bune poeme din primele două cărţi, fiind traduse
în limba franceză şi scoase în lume de către una dintre
prestigioasele case de editură din Paris); acum, nu de
multă vreme, iată acest nou volum, provocator încă de la
titlu, amintind de forţa manifestelor: Antierotica.
188
profesorul de matematică din liceu, profesoara de
română, Măndiţa Grigorescu, Baba Sura, un personaj care
apare şi în alte cărţi ale prozatorului, bunicul, Zeida
Zeilig, tatăl, „un om mîndru”, „cărticica”-sidur, lăsată pe
o noptieră de spital când era rănit în război, saga unei
prietenii statornice cu Victor Iancu din Tulcea şi, mai ales,
mirosurile care reînvie trecu tul, oamenii, casele,
întîmplările: mirosul de busuioc şi tabac din cămăruţa
Babei Sura, cel acid al săpunului de rufe din albia mamei
şi mirosul iute-plăcut „de pap, lac, spirt denaturat,
amestecat cu cel de cauciuc, de talpă pentru pingele sau
de piele tăbăcită” din atelierul de cizmărie al bunicului
Zeida Zeilig.
Patru sînt vehiculele cărţii: amintirile, mirosurile,
fotografiile din albumele de familie şi visele pe care Carol
Feldman le adună pentru a împlini o viaţă de om aşa cum
a fost, în (i)realitatea amintirii, în sugestie şi imaginar;
umbrele trecutului, prezenţele din absenţe îl însoţesc pe
Carol Feldman în toată proza sa, exemplară pentru
segmentul de literatură română contemporană care se
scrie, acum, în Israel.
C. DRAM
Într-o abordare ideologică formală, prefixul anti-
trimitea spre gîndiri mai degrabă ultraconservatoare, care
înţelegeau astfel să protejeze ce aveau de protejat; într-un
imaginar al poeziei, formula aleasă de Doru- Mihai
Mateiciuc, dincolo de îndrăzneala celui care îşi asumă cu
superbie adevărata maturitate poetică, duce spre
propunerea unui filon prea puţin cultivat într-un imaginar
bîntuit de iubire şi de toate cele care derivă poetic de aici,
anume antierotica nu doar ca eretică provocare ci, mai cu
seamă, ca modalitate estetică de abordare.
Un început fusese în Iluizia, un construct semantic ce
lega şi dez-lega o posibilă realitate atrasă în sfera
poeticităţii (iubita) de siguranţa existenţei iluzorii a
acesteia, ea fiind la fel de detectabilă ca şi domniţa
teluric/ celestă a bunului Don Quijote. Aşa că un poem
precum infarct poate fi o capcană sau o stratagemă plasată
în primul ciclu al volumului de faţă, numit chiar
Antierotica: „prea fecioara fecioarelor/ cu inima gurii ei/
explodează-n sărut”, volum din care vom vorbi acum
doar despre primul ciclu, care reia numele volumului, din
motive ce ţin doar de provocarea invocată mai sus.
Celelalte două cicluri, Efigii, respectiv Ecouri, încă mai
păstrează cîte ceva din verva boemă a optzecistului care
CONVORBIRI LITERARE
îşi făcuse un nume prin revistele timpului.
„Antierotica” postulată de Doru-Mihai Mateiciuc nu e
doar epifania unui „autoerosperdant” (ar fi multe de spus
despre această imagine elaborată ce adună exerciţii de
autoadulare laolaltă cu clamările veşnic masculine ale
celui sortit să piardă, ca şi despre multe alte chestiuni ce
privesc o anume sintaxă productivă semantic) şi nici o
sumă de demitizări interpretative precum „auzul ascuns.
mirosul gustat/ văzul pipăit. de o istorie a mea/ aşa intri în
bibliotecă/ ca într-un vagin personal” ci e o construcţie cu
pornire încă din Iluizia; tocmai din acest motiv, un poem
precum cealaltă pleoapă surprinde prin insolita sa
prezenţă într-o contextualitate de „anti”: „treceai şi lăsai
brînduşe în brazdă/ la fel de curată la fel de subţire/
precum este roua spînzurată pe fire// şi aş fi vrut să te ştiu
aproape/ aruncînd licurici peste flori de cireş/ vorbind
înainte şi după// afară vîntul iscă luceferi de-o noapte/ îi
ating cu fruntea şi mă doare/ afară susură amurgul din
case. afară/ copacii scot flăcări prin frunze// tu unde eşti
cînd nu eşti/ cîte zăpezi odihneşti între noi/ netopite
mărturisite tu-tu/ altar ascuns sub o pleoapă// iar eu amurg
domestic eu/ o caut întotdeauna pe cealaltă”. E în acest
poem, mai aproape ca niciodată de „dulcele stil clasic”,
acel ceva din care poate porni toată „antierotica”: dintre
toate poemele de aici, e departe cel mai întors către
„romantisme” modernizate pe linia Labiş/ Nichita;
ultimul distih însă cu o imagine memorabilă („amurg
domestic”) anunţă „căutarea căutării” care e chiar mobilul
acestui rar întîlnit filon în poezia noastră care este
antierotismul, acum în varianta sigură pe sine Doru-Mihai
Mateiciuc: „o caut întotdeauna pe cealaltă”.
De aici, întrevedem o construcţie a unui ”templu”
spre care ajungi urcînd şapte trepte simbolice, cu necesare
abateri de genul anexă aparentă, ajungînd în neantul
antierotic... sau înapoi la iubire.
Există, astfel, o navigare parţial cuminte prin
imaginarul încă erotizat, ca în poeme precum peisaj
interior (V) sau poveste cu pelicani licurici nuferi. În
primul poem, pe lîngă imagini ce ţin de un cîmp al
erosului consimţit („dimineaţa mi-o petreceam cîntînd”,
„sărutul tău mă ară. sărutul tău mă plouă”) acelaşi poem
construieşte imaginea de dincolo de eros, celălalt gînd,
spre anti: „ca o crimă blîndă îmi alergai prin vene/ te
întrebam de mă mai iubeşti/ din cînd în cînd cevaorişice
sau/ pe mine plutind pe lama unui cuţit”; şi în celălalt
poem amintit, asistăm la anularea cadrului clasic/
romantic/ modern-postmodern prin care se celebra ritul
erotic, ajungînd pînă la o transsubstanţiere esenţială a
acestuia: „vom face pelicani din hîrtie creponată/ bărcuţe.
avioane. colţunaşi/ vom imita pluta şi nu vom clipi/ pînă
cînd// bolnavă de mine în totalitate/ ea va apare. ea va
apare/ va acosta în căuşul palmelor/ (sub valuri. sub valuri
se ascunde)” identificăm aici pre-figurarea permanentei
CONVORBIRI LITERARE
fugi/ evadări dinspre „o viziune a sentimentelor” către o
alta, spre zona necunoscută edificînd propriul templu, al
unui anti asumat deja.
Într-o adevărată paradă de fugi, căutări, renunţări,
anulări, urcăm pe o altă treaptă (fără să fie ierarhizate,
aceste trepte urmează o continuă schimbare între ele); am
numit această treaptă privirea către alţii: e un splendid
poem, lamentaţia sfîntului constantin, cu o imaginea
antologică a celuilalt, ipochimenul erotic („pe locul genelor
smulse/ înalţi aripi de viespe/ cînţi o melodie veche/ a
gemului bolborosind în soare!); e o stranie imagine a
sfîntului ce îşi poartă neglasnic păgînitatea, devenind însă
prilej de rostire a nemuritoarei lamentaţii erotice; „vai mie
am întîlnit/ cel mai vechi cîntec al iubirii/ cel mai subtil
surîs al muririi/ cea mai strălucitoare absenţă”.
Dinspre absenţă ca formă a fugii şi a i-nexistenţei se
cultivă cîmpul de imagini cărora li se doreşte golirea/
despărţirea de rana erotică şi, de ce nu, de poezie ca haină
a ei şi re-inventarea a altceva: „am iubit-o cu o lopată
ruginită/ în umbrele mişcătoare am aşezat-o/ şi-am aruncat
deasupra-i/ volume analize copii” sau „tu ai două bunici/
eu am două bunici. hai/ să mai găsim vreo patru, şase/
astfel. vom avea. un serviciu de bunici” sau „mîncam coji
de cartofi/ răsucite aiuritor prăjite/ după ce-am terminat/
miezul esenţial centrul” sau „alţii trăiesc prin visele
voastre” sau „în coamele noastre de lei amărîţi/ din
glandele pineale din glandele pituitare/ ca o cascadă/ curge
lumina creaţiei şi ne ocroteşte”.
O treaptă mai largă este aceea a re-fugii/ refugiului:
poate fi în poezie (deşi poezia mereu se întoarce către
iubire...): „cînd explodez în poezie/ am palmele uscate/ ţin
ochii bine închişi/ şi mă ascund şi mă ascund// în cenuşa
flăcărilor care mă cresc”. Alte forme ale refugiului sunt în
timp („în nisipul clepsidrei femeie”), în spaţii ad-hoc
sacralizate („ceara a ars dintr-o lumînare. apoi/ a închipuit
o aripă umilă pe mochetă”), în uitare şi în contextualităţi
non-erotice („aş putea să m-acopăr de umbre/ viermi
colcăind. scarabei lucind”), în re-găsirea LUI, cel care
poate vindeca fricile toate, într-o alergare continuă, de
nesomn şi de alcooluri trecute („tu nu vezi cum alerg/ ca
să nu mă cuprindă tăcerea/ ca să nu mă cuprindă absenţa”),
ca şi în disoluţia finală („se însera. am fost pămînt/ cu trup
de om. ahi-ahi”).
O altă treaptă, cumplită între celelalte este chiar
moarte/ pierdere/ distrucţie amară: „nu plînge iubito
priveşte/ nu eşti decît o cupă/ umplută cu cenuşă” sau „toţi
prietenii strigă în cor/ las-o. ai s-o uiţi. aşa trebuie/ să se
întîmple/// (...) e liniştea. jocul spulberat. meandra/ apa
rece aşa cum este trupul tău” sau „şi totuşi/ îngerul Mihail
te întreabă/ cînd dormi cînd dormi cînd dormi” sau „ de pe
trupul meu. De pe rostirea mea/ căzute împreună pe o
masă de brad/ acel brad care sunt sub un ocean/ cu valuri
ascunse sub coase”.
189
 După felurite forme de echivalare a antieroticei („noi
suntem ceaţa dintre două lumi” sau „un cuţit în spate/ e
foarte ieftin în românia/ dacă nu mă crezi iubitule/ du-te
în piaţa mare/ fură un pepene” sau „fac reverenţe unei
regine de antracit/ deşi eu ştiu cum străinul canibal/
străinul din mine foarte încet/ ultimul ei rege i l-a ronţăit”
sau „absent visez la ţărîna castă/ înfiorat de riduri. închis
în cărbune” sau „ce alcătuim să rămînă mereu/ o istorie
rock. o disonanţă davis” sau „hibernezi în umbră/ letală ca
primul sărut/ răcoroasă cum este moarea în pahar/ atît de
dulce. atît de acră”), se insinuează peste tot fuga spre
imaginea inversă, fuga în oglindă sau în altceva, o altă
răsturnare mitică, poate a narcisismului: „ultima oră are şi
oglindă/ aburită oglindă în doi/ suferinţă pentru vremuri
de apoi/ evantai pe orbitele goale” sau „exilat în alt timp
exilat în alt trup” sau „într-o noapte cum a mai fost/ eu voi
inventa o mare neagră” sau „ay! ya! ay! samba vinului
REZERVAŢIA CU AMINTIRI
Ioan Barb: Orașul alb
O cuceritoare carte de versuri am primit recent de la
poetul Ioan Barb, oaspete drag, cu ani în urmă, al rubricii
noastre din revistă. Spun cuceritoare pentru că atunci cînd
am început, curios, să o răsfoiesc, nu am mai lăsat-o din
mînă. De mult nu am mai citit o carte de poezie cu așa
nesaț de lectură, autorul ei avînd darul de a te ține mereu
aproape de istoriile pe care le povestește cu o prospețime
a impresiilor debordantă, totul pe un cîmp cromatic
invadat de negrul cărbunelui de Călan. Că acolo trăiește
autorul, probabil acolo s-a născut și cartea apărută la
secțiunea Qpoem a Editurii Paralela 45, colecție
coordonată și îngrijită de poetul Călin Vlasie. „Orașul
alb” pare a fi monografia unui univers dispărut în timp –
un sat/ oraș al copilăriei, lîngă o Doamnă Cocserie”, unde
„nici Dumnezeu nu ne mai poate vedea de atîta funingine”
– totul pe fondul sensibilității adolescentine a autorului.
Pentru că cel care o scrie aduce la lumină un șuvoi de
întîmplări devenite istorie, un început de lume și de viață,
cu rememorări senine și elegiace, toate căpătînd conturul
unor confesiuni lirice foarte bine articulate în care
tensiunea poetică e mereu la înălțime, în ciuda stilului
prozaic utilizat cu obstinație de acesta.
Pe fondul intemperiilor biografice, din care nu lipsesc
personaje memorabile – bunicul care întreba despre caii
lui înainte să treacă pe celălalt tărîm, unchiu’ sîmedru care
nu-și recunoștea infirmitatea sa fizică căpătată în
Crimeea, fratele traian care a știut că mare parte din viață
este doar o minciună, unchiul ion ceasornicarul, ghiță-
cingătău clopotarul, Doamna Cocserie, diorică comanda
190
roşu/ întîlneşte stăpînul tăcut sclavul” sau „exersează
pentru scheletul care va veni/ să-l îmbraci într-un făt
frumos otrăvit” sau „cînd nu mai poţi să fii/ inventează
amurgul/ din solzii strălucitori ai/ răsăritului”.
Între toate treptele, răgazuri binevenite pentru o
antierotică bine temperată de o voce poetică mereu
stăpînă pe un imaginar complex şi seducător, cum foarte
rar avem ocazia să întîlnim în spaţiul poezei
contemporane: „atunci şi robinetul din baie va încărunţi/
eu voi dirija cuţitaşe. voi solfegia// zarzavaturi în vid
regina mea” sau „aseară te-am căutat/ în paharul cu rom”
sau „vino cu braţe de catifea/ caracatiţa mea/ caracatiţa
mea” sau „vreau osutăcincizeci de ani! depinde/ cît
manînci. cît bei. cît iubeşti”. Un poet de excepţie, Doru-
Mihai Mateiciuc găseşte mereu cîte o nouă alergare către
sine, invocînd mereu ipocrita aripă a antieroticei.
N. SAVA
la mine, moașa mare, pîrîul Strei, motanul galben, sirena
duda, pufa de la stația de cocs, motocicleta albastră cu ataș
cu care a venit tata în peție – autorul reconstruiește un
timp arhaic, pitoresc, în care un loc central îl ocupă tata,
lui fiindu-i rezervate cele mai multe dintre poemele cărții.
Tata, cel care „stătea seara posomorît lîngă fîntînă sudînd
țigară după țigară” și „se însenina cînd luna răsărea pe fața
sa în fiecare seară”, care „asculta seara cum lunecau
umbrele sub pleoapa ochiului din fîntînă”. Dar cîteva din
poemele acestui volum sînt închinate și Divinității, un
capitol important, se pare, al poeziei lui Ioan Barb:
Dumnezeul de sub dud, înger cu turn, revelația, izbăvirea
vine de la Dumnezeu, psalm. Citez, integral, pe cel din
urmă: „Dumnezeu e tăria mea/ ochiul Lui îmi liniștește
adîncurile/ clipește sub apele învolburate/ îmi mîngîie
omul dinăuntru/ crescut în suflet ca inima pădurii/ în
trunchiul fagului/ cum alintă lumina incubatorului/ trupul
nou-născutului”. Într-un poem, singular, „Hoții de sînge”,
este evocată o amintire care l-a marcat în copilărie, teama
că vin hoții de sînge cu mașina să ia copiii: „dacă vedeam
cîte o mașină/ ne ascundeam de ochiul rău/ și de hoții care
fură copii/ îi ademenesc cu ciocolată/ le trag sîngele din
vene/ și din trupurile lor/ rămîn doar niște baloane/ care se
ridică în cer/…/ fugeam de mîncam pămîntul/ inima mi se
făcea cît un purice/ chiar și mai mică decît un purice/ sărea
din piept ca o iadă/ stăteam pitiți multă vreme/ după ce
zgomotul motorului nu se mai auzea/ ieșeam cu frică în
uliță unul cîte unul/ soarele ne număra cu răbdare/ (ce vers
extraordinar!)/ era singurul nostru părinte”. În carte aflăm
CONVORBIRI LITERARE
și două texte inedite, prin conținutul lor, două compuneri
admirabile ale elevului barb din clasa a șasea b, unul
intitulat „Uzina noastră” iar celalalt „Orașul nostru”,
poeme grațioase care, deși amintesc de un timp revolut,
poartă în ele inocența rostirii unui viitor poet.
Sînt multe versuri în această carte care ar trebui măcar
citate pentru frumusețea lor, deși scoaterea din context le
vlăguiesc de energia lor lirică: „tata lovea cu biciul cerul
și/ stelele cădeau ca prunele în căruța sa”;
„mireasa a început să picure cîte o lacrimă/ în
pămîntul uscat din loc în loc/ să știe drumul dacă ar fi să
se întoarcă cîndva/ în casa părintească”; „Dumnezeu care
o iubea/ îi împletea din flanela serii aripi/ să poată zbura
în tărîmul celălalt”; „lumea se luminează ca un lan de
rapită înflorit”; „de atîta liniște nu mai putem dormi/ se
aud noaptea trenurile de marfă/ trecînd cu teamă prin gara
pustie/ de parcă și Dumnezeu a rămas în șomaj”. Un poem
foarte frumos (păcat că e prea lung pentru al reda integral)
V I T R I N A
Gheorghe Andrei Neagu, Tabăra damnaților,
editura Atec, Focșani, 2016, 174 p.
Din fișa biografică a lui Gheorghe
Andrei Neagu, fișă atașată cu
generozitate la finalul cărții Tabăra
damnaților, cititorul își poate da seama
că se află în fața unei personalități
complexe, cu amplă activitate în
domeniul literar, ca poet, prozator,
îndrumător și fondator de reviste, de
cenacluri literare, promotor al multor
nume din literatura română
contemporană, mai ales din zona Vrancea, Galați și
Buzău, dar nu numai. Romanul Tabăra damnaților
debutează ca și cel al scriitorului rus, Vasili Shukshin,
Călina roșie, cu pregătirea unei grațieri generale dintr-un
penitenciar. Cele trei personaje pe care le are drept
protagoniste Gheorghe Andrei Neagu, deși diametral
opuse în viața de toate zilele, ca pensionari ai acelei
instituții își conturează drumul împreună. Doi dintre ei,
Lazăr și Serafim, sînt condamnați în urma unei denunțări
de viol fictive, de cea care, surprinsă de părinții ei,
înscenează un viol, iar cel de al treilea, Petre, era un
vechi și constant client al penitenciarului. La ieșirea din
penitenciar, aflați la o răscruce de drumuri și conștienți
de faptul că societatea îi respinge sau îi acceptă foarte
greu datorită faptului că erau tunşi chilug, ajung la
concluzia că ar trebui să meargă împreună să-și găsească
de lucru la o mină de suprafață. Doi dintre ei acceptă
această șansă de a se reintegra din nou în societate,
Serafim și Petre. Cel de al treilea, Lazăr, își începe o
nouă aventură, fiind doritor de îmbogățire rapidă și mai
ales fără muncă. Mai multe tentative, avute chiar prin
CONVORBIRI LITERARE
este cel intitulat „atunci”, din care spicuim cîteva
fragmente: „Mamă de ce nu pleci tu de acasă/ să-ți vezi de
drumul tău/ să se mărite și amărîta aia de soru-ta/ că am
îmbătrînit și n-am pe nimeni lîngă mine/ de ce nu ceri și
tu o odaie o garsonieră cum îi zice acum/ de la fabrică
unde să stai/ să te aduni și tu ca oamenii la casa lor/ să nu
mai vorbească lumea că ești holtei bătrîn/ fluturînd vîntul
fără rost/ de ce nu pleci și tu de acasă să-ți vezi de drumul
tău/…/ mamă de atîta timp te-am ascultat/ am plecat de
acasă însoțit de vînt/ …/ sunt fericit mamă/ după ce am
plecat un Vraci m-a întîlnit pe drum/ m-a lecuit de
singurătate/ o altă femeie ți-a împrumutat locul/ se uită cu
dor în inima mea dimineața/ scoate în fiecare zi din
cuibar/ un ou din aur”.
„Orașul alb” este un volum, așa cum am mai spus,
copleșitor, mustește de poezie de la un capăt la altul, semn
că Ioan Barb a ajuns la un punct foarte înalt al altitudinii
sale lirice.
C Ã R Þ I L O R
intermediul fetei care îl învinovățise de viol, îl pun în
situația de a cîștiga, pe căi oneroase, sume mari de bani.
Parcursul vieții celor trei este diferit. Lazăr rupe
legămîntul de prietenie și se asociază unei vieți aparent
doldora de satisfacții materiale imediate, iar Serafim și
Petre își continuă starea de a accepta reabilitarea prin
muncă în acea mină. Cum este oarecum firesc, sfîrșitul
este unul iminent, și anume acela al sinuciderii lui Lazăr,
dar nu oriunde, ci chiar acolo unde putea să înceapă
reabilitarea lui și integrarea în societate în calitate de om.
Dar dorința de îmbogățire îl face să se aventureze într-un
furt de carbid din magazia minei. Este surprins în această
tentativă, dar reușește să nu fie prins. Mustrările de
conștiință îl pun în situația de a-și curma viața prin
spînzurare. Romanul lui Gheorghe Andrei Neagu are un
acut rol moralizator, încărcat de suspans. Scris cu mult
talent, romanul Tabăra damnaților se citește cu ușurință
deși este încărcat de sensuri din care se pot trage multe
concluzii și învățăminte, situîndu-l astfel pe autor în
rîndul, nu prea mare, al prozatorilor care merită a fi citiți,
cu atenție dar și cu bucuria lecturii, dar despre care, din
diverse motive, se vorbește destul de puțin.
Violeta Craiu, Agonia fericirii. Editura eLiteratura,
București, 2016, 150p. O scrisoare de
trăsură, pe coperta a patra semnată de
Adi George Secară.
După un debut în proză cu romanul
Anemona, și publicarea altor două cărți
de proză scurtă, Două povești – copile
drag îmi ești și Povești adevărate,
publică acum un nou roman intitulat:
Agonia fericirii. Pornind de la un jurnal
191
scris într-o etapă de criză, etapă pe care o traversează
personajul principal, Violeta Craiu își construiește
întregul eșafodaj epic în două etape: înainte și după
intervenția medicilor, făcînd o adevărată radiografie a
celor două lumi pe care le traversează eroina: lumea
interioară, cu toate suișurile și, mai ales, coborîșurile, cu
toate stările sale abisale, și cea de a doua lume, a
universului înconjurător care surprinde, cu lux de
amănunte, o sumedenie de detalii, știind că: „Viața e un
morman de pietre care cad din vîrful muntelui. Se
rostogolesc, se rostogolesc, oprindu-se uneori la rădăcina
unui pom sau lîngă o altă piatră, apoi iar se rostogolesc
pînă ajung în vale, de unde le ia rîul”. Aceste detalii, de
coloratură, cu trimitere la rostul vieții, sînt, în fond,
materia primă din paginile acestui jurnal, considerat
periculos, de către medicul curant, personaj ce apare
efemer în paginile cărții, dar care și-a pus amprenta
profund pe trăirile personajului, devenind confidentul,
dar și prietenul ei. Prelucrarea acestui jurnal, prin
derularea zilelor nu după calendar, ci după cum o cere
acțiunea, dovedește faptul că autoarea și-a elaborat
această construcție, folosind disparat filele jurnalului
pentru a da coerență și cursivitate întregului. Experiența,
căci despre experiență este vorba, experiența
personajului feminin din romanul Agonia fericirii este,
mai ales, prioritară. Între real și imaginație, între adevăr
și fantezie, se derulează lumea dintre lumi, viața dintre
vieți, în construirea unui nou tip de viață, o nouă
adaptabilitate la lumea reală. Scenele pe care le descrie
Violeta Craiu în acest roman al său sînt pline de
verosimil, de o anume cruzime nudă, pentru că, din
nefericire, sînt fragmente autentice, dintr-o lume a
degradării umane cu manifestări aproape violente.
Căderile în abisul unei lumi nedorite evidențiază revolta,
dar și luciditatea, după tratament, după reabilitarea
morală și fizică. Cele două componente, alcoolul și
drogurile, sînt privite ca niște arme letale, niște arme
degeneratoare. Din romanul Agonia fericirii se poate
înțelege, cu ușurință, faptul că, totuși, nu trebuie
niciodată să-ți pierzi speranța, și, pentru că speranța
moare totdeauna ultima, și că oricît am fi de greu
încercați, tot mai rămîne un licăr, un înger păzitor, care să
ne apere. Pentru Ginet, personajul etalon din carte,
îngerul păzitor se dovedește a fi chiar medicul, și
încrederea în tine, dar și în cei din jur, este cel mai bun
remediu: „Am învățat să plîng de fericire alături de el,
cînd am pășit iar în lume, după acea perioadă de
confuzie”. Este un alt început mereu, spune autoarea și
are dreptate. În orice trebuie să descoperim un alt
început, cel care va deveni leacul miraculos spre
atenuarea și vindecarea definitivă a tuturor suferințelor.
„Cartea Violetei Craiu, care ne aduce aminte că pentru
Fericire trebuie să lupți, fără garanția succesului, este o
192
provocare a Autenticității. Bazat (și) amintiri din
perioada în care autoarea își desfășura activitatea
profesională într-o unitate sanitară, romanul propune
cîteva personaje memorabile, scriitoarea alegînd din
miile de posibile modele oameni simpli, făcînd, între-un
fel, prin aceasta, mult mai credibile poveștile lor”, spune
Adi George Secară, în textul de pe coperta a patra a
acestui roman.
Ioan Mugurel Sasu, Robinetul, Editura PIM, Iași,
2017, 184 pag. Prefață semnată de Cella Negoiescu și
postfață semnată de Luminița Ignea.
Prozatorul Ioan Mugurel Sasu
întrunește toate calitățile necesare de a
putea fi considerat, el însuși, un
personaj, smuls chiar din mijlocul
prozelor sale, prezente și viitoare. Fire
aparent calmă, asemenea melcului
retras în cochilie, el își trimite
tentaculele spre lume cercetînd mai
întîi, cu meticulozitate, compor-
tamentul dar și relațiile dintre oameni, parcă într-un
adevărat exces de orgoliu. Două dintre cărțile lui,
publicate cu ani în urmă, Bătrînul și Dora și alte
povestiri, le-am citit la timpul potrivit și am putut să-mi
dau seama că mă aflu în fața unui prozator temeinic, care
știe să-și cîntărească, cu mare precizie, cuvintele pe care
ar urma să le zidească în frază. Am simțit bucuria că
întîlnisem un prozator veritabil încă de la prima
cunoaștere. Descoperisem un prozator serios și sever,
autentic, un prozator ce își păstra nealterată fibra de
bucovinean, sensibil, hîtru și nu prea slobod la cuvintele
scrise sau vorbite. Ioan Mugurel Sasu știe să-și
strunească fraza ca și cum ar mîngîia zimbrii pe greabăn.
Calm fără ostentație, încercînd să le convertească
destinul. Metaforic privind lucrurile, titlul acestei noi
cărți de proză, un roman de fapt, Robinetul, chiar spre
această știință a strunirii mă duce cu gîndul, pentru că la
ce poate duce un robinet dacă nu la temperarea
excesului? Revelația pe care o are autorul cînd, părăsind
spațiul tradițional bucovinean, spațiu cu care este atît de
familiarizat, de munte, spațiu care îți limitează privirea
pe orizontală și ți-o dezvoltă pe cea de înălțime, fiind
obligat să privești în sus, este maximă. Ioan Mugurel
Sasu în nuvela Robinetul, constată că: „intrînd în inima
cîmpului, se poate constata și existența aerului curat, care
nu există doar acolo unde cei care sînt obișnuiți să îl
găsească numai la înălțime consider că altfel nu ar fi
firesc”. În fiecare din cele 6 povestiri din această carte
există mult lirism, meditație și uneori… tăcerea dintre
gînduri, tăcere pe care autorul reușește să o expună și să
o transmită cititorului. În fond el vorbește despre apariția
unei noi lumi, fără a avea pretenția de a fi un nou profet,
CONVORBIRI LITERARE
așa ca în prima proză, a unei lumi noi, și la propriu și la
figurat, urmărind evoluția unui oraș-sat, și revenirea lui
la ceea ce fusese inițial, în care unii țărani par a fi mai
țărani decît alții, dar și mai puțin orășeni decît și-ar dori.
Multe dintre scenele din această proză par adevărate
scenarii dintr-un film pe care unii dintre noi l-am mai
văzut, și pe care l-am și trăit deja. Modalitatea de a
construi această lume, cu toate ascunzișurile și misterele
sale, cu toate dramele, mari sau mici, cu toată doza de
umor se datorează talentului de fin prozator al autorului.
Un har cu totul special are Ioan Mugurel Sasu atunci cînd
conturează portretele personajelor sau realizează o sumă
de trăiri, directe sau indirecte, de stări sufletești, aflate
într-o letargică așteptare. Pe acest eșafodaj se
construiește arhitectura prozelor sale, de fin observator al
unor subtilități care îngroașă, uneori pînă la grotesc,
conținutul. Cea mai amplă, dar și cea mai realizată
povestire din această carte, în fond un adevărat micro-
roman, este aceea care dă și titlul cărții, care, după
părerea mea, ar merita dezvoltată, speculîndu-se, creator,
micile secvențe care o compun. Analist subtil și profund,
Ioan Mugurel Sasu reușește să creeze un roman-
metaforă. „Aspectul moralizator ține de arta scriitorului,
intelectual rafinat, care știe să folosească un limbaj
adecvat situațiilor și trăirilor intime”, spune, în prefața la
această carte Cella Negoiescu. Iar Luminița Ignea, în
postfața cărții, remarcă: „personajele feminine par
conduse de o voință exterioară și, deși nu au reticența
celor masculine în a-și exprima sentimentele calde,
aproape materne pentru cei îndrăgiți, unele au chiar
funcții de răspundere, ele nu-și pot nici controla, nici
influenţa existența”. Profunzimea cu care analizează
această lume a unui sat devenit peste noapte oraș, cu tot
ce derivă din această zidărie ne dovedește că avem de a
face cu un prozator temeinic, deplin stăpîn pe uneltele
sale.
Vasile Larco, Rochia de seară, Editura PIM, 2017,
204 p.
Cu o poezie de ceremonial se
înfățișează cititorului, de această dată,
Vasile Larco, o poezie voit festivă, la
lectura căreia ești îndemnat să aprinzi
lumina, doar puțin, ca într-un clar-
obscur, să urmărești foșnetul rochiei de
seară care clatină, în preajmă parfumul
sonetelor și rondelurilor sale. Nici în
această carte Rochia de seară, Vasile
Larco nu se dezminte și mai ales nu dezertează de la
statutul de poet dar și de umorist, de ironist acid,
îmbinînd cu inteligență cele două forme de a scrie: rondel
și sonet. Rondelurile și sonetele sale folosesc drept
ambalaj ironia, umorul ușor esopic, pentru a putea
CONVORBIRI LITERARE
evidenția un anume tragism lacunar, ca în sonetul
Confesiune, pe care îl voi cita în întregime: motto: „N-am
vrut pe nimeni să insult/ Am scris, răspunderea-mi
revine:/ Nici mai puțin și nici mai mult,/ dar nici mai rău
și nici mai bine!.... Cînd îmi făcea-ntr-o noapte patul,/
Îmi zise-n taină măiculița mea:/ Să lași băiete-n urma ta
ceva!/ Și am lăsat de-atunci în urmă satul.// Călăuzit fiind
mereu de-o stea/ Am tot umblat, alături de tot natul,/ De-
a lungul țării noastre și de-a latul,/ Dar scumpa mamă-
ntruna priveghea.// Gîndindu-mă curat spre viitor/ Eu
sfatul dînsei, iată, l-am urmat,/ În urmă de o vreme am
lăsat// o spuză de satiră și umor/ Prin cărțile pe care le-
am lansat/ Cu gînd curat spre dragul cititor”. Spuza de
satiră și umor pe care o cultivă și în această carte încearcă
să acopere tristețea părăsirii satului natal, o adevărată
rememorare tristă, alăturea de tot natul, așa cum erau
vremurile atunci, cu toate că satul românesc e o comoară,
din nefericire „Nu are cine-ara în primăvară/ Nici toamna
rodul cîmpului s-adune./ Sătenii sînt plecați spre soare-
apune,/ S-adune bani și să-i trimită-n țară”. Această
dramă a părăsirii satului românesc este un firesc subiect
de tristețe și de preocupare pentru un fiu al satului, pentru
un copil care, acum, la maturitate, simte această mare
tristețe a degradării a tot ce a fost idilic. La o primă citire
a acestui sonet ar părea că e doar o undă de umor, ca și în
multe alte sonete și rondeluri din această carte, dar, în
fond, este marea tragedie a dispariției satului românesc,
a dispariției datinilor și tradițiilor strămoșești care, din
nefericire, se mai păstrează doar în memoria celor care
acum sînt așa-zisa generație a treia, și poate cu puțină
îngăduință și a doua, pe care Vasile Larco o evidențiază
și o cîntă. Poemele din această carte sînt pline de sensuri
profunde și fiecare în parte conține, pe lîngă un moto, și
o morală, o morală care se construiește din conținutul
poemului. Motto-ul rondelului Gestionarul, sună astfel:
„Azi cam așa își joacă rolul,/ Corupția, de bună seamă:/
Se face în birou controlul/ Și actul propriu-zis… în
cramă”. Aproape că nici nu mai era nevoie de rondelul
propriu-zis pentru că sinteza este evidentă. Fiecare dintre
piesele ce compun această carte are cîte un asemenea
motto. Cred că Vasile Larco ar foace foarte bine dacă ar
edita o carte numai cu astfel de catrene. Poemele sale,
sonete sau rondeluri, cuprinse în cartea Rochia de seară
invită cititorul la un festin, deși cu nuanțe de tristețe
profundă, totuși cu o notă de optimism, cu un acut accent
de ironie savant moralizatoare, cu un scop educativ, prin
temele pe care le abordează. Desigur că pentru astfel de
poeme este necesară o ținută de gală, iar cititoarele,
obligatoriu să îmbrace rochia de seară.
Corneliu Carp, Tăvălugul amintirilor, editura PIM,
2014, 198 p. Prefață semnată de Prof. dr. Petru Zugun.
Romanul Tăvălugul amintirilor, titlu extrem de
193
 V I T R I N A C Ã R Þ I L O R
inspirat ales și concludent, semnat de tragismul primei părți și pentru că bunicul povestește cu
Corneliu Carp, readuce în memoria oarecare îngăduință, fără a accentua latura dramatică.
cititorului, mai ales a cititorului mai După lectura celor două povestiri pot spune că întîlnirea
vîrstnic, proza interbelică și o bună cu prozatorul Corneliu Carp este una de bun augur.
perioadă de după război, cînd exista
bunul obicei ca romanele, dar și prozele Tudorel Radu, Singurătatea gîndului eliberat,
scurte, să țină cont de povestea în sine, Uberta del pensieno liberato, editura Capriccio, 2015,
de coerența desfășurării lucrurilor, dînd Piatra Neamț, 88 p. Ediție bilingvă: româno – italiană.
astfel sens contextului narativ. Se Traducerea în limba italiană semnată de Ștefan Damian.
păstrează, desigur și dramatismul de rigoare, dramatism Făcînd o adevărată incursiune în
atît de plin de învățăminte. În fond, așa cum sună și titlul singurătatea gîndului eliberat, în acea
acestui roman, autorul, năpădit de o sumă de amintiri, dă lume unde se nasc mereu neliniștile,
viață unor personaje, dar și unor locuri în care a copilărit, Tudorel Radu încearcă să-și definească
prin care și-a conturat adolescența. personajul principal realizările individuale prin aceste
al acestui roman, fostul comisar și apoi chestor de poliție scurte poeme din noul său volum.
în orașul Roman, Bostănaru Pandele zis și Turbatu, După ce a publicat volumele: Trăiri
datorită comportamentului aberant cu care îi trata pe eliberate (2007) la editura Mona,
eventualii lui mușterii, un comportament la limita Călătorie de unul singur (2011) și
barbariei, înainte de 1944, pentru a scăpa de pedeapsa Locul geometric al gîndirii ( 2015), publică, tot în acest
meritată de după război, printr-o manevră bine strunită an noul volum de versuri, cu un titlu ce pare un fel de
își schimbă numele, după ce în spital cunoaște un sinteză a celorlalte titluri: Singurătatea gîndului eliberat,
muribund de la care adună toate informațiile pentru a-i în care spune: „Fugim de moarte alergînd spre ea./ Pe
servi pe viitor. Scenariul este pus la punct pînă în mici drumuri presărate inevitabil/ de iubire de viață. Prin toată
amănunte și îl ajută, dar doar pînă la un anumit moment. această destructurare și descompunere, această veșnică
A devenit astfel Adumitresei Vasile, Turbatu, pe post de degradare a trăirilor, totuși el se înconjoară, cu iubire de
vînzător la o băcănie (măcelărie) de cartier unde se viață”. Tonul, adesea polemic, adesea ironic, ludic mai
comportă ca un slujbaș umil. Modul de comportament îi mereu, pe care îl cultivă, pare o replică la prezent, prin
ascunde perfect toate tarele avute înainte de a deveni versurile sale: „Nu vreau să mă las înfrînt/ De obsesia
Adumitresei Vasile, în așa fel încît colegii, dar și adevărului ce duce spre singurătate”. Pentru Tudorel
cumpărătorii, altfel de mușterii de această dată, îl Radu singurătatea pare punctual culminant al existenței
consideră un adevărat model. Tot mai desele îndemnuri dar și punctual nevralgic, în care se simte adeseori
de a deveni membru în partidul comunist se transformă asemenea puiului de barză părăsit, fie și pentru puțin
în tot atîtea eșecuri, pentru că el, cu multă abilitate și sub timp. El spune: „Văd într-o singură direcție/ Desenată de
diferite pretexte, evită să i se facă o verificare serioasă la timp sau Într-o săptămînă liniară, fără zile,/ Ce se scurg
cadre, astfel reușind să-și ascundă adevărata identitate, în secunde”. În acest cuib își găsește poetul trăirea
pînă cînd apare în scena romanului Iancu Zilberman, singurătății. Combinația de cuvinte cu un vădit caracter
sosit în vizită la socri, în Iași. Cîteva deplasări la tehnic cu subtilă sensibilitate, conturează un joc liric,
magazinul unde lucra Adumitresei Vasile îl face să-și autorul fiind, mai mereu, un ludic prin ceea ce zidește.
amintească de chinurile indurate de acesta în arestul Toate gîndurile lui eliberate în singurătate capătă
poliției din Roman unde trona Turbatu, datorită unei întrupare „în Zboruri de curcubeu/ Căzute din mîna/ Lui
greșeli la croitul unei veste la un costum pentru acesta, Dumnezeu./ Iubirea,/ Punte curcubeu/ Către același
costum primit, sub amenințare, drept cadou, dar sub început!. Sper că atunci cînd va reuși să-și limpezească
amenințare, din partea proprietarului unei croitorii, unde angoasele și să se debaraseze de unele cuvinte balast,
ucenic era Iancu Zilberman. Odiseea acelei întîmplări gîndurile lui se vor împlini poetic, și se vor elibera de
nefericite i s-a imprimat profund în memorie acestuia, și, singurătatea, mai mereu asumată. Tudorel Radu este un
chiar dacă și-a schimbat și numele și înfățișarea, dar și poet a cărui evoluție merită urmărită, ținînd cont de
comportamentul, el tot este identificat și deferit justiției încărcătura de sensibilitate ce se poate descoperi în
pentru a-și primi cuvenita judecată. Romanul Tăvălugul poemele din această carte.
amintirilor este o carte antrenantă, plină de semnificații Emilian MARCU
și extrem de atent construită. Istorisiri ale bunicului:
Lupta cu turcii la Plevna, este o altă povestire, de mai
mici dimensiuni inclusă în această carte, dar care nu are

V I T R I N A C Ã R Þ I L O R PANORAMIC EDITORIAL
194 CONVORBIRI LITERARE
 V A R I A
UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA – FILIALA IAªI
EVENIMENTELE LUNII MAI 2017
Miercuri, 3 mai 2017, de la ora 17, la sediul USR
Filiala Iaşi, a avut loc o nouă şedinţă a Cenaclului
USR Filiala Iaşi. Au citit: Steluța Crăciun și
Luminița Potîrniche.
Cercul Cultural din Haifa şi USR Filiala Iaşi au
organizat în data de 4 mai 2017 o seară culturală cu
tema Plagiat în artă şi nu numai... Acțiunea a fost
prezentată de pictorița Miriam Cojocaru, moderator
fiind Biti Caragiale. „A fost una dintre acţiunile
culturale reuşite ale Cercului Cultural din Haifa. Cu
această acţiune s-a încheiat cel de-al 15-lea an de
activitate. Pot spune că cei 15 ani au fost foarte
rodnici, promovând cultura şi limba română. La
serile organizate lunar au fost invitaţi, în decursul
anilor, personalităţi din Israel şi România, scriitori de
valoare, pictori, caricaturişti, muzicieni”, ne-a spus
scriitoarea Francisca Stoleru care a precizat că
acţiunile culturale vor fi reluate în luna octombrie
2017. Precizăm că din Comitetul de conducere al
Cercului Cultural din Haifa fac parte scriitoarele
Francisca Stoleru, Madeleine Davidson şi Biti
Caragiale.
Societatea pentru Cultură și Literatură Română în
Bucovina – Filiala Iași, în parteneriat cu Uniunea
Scriitorilor din România – Filiala Iași au organizat o
„Amiază culturală bucovineană” sâmbătă, 06 mai
2017. În cadrul acestei acțiuni ce a avut loc în Sala
Dublei Alegeri a Muzeului Unirii, scriitorul Vasile
Diacon a susținut prelecțiunea „Ținuturi românești
nerecuperate sau pierdute la Conferințele de pace de
la Paris”. Moderator: Liviu Papuc.
În cadrul „Zilelor Culturale ale Bârladului” (12
mai – 21 mai 2017), la Centrul „Mihai Eminescu” din
Bârlad a avut loc dezbatere literară „Poezia ținutului
natal”, printre invitaţi fiind scriitorii gălățeni Sterian
Vicol, Coriolan Păunescu, Săndel Stamate, membri ai
USR – Filiala Iași. Acest eveniment a fost organizat
în parteneriat cu Reprezentanța Galați-Tecuci a USR
Filiala Iași. Totodată, în luna mai 2017, scriitorii
Reprezentanței Galați-Tecuci a USR Filiala – Iași au
fost implicați în acțiuni importante, cum ar fi:
Festivalul FIPB, Invitație la lecturi – a participat cu o
lectură publică Angela Baciu (în data de 20 mai
CONVORBIRI LITERARE
Ana PARTENI
2017), Târgul de Carte Bookfest – Angela Baciu a
lansat cartea mai drăguț decât Dostoievski, alături de
Nora Iuga. Recitaluri poetice la Tecuci – Cenaclul
„C. Hogaș” – au participat poeți din Tecuci,
Galați, Brăila. De asemenea, scriitorul Sterian Vicol a
lansat cartea „Memoria lui Femios” la Salzburg.
Miercuri, 24 mai 2017, la Brăila a avut loc
acțiunea Dialoguri lirice la Dunăre, organizată de
Reprezentanța Galați-Tecuci a USR Filila Iași, Casa
de Ajutor Reciproc a Pensionarilor „Ana Aslan” și
Cenaclul literar „Casa Speranței”. Olimpiu
Vladimirov, Mircea Marcel Petcu, Elena Netcu,
Tănase Carașca sunt scriitorii tulceni care au susținut
scurte recitaluri. La eveniment au participat în
calitate de invitați scriitorii Dionisie Duma (Tecuci),
Constantin Oancă (Tecuci), Dănăilă Tase (Tecuci),
Valeriu Valegvi (Galați). Scriitoarea Violeta Craiu,
membră a USR Filiala Iași, a prezentat evenimentul,
moderator fiind Lucia Pătrașcu.
În perioada 22-28 mai 2017, la Iași s-a desfășurat
cea de-a IV-a ediție a Festivalului Internațional
Poezia la Iași. Timp de șase zile Iașul a fost capitala
europeană a poeziei, aducând în unsprezece școli
selectate din Iași și în Aula Mihai Eminescu a
Universității „Al.I. Cuza” pe cei 64 de poeți
participanți la FIPI 2017 – alături de cei 57 de poeți
invitați au mai participat și șapte poeți ieșeni (Indira
Spătaru, Ștefania Hănescu, Michael Friedrich, Livia
Iacob, Vasile Popa Homiceanu, Carmelia Leonte,
Aurel Brumă), în primul recital generos
al Podiumului Poeziei, din prima zi a festivalului. În
cadrul ediției a IV-a a Festivalului Internațional
Poezia la Iași au avut loc 351 de recitaluri de poezie,
din care 262 în 11 școli (Colegiul Național, Colegiul
Național „Costache Negruzzi”, Colegiul Național
„Emil Racoviță”, Colegiul Național „Garabet
Ibrăileanu”, Colegiul Tehnic „Gh. Asachi”, Liceul
Sportiv, Liceul Pedagogic, Liceul Agricol, Liceul
Economic nr. 1, Liceul Economic nr. 2), 24 de
recitaluri în fiecare zi, în perioada 22-28 mai, de la
ora 17 și 10 recitaluri extraordinare (de la ora 19), 41
de recitaluri în Muzeul Catedralei Mitropolitane și 24
de recitaluri la deschiderea festivalului.
195
 Să-i amintim pe cei care au avut recitalurile de la ora CALENDAR IULIE 2017
17: Daniel Corbu, Horia Zilieru, Nicolae Panaite, Valeriu
Stancu, Weronika Lewandowska (Polonia), Francisca Tătărucă Radu – 01.07.1950
Ricinski (Germania), Leo Butnaru (Republica Holban Ioan – 02.07.1954
Moldova), Dinu Flămând, Radu Florescu, Nichita Gorban Paul – 03.07.1982
Danilov, Ioana Diaconescu, Mircea M. Pop, Nicolae
Prisacariu Șoptelea Cristina – 04.07.1966
Sava, Christian Schenk (Germania), Andra Teede
Alui Gheorghe Adrian – 06.07.1958
(Estonia), Evghenii Stepanov (Federația Rusă), Florentin
Papuc Liviu – 06.07.1950
Palaghia, Angela Furtună, Miroslava Metleaeva
(Republica Moldova), Tomas Mika (Cehia), Arcadie Popa George – 06.07.1923
Suceveanu (Republica Moldova), Corina Oproae Corlat Nicolae – 01.07.1965
(Spania), Nicolae Spătaru (Republica Moldova). Diaconescu Traian –14.07.1939
Recitalurile extraordinare au fost susținute de: Popa Dorin – 15.07.1955
Marco Lucchesi (Brazilia), Mircea Dinescu, Josep Dimitriu Daniel – 17.07.1945
Maria Sala-Valldaura (Spania), Adrian Popescu, Mănescu Val – 18.07.1953
Gabriel Chifu, Gellu Dorian, Carlos Ortega, Varujan Manolache Ciprian – 20.07.1974
Vosganian, Cassian Maria Spiridon, Adi Cristi. Ploscaru Dorin – 21.07.1959
Simionescu Cristian – 21.07.1939
În cadrul ședinței Comitetului de Conducere al
Strochi Lucian – 23.07.1950
Filialei Iași a USR din data de 25 mai 2017 a fost
Castro Navarette Mario – 24.07.1950
stabilită data limită de depunere a cărților pentru
Afloroaei Ștefan – 25.07.1952
Premiile USR Filiala Iași. Astfel, până la 15
septembrie 2017, scriitorii pot depune la sediul Axinte Șerban – 27.07.1976
uniunii cărțile apărute în anul 2016. A fost stabilit și Ailenei Sergiu – 28.07.1967
juriul. Acesta va fi compus din Elvira Sorohan, Mureșanu Ionescu Marina – 29.07.1949
Marius Chelaru și Adrian G. Romila. Doboș Dan – 31.07.1970

196 CONVORBIRI LITERARE

 comPRESA REVISTELOR
Un început de vară amestecat, cu bucuria
cerceilor roşii din cireşul pe care, cîndva, l-am
pus în curtea muzeului şi pe de altă parte, tristeţea
despărţirii de doi scriitori pe care i-am cunoscut şi
preţuit, Dumitru Vacariu şi Val Gheorghiu. Să
aibă drum lin peste Styx, iar noi ne reculegem şi
ne întoarcem la presa noastră literară. Mai întîi,
un popas la Craiova, de unde ne vine Mozaicul,
care ne propune un dosar despre instanţele
memoriei.
Reviste româneşti din afara graniţelor
Un dosar realizat de Mihaela Albu în centrul
căruia stă o revistă românească din Germania,
Apoziţia. Mai exact, este vorba de o serie nouă a
revistei, pentru că actul ei de naştere este mai
vechi. I se alătură cu generoase comentarii despre
revistă Ion Dumitru. Nu lipsesc numeroase
propuneri de lectură, sub semnătura lui Silviu
Gongonea, Eleanor Mircea sau Maria Dinu. Nu
ocoliţi nici dialogul dintre Ileana Vulpescu şi Ion
Jianu, un acid comentariu privind lumea
scriitoricească de azi. Ne întoarcem la Bacău,
ispitiţi de proaspătul număr al revistei Ateneu, o
revistă densă, cu un sumar bogat, cu cîteva
articole cu greutate. Eugen Uricaru face o
reverenţă memoriei celui care a fost George
Bălăiţă, plecat şi el către veşnicie. Despre
cunoscutul prozator băcăuan stabilit la Bucureşti
scriu şi Marius Manta, Rodica Lăzărescu, Elena
Pîrlog. Ne aruncăm o privire şi pe pagina de
poezie şi decupăm pentru domniile voastre un
fragment din poezia lui Mihai Soare: „Cînd se
certa cu tata/ Mama se plîngea totdeauna că m-a
născut/ Fără moaşă/ Iar asta pentru că el nu s-ar fi
ostenit să găsească/ pe nimeni în stare s-o ajute/
Mi-a adus o cohortă-mi povestea” (Poem despre
insula mamei). Mi-au atras atenţia două articole
CONVORBIRI LITERARE
Valentin TALPALARU
profesioniste despre Bacău Fest şi Ludibrium, un
cocktail exploziv de imaginaţie, ambele semnate
de Carmen Mihalache. Din raţiuni care ţin de
activitatea mea de muzeograf nu pot trece peste
studiul Mariei Grigoriu Franceza şi franţuzismele
lui Vasile Alecsandri în corespondenţa cu Ion
Ghica. Rămînem tot la Bacău pentru a face
dreptate şi revistei Vitraliu. Revista se deschide
cu o traducere importantă, realizată de scriitorul
şi latinistul Traian Diaconescu, din Publius
Ovidius Naso: Lupul. Iată un fragment din
versiunea unuia dintre ultimii traducători din
limba latină, pe care l-am menţionat:
„1. Nuc crescut lîngă drum, cu toate că nu am
păcate,/ Sunt cu pietre bătut de călătorul grăbit./
Asta osîndă doboară pe cei care sunt ăn prihană,/
5. Nu am păcate, doar dacă păcat se numeşte/
Roada din fiece an pentru al meu grădinar./
Odinioară în cîmp, pe vremuri mai fericite/ Pomii
toţi se-ntreceau rapeni să fie pe rod./ Obişnuiau
stăpînii, cînd pîrgul ieşea la lumină.”
Rămînem tot în spaţiul literaturii latine
împreună cu Ioan Aurel Pop şi studiul său despre
Ovidiu şi Barbarii din Pont. O bogată iconografie
reface atmosfera Simpozionului Naţional de
Estetică, care a avut loc în anul trecut. Participant
la simpozion, istoricul Cătălin Turliuc ne invită să
medităm la conflict identitar şi statalitate în
spaţiul românesc din perioada modernă. I se
alătură criticul Ioan Holban, care ne
împrospătează memoria cu oamenii care au făurit
România modernă, oprindu-se la C.A. Rosetti.
Vorbind de începuturile literaturii române
moderne, nu puteau lipsi comentarii despre triada
Maiorescu-Junimea-Eminescu semnate de Ştefan
Munteanu. Sigur că, în cazul unui spaţiu mai
generos am fi făcut şi alte popasuri, la poezia lui
197
Andrei Zanca, a Violetei Preda, Leo Butnaru,
Daniel Sascău ori Daniel Corbu sau la imaginile
salonului de artă naivă, la articolele de critică
plastică, cu alte cuvinte o invitaţie la lectura ad
integrum al numărului.
Să ne oprim un moment şi la Memoria –
revista gîndirii arestate, o revistă care face un
traseu moral al unei ţări cu escale în etapele sale,
începînd cu Premisele Marii Uniri (privite
dinspre românii de la răsărit de Carpaţi, semnată
de Ioan Aurel Pop, continuînd cu un grupaj
dedicat lui Corneliu Coposu, un simbol care se
pare că este recuperat de tînăra generaţie, dar şi
cu documente de mare importanţă, aşa cum este
scrisoarea reginei Maria către fiul său Carol al II-
a, redactată la 25 dec. 1925 la Sinaia. Şi pentru că
aici se amestecă sentimentele materne cu cele ale
reginei unui neam, cităm: „Ce aş putea să-ţi spun,
Carol, fiul meu ? Ce poate să-i spună o mamă
fiului său atunci cînd îi străpunge inima pentru a
doua oara? Aveai totul, o ţară care avea nevoie de
tine, o muncă măreaţă înaintea ta, un viitor mare,
un cămin fermecător, o soţie bună şi frumoasă, un
copil de adorat, părinţi care te iubeau şi cărora ai
fi putut să le fii mîna dreaptă. Părinţi care merg
spre bătrîneţe, care şi-au dat viaţa pentru o
misiune pe care tu trebuia să o completezi”.
De la acest mesaj, care nu are nevoie de
comentarii, vă invităm la lectura unui articol al
Vioricăi Olaru-Cemîrtan, care radiografiază
jurnalul de călătorie al Revistei de memorie în
Siberia. Despre întîmplările şi emoţiile întîlnite
vă invităm să vă convingeţi singuri, citind
articolul. Revista este un panoptic de personalităţi
care au trecut prin încercările istoriei în ţară sau
în Basarabia. Aşa cum este portretul făcut de
acad. Al. Zub profesorului Georg Scherg. Plecăm
şi noi fruntea în faţa memoriei lor şi deschidem o
altă revistă, Discobolul, unde ne întîmpină Ioan
Molodovan: „Planurile celor tineri – din care eşti
exclus. În schimb, e/ aceeaşi duminică, transcrii
aceleaşi plîngeri/ şi sumeţiri.// În urechi-
clipocitul aceloraşi soluţii otrăvitoare. În schimb,
timpul, din orice loc-accesibil.” (Nu vorbim
niciodată necunoscutul). Trecem cu privirea la
următorul articol Istorie şi ficţiune, semnat de
198
Nicolae Oprea. Un articol care se referă la
„trădarea” poeţilor care s-au orientat către proză:
Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu, Liviu Ioan
Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian et
alţii. Poezie şi proză de calitate, dar şi o
provocare dramatică semnată de Gheorghe Truţă,
o piesă cu un titlu la care vă veţi folosi
imaginaţia. MIHAI VITEAZUL sau AI NOŞTRI
sau TABLOU CU VODĂ, VALONI ŞI IAPĂ –
piesă în două acte. Revista Mişcarea literară de
la Bistriţa este dedicată datelor care au marcat
istoria literară, începînd cu comemorarea lui Titu
Maiorescu, căruia îi sunt dedicate o sumă de
articole importante semnate de Olimpiu
Nuşfelean, Const. Cubleşan, Andrei Moldovan,
Grigore Traian Pop, Gheorghe Glodeanu, ca să
enumerăm doar cîţiva dintre criticii care se opresc
la acest subiect. Pentru cei care nu mai
recuperează din memorie o iconografie a familiei
şi locurilor în care a trecut Titu Maiorescu, revista
le pune la dispoziţie un foto-album. Tematica
revistei este variată, astfel încît trecem prin
propunerea Antoanetei Turda să reflectăm la
simbolismul românesc între tradiţie, bizarerie şi
inovaţie ori să mergem împreună cu Olimpiu
Nuşfelean în istoria bisericii ortodoxe bistriţene.
Ne oprim la ultimul popas al lecturii noastre de
astăzi, Revista româno-americană editată de
Asociaţia Amicii Statelor Unite sub conducerea
unui comitet de redacţie. Vă oferim doar cîteva
provocări din sumarul revistei, în speranţa că veţi
ajunge la acest număr: Victoria lui Donald
Trump. Eşecul corectitudinii politice, articol
semnat de Dan Emanoil Dobreanu sau Reflecţii
ocazionale despre Lumea Nouă, în cheie istorică,
studiu semnat de academicianul Al. Zub. De
altfel, în paginile revistei semnează acad. Răzvan
Theodorescu, Ion Agrigoroaiei, Dumitru Vitcu,
Ioan Scurtu, studii şi semnături care apropie
America de noi mai convingător decît eforturile
diplomatice.
CONVORBIRI LITERARE
 CURIER DE AMBE SEXE
„Mă numesc Guşă Titus şi cu îngăduinţa
dumneavoastră vă trimit spre analiză câteva dintre
modestele mele versuri. Nu ştiu dacă sunt demne
pentru a fi publicate în revistă, acest lucru hotărîndu-l
desigur domniile voastre. Vă salut cu respect” – Nu
sînt publicabile. Prima din grupaj, „Luceafărului”,
începe astfel: „Tu, pe boltă, ca un rege,/ Ne veghezi a
noastră soartă./ De vrem lumea a o drege/ Ne izbim de-
nchisă poartă./ Când ne-ai fost lumină vie/ Ai spus
verde adevărul/ Epigonii la minciună fac hernie./
Moştenire-ai lăsat zborul./ Astăzi lumea vrea să-
ngroape/ Gândul bun şi visătorul,/ Scuipă-n blidul de
aproape,/ Răstignit-au şi umorul./ Şoaptele nu-ţi mai
ascultă/ Decât râul cel de munte,/ Îndrăzneala şade
mută/ Costelivă şi căruntă”.
„Bună ziua! Mă numesc Andriescu Diana-
Gabriela, am 16 ani şi sunt elevă în clasa a X-a la
Colegiul Naţional „Emil Racoviţă” din Iaşi. În cadrul
evenimentului „Poezia la Iaşi”, domnul Cassian Maria
Spiridon a onorat si colegiul nostru prin prezenţa sa.
De aceea, doresc să îi mulţumesc pentru bunăvoinţa de
a ne oferi din timpul său şi, în mod special, pentru uşa
pe care mi-a deschis-o fără, poate, să-şi dea seama. De
cîţiva ani am început să scriu poezie: mai întîi din
plăcerea de a mă elibera de griji într-un mod frumos,
apoi din dorinţa de creea pură poezie. Am înţeles de la
domnul Cassian Maria Spiridon că revista „Convorbiri
literare” asigură, în fiecare lună, debutul a minim unui
scriitor. Aş dori să va trimit trei dintre poeziile pe care
le-am scris în speranta ca voi primi un răspuns” –
Diana, versurile tale sînt bune pentru un început. Mai
ai mult de citit şi e nevoie de mai mult exerciţiu pe
text. Îţi reproducem textul Te caut, cu sfatul de a reveni
peste un timp, dar după ce vei fi citit măcar pe toţi
marii poeţi români, de la Dosoftei până la Mircea
Dinescu: „În foşnetul scurs al paginilor mâzgâlite/ Cu
numele tău. Dulce şi mângâietor/ Suflu către sufletu-
mi înnăbuşit…/ De-atâtea şi-atâtea suspine ascunse/ În
macabrul nopţii…/ Ascunse de tine-tu-strigătul
morţii./ Tot ce-a luat naştere din praf,/ În praf de stele
şi în pulbere argintie/ M-a învăluit./ În iubire, în
linişte, în şoapte/ Către cerul apus/ În noapte./ Dar iată
că s-a dus./ Ce din praf s-a născut,/ În praf s-a stins…/
Şi m-a lăsat copleşită de iubire/ Stinsă, ştearsă,/ Acum,
şi din propria-mi privire./ Te-am căutat.”
CONVORBIRI LITERARE
Nicolae SAVA
Vasile Sandu se şi ne întreabă: „La ce bun să scriu
atâtea/ Poezii, şi mari, şi multe,/ Dacă toată omenirea,/
Nici nu vrea să le asculte?/ Pentru ce am cheltuit/ Eu
atâta energie,/ Dacă nu sunt preţuit,/ Pentru rodul din
hârtie?/ La ce bun să scriu cu har/ Zi de zi, noapte de
noapte,/ Când e totul în zadar,/ Sunt doar vise
spulberate?” – Vasile, ai dreptate. Ce atîta zbucium
pentru nişte cititori insensibili? În textul următor, deşi
e vorba de aceeaşi nepăsare (din partea unor mioare),
autorul se vrea a fi un pictor celebru: „Turmă albă de
mioare,/ Cu lâna scăldată-soare,/ Vă privesc din
depărtare,/ Cum păşteţi cu nepăsare./ Ciobanul îl văd
proptit,/ Într-un băţ de lemn cioplit,/ Cu cojocul luat în
spate,/ Cu opincile-ncălţate./ Poate e-un baci tinerel,/
Cu cojocul strâns pe el./ Vă iubeşte, dragi mioare,/ Mai
mult ca pe-o fată mare./ Poate are veche vîrstă,/ Cu
faţa neagră şi tristă,/ Cu barba mare, crescută,/ De ger
aspru biciuită./ Vă privesc cu încordare,/ Şi îmi pun o
întrebare:/ De ce nu-s un Grigorescu,/ Să las tablou de
maestru?”
Pînă luna viitoare, următorii corespondenţi sînt
rugaţi să aştepte răspunsurile la scrisorile lor:
Alexandrina Chelu, Luminiţa Garaba, Ca un fir de
trandafir, Melania Cristea, Tit Tihon din Roman,
Gabriel Florin Macsim.
Curierul de ambe sexe este al cititorilor care doresc
să se afirme în literatură. Cei care au îndrăzneala să ne
convingă că au ceva de spus, cu talent pentru asta,
trebuie să ne trimită cîteva texte (poezie, proză, teatru,
eseu critic), scrise citeţ, lizibil, cu respectarea normelor
gramaticale clasice, pe suport de hîrtie sau electronic
(obligatoriu cu diacritice – TEXTELE FĂRĂ
DIACRITICE NU SE PUBLICĂ!) şi să aştepte un
răspuns, care nu va întîrzia foarte mult. Ne interesează şi
cîteva date despre autor. Cei ale căror texte ne vor
convinge prin originalitate, concizie şi, mai ales, talent
literar, vor intra în atenţia noastră, promovîndu-i la
„Antologia curierului”. Manuscrisele se pot trimite pe
adresa poştală, la sediul redacţiei, sau pe două e-mail-
uri, nicu_sava@yahoo.com sau convlit95@ yahoo.com.
Toate scrisorile îşi vor afla răspuns doar în paginile
revistei.
199
 Antologia curierului: se trage cu arcul în ceasul cu cuc
OVIDIU CRISTIAN DINICĂ din casa tîmplarului
ce anunţă cu o octavă mai sus
Asfinţit toamna
cîteva săgeţi rătăcite ţintesc silabele cuvintelor
Ascultă mamă dintre tîmplar şi soţia acestuia.
cum cad colţuri de cer Ultimele săgeţi ţintesc inimile acestora
din inimă se iveşte asfinţitul ca tăgadă a faptului că cei doi îşi vor spune
cum se ridică aburul nopţii vreodată că se iubesc sau că se vor iubi
numele tău este strigat în căsuţa lor de turtă dulce
din litere prea ninse
ascultă cum se ivesc zorii Nesomn
din piepturi de cai
cum se ridică de pe masă înserarea. Strîng
săgeţile lunii
Stelele din apa curată a fîntînilor
trag apoi linia
Pereţii galbeni din camera mea peste aerul rănit
sunt plini cu ochii peştilor de lăsatul zorilor
pe care îi aleg să cuprindă în cumpătul dimineţii
în amurgul verde aştept liniştea
lacrima uitată a tăcerii să se aştearnă peste insomnia
din care să apară cerului
chipul tînăr al tatei odihnit de nesomn
aşteptînd ajung să citesc în toamnă
ora exactă, umbra frunzelor cu degetele timpului.
cînd aripile mele prind contur
aduc mai aproape cerul cu vulturi,
iar inima mea, desenînd
stelele, se va aprinde
să înveţe mersul aştrilor.

Timp

I-am zis pietrei piatră şi ea a tăcut

pădurii i-am dat cerul
şi ea s-a înălţat pînă la el
îngerului cu aripa ruptă i-am cerut
să-mi stea pe umeri
şi el mi-a dat lacrima sa
vîntului i-am cerut glasul iar el a rîs
ploii i-am cerut să-mi spele picioarele
ea s-a colorat cu păcatele mele
apoi a rîs, a plîns pentru timpul născut orb

Anotimp periculos

În centrul oraşului de pîslă

se trăieşte periculos
V A R I A
200 CONVORBIRI LITERARE