Sunteți pe pagina 1din 203

CUPRINS

CONVORBIRI Cassian Maria SPIRIDON – O sutã cincizeci de ani de Convorbiri literare.

LITERARE
Eminescu la Convorbiri literare (I) / 1

150 DE ANI DE CONVORBIRI LITERARE (IV) / 11


Florentin PALAGHIA, Mihaela ALBU
REVISTÃ A UNIUNII SCRIITORILOR
„Lupta pentru Abecedarul românesc" / 14
DIN ROMÂNIA – interviu cu Spiridon VANGHELI la 85 de ani
FONDATÃ DE SOCIETATEA JUNIMEA
DIN IAªI, LA 1 MARTIE 1867 Elvira SOROHAN – Epifaniile poetului / 18
Gheorghe GRIGURCU – „Dulceþile, tandreþile, calineriile verbului" / 22
EDITOR: ASOCIAÞIA Basarab NICOLESCU – Sfînta mea preferatã: Vivia Perpetua (III) / 25
REVISTA CONVORBIRI LITERARE Mihai CIMPOI – Lucia Olaru Nenati ºi marginea creatoare de culturã / 28
Alexandru ZUB – Sistemul de la Versailles. Consideraþii istoriografice / 32
Mircea A. DIACONU – I. Negoiþescu. O introducere la Istoria literaturii / 39
R e d a c þ i a : Ioan HOLBAN – Lumea în smintealã ºi eºec / 43
Director: Cassian Maria SPIRIDON
Redactor ºef: Mircea PLATON IN MEMORIAM DUMITRU VACARIU
Secretar general de redacþie: Dragoº COJOCARU Constantin PARASCAN – Scrisoare lui Dumitru Vacariu / 46
Redactori: Marius CHELARU
INEDIT
Liviu PAPUC Vasile DIACON – Din corespondenþa lui I.E. Torouþiu cu ªtefan Cuciureanu / 49
Antonio PATRAª Constantin BOSTAN – Neculai Stoleriu, apostolul jertfelnic (I) / 56
Theodor PÂSLARU – Povestiri ºi amintiri din trecut (V) / 58
C o l e g i u l : (prezentare ºi editare Traian D. Lazãr)

Maria CARPOV TEXTE DE IERI PENTRU AZI


Mircea A. DIACONU Sever DAN – Scrisori prieteneºti / 63
Gellu DORIAN
Constantin DRAM POEZIE
Dinu FLÃMÂND Horia BÃDESCU / 67
Gheorghe I. FLORESCU Florentin PALAGHIA / 68
Gheorghe GRIGURCU Radu CANGE / 69
Ioan HOLBAN Livia ONCERIU / 70
Luminiþa POTÎRNICHE / 71
Miron KIROPOL
Cristian LIVESCU
PROZÃ
Virgil NEMOIANU Boris CRÃCIUN – Podul aruncat în aer sau cum am supravieþuit noi,
Basarab NICOLESCU Crãciuneºtii / 72
Ion PAPUC Cornelia PETRESCU – Soultzmatt / 74
Adrian Dinu RACHIERU
Elvira SOROHAN CRONICA LITERARÃ
Vasile SPIRIDON CRITICA POEZIEI: Cristian LIVESCU – Angela Furtunã,
Dan TOMULEÞ de la Ilisos la Stalingrad / 77
Alexandru ZUB CRITICA PROZEI: Constantin DRAM – Ceea ce poate fi spus
se ºi poate întîmpla / 83
CRITICA CRITICII: Dan MÃNUCÃ – Extreme literare / 85
Revistã indexatã EBSCO

Revista Convorbiri literare gãzduieºte opiniile, COMENTARII CRITICE


oricît de diverse, ale colaboratorilor. Adrian Dinu RACHIERU – Bucovinenii (I) / 88
Responsabilitatea pentru conþinutul fiecãrui text Vasile SPIRIDON – Sub consola timpului / 92
aparþine, în exclusivitate, autorului. Antonio PATRAª – Memorie culturalã ºi identitate naþionalã
în secolul romantic / 95

La interior reproduceri dupã tapiserii ACTUALITATEA LITERARÃ


de Cela Neamþu Emanuela ILIE – Memoriile unui „martor în plus” / 99
ªerban AXINTE – O nihilistã pur sînge / 103
Culegere texte: Mariana IRIMIÞÃ Adrian G. ROMILA – Fizica în ºapte poveºti pe care oricine
DTP: Doina BUCIULEAC le poate înþelege / 105

LITERATURA AZI
www.convorbiri-literare.ro Livia IACOB – Repere antice în înþelegerea lui Eminescu astãzi / 107
Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din România nu este responsabilã pentru politica editorialã
a publicaþiei ºi nici pentru conþinutul materialelor publicate.
EX LIBRIS
Monica PILLAT – O carte specialã / 112 CONVORBIRI LITERARE
Sonia ELVIREANU – Despre plãcerea comentariului critic / 113 MEMBRÃ A ASOCIAÞIEI REVISTELOR,
Constantin COROIU – Profiluri. Valeriu Râpeanu ºi feþele timpului / 115
Gellu DORIAN – Cornelius Drãgan – Muºcãtura fluturelui japonez / 118 PUBLICAÞIILOR ªI EDITURILOR
(ARPE)
ISTORIE LITERARÃ CUI 28447247
Elena VULCÃNESCU – Fata de la gura Voronei:
Raluca Iuraºcu Eminovici / 120
Traian-Ioan GEANÃ – Hyperion – cavaler al infinitei resemnãri?
Luceafãrul repovestit prin ochii lui Kierkegaard (I) / 132 Redacþia ºi administraþia:
Ioana DIACONESCU – Poezia ca act de insurgenþã: I.C. Brãtianu nr.22, etaj 1, Iaºi,700037
Cezar Ivãnescu în arhivele Securitãþii / 134 Tel./Fax: 004-0232-260390,
Liviu PAPUC – Bucovina în Parlamentul României / 137
e-mail: convlit95@yahoo.com
CONT RO17RNCB0175033572460001 – BCR Iaºi
LITERATURA UNIVERSALÃ
Jorge Luis BORGES / 138 Persoanele sau instituþiile care vor sã sprijine financiar revista
Traduceri de Andrei IONESCU pot depune sumele în contul
LU YOU / 139
RO17RNCB0175033572460001 – BCR Iaºi
Traduceri de Olimpia IACOB

ESEU
Abonamente
Ion PAPUC – Titu Maiorescu ºi Cei învinºi / 140 Pe adresa redacþiei, prin mandat poºtal, în contul revistei:
Mircea PLATON – Naþionalitatea geneticã ºi personalitatea naþionalã: 108 lei/ an + 24 lei taxe poºtale,
Sever Dan ºi izvoarele naþionalismului românesc / 144 54 lei/ 6 luni + 12 lei taxe poºtale.
Dan TOMULEÞ – Reflecþii asupra relaþiei dintre teologie ºi filosofie (I) / 153 Vã rugãm sã scrieþi pe mandatul poºtal
sau pe documentul de platã
Dan PURIC – Intelectuali îmbisericiþi / 156
adresa poºtalã completã ºi perioada de abonare.
Arthur SUCIU – Cel care nu se aflã nicãieri / 158
Ovidiu PECICAN – În marginea ontologiei lui Noica / 161
Nicu GAVRILUÞÃ – Ipostaze ale „modernitãþii multiple”:
America religioasã ºi Europa (post)secularã (III) / 164
Caius Traian DRAGOMIR – Creaþia ca inculturã / 167

CARTEA DE FILOSOFIE
Bogdan Mihai MANDACHE – Despre filosofia primã / 169

CARTEA STRÃINÃ
Marius CHELARU – Istoria literaturii tãtare crimeene / 171

ACTUALITATEA FRANCEZÃ
Simona MODREANU – 50 de nuanþe de negru (II) / 175

ANTICHITÃÞI ACTUALE
Ioana COSTA – Despre centones din nou / 178

ARTE
ªtefan OPREA – Un portret din crîmpeie / 179
Marian Sorin RÃDULESCU – Ultima zi sau fericita întristare / 181
Gheorghe MACARIE – Cela Neamþu - miracolul resurecþiei tapiseriei / 182

PANORAMIC EDITORIAL
Marius CHELARU - Edituri moldave, autori moldavi / 184
I. Holban – „Acasele" lui Carol Feldman / 187
C. DRAM – Alergãri cãtre sine ale poetului îndrãgostit / 188
N. SAVA – Rezervaþia cu amintiri / 190
Emilian MARCU – Vitrina cãrþilor / 191

VARIA
ISSN 0010-8243
Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Iaºi. Evenimentele lunii mai / A pare la sfîrºitul fiecãrei luni
195
Valentin TALPALARU – Compresa revistelor / 197
N. SAVA – Curier de ambe sexe / 199

Biblioteca revistei „Convorbiri literare”


Nr. 6 (258) / iunie 2017
Paula ROMANESCU – Poeme 200 pagini
A T I T U D I N I

O SUTĂ CINCIZECI DE ANI


DE
EMINESCU
LA (I)
Cassian Maria SPIRIDON

La mormîntul lui Aron Pumnul este debutul romîniză dară numele modificînd terminaţiunea, şi
poetului în broșura Lăcrămioarele învățăceilor astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub
gimnaziști – 12-24 ianuarie 1866 – semnată: M. numele «Eminescu», Autorul n-a protestat, ba a
Eminovici, privatist. adoptat însuş acest nume, şi semnă apoi aşa toate
Aron Pumnul a fost unul dintre cei mai apreciați poeziile şi scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus
profesori de către tînărul înscris la gimnaziul din numele «Eminescu» în literatura noastră; scriitorul
Cernăuți, gimnaziu la care profesorul era din 1850 acestor şire i-a fost naşul”.
titular al catedrei de limba română. El este Tot în Familia și tot în 1866, în numere diferite
realizatorul unei antologii de literatură română, publică O călărire în zori – ce are ca model lirica lui
Lepturariu românesc cules den scriptori români, Bolintineanu (dintr-o anumită prudență, Eminescu
publicat în 6 volume între 1862-1865 și unde sunt preferă să trimită revistei poezii care nu puteau fi
prezenți cu texte autori români de la origini pînă la refuzate, avînd în realizarea lor modele deja
autorii zilei, precum Vasile Alecsandri sau Grigore recunoscute, timp în care, în aceeași perioadă în
Alexandrescu. Deși ironizat de junimiști, inclusiv în laboratorul său de creație avea poezii cu vizibilă
paginile Convorbirilor, Lepturariu… era la acea amprentă personală), Din străinătate, La Bucovina,
vreme un bun și necesar ghid pentru uzul gimnazial. Speranța, Misterele nopții; în 1867, tot aici și tot în
Este limpede că aici îi află Eminescu, îi descoperă numere diferite citim: Ce-ți doresc eu ție, dulce
pe toți cei omagiați mai tîrziu în poezia Epigonii, ce Românie, La Heliade; în 1868 avem La o artistă și,
va fi găzduită peste ani în foaia junimistă. De aici, e într-un alt număr, Amorul unei marmure; în 1869
foarte probabil să se fi inspirat în enumerarea și avem Junii corupți și-n primăvară Amicului F.I..
caracterizarea scriitorilor în poema amintită, azi, cu Abia în 1883 mai publică în Familia, în cîteva
îndreptățire, mai toți uitați. numere succesive, alte cîteva poezii: S-a dus
Debutul în presa literară are loc în revista amorul… Cînd amintirile…, Adio, Ce e amorul?, Pe
Familia, anul II, nr. 6 din 25 februarie/ 6 martie lîngă plopii fără soț… și ultima, în noiembrie, Și
1866 cu poezia De-aș avea…, cu o vizibilă amprentă dacă…
folclorică și sub directa influență a lui V. Alecsandri. Al doilea „debut”, debutul care deschide
Debutul este însoțit de o notă redacțională: „Cu începutul unui strălucit traseu liric, unul care a
bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui marcat definitiv literatura română (literatura care,
june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări prin apariția lui Eminescu, a intrat în rîndul
poetice trămise nouă ne-a suprins plăcut”. literaturilor importante ale planetei) este în
Poezia trimisă Familiei era semnată M. Convorbiri literare, anul IV, nr. 4, 15 aprilie 1870,
Eminovici, dar directorul foii îi schimbă numele în cu Venere și Madonă.
M. Eminescu. Acest inspirat botez onomastic este Inițial Eminescu nu era cîștigat de direcția
revendicat, nu o dată, de către Iosif Vulcan, care afirmată de Convorbiri literare, de Junimea în
nota cu încîntare în Familia din 6/18 ianuarie 1885: general și Maiorescu în special. Rezervele lui le
„Numele «Eminovici» nu-i suna bine (directorului putem citi într-un articol publicat în Albina din
revistei, n.n.), căci avea o terminaţiune slavă; Pesta, nr. 3 și 4 (7/19 ian. și 9/21 ian. 1870) doar cu

CONVORBIRI LITERARE 1
cîteva luni înainte de a fi găzduit de foaia junimistă. împărat al poeţilor, care adecă să-l întreacă pe
Aici, în O scriere critică, aflăm cum se poziționează dumnelui, ceea ce, spus fără compliment, va fi cam
poetul în raport cu Junimea și Maiorescu. greu, deşi sîntem de o natură ce nu despeară
Deși îi apreciază calitățile scriiturii, îl combate niciodată. Abstragem însă autoritatea ce i-o dă
totuși pe Maiorescu, cum citim în deschiderea criticul în materie de limbistică şi în proză. Proza d-
articolului din Albina: „După faimoasele critice, în lui Alecsandri nu e niciodată şi nicăiri la nălţimea
sine bine scrise, ale d-lui Maiorescu, trebuia poeziei. Prozei [î]i trebuie raţionament solid, şi-n
neapărat să iasă la lumină şi o şcoală a sa de proza d. Alecsandri nu e decît spirit şi jocuri de
partizani care, minus spiritul de-o fineță feminină şi cuvinte, ceea ce-i dă un timbru cu totul feminin”.
minus stilul bun şi limpede al d-sale, să aibă şi ea În Epigonii, enumerînd și glorificînd înaintașii, îi
aceleaşi defecte ce le are părintele, aceeaşi ridicare dedică lui V. Alecsandri trei strofe, care debutează
la nivelul secolului al 19, acelaşi aer de civilizaţiune cu: Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice…,
şi gravitate cari din nenorocire sînt numai o mască confirmînd și-n vers ce aplauda în O scriere critică.
ce ascunde adeseori numai foarte rău tendinţa cea Mai dăm un scurt citat din care deducem
adevărată şi ambiţiunea personală. Asemenea cum interesul lui Eminescu în urmărirea și lecturarea
Kant cu sistema lui filozofică a ridicat ca din nimică Convorbirilor: „În capitolul V, criticul nostru
o oaste de ex- şi aplicatori ai săi, tot aşa, în analogie, vorbește despre germanismii cei străcorați și țesuți
după criticele numitului domn trebuia să se ivească în bătătura scrierilor ce se publică în foaie; adică
o școală întreagă de critici sau criticaștri, singura rumegă – o copie cam infidelă a d-lui Maiorescu –
diferență dintre amîndouă școalele e doar asta, că ceea ce a zis acesta în Convorbirile literare despre
partizanii lui Kant știau d.e. că baronia nu aduce de limba română în ziarele din Austria”.
moştenire ştiinţa sau geniul și că nu e destul ca să Despre mirabila descoperire de către redactorul
aibă cineva un privilegiu – chiar cu pajere- Convorbirilor și ecoul plin de admirație ce-l
mpărătească fie – pentru ca să aibă la dispozițiunea provoacă citirea Venerei și Madonei și lui
sa imperiul cel vast al științei și lumina cea curată a Maiorescu, Pogor și întreaga Junime am scris pe
criticei filozofice. Adepţii şcoalei române de larg în partea a II-a a articolului cu acelașii titlu
filozofie sînt cu mult încrezuţi şi mult mai nejenaţi; publicat în nr. 3/ martie 2017 al revistei, și tot aici
baronia și nimbul poetic sînt un drept nu la critică, despre întîlnirea de la Viena dintre Iacob Negruzzi și
ci pînă şi la batjocură, pînă şi la persiflagiu asupra M. Eminescu.
acelora cari ar avea cutezarea de a fi de-o opiniune A doua poezie, Epigonii, a fost cu mare efect în
contrarie. În locul nihilismului sincer adeseori şi Societatea noastră din cauza frumuseții versurilor și
onest al unora din autorii noştri, cari poate nici nu originalității cugetării – dar, observă directorul
pretindeau altceva de la public decît ca să li cedem Convorbirilor… în Amintirile… sale: „Negreșit că în
onoarea de-a fi autorii noştri nesalariaţi, s-a ivit fond nu era cu putinţă să ne unim cu părerile lui
acuma alt nihilism – cel savant şi pretenţios care, Eminescu. O societate în care critica juca un rol aşa
uitîndu-se cu despreţ din fruntea şi prin ochii de însemnat nu putea considera ca autori de valoare
secolului asupra a toţi şi toate, se crede la nivelul pe Cichindeal, Mumuleanu, Prale, Bolliac etc., din
învăţaţilor (analog al politicilor) din Germania sau care unii sunt mult mai pe jos chiar de cea mai
Europa civilizată pentru că a învățat, sau mai bine n- simplă mediocritate”; fapt ce nu-l va împiedica să
a învățat, în școalele de pre acolo”. publice poemul în fruntea revistei, unde, cum ne
Îl apără pe autorul Lepturariului… în contra spune același, tipăresc versuri foarte rarisime,
ironiilor și atacurilor publicate în broșura lui D. numai în cazul în care credem că ele au o valoare
Petrino: Puține cuvinte despre coruperea limbii deosebită. La îndoielile afirmate de membrii
române în Bucovina. Remarcă totodată laudele pe Junimii și transmise poetului, Iacob Negruzzi
care le aduce Petrino lui V. Alecsandri, nu fără o primește un răspuns lămuritor pe care îl și
anume ironie subțire: „În capitolul IV, criticul nostru reproduce în Amintiri. Vom cita cîteva fragmente
[î]l laudă pe d-l Alesandri şi-l face regele poeţilor, din scrisoarea trimisă de la Viena pe 17/6 1870:
lucru la care aplaudem şi noi, pînă ce vom avea şi un „Dacă în Epigonii veţi vedea laude pentru poeţi ca

2 CONVORBIRI LITERARE
Bolliac, Mureşan şi Eliade, acelea nu sunt pentru în mișcare pentru anul viitor o mare întîlnire a
meritul intern a lucrărilor lor, ci numai pentru că studenților români din toate părțile, la mormîntul
într-adevăr te mişcă acea naivi tate, sinceră, lui Ștefan cel Mare din mănăstirea Putna. Pe acest
neconştiută, cu care lucrau ei. Noi ceşti mai noi subiect va publica o scurtă Notă în Convorbiri
cunoaştem starea noastră, suntem treji de suflarea literare, din 5 sept. 1870, semnată E. Notița este
secolului, şi de aceea avem atîta cauză de a ne însoțită și de o epistolă, pe care o putem citi în
descuraja. Nimic, decît culmile strălucite, nimic Amintirile…. lui Negruzzi. Scrisoarea trimisă din
decît cunoştinţa sigură, că nu le vom ajunge Viena în 16/4 septembrie 1870 denunță uimirea
niciodată. Şi să nu fim sceptici. Atîta lucru, cele mai provocată de răbufnirea unui naționalism exacerbat
multe puteri sfărîmîndu-se în van în lupte sterile, printre germani, un șovinism de neînțeles: „Ai crede
cele puţine descuragiate, ameţite de strigătul că suflete(le) germanilor au trecut în animale, şi
gunoiului reînoată asupra apei. Îmi place să cetesc sufletele animalelor în german. O, tăcuţii, gînditorii,
printre şire. Deşi d-voastră cercaţi a rîde în Còpii umanitarii germani! Unde sunt ei? Vă încredinţez că
totuşi adesea văd descuragiarea internă, nu-i mai găseşti în nici o manifestaţie a vieţei lor…
convicţiunea amară că nu veţi putea ajunge la ceva Înainte nu ţineau la naţionalitatea lor, fiindcă nu
cu ele – căci e o generaţiune acea cu care vă prea aveau la ce ţine ! Toată lumea lega de numele
luptaţi… de german epitetul nu prea măgulitor de
Poate că Epigonii să fie rău scrisă. Ideea «Holzkopf». Azi lucrul se schimbă. Azi îi veţi vedea
fundamentală e comparaţiunea dintre lucrarea tot aşa de tenaci, greu de deznaţionalizat, mândri de
încrezută şi naivă a predecesorilor noştri, și lucrarea numele lor cum sunt francezii. Iată urmele ce
noastră trezită, rece. Prin operele liricilor români, întîmplările istorice lasă în viaţa psihică a
tineri, se manifestă acel aer bolnav deşi dulce pe popoarelor”.
care germanii îl numesc Weltschmerz. Aşa Face și o destăinuire asupra constantei sale stări
Nicoleanu, aşa Skelitti, aşa Matilda Cugler, e oare- de neliniște: „Dacă e vo fericire pentru care vă
cum conştiinţa adevărului trist şi sceptic învins de invidiez într-adevăr, apoi e aceea că puteţi găsi în
cătră colorile şi formele frumoase, e ruptura între ocupaţiuni literare mulţu mirea aceea pe care
lumea bulgărului şi lumea ideei. Predecesorii noştri realitatea nu e în stare a v-o da, la mine e cu totul
credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea dimpotrivă ; într-un pustiu să fiu şi nu mi-aş putea
în fantasmele sale, îndată însă ce conştiinţa vede că regăsi liniştea”.
imaginile nu sunt decît un joc, atunci, după părerea Tot aici îi dă libertatea de a interveni în textul
mea, se naşte neîncrederea sceptică în propriele sale basmului Făt-Frumos din lacrimă pentru a-l corige
creaţiuni. unde va crede de cuviință; povestea va fi publicată
Comparaţiunea din poesia mea, cade în în revistă în numerele din 1 și 15 noiembrie 1870.
defavorul generaţiunii noi şi cred cu drept”. Îl asigură pe destinatar că a vorbit cu Slavici
Și tot în această epistolă își afirmă viziunea pe pentru articolele asupra ungurilor: „Bietul om s-a
care o avea la 20 de ani asupra condițiunii poeziei: cam descurajat cînd a cetit studiile de Xenopol,
„Numai, drept vorbind, mama imaginilor, fantasia, pentru că simţea că nu o să poată scrie niciodată
nu îmi pare a fi o condiţiune esenţială a poesiei, pe astfel ; dar asta a fost totodată impulsul de căpetenie
cînd reflecțiunea nu e decît scheletul, care în opera care-l va face să vă dea nişte articole într-adevăr
de artă nici nu se vede, deşi palidele figuri ale unor bine scrise şi corect cugetate. Pentru asta însă şi-a şi
tragediani își arată mai mult oasele şi dinţii decît destinat un timp de cîteva luni pînă la Crăciun”.
formele frumoase. La unii predomină una, la alţii Ideea serbării de la Putna aparține probabil lui
alta; unirea amîndorora e perfecţiunea, purtătorul ei, Eminescu, „secretar” în ambele comitete din 1870 și
geniu”. 1871, care s-au ocupat de organizare, Serbarea fiind
La invitația lui Iacob Negruzzi, în timpul amînată pentru 1871 din cauza izbucnirii războiului
întîlnirii de la Viena de a se stabili la Iași după franco-german.
finalizarea studiilor, poetul își dă acordul, cu În deschiderea Notiței asupra proiectatei
amendamentul că el și Slavici s-au înțeles să punem întruniri la mormîntul lui Ștefan cel Mare la Putna,

CONVORBIRI LITERARE 3
publicată în numărul din 15 sept. 1870 al statutelor presupune o divergenţă între indivizi, căci
Convorbirilor citim: „Dacă privim fierberea vieţei dacă am avea fiecare din noi acelaşi cuprins
noastre publice putem vedea lesne că neliniştea sufletesc, viaţa noastră ar fi repetarea aceleiaşi
perpetuă din generaţiunea ce e azi la ordinea zilei şi individualităţi în mai multe exemplare, iar nu o
frecările ei, atît din viaţa politică cît şi din cea perfecţionare reciprocă, o adiţiune a aceluiaş număr
spirituală, nu-şi au cauza lor pe-atîta în interese simplu, iar nu un complex. Apoi spiritul social nu se
personale (precum o susţin unii), ci mai mult în desvoltă nici se alimentează prin esclusivism faţă cu
profunda sciziune dintre direcţiunile pe care au ideile altuia, ci din contra ideile ce le-aduce fiecare
apucat unii pe de o parte, alţii pe de alta. Adăugînd de-a casă, intră prin societate într’un compromis
pe lîngă acestea un caracter cam vehement, precum organic, devin o unitate de ordine superioară. Astfel
e acel al rasei noastre, ne putem lesne esplica de ce ar fi cu putinţă să se facă concesiuni reciproce şi ca
simple diverginţe în păreri se schimbă în să se găsească acea cale medie, care fără esclusivism
neîncredere şi în acuzări de intenţiuni subversive. ar da fiecărui aerul cuviincios pentru desvoltarea sa
Răul cel mare nu e că o asemenea stare de lucruri pe terenul mai sus amintit.
esistă, ci că se perpetuă şi se moşteneşte; şi dacă 3) Ideile şi principiile a[l] căror proces se
generaţiunea ce creşte azi ar aduce cu sine o propunea Societăţii a’l face (antiteza nominală
moştenire atît de tristă, nu ne îndoim că, prin o Maiorescu şi Bărnuţiu) nefiind cunoscute părţii celei
consecinţă nedreaptă şi mereu în creştere, antitezele mai mari din tinerime, a blama pe unele şi a aplau-
ar deveni mai mari şi mai neîmpăcate”. da pe altele rămânea un fapt nesocotit. Afară de
Trebuința cea mai mare de realizat și prin aceea, societatea, neavând îndreptăţirea de-a decide
această serbare este de „a fi o singură direcțiune a între vreuna din seriile de idei profesate în viaţa
spiritului pentru generația ce crește”. Și tot aici își publică a Românilor, prin asta e exclus şi dreptul de-
afirmă interesul pentru dezvoltarea organică, un a determina măsura romanităţii şi a patriotismului,
interes ce-l va anima pe tot parcursul vieții: după cum individul profesează una sau alta, din ele.
„Rezumîndu-ne, putem spune că, dacă esteriorul Fiind înşii în vârsta ideilor, măsura patriotismului
acestei festivități pare să fie de un caracter istoric și nostru va fi dată de faptele, pe carii vom avea
religios, interiorul ei – dacă junimea va fi dispusă ocaziunea de-a te împlini în viitor, dară nu de
pentru aceasta – are să cuprindă germenii unei profesarea nimic-costisitoare a unor idei, pe care
dezvoltări organice, pe care spiritele bune o vroiesc individul şi le alege după plac”.
din toată inima”. Face și o rezumare a motivelor de atac în contra
În 6 noiembrie 1870 România jună – organizația demisionarilor: „a) nu suntem români buni, ci răi;
studențească ce se ocupa de împlinirea festivităților asemenea chiar cum trădătorii de patrie şi de naţiune
de la Putna alege un nou comitet, în care pot fi români de origine.
președintele Ion Bumbac refuză a-l avea alături pe b) că trebue să fim sau proşti, sau plătiţi de
Eminescu, cauza: participarea acestuia la Societatea străini, pentru a susţine principiile ce le susţinem.
Junimea – implicit fiind denunțat Maiorescu care c) că direcţiunea literară a «Junimei» (şcoala
era în contra Școlii Bărnuțiu. În semn de protest în Maiorescu) nu merită de cât ca să scuipe cineva în
contra lui Bumbac, patru dintre membri își dau ea şi Societatea să decidă că scuipă în şcoala lui
demisia – vor fi realeși, iar în următoarea ședință – Maiorescu (ipsissima verba ale D-lui Ioniţă
urmînd să aleagă și alt Președinte. Bumbacu!)”.
Ciorna de articol Naționalii și Cosmopoliții redă Demontează acuzele ce i se aduc de a fi
istoricul ședinței cu pricina și îl putem citi în vol. IV cosmopolit, plătit de străini etc.: „Am susţinut
de Studii și documente literare al lui I.E. Torouțiu. întotdeauna, că chestiunea cosmopolitismului e una
Apărarea și motivarea demisiei se centrează pe ce nu există. Să nu fim inventivi în chestiuni, a [l]
dreptul la libertatea de opinie. Sunt redate sintetic căror înţeles ar fi greu de definit pentru fiecare din
cîteva din ideile susținute în motivarea demisiei: „2) noi. Poate că ar exista cosmopolitism – dacă el ar fi
Societatea avînd de scop perfecţionarea reciprocă pe posibil. Dar el e imposibil. Individul care are
terenul literar-naţional, aceasta prin expresiunea într’adevăr dorinţa de-a lucra pentru societate, nu

4 CONVORBIRI LITERARE
poate lucra pentru o omenire, care nu există de cât în devine just prin acea că-i naţional: ceea ce-i urît nu
părţile ei concrete – în naţionalităţi. deviine frumos prin aceea că-i naţional: ceea ce-i
Iindividul e osândit prin timp şi spaţiu de-a lucra rău nu devine bun prin aceaia că-i național.
pentru acea singură parte, căreia el îi aparţine. În Exemple. 1) Norma limbei scrise trebue să fie
zadar ar încerca chiar de a lucra de-odată pentru cea care există obiectiv şi în realitate în gura
toată omenirea – el e legat prin lanţuri nedesfăcute poporului de jos şi a societăţii mai fine, iară nu
de grupa de oameni, în care s-a născut. Nimic nu e fantasiile mai mult sau puţin ingenioase ale
mai cosmopolit de cât matematica pură d. ex. şi cu filologilor noştri. Aşa dar adevăr obiectiv şi nu
toate astea omul de ştiinţă va fi silit să o scrie într’o arbitraritate subiectivă. În acest proces de a stabili o
limbă oare-care, şi prin acest mediu de comunicare normă pentru limba scrisă trebuie luate în
ea devine întâi şi întâi proprietatea unui grup de considerare şi acele influenţe istorice, cari-au
oameni, a unei naţionalităţi şi acea naţionalitate resistat tendinţei de espulsiune şi s’au conservat în
priveşte omul de ştiinţă de al său, ori cât teoriile lui limba vie.
ar putea să aparţină omenirei întregi. 2) Principii fundamentale din dreptul public al
Cosmopolitismul e o simulaţiune şi nimic alta – lui Barnuţiu sunt injuste din punctul de vedere al
el n’a fost odată un adevăr. Străinii cari au interese jurisdicţiunii moderne. Ele nu devin juste, prim
personale în ţara românească de ex. vor simula aceea că au fost profesate de un naţionalist mare, ale
totdeauna cosmopolitismul pentru că declarându-şi cărui merite pe alt teren nu i-a venit nimănui în
adevăratele lor simţiri ar putea să pericliteze inte- minte de-a le contesta.
resele lor individuale. – State slabe – cum era 3) Poezii urîte (Drăgescu, Bota, Grădișteianu,
Germania în secolul al XVIII, – vor simula Macedonski, Costiescu, Adriani, ş. a.) nu devin
cosmopolitismul, pentru a denigra tendinţele frumoase prin aceia că-s naţionale. Avem atâtea
naţionaliste a(le) inamicilor lor tari. C’un cuvânt: modele nobile în poeţii mai vechi şi mai ales în
Cosmopolitismul nu există de cât ca simulaţiune, ca neîntrecuta poezie poporală, încât suficienţa cu care
făţărnicie. El mai e pretextul pentru lenea şi sunt privite asemenea anomalii literare te umple de
indiferentismul celor cari nu cunosc un alt scop în o spaimă lesne de justificat
lume de cât acela de-a trăi bine. – A acuza însă de 4) În fine fapta rea ori greşită nu devine bună
cosmopolitism oameni cari se inter(es)ează de toate prin aceea că a fost comisă de un naţional sau în
chestiunile vitale ale naţiunii noastre, oameni cari numele naţiunii, ci ieste şi rămâne [rea]. Limba
lucrează, pe când alţii numai vorbesc, este sau un noastră, cum ea există obiectiv, toată lumea o va
semn de rea credinţă, sau unul de primitivitate”. recunoaşte, de frumoasă şi dulce (J. Scherr, Allg.
La acuza de cosmopolitism adusă direcției Litteiratur-geschichte).
literare, către care are onoare a se alătura, Dreptul, întru cât e scris la noi în consonanţă cu
răspunde prin cele scrise și publicate în presa adevăruri recunoscute, este valabil pentru toată
vremii, între care, spre exemplu, pentru Echilibrul, lumea; poesia noastră poporală şi artistică, întru cât
publicat în Federațiunea (Nr. 38 și 39 – Mai 1870), e frumoasă, e frumoasă pentru toată lumea; în fine
unde pleda pentru autonomia Tarnsilvaniei, va fi binele obiectiv din noi ni-l recunoaște asemenea ori-
citat la Judecătoria de instrucție de la Pesta, la care care om de bună credinţă.
alătură și Scrisoarea deschisă către Dumitru Cumcă din acest principiu fundamental s’au tras
Brătianu (Românul, nr. din 15 august 1871) Din apoi cu intenţiune concluziuni falşe, nu trebuie s’o
toate rezultă curatul său naționalism deși aderă la mai pomenim, căci altfel publicul n’ar fi până azi în
direcția nouă. Și finalizează printr-o excelentă eroare în privinţa adevărului. Tocmai în concluziuni
apărare a lui Maiorescu, prin care îl și definește ca falşe şi imposibile, în răsuciri a vorbelor, în
viziune critică: „Principiul fundamental al tuturor mistificare, c’un cuvânt în rea-credinţă consistă
lucrărilor D-lui Maiorescu este, după cât ştim noi, gloria celor mai mulţi dintre contrarii lui Maiorescu,
naţionalitatea în marginele adevărului. Mai căci într’astă privinţă suntem în genere foarte
concret: Ceea ce-i neadevărăt nu devine adevărat inventivi...
prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu S’a zis că e francmason şi prin asta cosmopolit.

CONVORBIRI LITERARE 5
De este, noi nu ştim, dar posito că este: nu este se întîmplă și astăzi cu cei de peste Prut: „Una: că în
adevărat, că massonismul exclude naţionalismul. genere Transilvănenii au foarte puţină aplecare şi
Unii din cei mai influenţi membrii ai partidei roşii talent pentru artă şi a doua: că într’adevăr sunt
(care trece de eminamente-naţionalistă), au fost şi nenorociţi cu căpcăunii ciea de Unguri. Dac’aţi
sunt francmasoni. În Ungaria de ex. vom găsi un cunoaşte mai deaproape tendinţele de
mare naţionalist în marele maestru al fracmasonilor desnaţionalisare ale Ungurilor, pe cari iei le răpăd
(D. Pulscky). prin toate vinele, prin toate organele statului şi
Celelalte nimicuri cîte se susţin despre viaţa sa esclud din viaţa publică tot ce nu e maghiar, atunci
ca om privat sunt meschine şi demne numai din cei aţi găsi o lămurire mai de-aproape a împrejurărei de
ce le lăţesc. E acusat, că nu-şi vizitează prelegerile mai sus. Nu sunt încercări vage şi frase goale cele
în curs de 3 luni, când cei ce-l acuză nu le vizitează ungureşti, ci e un sistem de ură, de desnaţionalisare
cu anii. Regulă este: că toate ce e permis genera- şi de cotropire, premeditat până în amănunţimile
lităţii oamenilor din România liberă, toate ce ei fac sale. Nu vă puteţi închipui apoi ce mare e pericolul
nepedepsiţi şi necontrolaţi, toate comise de Românilor din Transilvania sub influenţele spiri-
M(aiorescu) iau dimensiuni gigantice şi sunt taxate tului maghiar. Chiar în protestările lor, în ura lor
de crime. contra Ungurilor, e ceva unguresc: modul de a le
Cumcă în România liberă există episcopi atei, manifestă. Ei au învăţat până şi naţionalitatea la
cari îşi ţin metrese, e un fapt ce nu uimeşte pe Unguri, şi nu sunt naţionalişti ca românii, ci cu acei
nimeni, dar că d. Maiorescu în locul lipsei absolute esclusivism radical, care-i caracterizează pe Unguri
de religiune positivă cearcă a pune principii înşişi. Afară deaceea, lipsa absolută de prospectul
filosofice morale pentru a aşeza stavilă unei unui viitor în patria lor, simţimăntul neputinţei faţă
necredinţe oarbe şi a imortalităţei născute din ea, cu pericole ce’i ameninţă, iată ceea ce-i face
asta este o crimă”. nenorociţi înainte de-a o fi chiar, iată ceea ce-i
Cum remarcă și E. Lovinescu în T. Maiorescu și lipseşte de liniştea sufleteasca cerută pentru
contimporanii lui (vol. I, Casa școalelor, 1943) în produceri literare, ceea ce-i face necapabili de alte
marginea acestui text: „Încă de la această dată îl producte de cât frasa patriotică. E o idee impusă cu
putem considera un «junimist» cu toate nuanţele de putere, care predomină şi întunecă pe celelalte, tot
ideologie ce se schiţau de pe atunci; e un admirator aşa precum o idee fixă face cu neputinţă liniştea
lucid şi teoretic al lui T. Maiorescu, înainte ca acesta sufletească, îndată ce se reflectează numai umbra ei
să-şi fi exprimat vre-o părere publică despre poeziile pe ţesătura celorlalte cugetări. Mie‘mi pare că nu
lui”. sunt aspiraţiuni momentane, cum le numiţi c’o mică
În scrisoarea din 6 februarie 1871, trimisă de la dosă de nedreptate, ci o întrebare de moarte sau
Viena lui Iacob Negruzzi, narează bucuria lui viaţă. Apoi noi ne şi ocupăm puţin de ei. De o
Slavici de a se afla publicat pentru prima oară în mulţime de ani de când se chinuesc să ridice o
Convorbiri literare cu comedia în două acte Fata de facultate de drept şi de la noi nu le-a venit nici un
birău (în numărul pe 1 martie 1871) mai ales, cum ajutor. Ei dau de unde au, dar de unde nu au, nici
precizează poetul că, deși are multe scrieri, din care Dumnezeu nu poate lua. Cum că în ei simţământul
unele pline cu idei frumoase, totuşi începuse a de naţionalitate e de o intensivitate neobicinuită la
se’ndoi despre talentul lui. Acuma însă a ’nceput a noi, găsim dovezi unde numai aceste pot fi găsite.
ave mai multă încredere în el însuşi. Mi-a cerut Arătaţi-mi la noi un oraş patriotic ca Braşovul d. es.
epistola, ea să-şi copieze critica asupra comediei şi nota-bene Braşovul nu’i de cât parte românesc;
lui, spre a se feri în viitor de greşelele comise odată. cei bogaţi şi mulţi sunt încă tot Saşii, Şi cu toate
Afară de studiu, care va fi ’n curând gata, el mai acestea sunt nesiguri de esistenţa lor naţională,
scrie într’un basm şi într’o dramă populară. îndată ce maşina desnaţionalisătoare a statului
Ține să-i explice prezența accentuată a frazei maghiar îi va apuca – nu în corporaţiuni – ci în
patriotice la scrierile primite din Transilvania, două indivizi; şi i-ar fi apucat de mult, dacă Finanţele
fiind cauzele, la care se adaugă și proasta gestionare Austro-Ungariei steteau mai bine. Cu învăţământul
din Regat a situației românilor de peste Carpați, cum maghiar în şcoli comunale întreţinute de stat şi cu

6 CONVORBIRI LITERARE
instituţiunea militară inaugurată, fără o reacţiune trei au fost suficiente în a îndreptăți pe corifeul
puternică din partea Românilor nici nu ştim unde va Junimii a-l situa alături de V. Alecsandri în studiul
ajunge această parte a poporului nostru. E destul de său Direcția nouă: „Cu totul osebit în felul său, om
tristă starea unui popor, când trebue să se lupte al timpului modern, deocamdată, blazat în cuget,
pentru limbă şi naţionalitate în numele confesiunii iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste
religioase, careia-i aparţine. marginile iertate, pînă acum aşa de puţin format
Cât despre noi – eu nu ştiu dacă mai e vr’un încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri,
remediu contra antieticităţii de idei şi interese, care dar în fine poet, poet în toată puterea cuvîntului, este
sfâşie viaţa noastră publică, sau dacă remediul d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai
principal nu e timpul, care cristalizează în conştiinţa multe poezii publicate în Convorbiri literare, care
comună trebuinţele şi mijloacele de-a le împlini”. toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi
Se arată încă o dată deschis întru eventuale farmecul limbajului (semnul celor aleşi), o
modificări ale textelor trimise revistei: „Mă mir de concepţie înaltă şi pe lîngă aceste (lucru rar între ai
ce mai cereţi autorisarea mea întru suprimarea noştri) iubirea şi înţelegerea artei antice”.
strofelor rele, când eu V’am dat-o de mult cu atîta Despre primirea opiniilor maioresciene din
încredere şi, Vă asigur, cu atâta bucurie. Ştergeţi Direcția nouă asupra lui Eminescu, Lovinescu
numai, pentrucă nu sunt înamorat de loc în ceea ce notează în volumul amintit: „Aprecierile lui T.
scriu! ştiu numai prea bine, că chiar ce remâne Maiorescu au fost privite sub lumini diferite:
neşters nu-i de v’o samă deosebită. Slavici contemporanii le-au găsit prea favorabile,
asemenea Vă autorizează pe deplin pentru or-ce constituind un punct de minoră rezistenţă în
schimbare sau supresiune aţi găsi de cuviinţă”. atacurile aduse direcţiei noui şi Convorbirilor
La solicitarea lui Negruzzi de n-ar fi cu putință literare; judecîndu-le după evoluţia ulterioară a
să afle persoane interesate a se abona la Convorbiri, poetului şi situaţia incomparabilă ce şi-a cîştigat-o
poetul răspunde: „Îmi scrieți de abonamente. De pe urmă în cadrul literaturii noastre, urmaşilor li
citit citesc oamenii noştri, dar de plătit... De-aceea s’au părut insuficiente”.
nu Vă pot promite nimica în astă privinţă, care se Totuși, în perspectiva timpului, caracterizarea
poate să vă fie de-o plausibilă importanţă lui M. Eminescu constituie, după criticul de la
tipografică”. Sburătorul, un act de perspicacitate și îndrăzneală
Ca în post scriptum să-i ceară un exemplar din critică. Și, cum era de așteptat de la un critic
Convorbiri pentru Slavici. maiorescian, acordă toate meritele în recunoașterea
Și în scrisoarea din 11 febr. 1871 îl autorizează lui Eminescu lui T. Maiorescu: „Chiar dacă primele
pe directorul revistei de a interveni în textele lui poezii au trezit în cercul Junimii entuziasmul
trimise: „Apoi vă mai trimit niște versuri de ale descris de Iacob Negruzzi, singur T. Maiorescu
mele. Bune simt, că nu sunt; poate însă să nu fie cu poartă răspunderea şi meritul în faţa
desăvîrșire rele. Ștergeți ce vi se va părea bun de contemporanilor şi a posterităţii; numai el şi-a riscat
șters”. Versurile cu pricina fac parte din poezia reputaţia şi aducea cu dînsul autoritatea unei
Mortua est, cum precizează Iacob Negruzzi peste chezăşii certe. Entuziasmul lui V Pogor, de pildă,
ani. Și vor apărea fără modificări în numărul din 1 era un act individual, sentimental, pe cînd
martie 1871. aprecierile cumpătate, rezervate ale lui T. Maiorescu
În numărul din 15 mai 1871, Maiorescu publică echivalau prin girul lor un adevărat act de naştere
Direcția nouă, articol care marchează definitiv literară”.
orientarea literaturii române moderne. Pînă la În scrisoarea din 16 mai 1871 adresată
apariția acestui articol Eminescu publicase, începînd diriguitorului foii junimiste, comentează articolul
cu 15 aprilie 1870, pe lîngă Venere și Madonă, lui Slavici asupra Maghiarilor, din care-i trimite o
Epigonii (15 august 1870), Făt-Frumos din parte, după ce l-a transcris și corectat, însoțind
Lacrimă, poveste, 1 și 15 noiembrie 1870, Notații epistola doar cu Introducerea și primul capitol –
asupra întrunirii de la Putna (15 spt. 1870) și Schiță istorică, celelale urmînd a fi expediate după
Mortua est (1 martie 1871). În total trei poezii. Cele transcrierea și corijare. Exclude orice posibilitate ca

CONVORBIRI LITERARE 7
Naturile catilinare (e vorba de romanul Geniu importantă pentru decizia luată de susținere a
pustiu care va fi publicat postum) să fie o imitațiune acestuia în continuarea studiilor la Berlin în vederea
a opului lui Spielhogen (romancier german la modă susținerii unui doctorat în filozofie, are loc la Pogor
în epocă, n.n.). pe 22 septembrie 1872: „Prezenți: Rosetti, Pogor,
Are și o rugăminte: „Cît despre versurile ce vi le Negruzzi, Maiorescu, Tassu, Castano, Panu,
trimit – de se vor primi spre publicare – mi-ar plăcea Pompiliu, Buicliu, Melik, Culiano, Xenopol,
dac-ar eși cîteștrele piesele într-un singur număr”. Vărgolici.
În realitate, Eminescu a trimis numai două Se decide a se mai da lui Slavici suma de 20
poezii, cum și adnotează Negruzzi: Înger de pază și galbeni.
Noaptea, ambele publicate în nr. 8/ 15 iunie 1871. Se decide ca să se dea lui M. Eminescu
Eminescu își petrece vara anului 1872 la țară. De subvenţiunea acordată pănă acuma lui Slavici.
la Botoșani, în iunie, trimite lui Maiorescu o lungă Contribuţiunile declarate sunt: Pogor 1 galb. pe
epistolă de recomandare pentru un tînăr muzician lună, Maiorescu 1 galb. Roseti 1 galb., Culiano 1
evreu, Toma Micher – fără a afirma că ar fi un galb. pe 2 luni, pe urmă câte 1/2 galb. Melik (id),
Rubinstein, dar talentul îi este recunoscut de Ciurea 1/2 galb. Negruzzi 1 galben, Vărgolici 1/2
profesorii de la Conservatorul din Viena. Concret, galb., N. Ganea 1 galb., Xenopol 1/2 galb., Paicu 1/2
cere un sprijin pentru un concert al violonistului în galb., Neiu 1/2 galb., Ciupercescu 1/2 galb. (Carp 1
sala Conservatorului, intrarea fiind în baza biletelor galb.).
vîndute. Se ceteşte prefaţa lui Cogălniceanu la cronicele
Sesiunea ședințelor Junimii pentru anii 1872- României – apoi critica bibliografiei de Xenopol
1873 se deschide pe 1 septembrie 1872 la domiciliul asupra acestei publicaţii…
lui Maiorescu: „Presenţi: Maiorescu, Pogor, I. A. D. Xenopol”.
Negruzzi, L. Negruzzi, N. Ganea, M. Pompiliu, Citită pe 1 septembrie 1872 la întîlnirea
Eminescu. Societății Junimea, conform p.v. citat, Egipetul va fi
D. Eminescu ceteşte fragmente din Diorama şi publicată în nr. 7/ 1 octombrie 1872.
anume Egipetul şi inceputul Evului de mijloc. Apoi Procesul verbal al ședinței din 1 sept. este prețios
ceteşte novela sa Sărmanul Dionis. Asupra acesteia și prin faptul că anulează fanteziile lui G. Panu din
D. Pogor şi Maiorescu observă că sfîrşitul şi modul Amintiri de la Junimea din Iași în marginea lecturii
deslegărei nu corespunde cu caracterul întregei din Sărmanul Dionis, lectura la care este evident că
scrieri. Se primeşte pentru a se tipări. n-a asistat.
A.D. Xenopol” Grație aceluiași p.v. de ședință știm că la acea
A doua ședinţă a loc pe 7 septembrie 1872, de oră poezia Panorma deșertăciunilor sau Memento
această dată la casa lui V. Pogor. mori (citit sub titlul de Diorama) era definitivată. Va
„Presenţi: Pogor, Maiorescu, I. Negruzzi, N. fi publicat postum.
Gane, Eminescu, Tassu. După apariția în Convorbiri literare a articolului
D. Eminescu ceteşte doue poesii: Înger şi Demon lui Maiorescu, Direcția nouă, se declanșează o
şi Floare albastră, care ambele se primesc. puternică campanie de denigrare, de care nici
După ce se discută asupra chestiunei Evreilor Eminescu nu este scutit, îi este persiflată întreaga
şedinţa se ridică. poezie publicată în Convorbiri.
A. D. Xenopol În nr. 9, 1 decembrie 1872, i se publică
N. Pentru şedinţa viitoare se va lua în vedere Cugetările sărmanului Dionis, parte a nuvelei
1) Subvenţiunea încă pe 2 luni pentru Slavici (20 Sărmanul Dionis, lecturate în ședința Junimii din 1
galb.) pentru a’şi putea depune examenul. septembrie 1872. Tot în același număr este integrată
2) Subvenţiunea de acordat lui Eminescu. și nuvela (cum o subintitulează) Sărmanul Dionis și
3) Trecerea creanţei Junimei (prin D. Pogor) de continuată în nr. 10/ 1 ianuarie 1873.
la Balasan, asupra Societăţei tipografiei naţionale. Este singura proză antumă publicată în
A. D. Xenopol”. Convorbiri literare. Alte două proze antume apar în
Încă o ședință, la care poetul n-a fost prezent, dar Curierul de Iași, în perioada cînd Eminescu era

8 CONVORBIRI LITERARE
redactor la foaia cu pricina, prima, La aniversară, cu scriitor prețuit de poet, dar mai puțin cunoscut.
mențiunea: Narațiune originală, apare în nr. 76/ 9 De remarcat, tot în această perioadă, într-o
iulie 1876, iar Cezara, cu aceeași mențiune, se scrisoare a lui Slavici către păstorul Convorbirilor
publică în foileton în numerele 87/ 6 august 1876, din 6/18 septembrie 1874, trimisă de la Hinter –
88/ 11 august 1876, 89/ 13 august 1876, 90/ 15 Brühl, și care se deschide cu lamentațiile
august 1876 și 91/ 18 august 1876. prozatorului privind lipsurile financiare și somarea
Citite în 7 septembrie 1872, cum aflăm din de a i se trimite parale, însoțită de mulțumirile
procesul verbal al întrunirii Junimii, Înger și demon pentru intervenția lui Negruzzi pe lîngă Maiorescu
și Floare albastră se tipăresc în revistă abia peste (la acel timp ministru) de la care crede benefic de a
jumătate de an, în nr. 1/ 1 aprilie 1873. putea primi vreo bursă regulată, precum primesc
Volumul IV din Studii și documente literare alți „perde-vară”, aflăm un frumos și expresiv
adunate de I.E. Torouțiu ne pune la dispoziție o serie portret al poetului, nu mai puțin recunoașterea
de epistole ale lui Eminescu către Maiorescu privind introducerii sale, de către acesta, în lumea literară:
avatarurile poetului, îndemnat insistent de critic, în „Mă bucur foarte primind ştirea, că Eminescu este în
încercările sale de a urma rugămintea șefului Iaşi. Au trecut doi ani de zile decând i-am perdut
Junimii de a-și trece teza de doctorat în filozofie. Cu urma. Pe semne a fost şi el dus cu expediţia polară.
toată solicitudinea celui care a dat direcția nouă, Îţi mărturisesc apoi că eu ţin foarte tare la Eminescu,
pînă la urmă autorul Odei (în metru antic) nu-și va nu numai pentru-că el m’a introdus în lumea, în care
finaliza teza de doctorat. petrec acuma, făcându-mă cunoscut cu D-Voastre,
Credincios firii sale poetul nu va îndeplini visul dar şi pentru altele. Felul gândirei sale mă seduce şi
corifeului Societății, a Societății care l-a trimis și nu mai puţin mă seduce forma, în care se manifestă
susținut financiar pentru a-și finaliza studiile. Încît, acest fel. Între altele, sunt foarte preocupat de
cum consemnează și E. Lovinescu în volumul maestrul meu, – a nimărui limbă nu-mi place ca şi a
amintit: „La sfîrşitul, lui August 1874 îl găsim astfel lui Eminescu. Îmi place precisitatea lui Xenopol;
la Iași, fără doctorat, cu banii, trimişi de T. îmi place uşurinţa lui Pantazi Ghica: Eminescu îmi
Maiorescu, cheltuiţi şi nici măcar cu fotografia pare însă precis ca şi unul şi uşor ca şi celălalt.
bisericii Movileştilor, întors aşa cum plecase, la Xenopol este trecutul în limbă, Pantazi Ghica este
destinul lui de boemă şi mizerie, singurul ce-l presantul şi tocmai atât de extrem unul în trecut ca
atrăgea şi de a cărui fatalitate era convins. Din şi cel-alt în present: Eminescu este o combinare din
scrisorile lui către T. Maiorescu, reiese suficient că amândoi, o combinare armonioasă a trecutului cu
dorinţa lui intimă era să se întoarcă la Iaşi”. Nu-i presentul.
exclus ca un motiv care a atîrnat greu în decizia Pentru Xenopol limba este muruiala, cu care
revenirii la Iași să fi fost și dorul de Veronica Micle. învăleşte păreţii palatului zidit de cugetarea sa;
Despre reacția lui Maiorescu la lipsa de Pantazi Ghica nu cugetă, ci încarcă flori cu furca şi
responsabilitate a lui Eminescu aflăm dintr-o le aruncă în faţa lumii; Eminescu gândeşte şi for-
scrisoare către Iacob Negruzzi, în cele cîteva rînduri mează d’odată – pentru dânsul limba este marmura,
cuprinse între paranteze, ele fiind șterse din epistola în care varsă chipul gândirilor sale alese.
din 29/11 1874, trimisă de la București: „Doctoratul Dar să cunoşti pre Eminescu, şi vei afla un om
ce-mi promisesă să-l facă, pe baza cărei promisiuini dle felul în care natura nu produce decât în
i-am mandat subvențiunea anume pentru acel scop. momentele sale de preocupaţiune. Par’că n’a ştiut ce
Lipsirea lui la făgăduința dată ar fi greu de calificat face când a făcut, şi parîndu-i rău, mai apoi, începe
între amici”. a strica fapta sa. Eminescu este dintre acei puţini
Vedem că în pofida acestui afront, criticul va oameni care nu sunt meniţi a vieţui în societate,
continua să se ocupe de „cariera” lui Eminescu. Îl va pentru-că nu-şi află semeni. Îndeobşte el este
numi bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară nesuferit, pentru-că ştie cine este el, ştie cine sunt
din Iași, apoi revizor școlar pe județele Iași și Vaslui. alţii, nu-i pasă de o lume pe care trebe s’o
Convorbiri literare publică în nr. 8/1 noiembrie despreţuiască și stă ca şi-o carte deschisă înaintea
1874, articolul lui Eminescu, Constantin Bălăcescu, tuturora. Toate sufletele alese sunt nereservate şi

CONVORBIRI LITERARE 9
tocmai pentru oamenii comuni lipsa de reserve a Bibliotecii unde a fost director.
unui suflet ales este nesuferită. Nu ne place să Pe 1 aprilie 1875 publică în Convorbiri o cronică
vedem că suntem mai proşti decât alţii, pentru acea despre Pseudo-Kynegeticos a lui Odobescu, în care
nu ne întovărăşim bucuros cu cei mai cuminţi decât vede o operă de înaltă ținută artistică.
noi. – Cu atât mai preţioasă arătare este Eminescu Din același an datează debutul prieteniei cu Ion
pentru noi, care nu suntem dintre oamenii eu Creangă, pe care îl va cunoaște direct, în calitatea sa
desăvârşire comuni. ÎI cercăm tocmai pentru de revizor școlar, fiind numit într-o comisie de
comorile ce ni se desfăşură în sufletul său. El este o examinare a cărților didactice din Iași. Așa se va
literatură vie, galerie în care tot momentul se produc lega o prietenie rămasă legendară în literatura
noi întrupări a gândirei frumoase. Îmi aduc aminte noastră. Cum spune G. Panu în Amintiri, de atunci
de Rousseau, când exclamă în confesiunile, sale: încolo nimeni nu mai văzuse pe Eminescu fără
«O! ce frumoase lumi s’au ivit şi-au dispărut în Creangă și pe Creangă fără Eminescu. Poetul îl va
sufletul meu». Aşa este şi la Eminescu; şi cel puţin introduce la Junimea. De altfel, la îndemnul lui va
eu priveam bucuros această viaţă internă. începe să scrie și în numărul pe octombrie al
Iară pesimistul Eminescu n’află mai bun loc Convorbirilor… publică Soacra cu trei nurori iar în
decât în mijlocul D-voastre. decembrie Capra cu trei iezi.
Te rog, spune-i sănătate şi voe bună dela mine, Pe 1 septembrie 1876 apar, după o trecere de un
şi-i spune, că decând nu ne-am văzut, am gândit an și jumătate, în Convorbiri literare: Melancolie,
foarte adese-ori la frasa: «a fi ori a nu fi»”. Crăiasa din povești, Lacul și Dorința.
Numărul 9/1 decembrie 1874 al Convorbirilor Prelecțiunea populară Influența austriacă asupra
găzduiește poemul Împărat și proletar, timp în care românilor din Principate, conferențiată în martie
Eminescu era încă de pe 1 septembrie 1874 director 1876, în cadrul prelecțiunilor Junimii (va fi singura
al Bibliotecii ieșene. Nu se mai punea problema pe care o susține poetul), va fi înserată în numărul pe
revenirii la Berlin și din pricina necazurilor din august 1876 al Convorbirilor, și constituie primul
familie (fratele Șerban murise de curînd la Berlin) studiu teoretic publicat de poet.
dar și al romanului sentimental ce începea să se Călin (file din poveste), basm versificat, va fi
înfiripe cu Veronica. bine primit în una din ședințele Junimii și în
În 1875 publică în Convorbiri literare o singură noiembrie 1876 vede lumina tiparului în Convorbiri
poezie, Făt-Frumos din tei, numărul 11/1 februarie literare.
1875. Urmează în decembrie 1876 Strigoii, una din
În vara aceluiași an va fi numit revizor școlar, marile creații eminesciene.
eveniment despre care aflăm amănunte în scrisoarea Pînă în martie 1878 nu mai propune nimic
adresată din Iași pe 18 iunie 1875 către Maiorescu, revistei ieșene.
la acea vreme ministru: „La scrisoarea D-voastre din În toamna lui 1877, în semn de protest,
15 l.c., am onoarea a respunde, că primesc bucuros demisionează de la Curierul de Iași. În octombrie
funcţia de revizor şcolar peste districtele Iaşi şi este numit redactor la ziarul conservator Timpul care
Vaslui, nu că prin asta aş adaogă ceva la bună-starea apărea la București.
mea materială, căci în fapt câştig pe loc cu lecţiile de Stabilit în Capitală, urmează o nouă etapă extrem
la institutul academic şi şcoala normală împreună de dramatică, dar nu mai puțin fecundă în planul
367 l.n. astfel încât adaosul nu este considerabil in creației lirice și al colaborării cu Junimea și revista
vederea cheltuelelor ce le-aş ave cu drumul. ei, Convorbiri literare.
Punctul meu de vedere este, că aş intră in contact
cu populaţia rurală, singura care mă interesează
îndeosebi. Cred a fi în stare de a Vă da relaţii fidele
asupra stărei şi traiului ei, precum şi asupra
marginilor, intre cari ar fi cu putinţă a se lărgi sau a
se adânci învăţămentul primar”. Tot aici se arată în
continuare preocupat de soarta administrativă a
A T I T U D I N I

10 CONVORBIRI LITERARE
150 DE ANI DE CONVORBIRI LITERARE (IV)
La zi aniversară, Iluştrii noştri intelectuali, începînd mai ales cu
150 de ani de „Convorbiri Literare” revoluţionarii paşoptişti şi continuînd cu elitele din
perioadele lui Cuza şi Regatul României întregite,
Vastului subiect al istoriei Convorbirilor după ce s-au şcolit prin celebrele fortăreţe ale
Literare, susţinut generos de spaţiile culturale culturii europene, Paris, Viena, Londra, au trecut
româneşti cu ocazia aniversării celor o sută peste vitregiile existenţiale şi s-au întors în ţară să-
cincizeci de ani de la înfiinţare, confirmă faptul că şi aducă aportul lor propăşirii culturale a gliei
evenimentului i se poate acorda, pe bună dreptate, româneşti. Criza valorilor de azi este superb
o importanţă naţională. Anvergura culturală oferită revelată de Dan Puric în volumul „Cine sîntem”:
literaturii române în contextul înfiinţării Societăţii „Dacă am avea o demnitate culturală nu ne-ar
Junimea, în 1863, de cei cinci iluştri corifei ai pleca, din zece tineri, nouă în străinătate.”
făuririi limbii române moderne, şi îi numesc aici pe (Demnitatea creştină). În acest context e util ca
Titu Maiorescu, Petre Carp, Iacob Negruzzi, Vasile această mare sărbătoare a Convorbirilor Literare să
Pogor, Theodor Rosetti, este inegalabilă. Cultura şi se transforme într-o platformă culturală şi socială
literatura română necesitau o astfel de uniune de care să se pună în slujba educării tinerilor. Turneul
spirite ca să-şi ordoneze pentru eternitate valorile, criticului Alex. Ştefănescu prin mai multe localităţi
să le aşeze în matca lor firească, să coaguleze ale ţării ca să convingă tinerii să citească e lăudabil.
valoric înţelepciunea poporului român. Deci, acum o sută cincizeci de ani, la 1 martie
Nu putem decît regreta, noi, generaţiile mai 1867, cu Iacob Negruzzi redactor şef, începe să
vechi şi intelectualii români de pretutindeni, apară de două ori pe lună revista „Convorbiri
dispoziţiile aberante ale celor care au obligaţia Literare”. Junimea achiziţionase la Iaşi şi o
morală de a şcoli noile generaţii. A elimina clasicii tipografie proprie. Pe lîngă rolul pe care şi l-au
literaturi române din manualele şcolare e propus în regulamentul de funcţionare de a edita
catastrofic. Poate că internetul are o oarecare cronicari şi manuale şcolare, au incitat spiritele
importanţă în viaţa modernă, dar este imperios timpului să trimită texte spre publicare în revistă.
necesar ca guvernanţii actuali, efemerele autorităţi, Această pleiadă strălucită de personalităţi, întipărită
să nu elimine din programa de învăţămînt clasicii definitiv în memoria noastră culturală, Eminescu,
literaturii române. E monstruos şi cinic ca în Creangă, Caragiale, Slavici, Alecsandri, Coşbuc,
programa de învăţămînt să ceri elevilor să aleagă Goga şi mulţi alţii, dar şi spiritul critic maiorescian,
între Coşbuc şi La Fontaine, ca şi cum ar fi obligaţi au avut rolul preponderent în a aşeza valorile pe
să aleagă între mamă şi tată, între sens şi nonsens, făgaşul lor estetic. Rigoarea şi evidenta creştere
între evoluţie şi involuţie. E inacceptabil să fie valorică a textului publicat s-a dovedit benefică
îndepărtaţi elevii de părinţii spirituali ai literaturii literaturii române. Era o nevoie stringentă de capete
române: Alecsandri, Eminescu, Vlahuţă, Creangă, limpezi şi de luciditate critică care să ordoneze şi să
Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale, Arghezi. Ei s-au evidenţieze valorile autentice. Revista s-a bucurat,
luptat să ne crească, noi îi „ajutăm” să descrească. pentru acele vremuri, de tiraje foarte mari, opt sute
Europa îşi iubeşte şi îşi revendică valorile, le în scurtă vreme, impresionant dacă ne raportăm la
promovează. În occident şcoala privată şi de stat îşi prezent. Mi-aduc aminte că prin anii 86, la SLAST-
susţine cu înverşunare clasicii. Fără ei nu ar fi reuşit ul lui Ion Cristoiu publicam un interviu serial care
niciodată susţină progresul societăţii, cu toate se intitula „Oameni din planul doi în prim-plan”, cu
evenimentele nedorite de zi cu zi. Cultura are rolul un cunoscut librar Ioan Cărăbaş, o rubrică care se
ei predominant, de a anihila răul, confuzia, intitula, „Amintirile unui librar”. Îmi vorbea cu
delicvenţa. În acest fel nici un cataclism major nu nostalgie despre tirajele de cărţi în regatul dintre
va reuşi să ne dezbine. Vom avea întotdeauna cele două războaie mondiale ridiculizînd, între
curajul să rezistăm vicisitudinilor. Cultura ne va patru ochi, vitrinele librăriilor capitalei pline cu
ajuta în supremul efort de linişte socială, ne va publicaţiile cuvîntărilor la congrese ale
ocroti, ne va sprijini majoritar în existenţa noastră. „preagenialului”. Îmi face plăcere să-l citez:

CONVORBIRI LITERARE 11
„Tirajul cărţilor care se publicau în acel timp era de lansare de valori autentice.
foarte mic, trei, patru mii de exemplare. Dar se La mulţi ani, „Convorbiri Literare”!
tipăreau în mai multe ediţii. Imediat ce se epuiza o
ediţie, se mai scotea una. Astfel, atunci cînd Florentin PALAGHIA
ajungea la a patra, a cincea ediţie toţi cumpărătorii
erau convinşi că respectiva carte a avut un succes
*
de răsunet. La apariţia unei cărţi editurile trimiteau
Antilethe: Convorbiri literare 1930
imediat în toate librăriile din ţară un număr mic de
exemplare, iar apoi librarii făceau comenzi în
În biblioteca (destul de bogată) a familiei,
funcţie de vînzarea cărţilor respective”. Era o
posed, printre alte cărţi rare, un exemplar din cea
metodă evident economică, dar şi un criteriu de
mai veche şi totodată prestigioasă revistă literară
evidenţiere valorică a autorilor. După un timp, într-
românească.
o noapte geroasă, la Europa Liberă, am auzit-o pe
Este vorba, desigur, despre Convorbiri literare,
Monica Lovinescu în cunoscuta ei cronică literară
iar exemplarul meu are menţionat pe copertă „Anul
vorbind admirativ despre interviul ce-l luasem lui
al 63-lea. Maiu 1930”, editat la Atelierele Grafice
Cărăbaş şi despre vrafurile de cărţi ale dictatorului
Socec & Co., S.A., Bucureşti 1930. Pe copertă –
care umpleau la refuz hidoasele vitrine ale
chipul regelui Mihai, în calitate de „protector al
librăriilor bucureştene. Toată noaptea parcă mi-au
Expoziţiei române din Barcelona”. De altfel,
bătut în geam vîntul şi crivăţul şi evident, frica.
articolul principal din sumarul ediţiei de faţă este
Eminescu îşi publică în „Convorbiri Literare”
tocmai cel ce relatează despre „România la
cele mai importante poezii ale operei lui devenind
expoziţia de la Barcelona”, semnat de directorul
cunoscut alături de Alecsandri încă din anul 1870.
revistei, Al. Tzigara-Samurcaş.
Tot Eminescu i-a adus pe Slavici şi Creangă. Alte
Înainte de expunerea mai pe larg a acestui
multe nume de răsunet precum: Vlahuţă, Ion Luca
articol, considerăm de interes prezentarea
Caragiale, I. Brătescu Voineşti, Odobescu, Vasile
sumarului ediţiei menţionate. Astfel, pe lîngă
Conta, Xenopol, culegătorii de folclor, Dem
articolul amintit mai sus, revista se deschide cu o
Theodorescu, Scipione Bădescu, aceasta fiind doar
proză a lui Gala Galaction (Lectură de Paşte) şi
o enumerare sumară a celebrilor colaboratori în
continuă apoi cu poeme de Ion Buzdugan, cu
perioada ieşeană între anii 1867-1886, cea mai
articolul Ideea de Stat în societatea engleză (N.
bogată şi glorioasă, şi perioada bucureşteană, din
Petrescu), cu poeme semnate de Al. Bilciurescu, o
1887 fără întrerupere pînă în 1944, la cîrmă cu
proză din nou – Pîinea sergentului Oacheşu – de
Iacob Negruzzi şi demnii urmaşi ai acestuia: I.
Costin Fulga; Un filosof mistic de Al. Hîjdeu
Bogdan, Simion Mehedinţi, Al. Tzigara Samurcaş,
(precedat de o amplă prefaţă) este urmat de un
I.E. Torouţiu.
poem de Al. Soare. Revista cuprinde totodată
Interzisă pînă în anii 1970, fiind considerată
rubricile intitulate Cronica literară, Cronica
reacţionară, reintră în chioşchuri abia din luna mai
artistică şi Cronica bibliofilă, urmate de mai multe
1970 obligată să se supună în mare parte ideologiei
Recenzii (printre care o semnalăm pe cea despre
comuniste.
cunoscuta carte a lui Jean Boutière: La vie et
După revoluţia din 1989, schimbări succesive
l’oeuvre de Ion Creangă, semnată T.-S., desigur
încearcă să repună revista pe făgaşul ei logic.
Tzigara-Samurcaş, o alta despre romanul lui
Actualului format, atrăgător şi nobil, bine
Eliade, Isabel sau Apele diavolului, semnată de
structurat şi îmbogăţit cu nume noi şi idei
Alexandru Bilciurescu, Convorbirile asumîndu-şi
novatoare, cu un colectiv de redacţie valoros şi un
de asemenea şi rolul de prezentare a altor reviste
colegiu pe măsură, unde directorul Cassian Maria
din ţară).
Spiridon îşi pune amprenta număr de număr, îi
dorim încă multe sute de ediţii care să servească
Alegem să detaliem în continuare articolul
cultura română şi să fie în continuare o platformă
„România la expoziţia de la Barcelona”. Pe un

12 CONVORBIRI LITERARE
număr considerabil de pagini informează faptul că expoziţia,
(cincisprezece!), Tzigara- inaugurată la 4 octombrie, s-a
Samurcaş subliniază dintru făcut „în prezenţa M.S. Regelui
început necesitatea „menţinerii Alfons al XIII-lea şi a întregei
neştirbite a autorităţii” României, curţi, cu un fast de care nu s-au
iar pentru „statornicirea locului ce bucurat decît puţine alte
i se cuvine în rîndul statelor pavilioane.” O mărturie a reuşitei
europene” un prim deziderat organizatorilor a constat şi în
considera a fi „intensificarea faptul că, în raportul Comisiei
relaţiilor cu străinătatea”. Un asupra întregii expoziţii, România
motiv de afirmare a prestigiului a fost clasată în prima categorie,
ţării noastre în context european, ţări cu un potenţial mai mare, ca
dar şi al politicii legăturilor cu alte Italia, de exemplu, clasîndu-se
state a fost astfel şi primirea de într-una inferioară. Numărul de
către România, „fără şovăire”, a diplome şi medalii (211 la 250
„invitaţiunii Spaniei de a participa expozanţi) a confirmat de
la serbările sale din anul trecut.” asemenea succesul pavilionului
Pe parcursul articolului, informaţiile sînt bogate românesc.
şi variate – de la cele despre oraşul Barcelona în După un bilanţ al cheltuielilor, al rezultatelor în
sărbătoare la cele despre ţările participante (19!) şi plan economic, dar şi de imagine pentru contacte
pavilioanele acestora; de la pregătirile începute la economice viitoare, o fotografie a faţadei de nord a
noi din 1928, făcute de „o comisiune sub prea pavilionului nostru la Barcelona, autorul alege să
competinta prezidenţie a Profesorului D. Gusti” la transcrie pentru cititorii revistei – într-o dorinţă de
ideea ministrului Madgearu sugerată arhitectului D. totală deschidere – cuvîntarea sa de la Camera de
Marcu de a construi pavilionul în stil muntenesc, Comerţ şi Industrie, în care inserează o altă imagine
adăugîndu-se bustul lui Eminescu de O. Han şi o – cea care prezintă „sala artei ţărăneşti”.
troiţă din lemn, ambele menite să adauge la Am relatat oarecum pe larg acest articol din
„pitorescul clădirii concepută în stil naţional, cu 1930 cu scopul vădit de a pune în faţa
elemente ale casei lui Mogoş din Muzeul din contemporanilor noştri o faţă a României de acum
Bucureşti”. 87 de ani. Spre neuitare, dar şi spre luare aminte!
În calitate de Comisar al Guvernului, avînd Şi, de fapt, ce înseamnă presa scrisă, ce
totodată „libertate de acţiune” din parte ministrului reprezintă o revistă literară – Convorbirile literare,
Madgearu, Tzigara-Samurcaş relatează apoi cu lux în cazul de faţă – decît un aide-memoire, un ajutor
de amănunte planul pavilionului românesc, care, pe pentru cititorii timpului prezent de a-şi cunoaşte
o suprafaţă de cca 400 m.p., a fost structurat în două trecutul şi a învăţa din el.
„grupuri”: unul cultural, iar celălalt – economic. Nu Iar Convorbirile în seria nouă, redactorii de
vom detalia expoziţia din pavilionul nostru, deşi astăzi, de fapt, conştienţi de valoarea conferită în
multe dintre cele expuse s-ar constitui drept modele 150 de ani, continuă tradiţia şi alcătuiesc număr de
demne de urmat la participările internaţionale din număr revista ca pe o reală armă împotriva uitării.
timpul prezent. Vom exemplifica totuşi cu
prezentarea hărţii României, în relief, care „a Mihaela ALBU
produs un foarte mare efect”. Gîndită şi realizată de
inginerul Leonida, aceasta arăta „prin lumini
succesive bogăţiile ţării”.
Cu mîndrie nedisimulată (a se reţine din
expunerea ce urmează respectul de care se bucura
ţara noastră în acei ani!), autorul reportajului

150 DE ANI DE CONVORBIRI LITERARE


CONVORBIRI LITERARE 13
I N T E R V I U

LUPTA PENTRU
ABECEDARUL ROMÂNESC
Dialog cu
SPIRIDON VANGHELI la 85 de ani
În acest miez de iunie, Spiridon Vangheli, scriitorul de mult cunoscut în vreo 60 de ţări (abia mai în anii din
urmă şi în România!) drept părintele unor personaje deosebit de vii şi pitoreşti, precum Guguţă şi Ciuboţel, la fel
de cunoscute şi îndrăgite-n timp, pe multe meridiane, ca şi Pinocchio, Mica Sirenă, Morcoveaţă, Nică a lui Ştefan
a Petrii, Mickey Mouse şi Motanul Încălţat, împlineşte 85 de ani. O vîrstă venerabilă pentru orice scriitor, dar
aproape „infimă” pentru un autor dedicat copilului etern, candorii şi nemuririi acestei vîrste…
Născut la 14 iunie 1932 în Grinăuţi, pe malul unui rîu (Răut) pe care de asemenea l-a făcut celebru, Spiridon
Vangheli a irumpt cu adevărat în lumea literelor acum 50 de ani, în 1967, odată cu Isprăvile lui Guguţă, cartea care
avea să îi aducă o celebritate mondială unică pentru un scriitor român.
Tradus în circa 40 de limbi şi publicat în tiraje ameţitoare („global”, mai bine de 20 de milioane exemplare!),
„tatăl lui Guguţă şi Ciuboţel” este, fără îndoială, cel mai mare scriitor român în viaţă din grădina marii Literaturi a
Copilăriei. Un clasic publicat în aproape 40 de limbi, recompensat cu unele din cele mai mari premii şi distincţii
(între care şi cele conferite de Academia şi Preşedinţia României), a fost sărbătorit peste Prut în „Anul Spiridon
Vangheli” (80 de ani - 2012), iar generaţii întregi de copii, devenite la rîndul lor părinţi şi bunici, îi poartă o mare
recunoştinţă fiindcă, în urmă tot cu 50 de ani, a pornit – alături de bunul prieten Grigore Vieru, în urgisita Moldovă
dintre Nistru şi Prut – o adevărată bătălie pentru adevăratul Abecedar al limbii române.
Iată, chiar în evocarea lui Spiridon Vangheli, cum s-a ajuns şi la acea izbîndă (fragment dintr-o carte în pregătire,
cuprinzînd convorbiri ale subsemnatului cu marele scriitor)...[Constantin BOSTAN]
Constantin Bostan: Cum s-a născut ideea, de deschizi larg, cît mai larg şi fascinant, copilului
ce un nou Abecedar? venit la şcoală. Învăţătorul şi abecedarul dau
Spiridon Vangheli: De ce ne-am apucat noi semnul şi direcţia învăţăturii pentru orice copil –
doi să facem alt abecedar? Poate părea şi-o glumă, atunci pui temelia pe care vrei să construieşti,
dar motivul a fost neaşteptat de alarmant, de serios. atunci îi conturezi copilului şi paşii următori. De la
„Gluma” e că, la sfîrşitul clasei I, atît băiatul meu, copil şi visurile lui porneşti…
cît şi cel al lui Grigore, au fost urcaţi în slăvi şi Nu numai eu şi Grigore aveam nemulţumiri
premiaţi cu cîte-un „eminent”… Ne-am bucurat, privind abecedarul şi manualele de limbă şi
cum nu? Care părinte nu se-nfoaie cînd vede că i literatură. De la o vreme, şi-n Uniunea Scriitorilor
se laudă odrasla? Şi, după vreo două săptămîni de se vorbea că trebuie să facem ordine în manuale…
la serbare, ce-i zic prietenului meu? „– Grigore, ia
hai să facem noi o experienţă!” Am început cu C.B.: De obicei, cînd lucrurile sunt pornite de
Radu, apoi l-am întrebat şi pe băiatul lui, Teodor: „comisii”, se mişcă încet, neproductiv şi eşuează
„– Ce ţii tu minte din abecedar?” Iar ei – au tăcut chiar. S-a arătat cumva destul de hotărîtă
mîlc. Nimic, nici un text – adevărat dezastru: Uniunea?
nimic, nimic?!... Ne-am pus amîndoi mîinile-n S.V.: Ei, au mai trecut aşa doi ani, şi-apoi, în
păr… ’67, s-a făcut încă o şedinţă (era, de-acum, a treia
Fireşte, cînd mi-a trecut prin cap această sau a patra!) şi s-a hotărît că-i timpul să rezolvăm
întrebare, aveam şi eu, şi Grigore, opiniile noastre, „problema”, ba s-a făcut şi-o împărţire, pe
deloc favorabile nu doar acelui manual, ci şi manuale şi autori: tu, Vieru, o să iei abecedarul; tu,
multor altora. Problema era însă că abecedarul e Vangheli, textele literare pentru clasa I; cutare va
prima carte, e chiar prima fereastră ce trebuie s-o lua cartea de-a doua, celălalt de-a treia şi tot aşa,

14 CONVORBIRI LITERARE
pînă la manualul clasei a opta. Gata, pornim!… degetul la mine, strigînd tot mai aprins:
Şi, numai bine, Ministerul Învăţămîntului – Iată-l pe Spiridon Vangheli, căruia nu-i place
tocmai făcea o conferinţă republicană a şcoala sovietică!… Întrebaţi-l cîte clase are taică-
învăţătorilor pe tema asta, aşa că Uniunea chiar şi- său, cîte clase are maică-sa, cîte clase au fraţii
a zia: „Hai să dăm lovitura! Să vorbim cu aparatul lui!… Şcoala sovietică, cu Institutul Pedagogic, lui
de conducere din minister, dar în prezenţa i-a dat studii superioare şi-acuma, iată, lui nu-i mai
învăţătorilor. Nu de alta, dar dacă o să lucrăm doar place şcoala sovietică!… Aceasta l-a făcut cărturar,
de capul nostru, fără învăţători, fără metodişti, fără şi-acuma lui nu-i place de ea: spune că şcoala
minister, putem da cu oiştea-n gard; pornind însă la sovietică este un tunel! Aţi mai auzit voi vorba
treabă în bună înţelegere, şi reuşita va fi mai asta?!
aproape!”… Ei, uite cum a întors-o marele politruc, ca să
Zis şi făcut: ne-am pregătit serios şi am venit la poată lovi cît mai bine! Îndată am sărit, la rîndul
întîlnirea aceea vreo 7-8 dintre noi, cei aleşi să fim meu, şi l-am întrerupt:
autorii noilor manuale. Nu ştiu cum şi de ce, dar pe – Evgheni Simionovici, vă rog să nu încurcaţi
mine m-au invitat să vorbesc chiar primul… Nu-ţi lucrurile! Eu am vorbit de manualele sovietice, nu
trebuia multă deşteptăciune să vorbeşti despre acea de şcoala sovietică! Dumneavoastră, acum, îmi
carte de citire, folosită ca partea a II-a la abecedar: faceţi proces aici? Da, am vorbit de şcoala
era de-ajuns să alegi vreo cîteva fragmente, şi chiar sovietică… Ea trebuie să aibă manuale bune, nu?
că te-apucai de burtă, înţelegi, de atîta rîs şi plîns! Eu aşa pun problema!… De ce e sovietică? să aibă
Aşa am şi făcut, apoi am precizat: „– Toate manuale proaste? Manualul e prost, nu şcoala
fragmentele acestea sunt de fapt din cărţile sovietică, de ce mă băgaţi în bucluc?
scriitorilor veniţi din stînga Nistrului!” (Chiar El se oprise (să nu uităm că erau şi învăţătorii
mare pacoste a fost cu ei, că erau toţi, de fapt, doar din toată republica acolo), mă asculta, dar a tunat
politruci şi „ideologi” anume trimişi după ’44 din din nou:
republica-fantomă înfiinţată de Kremlin în toamna – De ce nu-ţi plac dumitale cei din stînga
lui 1924: Transnistria de azi.) În încheiere, le-am Nistrului şi anii ’30?
oferit şi o propunere: „– De îndată ce la noi s-a – Eu, tovarăşe ministru, am spus aşa: literatura
scris totuşi asemenea literatură şi consideraţi că asta s-o înveţe copiii cînd au şi judecata necesară,
trebuie cunoscută, hai să o studieze elevii din au atitudine critică, dar nu în clasa întîi, cînd nu
clasele a IX-a şi a X-a, la Istoria literaturii. Nu o sunt pregătiţi pentru aşa ceva…
băgaţi însă în clasa I şi în celelalte clase primare, De fapt, eu nici pe-acolo nu le-aş fi dorit, nici
unde copilului trebuie să-i formăm mai întîi acolo nu era mare nevoie de aiurelile acelea, dar
deprinderea de a citi, gustul pentru lectură… Eu nu ziceam şi eu aşa, vrînd să salvez măcar clasele
vreau să treacă şi copiii mei prin «tunelurile» prin mici de-asemenea prostii, foarte periculoase la
care am trecut eu, cînd eram mic. Trebuie, vîrsta cînd copiii nu se pot apăra singuri…
numaidecît, să schimbăm manualele!”… Şi dacă tot veni vorba de „stilul” acelor ani,
Măi-măăi, da’ ministrul a şi sărit în sus!… Şi iată, să amintesc măcar o perlă din cele aflate pe
nu era deloc un oarecare! Era deja mare ideolog al atunci în vechea carte de citire a clasei I… Ştiţi ce-
Comitetului Central, era ministru pentru a doua s alea „floace”, da?… Uite, unul din „scriitorii”
oară, venise chiar din stînga Nistrului şi se numea ceia din stînga Nistrului, Leonid Corneanu2, într-o
Postovoi1. Auzindu-mă, atît i-a trebuit! A mai poezie de iarnă ce se voia pastel, spunea cam aşa:
răbdat însă niţel, cît i s-a dat cuvîntul şi lui Vieru, „Floace puhave şi moi, / Curate, fără gunoi, / Cad
care a spus-o foarte răspicat: „– Abecedarul e într-una peste noi...”. Asta însemna că ninge!…
verde (culoarea copertei), dar asta încă nu Tîmpenie, beznă – tunel şi gata! Iată prin ce au
înseamnă dragoste de plai natal”… A mai citit şi trecut generaţii întregi de copii…
cîteva versuri ca exemple şi a coborît îndată de la
tribună… S-a şi ridicat Postovoi, arătînd cu C.B.: Şi cum s-a terminat disputa cu Postovoi?

CONVORBIRI LITERARE 15
S.V.: Era ca o moară: nu se mai putea opri. Scriitorilor, nici nu a îndrăznit (sau poate nu a vrut)
Continua să ne atace, pe mine şi pe Grigore, aşa că ca să deschidă gura şi să ne apere cumva, deşi era
iar am sărit! L-am întrerupt, am fost iar obraznic, acolo, în prezidiu, lîngă Zmeul-Zmeilor… Practic,
dar nu se putea altfel, că ne scotea „naţionalişti” şi „marele ideolog” ne făcuse grave procese de
asta însemna „duşmani ai poporului”: „– Tovarăşe intenţie, iar eu şi cu Grigore am înţeles îndată că el
ministru, dacă aţi apărea acum călare pe un tractor ne-a dat atunci pe mîna celor „vigilenţi”, ne-a dat
din anii ’30, care făcea rîs de pămînt, te-ar mai lăsa în seama KGB-ului!….
colhoznicii să ari? Te-ar lăsa careva să strici
pămîntul?… S-au modernizat lucrurile, s-au C.B.: Ce s-a întîmplat apoi cu dumneavoastră
perfecţionat. De ce să vii şi azi cu rabla aceea de şi Abecedarul, de-aţi reuşit ca totuşi să lucraţi la
tractor?… Aşa-i şi-n literatură!” el?
Eeei, parcă l-am luminat cumva! S-a oprit, s-a S.V.: La editura noastră [Cartea
uitat iar la mine şi a zis: Moldovenească] era limpede că n-avea cine reface
– Da’ tonul? Ce-i cu tonul ista al matale? Ăsta- manualele… S-a vorbit şi cu vechii autori şi editori
i ton? De ce răcneşti? De ce nu ceri cuvîntul?… Se ai Abecedarului, dar nici ei nu erau în stare să dea
trezise cumva, înţelesese că s-a aruncat cu capu-n ceva nou… Şi-atunci, directoarea editurii, Elena
gard, dar tot ştia să caute a fi deasupra, să stea în Damian, care tot timpul a încercat să aibă un rol
ofensivă… pozitiv în chestiunea aceasta, ne-a invitat pe
Atunci, se scoală şi scriitorul care trebuia să amîndoi – pe mine şi pe Grigore – şi chiar ne-a
facă manualul pentru clasa a VIII-a: rugat să facem cum om şti, dar „să îmbunătăţim”
– Tovarăşe ministru, sunt Şleahu Samson3. Eu vechiul abecedar… Asta era ideea ei: să nu apară
îs de naţionalitate evreu, dar sunt scriitor în planul editurii un nou manual, că ar fi trebuit să
moldovean şi nici mie nu mi-aţi dat cuvîntul… se ducă iar la minister şi la Comitetul Central
Iaca, pe colegii ăştia, pe Vangheli şi pe Vieru, îi pentru aprobări, ceea ce era o grozăvie! Să se
faceţi naţionalişti. Dacă vorbeam şi eu şi nu v-ar fi refacă deci manualul, să lucrăm „sub acoperişul
plăcut, apoi cred că, cel puţin pe mine, nu m-aţi fi lui”, iar la sfîrşit să se hotărască şi-n chestiunea
putut face naţionalist! autorilor!..
S-a ridicat şi Leonid Busuioc, un ziarist ce Şi… ne-am apucat: eu dintr-o parte, Vieru din
absolvise Institutul Pedagogic cu doi ani înaintea alta, eu la deal, el la vale, pînă n-a mai rămas nimic
mea, şi a prins a explica foarte calm, punîndu-l şi din textul vechi. Ne-am pomenit şi autori, şi cu alt
el în încurcătură: manual! Cînd, peste un an de zile, Abecedarul i-a
– Da, tovarăşe ministru, poate că tonul lui fost prezentat ministrului, şi-a pus mîinile-n cap:
Spiridon Vangheli nu vă place, şi poate că, „– Cum aşa? Da noi am hotărît să se facă fără
întrucîtva, aveţi dreptate… Dar trebuie să vedem şi Vangheli şi Vieru!!”…
motivaţia! Ideea înaintată de el are argumente în Din acel moment, a început directoarea să ne
sprijinul ei? Eu zic că da – şi daţi-mi voie să vă ajute, să lupte ea pentru mai noii autori!… Ştia că
aduc şi eu cîteva argumente în problema pe care o are ceva putere şi recunoaştere oficială, că era
pun aceşti tovarăşi… omul lor de încredere şi, carevasăzică, că poate
Şi dă-i, şi dă-i, cu noi exemple şi dovezi pentru garanta. Şi Postovoi a ascultat cumva de ea, dar
schimbarea manualelor. Şi-atunci, Postovoi, faţă nici pe jumătate… Imaginaţi-vă: treizeci şi trei de
de toţi, a spus: recenzii s-au tot comandat încolo şi încoace, doar-
– Da, tovarăşi, schimbăm manualele!… Dar doar s-o găsi ceva cu care să răstoarne acel
fără Vieru şi fără Vangheli!… abecedar… Toate recenziile erau însă favorabile,
A declarat-o foarte ferm şi, chiar dacă nu a arătînd că manualul nostru e o lucrare foarte
spus-o limpede acolo, lăsa să se înţeleagă: „–Iată, serioasă, inovatoare şi armonioasă. Sigur, nu era
tovarăşi, ăştia doi au idei naţionaliste”! Iar ditamai ceva deplin perfect: mai apăreau şi alte idei bune,
Bogdan Istru4, locţiitorul preşedintelui Uniunii se arătau şi lucruri ce trebuiau schimbate (cu unele

16 CONVORBIRI LITERARE
eram de-acord, cu altele nu), dar toate recenziile Însuşi Postovoi a prins a o lăsa mai moale şi… a
acelea, în ansamblul lor, ne susţineau efortul şi îl apărut Abecedarul!… Era, de-acum, 1970…
lăudau. Şi ce-am făcut noi, de fapt, prin acel Abecedar?
Am apropiat această primă carte de învăţătură a
C.B.: Căror persoane, căror instituţii au fost copiilor de sufletul lor. Am apropiat-o de
solicitate atunci recenzii? rîndunică, de fluturaş, de căţeluş, de iarbă, de
S.V.: Şi unor instituţii de prim rang, şi unor bunic, de pomul din grădină, de pămînt, de rîu, de
specialişti luaţi aşa, în parte. De la Academie, ploaie, de tot ce vrei; de curtea casei, de părinţi, de
Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor, fîntînă, şi – negreşit – de limba noastră vie,
Universitate, alte instituţii şi organizaţii din românească… Poftim:
învăţămînt, ca şi de la 15 învăţători cu merite
deosebite – şi totul tainic, fără să ştie unii de Pe ramul verde tace
alţii…Pînă au fost gata, pînă s-au strîns toate O pasăre măiastră;
recenziile acelea, a mai trecut un an, iar apoi ne- Cu drag şi cu mirare
au chemat pentru discuţia finală la Institutul Ascultă limba noastră.
Şcolilor, ce aparţinea de minister şi-avea chiar De-ar spune şi cuvinte
datoria să facă ori să aprobe programele şi Cînd la fereastră cîntă
manualele şcolare. Ea le-ar lua, ştiu bine,
Ei, şi au venit cei 15 învăţători, au venit Din limba noastră sfîntă…
reprezentanţii ministerelor şi celorlalte organisme, Limba noastră sfîntă!… Înţelegi?… Era în ’70,
şi toţi ne-au susţinut Abecedarul. Iar la concluzii, pe cînd limba noastră parcă nici nu exista – era
directorul a spus: „– Da, iacă-tă, sunt atîtea total ignorată de oficialităţi… Care „limbă sfîntă”?
recenzii şi recomandări favorabile aici, Pe-atunci, nu aveam voie nici să o numim cu-
dumneavoastră toţi susţineţi abecedarul ăsta, dar adevărat!…
noi, Institutul, avem şi o recenzie negativă!”… „–
Unde-i recenzia asta, daţi-ne s-o vedem?!” – am Note:
sărit eu şi Grigore, au cerut îndată şi alţii… „– E la 1. Evgheni Postovoi (1921-1971) – şef al Secţiei
ministru în seif!” şcolilor din Tiraspol, secretar al Comitetului Orăşenesc
Şi ăsta bandit, înţelegi?… S-a ridicat atunci Chişinău al P.C.M. (1958-1960), secretar al C.C. al
Vieru şi-a spus-o răspicat, cu tot năduful: „– Sunt P.C.M. (1960-1962), ministru al Învăţămîntului (1955-
1958, 1962-1971).
firav, sunt slab, de-abia merg pe drum, da’ taaare-
2. Leonid Corneanu (n. L. Cornfeld; 1909-1957) –
aş vrea să mai trăiesc şi să văd cum vin şuvoaiele absolvent al Institutul de Literatură din Harkov (1932),
cîndva, cum iau toate gunoaiele din Chişinău, cu doctorand (Leningrad), conferenţiar (Tiraspol), poet şi
Institutul ăsta păcătos cu tot, şi le tot duuuc devale, scenarist obscur (Chişinău), emigrat în S.U.A. (1988).
în Bîc [rîu ce străbate oraşul]!”… 3. Samson Şleahu (n. Samson Şleizer; 1915-1993) –
Aşa a vorbit Vieru, supărat rău de tot, şi absolvent al Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti,
vasăzică ne-am întors de la Institutul Şcolilor cu comunist ilegalist, voluntar în armata sovietică; stabilit
nimic… S-a găsit însă o învăţătoare, Eudochia în Chişinău, îşi începe cariera literară în 1957 (romane
Guţan, care de copil fusese deportată şi a crescut de război).
chiar în Siberia (acum e oarbă, săraca!), să aibă 4. Bogdan Istru (Ion Bădărău / Ivan Bodarev; 1914-
1993) – poet şi publicist proletcultist, deşi – cum
tăria de a se duce la ministrul Postovoi şi să-l remarca şi G. Călinescu – a debutat sub semnul lui I.
piseze. S-a dus o dată, s-a dus de două ori, s-a dus Barbu şi T. Arghezi. Funcţii: şef al Direcţiei Artelor
de trei ori, doar-doar l-o clinti. Vroia chiar să îl ia (1947-1949), secretar responsabil (1946-1947) şi
de mînă, neapărat să-l ducă şi la o lecţie a ei… vicepreşedinte (1957-1965) al Uniunii Scriitorilor,
Femeia aceea a scris apoi o recenzie şi un memoriu, redactor-şef al revistei „Nistru” (1961-1964).
s-au ridicat în jurul ei şi alte voci şi, mare minune,
de la o vreme s-a schimbat poziţia ministerului... Interviu realizat de Constantin BOSTAN
I N T E R V I U
CONVORBIRI LITERARE 17
EPIFANIILE POETULUI
Elvira SOROHAN

Scriind eu despre poezie, nu pretind că sunt efervescența lor de idei. „Stup în delir” are o
un critic specializat al liricii, însă pot fi un bun pluralitate de sensuri. Ar sugera, mai întâi,
cititor în stare să coteze valoarea, mai ales atunci tensiunea gândirii febrile a poetului în actul
când un poet e bun și poezia lui este pe măsură. creației, dar, ca într-o antiutopie, delirul poate fi
Dintr-o recentă carte de memorii a regretatului și al albinelor disperate de invazia trântorilor
Vasile Andru, ex-prieten întru isihie al poetului veniți să le fure munca.
despre care voi scrie mai jos, am reținut o Perspectiva interpretării poeziilor, în
instructivă și absolut originală observație ansamblul volumului și în detalii, nu poate fi
figurând relația cititor – scriitor. Aflat într-o decât dependentă de psihologia stării de creație,
vizită la doctorul Ion Ladea, practicant în de concentrarea maximă a intelectului de a-și
medicină alternativă și om de mare cultură, formula plastic viziunea. Poetica delirului trimite
Vasile Andru deschide o discuție despre literatură spre intensitatea reacțiilor afective la lumea rece
și îl complimentează pe medic cum că ar fi un dinafară, figurată ca atare. Frigul e tema delirantă
rafinat cititor de literatură. Răspunsul acestuia cu a poeziilor cu accente de onirism și fantastic. E
bătaie lungă și modest cu sine a fost: „Cititorul obsesia care diseminează figurat într-o
este un animal; scriitorul este dresorul lui. Dacă constelație de imagini construite cu un vocabular
dresorul este bun, scoate minuni din animal”. propriu ariei semantice a frigului. Cortegiul de
Acum, de scriitorul Constantin Hrehor fiind cuvinte e ales astfel încât să marcheze psihologia
vorba, constat că minunea s-a produs în cazul a poetului, sentimentul de dizarmonie cu lumea și
doi cititori – critici cu blazon: Ion Holban de la solitudinea ca regim de existență. „Delirul de
Iași și Cornel Ungureanu de la Timișoara. Am gheață” e o construcție contradictorie, un
aflat asta din fragmentele critice anexate noului oximoron, știind că delirul presupune o
volum de poezii al lui Constantin Hrehor, Stup în temperatură ridicată a psihicului, în stare să
delir, apărut în 2016 la Editura „Timpul”. În ce încingă imaginația expansivă, s-o antreneze în
mă privește, ca cititor al poeziei lui Hrehor, m-au reprezentarea poetică a unei lumi absurde,
„dresat” subtilitățile metaforice care mi-au înghețate. Cel puțin prima parte a volumului e un
solicitat mintea să le caute noima de dinăuntru. construct unitar gândit, ca model negativ al lumii
Ce e în acest caz dresajul? Nimic altceva decât în general și istorice, în special, așa cum o
ridicarea la nivelul profund al discursului percepe poetul, prinsă în interpretări metaforice.
poetului în stare să te subjuge, să te Poetul rămâne prizonierul acestei lumi percepută
îmblânzească, făcându-te complice, chiar supus cu incandescență rece, flacără rece a rațiunii
al artei sale. Titlul însuși al acestui al zecelea suferinde. Iar poezia e o formă de revoltă, o
volum publicat de poetul din Bucovina încercare de eliberare din capcana acestei lumi.
submontană, te incită la interpretări, la un efort de Volumul întreg e un fel de scrisoare din
înțelegere a ceea ce vor să spună poeziile cu singurătate, mediu prielnic cunoașterii și

18 CONVORBIRI LITERARE
meditației. îngăduie cititorului o receptare interpretativă prin
Formal, poetul Constantin Hrehor, care e și un mijlocirea metaforei expresive. La întrebarea „ce
original autor de grafică simbolistă, în alb – este poezia”, subînțeles pusă, Constantin Hrehor
negru, este aliniat generației optzeciste. Însă, în dă varii răspunsuri strict personale. Poezia este
fondul de idei, el este un singular căruia trebuie pentru el o religie, „un veșmânt de sărbătoare”,
să-i găsesc marca singularizării prin poezie, sufletul lui trăiește prin „perfuzii de poesie”.
identificată în câteva imagini obsesive care îi Momentul inspirației e o trăire suficientă sieși:
disting personalitatea. Lucru rar, Hrehor are o „poesiei i-ajunge aerul dinaintea rostirii” (Elogiul
legendă personală la care au țesut mai mulți geometriei), mărturie, dacă nu unică, oricum rar
poeți. Paginile de critică anexate volumului Stup întâlnită în lirica românească. Cine e poetul
în delir o confirmă. Câți poeți contemporani s-au autodefinit ca autonom în absolut, față cu lumea,
bucurat de elogii scrise de confrați – și ei se poate citi în autoportretul care descurajează
contemporani, pe val, cum se spune? Nu prea încercarea oricărui critic de a-i defini
știu. Pentru înțelegerea profundă, până la retrăire, personalitatea. Totul e cuprins în poeziile care
între comentatori se remarcă, și prin stil, Cezar deschid și închid volumul, una completând-o
Ivănescu, Mircea Ciobanu, Gelu Dorian, Liviu nuanțat pe cealaltă. Tocmai când credeam e cea
Ioan Stoiciu și nu numai. Nu fără determinante dintâi și este șocant de radicală ca manifest al
istorice, limbajul poetului comunică sentimentul singurătății: „aș vrea să mă știți fiul unui
de înstrăinare de tot ce e familiar în universul continent/ fără zei/ unde oamenii doar trăiesc și
imediat. Patria lui e solitudinea, acut resimțită în nimic altceva/ nu știu să mai facă/ fiind feriți de
confruntarea cu o lume glacială, stare a inspirației cunoaștere,/ feriți sunt/ de istorie și neant.// când
din timpul creației, verbalizată în vers. Este un spun că nu aparțin nici unui/ regn/ relevat sunt în
sentiment compensat în viața obișnuită prin mijlocul nemărginirii/ sub treime/ nimeni/ nimic/
prietenii literare, insistent cultivate. Monografia niciodată..”.. E un fel de orgolios „eu și ceilalți”,
satului Grănicești, alcătuită de poet, are un ignoranții liniștiți în suficiența lor. O serie de trei
appendix fotografic cu chipurile a zeci de concepte negative întăresc ideea de absolută
prieteni, ceea ce spune mult, fără cuvinte. Tot ce solitudine a conștiinței cunoscătoare și de aici
exprimă rețeaua de metafore obsedante, ca neîngrădita libertate a viziunii asupra lumii. De
atitudine poetică, ar permite încadrarea, cel puțin menționat absența totală a majusculelor, iar ca
a acestui volum, într-un existențialism sui semne de punctuație, din când în când virgula,
generis, adică personalizat, existența fiind puncul și punctele de suspensie cu sensul lor. Și,
subiectul reflecțiilor poetului. E o suferință în finalul volumului, Efigie completează profilul,
interogativă despre ceea ce este propria existență, artistic de astă dată: „tu/ ultimul război/ de/ țesut/
sceptic interpretată. Viața mea, ar spune poetul, metafore”, e o definire a ceea ce e poetul
este un accident întâmplat mamei la naștere. Vina adevărat. Mai e de spus că Stup în delir, ca și alte
existențială și sensul existenței ființei esențiale a volume anterioare, e ornat cu reproduceri de
poetului într-un univers indiferent și chiar glacial, grafică, ale autorului, voind să spună că poezia
ar putea duce, grație unor presupuse lecturi făcute este esențial înrudită cu grafica, că între ele este
de Constantin Hrehor, la întâlnirea spirituală, o complicitate, că au aceeași scriitură intimă,
aderentă, cu existențialiștii ruși, Șestov sau pentru cine știe să o vadă. În Luminiș de litere,
Berdeaev și, de ce nu, cu Cioran. Citim în poezii alternanța imagine – cuvânt e sugerată: „sub
semnele unei existențe înfiorate de teroarea mâna ta desenând miracole/ copiii râd rotund/
istoriei și de conștiința intrării în neant. așteptându-te să ieși din/ luminișul sintaxei”.
Se știe, poezia nu poate fi povestită, cum se Numai lectura repetată a poeziei îți poate
întâmplă cu prezentarea unui roman, ceea ce-i dărui, meritat, cheia intrării în psihologia și

CONVORBIRI LITERARE 19
gândirea oricărui poet. Este condiția captării căderii. Lumea acestui spațiu intră într-un „delir
sensului. Am ascultat lecția poetului Mihai de gheață”, ne spune poetul utilizând această rară
Ursachi despre arta lecturii înțelegătoare a figură retorică, oximoronul. Este lumea peste
poeziei, spusă frumos, ca adresare Ad lectorem: care, într-o altă istorie, „ningea bizantin”.
„Întâia oară vei vedea/ și vei pleca și vei uita;/ ci Însingurat, poetul o contemplă și o descrie acum
înc-o dată dacă vii/ vei auzi și vei trăi;/ a treia cu metaforele frigului, aproape epuizând un
oară-ai să rămâi”. Re-recitită, poezia care vocabular specific sugerând căderea din istorie.
deschide volumul Stup în delir, continuată ca Este o magie a limbajului care creează impresia
viziune în Aisberg, te introduce într-un fel de de frig existențial: „în acest oraș/ iarna e singura
iarna – fimbul, acea iarnă lungă dinaintea uzină/ care nu a intrat în șomaj”. Pe clavirul rece
sfârșitului unei civilizații. În acest sentiment-idee al cuvintelor nu se aude decât: iarnă, viscol,
este rădăcina discursului poetic. O eră glaciară omăt, gheață, aisberg, ninsoare, ger, patinoar,
începe, cu simbolice trimiteri la istoria unui sanie etc. Ființelor din acest spațiu nu li s-a lăsat
război căruia i-a urmat „vântul slav” „generator decât: „intimitatea frigului/... pictorilor li s-au
de fatalitate” pentru poporul poetului. Retras în luat cuvintele/ nu au apă, nu au pâine/ frigul
„suboceanica tăcere a odăii”, cu un suflet citește căzutele lor catarge/ epifania înrămează
„destrămat de fantasme” și prea împovărat de pânzele lor neterminate”. (Intimitate). Într-o notă
gânduri, încât l-ar „lăsa pe marginea drumului”, de apocalips, „frica de frig” e dominantă, pe
Hrehor scrie o poezie în care istoria nu poate fi străzi se strigă „veniți de luați întuneric”, „lupa e
decât „abreviată” metaforic. Locul acesta pare oarbă”, „pianul e surd”, „frigul se revarsă din
scos din istorie, cum e imaginat în Contrapunct clape”. Iarna polară semnifică și sentimentul
pe coarda amurgului: „în solitudinea dintre personal al apropierii de neant: „Fără s-o numești
intangibile sfere/ morene/ caldere/ ghețari plini presimți marginea/ va veni iarna/ pe cele rămase
de frig și asceză// despre acest loc nimeni nu a neînțelese/ împurpurându-le” (Zare de
spus niciodată/ nimic/ nu a adăstat aici începutul/ săptămână). Cu „neodihnă în verb” e spusă
nici sfârșitul/ nici bucuria, nici înstrăinarea,/ povestea iernii fimbul, cu neîncetată ninsoare,
...nici o spuză de zeu/ aici dor nu i-a fost încât „s-a umplut de zăpadă cutia milei”
niciodată nimănui/ de nimeni/ aici/ de-atâtea sute (Ninsorile). Este încifrat în acest paroxism,
de ani de război/ poeții se întorc invalizi la vetrele înghețarea milei, un avertisment poetic despre
lor”. Pustiul din sufletul poetului se proiectează pericolul iminent al dezumanizării.
dezolant asupra istoriei din care poetul, cu Ajuns într-o stare limită, eul poetului își
disidența lui întârziată, n-a fost absent. Iarna, cu găsește salvarea prin „racordare la cosmos”,
fenomenele ei, semnifică istoric: „și tocmai când „ochii văd numai nevăzutele”. Ca să înțelegi
credeam că/ nici iarna nu mai vrea să șadă/ în țara poezia lui Constantin Hrehor trebuie să știi ceva
asta/ deodată zob mi s-a făcut ușa -/ viscolul a ce știe el. Revelația nevăzutului dă sens
fost ori ambulanța-n urgență/ intrând prin venele „epifaniei”, mai sus citate, diferențiat, la nuanță,
spitalului albastru?/... orașul/ scările pe care de irumperea sacrului în profan – în concepția lui
oameni de zăpadă/ urcau trupuri de fosfor/... după Mircea Eliade. Se configurează un nou univers de
un ceas inexact/ trompetele anunță că sunt gânduri, de reevaluări, într-un limbaj de o
aproape de porți/ renii/ că e urnit aisbergul în „ambiguitate adâncă”, cu o pluralitate de sensuri
derivă/ deja vântul slav a sosit/ deja se simte în greu de dezambiguizat. „Înfășurat în sinele
carnea statuilor,/ în sticlele translucide delirul de autarhic”, singur cu sine, în sine și pentru sine,
gheață”. Viscolul istoric deschide era glaciară poetul leapădă rasa de ecleziarh, fără să fie eretic,
care transformă Balcanii într-un imens patinoar, pentru a-și inventa o nouă religie de „apostol
„teren” nesigur, alunecos, ce presupune pericolul bolnav” al alchimiei cuvântului. Sunt părăsiți,

20 CONVORBIRI LITERARE
„ruinați idolii în care ai crezut/ resemnat treci sunt vina, / ești raza ce înjumătățește planeta –
printre ei/ de parcă nu i-ai fi invocat niciodată!/... întunericul/ deoparte, deoparte lumina/... în urma
am zis:/ dacă nu ești înger, rămâi, dacă ești, du-te/ ta râd stele de mare, răsar poezii/... nu-s
de mine nu s-a prins nici o religie/ doar primatul porfirogenet ci păstor de cuvinte și scrib/ meșter
de alchimist mi-l restitui” (Solfegii în peisaj de imune, cântăreț de alinturi, întâiul/ din trib/
continuu). Prin testament, mama îl predestinase simbria mea-i după un veac de absint/ floare de
alchimiei cuvântului, transmutat în poezie, și măr – restul e labirint...”.
cărții (Semn de carte). În singurătatea Stup în delir, de la prima la ultima poezie,
existențială, bântuită de anxietate și crize de dezvăluie o neobișnuită acuitate a percepției
melancolie provocate de conștiința finitudinii, înțelesurilor lumii cu semn negativ. Este o
numai mistica poeziei e salvatoare. Frigul istoric calitate a unei hipersensibilități capabile, la
e învins de ispita de a exista, totuși. Deși trăiește nivelul expresiei metaforice, de o maximă
drama lucidității insuportabile, ființa se abstractizare reflexivă, o tendință de esențializare
redresează în speranța puterii de a se întoarce în condensată în simboluri. Acest mod subtil de a
sinele trăit inconștient, acolo fiind sursa energiei ajuta cititorul să ia cunoștință de ceea ce este
psihice. Ultimele versuri din Alegerea ființei existența e pe cât de solicitant, tot pe atât de
vorbesc despre această așteptare: „presimt în aer problematizant și tulburător de conștiințe. Am
o licărire de potire/ curând vei veni/ reînvățându- citit și recitit poezia unui talent filosofant, scrisă
mă a fi în ființă”. În înțeles filosofic, ființa fiind în liniștea adâncă a nopții de un poet înstrăinat de
esența, entitatea ontologică, procesual trecută realitatea imediată, concentrat să creeze imagini
prin varii experiențe și stări existențiale. care să-i spună gândul pe care nu poate să-l spună
Poezia lui Constantin Hrehor are, însă, două decât în poezie, cu o scriitură doldora de
surse de înseninare, natura și erosul, insule de simboluri ale nevăzutului.
liniște și amintiri fulgurante. Ploaia și curcubeul,
„vântul fără patrie”, greierii, care „la New York
nu cântă niciodată”, sunt asociate spontan cu
amintirea unei rochii trandafirii și a dantelelor
mișcate de vânt (Legământ). Soare albastru e o
melancolică invocare a unei umbre iubite,
„metaforă înnoptată în crâng”, legată cu cele mai
odihnitoare elemente ale naturii. Este o inefabilă
„ghemuire în poezie” a unei iubiri ce stăruie în
amintire. „Pe tivul insomniei” mai sunt puse pe
clavirul cuvintelor și o Zare de lună și un
Calendar de seară, cu o remarcabilă imaginație
muzicală. Urmele misterioase ale Evei le ghicești
în imagini simbolice, aproape imateriale, deși ea
nu e înger. Erosul discret și delicat colorat,
dizolvat în elementele naturii e concentrat în
pierduta Floare de măr păstrată proaspătă în
amintire: „Singurătății îi pot ierta destrămarea
tăcută/ dar nu și războiul ce pânzele i-a țesut/ câte
mări sunt în norul livid, în oglinzi/ suprapuse cât
adevăr/ știi doar tu și ninsorile, floare de măr/...
ți-e așternutul zăpada pe care doar urmele îmi/

CONVORBIRI LITERARE 21
„DULCEȚILE, TANDREȚILE,
CALINERIILE VERBULUI”
Gheorghe GRIGURCU

Amplitudinea poate deruta, tulbura, înspăimînta cuante?»” (Witold Gombrovicz).


aidoma unui sunet asurzitor, a unei lumini orbitoare. *
Inclusiv în raportul nostru al multpăcătoşilor cu Dulceţile, tandreţile, calineriile verbului, ca şi cum
grandoarea imaginii divine. ar fi neapărat şi ale fiinţei care le utilizează.
* *
În fapt nu avem a face cu libertatea în sine, factor Moment negru. Atît de abătut, de pustiit te simţi, încît
abstract, un gol existenţial. Libertatea noastră ca atare se ai impresia că pînă şi porţia de Rău ce ţi se serveşte cu
cuvine umplută cu trăiri care ne dau ele senzaţia regularitate ar fi insuficientă. Vrei un Rău mai plin, mai
liberului arbitru doar prin circumstanţa că nu-l exponenţial atît pentru natura sa cît şi pentru tine.
contrazic. *
* Dilemă. Facilitatea îl sfidează, dificultatea nu-l bagă-
Acea carismă rodată, uşor cinică a persoanei a cărei n seamă. Cum să-şi rînduiască truda?
preocupare majoră este autocontrolul. *
* „Ceea ce citeşti fără să fii nevoit determină ceea ce
„Un adevărat cavaler îşi găseşte totdeauna scutierul” eşti cînd nu te poţi abţine” (Oscar Wilde).
(N. Steinhardt). *
* „Un artist pe nume Abraham Poincheval a clocit, timp
Zborul: un vechi simbol al libertăţii. Uzat acum prin de trei săptămîni, zece ouă. Pînă a scos un pui. S-a
marea înflorire tehnică a aviaţiei, precum atîtea aspiraţii întîmplat la Palais de Tokyo, la Paris. E artă
împlinite. conceptuală, e un discurs artistic despre metamorfoză.
* Apropo: mă aştept ca, odată ajuns la maturitate, puiului
Cămila poate rezista 8 zile fără a bea apă, dar cînd să i se dezvolte conştiinţa critică şi să-i piuie creatorului
dă de o sursă de apă poate bea 60 de litri dintr-odată. său că asta nu e artă” (Dilema veche, 2017).
* *
„Orice avocat, numit şi «maestru», are o înaltă opinie Marea forţă pe care o reprezintă tinereţea nu e
despre «cultura sa generală» (pentru că doar se ştie: tinereţea ca atare, cum se crede, factor neomogen,
«dreptul la cultură»), iar orice inginer de conducte de deseori cu elanuri eronat orientate, cu naivităţi lipsite de
apă se consideră un om de ştiinţă, un adevărat candoare şi, de cele mai multe ori, cu un deficit de
Heisenberg. E inutil să mai spun că în realitate au o expresie, ci aşteptarea, aşteptarea extraordinară pe care
foarte slabă cunoaştere a noţiunii de imaginaţie. Ieri. Cît o implică, fără a urca neapărat la conştiinţă. O aşteptare
a fost de supărător! Timp de două ore a trebuit să suport permanentă dinăuntrul său, cum sîngele pulsînd
cele două specimene de semiintelectuali cu diplomă neîncetat în trup.
făcînd pe deştepţii. O prostie de necrezut. «Maestrul» cu *
manierele lui de jurist, cu concepţia sa despre lume, cu Ore aidoma unor cutii goale, care nu ştii dacă au fost
stilul său, cu forma mirosind a nefericita aceea de vreodată umplute cu ceva şi nici rostul pentru care au
Universitate, aşa cum miroase un costum de haine a apărut pe lume.
naftalină. Inginerul proclama superioritatea ştiinţelor *
exacte, pentru că, domnule, poveştile astea filosofice Cameleonul poate să-şi mişte ochii independent unul
sau artistice nu sunt făcute pentru o minte disciplinată şi faţă de celălalt. Un ochi poate să privească înainte, iar
apoi «oare dumneavoastră, domnilor, aţi auzit cumva de celălalt în spate, în acelaşi timp.

22 CONVORBIRI LITERARE
* *
Toamnă. Gînduri care, aidoma rîndunelelor, se A iubi moderat mă tem că înseamnă a nu iubi.
repliază în ţările calde ale trecutului. *
* „Către ora şase, am constatat că o iubesc pe doamna
Culoarea e pentru lumină ceea ce e timbrul vocii P(ietragrua): numaidecît s-a născut şi timiditatea; din
pentru muzica pe care o interpretează aceasta. Lumina clipa aceea, un întuneric cumplit mi-a umplut inima.
îşi exercită mirajul prin intermediul paletei cromatice a Acest întuneric se trăgea în bună parte din faptul că
lumii. numeroasele izvoraşe de fericire datorate amintirii,
* izvoraşe ce împlineau un fluviu, au secat într-o clipită.
Să reprezinte maşinismul, tehnica, „era industrială”, […] Va fi spre folosul lui Mocenigo să-mi aduc aminte
aşa cum se spune conform unui poncif, neapărat un cum şi în ce fel a pierit brusc tot farmecul Milanului, din
semn de progres? Sau e mai curînd dovada unei crize clipa cînd amintirile deveniseră destul de puternice
aparent fără remediu, cea a despiritualizării, a pentru a se preschimba în realitate, precum şi explicaţia
dezlănţuirii instinctive, a sălbăticirii umanităţii care dată de mine acestui fapt, prin puzderia izvoarelor de
încearcă a supravieţui prin supralicitarea factorilor plăcere datorate amintirii ce se găsiră secătuite,
„civilizaţiei”, lăsîndu-se pe mîna maşinăriilor? N-au deîndată ce priveliştea lucrurilor nu mai oferea nimic
acestea alura unui robot în ascensiune care tinde a ne folositor sau dăunător pasiunii mele născînde”
salva de răspundere luîndu-ne locul? „Maşina conduce, (Stendhal).
spune Valéry. Viaţa omenească este riguros posedată de *
maşină, supusă voinţelor teribil de exacte ale De ce oare cronica teatrală, cronica filmului, cronica
mecanismelor. Aceste creaturi ale oamenilor sunt muzicală, cronica plastică scapă, într-un chip atît de
exigente. Ele reacţionează în prezent asupra creatorilor nedrept, comentariului la comentariu? Oare nu posedă
şi îi modelează după chipul lor. Le trebuie fiinţe umane ele o substanţă în principiu similară cu cea a cronicii
bine dresate; le şterg încetul cu încetul diferenţele şi le literare? De ce nu sunt întrunite în volume, de ce
fac proprii funcţionării lor regulate, uniformităţii semnatarii de calitate ai acestor speţe păguboase nu se
regimurilor lor. Îşi fac deci o umanitate în slujba lor, văd la urma urmei menţionaţi în istoriile literare, cot la
aproape după imaginea lor. Există un fel de pact între cot cu fraternalii critici literari? A.E.: „Bune întrebări!”.
maşină şi noi înşine, pact comparabil cu acele teribile
angajamente pe care le contractează sistemul nervos cu *
demonii subtili din clasa toxicelor. Cu cît maşina ne „Trăieşti în fiecare zi ca şi cum ai trăi toată viaţa doar
apare mai utilă, cu atît devine astfel; cu cît devine mai pentru acea zi” (Vasili Rozanov).
utilă, cu atît noi devenim incompleţi, incapabili a ne *
lipsi de ea”. Aşadar o neosclavie. A.E.: „Poveste deja Unul din misterele vieţii, învăluit în faldurii
binecunoscută, amice. Dar sfîrşitul său va fi o altă impasibili ai cotidianului: totdeauna stă să se întîmple
poveste, imprevizibilă. Mi se strînge inima dacă aceasta ceva ce nu se mai întîmplă. Doar astfel căpătăm
îl va confirma pe Murphy: «Ceea ce începe bine, se cutezanţa de-a merge mai departe.
sfîrşeşte rău; ceea ce începe rău, se sfîrşeşte şi mai *
rău»”. Pilda pe care ţi-o oferă marii autori: aceea de-a vorbi
* fără ocol despre sine. O pildă riscantă însă la culme,
Se vorbeşte nu o dată despre cîte un bătrîn care „dă în aidoma unui salt în gol.
mintea copiilor”, dar nu şi despre cîte un tînăr care *
îmbătrîneşte la vîrsta sa, spre a nu mai fi nevoit a „Omul se făleşte adesea, într-un mod încă şi mai
străbate maturitatea cea îndesată cu primejdii. Gata a vanitos, cu însuşi faptul că este criticat; şi tocmai atunci
înnoda din timp, cu precauţie, începutul cu sfîrşitul. cînd se făleşte cu dispreţul însuşi de gloria deşartă, el
* dovedeşte că pe această cale el n-o dispreţuieşte deloc,
„A nu fi normal e ţelul ideal al celor neîmpliniţi” fiindcă se glorifică pe sine înlăuntrul său” (Sf.
(C.G. Jung). Augustin).
* *
Oare o mare prietenie e sortită unui sfîrşit dureros Comportarea indivizilor ajunşi la condiţia de potentaţi
aidoma unei mari iubiri? A.E.: „De ce te întrebi?”. Tu de e variabilă. Unii vădesc o rigiditate conservatoare care-
ce crezi? i împiedică a accepta înnoirea de orice fel ar fi. O altă
dispunere a factorilor pe care îi manevrează li se pare cu

CONVORBIRI LITERARE 23
neputinţă, imaginea mişcărilor din preajmă le dă dureri *
de cap. Starea lor de spirit caracteristică: o placiditate „Suferinţa e ruina unui concept, o avalanşă de senzaţii
prea rareori însoţită de aprehensiunea imprevizibilului care intimidează orice formă” (Jean-Marie Domenach).
care pluteşte în aer. Alţii au, dimpotrivă, apetenţa *
mobilităţii. Mută oameni, schimbă structuri, programe, „Oamenii cresc cîini şi pisici din dragoste ori pentru
tactici, cu o vie plăcere a exercitării capacităţii lor de-a că le completează viaţa. Dintr-un motiv de neînţeles, îşi
săvîrşi asemenea isprăvi. Au un prisos energetic ce se abandonează animalele de companie, ca şi cînd
răsfrînge într-o nepotolită nerăbdare, în neputinţa lor de- afecţiunea lor e un sentiment cu termen de valabilitate.
a sta pe loc. De unde ajustări la înnoirile abia produse, La marginea Capitalei funcţionează de 5 ani un centru
schimbări ale schimbărilor chiar recente, putînd provoca de ajutor, unde ajung vieţuitoare schingiuite şi
impresia de inconsecvenţă. Soluţia să fie o medie între abandonate. Animalele nedorite din toată România au
cele două tipuri? Din păcate, aceasta conţine riscul defel un refugiu la margine de Bucureşti. Dacă ar şti de
neglijabil al anulării personalităţii. existenţa lui, patrupedele ar lua-o singure pe drumul
* salvării. Însă de acest lucru se ocupă voluntarii şi
Te desparţi de un obiect, incluzîndu-l în scrisul tău. angajaţii centrului Dog Rescue, adăpost care s-a deschis
* în urmă cu 5 ani la periferia Sectorului 3. Voluntarii
Dacă unele momente care au avut loc cu ani, uneori centrului au grijă de 400 de cîini şi pisici în acest
cu mulţi ani în urmă, nu-ţi reapar în răstimpuri pe moment, însă în adăpost îşi fac veacul şi miei ori
pelicula sensibilităţii ca şi cum s-ar fi petrecut chiar ieri, porumbei răniţi. […] Tineri din Capitală care înţeleg
ai trăit degeaba. suferinţa animalelor vin periodic şi îi scot la plimbare în
* parcuri” (Click, 2017).
„Dacă aş deschide acum o nouă afacere şi aş avea *
nevoie de 40-50 de lucrători, ar fi imposibil, nu i-aş găsi. A.E.: „Nu numai moartea reprezintă un coşmar pentru
Nu găseşti strungari, şoferi, mecanici auto, ospătari. Nu viaţă, ci şi viaţa reprezintă un coşmar pentru moarte,
găseşti! Cea mai mare greşeală pe care a făcut-o doamna nu-i aşa?”.
Ecaterina Andronescu de la PSD a fost desfiinţarea, în *
anul 2009, a şcolilor profesionale. Din această cauză, Vitraliul iar nu simpla sticlă prin care poetul preferă a
peste 55.000 de elevi rămîn astăzi în afara şcolii, privi lumea.
deoarece nu au bani să urmeze liceele tehnice. Ca *
urmare, cum să găseşti meseriaşi în oraşele noastre?” Vanitatea: una din naivităţile noastre, se pare că
(Ioan Niculae Gui, om de afaceri din Petroşani, în iremediabilă. O naivitate impură.
Formula As, 2017). *
* O nefericită asociere în cazul unor autori care
„În politică, prostia nu e un handicap” (Napoleon). abordează cu aplomb actualitatea: (mez)alianţa dintre
* spiritul polemic care se vrea acerb, mergînd pînă-n
Pentru unii din noi faptul de-a avea un comportament pînzele albe, şi reverenţele cu fruntea pînă-n pămînt în
imprevizibil semnifică un semnal al puterii pe care faţa unor puternici ai zilei. Necruţarea pe de-o parte şi
doresc a şi-o exercita. Aşa-zicînd o încercare de a-şi adularea pe de alta. În prima ipostază, prezumăm o
aservi necunoscutul. sinceritate. Dar în cea de-a doua? Adularea nu e în nici
* un caz o formulă a sincerităţii. E o măsluire în care intră
Din somn te trezeşti. Dintr-un vis se întîmplă să nu te incontestabil şi o doză de dispreţ faţă de obiectul
mai trezeşti. acesteia. Avem a face prin urmare cu o dedublare a
* conştiinţei critice, care nu poate decît diminua impactul
„Încearcă să umpli de Dumnezeu trei lucruri care, prestaţiei polemice. Cineva prins cu o malversaţiune ar
prin ele însele, nu-L cuprind, dar îl cheamă şi îl poartă putea oare inspira simpatie/încredere… în rest? Un om
pînă pe pragul sufletului tău: munca, suferinţa, moartea” cu una din mîini murdară ar putea fi socotit un om curat?
(Monseniorul Ghika). *
* „Numai adevăratul poet poate să spună ce înseamnă
Se cuvine să transcrii cu propriul sînge nu doar ceea neţărmurita dorinţă de a nu fi poet” (Milan Kundera).
ce înţelegi, ci şi ceea ce nu înţelegi. Întrucît ceea ce nu *
înţelegi reprezintă alibiul a ceea ce înţelegi. Cineva e de părere că adevărurile nu pot fi linguşite.
Oho şi încă cum!

24 CONVORBIRI LITERARE
SFÎNTA MEA PREFERATĂ:
VIVIA PERPETUA (III)
Basarab NICOLESCU

A patra viziune a Viviei Perpetua1 apare cu o în Paradis. Astfel putem înţelege


zi înainte de moarte. comportamentul aparent paradoxal al lui

Î N O G L I N DA D E S T I N U L U I
„ În preajma zilei când trebuia să luptăm, am Pomponius care, după ce spune „Nu-ţi fie
avut următoarea viziune: văd pe diaconul teamă de nimic; eu rămân aici cu tine şi
Pomponius venind la poarta închisorii şi bătând sufăr împreună cu tine”, el pleacă. Acest
tare la poartă. Am ieşit în întâmpinarea lui şi i- „aici” semnifică un loc care nu este situat
am deschis; el era îmbrăcat într-o tunică albă în spaţiu-timp.
fără curea şi purta sandale cu multiple bentiţe. El „Şi văd o mulţime imensă în intensă
mi-a spus: „Perpetua, noi te aşteptăm, vino!” Şi aşteptare şi cum ştiam că am fost
el m-a luat de mână şi am început să avansăm condamnată să fiu devorată de animale
prin poteci accidentate şi sinuoase. Cu greutate sălbatice, m-am mirat că ele nu au fost
am ajuns în fine aproape fără să mai putem lansate în arenă. Şi iese în arenă, spre
respira în amfiteatru. El m-a dus în mijlocul mine, un egiptean hidos, acompaniat de
arenei şi mi-a spus: „Nu-ţi fie teamă de nimic; slujitorii lui pentru a se bătea contra mea.
eu rămân aici cu tine şi sufăr împreună cu tine. Vin de asemenea tineri frumoşi, slujitori şi
Şi el a plecat”. partizani ai mei. Ei mă dezbracă şi eu mă
Diaconul Pomponius, în această punere în transform în bărbat. Şi partizanii mei mă
scenă liturgică de o extremă subtilitate a celei de ung cu ulei, cum se procedează de obicei
a patra şi ultimei viziuni, joacă rolul de ghid pentru o luptă; şi văd pe egiptean căzând la
spiritual. Veşmântul lui Pomponius este un pământ şi zvârcolindu-se în ţărână.”
veşmânt de sărbătoare – el poartă sandale Din nou, viziunea Viviei Perpetua atinge
multicolore. Sărbătoarea este cea a transfigurării dimensiuni vertiginoase şi orice cuvinte sunt
spirituale a Viviei Perpetua. Drumul accidentat sărace pentru interpretarea lor. Să încercăm
şi sinuos spre amfiteatru simbolizează totuşi o hermeneutică a acestui dens pasaj.
dificultatea iniţierii. Potecile labirintice conduc Este clar că Vivia Perpetua nu se va lupta cu
spre un loc dincolo de spaţiu şi timp, ceea ce animalele sălbatice, dar cu Satana însuşi, un
creează o dezorientare evidentă a corpului fizic, adversar pe măsura ei. Şarpele din prima viziune
situat în spaţiu şi în timp. ia acum aparenţa unui hidos egiptean. Ca şi
Pomponius este în rolul de psihopomp – el şarpele din prima viziune, egipteanul se
conduce sufletul Viviei Perpetua în tărâmul zvârcoleşte în ţărână. Ţărâna, praful, murdăria
morţilor. El este deja un iniţiat. Cuvintele lui este tărâmul lui de predilecţie. În contrast, cei ce
Pomponius „Perpetua, noi te aşteptăm, vino!” o pregătesc de luptă pe Vivia Perpetua sunt tineri
semnifică faptul că Vivia Perpetua este aşteptată frumoşi care o dezbracă pe Vivia Perpetua şi îi

CONVORBIRI LITERARE 25
ung trupul cu ulei. În antichitate statuile totul straniu, Vivia Perpetua se transformă din
divinităţilor erau unse cu ulei, pentru a le păstra femeie în bărbat. Nu este, de fapt, nimic şocant
vii. Dimensiunea erotică a scenei ne poate în această metamorfoză a sexului: Viviei
surprinde, dar ea este cu totul normală: din cele Perpetua i se acordă, de sus, forţa masculină
mai vechi timpuri, s-a observat că energia necesară pentru a lupta cu Satana şi a învinge.
sexuală este cea mai înaltă energie de care „Apoi a ieşit în arenă un om de o talie
dispune fiinţa umană pentru evoluţia sa extraordinară. El era atât de înalt încât depăşea
spirituală. înălţimea amfiteatrului; era îmbrăcat într-o
Marele filosof francez Jean-Luc Marion tunică fără curea, cu două fâşii roşu-violete în
observă cu justeţe în cartea sa fundamentală mijlocul pieptului; el avea sandale bine lucrate,
Fenomenul erotic: „gândirea non-erotică în aur şi argint; el avea în mâinile lui o baghetă
ciopârţeşte, întinde şi deşiră conform flexibilă ca un antrenor de gladiatori şi o creangă
prejudecăţilor sale […]. Iubirea aparţine unei verde pe care se aflau mere în aur. El a cerut să
raţionalităţi erotice. […] Omul nu se defineşte se facă tăcere şi a spus: „Dacă acest egiptean
nici prin logos, nici prin fiinţarea dinăuntrul său, câştigă lupta, el va ucide femeia cu sabia; şi dacă
dar prin faptul că el iubeşte (sau urăşte) […] În ea câştigă lupta, ea va primi creanga cu merele
această lume, doar omul iubeşte, deoarece de aur. Şi el a plecat”.
animalele şi calculatoarele, în felul lor, gândesc Cum observă cu justeţe Marie-Louise von
tot atât de bine şi chiar mai bine decât omul ; dar Franz, omul „de o talie extraordinară” care intră
nu putem afirma că ele iubesc”2. Dar cum în arenă este un dublu al diaconului Pomponiu4,
iubeşte Dumnezeu? Iubeşte El ca noi, cu aceeaşi fiind şi el un ghid spiritual. Bagheta sa flexibilă
iubire ca noi, conform reducţiei erotice ? Jean- este simbolul lui Hermes, mesager divin şi
Luc Marion ne spune: „Dumnezeu iubeşte în psihopomp. Creanga verde pe care se aflau mere
acelaşi sens ca noi. Dar cu o deosebire infinită. în aur simbolizează arborul vieţii eterne, iar
Când Dumnezeu iubeşte (şi într-adevăr el nu flexibilitatea baghetei semnifică ajustarea la
încetează niciodată să iubească), El iubeşte condiţiile diferite ale evoluţiei spirituale.
infinit mai bine decât noi. El iubeşte în mod Sandalele sale, în aur şi argint, simbolizează
perfect, fără nici o greşeală, fără nici o eroare, de ancorarea divinului în realitatea terestră. Vivia
la început şi până la sfârşit. El este primul şi Perpetua nu este o fiinţă eterică sau exaltată. Ea
ultimul care iubeşte. […] Dumnezeu ne este o tânără care judecă cu calm şi luciditate
depăşeşte ca fiind cel mai bun amant”3. realitatea terestră şi are percepţia directă a lumii
De fapt, Vivia Perpetua este dezbrăcată de divine. Viziunea o informează pe Vivia
„tunica sa de piele”: „Căci a făcut Dumnezeu Perpetua, prin creanga cu merele de aur, că viaţa
tunici de piele şi i-a îmbrăcat pe Adam şi pe eternă îi este acordată dacă îl învinge pe Satana.
femeia lui” (Gn 3, 21). Tunicile de piele sunt Prezenţa atât de pregnantă a culorilor din
veşmântul morţii, simbolizate prin culoarea această viziune trebuie remarcată: albul, negrul,
cenuşie a feţei egipteanului. În viaţa de fiecare roşul, galbenul, argintiul. Acest limbaj al
zi, suntem prea obsedaţi de opacele noastre culorilor semnifică treptele şi ultima etapă a
tunici de piele. În viaţă fiind, suntem, de fapt, evoluţiei spirituale, într-o supremă alchimie
morţi. Vivia Perpetua îşi părăsește tunica de divină transfigurând pe Vivia Perpetua.
piele a morţii pentru a fi îmbrăcată de veşmântul „Şi ne-am apropiat unul de altul şi am
de lumină divină al vieţii adevărate. început să ne dăm pumni; el voia să îmi prindă
Această splendidă scenă a viziunii ne descrie picioarele, iar eu îi loveam faţa cu lovituri de
o atmosferă de nuntă, cosmică şi divină: nunta călcâi. Şi am fost ridicată în aer şi am început să
Viviei Perpetua cu Iisus Hristos. Dar in mod cu îl lovesc fără să ating solul. Dar când am văzut

26 CONVORBIRI LITERARE
că lupta încetineşte, mi-am unit mâinile Grasset, 2015, p. 15-16, 19.
încrucişându-mi degetele, i-am prins capul şi el 3. Idem, p. 368-369.
căzu cu faţa spre pământ şi i-am pus piciorul pe 4. Marie-Louise von Franz, La passion de Sainte
cap. Mulţimea a început să mă aclame şi Perpétue – Un destin de femme entre deux images de
Dieu, Éditions Jacqueline Renard, Paris, 1991, p. 96.
partizanii mei au început să cânte imnuri”.
Dinamismul acestei scene, descrisă doar în
câteva fraze, este frapant. Vivia Perpetua este *
pusă în stare de levitaţie de Sfântul Duh,
invizibil participant la luptă, şi ea învinge pe COMUNICAT DE PRESĂ
Satana, punându-i piciorul pe cap. Scena din Paris, 17 iunie 2017
prima viziune „Sub prima treaptă a scării, ca şi
Trei importante donaţii au fost făcute recent
cum şarpelui îi era frică de mine, el şi-a scos
Muzeului Exilului Românesc din Craiova: arhiva
încet capul; am pus piciorul pe capul lui, ca şi Leonid Mămăligă (L.M. Arcade), arhiva Vintilă
cum ar fi fost prima treaptă a scării şi am început Horia şi arhiva Paul Barbăneagră.
să urc scara” se repetă. Dar acum Vivia Perpetua Mulţumesc şi pe această cale Doamnelor
se afla deja la capătul superior al scării. Bénédicte Mămăligă, Cristina Horia şi Rosie
„M-am apropiat de antrenorul gladiatorilor şi Barbăneagră, care au acceptat cu mare generozitate
am primit creanga. El m-a îmbrăţişat şi mi-a sugestia mea de a face aceste donaţii.
spus: „Fiica mea, pacea să fie cu tine.” Şi am Ţin să exprim, de asemenea, mulţumirile mele
avansat în glorie spre poarta Vieţii Salvate. Şi m- călduroase Domnului Lucian Dindirică, directorul
am trezit. Am înţeles că nu contra animalelor Bibliotecii Aman din Craiova şi Domnului Cristian
Isvoreanu pentru eficacitatea şi eforturile făcute în
sălbatice mă voi bătea, ci contra diavolului; dar
preluarea acestor arhive. Domnul Lucian Dindirică a
acum ştiam că victoria va fi a mea”. dat încă o dată dovada marelui său talent de manager
Antrenorul gladiatorilor este un dublu al şi a profundei viziuni pe care o are asupra reîntregirii
păstorului impozant din prima viziune, care, şi culturii române.
el, o numeşte „fiica mea” pe Vivia Perpetua. El Fac un apel adresat tuturor persoanelor,
îi dă sărutul păcii şi Vivia Perpetua avansează asociaţiilor şi ale organismelor din toate ţările lumii,
„în glorie spre poarta Vieţii Salvate”. aflate în posesia arhivelor privind Exilul Românesc
Ultima frază a jurnalului Viviei Perpetua este (1945-1989), pentru ca să le doneze Muzeului
stupefiantă de luciditate şi detaşare: „Iată Exilului Românesc din Craiova, luând legătură cu
povestirea a ceea ce am făcut până în ziua mine sau cu Domnul Lucian Dindirică pentru
definirea modalităţilor practice de preluare a
premergătoare jocurilor; dar derularea jocurilor
arhivelor respective.
înseşi le va descrie cine va dori”. Cu alte Fac, de asemenea, un apel adresat tuturor
cuvinte, Vivia Perpetua ştie deja că, deşi directorilor de biblioteci din România pentru a ne
victorioasă contra lui Satana, corpul său fizic va informa dacă sunt în posesia unor arhive privind
fi sacrificat în favoarea corpului spiritual: Exilul Românesc, în vederea stabilirii unei cartografii
„derularea jocurilor înseşi le va descrie cine va a arhivelor Exilului Românesc pe teritoriul
dori”. României.

Note: Prof. Dr. Basarab Nicolescu


1. Passion de Perpétue et de Félicité, suivi de Membru de Onoare al Academiei Române
Actes, Éditions du Cerf, Paris, 1996, introducere, Preşedintele Asociaţiei
texte critice, traducere, comentariu şi index de „Les Roumains de France”
Jacqueline Amat, p. 135-143.
2. Jean-Luc Marion, Le phénomène érotique,

CONVORBIRI LITERARE 27
LUCIA OLARU NENATI
ȘI MARGINEA
CREATOARE DE CULTURĂ
Mihai CIMPOI

În cazul Luciei Olaru Nenati nu putem vorbi de sau de director de teatru) se adună prismatic într-o
existenţa unor complexe ale marginii. personalitate culturală bine conturată.
Fireşte, marginarismul, privit prin prisma Prefaţa la versiunea românească a cărţii
spaţiului propusă de filosofii culturii, se identifică Svetlanei Paleologu-Matta Existenţa poetică a lui
unui fel anumit de a vedea lumea, generator de o Bacovia prezintă nu doar o simplă introducere în
marcă stilistică specifică. Acelui spiritus loci ce demersul exegetic al autoarei; vaste, prin cîteva
asigură năzuinţa formativă a unui creator şi chiar formulări programatice empatice, în consens – prin
individualitatea sa inconfundabilă, Sinele pe care se urmare – cu obiectivele pe care şi le-a propus acest
axează universul său, cogito-ul său (termen prim studiu de recuperare a semnatarului Plumbului
frecvent la noii critici), „vînatul” său (vorba lui din infernul proletcultist. Fireşte, nu vor fi lăsate
Nietzsche). fără atenţie şi cele două cărţi ale cercetătoarei
Poeta, atrasă de un tărîm al idealităţii, de un despre Eminescu, devenite scrieri critice de
departe care ascunde tainele firii, se vede scoasă din referinţă.
perimetrul limitativ al lui Aici. Ne-o spune ea însăşi „Chiar şi titlul indică, precizează Lucia Olaru
în unul din poemele inedite: „Caut mereu să Nenati, apelul la ontologie, demers ce va mai opera
adulmec şi să captez pentru sufletul /meu/ Duhul în decursul acestei lucrări, dar va deveni dominant
Fiinţei înalte/ Unde să fiu, mai aici sau departe?/ în studiile sale ulterioare, cele din aria
Unde e sunetul acela pe care-l aştept din vecie?”. eminescologică. În general, atitudinea poetică
Finalul poemului exprimă anume misterul bacoviană, aşa cum se va petrece ulterior şi cu
existenţei, drumul parcurs de poetă fiind însăşi poezia eminesciană, este evoluată atît cu mijloacele
calea tainei. Ea se convinge că trebuie să rămînă la poetice cît şi cu cele filosofice (p. 6).
marginea acesteia: „Nimeni nu ştie atît cît să-mi În viziunea tinerei doctorese, Bacovia nu se
spună/ Drumu-ncotro/ Şi poate că taina însăşi e încadrează doar în cadrul naţional de comparare, ci
drumul/ Şi nici nu trebuie să păşesc mai departe de se raportează în chip firesc, organic şi fără
marginea ei,/ Ea acum taie cercul luminii de amurg/ complexe, la zestrea poetică şi chiar filosofică
Şi pentru o clipă e pace şi parcă aud/ Cum înspre europeană.
mine fiinţele zeilor curg...” (Amurg). Pierderea paradigmei şi apetenţa dezintegrării
Cu năzuinţa firească a unei atari deschideri spre existenţiale, manifestată în cazul lui Picasso sau al
departele firii, Lucia Olaru Nenati creează într-un lui Camus, apar ca topoi esenţiale prin care Bacovia
Aici aureolat de augusta lumină a lui Eminescu, dar „înregistrează marea dezbatere din cultură care
şi luînd formă de prezent al ei, reflectat, cu tot pune în priză întreaga Europă”. În filonul identităţii
spectrul său clar-obscur, „în conştiinţa unui om bacoviene se adună emergenţele sufletului
pentru care scrisul e a doua natură”. european, dar şi pe acelea ale Moldovei istorice,
Cărţile, luările de atitudine, faptele concrete „ultim baston al Europei”.
(acele săvîrşite în calitate de muzeografă la Ipoteşti Într-o frază amplă este surprinsă întreaga

28 CONVORBIRI LITERARE
mitopo(i)etică bacoviană, relevată în dimensiunile adevărul despre orice chestiune, fie aceasta
ei esenţiale de Svetlana Paleologu Matta: chestiunea ţărănească, problemele învăţămîntului,
„Muzicalitatea bacoviană, corespondenţa sa corupţia, chestiuni economice, sociale, politice,
subtilă, simfonică, cu ideaţia exprimată, raporturile dintre truditori şi profitori, sau dintre
comparabilă cu poezia lui Hölderlin sau Baudelaire, diferite naţiuni, ori cele privitoare la rosturile
limba acrimonioasă şi intens expresivă, tensiunea îndeletnicirilor culturale pentru care el a fost un
interioară, şocanta imagine a amorului mort, – adevărat educator al publicului...”.
„imagine atroce”, aflată în antiteza imaginii idilice Scrisoare din prezentul meu, publicate iniţial în
a amorului bucălat şi înaripat din cultura lumii – Monitorul de Suceava, caută să urmeze acest
amor care doarme întors, după cum „totul este model.
întors la Bacovia, ca un soi de protest contra ordinii Ceea ce caracterizează lirica Luciei Olaru
naturale, – sublimarea eşecului ontologic bacovian Nenati este încrederea în rostul Poetului – rost
prin frumuseţea poeziei sale, noţiunea de „urît” uman suprem, fiindcă el este „Cel ce rostuie
venind din folclorul românesc şi devenit expresie hotarul/ Fiindului de nefiind” şi îşi pune în toate
originală şi eficientă a angoasei europene...”. sufletul care adună în el, ca într-un Athanor cele
Sînt consemnate, în acest portret lumeşti şi cele celeste, ceea ce se vede şi ceea ce
fenomenologic exact, şi alte componente esenţiale este ascuns (taina este toposul-cheie). Dăm, de
ale profilului liric bacovian: „...sentimentul aceea, nu doar de o sensibilitate lirică deosebită la
timpului bacovian conceput ca veritabilă substanţă, viul verde, ci şi de o pasiune de cunoaştere, în siajul
un timp al declinului, al agoniei, un timp al modelator-catalitic al lui Eminescu, poetul invocînd
sfîrşitului şi al descompunerii, exprimat cu „o mereu adîncul şi departele din care vine „cu oftat
tehnică comparabilă cu aceea a lui Proust”, poetul dimineaţa/ în cuşca de carne şi lut” şi simţindu-şi
nefiind în timpul său, ci într-un „timp de plumb”, „sufletul cald legănînd/ Noumenul de Fenomen”
termenul atît de productiv poeticeşte de „moină”, (Din atît de departele meu).
„specialité essentialment moldave” toate acestea Religia scrierii/rostirii, practicată de autoarea
sînt tratate cu decizie şi cu o intuiţie hermeneutică sentimentului spiralei, care se pomeneşte în faţa
remarcabilă” (p. 8-9). trecerii, a marii treceri blagiene, a unei îngînări de
Din breviarul bibliografic – artistic şi intelectual plin şi gol, după principiul lui yin şi yang, rîvnind
– al Luciei Olaru Nenati face parte ceea ce am putea chiar la „Pregătirea Cuvîntului/ prin care
denumi întîlnirea destinală cu Eminescu, considerat Dumnezeu a descris/ Cum vedea el că va fi lumea”
model, pattern nu doar la nivel de declaraţie şi întrebîndu-se, într-un fel debusolată: „Cum să
sentimentală de afiliere uzuală, cerută de tradiţie: e descrii tu,/ Cu ochiul tău/ Cel o clipă trecător/ Peste
vorba de un legămînt, ca cel al lui Grigore Vieru, şi nemarginea firii/ Întregul cel de Marele Sine văzut/
de asumarea unui impact formativ. Înainte de-a-l naşte/ Spre-a-l da drept merinde/
Eminescianismul ei este învederat în modul de a Iubirii?” (Poezia).
înţelege poezia ca act existenţial, ca expresie a Este o poetă cu crez (nu cu o ambiţie
Adevărului, ca „o cugetare sacră”, ca o transcendere programatică afişată zgomotos, cu surle şi ţambale),
a concretului, a „clipei celei repezi ce ni s-a dat”, ca cu o linişte interioară, marcată şi de o notă
o situare între vis şi trezie, într-un al treilea tărîm în dramatică de nelinişte, determinată de o comunicare
care „n-au ars de tot/ Penele păsării-Phoenix”. empatică cu Natura, cu Lumea, cu Totul cosmic.
Eminescu este, pentru eseistă, şi model de Suspendînd polarizările, fracţionările, fisurările
publicist care credea în „presa-apostolat” (de care se produc în lumea îmbătrînită de azi,
conştiinţă) şi nu în „presa-revolver”, scriind „despre semănînd, se spune cu o notă mai sarcastică, cu „o
orice temă cu o intensitate dusă pînă la patetism”, menajerie plină de şerpi rîioşi şi porci mistreţi”, ea
nu pentru a-şi cîştiga mijloace de existenţă, sau a pune în acelaşi registru „muzica de lumină a
mulţumi vreun stăpîn, ci „din aceeaşi irepresibilă sferelor” şi curgerea monotonă din clepsidră a
chemare lăuntrică de a-şi face datoria rostind prezentului.

CONVORBIRI LITERARE 29
Însingurată, vorbind chiar de un Sine Singur, sentimentalism, asigurat însă de (auto)reflexivitate
simţind că duce povara durerii lumii („Ei sînt o (efectul atins de tăişul lucidităţii, precum remarca
respiraţie a lumii/ O lume a răului, vai tot mai Svetlana Paleologu-Matta). Se conturează totuşi, ca
rău...” – Poeţii lumii, vai de steaua lor), adîncită din un dat deontologic al poetei (ca şi al prozatoarei şi
ce în ce mai mult în scrutarea liniei vieţii... din eseistei) o perspectivă dialogică axială, bazată pe
hăţişurile palmei întoarse, hăţişuri, bineînţeles, ale ecuaţia Eu/ Celălalt, fără de care nu concepe rostul
destinului, imagine asociată cronotopului obsedant Poetului şi Poeziei.
al drumului/drumurilor, pune într-o dublă balanţă Poetul se vrea în mod evident ca profesorul
trăirea lirică afirmativă şi supărarea etică, produsă lumii care încearcă s-o convingă că „suflet e în
de aici-ul şi acum-ul (are şi o poezie intitulată Hic toate”: „Ascultă-mă frate, ascultă-mă soră,/ Nu eu
et nunc). sînt acela ce legea abhoră/ Ascultă-mă, soră,
Poezia din ultimele volume e pătrunsă de o ascultă-mă frate/ E suflet în toate/ Ascultă-mă lume,
tonalitate justiţiară, sumbră-vizionară, de o senzaţie ascultă cînd zic/ Mai sus de iubire nu este nimic”
copleşitoare că avînturile către lumină, înalt, (Profesorul lumii).
sublim, ţel, fericire, mister (taină), nevăzut (toate Istoria literară a Bucovinei, prezentată prin
aceste apărînd ca leitmotive ale discursului liric) au scriitori, oameni de cultură, reviste, societăţi,
fost zădărnicite. Se instaurează autoritar, acum, semnifică un demers recuperatoriu, care presupune
imaginea Paradisului pierdut, la care se asociază un o întreprindere complexă – reconstituire
alt sentiment neantizator că „toate părţile roiurilor/ documentară arhivistică, reconsiderare (valorică în
învinse, predatu-s-au”. primul rînd), privire de ansamblu, sintetică.
Poetei nu-i rămîne decît să zboare, ca o Pasăre- Este un demers ce are ca temei credinţa că
Liră „Peste lumea de lut/ Hrănindu-mă cu roua din Marginea este creatoare de cultură, ca şi Centrul, ea
ceruri/ Şi respirînd pacea lumii/ Înveşmîntată-n impunînd personalităţi „superioare”,
pene de-mprumut...” (Stai şi scrie). „dinamizatoare”, influenţate de „personalităţi
Se vorbeşte stăruitor în Singur, sinele meu şi în supraenergetice”, precum Kogălniceanu, Iorga sau
Arca de frunze despre mască, veşmînt de împrumut, Eminescu.
portret al Eului, făcută de alţii cu „fîşii de pînză Este vorba de ceea ce numeam, referindu-ne la
mîzgălită cu venin” – poeta insistînd să fie Basarabia, eroismul (martiriul) cultural românesc.
percepută cu chipul ei curat, cu „bietul şi slabul Existenţa unei literaturi regionale poate fi luată
meu Adevăr şi al Făpturii reale” (Ţara oglinzilor în discuţie, pusă la îndoială. Certă este, însă,
strîmbe), cu acea predispoziţie de a căuta „mereu să „existenţa unui climat de o specială efervescenţă, de
adulmece şi să capteze pentru/ sufletul meu/ Duhul o spiritualitate densă şi prolifică la care au
Fiinţei înalte” (Amurg). contribuit personalităţi puternice şi active,
Momentele de ruptură – crucial, dramatic, publicaţii impresionant de numeroase, o viaţă
conturbator – cu lumea de altădată, romanticizată, artistică şi culturală de-o concentrare uimitoare şi
baladizată, cufundată în lumină şi într-un vis cu un număr mare de creatori a căror înflorire a fost
zăpadă (indiscutabil pecetea timpului apare aici), îl stimulată de miracolul mult aşteptat al Marii Uniri,
semnifică asemuirea inimii cu un cal care a purtat- aşa precum soarele lumii mai face să explodeze tot
o în toate bătăliile (Waterloo, Werdun, Călugăreni, poporul floral” (Acolade septentrionale, p. 514).
Katîn): „Atîrna în chingile lui agăţate/ Ca spinii Parti pris-ul, explicabil în cazul unei
cîmpiilor/ Resturi de iubire naive, solzi argintii/ de botoşănence, aduce anumite note subiective,
romantism, bucle atîrnate din peruci/ de demult, justificate şi de calitatea sa de poetă marcată firesc
ziare tăiate-ntr-o cafenea de tînărul Tzara...”. de spiritus loci. Nu i se poate contesta, însă,
Versurile iau adesea configuraţie preceptuală, obiectivitatea descrierii fenomenului ca atare, pe
sunînd ca nişte învăţăminte ale vieţii trăite: „Mai documente, mărturii de epocă, programe şi
sus de iubire nu este nimic”; „În vis mă simt de-a manifeste, acţiuni culturale de anvergură şi pe
pururea acasă”, „Ţi-e sufletul ghioc cu visul mării”. analize aplicate.
S-a discutat, fireşte, despre un anumit exces de Avîntul cultural este identificat, în chip firesc,

30 CONVORBIRI LITERARE
avîntului naţional. Identificare ce explică voinţa de George Popa, ci şi prin stabilirea repertoriului de
putere prin artă (nietzschean vorbind), „lupta cîntece populare îndrăgite şi cîntate de poet, fapt
supraomenească” de a înfiinţa şcoli (ca în cazul lui concretizat în realizarea unei casete, împreună cu
Tiberiu Crudu), alte instituţii de „luminare”, reviste, dirijorul Ioan Cobîla (în baza culegerii lui
asumarea unor „frumoase misiuni de cultură Alexandru Voevidca, publicată de Matthias
naţională în Moldova de sus”, preocupările pentru Friedwagnel în 1940.
personalitatea lui Eminescu, cultul presei. Muzicalitatea lui Eminescu nu e doar de ordin
La istoria presei culturale bucovinene se adaugă structural, ci coboară în zonele adînci ale fiinţei, ce
cîteva studii cu aspect monografic, realizate prin ţin de subconştient, de „centrul însuşi al inspiraţiei”
grila lansoniană clasică (viaţă/ operă), dar şi prin „Edgar Papu, consemnează autoarea, are intuiţia
„chei de decodare moderne” despre George unei categorii a dulcelui muzical, de aceeaşi
Voevidca, Tiberiu Crudu, Constantin Iordăchescu. sorginte cu aceea a departelui, atît de agreată de
Constantin Ciopraga releva meritul doamnei eminescologie. Aşadar, o expresie a voluptăţii, a
Lucia Olaru Nenati de a fi cercetat şi răscolit intensităţii, aproape greu de suportat, a senzaţiei de
arhivele, de a scoate la lumină, de a realitiva plăcere dusă la paroxism, pe culmea aceea după
elemente de substrat, urmărite în toate colţurile ţării care nu urmează decît declinul pe panta durerii,
şi aduse în circuitul cultural. culme numită chiar de poet suferinţă dureros de
Printr-o fidelitate deontologică Adevărului (cf. dulce” (Lucia Olaru Nenati, De la muzica poeziei la
dezideratului „nu noi sîntem stăpînii adevărului, ci poezie, ediţia a III, revăzută şi adăugită, Botoşani,
adevărul e stăpînul nostru”), „prin intensitate dusă 2012, p. 93-94).
pînă la patetism”, prin focalizarea problemei, Lucia Olaru Nenati a căutat, după propria
documentare doctă şi punerea valorilor adevărate în mărturisire, de fiecare dată în orice împrejurare să
contrast cu cele false. găsească elemente de susţinere „a culorilor locale”
Ceea ce este deosebit de important în felul de a fiind mai mulţi ani implicată în reconstituirea casei
înţelege actualitatea lui Eminescu este raportarea memoriale eminesciene de la Ipoteşti şi promovînd
lui la imperativele timpului nostru. Este afirmaţia ideea „exploatării” potenţialului eminescologic şi la
făcută de chiar autoarea Scrisorilor – într-o Botoşani, în special în realizarea unui complex de
secvenţă datată 15 iunie 2013: „Ca atare, dintre anvergura locului memorial al lui Shakespeare
toate lucrurile ce s-ar putea afirma despre Eminescu Stratford-upon-Avon.
în această zi comemorativă, mi se pare că cea mai Proza scurtă şi publicistica sa se înrudesc prin
adecvată timpului de acum este relevarea faptului discursul eseistic, în care autoarea excelează,
că el aparţine unei categorii, extrem de precară în adăugînd faptelor şi situaţiilor narate reflecţii
zilele noastre, şi anume aceea a oamenilor pentru asupra vieţii şi asupra relaţiilor umane, surprinse cu
care binele general, interesul colectiv, obştesc, o acuitate a observaţiei morale şi sociale.
cauza comună, lucrul în sine bine făcut, îndeplinirea Secvenţele nuvelistice, scrise în stil liber
datoriei, sînt chestiuni de maximă importanţă. În reportericesc sau cu respectarea canonicităţii
numele acestora el s-a angajat mereu în luptă fără a genului, precum se întîmplă în Povestea vulturului
sta să-şi socotească interesul sau avantajele sale sau în Cîntecul motanului sînt episoade de roman,
personale deductibile din aceasta”. precum crede autoarea, fiindcă ceea ce îşi propune
Lucia Olaru Nenati şi-a adus şi o contribuţie de fapt să realizeze e o frescă românească a
proprie, în totul singulară, la studiul muzicalităţii realităţilor de azi. Prin scrierile sale şi prin acţiunile
lui Eminescu nu doar prin abordarea naturii de promovare a valorilor, Lucia Olaru Nenati ne
muzicale a poeziei eminesciene în continuarea demonstrează convingător că marginea e creatoare
observaţiilor penetrante făcute de G. Ibrăileanu, T. de cultură.
Vianu, D. Caracostea, M. Dragomirescu, C.
Dobrogeanu-Gherea, Edgar Papu, Svetlana
Paleologu-Matta şi Rosa del Conte, N. Iorga, Ioana
Em. Petrescu, Perpessicius, Eugen Simion şi

CONVORBIRI LITERARE 31
SISTEMUL DE LA VERSAILLES.
CONSIDERAȚII ISTORIOGRAFICE*
Alexandru ZUB

Astfel formulat, demersul nostru promite conflagraţie, un volum justificativ8, iar H. Berr va
mult, dar nu poate oferi decât prea puţin. În explora fenomenul tocmai sub unghi
adevăr, ce se poate spune, în câteva cuvinte, istoriografic9. Pagini demne de interes au scris,
despre o temă pe seama căreia s-a scris aşa de dintre istoricii contemporani, J. Bainville, N.
mult, încât nu s-a putut întocmi nici până acum o Iorga, H.-J. Marrou, Ch. Seignobos, R.W. Seton-
bună sistematizare bibliografică? Watson, ultimul fiind şi semnatarul unor reflecţii
Creaţie deosebit de complexă, sistemul de la despre misiunea civică a istoricilor din Europa
Versailles continuă să preocupe lumea istoricilor, mediană10, temă reluată şi mai târziu de unii
ca epilog al primului război mondial, dar şi ca analişti sensibili la problematica naţională11.
secvenţă de istorie cu un profil deosebit pe multe Lăsând la o parte memoriile privitoare la
planuri. Este perioada interbelică, limitată de congresul de pace, utile desigur, deşi parţiale şi
regulă între anii 1918 şi 1939, dar pe care mulţi subiective, trebuie spus că unii dintre marii
istorici o consideră deja ca un armistiţiu sui actanţi ai războiului, diplomaţiei, reorganizării
generis, în cadrul unei conflagraţii mondiale sau europene au căutat să explice pe cont propriu
chiar al unui mare război civil, cu faze „calde“ şi evenimentele, făcând astfel un bun serviciu
„reci“, extrem de complex ca problematică şi istoriografiei. Winston Churchill, lord al
susceptibil de mereu alte interpretări1. Ernst amiralităţii în marele război, s-a ocupat de „criza
Nolte, bine cunoscut din faimoasa mondială“ (The world crisis, 1923), iar E.M.
Historikerstreit (1987), a susţinut concomitent House şi C. Seymour de conferinţa de pace (What
ideea că în secolul XX am avea, de fapt, numai un really happened at Paris, 1921), cu date noi şi
lung război civil (Bürgerkrieg), la care au observaţii privitoare la alte demersuri analoage,
contribuit mai toate popoarele2. Alţi istorici precum acela subscris de E.J. Pillon in The Peace
(Fleming, Fontaine) insistă asupra originării Conference (1919).
războiului rece în „marele război“3, în timp ce Un capitol aparte în vasta literatură despre
André Ribard subliniază preocuparea unor acele împrejurări îl constituie iniţiativele unor
cercuri politice din Elveţia de a transforma istorici, precum A. Toynbee, E.H. Carr, pentru a
„războiul imperialist în război civil“4. nu adăuga la cele deja amintite decât puţine nume
Interpretările sunt multiple şi aporetice, lucru dintr-o lungă serie12.
firesc când e vorba de un fenomen aşa de Personalităţi britanice de felul lui Gilbert
complex. Istoricii înşişi nu au fost numai Murray, H.G. Wells sau Leonard Wolf, toate
interpreţi ai acestuia, ci adesea şi actori5. H. interesând istoriografia, au intervenit public, la 24
Temperley, H. Pirenne, J. Carcopino6, G. mai 1919, pentru a cere aliaţilor să-şi reconsidere
Brătianu7, între alţii, au luat efectiv parte la atitudinea faţă de Germania învinsă şi disperată13.
marele război. E. Lavisse a publicat, în plină Tratatele de pace trebuiau să gestioneze

32 CONVORBIRI LITERARE
moştenirea războiului (Legacy of war la H.A.L. ca şi în aceea a Marii Britanii, factorul economic
Fisher), într-un moment când Europa era precumpănea şi că micile state rămâneau fără
dominată de sărăcie, confuzie, dezordine. Deviza sprijin în momentele de criză majoră. Liga
lui Wilson („peace without victory“) era Naţiunilor nu era în măsură să dea soluţii
inaplicabilă într-o lume ce se destructura iute, eficiente, iar alianţele regionale se vădeau cu totul
făcând loc haosului şi dictaturii14. Speranţe fragile faţă de marile puteri21.
himerice se alimentau din acea stare de lucruri, S-au investit mari speranţe, la început, mai
împreună cu soluţiile cele mai radicale. ales după impulsul dat de programul lui W.
Nimeni nu părea mulţumit în Europa Wilson, că raporturile dintre state vor fi puse pe
postbelică. Anglo-saxonii considerau că tratatul noi temelii, de egalitate a naţiunilor, de cooperare
de la Versailles era prea dur, pe când francezii îl şi construcţie mai armonioasă, în lumina
socoteau prea blând, iar învinşii inacceptabil15. dreptului public22. Ideea de solidaritate era
Austria, de la care pornise accidental chemată a înlocui competiţia violentă, prin
conflagraţia, nu mai avea resurse de supravieţuire intermediul unor organisme speciale, dar ea se va
pe cont propriu. Germania era sfâşiată de destrăma iute, sub presiunea realităţilor
contradicţii, umilită şi săracă. Ungaria, geopolitice din Europa şi din lume.
pierzându-i pe cehi, slovaci, români din fostul Negocierile de la Paris s-au făcut, după cum se
regat, se refugia în mitologia naţională şi în visuri ştie, în condiţii dificile pentru România. Deşi
nostalgice. Cehoslovacia, Polonia, România, beligerantă din 1916, ea fusese nevoită să încheie,
Iugoslavia erau singurele state beneficiind de în 1918, cu asentimentul aliaţilor, pacea separată
teribila disoluţie a imperiilor. Fiecare din ele avea de la Bucureşti. În noile împrejurări, ea figura
însă probleme nevralgice („points of irritation“)16 printre statele cu interese limitate. A trebuit să
în raport cu vecinii, aspiraţii neîmplinite, nelinişti depună mari silinţe pentru a-şi apăra cauza, pe
legate de viitor. temeiul tratatului de alianţă din 1916 şi al
Războiul nu se încheiase, germanii căutau cu sacrificiilor făcute în război. Redevenit prim
disperare o soluţie de ieşire, dar se gândeau deja ministru, I.I.C. Brătianu a fost destul de abil şi de
la un alt conflict, căutând „a salva pentru ferm pentru salvgardarea interesului naţional23. A
viitoarea revanşă tot ce se mai putea salva“17. fost nevoie pentru aceasta nu numai de o intensă
Iniţiind unele reforme de ajustare constituţională, activitate diplomatică, dar şi de anihilarea
Max von Baden le comunica la Washington, cu guvernului bolşevic din Ungaria, condus de Bela
speranţa că preşedintele nu va sprijini cereri Kun, trecându-se astfel peste opoziţia Consiliului
incompatibile cu onoarea poporului german şi Suprem aliat.
pregătirea unei păci drepte18. La 25 nov./8 dec. 1919, fu semnat la St.
În adevăr, pacea semnată în Galérie des Germain tratatul cu Germania, iar la Trianon cel
Glaces, tocmai acolo unde cu o jumătate de secol cu Austro-Ungaria, prin care se consfinţea
mai înainte se proclamase imperiul german, nu integrarea Transilvaniei şi Bucovinei. Abia la
părea să fie o pace, temeri de tot felul subsistau 14/28 oct. 1920, marile puteri au recunoscut şi
pretutindeni. Europa, se spunea, nu e coaptă unirea Basarabiei. „România Mare“ devenea un
pentru democraţie, iar principiul autodeterminării fapt. Ea trebuia să-şi articuleze acum rosturile
poate fi o „cutie a Pandorii“, plină de surprize19. ţinând seama de noua structură geopolitică a
Faptul că America, deşi avusese o contribuţie aşa continentului, dar şi de exigenţele impuse pe plan
de însemnată la elaborarea tratatului, nu l-a mondial prin programul lui Wilson. Era nevoie de
semnat până la urmă, după cum nici nu s-a înscris reforme (împroprietărirea ţăranilor, votul
în Liga Naţiunilor, a cântărit greu în evoluţia universal etc.) şi de o nouă constituţie, care să
generală20. armonizeze ansamblul românesc, aflat în criză,
S-a putut constata că în politica Statelor Unite, expus încă la fluctuaţii primejdioase24.

CONVORBIRI LITERARE 33
Felul în care G. Brătianu avea să examineze principiul autoritar, iar cele maritime după idei
mai târziu problematica războiului prim mondial liberale29. Autoritar şi ierarhic, liberal şi federativ
şi a păcii aferente prezintă interes şi acum, fiindcă sunt, în acest caz, noţiuni afine, puse la lucru de
e o bună aşezare în perspectivă a unui eveniment istoricii în cauză independent unul de altul şi
istoric decisiv25. Marea conflagraţie ar fi, în urmărite din timpurile antice până în lumea
această viziune, urmarea contradicţiei dintre contemporană30.
particularismul naţional şi universalismul Preşedintele W. Wilson a dorit să impună
economic, de care se leagă şi problematica principiul federativ, prin Liga Naţiunilor, însă a
statului, a sporului demografic („invazia întâmpinat opoziţia unor state europene, care au
maselor“), a distribuţiei resurselor existente, a impus ajustări de natură să prevaleze principiul
tehnologiei etc. Preluând o idee curentă în epocă ierarhic, mai aproape de Sfânta Alianţă decât de
(René Guénon), istoricul amintit conchidea că „cele 14 puncte“31. Mai mult încă, Senatul i-a
„sub toate raporturile, vârsta de fier succede refuzat orice sprijin, iar noul preşedinte, Harding,
vârstei de aur şi pune organizării păcii probleme declară „moartă“ creaţia predecesorului său32. În
insolubile prin metodele tradiţionale“26. Teama asemenea condiţii, Liga Naţiunilor nu şi-a putut
sporea odată cu înarmarea, cu eşecurile împlini rostul decât în mică măsură, ceea ce l-a
diplomatice, cu propaganda războinică a făcut pe Aristide Briand să conceapă, în numele
cercurilor interesate, cu neputinţa de a pune în Franţei, un organism european de tip federativ
operă ideea federativă experimentată de britanici (1930), în perspectiva căruia stimula acordurile
în coloniile lor, care tindeau să formeze deja un regionale.
Commonwealth. Cu toate astea, dictaturile de pe continent au
Antagonismul dintre această idee federativă şi ştiut să profite, mai întâi Italia lui Mussolini, apoi
ierarhia centralizată, produsă şi reprodusă pe Germania lui Hitler, pentru a se debarasa de
continent de modelul francez, se regăseşte în constrângerile tratatelor şi a deveni forţe
marea confruntare dintre blocuri din primul redutabile pe un continent tot mai tulbure
război mondial, imperiile austro-ungar, german şi geopolitic33. Acordul de la München (sept. 1938)
otoman reprezentând în acest caz concepţia era opera unui „directorat“, care şi-a putut
ierarhică, opusă aplicării extinse a principiului îngădui să decidă sacrificarea Cehoslovaciei, în
autodeterminării. Cealaltă alianţă, având ca pilon speranţa că apetitul imperialist al Germaniei va fi
cooperarea franco-britanică, lupta sub semnul satisfăcut astfel. Garanţiile nu mai aveau efect,
federaţiei. Ea se va extinde mult peste limitele acordul sovieto-german din 23 aug. 1939 indica
Europei, sugerând o modalitate de organizare limpede o evoluţie conflictuală. Balanţa istoriei
ulterioară a păcii, după cum se poate deduce chiar înclina decis spre „organizarea ierarhică“, a cărei
din proiectul wilsonian de organizare a lumii ca o expresie elocventă era pactul germano-italo-
societate de naţiuni egale27. Din păcate, ea nu a japonez. Anschlussul, ocuparea Cehoslovaciei,
răspuns aşteptărilor, realităţile geopolitice s-au dictatul de la Viena pe seama României ţin de
vădit ostile ideii, astfel că liga respectivă s-a această conduită, din care trebuia să rezulte o
crezut în drept să diferenţieze pe cei „patru mari“, „nouă ordine“ în lume34. Curând, Carta
cu interese depline, de „cei mici“, cu interese Atlanticului (14 aug. 1941) avea să relanseze
limitate. Era un viciu fundamental, lesne de proiectul wilsonian de a institui pacea în spirit
recunoscut la originea multor tensiuni şi de natură liberal, deschis, pluralist, cu respectarea dreptului
a motiva măcar în parte eşecul Ligii Naţiunilor28. fiecăruia de a-şi decide soarta35.
Viziunea lui G. Brătianu este afină cu cea Deşi G. Brătianu n-a mai putut încheia marea
conturată de Jacques Pirenne în Les grands sinteză despre organizarea păcii în istoria
courants de l’histoire universelle, vasta sinteză în universală, ajungând în primul tom numai la
care popoarele continentale se conduc după finele secolului XVIII, interpretarea dată

34 CONVORBIRI LITERARE
perioadei următoare, până la tratatul de la minunea din basme a castelului regal, a cărui
Versailles, s-a putut reconstitui totuşi din glorie va supravieţui regalităţii înseşi, să ajungă a
rezumatul publicat de autor în Revue historique fi semnul a două aspre porunci ale istoriei: aceea
du Sud-est européen (1945-1946), text inclus apoi pruso-germană din 1871 contra Franciei şi aceea
în ediţia integrală prefaţată de John Rogister36. prin care aceleiaşi Germanii i s-a impus ceea ce
Cunoaştem din acest volum chiar şi opiniile ea numeşte diktatul? Şi că pentru aceasta se va
istoricului asupra perioadei ce a urmat, până la alipi de numele Versailles unul din cele mai
1945. teribile blăsteme răzbunătoare ale lumii?“41
Am evocat mai pe larg cazul lui G. Brătianu „Vinovăţia de la Versailles“ fiind abolită
fiindcă el e semnificativ pentru o parte din simbolic, prin propagandă, apoi şi militar,
istoriografia timpului. Cum se ştie, unii istorici de memoria lui W. Wilson era supusă şi ea la atacuri
seamă luaseră chiar parte la război. Charles ignobile, pe care acelaşi N. Iorga a înţeles să le
Péguy şi-a pierdut viaţa în luptă, iar H. Pirenne a combată, cu sarcasm şi ironie, căci pentru el locul
fost prizonier la germani. N. Iorga, în altă zonă a în cauză, Versailles, rămânea binecuvântat de
vastului teatru de operaţii, a devenit marele către naţiunile ajunse a respira astfel mai liber42.
animator al voinţei de a rezista, după cum a ţinut Amputarea teritorială a României, în urma
să-l recomande A.D. Xenopol într-o misivă către pactului sovieto-german şi a dictatului de la
Emile Boutroux37. G. Brătianu, fiul primului Viena, i-a stors lui N. Iorga pagini de analiză,
ministru şi voluntar, a fost rănit în luptă şi avea protest şi imprecaţie, în care viziunea cumpănită
să-şi evoce experienţa în volumul File rupte din a istoricului („bătrân prin experienţă“) se îmbina
cartea războiului (1934). cu reacţia civică, în forme cu totul memorabile43.
Peste câţiva ani, în dec. 1939, când războiul În acest sens, el socotea că statul modern nu mai
începuse deja, practic, el punea la îndemâna poate fi înţeles ca o „întâmplătoare legătură de
străinătăţii întâiul capitol dintr-un studiu privitor teritorii şi grupe omeneşti“, ci ca un organism
la Rumania at Versailles38, în ideea de a întemeiat pe naţiune, ca produs al unei evoluţii
sensibiliza lumea anglo-saxonă cu privire la îndelungate, cu o cultură specifică şi o istorie
interesele ţării sale. Erau consideraţii de istoric, proprie, ceea ce înseamnă o conştiinţă de sine
însă miza lor politică nu putea trece neobservată, modelată în timp44.
dată fiind amplitudinea personalităţii autorului. La moartea lui Chamberlain, în toamna lui
Fascicula respectivă din Rumanian Quarterly, cu 1940, puţin înainte de a se stinge el însuşi,
texte de N. Iorga, D.J. Hall, Al. Iordan ş.a., era intempestiv, N. Iorga a ţinut să-l evoce ca pe o
dedicată relaţiilor cu Anglia şi trebuie socotită ca figură distinsă, legată de un moment tragic al
un gest menit a semnala interesul României de a istoriei, unul care l-a constrâns să facă nedorite
menţine sistemul de la Versailles, atunci când în concesii, până la a-şi umili chiar patria.
mod evident acesta era pus în chestiune. Inadecvaţia cu epoca îi părea şocantă, căci „el a
În acelaşi timp, fidel crezului său civic39, N. vorbit din Biblie, într-o vreme când lozinca
Iorga examina, lucid şi realist, instituirea preistorică conducea omenirea“45.
„protectoratului“ german asupra Cehoslovaciei, A câştiga un război nu e totuna cu a câştiga
protestând vehement, convins că ocupantul evoca pacea. În sistemul internaţional, tot mai complex,
imaginea unui „monstruos Behemoth biblic“40. pacea vrea să însemne stabilitate geopolitică46.
Ofensiva germană contra sistemului de la De la pacea westfalică până la tratatul de la
Versailles, condamnată şi mai înainte, l-a făcut să Versailles, dacă e să identificăm repere utile,
scrie astfel, după „desfiinţarea“ Poloniei: „Cine lumea modernă a putut aprecia cât de mare poate
ar fi crezut vreodată că numele revărsării de ape fi deosebirea între aşteptările din timpul
zăgăzuită de Ludovic al XIV-lea pentru ca pe războiului şi realităţile din vremea păcii. Perioada
pământul consolidat cu atâtea jertfe să se ridice interbelică, aparent una de pace, a însemnat de

CONVORBIRI LITERARE 35
fapt o prelungire cu alte mijloace a războiului, lumea dăduse dovadă în timpul conflagraţiei. Un
unul în care spectrul combatanţilor a devenit mai anume spirit ecumenic s-a născut din chiar
complex, cu nuanţe pe care istoricii au căutat să mizeriile războiului, fenomen înţeles ca o
le definească cât mai exact. Cei care au dorit o manifestare absurdă a speciei umane52. Îl regăsim
pace „fără învingători şi fără învinşi“, una care să la originea unor proiecte de reorganizare a lumii,
asigure un mai bun echilibru în viitor, s-au văzut pe linie colectivistă, marxiană, ca şi pe linie
iute dezamăgiţi. La Versailles s-a decis într-un fel fascistă, proiecte în jurul cărora a curs nu doar
pe care anumite puteri le-au perceput ca o sursă multă cerneală, ci şi sânge, oriunde lupta de idei
de umilinţă, de ofensă inacceptabilă. După cum nu mai părea să mulţumească spiritele. „War guilt
s-a observat deja, „propaganda forţelor de had engendered peace guilt, but both stemmed
dreapta, extrema dreaptă, stânga şi extrema from the treaty of Versailles, and both were over-
stângă contra lui Wilson şi a diktatului de la helming supported by the democracy“53. Este
Versailles se permanentizează în întreaga concluzia unui istoric foarte atent la realităţi,
perioadă interbelică“47. Maurice Pearton, dar ea rimează cu aprecierile
Tratatele de pace n-au adus sincronizarea făcute şi de alţi studioşi ai trecutului.
aşteptată între ţările ce se înfruntaseră pe Walter Kolarz observa, îndată după al doilea
câmpurile de luptă, ci o stare de nelinişte, război mondial, că principiul lui Wilson relativ la
suspiciune, teamă, accentuată apoi de marea autodeterminarea naţiunilor a fost o greşeală cu
criză, dusă la exces de mişcările extremiste şi de urmări nefaste, căci a dat loc la „state-naţiuni“
politica revanşardă a învinşilor48. „Totuşi, dreptul competitive, iar finalmente la un nou război, ale
la autodeterminare rămâne principiul pe care s-a cărui consecinţe nu se puteau bănui încă54. Alţi
întemeiat sistemul politic căruia, pentru a da contestatari ai principiului în cauză se vor ivi şi
numai două exemple, România îi datorează mai târziu, până în vremea noastră, care a
îndeplinirea aspiraţiilor ei, iar Cehoslovacia chiar înregistrat deja eliminarea unor decizii luate la
existenţa sa. Însăşi agregarea provinciilor istorice Versailles. Două dintre statele succesorale,
într-un stat numit din 1929 Iugoslavia a fost Cehoslovacia şi Iugoslavia, nu mai există în
posibilă prin recunoaşterea internaţională a forma de atunci55.
acestui drept“49. Timothy Garton Ash, între analiştii de dată
Analiza intervalului nu se poate lipsi, fireşte, recentă, s-a referit şi el la situaţia din Europa Est-
de luarea în consideraţie a acelui sentiment Centrală, având în vedere secesiunea ceho-
crepuscular ce domina spiritele după marele slovacă şi destructurarea Iugoslaviei56.
război. Nu doar anumite forme istorice păreau O abordare aparte a propus Attila Pók,
condamnate, ci deopotrivă civilizaţia (Paul ocupându-se de Bulgaria şi Ungaria faţă de
Valéry), dacă nu lumea însăşi, cu valorile ei, ceea tratatul de la Versailles: două cazuri tipice de
ce îndemna să se repună totul în chestiune (André „ţapi ispăşitori“ (scapegoats) în istorie57. Autorul
Gide). S-a scris atunci, mult, despre „declinul menţionat se interesa anume de tipurile de
Occidentului“ (O. Spengler), despre „apusul explicaţii ce se pot găsi în gândirea politică a
naţiunilor albe“ (Maurice Muret), despre criza naţiunilor respective pentru cauzele înfrângerii.
lumii moderne (R. Guénon), crizismul fiind o Cine poate fi blamat pentru tragicele evenimente:
temă obsedantă a epocii50. factorul intern sau cel extern, ori poate o
Hermann von Keyserling, cunoscut mai ales combinaţie a acestora?
prin tentativa de a face „analiza spectrală a Studiile de psihologie socială (Allport, Heider,
Europei“51, publicase un eseu despre „renaşterea“ Lewin etc.) înlesnesc o mai bună înţelegere a
preconizată după război (Wiedergeburt, 1922), mecanismelor puse la lucru în asemenea
fenomen vizând un om nou, înţelept, puternic, împrejurări. Omul, individ sau comunitate, caută
raţional, ca răspuns la iraţionalitatea de care explicaţii clare, unice pentru criza în care se află.

36 CONVORBIRI LITERARE
Dacă s-a produs o înfrângere, cine este Note:
răspunzător de ea? Judecata se face în plan legal, * Cu permisiunea redacției, reluăm aici textul bilanțier
moral, istoric, însă căutarea „ţapului ispăşitor“ despre Sistemul de la Versailles, apărut în nr. 5/2005 al
consumă oricum destulă energie, alimentând revistei, socotind că el mai prezintă interes în perspectiva
discursul politic, istoriografia, imaginarul centenarului Marii Uniri.
1. Cf. Cyril Falls, A hundred years of war, London,
colectiv.
1953; J.F.C. Fuller, War and western civilization, 1832-
Examinând problema în toate aceste registre, 1932, London, 1932; Alastair Buchan, War in modern
Attila Pók conchide că în timp ce bulgarii au emis society, London, 1966; Guy Wint, Total war, London,
o critică permanentă a străinului, responsabil de 1972; A.J.P. Taylor, The origins of the second world war,
orice eşec, ungurii înclină spre autocritică, după New York, 1983 (ed.rom., 1999).
cum s-a putut deduce mai ales din lucrarea lui 2. Ernst Nolte, Der europäische Bürgerkrieg, 1987.
3. Cf. N. Tranfaglia (ed.), Il mondo contemporaneo,
Gyula Szekfu, Trei generaţii, sau din aceea a lui
VII, Firenze, 1983, p. 386.
Oszkar Iaszi, Calvarul ungar, resurecţia ungară, 4. André Ribard, Minunata istorie a omenirii, trad., p.
ambele scrieri fiind publicate în 1920, pe fondul 437.
marii decepţii produse de tratatul de la Trianon. 5. Cf. Al. Zub, Istorie şi istorici în România interbeli-
Unei Europe a marilor puteri începea să i se că, Iaşi, 1989, p. 83-98: Clio inter arma.
apună o alta, a micilor state ivite pe ruina vechilor 6. J. Carpino, Souvenirs de la guerre en Orient, 1915-
1917, Paris, 1970.
imperii58. Ele se întemeiau însă pe tradiţii istorice
7. G. Brătianu, File rupte din cartea războiului,
a căror cunoaştere nu poate mulţumi nici azi Bucureşti, 1934.
spiritele mai riguroase. Ministrul României la 8. E. Lavisse, Pourquoi nous-nous battons, Paris,
Praga, Emmandi, scriind un articol despre 1917.
politica externă a ţării sale, în 1935, punea accent 9. H. Berr, Les études historiques et la guerre, in
deopotrivă pe argumentele de drept internaţional Revue de synthèse historique, XXIX, 1929.
10. R.W. Seton-Watson, The historians as a political
şi pe „concepţia istorică“ recognoscibilă la baza force in Central Europe, London, 1922.
ei: o politică de pace şi colaborare, în spiritul 11. Dennis Deletant, Harry Hanak (eds.), Historians
angajamentelor convenite după marea as nation-builders: Central and South-East Europe,
conflagraţie59. El a ţinut să evoce consensual London, 1988.
figura lui Take Ionescu, exemplară pentru acest 12. H. Temperley, History of the peace conference at
spirit, amintind şi întâlnirile avute de acesta cu Paris, 1921; A.J. Toynbee, Survey of international affairs,
1920-1923; E.H. Carr, The twenty years’ crisis, 2nd ed.,
Mossaryk, Beneş, Venizelos şi Pasitch, împreună 1946; International relations between two world wars,
cu care au întemeiat Mica Antantă, organism în 2nd ed., 1947.
slujba căruia M. Titulescu şi-a pus apoi toată 13. Cf. Maurice Pearton, The Paris peace conference
energia şi o mare voinţă de a construi un sistem (1919) and British opinion, in Albert A. van Goudoever
de securitate pe continent. Organizarea păcii îi (ed.), Great peaces congresses in history (1648-1990),
părea a fi misiunea esenţială a oamenilor de stat60. Utrecht, 1993, p. 89.
14. H.A.L. Fisher, A history of Europe, II, Cambridge,
Perioada interbelică, deşi atât de scurtă, la (1935), 1976, p. 1255.
scara istoriei, îngăduie analize dintre cele mai 15. Ibidem, p. 1267.
interesante sub unghiul tentativelor de a soluţiona 16. Ibidem, p. 1268.
crizele de pe continent61. „Tari şi slabi“ se puteau 17. V.M. Potemkin (ed.), Istoria diplomaţiei, III,
distinge în grupul de state născute în vâltoarea 1948, p. 429.
războiului, ceea ce inculcă ideea că nu e vorba de 18. Ibidem, p. 432.
19. H.A.L. Fisher, op. cit., p. 1269-1270.
un sistem versaillez monolitic, uniform, lesne 20. Ibidem, p. 1271.
descriptibil, ci de situaţii foarte diferite, asupra 21. Ibidem, p. 1273-1277.
cărora s-a atras deja luarea-aminte62, dar care 22. G. Sofronie, România în viaţa internaţională, în
necesită încă aprofundări sub diverse unghiuri. Enciclopedia României, I, Bucureşti, 1938, p. 971.
23. M. Vulcănescu, Războiul pentru întregirea nea-

CONVORBIRI LITERARE 37
mului, în Enciclopedia României, vol. cit., p. 932. 53. Maurice Pearton, op. cit., p. 84.
24. Ibidem, p. 934-935. 54. Walter Kolarz, Myths and realities in Eastern
25. G.I. Brătianu, Organisation de la paix dans l’his- Europe, Lindiay Drummond Ltd, 1946; ed.rom., Polirom,
toire universelle des origines à 1945, Bucureşti, 1997, p. 2003: Mituri şi realităţi în Europa de Est.
28-32, 311-317. 55. M. van de Heuvel, J.G. Siccama (eds.), The desin-
26. Ibidem, p. 29. tegration of Iugoslavia, Amsterdam, 1992; Jiri Musil
27. Ibidem, p. 29-30. (ed.), The end of Czechoslovakia, Budapest etc., CEU,
28. Ibidem, p. 30-31. 1995.
29. Cf. J.-H. Pirenne, Panorama de l’histoire univer- 56. Timothy Garton Ash, History of the present.
selle de Jacques Pirenne, Neuchatel, 1963. Essays, sketches and despatches from Europe in the
30. G.I. Brătianu, L’Organisation de la paix…, p. 311. 1990s, London, 1999.
31. Ibidem, p. 313. 57. Attila Pók, Looking for the scapegoat. Attitudes of
32. Ibidem, p. 314. losers in Central and Eastern Europe after 1919-1929, in
33. Ibidem, p. 322-323. Albert P. van Goudoever, op. cit., p. 61-68.
34. Ibidem, p. 325. 58. Cf. A.J.P. Taylor, L’Europa delle grande potenze,
35. Ibidem, p. 326-327. Bari, 1961.
36. Ibidem. 59. Emmandi, La conception historique de la poli-
37. Cf. Al. Constantin, A.D. Xenopol peste hotare, în tique exterieure de la Roumanie, in L’Europe Orientale,
A.D. Xenopol, studii privitoare la viaţa şi opera sa, ed. L. Paris, V, 1935, 3-4, p. 66-74.
Boicu, Al. Zub, 1972, p. 440. 60.Ibidem, p. 72-74.
38. G.I. Brătianu, Rumania at Versailles, (I), in 61. Cf. E.H. Carr, The twenty years’ crisis, 1919-
Rumanian Quarterly, I, 1, dec. 1939, p. 8-22. 1939. An introduction to the study of international rela-
39. Maurice Pearton, Nicolae Iorga as historian and tions, London, 1966.
politician, in Dennis Deletant, Harry Hanak (eds.), op. 62. Peter Krüger, Das internationale System und
cit., p. 157-173. Ostmitteleuropa nach dem Ersten Weltkrieg, in
40. N. Iorga, Nu state mici!, în Neamul românesc Ostmitteleuropa zwischen den beiden Weltkriegen (1918-
(N.r.), 12 oct. 1939, apud vol. Ultimele, Craiova, 1978, p. 1939). Stärke und Schwäche der neuen Staaten, nationale
30. Minderheiten, hg. Hans Lemberg, Marburg, 1997, p. 13-
41. N. Iorga, Vinovaţii? (N.r., 13 oct. 1939), apud 30.
Ultimele, ed. cit., p. 32.
42. Ibidem.
43. N. Iorga, Noi hotare (1940), în Ultimele, p. 204-
210.
44. Idem, Se pot distruge popoare?, în vol. cit., p. 8.
45. Idem, Neville Chamberlain, in „Cuget clar“ şi
„Neamul românesc“, V, 19 (17 nov. 1940), p. 303-304.
Apud Ultimele, p. 200-202.
46. Cf. Albert A. van Goudoever (ed.), op. cit., p. 9.
Cf. şi K.J. Holsti, Peace and war: armed conflicts and
international order, 1648-1989, Cambridge, 1991.
47. Em. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă, Iaşi,
2001, p. 11.
48. Cf. Richard Wagner, Cu Schestow în faţa munţilor.
Despre fundamentele Balcanilor, in Interval, 8 (16),
1999, p. 7.
49. Andrei Pippidi, De la Kosovo la Sarajevo, in Sud-
Estul şi Contextul European, I, 1994, p. 17-18.
50. Maurice Muret, Le crépuscule des nations blan-
ches, Paris, 1925.
51. Hermann von Keyserling, Das Spektrum
Europas…
52. Idem, L’analyse spectrale de l’Europe, Paris,
1930.

38 CONVORBIRI LITERARE
I. NEGOIȚESCU.
O INTRODUCERE
LA
Mircea A. DIACONU

Istoria lui Negoiţescu debutează cu o afirmaţie de revistă. În plus, oricît de mult spune
tranşantă: „Această lucrare este o operă de exil” Negoiţescu că Istoria e altceva decît Planul din
(Istoria literaturii, p. 9). Să se ascundă aici 1968, care, la rîndul lui, a generat un mic scandal,
conotaţiile negative implicate de traumele ea nu face decît să-l confirme. Negoiţescu
individuale şi de dezavantajele presupuse de vorbeşte mai degrabă despre faptul că, într-un
experienţa exilului? Negoiţescu nu vrea să regim de sufocare ideologică, Istoria n-ar fi putut
persiste nici un dubiu din acest punct de vedere şi fi scrisă din cauza experienţei schizoide şi
imediat explicitează: „Deşi concepută mai demult malformatoare a auto-cenzurii şi a traumelor
în ţară, unde s-au publicat diferite fragmente, ea interioare generate de cenzura propriu-zisă. Nu
n-ar fi putut apărea integral sub regimul cenzurii întîmplător invocă faptul că „şi-a petrecut întreaga
literare. Avînd în vedere că la baza ei stă un gînd viaţă într-o epocă de mari şi cel mai adesea
precis şi stăruitor, care nu putea fi dus pînă la teribile încercări istorice, ducînd nu o dată la
capăt în toată desfăşurarea lui decît într-o deznădejde, la aproape iremediabil pesimism
redactare sub zările libertăţii: ce ne spune (s.n.)” (Ibidem). De aceea afirmă că o astfel de
literatura română asupra fiinţei noastre lucrare „nu are cum să se închege din grijă şi
axiologice, adică ce sîntem noi românii şi cum ne teamă” (Ibidem). Aşadar, scrisă în exil, Istoria nu
prezentăm noi în confruntarea istoriei?” (Idem, p. mai suportă nici un fel de ingerinţe.
9). Această continuare, în care exilul e asociat Pe acest fond, afirmaţia lui Negoiţescu are
libertăţii (paradox emblematic, în fond, pentru rolul de a clarifica din start şi o altă problemă.
condiţia intelectualului în comunism pentru care Considerat un adept al valorilor estetice, plasat în
ruperea de propriul spaţiu formativ înseamnă felul acesta la antipod, dacă nu chiar în opoziţie cu
eliberare), are nu numai valoarea unei viziuni – ar ideea naţională, Negoiţescu vrea, chiar prin
trebui să deducem de aici care e rostul unei istorii Istorie, să releve felul cum literatura probează
literare, ba chiar sensul major al literaturii –, ci şi spiritul neamului. Cuvîntul probează nu e
valoarea unui manifest. Cînd spune că această întîmplător. Negoiţescu vorbeşte în Prefaţă despre
carte „n-ar fi putut apărea integral sub regimul „întrebarea îndrumătoare” a Istoriei, la care nu ar
cenzurii literare”, Negoiţescu nu se referă atît la fi încercat să răspundă, ci doar să ofere, „în forma
dificultăţile de a o edita. De altfel, chiar dacă interpretărilor critice, documente” (Ibidem). A
unele au scandalizat ori au fost considerate releva spiritul neamului său, acesta este „gîndul
excentricităţile unui spirit rebel în estetism, precis”, concretizat, însă, în dezacord cu
fragmente care nu au suportat modificări de sufocanta propagandă naţională. Ceea ce trebuie
substanţă în Istorie fuseseră publicate în anii ‘60- înţeles de la început este că, scriind în exil,
’80, fie în volume de sine stătătoare, fie în pagini Negoiţescu a eludat orice constrîngere localist-

CONVORBIRI LITERARE 39
naţionalistă (în consonanţă, în fond, cu ideile din care relevă conţinuturi indicibile, irepetabile, greu
anii Manifestului), mai mult, a intrat (şi acum – ca de rezumat. Totul pare stil, expresie a libertăţii
şi în anii Manifestului ori în aceia ai publicării recuperate, dar totul este idee. Tocmai acest fapt
planului Istoriei) în confruntarea directă cu face ca maşinăria Istoriei să funcţioneze
soldaţii propagandei naţionale. La temelia Istoriei consecvent şi unitar, iar principiile ei coagulante
sale stă, însă, tocmai ideea naţională, dar pusă în să fie corelabile cu viziunea de ansamblu.
termenii adevărului maiorescian. Lui Negoiţescu, În cazul lui Negoiţescu, a releva starea de
acelui Negoiţescu care atacă publicistica acasă şi exilul înseamnă a pune faţă în faţă pe de
eminesciană prin prisma ideologiei naţionaliste o parte traumele – cele cîteva tentative de
care şi-ar fi găsit acolo rădăcinile, i s-ar părea sinucidere, anchetele, umilinţele, închisoare,
paradoxal, fără îndoială, că putem invoca aici abrutizarea generată de defectarea limbii, adică
cuvintele cu care Eminescu defineşte concepţia funcţionarea ei mecanică, prin naţionalism –, pe
maioresciană asupra relaţiei dintre adevăr şi de alta, posibilitatea de a proba valoarea în sine şi,
naţional. Iată ce spunea Eminescu în 1871: prin contextualizare, dimensiunea europeană a
„Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui literaturii române. Ceea ce uneşte traumele şi
Maiorescu este după cît ştim noi naţionalitatea în paradoxala libertate a exilului, cele două vase
marginile adevărului. Mai concret: ceea ce-i devenite comunicante, este, paradoxal, faptul cel
neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea mai contestat în cazul său – şi anume ideea
că-i naţional, ceea ce-i injust nu devine just prin naţională. Tocmai de aceea, după ce pledează
aceea că-i naţional, ceea ce-i urît nu devine pentru specificul care se naşte spontan şi nu e
frumos prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău nu consecinţa unei doctrine, Negoiţescu invocă
devine bun prin aceea că-i naţional” (M. relaţia dintre estetic şi naţional: „Criteriul estetic
Eminescu, Opere IX. Publicistică 1870-1877, p. rămîne aşadar o permanenţă inviolabilă în
457). În fond, Negoiţescu vrea să releve în Istoria demersul meu, însă prin intermediul estetic eu m-
lui tocmai vocaţia europeană a literaturii române. am străduit să văd mai departe, mai în adînc”
Prin urmare, cînd spune că avem de-a face cu (idem). Este teza care cuprinde ideea esenţială a
o „operă de exil”, Negoiţescu nu se referă la Istoriei. Ceea ce este „mai departe şi mai adînc”
dezavantajele situării în afara ţării, concretizate în are chiar valoarea unei legitimări a axiologiei
absenţa vieţii literare şi mai ales în imposibilitatea româneşti. De aici şi „caracterul implicit polemic
consultării bibliotecilor, chiar dacă Negoiţescu al muncii mele”, despre care vorbeşte Negoiţescu,
însuşi vorbeşte despre „greutăţile procurării în care vrea să releve că există o componentă înaltă
străinătate a materialelor necesare – şi nu numai a şi europeană a literaturii române care legitimează
cărţilor recente anevoios accesibile” (Istoria poporul din care ea s-a născut. Şi dacă e invocată
literaturii, p. 9). I s-a reproşat, în fond, tocmai în acest context, Istoria lui Lovinescu constituie
absenţa aparatului bibliografic, deşi, la drept un „model moral” tocmai din această perspectivă.
vorbind, nu e sigur că, scrisă în ţară, aceasta ar fi Esteticul care legitimează un neam şi valorile
apărut; antipozitivist, Negoiţescu dorea nu numai sale.
să eludeze factologia seacă, ci şi bibliografia Aşadar, nu aveam de-a face cu o Istorie
înşelătoare. Dimpotrivă, vorbind despre exil, „estetică”, ci cu una care angajează o perspectivă
Negoiţescu se referă la starea de libertate în care cu atît mai contextualizată cu cît, în România,
îi este dat să scrie. O stare care favorizează ceea ideea naţională era compromisă prin folosirea ei
ce se poate numi exultanţa spiritului său critic, o în maşinăria de propagandă ideologică. Dacă este
exultanţă devenită stil, căci la Negoiţescu – ca în polemic, scrisul lui Negoiţescu este tocmai faţă de
anii tinereţii, cînd se lăsa îmbătat de emoţii o astfel de situaţie. Mai mult, într-un anume fel, e
estetice –, totul pare stil şi totul duce la formulări implicată aici chiar ideea lovinesciană a mutaţiei

40 CONVORBIRI LITERARE
valorilor estetice. Faptul că Negoiţescu caută în discipolul de la distanţă al lui Maiorescu, constată
estetic un sens mai adînc angajează o atitudine cu o dezaprobare destul de evidentă căderea în
implicită, dar permanentă, faţă de contextul estetic a scriitorilor Junimii, în aşa fel încît
imediat. Scriind despre autori şi opere din admiraţia pentru paşoptişti devine pledoarie
intervalul 1800 – 1944, Negoiţescu vorbeşte nu explicită pentru proiectul lor. Situaţia e numai
doar despre gustul timpului său, fapt care îşi are aparent paradoxală. În orice caz, ea demonstrează
deja legitimitatea în ideea mutaţiei valorilor importanţa pe care o acordă Negoiţescu,
estetice, ci şi despre condiţia (socială, politică, asemenea lui Lovinescu, asemenea lui Maiorescu
morală) a scriitorului din anii comunismului. însuşi, valorilor europene, spiritului european.
Istoria este aşa cum este poate tocmai pentru că Negoiţescu pune în prim plan nu atît carenţele de
este scrisă în exil, în vreme ce în România începători ale paşoptiştilor (ele sînt interpretate,
funcţiona dictatura comunistă. De aici afirmaţia dimpotrivă, ca o dovadă a creativităţii), ci fondul
că „Operele literare cercetate în lucrarea mea au lor ideologic. Dar aprecierea pe care le-o acordă
fost citite şi recitite din unghiul istoriei trăite şi nu e tocmai un cec în alb, implicînd o autoritate
meditate zi de zi” (Ibidem, 9). Iar istoria trăită a impersonală. Tocmai de aceea, la Negoiţescu, fapt
însemnat compromiterea scriitorului şi umilirea peste care n-ar trebui să se treacă uşor, exerciţiul
lui, în cel mai bun caz izolarea în fascinaţia, analitic nu e expresia plăcerii gratuite, ci slujeşte
devoţiunea, militantismul său pentru estetic. Ce o idee şi se întemeiază pe structura unei pledoarii.
capcană mai eficientă şi mai înşelătoare decît Nu întîmplător soluţiile pe care le propune
iluzia locuirii în turnul de fildeş? Nu spunea contrariază deseori, iar paşoptiştii sînt consideraţi,
Negoiţescu într-un loc că „Pe scriitorii români aproape fără excepţie, moderni.
succesul şi prestigiul îi corupe” (În cunoştinţă de Aşadar, în pledoaria pentru paşoptişti, ideea
cauză, 49)? Cum avea să o susţină repetat după naţională este esenţială, şi ei i se adaugă un tip de
plecarea în străinătate, la fel de coruptibilă a comportament al scriitorului a cărui absenţă
devenit în anii comunismului locuirea în estetic. Negoiţescu o deplînge în fond în propriul timp.
Or, în felul acesta, deşi este despre epoci Unde sînt acele vremuri şi unde sînt acei oameni?
îndepărtate, Istoria lui Negoiţescu – axiologia – pare el să spună. Înainte de toate să reţinem că
implicită, mecanismul ei de funcţionare, ideologia în cele două pagini şi jumătate cu caracter general
pe care se întemeiază, chiar fermecătoarea despre paşoptişti, Negoiţescu reţine glisarea
analitică – este o reacţie la întîmplările istorice din dinspre „diletantismul creator al marilor boieri,
propriul timp. Într-un fel sau altul, scriind despre ce-şi lărgiseră considerabil aria desfătărilor lor
literatura dintre 1800 şi 1944, Negoiţescu îşi orientale” spre „asimilarea bunurilor lor spirituale
relevă atitudinea faţă de prezent. Istoria despre din Occident”: „O activitate burgheză şi
vremile de odinioară este şi oglinda propriului profesională, de astă dată, care prin colaborarea
timp, a atitudinii sale faţă de propriul timp. Poate intelectualilor din cele trei provincii româneşti
tocmai de aceea, scrisă parcă sub semnul urgenţei, într-un efort comun a contribuit la dezvoltarea
pe 31 ianuarie 1990, adică la cîteva zile după conştiinţei naţionale unitare a românilor” (Istoria
evenimentele din decembrie 1989, Prefaţa lui literaturii, 41). E aici o pledoarie implicită pentru
Negoiţescu „este o operă de exil” chiar în sensul valorile burgheze, naţionale şi europene. „Aceşti
militării pentru ideea naţională. Un manifest predecesori s-au deosebit la rîndul lor de înaintaşii
asemenea acelora ale paşoptiştilor. imediaţi prin formaţia lor socială şi culturală”
(Idem, 42) şi ceea ce face Negoiţescu în
Ceea ce contrariază de la început în Istoria lui continuare este să releve deschiderea europeană a
Negoiţescu este admiraţia lui pentru paşoptişti. marii majorităţi a paşoptiştilor – care s-au format
Mai mult, aproape ca revers, Negoiţescu, la Paris, în Elveţia, în Germania, cunoscători ai

CONVORBIRI LITERARE 41
limbii franceze, oameni provenind din „boierimea juca un rol de seamă şi va fi reprezentativ pentru
de categoria a doua, corespunzătoare mai degrabă viaţa politică a ţării, în România independentă a
marii burghezii” (Ibidem, 42). Este o schimbare lui Carol I” (Ibidem, 43). Cîte paralelisme de
radicală asupra căreia Negoiţescu vrea să atragă context, în fond, cu timpul său, de care însă
atenţia. contemporanii săi, în bună măsură nici el, n-au
Mai mult, ceea ce i se pare cu adevărat de ştiut să profite. Pentru a susţine şi acest lucru, care
remarcat este angajarea lor politică. Observaţia nu pune în discuţie modul în care în Istoria sa sensul
răstoarnă nici un fel de clişee – chestiunea era un estetic presupune o angajare politică e nevoie să
loc comun al istoriilor literare româneşti –, dar punem în discuţie volumul În cunoştinţă de
insistenţa cu care Negoiţescu atrage atenţia asupra cauză, publicat de Negoiţescu în 1990, nota
acestui fapt e şi consecinţa nevoii de a găsi pentru introductivă purtînd data 6 ianuarie 1990. Textul
contemporanii săi un model. Nu întîmplător una acesta – care presupune că volumul a fost pregătit
din afirmaţiile citate anterior vorbeşte despre pentru tipar imediat după revoluţia din decembrie
„aceşti predecesori”. Aceşti predecesori al căror 1989 – precede cu cîteva zile „Prefaţa” Istoriei
sens l-am uitat şi care ar trebui să ne fie modele, (din 31 ianuarie). Este evident că Istoria şi În
sugerează Negoiţescu. După opinia mea, cheia cunoştinţă de cauză trebuie discutate, analizate,
întregii viziuni a lui Negoiţescu asupra înţelese dacă nu ca un întreg, măcar în
paşoptiştilor şi asupra propriilor crezuri, atît complementaritate.
politice cît şi literare, trebuie identificată în
următorul paragraf: „Scriitorii anilor ’40 (este
vorba despre 1840, să se înţeleagă, n.n.) au luat
activ parte la viaţa politică a României, prin scris
ca şi prin faptă. Înainte de revoluţie, Bălcescu a
petrecut aproape doi ani penibili în temniţă, din
cauza implicării lui în conspiraţia de la 1840 a lui
Mitică Filipescu, căreia i se alăturase şi Cezar
Bolliac. Ion Ghica, Bălcescu şi Bolliac sînt printre
organizatorii societăţii secrete Frăţia din 1843.
Grigore Alexandrescu era trecut de autorităţi
printre «suspecţi» atît în 1840 cît şi în 1848.
Bălcescu şi Cezar Bolliac, refugiindu-se în Ardeal
şi Ungaria, au întreţinut relaţii importante atît cu
revoluţionarii români ai lui Avram Iancu, de
acolo, cît şi cu cei ai lui Kossuth. În preajma
anului 1859, în fine, toţi au activat pentru dubla
alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în
cele două principate; din cauza participării la
revoluţiile din Moldova şi Muntenia din 1848,
scriitorii anilor ’40 au fost denumiţi «paşoptişti» –
prin «paşoptism» înţelegîndu-se doctrina lor
revoluţionară, liberală şi democratică, prevăzînd
emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor, în
cadrul unei reforme sociale cuprinzătoare, ca şi
unirea statală a ţărilor româneşti. Din rîndurile
paşoptiştilor se va forma partidul liberal care va

42 CONVORBIRI LITERARE
LUMEA ÎN SMINTEALĂ
ȘI EȘEC
Ioan HOLBAN

În deja numeroasele comentarii, aproape la ţărmul mării, aproape de Costineşti, iar Mihail
toate entuziaste, rezervate celui mai recent Cristea, după ce participă la „manifestaţiile din
roman al lui Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de Piaţa Universităţii”, se retrage între monahii de
zile (Editura Cartea Românească, 2017), s-a la o mănăstire din nordul ţării, apoi, la
pronunţat cuvîntul „distopie”, iar autorul însuşi mănăstirea Colilia din Dobrogea etc.: cum se
ne încredinţează în cîteva rînduri, apăsat, că vede sînt suficienţi indici realişti care denunţă
lumea din romanul său surprinzător, exploziv convenţia lumii ficţionale şi plasează romanul,
este una ficţională (în precizări care să substituie chiar şi pentru cei dispuşi să se lase „păcăliţi” de
propoziţia uzuală, obosită, „orice asemănare cu atributul ataşat Caramiei, în dinamica unei
personaje, situaţii şi locuri din realitate este pur radiografii crude a eşecului lumii de aici şi
întîmplătoare”? poate pentru a atrage atenţia acum, dureros de reală, „superficială, precară,
unui cititor „naiv” că, în fapt, nu e deloc aşa?); confuză, de tot rîsul şi de tot plînsul”, în
într-o ţară anume, Caramia, a cărei capitală, Z. e vremurile tulburi din anii 2000, în non-istorie, în
străbătută de Dîmboviţa şi e înconjurată de o absurd, traumă, boală fără leac şi în proiecţiile
centură nefuncţională, „în şantier, cu întîrzieri kafkiene ale unei aşteptate apocalipse.
de ani, de zeci de ani” sînt locuri precum Băile În legătură cu modurile de construcţie a
Romane, pe „valea Cernei atît de pitorească, textului romanesc, s-au făcut mereu trimiteri la
munţii intimidant de semeţi în preajmă, apoi arhitectură sau 1a muzica clasică, la simfonie;
clădirile imperiale lăsate de izbelişte, ajunse în romanul lui Gabriel Chifu e din această ultimă
ruină”, unde protagonistul textului, arhitectul categorie pentru că, iată, autorul omniscient
Ştefan Orban caută izbăvirea de „boala ploii fără asamblează vocile şi instrumentele, le dirijează,
încetare” şi relansarea unei relaţii problematice distribuie partiturile, adună din cînd în cînd
cu femeia sa, Cora, apoi, face cîteva drumuri orchestra în secvenţe de reluare, de repetiţii
prin Caramia, pe la Piteşti, Rîmnicu Vîlcea, generale (în cinci dintre capitolele cărţii se
Arad, Pecica, pe drumuri europene care trec prin precizează „Prezenţa autorului. Personaje,
centrul localităţilor, spre frontiera de la Nădlac situaţii, scene descrise direct sau în reluare de
şi Turnu şi în cealaltă direcţie, spre Constanţa şi cel care se presupune că e omniscient şi
Vama Veche, la frontiera din sud-est, dincolo de controlează firul naraţiunii, autorul”), schimbă
care s-au adunat cîteva sute de musulmani vocile, unii tac, alţii ascultă, aduce corecţii şi
„fugiţi din ţările lor din cauza războiului repartizează roluri făcînd apel chiar la istoria
pustiitor”, dar care nu vor „cu nici un chip” să muzicii: cuplul de personaje Iacob Grima –
vină dincoace, la noi, în Caramia, un alt Mihail Cristea, de pildă e „binomul” Mozart –
personaj, Cora e din Dăbuleni, Iacob Grima îşi Salieri (ăsta da, binom!): în aceste secvenţe,
construieşte o vilă „sub formă de navă” undeva, unde autorul omniscient foloseşte cu abilitate şi

CONVORBIRI LITERARE 43
fineţe mecanismul schimbării unghiurilor de asemenea celor părăsiţi în realitatea derizorie a
vedere, se află suprastructura, ceea ce se Caramiei (stareţul Antonie, lacom, mercantil
numeşte „ideologia” romanului. Construită într- este atras de cele lumeşti şi are o „faţă
o logică narativă fără fisură, cartea lui Gabriel întunecată”, Mariusică, primit în obşte e un
Chifu, dincolo de povestea pasionantă a eşuării smintit, cu mintea rătăcită: „Înăuntrul mînăstirii,
unei lumi în sminteala nu doar „meteorologică” ca şi afară, în lumea plină de cruzime, răul este,
a unei ploi neîntrerupte vreme de trei sute de zile se vede, egal distribuit”, constată Mihail Cristea,
, pivotează în structura unor tipologii care o unul din raisonneur-ii textului). Mihail Cristea e
definesc, memorabile prin profilul lor unul din termenii binomului Mozart – Salieri,
psihologic, dar şi prin forţa de re-prezentare a celălalt fiind Iacob Grima, astrofizician,
texturii sociale şi politice a Caramiei. „probabil cea mai respectată personalitate a
Protagoniştii – arhitectul Ştefan Orban, vieţii publice şi academice româneşti”, candidat
astrofizicianul Iacob Grima şi omul bisericii, la alegerile prezidenţiale; prin Iacob Grima, care
Mihail Cristea – adună pentru a explora, fiecare, lucrează la un studiu intitulat Cosmogonia,
lumea sa astfel încît autorul omniscient să autorul omniscient face o analiză foarte exactă a
recompună lumea mare a Caramiei. Ştefan campaniilor de manipulare în media, cînd se
Orban, angajat într-o relaţie problematică, cîntă strident ariile calomniei, cu procesele
mereu tensionată, cu „ţărăncuţa din Dăbuleni”, publice la televizor, mărturii mincinoase,
face parte din bărbaţii care aud „cîntecul procurori şi cătuşe, cu folosirea internetului,
lebedei”, după un divorţ complicat şi fatală, trimiţînd personajul în singurătate,
traumatizant de Alexandra, în complexul prăbuşit în închisoarea minţii.
diferenţei de vîrstă semnificative faţă de Cora Aceştia sînt protagoniştii poveştii admirabil
este un personaj, mai degrabă, insipid, care scrise a Caramiei din Ploaia de trei sute de zile;
seduce, însă, „exemplare feminine foarte glazura „lumii ficţionale” e a îmbogăţiţilor
reuşite”, amintind de farmecul „saşiului” Castor grobieni, analfabeţi, plini de sine, al căror
Ionescu din Drumul la zid al lui Nicolae Breban prototip e Titi Ciurel, lăsînd să se vadă foarte
– „o magnolie înflorită lîngă o tufă banală”, transparent „modelul” din realitate (adulat de
spune personajul, fixînd astfel imaginea cuplului populaţia săracă şi needucată, dispreţuit de
cu superba Cora; în cealaltă ordine, socială, „anumiţi intelectuali”, Titi Ciurel vrea să
Ştefan Orban e un arhitect de succes care vrea/ construiască „cea mai mare biserică din lume”,
nu vrea să iasă din „mîzga proiectelor locuieşte într-un palat de un lux ţipător, cu multă
conformiste şi urîte” pe care i le solicită foiţă de aur şi comandă servitorilor „whisky de-
îmbogăţiţii needucaţi, cu gusturi oribile, dar ăla de 48 de ani” şi „neşte brînză de oaie din
aroganţi, „troglodiţi, idioţi şi dictatoriali”: vrea butoiul ăla al meu”), apoi, a Corei (aproape)
să-i refuze întrucît are vocaţie pentru nimfomană, a prostituatelor Crinuţa Bunuţa,
profesiunea sa, nu vrea pentru că are nevoie de Vali şi proxenetului Gigi, „la muncă” în
bani, iar aceştia se află la „peştii bogaţi şi Germania, a asasinului plătit Gigi Spaniolu, în
îngîmfaţi”. Mihail Cristea, un fost fizician intrat sfîrşit, a unui cuplu, Alice şi Val, al cărui profil
în rînduielile unor mănăstiri din nordul ţării şi psihologic şi social reprezintă unul din
din Dobrogea, ajuns acolo după mineriada din elementele de forţă ale structurii romanului.
Caramia cînd, bătut în închisoare, se salvează Alice, studentă, fiica rătăcită a lui Ştefan Orban
prin rugăciune, ratează căsătoria cu Tanţa care îl şi Val, „un fel de scriitor” care scrie piese de
părăseşte pentru un iubit din tinereţe, regăsit teatru, cu un limbaj şi comportament înrudite
într-o excursie în Franţa şi eşuează în chiliile îndeaproape cu cele ale prostituatelor,
mănăstirii unde se întîlneşte cu oameni proxeneţilor şi asasinului sînt nişte „tipi

44 CONVORBIRI LITERARE
antisistem”, revoltaţi de vocaţie, protestînd în stare absurdă care este semnul naţiei şi societăţii
stradă împotriva oricui şi a orice („Suntem şi semnalul sfîrşitului: ploaia, misterioasă şi
destructivi, îmi dau seama şi nu mă feresc să inexplicabilă, profetică, spun unii, precisă, însă,
recunosc, iar dorinţa noastră de a demola are o căzînd din cerul mohorît doar „la noi”, pentru
mare doză de gratuitate, e cumva autotelică, fără că, iată, la Nădlac şi Vama Veche sînt „marginile
să urmărim să punem altceva-n loc. Tot ce ştim ploii”, dincolo e soare şi senin, o vreme
e că aşa cum e nu ne place şi nu mai suportăm, normală, ploaia e simbolică, spune omul
aşa nu mai merge, ce se întîmplă ne produce bisericii, expresia unei dereglări umane, explică
greaţă şi furie. Ne considerăm nişte rebeli Iacob Grima: „Această anomalie meteorologică
adevăraţi, rebeli în stare pură şi suntem foarte este expresia unei dereglări umane. Noi stricăm
mîndri de chestia asta. N-aveam limite în nimic, lumea, noi nu ştim să păstrăm darul cel mai de
ne străduiam să depăşim orice limită”, spune preţ pe care l-am primit. Ploaia asta care nu mai
Alice), într-un amestec bizar de anarhism, încetează este provocată de răul din noi, noi
rebeliune, porniri ucigaşe; Alice, Val şi asociatul suntem de vină, sufletele noastre şi minţile
lor Don, fost student în California, inventează o noastre s-au îmbolnăvit şi îmbolnăvesc lumea”.
nouă „doctrină”, a treia cale căreia îi spun În ziua cu numărul trei sute, ploaia sîcîitoare s-a
„transumanism” şi înfiinţează Grupul de transformat în diluviu, a înecat Caramia,
Transumanism din Caramia (GTC), iar pentru neantizînd-o într-o implacabilă apocalipsă;
lansarea noii organizaţii, în emoţia opiniei lumea bolnavă a Caramiei sfîrşeşte în
publice, cei trei comandă lui Gigi Spaniolu fantasmagoric, cu o arcă venind să salveze pe cei
uciderea unei personalităţi „care simbolizează trei – „trinomul” Iacob Grima, Ştefan Orban şi
elita acestei lumi ratate, de tot rahatul”: „în Mihail Cristea – care vor pluti, însă, pe apele
cărţi” sînt „Pleşu, Manolescu, Liiceanu”, apoi, nesfîrşite, în casa sub formă de navă de pe
sorţii cad pe Iacob Grima, după criteriul trebuie ţărmul mării, comandată de astrofizician,
„belit” cel mai „cunoscut, cît mai respectat, cît proiectată şi executată de arhitect. Observator
mai valoros şi mai intangibil în ochii atent al lumii româneşti de aici şi acum (anul de
caramienilor”. referinţă în paginile cărţii e 2016), dirijor şi regi-
Aceasta este societatea, lumea bolnavă din zor al unui spectacol antalogic, în care transferă
Caramia şi aceştia sînt oamenii ei, portretizaţi în societatea şi caramienii în crunta lor (i)realitate,
ironie demolatoare şi sarcasmul (aproape) Gabriel Chifu scrie în Ploaia de trei sute de zile
pamfletului; peste caramieni şi ţara lor cade, unul din marile romane ale prozei noastre
neîntreruptă, o ploaie de trei sute de zile – o contemporane, de la Marin Preda pînă azi.

POEŢI ROMÂNI LA EMINESCU ACASĂ

Cea de a V-a ediţie a recitalurilor Poeţi români la Eminescu acasă, organizate de revista „Hyperion”, Fundaţia
Culturală „Hyperion-c.b.” Botoşani şi Reprezentanţa Botoşani a Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România s-a derulat
în ziua de 17 iunie 2017 în holul Hotelului „Rareş” din Botoşani, manifestare culturală ce se desfăşoară în pregătirea celei
de a V-a ediţii a Congresului Naţional de Poezie. Au citit poeţii: Liviu Ioan Stoiciu, Călin Vlasie, Lucian Vasiliu, Cassian
Maria Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, George Vulturescu, Marius Chelaru, Ioana Diaconescu, Doina Popa, Cosmin Perţa,
Cornelius Drăgan, Alexandru Ovidiu Vintilă, Nicolae Panaite, Leo Butnaru, Grigore Chiper, Radu Florescu, Nicolae Sava,
Vasile Tudor, Valentin Talpalaru, Hristina Doroftei, Nicolae Corlat, Vlad Scutelnicu, Vasile Iftime, Gabriel Alexe, Petruţ
Pârvescu, Cristina Prisăcariu-Şoptelea, Dumitru Necşanu, Cezar Florescu, George Luca, Ovidiu Petcu şi Gellu Dorian. Un
medalion liric din poezia lui Horaţiu Ioan Laşcu a susţinut actorul Florin Aioniţoaie. Acelaşi actor a prezentat şi un recital
din poezia lui Mihai Eminescu. Premiul „Hyperion”, acordat de revista „Hyperion” a fost decernat poetului Leo Butnaru.
()

CONVORBIRI LITERARE 45
I N M E MO R I A M D U M I T R U V A C A R I U
Scriitorul Dumitru Vacariu a încetat din viață vineri 26 mai 2017. Născut la 21 septem-
brie 1931, în comuna Pipirig, judeţul Neamţ. Dumitru Vacariu a debutat în revista „Viata
studenţească” în anul 1954 cu poezia „Oraşul meu”. În dramaturgie, a debutat cu piesele
de teatru pentru copii şi tineret: „Aventuri în pădurea vrăjită” sau „Bing-Bang-Bing”.Cu
această piesă Teatrul pentru copii şi tineret din Iaşi a făcut un turneu prin India, Pakistan,
Orientul apropiat, Franţa şi Germania. Alte piese: „Comoara”, „Cele trei domniţe” au fost
puse în scenă la peste zece teatre de profil din ţară. Piesa „Comoara” a fost tradusă în limba
germană. Piesa „Dincolo de singurătate” a obţinut premiul al II-lea la concursul iniţiat de
Teatrul „Ion Creangă” Bucureşti pentru cea mai bună piesă pentru copii şi tineret.
În perioada 1957 – 1964 Dumitru Vacariu a fost deținut politic, condamnat fiind la 8
ani de detenţie pentru faptul că „a îndrăznit” să scrie, în primăvara anului 1957, o poezie
închinată lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, în care deplângea starea jalnică a țării noastre după
ocuparea ei de către armatele sovietice. A mai fost condamnat şi pentru faptul că, tot în
anul 1957, împreună cu alţi patru studenţi a organizat sărbătorirea la Iaşi şi la Putna a 500 de ani de la urcarea pe tronul
Moldovei a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
A debutat editorial în anul 1979 cu volumul „Dincolo de poveste”, povestiri, Ed. Junimea, Iaşi. Dintre cărțile publi-
cate amintim : „Dincolo de poveste”, 1979; „Vornicul Ţării de Sus”, roman istoric, 1984;„Bărzăunul şi restul lumii”,
roman pentru copii şi adolescenţi, 1985; „Poteci fără întoarcere”, roman, 1987; „Comoara”, poem ilustrat, 1989;
„Aventură dincolo de timp”, roman, 1990; „Ochii viperei”, roman, 1995; „Cronica regatului blestemat”, roman, 1996;
„Planeta lui Orim”, roman, 2009;„Templul amăgirii”, versuri, 2000; „Casa cu iederă”, povestiri, 2000; „Cerbul de
lumină”, versuri şi povestiri pentru copii, 2001; „Praznicul orbilor”, roman, 2001; „Porumbeii albaştri”, roman, 2004; „În
căutarea Scufiţei roşii”, roman pentru copii, 2005; „Fiul meu”, roman, Ed. Alfa; „Psalmii fiului rătăcitor”, versuri, 2007;
„Păpuşa cu ochi de smaralde”, 2008.
Lucrări de cercetare literară:„Junimea si junimistii” (cu I. Arhip), 1973,„Focul cel mare”, mss. inedite Al. Vasiliu-
Tătărusi, cu I. Arhip, 1977,„Din cronica unui veac”, documente inedite (cu I. Arhip), 1978, „Georgetta”, mss. inedit Cezar
Petrescu, 2000, cu L. Vasiliu, „Lunga şi amara pribegie”, mss. inedit Al. Vasiliu-Tătărusi, cu L. Vasiliu, 1992.
Antologii şi albume:„Psalmi ai marilor iubiri”, lirică românească şi universală închinată femeii, (cu Gh. T. Zaharia şi
L. Moscovici), 1990,„Iubire, tainică lumină”, lirică românească şi universală închinată femeii, (cu Gh. T. Zaharia şi L.
Moscovici), 1999, „Iaşi, oraş al marilor destine”, 1997.
Prin moartea lui Dumitru Vacariu, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Iaşi a pierdut un important scriitor.

SCRISOARE LUI DUMITRU VACARIU


Constantin PARASCAN

Pentru că te apelez la telefoanele la care îmi să-mi dai un semn, măcar un semn, doritule Om de
răspundeai nu de mult și acestea rămîn mute, negăsit, de neînlocuit...
încremenite, trimițîndu-mi semnale ca dintr-o altă Mi-e dor să te aud, să mă auzi, să te văd, să mă
lume, depărtată, încerată, albăstrită..., precum vezi... Ecouri prelungi ale glasului Tău îmi sună
aparatele care înregistrează bătăile inimii, a ta pare adesea și-mi aduc amintirile multe în Ochiul
că a făcut aripi și-nvață să zboare prin tării unde nu luminos al atîtor ani în care nu făceai ce se întîmplă
se aude și nu se vede mai nimic de atîta tulburare acum, de-o scurtă, ce-i drept, vreme. Sigur, au mai
cețoasă..., unde nu este nici întristare nici suspin..., fost, recunoaștem amîndoi, cîte cam 30 de zile, (ca
pentru că, iată, s-a schimbat ceva fundamental în și acum, că atîta a trecut de cînd te-am auzit cîntînd
relația noastră de peste patruzeci și cinci de ani și nu blînd, mîngîind parcă vorbele... „mata ești, coane
știu să te fi supărat eu cu ceva, dragă Truț Vacariu, Costică”, nu întrebînd, ci afirmînd, drag Om), cînd
recurg la această modalitate străveche, scriindu-ți ne luam cu treburile și tăceam amîndoi, dar, desigur,
acest hrisov nepecetluit precum erau cele ale știam că oricînd putem să ne găsim și să ne mai
străbunilor noștri domni de neam..., poate te înduri auzim măcar întrebîndu-ne de sănătate și alte alea...

46 CONVORBIRI LITERARE
Și-așa, într-o clipă, m-am întors și ne-am văzut pedepsitoare chinurile Domniei Tale, Dumitru
iar împreună ca-n acel august al începutului Vacariu... și mă întrebam, o, Doamne, cum de ți-a
deceniului șapte al secolului trecut. Iar trupul ți-era rămas sufletul pur și plin de iertare și poezie și-
la fel, drept și mîndru, cu capul sprijinit parcă în ncercam să înțeleg taina aceasta a miraculoasei
bărbia fermă, ca un berbecuț de lapte care se joacă/- treceri și petreceri de vieți din Infern și Paradis și
mpunge cu mieii și iezii de pe coasta cu otava de-un mă minunam de tăria ființei omenești care erai...
verde sănătos, nemuritor, mirosind a rouă Întîmplarea a făcut ca să fiu martor al drumului
înmiresmată cu toate aromele pădurii – chip tăiat tău pe cărările poeziei și dăruirii vieții și frumuseții
parcă din pietrele din munții Pipirigului, din Dolia visurilor tale copiilor. Și, Doamne, cît de mult și
și de pe Hălăuca, unde-am hălăduit, Doamne, de- cum ți se umezeau ochii cînd venea vorba (și
atîtea ori împreună, căutîndu-ți urmele de copil... aceasta se întîmpla mai zilnic în anii aceia) și
Gura-ți era ca un șipot de izvor, al Ozanei, din care povesteai de minunea de fiica ta, Ancuța, și de
ne-am „botezat” atunci... Cerul acela de-un albastru Mama ei care ți-o dăruise, Doamna Lili, a cărei
doar de Tine știut îți albăstriseră privirea spre mamă, Bunica Ancuței, alcătuia/plămădea/cocea
nemurirea leagănului în care ți-ai dorit pururi să te cele mai de neasemuit plăcinte pe care le
întorci... preamăream în ceasuri de tihnă la Pogor (operă și
A fost ceva special care ne-a unit de la început. creație nemuritoare, bogate, însuflețite de Domnia
Cînd ți-am spus de obîrșia mea, ai zîmbit pișicher și Ta, ca și Casa Dosoftei, tezaurizatoare a celor mai
ți-ai amintit și mi-ai spus de răzeșii găzari din valoroase vestigii de patrimoniu românesc etern).
Măgireștii de pe Valea Tazlăului Sărat care Frați întru bucurie eram, că doar și mie îmi dăruise
hălăduiau și prin Pipirigul Tău drag . Și din găzar de atunci Dumnezeu două fete necucuiete (Mira și
la Prăjești/ Măgirești nu m-ai mai scos o viață... Ștefana) cu care am trăit în Pădurea vrăjită (Bing-
Mîndria aceea măsurată a omului de munte, a Bang-Bing, muzicalul , pe un text minunat visat de
celui drept și fără hodină, ferm și îndîrjit în a duce Tine, al cărui afiș îl păstrez și azi și-l „istorisesc” în
la capăt orice întreprindere omenească. Cinstea și cartea despre care știi și va ieși în lume curînd, unde
fidelitatea și darul de a te dărui muncii și vieții și ești personaj de seamă, Dumitru Vacariu ), bucuria
frumosului și poeziei și visului și zborului către ta și lansarea ta în Lumea copiilor și în Literatura
idealuri mărețe... Dar și fermitatea de a nu admite română...
ticăloșii și trădări, și iertarea iertată „dăruită” celor Și fructele visurilor tale au continuat să se nască
care au urîțit lumea în care ai trăit..., toate acestea se și să se pîrguiască și să fie dăruite lumii: Comoara,
aflau înflorite și pecetluite în chipul și sufletul tău... Cele trei domnițe, Dincolo de singurătate, Dincolo
rare, curate, frumoase... de poveste, Bărzăunul și restul lumii, Vornicul Țării
Doamne, am atîtea să-ți amintesc, să-ți de Sus, Poteci fără întoarceri, Aventură dincolo de
povestesc, să-ți dăruiesc, precum ai făcut și timp, Ochii viperei, Templul amăgirii, Casa cu
Dumneata în ani, dar am să mă opresc doar asupra iederă, Cerbul de lumină, Praznicul orbilor,
cîtorva care știu că-ți vor face plăcere. Iată, și acum Porumbeii albaștri, Piatra Dediului. Mai sînt și
cînd îți scriu, te văd, te aud și-mi face tare bine, așa altele, desigur, trimise în lume, și încă multe pe care
că... încă nu le-ai scos în Lumină, le-ai „ucis” în sufletul
Foarte curînd, după acel început din august tău eliberat în Tăriile Cerului...
1972, m-ai luat „de mînă” și m-ai purtat prin anii Și vremea a trecut „cu amăgele” și noi am
dintîi ai vieții petrecuți în Dolia Pipirigului și prin „crescut” și-am petrecut ani minunați (deși primii
cei ai cumplitei „ierni” în care ai pătimit asemeni șaptesprezece au fost încă de încătușare într-o
Fiului Omului. Încremeneam cesuri în fotoliul roșu libertate înzăuată – dar, Doamne cîte fapte
de la Casa Pogor,și trăiam împreună cu Tine memorabile nu am tocmit împreună!, după Casa
calvarul din Bălțile Băilei, de la Gherla și din alte Dosoftei și Vila Sonet „Mihai Codreanu”, din 1970
locuri diavolești din această minunată, altfel, Țară a (cînd eu eram încă studinte la Filologia ieșeană),
Mioriței. Priveam și trăiam și eu, ca-ntr-o oglindă precum deschiderea caselor memoriale dedicate

CONVORBIRI LITERARE 47
Literaturii române moderne și contemporane din muzeograf – de profesie și nu doar bănuit cum se
templul Pogorului, Otiliei Cazimir, lui G. arată azi unii cotcodăciți din cine știe ce locuri și nu
Topîrceanu, lui Sadoveanu și încă alte muzee și știu nici cum se numesc ei darmite să mai cunoască
expoziții memorabile...) și-a venit Eliberarea din treburile muzeograficești – dacă Muzeul Răzeșilor
chingile veacului pe jumate comunist, și-atunci alte Găzari de pe Valea Tazlăului Sărat e așa cum trebuie
tocmeli ai trăit și-ai putut să te arăți celor ce te-au să fie un așezămînt de cultură de acest fel - și
putut înțelege și asculta cum arăta Lumea în care ai calificativul a fost cel așteptat – de la Dumitru
trăit, aceea știută doar de frații de suferință și de ici- Vacariu, ca și de la un alt muzeograf/etnograf
colo cîte-un norocos precum m-ai făcut pe mine în ieșean/botoșănean, precum doamna Angela
acea vreme vremuită de-acum... Paveliuc Olaru – ambii invitați la manifestarea
Descinderile spre Sufletul Dumitale Dintîi (după tradițională de-acum – „Personalități ale culturii
cele în care am bătut coclaurile munților tăi dragi și- române în DIALOG cu urmașii răzeșilor găzari de
ale cimotiilor dumitale coborîtoare din creanga lui pe Valea Tazlăului Sărat”), și din nou în aceleași
Creangă, cînd am îmbogățit patrimoniul Bojdeucii „povești” de ieri și de azi , mărturisiri și profesiuni
din Țicău, cu laițe, cu covoare și ploști și fel de fel de credință și prietenie...
de minuni pe care le văzuse, le binecuvîntase în Și-așa cum m-ai primit cu bucurie și drag în casa
căușul palmelor și privirilor sale nemuritorul Ion părinților și rudelor tale pipirigene, așa te-am
Creangă...) au continuat și după 1989 fie în omenit și eu în casa bunicilor și părinților mei , iar
întîlnirile de la școlile de pe Valea Ozanei cu copii în muzeu, la Dialogul cu urmașii răzeșilor găzari,
în care te regăseai mai cu seamă Dumneata, dar și te-am rugat (ca de-atîtea alte ori), și mi-ai împlinit
pe Hălăuca, pe firul apei legendare pînă la izvoare, dorința, să rostești și poemul acela, spus mie în anii
în poiana pe care ai dorit s-o mai vezi, poiană în șaptezeci la Casa Pogor, Moldova însîngerată,
care ți s-a arătat, precum ai crezut, văzut pe dedicată Domnitorului Ștefan cel Mare și Sfînt,
Dumnezeu Tatăl. Și-n acele ceasuri te vedeam și eu pentru care ai suferit ani grei, cumpliți de temniță
cum alergi și te zbengui și te împungi cu mieii și cu comunistă. Și din nou m-am înfiorat, și cei care
iezii pădurii, cum îți răcorești fața în apa Ozanei, ascultau au înțeles martiriul unui Om, jertfa adusă
săgetată argintiu de păstrăvii-pui, cum îți neamului românesc de către unul din fiii cei mai
înmiresmai gustul de fragii sălbatici și aromați, cum aleși...
îți umpleai pălăria de bureți păstrăvi crescuți pe Îți spuneam, Dumitru Vacariu, drag Om și
trunchiurile darnice, cum îți abureai fața în șiștarul Prieten, Scriitor și Muzeograf ce-ai îmbogățit și
cu spuma spumegînd în donița mamei și bunicii... literatura română și muzeografia ieșeană și
și-apoi eram poftiți, de-adevăratelea în jurul mesei națională, lăsînd o dîră veșnică și o amintire
rotunde din poveste – pe care se lăfăia galben-aurie luminoasă tuturor, îți scriam de la începutul acestei
mămăliga deasă, aburindă, înconjurată de străchini misive, că mi-e dor de ceasurile acelea fără pereche
cu brînză și smîntînă și urda și cașul îmbietoare și – cîteva amintite aici – că-ți voi mai scrie fie în acest
gustoase cum niciunde pe pămînt nu se mai află – și fel, fie într-un alt mod, și tu o să știi și chiar dacă nu-
ne ospătam și noi, ca niște pofticioși și flămînzi de mi vei răspunde imediat eu voi înțelege că ai multe
asemenea bunătăți „dumnezeiești” – îmi spuneai și treburi pe-acolo pe unde hălăduiești acum, că nu
le binecuvîntai din privire și le ridicai în lumină și- poți răspunde nici la telefoane, nici la alte semnale
apoi le pierdeai în dorințele ucise în anii grei de pămîntești, iar eu încă nu dețin codurile, secretele la
detenție în care și foamea te chinuise pînă la care ai acum Dumneata acces, că nu mă supăr de tot
disperare... și te am și te port în inima mea și-ți împărtășesc încă
Ceasurile fără sfîrșit din priporul Pogorului de unele și altele ce mai făptuiesc eu pe-aici, prin
altădată se regăseau acum în drumurile noastre la Lumea aceasta în care ne-a fost dat să trăim și să
Dolia de Pipirig și la Prăjești de Măgirești (unde din împărtășim împreună o viață de peste 45 de ani...
2015 organizasem și dăruisem lumii, și țineam tare Fie-ți calea lină în Lumină eternă...
mult să primesc girul și-al unui vechi și priceput

48 CONVORBIRI LITERARE
I N E D I T

DIN CORESPONDENŢA
LUI I.E. TOROUŢIU CU ŞTEFAN CUCIUREANU

Vasile DIACON
La data apariţiei volumului nostru Un hidalgo urările transmise de către Cuciureanu lui Torouţiu cu
întârziat: profesorul Ştefan Cuciureanu (Editura ocazia sărbătorilor de Paşti ale anului 1940.
Timpul, 2014), în care, într-o secţiune distinctă am I.E. Torouţiu, bucovinean fiind, originar din
reprodus un număr mare de epistole semnate ori Solca, cunoştea bine mediul universitar de la
primite de Ştefan Cuciureanu, nu aveam cunoştinţă Cernăuţi, unde făcuse studii superioare. Fără
de interesanta lucrare a lui Nicolae Scurtu, îndoială, era la curent cu prestaţia celor trimişi de
Contribuţii la istoria revistei „Convorbiri literare” către Universitatea cernăuţeană ca membri ai şcolilor
(1939-1944), apărută la Editura Timpul, Iaşi, 2015, române de la Roma şi de la Paris. Ca absolvent al
unde am descoperit un grupaj de 14 scrisori adresate Accademia di Romania din Roma, cu un doctorat luat
lui I.E. Torouţiu de către Ştefan Cuciureanu, plus una cu Giulio Bertoni, începând cu anul 1938 s-a stabilit
semnată împreună cu Teodor Al. Munteanu1, în Bucureşti, unde a predat italiana şi franceza la
transcrise cu răbdare de către cercetătorul diferite licee.
bucureştean după originalele aflate la Biblioteca Este posibil ca I.E. Torouţiu să fi dorit să-l
Academiei Române, în fondul I.E. Torouţiu. cunoască pe Şt. Cuciureanu, care îl va fi cucerit cu
Dorind să verific corectitudinea unei transcrieri, uriaşa lui cultură umanistă, fapt ce îl va fi determinat
aveam să constat că Nicolae Scurtu a lăsat deoparte o pe acesta să-i propună să accepte să lucreze împreună
epistolă (Anexa VI) trimisă de Şt.. Cuciureanu lui în redacţia „Convorbirilor literare”. Redactorul şef al
I.E. Torouţiu, la data 15 august 1945, de la Iaşi, unde „Convorbirilor literare”, după ce a preluat
sosise nu de mult timp, ca urmare a numirii sale, la 1 conducerea prestigioasei reviste, şi-a căutat
iulie 1945, la recomandarea profesorului Vicenzo de colaboratori entuziaşti. Credem că aşa se face că
Ruvo de la Lectoratul Italian, ca asistent la Catedra Ştefan Cuciureanu a ajuns în redacţia „Convorbirilor
de Limba Italiană, ocupată de profesorul Ruggero literare”, alături de Alexandru Ionescu şi Teodor Al.
Palmieri, la Universitatea „Al.I. Cuza”. Munteanu, cu care va păstra relaţii prieteneşti şi după
În acelaşi fond, am descoperit şi patru ciorne ce s-a mutat la Iaşi, pentru a preda romanistica la
(Anexele II-V) ale unei scrisori, una dintre acestea, Facultatea de Litere din bătrâna urbe.
probabil prima, fiind datată 11.XI.1944, redactate în Al. Tzigara-Samurcaş, fostul redactor-şef al
Filiaşi, în timpul războiului, unde se afla cu unitatea „Convorbirilor”, în articolul de salut Către cititori,
sa militară. Scrisoarea aceasta a fost începută în mai publicat în primul număr al revistei care apărea sub
multe rânduri şi neterminată din varii motive. redacţia lui I.E. Torouţiu, şi anume în cel din ianuarie
Tot după apariţia lucrării noastre, aveam să 1939, scria următoarele: „Cu satisfacţia de a fi asigu-
primim, prin bunăvoinţa doamnei profesoare Carmen rat viitorul revistei, anunţăm azi încredinţarea
Bojin din Constanţa, nepoata profesorului Şt. direcţiei în mâinile noii generaţii sub conducerea
Cuciureanu, fiica fratelui său Onisim, şi prin d[omnu]lui profesor I.E. Torouţiu, membru core-
amabilitatea domnului inginer Lulu Hura din Iaşi, şi spondent al Academiei Române, care prin valoroase-
el nepot de la sora dascălului nostru, o mică parte din le şi voluminoasele sale publicaţii, apreciind rostul
corespondenţa acestuia, găsită în vara anului 2015. Junimii în mişcarea de renaştere a limbii şi literaturii
Printre scrisorile care mi-au fost dăruite, am române, va şti să ducă mai departe făclia veşnic vie a
identificat şi o scrisoare de la I.E. Torouţiu, adresată gândirii junimiste.
colaboratorului său în redacţia „Convorbirilor Reprezentant al Bucovinei lui Ştefan cel Mare,
literare”, profesorului Şt. Cuciureanu, la data de 29 d[omnu]l Torouţiu vine, după directoratul dintre
aprilie 1940 (Anexa I). Epistola a fost prilejuită de 1902-1906 al ardeleanului Ioan Bogdan, să aducă

CONVORBIRI LITERARE 49
contribuţia efectivă a provinciilor surori la condu- ori „…ştiu mai ales ce fel de simţăminte mă cheamă
cerea publicaţiei, care, de la întemeiere, a contribuit, la realitatea unui trecut luminos, care mă obligă
în largă măsură, pe calea culturală la realizarea infinit faţă de DV5. Ştiu şi mă pocăiesc”.
fericitei întregiri a neamului”. Mărturiseşte, de asemenea, că de mai multă vreme a
Aşadar, I.E. Torouţiu îşi făcea echipa redacţion- încercat să-i trimită câteva rânduri, – „de la Paşti
ală. Scrisoarea din 29 aprilie 19402 este importantă încoace am început să Vă scriu” –, indicând şi un
prin faptul că pune în evidenţă excepţionala relaţie de motiv al marii întârzieri: „M-am oprit la gândul că
colaborare dintre I.E. Torouţiu şi Ştefan Cuciureanu. rândurile mele nu vor sosi «grate6» din pricina
În rândurile lui se vede recunoştinţa pe care i-o purta cereştii mâniei de mai înainte, mai apoi din cauza
mai tânărului său colaborator pentru faptul că acesta rumperii deluviale a apelor”.
nu a stat pe gânduri şi, fără rezerve, a acceptat În cea de-a treia ciornă face apel la marele
propunerea de a se a i se alătura în această muncă, florentin Dante: Nessun maggior dolore che
chiar şi cu un risc al unei eventuale „compromiteri” ricordarsi dei tempi felici nella miseria – Nicio
pe care ar fi suportat-o, în condiţiile în care, susţine durere nu este mai mare decât să-ţi aminteşti de viaţa
Torouţiu, „Majoritatea scriitorilor noştri, cari nu mă frumoasă în nenorocire (în propria-i traducere), şi, în
cunosc, s-au păstrat într-o prudentă expectativă”. sfârşit, din ce-a din urmă, cu mult mai elaborată dar
Consideră I.E. Torouţiu că la gestul lui Şt. şi aceasta neterminată, aflăm că a părăsit capitala, cu
Cuciureanu nu se poate răspunde decât cu omenie şi destinaţia Filiaşi, imediat după bombardamentele
precizează: „Dacă şi faţă de d-ta s-ar găsi cineva să se anglo-americane, adică a imperialilor care „trebuie
comporte fără omenie, atunci încetează orice să-şi justifice în faţa şi împotriva lumii dreptul lor de
preocupare de sociabilitate şi înţelesul dictonului seculară proprietate”; că I.E. Torouţiu l-a susţinut
aristotelic «ὁ ἄνθρωπος ζῶον πολιτικόν»3 ar ajunge material, spiritual şi moral; că, în plin război, a fost
la o atare pervertire, încât lumea ar merita să se posibilă apariţia numărului pe mai7 al „Convorbirilor
scufunde iar în haos ca dinainte de facerea ei”. literare”. Această apariţie, în condiţii extrem de
Într-adevăr, I.E. Torouţiu se comportă faţă de Şt. dificile, îi sădeşte în suflet „floarea albă a nădejdii de
Cuciureanu cu multă omenie, după cum rezultă din înălţare a Ţării şi a culturii româneşti”.
una dintre ciornele unei scrisori, se pare, netrimisă, Interesante sunt şi cuvintele scrise referitoare la
dar redactată la Filiaşi ulterior datei de 11 noiembrie situaţia Europei de după război, pe care nu o vedea
1944: „În drum spre unitate plănuiam să Vă trimit o dominată de o singură Putere. „În nici un caz una
frumoasă scrisoare de mulţumire pentru toate orientală”. Oricum, capul Europei nu poate fi decât
ajutoarele băneşti primite de la un om care, în cele Occidentul, susţine Cuciureanu.
mai grele momente ale vieţii mele, de la întoarcerea Aceste ciorne, redactate cu creionul pe hârtie de
din Italia încoace, m-a sprijinit cu adevărat părinteşte, caiet dictando, sunt abandonate în diferite stadii, mai
atât în ale scrisului şi formării mele în această direcţie puţin ultima, scrisă pe trei file întregi, care ar fi putut
cât şi în cele ale sufletului şi poverilor materiale”. continua pe o a patra, pierdută ulterior. Este curios
Această scrisoare, în ciornă, aflată în Fondul I.E. modul şi împrejurarea în care aceste ciorne au ajuns
Torouţiu de la Biblioteca Academiei, sub cota S 69 în posesia lui I.E. Torouţiu. Credem că obligaţiile
(9)/XXXIV, este o a treia reluare a aceleiaşi epistole. militare nu i-au mai permis lui Ştefan Cuciureanu să
Prima este datată 11.XI.1944, fiind redactată în termine şi să transcrie epistola, după care să o
Filiaşi, având ca motto un proverb francez: Faute expedieze. Probabil, lăsat la vatră, Cuciureanu revine
confessée est à demi pardonnée4, pe care îl menţine şi la domiciliul său din capitală, îl vizitează pe
în a doua ciornă, dar renunţă la el în următoarele binefăcătorul său şi-i motivează faptul pentru care că
două. Căuta o formulă convingătoare pentru a se nu i-a mai trimis nici un mesaj după plecarea din
scuza de îndelunga şi nejustificata tăcere, agăţându- Bucureşti. Pentru a fi convingător, îi prezintă
se când „de o frunză în mijlocul mării”, când „de acestuia, ca probe, cele patru ciorne începute şi
funia corabiei ce se afundă” şi pentru a-şi exprima neterminate. Credem că numai în acest mod au putut
mulţumirea, „mai ales atunci când simţămintele ajunge aceste ciorne în arhiva personală a lui I.E.
adânci de gratitudine şi recunoştinţă te cheamă în tot Torouţiu.
momentul la realitatea sufletească pe care o trăieşti”, Relaţia apropiată dintre Ştefan Cuciureanu şi I.E.

50 CONVORBIRI LITERARE
Torouţiu s-a menţinut şi după anii războiului. Ultima Str. Porumbaru 80
scrisoare a lui Torouţiu către Şt. Cuciureanu, în care i
se adresează cu Iubite Motănaş şi i se confesează cu Pe verso plicului
privire la suspiciunile sale privindu-l pe Teodor Al. Profesor I.E. Torouţiu, România
Munteanu, datează din 4 august 1951. Epistola a fost Bucureşti III, Str. Argentina 39
publicată de Luca Bejenaru, sub titlul O scrisoare
care acuză8. (Scrisoare aflată în colecţia noastră, V. Diacon)

Anexe
I. *
I.E. Torouţiu II
Bucureşti III, 29 aprilie ’940 Filiaşi, 11.XI. 1944
Membru corespondent al Academiei Române Faute confessée est à demi pardonnée
Str. Argentina, 39
Directorul revistei „Convorbiri Literare” Stimate Domnule Director,
Citând dictonul francez pentru o parte din vina de
Iubite amice şi preţuite colaborator, a nu fi scris atâta vreme, iar cealaltă punând-o pe
Nu voiu uita niciodată că d-ta ai fost printre cei seama împrejurărilor, îmi dau seama că mă agăţ de o
dintâi cari au răspuns la apelul meu pentru a se da frunză în mijlocul mării. Mai bine este să mărturisesc
concurs revistei „Convorbiri Literare”. Majoritatea cu toată amărăciunea neîndeplinirea unei forme
scriitorilor noştri, cari nu mă cunosc, s-au păstrat într- frumoase prescrise de toate codurile, mai ales atunci
o prudentă expectativă. D-ta n-ai precupeţit nici când simţămintele adânci de gratitudine şi
muncă, nici eventuala compromitere, care ai fi avut- recunoştinţă te cheamă în tot momentul la realitatea
o, oferindu-ţi colaborarea, fără rezerve. La aceste sufletească pe care o trăieşti.
dovezi de absolută şi anticipată încredere, d-tale nu ţi
se putea răspunde decât cu ceea ce trebuia: omenia. [Ciornă neterminată]
Dacă şi faţă de d-ta s-ar găsi cineva să se comporte Cota: S 69 (5)/XXXIV9
fără omenie, atunci încetează orice preocupare de
sociabilitate şi înţelesul dictonului aristotelic «ὁ
ἄνθρωπος ζῶον πολιτικόν» ar ajunge la o atare
*
III
pervertire, încât lumea ar merita să se scufunde iar în
[Filiaşi, 1944]
haos ca dinainte de facerea ei.
Faute confessée est à demi pardonnée
Rugându-te ca şi pe viitor să nu ne lipseşti de
prietenia d-tale scumpă şi de colaborarea preţioasă, te
Stimate Domnule Director,
rog să mă crezi că am convingerea unei poziţii foarte
Citând dictonul francez pentru o parte din vina de
solide înconjurat fiind de caractere ca cel al d-tale.
a nu fi scris atâta vreme, iar cealaltă punând-o pe
„Adevărat c-a înviat”!
seama împrejurărilor, în speranţa de a găsi cuvântul
Călduroase strângeri de mână,
de pocăinţă pentru îndelungata mea tăcere, văd prea
I.E. Torouţiu
bine că mă caţăr de funia corabiei ce se afundă. Mai
bine este să mărturisesc cu toată sinceritatea lipsa ce
D-sale,
o am în deprinderea îndeplinirii unei forme cuprinsă
Domnului Prof. Şt. Cuciureanu, Str. Porumbaru
chiar şi în codurile cele mai mutilate. Lucrul acesta
80
mă întristează când ştiu mai ales ce fel de simţăminte
Loco [Bucureşti]
mă cheamă la realitatea unui trecut luminos, care mă
obligă infinit faţă de DV. Ştiu şi mă pocăiesc.
Pe plic:
Mă simt totuşi dator să spun că în decursul acestui
Domniei Sale
răstimp de la Paşti încoace am început să Vă scriu.
Domnului Profesor Şt. Cuciureanu
M-am oprit la gândul că rândurile mele nu vor sosi
Loco [Bucureşti]
„grate” din pricina cereştii mânii de mai înainte, mai

CONVORBIRI LITERARE 51
apoi din cauza rumperii deluviale a apelor. cât şi în cele ale sufletului şi poverilor materiale.
Viaţa aceasta te simplifică şi reduce gândul Ajuns la destinaţie şi văzând că aşteptarea mea ca
primejdiei de orice zi în care Vă aflaţi îmi strângea o scrisoare să vă poată găsi în momente de linişte se
inima şi-mi vântura mintea. dovedise deşartă, mi-am luat îngăduinţa de a vă
Odată ce întunericul de moarte s-a luminat – se trimite aceste rânduri. Rog pe cel Atotputernic ca ele
vor risipi cu încetul şi umbrele – întrezăresc cursul să vă afle împreună cu Stimata Doamnă în deplină
unei vieţi liniştite petrecută în muncă rodnică. Cu sănătate şi voioşie.
această credinţă aşez şi eu condeiul pe hârtie şi, după În ce mă priveşte, mi-am aflat fraţii refugiaţi, sora
vechea zisă a poporului, cu drag încep a scrie […]. în Transilvania; fratele care-a terminat liceul, în
judeţul Mehedinţi, iar cel de sub arme, lăsat la vatră,
[Ciornă neterminată] stă cu mine, în comuna Filiaşi, judeţul Dolj. Eu am
Cota: S 69(7)/XXXIV fost mutat de la Formaţia desfiinţată la vechea mea
Şcoală Tehnică Industrială Militară Auto, ca director
de studii. În această nouă situaţie m-am întors oarecât
* la obişnuitele ocupaţii cărturăreşti pe care de la o
IV vreme fusesem nevoit să le părăsesc cu desăvârşire.
[Filiaşi, 1944] Am aflat din „Universul” despre apariţia
„Convorbirilor” pe mai-iunie şi frumoasele cuvinte
Stimate Domnule Profesor, din acea notiţă mi-au sosit ca o veste de mare bucurie,
De la Paşte încoace, de nenumărate ori am dar şi de întristare. Căci, mi-am zis: vor renaşte oare
încercat să vă scriu, dar tot de atâtea ori am lăsat cu vremurile de cucerire literară ale „Convorbirilor” de
mâhnire pana din mână. Aveam în faţa ochilor icoana sub conducerea DV? Apoi, optimist ca întotdeauna şi
catacombelor îngrozite şi aşteptam întruna ca în toate împrejurările, mi-a răsărit îndată în suflet
primejdia să treacă pentru ca rândurile mele să vă floarea albă a nădejdii de înălţare a Ţării şi a culturii
găsească în pace. româneşti.
Nessun maggior dolore che ricordarsi dei tempi Cred mai departe că, după război, Europa nu
felici nella miseria (Dante) – Nicio durere nu este poate fi dominată de o singură Putere. În nici un caz
mai mare decât să-ţi aminteşti de viaţa frumoasă în una orientală. Că ordinea politică ce se va crea, va
nenorocire. trebui să se întemeieze pe dreptul la viaţă liberă a
popoarelor. Toate judecăţile mele aici sfârşesc. Chiar
[Ciornă neterminată] cele mai pesimiste, căci asemuind omenirea cu un
Cota: 60(8)/XXXIV trup de gigant în repaos pe globul pământesc, acesta
stă cu creştetul în Occident şi cu picioarele în Orient.
* Occidentul este creierul omenirii, iar în secolul al
XX-lea nu pot concepe continentul nostru
V
„martoriat” de o Putere europeană învingătoare.
[Filiaşi, 1944]
Toate calculele mele mi-au dat acest rezultat şi în
consecinţă aştept liniştit „la débâcle”11.
Stimate Domnule Director,
În timpul liber care-mi rămâne de la ocupaţiile
Plecasem din Bucureştiul ciuntit cu nădejdea într-
şcolăreşti, m-am şi apucat a scoate una câte una din
o domolire a cereştii mânii anglo-americane.
cărţile purtate în geamantane pe atâtea drumuri. Dar
Zadarnic. Imperialii trebuie să-şi justifice în faţa şi
mai înainte am găsit la un anticar, vorba vine anticar,
împotriva lumii dreptul lor de seculară proprietate.
fiindcă vindea cărţi recent apărute şi pe preţuri de
Tantaene animis caelestibus irae!10
nimic – cui îi mai trebuie astăzi acest obiect fără
În drum spre unitate plănuiam să vă trimit o
valoare? – Amintirile lui Gane. Am „degustat” cu
frumoasă scrisoare de mulţumire pentru toate
plăcere istorisirea intimităţilor literare de la Junimea.
ajutoarele băneşti primite de la un om care, în cele
Şi iarăşi, şi iarăşi mi-am adus aminte de vremea când
mai grele momente ale vieţii mele, de la întoarcerea
am avut fericita ocazie să-mi fac însemnările de la
din Italia încoace, m-a sprijinit cu adevărat părinteşte,
„Convorbiri” în legătură cu scriitori de samă, capete
atât în ale scrisului şi formării mele în această direcţie

52 CONVORBIRI LITERARE
încoronate, înghesuite, talente consacrate ori în plăti contribuţia sau bucatele, cum se zicea pe atunci
devenire, ceata figurilor de ceară, lunateci, , cică atâta grăia ispravnicul cu străjeriul Ivan, –
prezumţioşi de toate categoriile, chipuri grave pe spunea moş Petrea din vestitul cut al Hurjuenilor –:
deasupra, dar goale pe dinăuntru. De convorbirile „Ei Ivane, Ivane, cum îi dealul?”. Iară el făcea: ,,Alb
DV., uneori bogate în haz, cu aceştia mai înainte ca şi slab”. – „Da, lunca?” – „Verde şi-nfrunzită”. –
scrierile lor să devină Convorbiri, cu iniţială „Da’ nu mi-i primi şepti berbeci ca să pască într-
majusculă. A trecut numai atâta vreme de când le-am însa?” – „Primi, da’ cu şepti pungi de bani”. Şi râdea
scris şi îmi pare că au şi început a dobândi interes si moş Petrea de taina acestei convorbiri şi de scriitorii
licet12 istorico-literar. Dar scriind acestea am şi din preajma ispravnicului , cari, să nu tacă,… l-au
început să mă simt apăsat de întrebarea făcută în ispitit pe ispravnic, luându-l aşa pe departe şi cu
tăcere: cine sunt şi ce putere îmi dă dreptul de a multă sâială, că era om rău şi din cale afară de păgân,
pontori [sic!] posterităţii atâta lume diversă? La care rugându-l să spună ce-a vorbit cu străjerul care, ne
voi răspunde […]. mai adăugând nimica, şi-o luat pălăria de jos de lângă
uşă şi s-o dus în treaba lui. Ispravnicul le ceru aspru
[Ciornă neterminată] câte o pungă de bani, care pe vremea aceea însamna
Cota: S 69 (9)/XXXIV ca o sută de lei astăzi, făcu badea Petru. Scriitorii o
dădură mai mult de frică. La urmă s-au ales şi cu
păcăleală: „Când l-am întrebat pe Ivan «Cum îi
* dealul?» şi el mi-a răspuns că-i «alb şi slab», l-am
VI întrebat de sănătate ,, – iară când l-am întrebat «Cum
îi lunca?» şi el mi-a spus că-i «Verde şi-nfrunzită»,
Iaşi, 15.VIII.1945 am vrut să ştiu de sănătatea familiei. Cât despre cei
şapte berbeci cari să pască într-însa, aceia sunteţi voi
Stimate Domnule Profesor, că, v-am păscut şi n-aţi înţeles ce-am vorbit cu
De la sosirea în Iaşi mi-am dat seama că o nouă dânsul”, adaose rar şi apăsat ispravnicul, cu un ton
viaţă începe pentru mine. Întâi mi s-a părut că soseam care-i făcu pe ciraci să-şi bage repede nasul în
în Cetatea Junimii ca simplu vizitator. Pe urmă m-am hârţoage.
convins, spre bucuria mea, de situaţia contrarie. Pe Tot gândindu-mă la frumoasele figuri ale moşului
drum aveam o singură tovarăşă: imaginea ideală a cu dealul = capul familiei şi lunca = feciori şi fete cari
Junimii. Dar, vae victis13, statuile protagoniştilor zac se ridică la adăpostul lui, m-am trezit la Bojdeuca lui
mutilate de schije prin beciuri şi, ce e mai dureros, ele Creangă de pe Sărărie, în vale. Într-adevăr, Domnule
s-au prăbuşit în înseşi sufletele localnicilor. Profesor, Iaşul, cu toate rănile lui din război, cu toată
Oraşul aproape că nu mai stă piatră pe piatră. molima care-i sfâşie trupul, are ceva din atracţia
Vechea clădire a Universităţii, cu marea frescă, a oraşelor vechi ale apusului. Prin poziţia lui naturală,
rămas una carogna14. Peste tot îţi zgârie timpanul il prin glorioasele-i simulacre, tradiţia culturală, viaţă-i
fastidioso e terribilmente prosaico gergo di una liniştită, grădinile şi viile de primprejur, se poate
popolaziune che si trova qui in massa compatta15. M- asemui – si licet exemplis17 – cu Florenţa. Dar, să las
am aciuat temporar, faute de chambers16, în localul oraşul să robotească în tăcere şi să trec la acelea quae
Liceului Naţional care a devenit mai apoi spital ad risanandos18 animos pertinent19. După
rusesc. Aici, în posesia unei zapişte, mă găsesc şi îndelungata perioadă de concentrare şi după
acuma având ca avere un geamantan. Am început greutăţile din ultima vreme de la Bucureşti, am
lecţiile de seminar şi de istoria lit[eraturii] italiene, cu impresia că trece printr-un κατταρσις al patimilor, în
anii I şi II. Ocup postul bugetar de asistent suplinitor înţelesul puternic, aristotelic, al cuvântului. Uneori
şi ţin locul de lector, fără ,,renumeraţie după buget”. cred că trăiesc timpul frumos al „Convorbirilor” din
Încolo, aştept numirea în secundar şi viaţa de veci ce 1939-1943. Mi-am putut da seama aici, de factu, de
va să vie, amin. influenţa pe care începusă să o exercite revista.
Umblând aşa prin Cetate, m-au copleşit Reluând contactul cu atmosfera studiilor părăsite de
amintirile, dintre cari, iată una inedită. Sosind vreo câţiva ani încât mai că era să-mi ruginească
Cordunenii la Eşi cu carul încărcat cu griţari pentru a spiritul asemeni briciului din fabula lui Leonardo Da

CONVORBIRI LITERARE 53
Vinci sau glasului conştiinţei lui Dante: trebuia să stea la baza ediţiei naţionale. În prefaţă este
tratată cu numeroase exemplificări problema centrală
Mentre ch’iʼ rovinava in basso loco, a respectării formelor poetului. În această chestiune
dinanzi a li occhi mi si fu offerto precum şi în altele am constatat că concluziile
chi per lungo silenzio parea fioco20. cercetătorilor istorici literari italieni confirmă
categoric principiile DV. pe temeiul cărora aţi
mi-am adus cu drag aminte de perioada de procedat la stabilirea formelor aşa cum le turnase în
ucenicie de la „Convorbiri literare”. Cunoştinţele şi tiparele de aramă ale versului Eminescu şi nu cum le-
experienţa căpătate acolo îmi vor servi, desigur, în au voit şi le voiesc literatorii şi actualiştii. Căci iată
lucrul meu de aici. ce spun la pag. VII, autorii: „Benché contrari ad
În momentul de faţă m-am apucat de Leonardo allontanare con vane grafie arcaiche i moderni lettori
Da Vinci, «omo sanza lettere»21. Din ceea ce voi dalla nostra edizione, siamo però stati fermi a
putea găsi la noi nădăjduiesc să compun, acesta este mantenere alla lingua di Dante i suoi vocaboli, le sue
termenul potrivit, o modestă lucrare. Paralel fac forme e i suoi suoni, anche se, come apparivano al
traducerea Vieţilor lui Vasari, după o ediţie italiană suo tempo naturali perchè dell’uso comune, oggi
mai nouă, în care materia se găseşte redusă la ceea ce appariscano insueti e difficili a intendersi alla prima;
este mai important. Ştiu că DV sunteţi împotriva e ci siam fatto un dovere di restituirli là dove i copisti
monografiilor neştiinţifice, lipsite de proporţii, dar più recenti e gli editori avevano sostituito vocaboli,
opul meu nu va avea această pretenţie, adică el va fi forme e suoni d’uso più moderno e comune. È una
o prezentare a vieţii şi operei lui Da Vinci, după tendenza quanto mai naturale nei lettori quella di
izvoare, nu mai mult o romanţare, căci romanţările, voler conservate le forme loro abituali e per loro assai
chiar à la Merejcovschi22, au devenit, sub imperiul più chiare; ma non perciò è meno giustificata la cura
realităţilor şi tendinţelor contemporane, anacronisme di chi avendo dai codici più antichi e più autorevoli
mucegăioase. Un francez spunea chiar că viaţa şi la testimonianza di forme altrettanto legittime, e di
opera lui Leonardo Da Vinci, redate fidel, după solito più conformi all’uso letterario d’allora, le
documente, sunt mult mai frumoase decât urzirea lor mantiene intatte. Ben si provò un tempo perfino una
fantasioasă, în roman. Nu am părăsit de asemenea mente larga come quella di Ruggiero Bonghi a
intenţia de a înjgheba acel eseu asupra culturii difendere incontrastabile contro lʼincontastabile
italiene a lui Titu Maiorescu. La aceasta trebuie însă introdotto nella Vita Nuova da Alessandro D’Ancona;
să observ că nu sunt sigur că arşiţa de acuma nu va […]. Ma se a discorrere di Dante e a commentare le
sfârşi prin a mă feşteli de-a binelea, pentru a nu mai sue opere s’appresteranno finalmente persone che
pomeni de acea fatalitate care face ca gândurile veramente conoscano la lingua di quei tempi, sì delle
noastre să fie uneori pălăduite de vânturi: ,,Celui qui scuole letterarie e sì del popolo, esse potranno
ne craint fortune nʼest pas bien sage”23. insegnare ai dotti e agli ignari che quelle forme, quei
Şi acuma, pentru a sfârşi cu citatele, voi trece la vocaboli e quei suoni anche se possano alla prima
Dante. Am să vă cer însă iertare dacă printr-o ştire offender oggi il nostro orecchio, abituato ad altro,
măruntă, periferică, aş putea lăsa impresia că aduc un sonavano allora naturalissime...”25.
gram de informaţie italiană, împodobitoare, la opera La Dante problema este cu mult mai greu de
DV., ce se anunţa masivă, asupra Ediţiilor critice rezolvat întrucât trebuie de scos forma originală,
Eminescu. Dar mi-am adus aminte că pe vremea când după mulţimea de copişti. Trebuie oarecum de
trataţi acele probleme, din dragoste pentru Eminescu, restaurat monumentul, care la Eminescu nu este încă
mă necăjeam cu mintea să găsesc vreun ecou în ruinat de vreme.
literatura italiana cu care să am şi eu mulţumirea de a Încheind, Vă rog, Domnule Profesor, să binevoiţi
sluji litera Sfântului. Iată acum am găsit-o şi Vă cer a primi, odată cu respectoase omagii St[imat]ei
iertare din nou, care nu cumva să fiu acuzat de Doamne, asigurarea devotamentului ce Vă păstrez.
prezumţie. În 1921 a apărut textul operelor lui Dante, Şt. Cuciureanu
datorit cercetătorilor dantişti: M. Barbi, E.G. Parodi,
S. Pellegrini, E. Pistelli, P. Rajna, E. Rostogno şi G. Cota: S 69 (10)/XXXIV
Vandelli, la Florenţa, într-o ediţie critică24, care

54 CONVORBIRI LITERARE
editori, MCMXXI.
Note: 25. Traducere: „În pofida faptului că nu dorim să-i
1. Teodor Al. Munteanu a fost membru în redacţia îndepărtăm pe cititorii moderni ai ediţiei noastre cu vane
„Convorbirilor literare” în perioada cât acestea au fost grafii arhaice, suntem totuşi hotărâţi să menţinem limba lui
conduse de I.E. Torouţiu. Dante, cuvintele, formele şi sunetele sale, chiar dacă, – aşa
2. Epistola este scrisă pe o pagină a unei coli A4 şi a cum pe vremea lui erau normale pentru că erau folosite în
fost expediată în data de 30 aprilie 1940, de la oficiul poştal mod curent –, astăzi par neobişnuite şi greu de înţeles faţă
al Gării de Nord, într-un plic format A6. de altădată; şi ne-am făcut datoria de a le restitui acolo unde
3. ὁ ἄνθρωπος ζῶον πολιτικόν (Aristotel) = Omul este copiştii şi editori mai noi au înlocuit cuvinte, forme şi
un animal politic. sunete de uz modern şi comun. Este o tendinţă cât se poate
4. Faute confessée à demi pardonée (fr.) = Greşeala de firească a cititorilor, aceea de a dori să fie conservate
mărturisită este pe jumătate iertată. formele cele mai clare cu care sunt obişnuiţi; dar nu pentru
5. DV = Dv (dumneavoastră). aceasta este mai puţin justificată grija aceluia care, având
6. Grate (lat.) = Întru bucurie. din manuscrisele mai vechi şi mai autorizate mărturia
7. Acestui număr i-au mai urmat două, pe iunie şi iulie formelor la fel de legitime şi, de obicei, conforme uzului
1944, după care autorităţile interzic apariţia prestigioasei literar de atunci, le menţine intacte. Pe bună dreptate, a
publicaţii, încheind astfel o perioadă de 77 de ani de glorie încercat odinioară până şi o minte cuprinzătoare ca aceea a
literară. lui Ruggiero Bonghi să apere incontrastabile contra
8. Vezi „Analele Bucovinei”, Rădăuţi, an II, nr. 2 (4), lʼincontastabile introdus în Vita Nuova de Alessandro
iulie-decembrie 1995, pp. 471-473. DʼAncona; [...]. Dar dacă, pentru a vorbi de Dante şi
9. Cotele indică numărul documentului din Fondul I.E. comentarea operelor sale s-ar apropia finalmente persoane
Torouţiu, din secţia Manuscrise – Carte rară a Bibliotecii care să cunoască cu adevărat limba acelor vremuri, atât
Academiei Române. aceea a şcolilor literare, cât şi aceea vorbită de oamenii de
10. Tantaene animis caelestibus irae! (Vers din Eneida rând, ele ar putea să dezvăluie erudiţilor şi necunoscătorilor
lui Vergilius) = Atât de mari mâniile în inimile celeste. faptul că acele forme, acele cuvinte şi acele sunete, chiar
11. La débâcle (fr.) = Dezastrul. dacă astăzi ne deranjează auzul, obişnuit cu altceva, sunau
12. Si licet = Dacă îmi este îngăduit. atunci foarte natural...”
13. Vae victis (lat.) = vai de cei învinşi.
14. Carogna (it.) = hoit, stârv, cadavru.
15. Il fastidioso e terribilmente prosaico gergs di una
popolaziune che si trova qui in massa compatta (it.) =
Plictisitorul şi extrem de prozaicul jargon al unei gloate
care se găseşte aici în grup compact.
16. Faute de chambers (fr.) = Lipsă de camere.
17. Si licet exemplis (lat.) = Dacă se permit exemple.
18. Corect este resonandos.
19. Quae ad resonandos animos pertinent (lat.) =
Acestea care se referă la suflete pentru sporire.
20. Dante Alighieri, La divina commedia, Inferno,
Canto I, 61-63.
21. Omo sanza lettere (it.) = Om fără carte/cultură. Este
expresia cu care s-a autodefinit Leonardo da Vinci pentru
că nu ştia limba latină.
22. Dmitri Sergeevici Merejkovschi (1865-1941),
scriitor rus, considerat ideologul simbolismului în literatura
rusă, autorul romanului Învierea zeilor. Leonardo da Vinci
(1901).
23. Celui qui ne craint fortune nʼest pas bien sage (fr.)
= Cel care nu se tema de soartă nu e foarte înţelept.
24. Le opere di Dante. Testo critico della Società
Dantesca Italiana a cura di M. Barbi, E. G. Parodi, F.
Pellegrini, E. Pistelli, P. Rajna, E. Rostagno, G. Vandelli,
con indice analitico dei nomi e delle cose di Mario Casella
e tre tavole fuor di testo, Firenze, R. Bemporad et Figlio –

CONVORBIRI LITERARE 55
NECULAI STOLERIU,
APOSTOLUL JERTFELNIC (I)
Constantin BOSTAN

Învăţător, folclorist, publicist, făuritor de şi elevi ai săi, nu doar periodicele la care a fost co-
structuri şi organisme asociative menite a fondator (Calendarul gospodarilor săteni, 1904;
ARHIVE LITERARE

contribui la emanciparea culturală şi economică Răvaşul poporului, 1907; Vestitorul satelor, 1912) sau
a ţăranilor, Neculai Stoleriu (1878-1916) a fost la care a colaborat (Almanahul învăţătorilor, Şcoala,
unul dintre cei mai destoinici absolvenţi ai Şcolii Revista învăţătorilor), încredinţîndu-le gînduri,
Normale „Vasile Lupu” din Iaşi, continuatoarea principii şi îndemnuri, nu doar seria de cărticele
vestitei „Preparandale” ce l-a avut director pe populare scoase sub egida cercului „Deşteptarea
Titu Maiorescu şi eminent elev pe Ion Creangă. sătenilor” (de el înfiinţat şi patronat) ne ajută să îl
Aparţinînd celei mai strălucite promoţii (1898) redescoperim pe acest „organizator al ţărănimii” (N.
de pînă la Primul Război, viitorul dascăl din Baia Iorga), „ostaş deplin, om de dat pildă orişicui, învăţător
(pe atunci, reşedinţa judeţului cu acelaşi nume) a în cel mai drept înţeles al cuvîntului” (S. Mehedinţi).
fost, la rîndul său, nu doar un remarcabil elev al Despre pilduitorii săi paşi prin viaţă, despre grijile şi
distinsului pedagog, director şi om politic muncile sale adesea herculeene în raport cu realităţile
junimist Constantin Meissner (1854-1942), ci şi pe care le dorea schimbate şi cu modestele pîrghii ce-i
unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai stăteau la îndemînă, vorbesc şi multe din epistolele sale,
vestitelor generaţii de învăţători „haretişti”, între care şi cele adresate ilustrului mentor (chiar şi naş
dascăli dedicaţi trup şi suflet vitalizării satului de cununie, din vara lui 1904!), aflate în colecţiile
românesc. A.N.I.C. Bucureşti (Fondul Constantin şi Elena
Din nefericire, soarta nu i-a surîs pe măsura imensei Meissner).
sale generozităţi – sau poate, „în replică”, l-a sorbit Făcînd „un tur de orizont” prin toate acestea,
chiar cu aceeaşi febrilă ardoare cu care el însuşi topea reconstituim crîmpeie ale devenirii sale, alături de
etapele, prin nobila neodihnă a spiritului şi trupului său. sensibila şi statornica soţie, care nu i-a putut
Smuls din tumultuoasa-i trăire pentru semeni (copii, supravieţuit decît exact 9 luni…
săteni, colegi) de o moarte năprasnică (12 sept. 1916),
într-una din primele încleştări armate ale Războiului de Scumpe nănaşule,
Întregire, Neculai Stoleriu s-a bucurat încă din timpul [...] De v-o trei zile ne-am cuibărit în Baia cea cu
vieţii de calda admiraţie a camarazilor de catedră şi mult zbucium capatată3 şi numai cu ajutorul şi
acţiune obştească reuniţi în Asociaţia Învăţătorilor bunăvoinţa D[omniei]-Voastre. – Am găsit şcoala
(între ai cărei ctitori s-a şi aflat), rămînînd apoi, în într-o stare foarte proastă. Localul ar fi cum ar fi,
conştiinţa mai multor generaţii de normalişti, dar e un plan ciudat şi în rele condiţiuni igienice, cu
personificarea deplină a „învăţătorului ideal, a toate că s-au cheltuit vreo 25 mii de lei cu dînsul. N-
învăţătorului apostol”. Nu-i de mirare, aşadar, că a fost avem nici unde face bucate, căci nu-i nici plită, nici
de-a dreptul divinizat de cei care i-au fost aproape şi horn. Ne necăjim amîndoi făcînd bucate într-o şură.
este „singurul dintre învăţători care s-a bucurat de Dar tragem nădejde c-a fi bine. Oamenii ne aşteaptă
marea cinste de a i se închina de către foştii săi colegi cu drag. Urîndu-vă sănătate, finii D-voastre vă
şi colaboratori un volum omagial de mari proporţii1 şi salută cu respect şi recunoştinţă,
singurul în memoria căruia s-a ridicat un bust [1937] Maria şi Neculai Stoleriu.
chiar în faţa şcolii” pe care a slujit-o2. 26 august [1]904.
Nu doar mărturii ale unor profesori, prieteni, colegi

56 CONVORBIRI LITERARE
* viaţă casnică cinstită. Femei destrăbălate nu prea
Scumpe nănaşule, sunt. Datorită acestui fapt, nici nu bîntuie flagelul
[...] Am fost cam necăjiţi de încetineala cu care se naţional, sifilisul.
fac treburile de stîlpul comunei, de acel stîlp al Sunt printre băieşi şi oameni distinşi, care se
puterii administrative în sate, de harnicul Dom’ impun prin înţelepciune, demnitate şi bunăstare
Primar al comunei Băii. Cu mare ce după 3 materială. De aceştia am să mă folosesc în viitoarea
săptămîni a văruit salele de clas şi ne-a făcut o plită mea muncă de ridicare a fostei capitale a Moldovei.
pe jumătate. Parcă vă aud zicînd: „Baia ţi-a trebuit, Ceea ce te impresionează în acest sat sunt ruinele
Baie ai găsit”. Am prevăzut asemenea lucruri şi se trecutului. Am însă nădejdea că în Baia nu sunt
vede c-a trebuit să le simţim aievea ca să ne dăm numai ruine ale trecutului, ci e şi viaţă, sunt şi virtuţi,
sama pe deplin cum se fac treburile în ţara noastră care ard sub cenuşă, mocnite, şi numai trebuie trezite
mult lăudată. – În sfîrşit, a venit ziua clasei şi din 200 şi folosite, după cum foarte bine spun versurile lui
de copii au venit 38, dar nişte copii piperniciţi, urîţi, Cîrlova, în Odă oştirei române: „Bărbăţia şi virtutea
de ţi-i milă să te uiţi la ei. Ne-am zis că din toate ce aici însă se găsesc,/ Încă curge printre vine acel
le-am întîmpina şi observa, să putem face macar un sînge strămoşesc [...].
mic studiu de observare aşa, după puterile noastre. Iată unde am descălicat, iată situaţia mea. Dar
[...] nu mă descurajez, ci din contra, voi căuta să-mi
Vă salută finii ce nu vă uită, îndoiesc puterile, ca să pot fi de folos băieşilor mei,
Maria şi Neculai Stoleriu. pe care am început să-i iubesc ca pe nişte fraţi
Baia, 12 sept. [1]904 scăpătaţi şi umiliţi. [...
Cu dragoste de frate,
În completarea celor cîteva tuşe despre situaţia Neculai [Stoleriu].
din Baia, iată întregirea jalnicului tablou prin parte
din rîndurile adresate ceva mai devreme (25 aug. Deplin încrezători în lumina şi puterea cuvîntului
1904) colegului de an Petru Gheorgheasa, ajuns tipărit, soţii învăţători Maria şi Neculai Stoleriu
învăţător la Cotîrgaşi-Broşteni: lansează îndată, prin intermediul unui fluturaş tipărit,
[...] După cum ştii, am descălicat în Baia, fosta o Rugăminte către inimile bune şi iubitoare de ţăran,
capitală a Moldovei pe timpul lui Dragoş-Vodă, Sas invitînd cărturarii cu dare de mînă şi de scris să
şi Balc, urmaşii lui. Cîtă glorie în trecut şi decădere participe „la un strîns de cărţi sănătoase şi miezoase,
azi! care să ne însufleţească pe noi, dascălii, şi să deştepte
Ca să-ţi faci o părere adevărată despre satul oamenii din sat”. Solicitarea viza atît „cărţile scrise
Baia, citeşte, rogu-te încă o dată Sărăcenii lui I. de D[omnia]-voastră”, cît şi „orice altă carte veţi
Slavici şi înlocuieşte numele cu Baia şi atunci vei binevoi”. Curînd, va apare şi Calendarul
avea aidoma oglinda acestui sat. De cînd am venit gospodarilor săteni pe anul 1905, alcătuit de mai
aici am căutat să-l studiez amănunţit, pe toate feţele, mulţi feciori de gospodari, ultima sintagmă reunind
ca să ştiu ce mă aşteaptă şi ce am de făcut. cu modestie, sub semnul anonimatului, pe învăţătorii
Mai întîi, o sărăcie cu lustru stăpîneşte, cu mici Mihai Lupescu, N. Stoleriu, Simion T. Kirileanu,
excepţii, tot satul, care numără peste 3.000 de Petru Gheorgheasa şi Leon Mrejeriu, porniţi astfel la
suflete. Sunt ruinaţi şi trupeşte şi sufleteşte de toate drum încă din anul precedent.
boalele, lipsurile şi viciile, din care cea mai Şi, cum anuarul acesta era destinat tot luminării
apăsătoare e patima beţiei. [...] Din cei peste 400 sătenilor, scria tenacele învăţător, în binecunoscutul
copii în vîrstă de şcoală, [fostul învăţător] de-abia a stil haretist şi, în parte, junimist:
putut şcolariza 50-60, însă asta nu din pricina „Către gospodari.
bietului om, ci din pricina lipsei de local şi de puteri Mulţi din feciorii şi rudele d-voastră au învăţat în
dăscăleşti, şcoala avînd pînă mai ieri un singur post. şcoli mai de seamă, dar puţini-s aceia care s-au
[...] Aşadar, 87% dintre băieşi sunt analfabeţi. Din gîndit să vă lumineze cu cîte ceva din învăţăturile lor.
pricina sărăciei, a beţiei, a pelagrei, frigurilor şi, o Ba or fi mulţi care-şi uită obîrşia şi nici nu se mai
parte dintre ei, şi a guşei, sunt într-o mare măsură răspund cu neamurile – da încă să-şi bată capul ca
degeneraţi. Au însă un fond moral sănătos. Duc o să vă folosească cu ceva din cartea lor!

CONVORBIRI LITERARE 57
Şi noi, aceşti ce-am scris calendarul de faţă, „Scumpul nostru nănaş,
suntem din ţarani gospodari, dar ne-am gîndit să [...] Scrisoarea aceasta vă va găsi în toiul fierberii
folosim pe-acei din a căror sînge suntem cu multa, alegerilor. – Vestea că veţi păşi pentru prima oară în
puţina noastră ştiinţă. Şi am socotit ca deodată să Parlamentul ţării ne-a umplut de bucurie, atît ca fini
scriem în fiecare an macar cîte un calendar, în care cît şi ca dascăli, deoarece vom avea noroc de un
pe lîngă arătarea sărbătorilor şi a altor lucruri cuvînt puternic pentru biata învăţătorime, căreia i se
folositoare, să spunem în graiul cel curat românesc cere mult şi i se dă mai puţin decît i-ar trebui spre
cîte ceva despre credinţa noastră creştinească, de desăvîrşita împlinire a menirii în mijlocul „temelii
neamul şi ţara noastră românească şi de multe ţării” [a ţărănimii]!
cunoştinţi cu care gospodarii să mai alunge din cele Cu acest prilej ne-am gîndit la Diesterweg4, care
nevoi. [...] după ce-a format sufletul dăscălimii germane în
Cartea şi şcolile nu trebuiesc numai slujbaşilor, ci şcoala normală şi în urmă prin scrierile sale
la tot omul, fie el ce-ar fi. Cel ce-a avut parte de-a pedagogice, a intrat în Parlament de-a sprijinit-o şi
învăţat puţină carte, cuminte ar mai fi dacă n-ar sub celelalte raporturi. [...] Aice trebuie să mărturisim
lăsa-o uitată şi ar mai ceti din cînd în cînd cîte ceva, că de mult vorbeam şi de mult ceva ne făcea să zicem
căci multe învăţături bune şi folositoare ar mai că… D[omnia] Voastră sunteţi Diesterweg al nostru.
culege. În cărţi stai de sfat cu înţelepţii. Cărţile ţi-s Nu ştim cum o veţi lua aceasta, dar de mult doream
cei mai buni prieteni, căci te sfătuiesc fără să te rîdă. noi, mai mulţi, să vă puneţi în fruntea cîtorva dascăli
Dar, după cum sunt oameni buni şi răi, tot aşa sunt – dacă nu a tuturora – şi să se scoată o revistă care să
cărţi bune şi rele. Cine citeşte cărţi rele, mai bine n- dezbată toate chestiunile şcoalei noastre româneşti şi
ar şti nici o buche, căci ele-s ca şi oamenii care pe să le răscolească în toate colţurile, răzăluind tot ce-i
din faţă te iau cu vorbe dulci, iar în ascuns te rău şi punînd-o pe adevărata ei cale, în armonie cu
otrăvesc. nevoile, cu împrejurările şi cu idealul nostru
Ca să punem în mînele gospodarilor din sate o românesc. [...]
carte bună, folositoare şi înţeleasă de toţi, am scris Arătaţi vă rugăm respectuoase sărutări de mîni
calendarul acesta”. mamei şi nănaşei de la devotaţii D[omniilor]-Voastre
Mai mult, în secţiunea „Binefăcătorii ţărănimii”, fini,
autorii dedicau două pagini lui „Spiru C. Haret, Maria şi N. Stoleriu.
ministru[l] Şcoalelor şi Bisericilor”, subliniind din Baia, 1 faur 1905.
capul locului: „De vreo 2-3 ani, vedeţi singuri că
parcă oamenii cu carte cată la nevoile Dv., mai ceva Ascensiunea parlamentară a lui C. Meissner (pe-
ca înainte; vedeţi că preoţii şi învăţătorii din sate vă atunci inspector şcolar) va începe însă mai tîrziu,
vorbesc despre multe lucruri de folos, care dacă le- ajungînd în 1918, dintr-un început de iunie pînă într-
aţi asculta din toată inima şi de le-aţi face întocmai, unul de noiembrie, chiar preşedinte al Adunării
Doamne, bine v-ar prinde! [...] Ei, toate aceste şi Deputaţilor…
multe altele care încă n-au ajuns la urechile
D[omniilor]-voastre, vin de la un om cu dragoste Note:
mare pentru ţara asta şi mai ales pentru d-voastră, 1. Omagiu lui Neculai Stoleriu, Bucureşti, Şcoala
gospodarii din sate... Acest om e D[omnu]l Spiru Poporului, [1940 ?]; 204 p. + 9 f. pl. ilustr.
Haret, Ministru[l] Şcoalelor şi Bisericilor. Ţineţi-l 2. Vezi în: Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iaşi.
minte şi puneţi şi puneţi şi pe copii să-i înveţe 1855-1980, red. coord.: prof. Vasile Uglea, Bucureşti,
1981, p. 320).
numele. Dar şi el, ca un om ce-i, nu le poate schimba
3. După absolvire, N. Stoleriu a funcţionat 3 ani la
toate deodată şi nu le poate intra la toţi în voie, dar Şcoala din Broşteni şi 2 ani la Orfelinatul Agricol
încetul, de la o vreme, binele ce face are să se „Ferdinand” din Zorleni-Tutova, de unde plecat la cerere,
cunoască”. optînd pentru Şcoala din Baia.
Ei, şi după acest inevitabil (şi haretist) „Pupă, 4. Adolph Diesterweg (1790-1866) – învăţător şi
copile, mîna Părintelui!”, să urmărim şi alte griji ale pedagog; promotor al laicizării învăţămîntului, adept al mai
lui N. Stoleriu, cel dintre ruinurile Băii şi ale şcolii celebrului reformator J.H. Pestalozzi (1746-1827).
româneşti:

58 CONVORBIRI LITERARE
POVESTIRI ŞI AMINTIRI DIN TRECUT
(VI)
Theodor PÂSLARU
Conferinţa interaliată a statelor Antantei din noiembrie 1916 convenise asupra unei ofensive, ce urma să se
desfăşoare în primăvara anului 1917. Participant la conferinţa interaliată de la Petrograd – ianuarie 1917, prim-ministrul
României, I.I.C. Brătianu a solicitat ca proiectata ofensivă să aibă drept scop degajarea Dunării şi a regiunii petrolifere.
Deşi delegaţiile engleză şi franceză au susţinut această propunere, conferinţa nu a luat nici o decizie în această privinţă.
Discuţiile ce au avut loc ulterior, între autorităţile militare române şi cele ruse, au dat la iveală deosebirile de vederi în
privinţa concretizării planului de ofensivă. Delegaţia română formată din I.I.C. Brătianu şi generalul C. Prezan,
deplasată la Petrograd în 22-29 aprilie/5-12 mai 1917, a obţinut consimţămîntul Stavkăi ca ofensiva să nu urmeze
direcţia Galaţi-Brăila, ci Nămoloasa- Rm Sărat combinată cu o lovitură dinspre Mărăşti.
Relatările memorialistului nostru conţin ecouri rarefiate din unul dintre punctele, unde asemenea decizii înalte
urmau a fi puse în aplicare. Pe frontul de la Mărăşti era liniştea de dinaintea furtunii. Textul pe care îl reproducem face
parte dintr-un volum pregătit pentru publicare la Editura Junimea.

MAI-IUNIE 1917 comanda de a trage cu toate 286 tunuri, luat barajul (de
foc, n.n.) de la stînga spre dreapta. A fost ceva
16 (16/29 n.n.) mai 1917, îngrozitor! Nimic nu a rămas din liniile de tranşee
pe frontul Pralea – Mărăşti inamice, foc, pară, fum şi praf, mîini, picioare, capete,
Nemţii, la ora 3 dimineaţa, văzînd că e linişte pe corpuri, maţe şi căşti ca ceaune, pustiu şi miros de
poziţii, au început, în mai multe puncte, să dea drumul la stîrvuri arse. Unii dintre nemţi, înnebuniţi de aşa atac,
pîrîitorile lor, să clănţănească. Acestea erau nişte piese zvîrleau tot ce aveau la ei şi strigau, cu mîinile în sus: Ah
din lemn tare, făcute (astfel încît, n.n.), cînd le da (ale, n.n.) Guten Romenos camarad. Eu nih războiu!
drumul, făceau zgomot întocmai ca mitralierele, În ziua aceea, noi n-am pierdut ca morţi nici zece
simulînd dezlănţuirea vreunui atac. Însă ei atacau în altă oameni. Dar de la ei cîteva mii, plus cam 300 de
parte, spre a face o ruptură de front sau a captura prizonieri. Văzînd ei că în direcţia noastră nu au făcut
prizonieri. nimic, au încetat de a mai răspunde şi nu au mai tras nici
Ei nu se gîndeau că acum nu le mai merge. Noi eram un foc de armă. Atunci noi, cît şi posturile telefonice, am
în aşa fel consolidaţi pe teren încît, chiar dacă ar fi adus ieşit pentru refacerea liniilor (telefonice, n.n.).Împreună
jumătate din oştirea lor de pe toate fronturile în acest cu nouă camarazi ieşim pe teren. Îmi iau carabina
sector, nu ar fi cedat. Chiar dacă admitem cazul că ar fi germană în mînă, centrala telefonică în spate şi... pe
rupt frontul în alte părţi şi ne-ar fi înconjurat, cele 286 zonă! Refacem, ce-i atins! Stăm de vorbă cu camarazii
guri de obuziere şi tunuri de diferite calibre, nu ar fi infanterişti din diferite regimente pe unde am trecut. Toţi
cedat aşa de uşor. Nici noi nu le puteam scoate din locul băieţii, acum cu curaj, ne spuneau: - Artileria noastră să-
lor, dar nici ei nu le-ar fi putut captura, în aşa blindaj au i bată aşa cum a fost azi şi noi, fraţilor, să-i curăţăm şi pe
fost băgate! ei şi terenul! Numai aşa vom birui!
Atacul a început la ora 3 dimineaţa în direcţia Poiana
Ursului, cota 612. A ieşit pe zonă, din tranşee, o trupă. O ruşinoasă constatare şi întîmplare ciudată
Ai noştri îi văd. Îi lasă. Cînd se apropie de reţele, începe Bieţii ostaşi din diferite regimente îndurau fel de fel
artileria noastră a trage în ei. Atunci ni se semnalează de mizerii şi intemperii ale timpului (climei, n.n.).
ieşirea la atac în mai multe părţi. Ordonăm să tragă cu Sufereau de foame şi de frig. Apoi se mai găseau şi fiinţe
tunurile în acele părţi. Trag şi ei cu obuzierele lor, dar neurastenice sau sifilitice, brute cu chip omenesc,
vai, tot într-ai lor. Măresc tirul şi bat pe poziţiile noastre. îmbrăcate cu uniforme şi galoane, care se credeau, în
Ai noştri erau retraşi (de pe poziţii, n.n.), dar gata de mintea lor, stăpîni a toate şi fără frică de nimic în calea lor.
atac, cînd vedem orice mişcare de-a lor, că nu se Aşa era un căpitan în rezervă de la Bateria a 3-a a
astîmpără şi vor să piardă oameni mulţi. Ni se dă regimentului 16 Obuziere. Acesta avusese (de-a-lungul

CONVORBIRI LITERARE 59
timpului, n.n.) două ordonanţe, ostaşi şi oameni ca şi el. patru lei. S-a făcut tîrgul! Şi acum să-i venim de hac,
În fiecare zi trebuia să bată pe unul pînă îl zăpăcea. Se căpitanului.
dusese vestea despre el, ca de popă tuns. Zilnic cerea Seara, la culcare, îi bagă insectele în aşternutul
celuilalt căpitan, să-i dea un alt ostaş ca ordonanţă. căpitanului, în cearşafurile albe şi curate, ca cei patru
Trecuseră prin mîna acestui spurcat peste 100 şi ceva de flămînzi să-şi facă datoria infectîndu-l cu muşcăturile
ostaşi. Nu mai voia să se ducă nici unul ca ordonanţă la lor. Şi aşa a fost! A doua zi, l-a găsit bîţîiala pe bietul
dînsul. Ştiau de acest ticălos şi maiorii şi colonelul, dar căpitan. A avut temperatură. Cheamă pe căpitanul
nu aveau ce-i face. Era un om de nimic, nu cunoştea medic. – Are febră, îi spune acesta ordonanţei. Ai grijă
nimic, habar nu avea cum se ocheşte sau cum se trage. de el! – Da, să trăiţi!
Fiu de trîntor burghez, pus la adăpost şi luînd leafă Ordonanţa caută pe cei patru inamici. Cum îi
(soldă) dublă de pomană. vînează, îi pune la sticlă. Trece o zi şi iar îi pune în
Ţipa şi cerea să-i mai dea o ordonanţă! Atunci aşternutul căpitanului. Acum vede că l-a aranjat.
(comandantul, n.n.) adună întreg Divizionul, trei baterii, Căpitanului îi vine nebuneala, îi vine să fugă. Căpitanul
peste 360 de oameni şi îi întreabă, care din voi vă duceţi medic îi spune ordonanţei: – Aveţi grijă de el, nu-l lăsaţi!
ordonanţă la domnul căpitan? Aveţi solda 30 de lei pe Căpitanul dă să fugă. Ordonanţa îl ţine pe loc. Îi mai dă
lună, plus ce vă mai dă domnul căpitan. Nici unul nu şi o bătaie, ca de frică, să stea. Asta a fost timp de trei
răspunde, nimic. Atunci vorbeşte el ostaşilor, că de acum zile. În a patra zi, căpitanul nu se mai putea ridica din
înainte nu-i va mai bate! Iese un ostaş rezervist voinic, pat. Ordonanţa cheamă ostaşii, ce fuseseră ordonanţe,
de pe Ialomiţa. În baterie era ca călăreţ1, dar acum nu bătuţi de căpitan, să-şi scoată pîrleala, să-i tragă şi ei
mai avea caii, că-i muriseră de foame şi rîie. El spune cîteva palme, să-i ţină minte căpitanul! Acesta nici nu
(comandantului, n.n.) colonelului şi domnilor maiori că mai putea vorbi.
se duce ca ordonanţă, dar cu o condiţie: timp de 12 zile Vine căpitanul medic, în a cincea zi. Bolnavul îi face
să-i arate căpitanul, ce să facă în fiecare zi spre a fi semne că ordonanţa îl bate, că nu-i dădea medicamente,
mulţumit, fără bătaie. Au convenit amîndoi. Trupa a ci doar lapte şi ceai. Iar hoţul cel de pe Ialomiţa,
început a rîde! ordonanţa, îl întreabă pe medic: – Ştiţi ce spune? Spune
Trec o zi, două, trei. În a patra zi, îi vine căpitanului că, dacă va muri, toate lucrurile lui, cu valize cu tot, să
nebuneala (să-şi bată ordonanţa,n.n.). Ostaşul îi apucă, fie ale mele. – Dar de ce arată cu mîna în sus? - Ştiţi că
mîinile amîndouă, cu o mînă a lui şi îi spune, stai, nu ieri, mai putea vorbi. Mi-a spus că, dacă moare, să-i fac
face nici o mişcare, că te dărîm. Aşa avem condiţiunea, mormîntul pe aici, aproape şi să-i pun o cruce înaltă de
12 zile (nu mă baţi,n.n.). Îi dă drumul. Căpitanul furios doi metri, de stejar, la cap. (A la Păcală! n.n.)
se repede şi ia revolverul. Ordonanţa pune mîna pe el. - În a şaptea zi, bolnavul s-a curăţat ca o neghină. L-
Ţi-am spus! Acum îţi trag eu! Căpitan să fii, dar de frica au îngropat între stejari, pe coasta cealaltă, ca toţi să-i
mea trebuie să ştii! Aşa avem condiţiunea (învoiala, necinstească şi groapa pe care n-o merita. Aşa pier
n.n.)! Te iau în spate acum, ca pe un buştean şi te duc la oamenii cei răi şi ticăloşi de pe pămînt!
colonel! Sînt om ca şi tine, am cinci copii acasă! Ţara m- Eu, în fiecare zi, plecam pe poziţie prin tranşeele
a chemat, ca şi pe tine, s-o apăr nu să mă baţi tu şi să mă Regimentelor de Infanterie 9 Rîmnic, 10 Putna, 12
ameninţi cu Ştaerul (revolverul)! Cu mine o termini, ori Cantemir Bîrlad, 8 Buzău, 24 Tecuci, 11 Siret Galaţi, 27
aşa, ori aşa! Mai avem opt zile, pe urmă vom vedea Bacău, 16 Vaslui şi altele, care acum îmi scapă din
amîndoi ce vom face. vedere. Cu toţi vorbeam şi-i încurajam pe toţi rugîndu-i
Pînă atunci îl mai lasă o zi, două, să vadă ce mai să-şi facă datoria şi dacă brutele (de ofiţeri, n.n.) nu vor
face. Ordonanţa, toate le pusese la punct şi erau în merge cu voi în toate împrejurările, să-i scoateţi ca pe
ordine, ca să nu mai aibă vreun motiv de bătaie. Dar şobolani din găuri. Ţara îi plăteşte! Aşa au făcut băieţii,
bolnavul, tot bolnav, iar i-au venit nervii de a bate. nu a scăpat nici o brută de ofiţer, care i-au brutalizat şi
Ordonanţa, ca să scape de el şi pe alţii de aşa urgie, îşi bătut!
face un plan diabolic. În vremea aceea de mizerie şi de
foame, mureau zilnic 50-60 de ostaşi de tifos 18 mai (18/31, n.n.) mai 1917
exantematic. Ordonanţa caută o sticluţă mică, i-o Ziua aceasta se vedea a fi o zi frumoasă, cu un soare
procură un camarad, şi se duce, cînd a fost mai strălucitor. Razele sale dulci dezmorţeau totul în calea
disponibil, devale, unde erau cîte unii bolnavi şi izolaţi. lor. Pe front, la noi, era linişte. Frumos era să stai în
Vorbeşte cu un sanitar: – Îmi dai patru insecte (păduchi), codru, cînd frunza-i verde şi păsările îşi arătau versurile
găsiţi pe aceşti bolnavi. Bagă-i în sticluţa aceasta. Na-ţi în fel de fel de armonii. Era o plăcere să priveşti toate din

60 CONVORBIRI LITERARE
jurul tău. Se auzeau în depărtări de noi, la stînga şi la Nu ţi-a fost arma-n mînă?
dreapta, bubuituri de tun. Mi-am zis: astăzi se vor De ce nu te-ai luptat?
astîmpăra, că au văzut ce papară au luat mai alaltăieri, de
au pierdut 1000 şi ceva de oameni, morţi, răniţi şi peste Uite fratele Toma,
120 de prizonieri, luaţi de ai noştri. Ei nu vor să se Ce bine s-a luptat.
Nici prin gînd să-i treacă
gîndească că sînt pe pămînt străin şi acum nu le mai
Înapoi de dat.
merge!
A tras din tranşee,
Pe la ora zece şi jumătate, încep iarăşi a bate tunurile Cu-ai lui camarazi,
lor, de diferite calibre, la început mai rar şi apoi din ce în A făcut fala ţării
ce mai rapid. Dar cum băteau ei, să fie în capul porcilor Cît a fost de viteaz.
şi a lui Mackensen! Obuzele cădeau anapoda, nu pe
poziţie sau pe obiective, la noi! Au bătut cam două ore. A luptat la Oituz,
Ai noştri nu au răspuns, lăsîndu-i să-şi facă gustul, Pe Jiu, la Dragoslave,
pierzînd muniţie în zadar. Văzînd că nu răspundem cu Dar la Cîineni, Dealul cu flori,
nici o lovitură, se apucă şi trag cu obuze lacrimogene, I s-a-nfundat!
întoxigene şi flamante2. Au umplut văile cu gaze crezînd El cu credinţ-a jurat
că ai noştri nu au măşti şi prin fumul des şi nesuferit vor Să dea puhoiul afară
face vreo spărtură pe cele vreo patru direcţii în care Ce ţara-a inundat.
atacau. Dar nu le-a mers, că observatoarele noastre
Cînd să zică doamne-ajută,
comunicau orice mişcare de-a lor. În plus, căpitanul Că acum îi respinsese
francez cu aeroplanul ne comunica tot, prin antenă. Cînd Vine-un glonte... Din păcate,
au înaintat puţin ieşind din liniile lor, ne-am pus cu Drept în ţeastă îl loveşte.
artileria noastră pe ei de au fugit şi cei puţini ce au mai Inima-i începe-a bate,
rămas. A început şi o adiere de vînt, ce a spulberat Cade jos, se prăbuşeşte!
gazele. La ora 4 p. m. A fost linişte pe întreg sectorul A fost lovit, sărmanu-n frunte,
nostru. […] De glontele inamic.
Şi această a doua încercare a lor a fost respinsă. Au N-au trecut două minute,
fost respinse, cu pierderi mari pentru ei, planurile lor La iuţeală a murit!
mîrşave şi ticăloase. În această zi, 18 -V- 1917, într-o Atît pot să-ţi spun de el,
scurtă durată, văile sunau, munţii cu stîncile se clătinau, După cum am auzit!
văzduhul clocotea, foc şi pară din frunziş ieşea, fumul Să-i fie ţărîna uşoară,
Dumnezeu să-l odihnească
te-neca. Infanteriştii noştri la atac ieşeau, dar în calea lor
C-a ştiut el cum să lupte
nimic nu mai găseau, că tunul mai înainte îi curăţa. Pentru Ţara Românească!

19 mai (19 mai/1 iunie, n.n.) 1917 Niculae-i şi el bine,


În această zi, după ce ies din post, mă retrag mai la Tot pe front, aici, cu mine.
o parte, în codru, spre a nu fi supărat de nimeni. Mă aşez De Balin, sînt supărat,
pe o rădăcină a unui fag, ce a fost tăiat frumos. Fumez o Că zace rănit, în pat,
ţigară şi mă ajunge un dor de ai mei, în special de fiul De la frontul Mărăşeşti,
meu drăgălaş, ce-l lăsasem în braţele soţiei, plîngînd Unde nu-i chip să glumeşti!
după mine, cînd am plecat. (...)
Dar toţi cinci, cîţi am fost noi
20 mai (20 mai/2 iunie, n.n.)1917 Toţi aveam gînd de eroi!
Dor de frate Numai tu, cum te-ai lăsat,
lui Vasile De prizonier te-au luat?
Mi-i dor frate de tine Viaţa nu ţi-o fericesc,
De cînd nu te-am văzut, Că e greu sub jug nemţesc,
Sînt zece luni de zile Caută şi scap-acum
Ceva de necrezut! Şi te fă din nou român,
Cum de-ai rămas pe urmă Pe părinţi să-i veselim,
De nemţii te-au luat? Pe duşmani să îi gonim,
Peste Milcov şi hotare

CONVORBIRI LITERARE 61
Să facem România Mare, nemţii că ne-am culcat.
Şi pămîntul să-l muncim, Au trecut trei zile4 de cînd trag întruna. Cînd vreo
Pe ciocoi să îi gonim! mică formaţie de-a lor făcea o mişcare să iasă la atac, să
Stăpîni şi democraţi să fim înainteze în orice punct al întregului sector, se pomeneau
Cu toţi bine să trăim! stîlciţi şi sfărîmaţi de obuzele trase de ai noştri, şi
Atît frate îţi doresc
percutante şi fuzante, de nu mai rămînea nici unul, toţi
Frate, ce eu te doresc!
erau zdrobiţi. Văzînd asta, în cele trei zile ei aduc trupe
Acestea le-am scris în ziua de 20 mai 1917. Ieşisem
multe de infanterie cu scopul de a rupe frontul la noi.
din post, afară era frumos şi cald, linişte pe poziţii, la
Socoteau cam 25 de nemţi la un român, că dacă rup
noi. Nemţii se consolidau, din nou, pe poziţiile lor. Th.
frontul aici, la Mărăşti, Mărăşeştii şi frontul Oituz cad de
Pîslaru. [...]
la sine şi termină repede cu românii. Prindem vreo 20 de
soldaţi şi un ofiţer de-ai lor, care nu mai puteau da
Pregătiri în vederea ofensivei pe frontul Mărăşti
înapoi, din cauza barajului intens tras de-ai noştri. O
În timpul iernii, plugarul îşi pregăteşte sculele
trupă mică de ostaşi curajoşi se duce şi îi ia prizonieri. Îi
trebuincioase muncii cîmpului. Vede ce îi lipseşte şi le
aduc sus la noi. Au fost bucuroşi că ai noştri i-au lăsat cu
completează. Tot aşa şi diferite unităţi de artilerie şi
viaţă!
infanterie s-au pus la punct cu toate.
În aceste zile5, s-au adus pe poziţiile infanteriei şi s-
Eram luna iunie 1917. Codrul era verde peste tot şi
au aşezat bombardiere şi mortiere de cetate, calibre
sus ramurile copacilor, de-ţi era mai mare dragul să
mari. S-au făcut şi trageri de reglare pe tranşeele
priveşti copacii. Iar iarba era crescută şi, fel de fel de
nemţilor. Observatoarele tuturor unităţilor urmăreau
flori de pădure dădeau un balsam plăcut la miros şi o
cum cad loviturile6.
aspiraţie (inspiraţie, respiraţie, n.n.) bine plăcută
corpului omenesc.
Antena noastră, din faţa Postului de comandă, Note:
1. Ostaş care avea rolul de a tracta obuzierul cu ajutorul
mergea bine. Tot ce se comunica de către domnul
cailor.
căpitan Dişartel (Du Sartel, n.n.) de sus, din aeroplan,
2. Care afectau respiraţia sau provocau aprinderea.
prindeau băieţii noştri exact şi îi comunicau domnului 3. La 6/19 iulie 1917, ataşaţii militari ai statelor aliate
colonel (Costescu, n.n.) pe franceză. Toţi erau băieţi României au vizitat frontul Diviziei a 3-a (zona Mărăşti) şi
deştepţi, cu clase secundare. Prin pădure, se formaseră, asistă la pregătirile făcute de artileria română pentru ofensivă.
ici colo, pichete de incendiu, cu cîte 10 oameni, cu o A doua zi, generalul Averescu a adresat Armatei a II-a un
pompă cu braţe, iar oamenii cu lopeţi şi topoare, ca ordin de zi făcînd apel la încordarea puterilor pentru” cea mai
pompierii. În caz că nemţii vor bate cu gaze flamante, dreaptă şi mai sfîntă cauză: izgonirea cotropitorului din
cum şi bătuseră de cîteva ori, să fie stins imediat căminurile noastre”. C. Kiriţescu, op cit, II, p.461
incendiul. 4. La 9/22 iulie 1917 s-a declanşat pregătirea de artilerie
Hrana ostaşilor s-a îmbunătăţit la toate unităţile. Era pentru ofensiva Armatei a II-a. Se foloseau 228 guri de tun.
suficientă. Se da la toţi. Ofiţerii au început a-şi mai lăsa C. Kiriţescu, op cit, II, p.461
din obiceiurile lor cele proaste de a bate ostaşii, ca mai 5. În cursul lunii iunie s-au definitivat pregătirile pentru
ofensivă. O conferinţă pe problemele ofensivei a avut loc la
înainte. Primiseră diferite avertismente coloneii,
16(/29 n.n.) iunie cu comandamentele Armatelor 1-a şi a 2-a.
comandanţi de regimente. Comandanţii unităţilor Armatei a 2-a au fost instruiţi asupra
Aşteptam comanda să începem acţiunea. La problemelor ofensivei în conferinţa de la Coţofeneşti (19
magaziile bordeie subterane se primiseră provizii ca iunie). La 30 iunie (30 iunie/13 iulie, n.n.), pregătirile pentru
hrană pentru ostaşi, pe mai multe zile. ofensivă erau terminate. Alex Averescu, op cit pp. 160 şi urm.
Era în ziua de 6 iulie (6/19 iulie, n.n.) 19173. 6. La 9(/22, n.n.) iulie 1917 a început pregătirea de
Nemţii, în sectorul nostru, Pralea-Mărăşti, ca din senin, artilerie a ofensivei proiectate de comandamentul armatei
încep a bate cu tunurile de toate calibrele. Era ora 10 şi române şi a continuat pe 10 iulie. Armata a 2-a trebuia să
jumătate ziua şi o ţin într-una seara şi noaptea. Noi atace în direcţia Mărăşti, iar Armata 1-a peste Siret
stam în aşteptare, să vedem ce fac şi ce gînd au. Trece (Nămoloasa) spre sud. Mareşal Alexandru Averescu, Notiţe
o zi, trec două. Vuiau văile, clocotea văzduhul, se zilnice din războiu (1916-1918), ediţia a III-a, Editura
cutremurau munţii. Toţi stam îngroziţi de atîta fierbere „Cultura Naţională”, Buc., p.171
şi bubuială. Ai noştri răspundeau şi ei cu cîte o lovitură
de obuzier de 120 mm sau de 105 mm, să nu zică Prezentare şi editare Traian D. Lazăr

I N E D I T
62 CONVORBIRI LITERARE
TEXTE DE IERI PENTRU AZI

SCRISORI PRIETENEŞTI
Sever DAN
(1885-după 1955)

Bucureşti 18 Iulie n. 1906. semeţ, ci străcurându-te cu căciula în mână. Fireşte şi


mai uşor încă, cu banul şi puterea. Sunt aci foarte
Dragă Li. mulţi haiduci ai legii, cari sunt ca atât mai mişei, că
Ca un frate bun ce-ţi sunt, îţi făgăduisem la dela cel sărac răpesc bunul, şi la cel bogat îl dau,
plecare să-ţi dau descrierea, pe ilustrate, a impresiilor reţinând, fireşte, o bună cantitate pentru ostenelile
ce voi primi în Regatul român, în ţara ce spune cu proprii. Eu însă, n’o să pot beneficia de acest fel de
multă mândrie, la orice prilej, că e ţara libertăţilor, şi căpătuire. Îmi rămâne numai căciulirea, şi de aceea, te
căreia un profesor al meu, din ţara noastră „a rog, ţine în taină scrisorile. Te cunosc eu, pentru gloria
asupririlor”, îi zicea că e „ţara libertinajului”. Să nu de a fi editorul lor eşti gata să-mi jertfeşti chiar binele.
zici că nu sunt om de cuvânt, iată, abia am scuturat Aşa suntem noi Ardelenii: vanitoşi, şi poate am muri
praful drumului şi prind deja condeiul să-ţi scriu. Dar chiar bucuros, numai ca să ni se pomenească numele
nu pe ilustrate. Ştii tu bine că eu sunt duşman al cât mai des, şi să ni se tipărească cu litere cât pumnul.
fleacurilor dela modă, al păcatelor convenţionale, şi Ştiu că nu o să fii de cuvânt şi dacă îmi făgădueşti, dar
urăsc albumul tău de ilustrate, vrednic de orice totuşi făgădueşte-mi. Iluzia linişteşte, – ales pe fiul
duducă cu păr lung şi mintea din contra, precum urăsc unui popor ce trăieşte din iluzii.
amorul, beţia, flirtul, haşişul etc. Da, câte o frumoasă Ce m’a îndemnat să pornesc la vatra celei mai
vedere dela exposiţie, dacă se va tipări în străinătate; mari şi fericite fiice a naţiunei române (aşa zice
vre-un cap „ideal” de femee, – al cărui model nici să României Jules Brun, în prefaţa romanului său:
nu bănueşti că e din ţara asta; un tablou de obiceiuri Moşneagul dela Pind, spunând că mai sunt dela
ale pământului, foarte orientale; sau vre-o caricatură aceeaşi mamă patru surori: întristata Transilvanie,
de a marilor bărbaţi politiciani ai ţării, desenată, adică înstrăinata Istrie, întunecata Basarabie şi sfâşiata
nu; chiar fotografiată, de Iser, – vezi aşa ceva o să mai Macedonie) tu nu ştii chiar bine. Tu crezi că m’a
primeşti şi dela mine din când în când, să nu zici că eu mânat dorul exposiţiei admirată mai ales de noi,
sunt fanaticul principiilor mele. Asta ar fi pentru Ardelenii, – ca să am pe urmă cu ce mă mândri la
mine, român ce se asamănă cu stejarul, o mai grea tanda şi la manda, rămaşi acasă din entusiazm
acuză decât însăşi renegarea da neam. Ei, suntem noi economisit, ori chiar economie „entuziastă”, ori ca să-
germani ursuzi, ori maghiari sălbatici, ca să fim ţi pot scrie ţie de impresii, pe a cărora mărturisire
fanatici?! verde, necruţătoare, voi o luaţi drept imitare a
Dar să las treaba asta. Îţi cer însă una, înainte de a fruntaşilor articoli din Sămănătorul.
întră serios la scris, îţi cer solemn să nu dai publicităţii Te înşeli dragul meu. Vor fi având mulţi acest
aceste scrisori. O să-mi fie cam slobodă gura şi o să- îndemn, al meu însă a fost mult mai personal, mai
ţi scriu multe de toate, mai multe rele decât bune, ce egoist: dorul de a cunoaşte din apropiere pe „fraţii”
nu îndrăsneşte nici însuşi d-l lorga, cel mai îndrăzneţ noştri din România liberă, (mai este una şi
român, să le spună în auzul tuturora. Vreau să fac şi eu „neliberă”?) îngrijitor de deosebiţi de noi în cultură, la
carieră în lumea asta, poate chiar să trec hotarele şi să temparament şi la aptitudini. Aveam întru întâi gândul
mă stabilesc aici (Ardelenilor le merge foarte bine în să petrec aci măcar un an întreg. Voiam să fac aceasta
„ţară”) şi pentru a-mi îndeplini gândurile aceste nu tocmai în interesul unităţii noastre culturale, despre
pot să rămân om drept, cu inima pe buze. În ţara asta care se făcuse atâta vâlfă fără cap, mai an. Atunci,
poţi să ajungi foarte departe, dar nu îmbulzându-te chestia declarată de importanţă vitală, mântuitoare de

CONVORBIRI LITERARE 63
neam, se credea rezolvată prin nădejdea că se va afla legături de trainică frăţie, bazată pe cunoaşterea
un mijloc oarecare, – iubirea de neam, ideală şi reciprocă a situaţiilor şi a forţelor noastre, întră
dornică a oare cui – de a face posibilă fiecărui student tinerimea – odată bătrânime – neamului român din
român afară de Regat vieţuirea în capitala Regatului, toate ţinuturile răzlăţite, chiar şi Macedonia.
măcar un an de zile. Ideia profesorului Armaşu, din Severin, după
Acel mijloc însă, – nu cumva să te pună păcatele model apusean, dar cu gând românesc. Avea şi un
la concluzii pesimiste! – până în ziua de astăzi nu s’a sistem, un regulament oarecare corespondenţa
aflat. Am aflat eu în schimb, un altul, mult mai bun. noastră. Un paragraf sfătuia tocmai ca corespondenţii
Şi ţi-l spun şi ţie ascultă. să se întâlnească pe urmă, să trăiască cât se poate de
După ce terminăm studiile univerzitare, dar noi mult împreună, cercetând unul pe celalalt. Numa aşa
studenţii în drepturi deja în al treilea an, ori ceialalţi puteam să ne cunoaştem ”mai amănunţit”, să adunăm
în timpul ori cărei vacanţe (fireşte, escepţionând amintiri şi impresii comune. Numai aşa se putea întări
cazul, când, pentru mai mare siguranţă, ai tămândat cu adevărat frăţia noastră, de care era şi este nespus de
examenul până la toamnă) putem să petrecem un an multă nevoie. Tu nici idee n’ai cât de puţină
întreg ori numai câteva luni în capitală, angajându-ne cunoştinţă au ăştia de aci despre noi Ardelenii. O să
fiecare la vreun post cu leafă. S’ar putea chiar institui mă plâng mai încolea. Noi tusşase ne întâlnirăm la
un birou central aici în Bucureşti, care să îngrijească sărbările dela Putna, mai zăbovirăm prin Bucovina,
de aceasta. Biroul ar căuta să dea loc la cutare advocat cutreerarăm o parte a Maramureşului bântuit de
studentului la drepturi, în careva bibliotecă – ciumă, iar prietenii noşti purceseră singuri cătră casă,
studentului în litere, pe la spitaluri, studentului în prin inima românizmului: Munţii-apuseni, cale de
medicină etc. Se înţelege asta o spun numai aşa, de vreo 20 de zile. Cât au contribuit escursiile aceste la
pildă, ce permite escepţii. Mi se pare foarte practic, de consolidarea în cugete şi în simţiri – şi în cunoaşterea
un îndoit folos aşa, găsind astfel fiecare posibilitatea proprie, temeiul acelor s’ar putea preţui numai dacă
de a se familiariza cu terminii româneşti ai branşei de ele s’ar repeta an de an, consecvent şi stăruitor, de toţi
ştiinţă în care s’a specializat – un bine ce nu-l ştie cei mai buni. Ne întâlnirăm şi anul trecut, nu chiar cu
preţul numai acel ce ia în samă că noi făcând studiile toţii, dar cu alţii, la sărbările dela Sibiu; iar anul acesta
la şcoli dar mai ales la univerzităţi străine, cunoaştem plănuirăm o escursie în Regat, dela Severin până la
foarte slabi espresia ştienţifică şi terminii corect Curtea de Argeş, prin romanticii munţi ai Banatului
româneşti, pe cari îi făurim noi de obicei prin a oltean, plini de amintiri istorice, mănăstiri şi cetăţi,
traduce prea puţin liber espresia maghiară, ori prin a mai mult mănăstiri, decât cetăţi – ceva caracteristic.
romaniza terminul latin. Destul atât pentru tine. Las Vom şi face escursia, am să ţi-o descriu, numai să-i
că o să ceteşti mai multe despre tema aceasta în vie rândul.
foiletoanele mele. Ştii „Paginile dintr’un ziar”, ce se Văd că nici peste graniţe nu am trecut încă. Am
publică – deoarece încă nu mi le-a cerut, cu leafă, vre- uitat să plec, în lucru mare cu poveştile. Păţesc şi eu
un ziar mai răspândit – în Gazeta de Duminecă. Până ca baciul Tripon, care uită mâncarea pe farfurie de
atunci fii cu răbdare şi bate-ţi capul şi tu cu marea dragul poveştii. Ce să fac; mi se îmbulzesc amintirile
problemă. Eu unul voiu încerca să dau exemplu viu şi şi impresiile de nu le mai pot orândui – un adevărat
îndemnător pentru rezolvarea în chipul propus de ghiveci. Tocmai după gustul tău. Tu zici, că e mai
mine. Voi căuta angajamente la unul din multele ziare interesant aşa. Pentru scrisoarea de azi e prea târziu să
de tot soiul ce apar aci. Deşi munca de gazetar, mai plec, voiu pleca deci în cea de mâne ori poimâne,
aproape monopolizată de ovreul răbduriu, se plăteşte nici eu nu ştiu, când voiu apuca la puţin răgaz. Mă
aci slab de tot: aşa ca 80 lei pe lună. închin de sănătate etc. Sever Dan.
Venirea mea în Ţară mai are încă un îndemn: (Răvaşul, Cluj, an IV, nr. 33-34, 1 septembrie
datorinţă, ce am, de a întoarce vizita celor trei prieteni 1906, pp. 130-132)
ai mei, din jurul Severinului. Ştii, îţi mai aduci
aminte, că pe când eram elevi la liceul din Beiuş, eu A doua
şi doi colegi din Maramureş, rarae aves, ţineam Bucureşti, 23 Iulie n. 1906
corespondenţă inter-şcolară, cu alţi trei elevi ai Dragă Li.
liceului din Severin, fără de a ne cunoaşte. Ne În sfârşit pornesc. Pornesc cu dorul neastâmpărat
însufleţea idealul de a înjgheba în chipul acesta de a cunoaşte faţă’n faţă acea ţară despre care auziam

64 CONVORBIRI LITERARE
pe timpul când eram amândoi la posomorâta şcoală a inferioritatea ori superioritatea neamului din care
piariştilor din Cluj, auziam dela colegii unguri că e o făceam parte, după frumseţea limbei, după strălucirea
ţară cu foarte mulţi oameni bogaţi „boeri ce risipesc originei şi a trecutului, şi după faptele prezentului. Ne
parale multe pe la noi, şi vorbesc minunat, neobişnuit amărea mult când ni se dovedea ocăritor, nouă
de muzical, româneşte”. Or fi vorbind boerii, pe neştiutorilor, că noi nu le avem toate acestea. Ne
semne, franţuzeşte, dar asta nu o ştiam noi pe atunci, simţeam foarte supuşi şi foarte neputincioşi, ne având
şi ne creşte a inima auzind odată dela unguri şi laude ce le răspunde. Ne grăbeam a afla că religia noastră a
la adresa graiului românesc, pe care, aşa cum se aude grecocatolicilor se apropie mult de a lor (faţă de uniţi
prin ţinuturile noastre, ei numai batjocori îl ştiau, ales ei, cei catolici, mai dovedeau, de pomană, oare cari
dacă-l mai treceau prin felul lor pocit de a esprima. simpatii de răbdare) cercam puncte de apropiere,
Mă ardea tare dorul să cunosc mai bine ţara adecă de înălţare la ei, dar să zicem că şi noi suntem
românească, după ce din călătoria mea prin Bucovina Unguri, – nici odată! Nu că doar am fi fost stăpâniţi
– ei, şi prin cetirea publicaţiilor curentului nou – mă de convingeri naţionaliste, de unde! dar minţii noastre
încredinţasem că suntem noi cu totul altfel decum ne de copil, naturală şi naivă, i-s’ar fi părut imposibil să
închipuiam. Că avem şi noi istoria noastră plină de zicem că suntem Unguri, dacă suntem odată Români.
mândrii, avem pământul nostru cu totul deosebit de Mai bine răbdam ori ce hulă, răbdam să ni-se
alte pământuri, avem cultura şi firea noastră, avem pomenească într’una de ”fatornyos hazätok” (patria
monumentele de tot soiul ce poartă în tot unghiuleţul voastră cu turnuri de lemn!) de mămăligă, de untura
pecetea sufletului nostru, că avem şi noi, ca toate cu ce ne ungem pletele etc... şi sunt acum însumi
popoarele civilizate – asta ni se trăgea mai mult la curios, oare cu ce gând în viitor ne mângâiam atunci?
îndoială de cătră Unguri – voinţa neferecată şi puterile Aşa cred, că ne împăcăm cu un: „caută să rabd, ei sunt
ce se îndreptau spre scopuri proprii. Acuma aveam mai mulţi”. Am însă şi acum impresia de atunci
deja conştiinţa a tuturor acestor factori, ce ne-ar fi despre poporul meu. ÎI credeam laş, fricos, prost,
făcut, pe când eram la şcoală, mai semeţi şi mai umilit, menit să slujească şi să mai primească o
îndrăzneţi faţă de pretenii unguri, dar atunci nu le fărimătură din mila Ungurilor. Şi cum mă trudeam să
ştiam toate acestea. Îmi aduc încă hotărît aminte ce nu fiu ţinut asemenea opincarului, pe care azi cu
credeam eu despre noi înşine, românii, pe acele mândrie îl proclamăm de talpa ţării! Mă lăpădam de
vremuri. Cum nu umblasem la şcoală românească, nu el ca şi cum am fi două neamuri, înrudite numai, şi
aveam nici o cunoştinţă de literatură şi de istorie. faţă de el, opincarul, simţeam dispreţ pentru înrudirea
Doar câteva strofe din „Sub stejar la rădăcină”, „Măi ce nu o puteam tăgădui.
tatare”, „Haideţi fraţi să dăm iar mâna” etc. – acuma Fireşte, colo prin clasa 7-a, când apucasem la carte
ştiu, că sunt poezii de Alexandri – învăţate din o românească, mi s’au schimbat cu totul orizonturile.
colecţie mult iubită în timpurile bătrânilor, cu titula Începusem cu volumele d-lui Vulcan, dar cărţile si
Dorul, şi pentru cari moşul, bunicul nost, ne cinstea revistele dela noi mă îndestulau foarte puţin. Abia mai
cu câte un „taler”, surprinzându-l cu recitarea lor. târziu, când prinsesem a cunoaşte cum se cade
Eram pe atunci copil de 8-10 ani, când însă trecusem literatura cea nouă, de dincolo, cu crezurile şi
la şcoli mai mari, la gimnaziu, tot pe la străini, la învăţăturile ei, abia atunci mă simţeam tare. O, atunci
nemţi întâi, la Unguri pe urmă – noi Românii ne aş fi fost gata să înfrunt o lume întreagă!
obişnuiam să învăţăm amândouă aceste limbi – Dar povestea „deşteptării”, altădată! Înainte de a
uitasem cu desăvârşire chiar şi acele începuturi de pleca, am împrospătat, în schiţă, aceste amintiri, cari
literatură românească. În casă la noi se vorbia numai sunt în mare parte şi ale tale, dragul meu, şi ale foarte
româneşte, dar, ca pretutindeni dela Blaj în sus, la ţară multor suflete româneşti ce numai pe urmă „s’au
– foarte stricat. Prieteni mai mari nu aveam, cărţi deşteptat”. Sătmărenii, bihorenii şi maramureşenii
pentru vârsta mea nu se găseau în româneşte. Şi ce e noşti, înţeleg tânăra generaţie, încă de acum au să
mai mult, nu cunoşteam trecutul neamului meu, treacă prin faza povestită. Trebue să le ajutăm noi,
căruia dela Unguri îi auziam epitete d’al de „puturos, ăştia cu ochii deschişi deja!
opincar, urs” şi nu ştiam că avem şi noi oraşe, cetăţi, Cam aceste gânduri mă împresurau în trenul ce mă
mănăstiri, instituţii culturale, ceea ce ar fi dat purta cătră graniţă. Urcasem în el la Cluj, străbătând
conştiinţă de neam unui suflet de licean pe a cincia, a rând pe rând valea Mureşului, cu Teiuşul care ar putea
şasa, cum eram. Între noi, cei de o samă, se discuta ajunge uşor pe mânele noastre, şi va ajunge desigur cu

CONVORBIRI LITERARE 65
oamenii ce-i are; Blajul, devenit al istoriei, odată aşa-s de străini ei de firea noastră! Facem comparaţii
capul neamului, azi tot mai departe de Sibiu, care între jendarmii români şi maghiari, constatând cu
preferă gloria viitorului gloriei trecutului; gara de bucurie că ai noştri sunt mai zdraveni, mai voinici, şi
trecere Copşa, ştii unde aşa de bune şi eftine poame se mai deştepţi, şi au mai frumoasă uniformă. Din uşa
capătă în dosul gării; pe urmă mănosul ţinut oltean, cu cătră sat a gării aruncăm o privire asupra coastei din
satele lui săseşti, aşa de prietenoase prin înfăţişarea faţă, cu rânduri de vile pompoase, ce ar înverşuna şi
lor de bună stare şi îndestulire. De odată, se iveşte în pe socialistul cel mai blând. E o adevărată panoramă!
zare Braşovul împrejmuit de aproape din trei lături cu Clopoţelul ne chiamă să suim. Obosit până
zidul de apărare a muscelelor îmbrăcate în coloare dincolo, abea aştept să mă aşez în cupeu, şi să vie
modernă: verdele. Apa Bârsei şerpue lin, Tâmpa parcă călăuzul cu perforatorul şi cu întrebarea lui pe
ameninţă. româneşte: „biletele, domnilor”. Toată lumea vorbeşte
Luăm tramvaiul, a cărui scrişnire stridentă mai cinstit, mai omenos pe aci. Aşa de bine îţi cade să
gândeşti că-i ţipetul unui neam ce piere, şi ne ducem auzi cum se strigă: „gata”; în loc de „mehet-ul”
la casa comitatului, să cerem bilet de trecere. E bine zmucit, şi: „la o parte domnilor” în loc de îngâmfatul
să o ştiţi: nouă studenţilor ni se dă biletul pe baza „felre a vágányokról!”. Eşti doar în „România
indexului dela universitate. Oficianţii dela biroul liberă”!! Aşa de ostentativ şi aşa fără de rost se spune
vicecomitelui se poartă cinstit. Mai dăm o raită prin asta la tot pasul! Eşi pe platformă, stai pe treptele
oraşul neîngrijit, învechit, care nu ştie profita de trenului când el zboară nebun, te urci când trenul a
poziţia lui admirabilă. Peste tot, e păcatul naţional al pornit deja – ei, poţi să faci cum îţi place, eşti doar în
Saşilor, că nu se interesează de modernizarea oraşelor „România liberă”! Şuerul răguşit, sugrumat, al
ce le stăpânesc şi în urma aceasta le pierd încetul cu maşinei te mai supără adecă cu cobirea lui, însă
încetul toate. Cine ar mai zice bunăoară că, numai mirosul de măciniş proaspăt a fumului ce face dungi
acuma un veac, Clujul era oraş săsesc! în aer îţi trezeşte în suflet o senzaţie de îndestulire, de
La 11 oare înainte de ameazi plecăm mai departe, bunătate, de moleşală. Prietenului Nemeş, cu care
şi făcând o cale de trei sferturi de oară prin locuri călătoresc împreună, îi vine nu ştiu cum să se laude,
unde se adună multă lume să petreacă vara, timpul de să strige, să se ia de grumaz, eu însă aşa mă simţesc
cea mai grea muncă pentru unii, timpul de cea mai de bine, de fericit, făr să ştiu de ce, de aţipesc în
leneşă odihnă pentru alţii – ne oprim la Predeal. curând. Aşa a trecut peste graniţă fratele tău Sever.
Cercetarea bagajelor şi a scrisorilor merge repede şi (Răvaşul, an IV, nr. 35-36, 15 septemvrie 1906,
uşor. Ni-e drag să ascultăm vorba românească, însă pp. 138-140)
cei ce o grăiesc nu ne par deloc Români. Nu ştiu cum,

TEXTE DE IERI PENTRU AZI


66 CONVORBIRI LITERARE
P O E Z I E
Fumegă iarna-n ţevile oaselor,
pe unde sărută gura frumoaselor?
Pe unde-i coapsa de ger încinsă,
pe unde noaptea de noapte-aprinsă?
Pe unde Iadul, pe unde Raiul
în care-şi află tăcerea graiul?
Fumegă iarna, fumegă, fumegă...
Horia BĂDESCU cum de din sine viaţa alunecă.

*
Poemul,
şi vorbele,
Dinaintea ta merge tăcerea (fragmente) ecouri din bîlbîiala
* neantului
Doar tu, acolo unde începe
nimeni altcineva. gramatica sîngelui şi sintaxa
Din prag tăcerii.
străinul îţi face semn; Poemul,
atît de vast cerul în uitarea cuvintelor.
în faţa nopţii!
Face semn Gramatica pragului
străinul. Moartea,
Strălucesc stelele, viaţă declinată-n
limpede orizontul, acuzativ;
fără de voce şi fără de sine
pămîntul. moartea,
Face semn pronume-al uitării;
străinul;
doar tu, moartea,
nimeni altcineva. adjectiv al abisului,
adverbul unei călătorii
* fără întoarcere;
De-o parte atotputernica zi,
de cealaltă-ntunericul, moartea,
cu umbra lui în de el verb fără conjugare
măsurîndu-se, de-a pururi.
de-o parte fiinţa Lui
neajunsă sieşi, *
de cealaltă plînsul oaselor scurse E iarnă mare, Doamne, şi-i tîrziu
de carnea neantului, şi vremea parcă nu se mai împarte
durerea zilei moarte înainte de şi ninge în cuvinte şi e moarte;
naştere. dă-ne un semn că încă mai eşti viu!
Fiindcă bat clopotele a tîrziu,
* fiindcă n-a mai rămas ce să ne poarte
Fumegă iarna, fumegă greu, şi doar tăceri ţin zilele de toarte,
Parcă-ar răsufla sub pămînt Dumnezeu, dă-ne un semn că încă mai eşti viu!
sub pămîntul cerului, în adîncuri, în hău, Fiindcă numai uitările ne ştiu
cînd îi lacrimă ochiul a părere de rău. şi ştreangul spaimelor ne rupe gîtul,
Fumegă iarna fum de lumină fiindcă ne-ngheaţă-n inimă urîtul,
peste carnea lumii, străină, dă-ne un semn că încă mai eşti viu!
peste podul din palmele lunii Cîinele lumii urlă a pustiu.
unde se suie pe cruce alunii. E iarnă mare, Doamne, şi-i tîrziu

CONVORBIRI LITERARE 67
mă zvârcolesc în odaie,
sunt din ce în ce mai firav.

Frigul rătăcește în oase


și de frică sunt surd,
printre lighioane osoase
mă prăbușesc în absurd.
Florentin PALAGHIA
O fărâmă de mine
a intrat în poem
și alături de tine
Noapte cu greieri pașnici de încolo mă tem.

Cu palmele întinse aștept îngerii să se gudure. Decor parizian


Pun cornul urechii pe cernoziom
și ascult pământul reavăn. Încă un poem și zgomotul pașilor
Trupul tău gol, sarabandă de greieri. pe trotuarul subțire ca o scovergă
zgribulită te regăsesc la colțul străzii,
Valuri de umbre proaspete alunecă o statuie pe care porumbeii
pe frontiere de plasmă, nori anorganici, și-au găsit veacul...
rătăcitori, călătoresc în neștire.
Te așezi între palmele mele întinse spre tine. Calc apăsat și golul se prăbușește,
privirea mă doare, lumina dogoare,
La Stonehage Sena alunecă prin mine deșteaptă
și cad de pe poduri lacăte încrustate
În grâul din Stonehage oasele cresc din piatră, în ample vitrine.
morții zâmbesc la soare din crematorii verzi,
oase de calciu-albastru înghesuite-n vatră Aplecat în oglindă peștii îmi ciugulesc nasul,
așteaptă fără moarte o lume să te pierzi. pe o grindă cerșetorii și-au întins amintirile,
trece pe apa incertă o paiață,
Piatra răpune timpul, oasele translucide Tzara s-a ascuns într-o mînăstire.
nemuritoare-așteaptă zăpezi târzii în brazdă
să-mbrace morții pașnici în antice hlamide Sărbătoare regală
și să primească cerul și stelele în gazdă.
În noaptea care ninge cu licurici de vată
Pe ape vii la Stonehage vin morții din vecie lumina te despoaie și cerbii boncănesc,
să rostuiască timpul în sanctuare sfinte, apoteoză cerul cu aurori ne-mbată
să privegheze-n șoaptă cu moartea lor cea vie pe nume când te cheamă în rai împărătesc.
tărîmul nemuririi și viața din morminte. Ce foc de artificii, iubito, ai un nume,
frumoaso, sfânta noapte te-mpărățește azi,
Derivă un faun nebunatec care e pus pe glume
te însoțește-n taina pădurilor de brazi.
Prietenii sunt la cimitir, Ești Cosînzeana bună, mireasă de poeme,
alții în străinătate, o rapsodie sfântă, poemă de viori,
timpul lovește mai abitir în murmur grâul crește, cununile boeme
viața trecută de jumătate. te pun zeița lumii pe un altar de flori.

Secolul în măruntaie
răsucește trupul bolnav,

68 CONVORBIRI LITERARE
Şi vulturul înalt plutea lumina,
Oricui părea că nu există vina,

Stricării sufletului şi-a puterii ;


Nu se-auzeau nici scâncetul durerii,
Nici tobe în vacarm şi duşmănii ;
Trăiau cu toţii, ca între copii.
Radu CANGE Doar muzica sfioasă, a-mplinirii,
Îi stăpânea - şi toţi erau ai firii.
Iar un colind mijea, din când în când,
Chiar îngeri se rugau, doar murmurând.
Plin de nerăbdare
Să nu-mi aduc aminte de nimic, Şi se simţea că, sus, între ponoare,
Ca un bolnav să mă agăţ de lume Se-ntâmplă o roire de fecioare.
Ori cursul vieţii mele să îl stric,
Să mă-ntâlnesc cu doamna Ulalume. Statuia – romantism –
Iubito,-aseară iar m-am îmbătat ...
Să vieţuiesc un veac între fantasme, Ce demon negru înspre mine suie ?
Ca între foci, cu ochii lor vioi, Eu sunt nebunul care-a fulgerat,
Să creadă lumea că-s desprins din basme - Cuţitul greu prin nobila-ţi statuie?
Poate mă-ntorc din viaţa de apoi.
Şi mâna mea să nu te fi văzut,
Să fie un vârtej, un cataclism, Că te-am sculptat cu-o oră mai devreme ?!
Să scap de toţi - de multe nu se poate, Mai bine în genunchi aş fi căzut
Şi prăbuşit pe muchie,-n scepticism, Şi-aş-fi-aşteptat ca iadul să mă cheme.
Să simt neantu-aproape, mai aproape.
Pe cine-am vrut atunci să mă răzbun,
Ca şi atunci – şi plin de nerăbdare –, Şi clipa să-ntinez unei copile ?
S-ajung lângă tristeţile solare. Din cioburi ascuţite sau fragile,
Încerc din marmoră să mi te-adun.
Dar ce mai dau cu vorba
Un maestru al maeştrilor să fiu, Ca robu-n urmă-ţi am să mă târăsc,
Ca Michel, Rafael sau Leonard, Să sângerez, să-ţi spun că te doresc.
Şi firea să-mi pictez, unde îmi ard
Culorile din vis, ca în pustiu. De care nimeni
Când fiecare-şi moare moartea lui,
Să colorez cu rime cerul viu, Nu mai e loc demult între cuvinte,
Invidiat de toţi, că mi-s şi bard, Nu-i spaţiu şi nu ai unde să-l pui,
Din rime dăruind câte-un smarald Prinos să fie gravelor morminte.
Iubitei mele sau vreunui fiu.
Ai fost o pată de lumină-n cer,
Dar şi mai mult, chiar aş făgădui, Un nor vremelnic, poate doar o scuză,
Noianele de sfaturi, ca un fante, Poate un nemaipomenit truver
Iar lumea toată ziua ar vui, Şi înfrăţit cu galeşa ta muză.
Că am iubit dameze elegante.
Ai fost un om, o pasăre ciudată
Dar ce mai dau cu vorba şi de zor, Care nu a putut să zboare jos,
Când eu nu sunt decât un muritor ? Şi literă în lacrimi sugrumată,
Când versul spre-înălţimi părea sfios.
Poveste
În pace, prin păduri şi printre şesuri, O mână de pământ eşti, aruncată
Când stăpâneau bătrânele eresuri, De care nimeni n-o mai şti vreodată.

CONVORBIRI LITERARE 69
Concav de lună.
Frunze ca palma,
Livia ONCERIU Mal spart de val,
Transformă în fulgi
Cîntec Stropii de-a valma,
Şi amintirile-n spumă.
Împotriva luminii Torid mi-e gîndul,
Obiectivul nu prinde, Suflarea mi-apasă
Scoarţa ce strigă Parfum de plumerii,
Zdrobită-n cuvinte. Linişte deasă.
Un cînt sărat pe buze,
Un gînd fără scuze,
O floare uitată, O dată în viaţă
Vîrtej de frunze.
Cărarea se-ncheie, Cetate fără ziduri,
Portativ în sol, Pulsînd în soare,
Diez de noapte, Aleargă inimă!
Şoapte bemol. E ziua ta.
Un valmeş de note O dată în viaţă
Se pierde cîntînd, Şiraguri de gene
Un singur receptor, Ascund mirare.
O boare de vînt.
Cuvinte de vis
Zbor lin,
Ecuator Clipa cuprind.

Fiecare val e o mare. Cine învaţă?


Albastru suprem, Ascunde senin
Nicio altă culoare. Riduri de vreme.
Urme de paşi Alungă declin.
Gata să piară.
Mii de fire
Grăunţe de aur,
Nisipul pe buze,
Mesaje în sticle,
Scoici la picioare.
Vele albe-n zare,
Nici o ţară anume,
Ecuator,
Şi veşnica vară.

Noapte la ecuator

Plutesc, zenitul e aproape.


Ating cu mîna norii albi,
Degete adună şoapte.
Şi văd cuvinte în eter
Roi de silabe, spuză,
Înaltul golului de cer,

70 CONVORBIRI LITERARE
CENACLUL USR – FILIALA IAŞI şi o singură moarte
nu taie de două ori.
Luminiţa POTÎRNICHE întâlnire ratată
în locul în care m-am întâlnit cu tine
ploaia care mă trădează lumina părea îmbătrânită şi stingheră,
rochii de înger nişte raze ceruite lustruiau obrajii
pe care n-am să pot unor trecători printre subiecte.
niciodată să le îmbrac. o paloare nefiresc de intensă
îmbrac ploaia asta murdară, s-a interpus între mâna mea
o trag peste cap şi forma umărului tău.
ca pe-un sac. cândva, visasem să mă reazem
mi se scurg trăsăturile, locului aceluia dureros,
baltă la picioarele mele pace cu tine să fac,
ochişorii, buzele, scorbură-n lemnul tare al înstrăinării.
sprâncenele a mirare dar ca şi până atunci,
şi nu numai. nu eram decât femeia din somnul tău
obraji, spume de zâmbete de după-amiază,
şi noroi chiorâş, o rătăcire neasumată.
pieziş, perpendicular pe rigolă,
uitatul de frondă, casă de spaimă
bezelele, genele. casă roşie cu pielea zbârcită,
mă spală ploaia asta de tot pe la colţuri se spun vorbe,
ce cu strădanie am strâns. ziduri tocite şi uşi urduroase,
plâns de cer ochii cârpiţi ai oblonului vechi,
şi cer de plâns. niciodată nu-i verde lumina,
gol de mister, bate în galben nisipul pisicii,
trag roba şiroaie. dungi tărcate are preşul încolăcit,
pe dedesubt, toarce lână putredă molia
trupul şi sufletul investită cu distrugerea.
tot o ploaie. dinastii de gospodari rataţi
răutăcios trebăluiesc prin dependinţe.
moartea nu taie de două ori activitate nevăzută,
la piaţă auzită doar de cine
oamenii îşi vindeau drujbele, vrea să doarmă la prânz.
durerea pe care au simţit-o perdelele se zăbreluiesc,
din greşeală, cuşca e făcută din lemne,
din naştere, în ele dospesc amintirile vopselii
din neputinţă. de ţinut carii tineri.
crengile de sub ei preşuri domneşti,
retezaseră, lungi, aducătoare de oaspeţi,
apoi picioarele. se destramă după un model ciudat.
şi ele s-au terminat. dau înapoi cei ce vin
s-au târât lichefiindu-se neanunţaţi.
pe asfalt. nechemaţii smulg cu dinţii
apoi s-au pus pe plâns încuietoarea de la cutia de scrisori.
ca să le crească alte picioare. lasă semn fiecare adormire,
dumnezeu nu i-a dat rost aşa se strică echilibrul.
de regenerare cade câte o pană
nici copacului din canarul zugrăvit pe perete
ce s-a uscat de prea multe ori. galben-lămâi.
nici beteagul daţi ziua de suflet
nu-şi poate încălţa umbra. s-o crească alţii.
doar aripi prin horn iese
din căptuşeala luminii dinăuntru. ultima fetidă respiraţie
numai de nu şi le-ar cosi. a celui ce a construit toate astea
vine vremea lanurilor coapte şi a murit.

P O E Z I E
CONVORBIRI LITERARE 71
P R O Z Ã

C ON FES
CONF ESIIUN
UN I

PODUL ARUNCAT ÎN AER


SAU CUM AM SUPRAVIEŢUIT NOI,
CRĂCIUNEŞTII
Boris CRĂCIUN

Mama povestindu-mi în 1972, înainte de la putere!), un jurnal intim al său, păstrat lîngă Biblie,
plecarea la Domnul: …Tu aveai un an şi patru luni. pe care fratele Victor Crăciun, scriitor, l-a publicat cu
N-ai cum să-ţi aminteşti. Dar isteţul de frate-tu, titlul LETOPISEŢ CRĂCIUNESC, dar titlul original,
Victor, zice că ştie totul. Avea pe atunci şase ani. scris caligrafic de tata era MEMORIU, datat 1974.
Taică-tu Iordache e fricos, nu-ţi povesteşte, băiete, Am reprodus şi eu, în cartea mea cu nr. 100 –
ascultînd Europa Liberă, crezînd c-o să vină ALMANAHUL SENECTUŢII, 2016, această scriere
americanii, să ne salveze de comunism. Se simte valoroasă pentru noi, în care vorbeşte detaliat despre
„vinovat” că e fugit din Basarabia, că ar putea fi viţa Crăciuneştilor din satul Cuza-Vodă, Slobozia
pedepsit de noii bolşevici, care ne conduc. Îi este Conachi, lîngă Pechea Galaţilor de azi.
teamă că tu, reporter guraliv, ai putea da în vileag, Ei, şi tata, făcînd Şcoala de Notari şi Şcoala
prosteşte, taina noastră de familie. De aceea nu îţi Superioară de Administraţie, cu patalamale în mînă,
mărturiseşte episodul cumplit, din viaţa noastră, cînd vine deodată la casa părinţilor Vanghele şi
oamenii lui Stalin au pus dinamită pe-ascuns şi au Marghioala, zicîndu-le ţanţoş:
aruncat în aer Podul Leuşeni - Albiţa, cu tot cu – Plec peste Prut, în Basarabia! Acolo îmi dă leafă
mulţimea de refugiaţi, căruţe, bagaje, copii, maşini, dublă şi-am să mă îmbogăţesc, plec!
tot ce era pe pod. O bubuitură infernală, care ne-a – Şezi domol, diavole! Îl cauţi acolo pe
asurzit. Norocul nostru, altfel eram oale şi ulcele! Scaraoţchi!? Nu te duce, holteiule, în gura lupului.
Abia trecusem podul, din Basarabia ocupată prin Basarabia asta ba-i românească, ba-i rusească, aşa
parşivul Ultimatum, în Vechiul Regat, România. În cum bate vîntul. E pericol, că Stalin o să şi-o ia
trăsura noastră, eram patru: eu, Iordache, Victor şi tu, înapoi, zicînd că-i a lui. Dacă te-o prinde rusul,
care sugeai la sîn, şi-ai tresărit la explozie, pornind să Iordăchiţă, în Siberia ai să ajungi. Rămîi în Regat!
plîngi. Fugeam din Basarabia ocupată de bolşevici, – Ba, mă duc, tataie…
pierdeam toată averea, 18 hectare pămînt, moară, Şi s-a dus. În 1933, s-a căsătorit cu o româncă
case, servicii; eram de-acum săraci, dar trăiam, noi basarabeancă, orfană din Cetatea Albă şcolită, ca
patru vieţuiam, nu muream înecaţi în Prut, rîul învăţătoare, la Şcoala Eparhială din Chişinău.
blestemat. Nu uita niciodată acea clipă sîngeroasă, Muncind pe ruptele, amîndoi au făcut avere la
cînd Dumnezeu, numai el, ne-a scăpat de năpastă… Durleşti-Chişinău, tata a fost şi pretor (şef plasă, deci
în administraţia românească), iar la invazia Armatei
Sigur, n-am uitat niciodată mărturisirea matale, Roşii, de la finele lui iunie 1940, tata a trezit-o
maică! … Şi acum, la senectute, cînd se apropie noaptea pe mama, trăsura cu caii înhămaţi era trasă la
Timpul Spovedaniei, reconstitui imaginar drama scară (ascunsese toporişca, pistolul, banii, bijuteriile,
familiei refugiate, persecutate şi umilite, asemenea ciomagul într-o tainiţă de sub lada căruţei), i-a spus
oropsită de invadatorii stepelor, precum toţi cei un că, gata, trebuie să fugă în România, altfel vor ajunge
milion de români din Basarabia şi Bucovina, care, de în Siberia, mama a înţeles pericolul care ne păştea; au
nevoie, şi-au părăsit casele şi au fugit pe drumul azvîrlit în trăsură merinde, valize, haine, au pus lacăt
bejeniei în Vechiul Regat, la 28 iunie 1940. la casă şi au hotărît: Da, fugim peste Prut, la Galaţi,
În văleatul 1974, cînd s-a prăpădit tata la ca să ne salvăm, altfel e de jale! Şi au fugit, cu noi,
Bucureşti, un an după buna mamă, fratele Victor a cei doi băieţi, singura lor comoară adevărată.
găsit printre acte tăinuite (încă se temea de comuniştii Noapte de vară. La lumina Lunii, tata dădea bici

72 CONVORBIRI LITERARE
cailor. Noi dormeam în lada căruţei, neştiutori. mamă Marghioală şi tată Vanghele, asta-i averea
Drumul pietruit de la Chişinău la Prut era înţesat de mea. Paraschiva, nevastă frumoasă şi iubitoare, care
căruţe, rar maşini ale timpului. Pîlpîiri de felinare, iar mi-a dăruit doi băieţi sănătoşi, toţi scăpaţi din iadul
ziua coloană imensă de români plecaţi într-un exod sovietizat. Asta-i averea mea scumpă ca lumina
biblic, de teama spurcaţilor de stalinişti antihrişti din ochilor. Vom lua viaţa de la capăt: eu notar, Paşa
URSS, care năvăleau cu maşinile lor ameninţătoare, învăţătoare. Acum ne primiţi la voi?
cerînd refugiaţilor să se întoarcă acasă. Dar oamenii – Cum să nu vă primim! a sărit de acolo bunica,
ştiau că„acasă” e, de fapt, arestul, trenul transsiberian luîndu-mă în braţe. Casa noastră e şi a voastră.
şi Lacul Baikal. Prohod na Sibir! Aşa că şi-au – Hai fie, dacă zice aşa Marghioliţa. Dar să-ţi fie
continuat drumul. Tata mai abitir şfichiuia caii. de învăţătură, Iordache: să-ţi piară gîndul urît cu
În fine, Leuşeni, înainte de Prut. Emoţie, Basarabia. Ursul rusesc, spun cărţile vechi de la Petru
înghesuială de căruţe şi pedeştri, dar şi maşini. cel Mare, a pus gînd rău Basarabiei noastre. Şi nu o
Sîntem pe POD. Trecem podul la Albiţa, în Vechiul va lăsa din gheare niciodată. Că aşa-i rusul hrăpăreţ
Regat. Părinţii sînt fericiţi de izbîndă. O izbîndă din născare. Şi ţarii, şi comuniştii, şi oricine-ar fi la ei
dureroasă. Mama mă strînge bucuroasă, pe capra sînt cuceritori lacomi. Mă tem că puhoiul stepelor,
trăsurii, mă sărută pe frunte. Îl sărută şi pe cel mare, hoarda lor, nu va putea fi oprită în vecii vecilor…
numit Vichi, iar tata îndeamnă caii spre Dealul Amin! Şi Dumnezeu să ne apere de antihrişti…
Huşilor. Gata, am scăpat de bolşevici! Avea dreptate bunicul.
Cînd trăsura se îndepărtează de rîu se aude
explozia despre care îmi povestea măicuţa. Victor a Post-scriptum norocos la această poveste
auzit-o. Se laudă şi acum că a văzut năpasta, cînd a adevărată… Viaţa de roman a familiei noastre a
întors capul în urmă. Ce era? Podul sărise în aer, cu continuat cu multe întîmplări, în regimul comunist, la
tot cu căruţe, cai, calabalîc, oameni, maşini. Morţii Cuza-Vodă, Pechea, Aradul Nou şi Ruginoasa, fiind
erau luaţi de unda Prutului blestemat. Muribunzii din consideraţi de toţi, cu jenă, „basarabeni”, deci
albie urlau după ajutor. Cadavrele cailor se duceau la refugiaţi cu biografie „pătată”. Şi totuşi, noi, cei doi
vale. Prăpăd şi jale. Iar criminalii care declanşaseră băieţi ai Crăciuneştilor, Iordache şi Paraschiva
trotilul, pus de ei pe furiş sub pod, rînjeau din (martiri ai refugiilor Basarabiei, furată de bolşevici)
ascunzătoarea lor sinistră, satisfăcuţi că ordinul am pus mîna pe carte, am muncit îndîrjit, după
Tătucului Stalin fusese îndeplinit. Nu numai la puterile noastre modeste, am isprăvit pe rînd Şcoala
Leuşeni - Albiţa, ci pe toată albia Prutului. Aproape Normală „Vasile Lupu” şi Filologia la Universitatea
toate podurile, multe, au fost atunci aruncate în aer, „Al. I. Cuza” Iaşi, am devenit ziarişti, scriitori,
ca să-i pedepsească pe refugiaţi. militanţi cu pana şi faptele ai mult chinuitului neam
neolatin de la Dunăre şi Carpaţi. Aşa cum au dorit
Ţi-am spus să nu te duci la Chişinău, băiete!... părinţii, meseria noastră a fost scrisul. Amîndoi,
Cînd am ajuns în satul de baştină al tatei, la Cuza- fiecare aparte, am scris mult, desigur prea mult! Şi
Vodă, Covurlui, după cîteva zile de peripeţii în plin doar am ştiut maxima: Non multa, sed multum. Poate
război, cu întoarcerea armelor, bunicul Vanghele aici am greşit. Ne-am risipit în nenumărate proiecte
Crăciun ne-o întîmpinat bosumflat, ţipînd la fecior: scriitoriceşti şi jurnalistice, editoriale. Am scris,
– Iordache-Iordăchiţă, cînd ai plecat, fără voia însumate, cîteva sute de titluri de cărţi, unele de
mea, în Basarabia, ţi-am spus, diavole, să nu te duci autor, altele redactate, ediţii îngrijite, literatură pentru
peste Prut, că acolo-i pericol mare cu ruşii. Salariu cei mici şi cei mari, albume, monografii,
dublu, îmbogăţire, hihi!, visuri, băiete. Ai făcut avere, dramaturgie, romane. Atîta am reuşit să facem ca
da, dar toată s-a dus pe apa sîmbetei, mai degrabă pe jurnalişti, scriitori şi slujitori împătimiţi ai neamului
apa Prutului ăsta blestemat. Unde-i averea? Cu ce te- românesc. De fapt, am fost norocoşi după episodul
ai ales, fiule, în atîţia ani munciţi în Basarabia? Ce cumplit al aruncării în aer a PODULUI DE LA
taci ca mutu? Ţi s-a dogit glasul? Zi! LEUŞENI-ALBIŢA atunci, în miez de vară 1940…
– Cu ce, tataie? a răspuns într-un tîrziu tata Aşa că, de-acum, putem să ne ducem liniştiţi
Iordache, trăgîndu-l pe Victor lîngă el, în timp ce dincolo…
mama mă ţinea pe mine, plodul, în braţe. Uitaţi-vă,

CONVORBIRI LITERARE 73
SOULTZMATT
Cornelia PETRESCU

Sînt 100 de Ani de atunci... armatele duşmane, Guvernul şi Casa regală


Pentru început, să ne aplecăm pe o pagină de refugiate la Iaşi, criza politică, foamea, lipsurile,
istorie! bolile, gerul, au făcut ravagii în rîndurile armatei
şi al populaţiei civile.
La intrarea României alături de Antantă în Trupul sfîşiat al ţării redus doar la Moldova!
Primul Război Mondial, vitejia ostaşilor noştri nu Dar, urmare a masării forţelor germane pe
a întîrziat să dea roade. Reîntregirea ţării într-un frontul de Est, Franţa care suferise greaua
stat unitar era visul tuturor românilor, atît a celor înfrîngere de la Verdun, reuşeşte să se redreseze şi
din afara, cît şi a celor din lăuntrul Arcului o Misiune franceză, sub conducerea generalului
Carpatic aflaţi de veacuri sub tirania austro- Berthelot, este trimisă în ajutorul României.
ungară. Înaintînd din Sud prin trecătorile Un nou val de patriotism însufleţeşte Armata
Carpaţilor, Armata română a cunoscut însemnate română sub conducerea generalilor Cristescu şi
victorii şi a eliberat o bună parte din Transilvania Eremia Grigorescu.
în zona Predeal-Braşov-Sibiu. Cîntecul: Treceţi Regele Ferdinand coboară în tranşee şi
batalioane române Carpaţii/la arme cu frunze şi însufleţeşte ostaşii promiţîndu-le pămînt, regina
flori/ Ne-aşteaptă părinţii, ne-aşteaptă şi fraţii/ cu Maria, cu ajutorul Misiunii franceze,
inima la trecători, intonat şi azi cu emoţie, organizează Crucea Roşie Română.
însufleţea entuziasmul patriotic românesc. Puhoiul german este stăvilit în bătăliile de la
Inamicul însă presează şi trupele germane, Mărăşti şi Mărăşeşti, unde luptă cot la cot ostaşi
sub comanda generalului Mackensen, atacă la români şi francezi.
Turtucaia unde înfrîngerea forţelor române, Ultimele încercări ale inamicului de
nesusţinute de Rusia conform convenţiei, este străpungere a apărării Moldovei au fost stăvilite
dezastruoasă. Duşmanul începe să preseze din prin sîngeroasa bătălie de la Oituz. Armata
Transilvania şi Armata română este nevoită să se română, mobilizată de generalul Grigorescu cu
retragă din teritoriile ocupate anterior. Apărarea cuvintele: Pe aici nu se trece! este victorioasă iar
trecătorilor peste Carpaţi se face cu multe jertfe, pierderile în rîndurile Armatei germane, obligată
fiind făcuţi prizonieri peste 30000 ostaşi români să se retragă, sînt importante.
(după un istoric alsacian). Mausoleul eroilor ridicat la Mărăşeşti în
Germania nu putea ierta intrarea României în memoria celor căzuţi la acele bătălii, adăposteşte
război ca aliat al Antantei, ceea ce explică (dar români şi francezi care şi-au pierdut viaţa în lupta
nu justifică) tratamentul inuman aplicat contra inamicului comun. Pentru ei se intonează
prizonierilor români, un imens număr dintre an de an, de ziua eroilor, emoţionantul imn:
aceştia găsindu-şi moartea prin înfometare şi frig Presăraţi pe-a lor morminte/ale laurilor foi/ Spre a
în lagărele de la Soultzmatt şi alte localităţi din fi mai dulce somnul/ fericiţilor eroi.
Alsacia, aflată în acea vreme în posesia
Germaniei. *
Drama României în acea perioadă a fost Nu ştiu cine îmi băgase în cap că alsacienii,
imensă. Înfrîngerea, capitala ocupată de care nu sînt nici nemţi, nici francezi, ar fi

74 CONVORBIRI LITERARE
persoane nu prea sociabile de aceea am fost destul au murit de foame şi frig în iarna anului 1917...
de suspicioasă cînd soţul meu l-a adus în casă pe Am întrerupt-o pe bunica mai întîi cu întrebarea
Jean Letz, alsacianul bărbos cu care am devenit, cine erau românii? Dînsa a scos din bibliotecă un
pînă la urmă, buni prieteni. Ne-am apropiat cu atlas vechi, care a rămas pînă azi o carte dragă
adevărat de dînsul după seara în care, în faţa mie, şi mi-a arătat locul României pe harta
şemineului cu flăcări dogorîtoare, ne-a povestit Europei. Apoi a răspuns şi a tot răspuns la de ce-
cîteva amintiri din copilăria lui. urile mele, despre România, despre război şi mai
– Mama mea era din Osenbach, un sat pierdut ales despre bunicul care a murit în luptele pentru
printre viile din Vosges, unde mi-am petrecut Moldova sub comanda generalului Eric Von
vacanţele la bunica. Cu camarazii de joc am Falkenhein.
descoperit odată, într-o vîlcea din mijlocul Întrebarea:
pădurii, un loc misterios unde ne plăcea să ne – Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti? a ieşit spontan
jucăm de-a haiducii. Cînd închid ochii, văd locul din gura soţului meu.
acela de parcă aş fi fost acolo ieri, un cimitir cu După ce a scormonit jarul de pe vatra
sute de cruci albe care purtau nume stranii pe ele, şemineului, Jean a răspuns scurt:
pentru că nu erau nici franceze, nici germane: – Oituz!
Drăgan... Anghel... Ion... Dobre... După o altă scurtă pauză în care şi-a dres
Oare auzisem bine? Nume româneşti pe glasul a continuat să-şi amintească din
crucile dintr-un cimitir din Alsacia? Un cimitir de povestirile bunicii pe vremea cînd el purta
români în Alsacia! Cum era oare posibil? pantaloni scurţi:
Jean nu ne-a lăsat să aşteptăm prea mult şi a – Cînd nemţii i-au adus pe prizonierii români
continuat: în lagărul de la Val-de-Pître, adică la Soultzmatt,
– Numele conspirativ de tîlhar pe care mi l-am bunica primise despre bunicul doar comunicarea
luat fără voia nimănui era Ion, André era Ilie... lui lapidară de dispărut şi aştepta neîncetat veşti. Cu
René care era căpetenia noastră şi astăzi se ocupă gîndul la dînsul bunica, vorbitoare de germană şi
de îngrijirea cimitirului de la Soulzmatt, îi franceză, a acceptat să fie interpret în lagăr. Astfel
spuneam Dobre... Bunica mea fusese învăţătoare a putut comunica odată cu un prizonier român
la Osenbach, era văduvă de război şi a crescut care vorbea bine franceza şi care i-a dat o imagine
singură trei copii printre care şi mama mea... Era despre cumplitele lupte din România şi a sfătuit-o
de o bunătate cum numai bunicile pot fi, nu mă cum s-ar putea obţine veşti despre bunicul
certa nici cînd veneam din pădure cu genunchii dispărut. Anii din spre sfîrşitul războiului au fost
juliţi. N-a ştiut că ajunsesem pînă la cimitirul din năprasnici, populaţia era vlăguită din cauza
pădure, care este destul de departe de sat, pînă lipsurilor, veştile cumplite nu conteneau, armatele
într-o seară cînd probabil printre strigătele noastre erau epuizate, deruta nu înceta... Atunci a venit şi
de joacă i-au ajuns la urechi şi numele noastre gerul cumplit din ianuarie 1917. După ce a văzut
conspirative. In seara aceea m-a iscodit pînă cînd prizonierii români scoşi la muncă în plină iarnă pe
i-am spus cine erau Ilie, Dobre şi Ion... I-am un frig năprasnic, bunica a fost atît de zguduită că
mărturisit că ne luptam cu boşii şi îngropam nu s-a mai putut duce acolo. Erau, bieţii oameni,
victimele în afara cimitirului din vîlcea unde nu nişte schelete care abia îşi tîrau ultimul suflu de
mai era loc, atît de multe erau crucile care purtau viaţă, oblojiţi în zdrenţe rigidizate de ger... In
pe ele nume ciudate… Atunci bunica a căzut pe primăvară, în locul cu pricina, erau numai movile
gînduri şi s-a întristat, dar copilul curios care de pămînt înconjurate cu sîrmă ghimpată. Azi
eram a început să o hărţuiască cu întrebări. Nu a acolo, la Soultzmatt, se află cimitirul eroilor
rezistat mult insistenţelor mele şi mi-a povestit că români...
pe locul cimitirului fusese un lagăr german în Intervine soţul meu, căruia emoţia i-a
care au fost închişi sute de prizonieri români care pigmentat vocea, mai mult ca de obicei, cu

CONVORBIRI LITERARE 75
inconfundabilul accent românesc: gură cu dinţi albi, aliniaţi ca nişte soldaţi la
– Bunicul meu, care era sergent major, a luptat paradă.
şi dînsul în anul 1917 pe linia Mărăşti-Mărăşeşti Am păşit fără nici o vorbă printre coloanele
şi a fost camarad de arme cu ostaşi francezi... A care încadrează intrarea, îndreptîndu-ne spre
avut şansa să supravieţuiască flagelului şi a fost crucea zveltă care le străjuieşte pe cele mici şi
decorat cu Medalia Militară de Preşedintele albe sub care odihnesc fraţii noştri.
Republicii Franceze. Vino să îţi arăt brevetul pe Am citit şi recitit cu emoţie placa
care l-am înrămat şi l-am pus pe perete la loc de comemorativă:
cinste…
CEI 687 PRIZONIERI DE RĂZBOI ROMÂNI
* CARE DORM ÎN ACEST CIMITIR
Am aşteptat cu nerăbdare acel 1 mai cînd am SÎNT MORŢI
avut cîteva zile libere şi am putut urca spre DE FRIG, PRIVAŢIUNI ŞI TORTURĂ
Alsacia. DIN IANUARIE PÎNĂ LA FINELE ANULUI
Primăvara era în deplinătatea frumuseţii şi 1917
purităţii ei. După lungi şi nu prea plăcuţi kilometri
pe autostradă ne-am pierdut pe drumeaguri de ţară Ne-am recules cu greu pentru a citi numele
printre lungi şiruri de viţă de vie care începeau să înscrise pe crucile albe: Stan Ion, Pandele Ilie,
poarte haine de-un verde luminos. Prin fereastra Drăgan Gheorghe, Dobre Constantin... Şi iar Ioni,
deschisă vîntul aducea valuri de parfum delicat de Neculai şi Văsii...
floare de viţă de vie pe care, ascunsă discret în Ne-am oprit în vecinătatea zidului care
verdele podgoriilor, n-o puteam distinge cu înconjoară cimitirul, unde o statuie albă stilizată,
ochiul. înduioşătoare prin simplitatea ei, înfăţişează o
Într-o mică intersecţie de drumuri de ţară, o femeie.
săgeată cu o inscripţie abia vizibilă: Înscrise pe piatră, cu litere minuscule, doar
SOULTZMATT- Cimetière des heros roumains. trei cuvinte:
Am urmat drumul indicat de săgeată şi peste
scurt timp marea de podgorii s-a pierdut în cea a Monumentul mamei soldatului
pădurii, înveşmîntată şi ea în haină de primăvară.
Drumul urca în spirală strînsă, capătînd sclipiri de Am îngenunchiat pe piatra încălzită de soare şi
argint atunci cînd razele soarelui se fofilau printre picături nechemate au udat picioarele mamei care
copacii care se îndesiseră. nu a putut stropi cu lacrimi mormîntul fiului ei.
Nici un picior de vietate, nici un zumzet de
motor. Te puteai crede într-o altă lume şi în alt *
secol, nimic nu amintea de viaţa trepidantă a În anii din urmă se organizează la Soultzmatt
oraşelor lumii în care trăim. Nu ştiu prin ce festivităţi în memoria ostaşilor români care
miracol chiar şi penibilul zgomot al bătrînului odihnesc în glia alsaciană. Se întîlnesc acolo
nostru automobil şi-a pus o surdină. Mi se părea reprezentanţi ai diasporei române din Europa,
că plutim prin masa de verde crud ca un vas oficialităţi, francezi care iubesc România… Dar
fantomă care vrea să întîlnească orizontul pe o printre ei nu sînt şi mamele celor care nu şi-au
mare fără valuri. găsit odihnă în locul cu verdeaţă de acasă.
Drumul s-a terminat într-o poieniţă care te Şi pentru ei nu se intonează imnul de la
face să te crezi Pe-un picior de plai... Pe-o gură Mărăşeşti care face să vibreze mereu şi mereu
de rai... sufletele româneşti.
Am coborît în tăcere şi abia atunci am văzut Saint-Laurent-du-Pont
cimitirul pierdut în vîlceaua din pădure, imensă Ianuarie 2017
P R O Z Ã
76 CONVORBIRI LITERARE
C R O N I C A L I T E R A R Ã

ANGELA FURTUNĂ,
DE LA ILISOS LA STALINGRAD
Cristian LIVESCU

„întinde mîna şi înhaţă sufletul potrivit pentru acelaşi fir ca la Constanța Buzea. Nenorocul de
tine” a fi victime ale unor parteneri, neloiali cu ei
Întîrziată în debut este Angela Furtună (n. 19 înşişi şi cu cei din jur. Oamenii histrionici nu

CRITICA POEZIEI
iunie 1957, Suceava), venind dintr-o familie cu sînt parteneri ce pot face familiile fericite în
tradiţii intelectuale şi militare, cu fapte de eroism în iubire... Noroc că, fire cerebrală fiind, am
ambele războaie mondiale. Mai avea trei fraţi, dar înțeles la timp cît de tragic e totul, dar nu am şi
aceştia se sting timpuriu unul după altul, nu fără să luat-o în tragic. Am lăsat sentimentele
lase traume, curmînd părinţilor posibile nostalgii pe tragicului pentru opera literară şi pentru
plan cazon. Va vorbi mai tîrziu despre „crizele de pictură. Viața trebuie trăită aşa cum vine,
singurătate asistată” ale copilăriei şi despre „formele pentru că rostul ni-l dă Dumnezeu, dar
invizibile de identitate”. Muzele o răsfaţă de la 4 ani, înțelegem asta mult mai tîrziu.” Studenţia
cînd compunea poezii, vorbea franţuzeşte, picta şi prelungită i-a favorizat cunoaşterea la pas a
lua lecţii de pian. Ambiţioasă, cu temperament de Bucureştiului, folosită mai tîrziu în creaţie, ca
învingător, şefă de promoţie în anii de şcoală, intra în decor predilect al multor poeme.
categoria de succes a copiilor-minune, aşa-zis După ce o vreme s-a limitat la registrul
supradotaţi. Cum s-a întîmplat însă în multe cazuri minor, exersînd haiku-ul, a fost îndemnată să
similare, asemenea inşi cu explozie precoce pornesc se ia în serios ca poetă de către Constanţa
în carieră cu aspiraţii şi idealuri înalte, pe care viaţa Buzea, la rubrica Poemul cu scrisoare din
lumii, în cinismul ei autoritar, are grijă să le destrame „România literară”, nr. 4/ 1997. Aşa încît, la 40
sau să le înfrîngă rînd pe rînd. Între artă şi ştiinţă, ea de ani, prinde curaj şi reuşeşte să debuteze
va alege nu fără dificultăţi calea din urmă, dornică să editorial, cîştigînd marele premiu la Festivalul de
intre în sferele savante, licenţiată în Geologie şi literatură „Tudor Arghezi” din Tg. Jiu. Prizonier în
Geofizică, Universitatea Bucureşti, promoţia 1984. Ego (1997) şi Metonimii de word-trotter (1999) sînt
Ca studentă, a rămas fidelă vocaţiei sale tainice spre volume cu o sinceritate îndrăzneaţă, de şcoală
arte: „Citeam aproape non-stop, şi mai era şi scrisul, optzecistă, dar şi cu orgoliul căutării unei alte
încă foarte ascuns. Încă nerevelat. La ce bun, îmi modalităţi de confesiune lirică, mai agresivă,
spuneam, să încerc să public sub dictatură? Nu eram conflictuală, angajată pe un imaginar cîmp de luptă,
capabilă să bifez rigorile cenzurii din epocă. Aşa că care să scoată fiinţa concretă din faldurile ei
am preferat să-mi amîn sine die destinul literar.” teatralizante. Va fi marcată de această întîrziere în
(Dintr-un interviu luat de Angela Baciu) A fost şi debut, ce a făcut-o să nu-şi găsească lesne locul într-
perioada unei puternice deziluzii pe plan sentimental o promoţie sau mişcare anume, fiind – cum singură
şi în această privinţă va descoperi mai tîrziu se determină – o autoare care „şi-a definit cu greu
asemănări de destin cu autoarea Agonicelor, cea care traiectoria şi destinul literar, rămînînd o figură
îi va da curaj să debuteze în poezie: „La vîrsta solitară, marginală şi singulară (!).” Între 1990-2015,
aprinsă, eu am iubit, dar nu am fost iubită sincer la ca mulţi alţi risipitori de energii romantice, implicaţi
rîndul meu. Am dat peste un histrion. Asta distruge în tranziţia spre brava democraţie, a făcut jurnalism
cuplul. Cum se spune, nepotrivire. O poveste cu cultural şi de opinie, scriind la tot felul de publicaţii.

CONVORBIRI LITERARE 77
Se consideră exilată în zădărnicii şi în propria cu adevărat, uneori, lumea Est-Europeană pare o
poezie, luînd-o ca model pe Monica Lovinescu, „cea tragică pierdere de timp, de oameni, de energii, şi de
mai importantă figură feminină din literatura exilului ce pe străzile noastre adesea, în nopţi paradoxal-
românesc”, în memoria căreia a organizat un polare, Răul îşi toarce liniştit poveştile
simpozion anual, în duplex Suceava (Fălticeni) – cutremurătoare despre Cei Buni ce trebuie să
Iaşi, concomitent cu o laborioasă teză de doctorat pe moară…” (v. artic. Acei români şi originile Răului,
seama „doamnei de fier” a cauzei Est-eticei. „Bucovina literară”, nr. 7-8/ 2002). Se află aici cîteva
Preocupată de iudaism, de dialogul între credinţele din obsesiile autoarei, care se intensifică în poezie, şi
religioase şi admiratoare a literaturii evreilor ele pot fi reperate chiar în volumele iniţiale: senzaţia
originari din Moldova, a lui Paul Celan (1920-1970), de „a vedea fantome”, în lumea reală, pe stradă, în
aflăm că a suferit atacuri antisemite din partea unei imediat; calitatea Est-Europeană de a irosi, a epuiza,
reviste de cultură (!), ceea ce a făcut-o să repete, ori a istovi energii îndelung reprimate, într-o captivitate
de cîte ori are ocazia, că provine dintr-o familie cert vinovată; în sfîrşit, o fenomenologie a Răului, aflat
ortodoxă. S-a retras între timp ca bibliograf şi printre „bunurile simbolice” care ne înconjoară în
cercetător la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” din mod curent.
Suceava. Reticentă în prietenii, se crede o victimă a Sînt constante pe care poezia Angelei Furtună le
bîrfelor şi coteriilor literare de provincie. va ilustra în volumele următoare, Primul Kaddish
(„Psihologii spun că lumea artiştilor a dat cele mai (2002, Ed. Dacia), Poemian Rhapsody (2004, Ed.
multe crime, de imagine sau reale, comise din Axa), Îl văd pe Dumnezeu şi nu mor. Vieţile mele
invidie şi din gelozie.”) nesfîrşite. Elegiile Estului sălbatic (2005, Axa),
Post-hipnotice (2013), Misterele de la Ilisos (2015),
„a muri este, între altele, o răsfoire pripită şi Primul meu Kaddish (2016), Elegiile de la
aleatoare a universului” Stalingrad (2016), Elegii din Infern (2016), Eşti
„Poezia asta este: literatură ca elixir şi ca leac pregătit să te apropii de goliciunea unui suflet
miraculos.” Angela Furtună pune în pagină un efect (2016) – o poezie din ce în ce mai tăioasă, incapabilă
prin care închipuirea, fantasma, fictivul „intră” în de afectări mondene sau băltind în epitete voioase, ci
real, prind consistenţă vitală, halucinează împreună mereu iubind o libertate expresivă, cîştigată chiar în
cu realul. Mi-a atras atenţia mai de mult această interiorul spectacolului confesiv, împărţit în scene
iscusinţă de a împreuna mesaje şi „straturi” de trăire „tari” şi situaţii explozive. Într-adevăr, discursul se
diverse ca provenienţă, într-un articol consacrat unui naturalizează într-un registru de surdine şi izbucniri,
mare savant şi ezoterist, „şeful de promoţie” al de observaţii controlate şi gesturi impetuoase, de
şaptezeciştilor, unde spune la un moment dat: „La 11 bravade şi seducţii insolente, fără a ignora o anume
ani de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu, simt tehnică de a crea ficţiuni sufocante, psihodrame în
nevoia să migrez dinspre aparenţă spre realitate: mi care vinovăţia ia locul fricii şi amîndouă acţionează
se pare că îl zăresc pe Ioan Petru Culianu aici, în Est, într-o arheologie a identităţii.
pe stradă. Logica îmi spune totuşi că el nu poate fi
aici, din moment ce a fost asasinat, şi că există mai „visînd să mori tînăr, nu vei muri niciodată.
multe ipoteze care ar putea anula această visînd că nu poţi muri, nu vei şti să iubeşti”
contradicţie: (1) am confundat pe altcineva cu Există un crescendo al aroganţei în a agresa
savantul asasinat; (2) am fost informată greşit cu supremitatea universală, îndrăzneală învăluită în
privire la moartea lui; (3) am văzut o fantomă. Mai patetism temperamental, care împinge furia uneori
departe, alte dovezi, alte judecăţi privind delirantă într-o zonă a blasfemiei. Poeta găseşte zeci
noncontradicţia, inconsistenţa şi probabilitatea, de definiţii date Estului, loc blestemat în care
alături de opiniile generale, privind modul în care înfloresc laolaltă rugile ermiţilor şi comenzile
operează natura Răului, mă vor ajuta să integrez demonice ale dictatorilor: „estul este un punct
această experienţă bizară, mă vor ajuta să integrez cardinal de unde/ răsare, senzuală, moartea”; „estul
acest discurs ilogic al Răului, ca şi triumful lui era un deşert pe care barbarii utopiilor înscriau/ fără
asupra raţiunii. Dar, din fericire şi din nefericire în încetare discontinuităţi”; „estul izbucnea în noi ca o
acelaşi timp, mă vor invita să încerc a înţelege de ce, pandemie/ de ciumă prin implozie”; „spasmul

78 CONVORBIRI LITERARE
estului, prin/ care femeile expulzează copiii direct în anticipează realitatea, că tezaurizează în adîncurile ei
celulele bine păzite”; „estul ca mediu de imersie hieroglifa unei epoci, că este un leac împotriva
schizoidă”; „ce cauţi în estul sălbatic şi ideologic?”; neantului – asta poziţionează poezia, mai ales în
„deşertul estului plin de călăi”; „intram adînc în lumea de azi, ca frenezie iniţiatică, din ce în ce mai
mrejele estului şi mereu mă rătăceam”; „estul este greu de autentificat mesianic şi de făcut dreptate cu
tot/ mirosul tare al propagandei, găinaţul, flegma”; ea. Prea expuse, prea făţişe, prea clamoroase sînt şi
„deconstruirea estului prin deus otiosus”; „estul mi discordiile încinse cu „omul nou de gulag” sau cu
se încolăcea în jurul frunţii, coroană de spini”; „estul „urmaşul său direct,/ globalistul multicultural de
mă aspira în trompa lui de catifea roasă, plină de periferie”, interesante ca retorică, dar fastidioase ca
molii”; „estul este doar un accident, o noapte poezie, chiar dacă autoarea noastră ştie să aştearnă o
petrecută într-un hotel prost de la marginea grimasă, exact atunci cînd expozeul devine
oraşului”; „intram pe furiş în est/ cuprinsă de impropriu: „un transplant de identitate, vă rog, şi un
moliciunea şi căldura micii eternităţi”; „cadavrele implant de silicon mamar plus/ fesier şi labial, plata
estului. nostimadele morţii solubile în plăcere”; pe loc./ identitatea mea culturală este dumnezeul
„eternitatea estului era o mlaştină plină de dejecţii/ meu./ – acuzată angela: cine este dumnezeu?”
închisoarea împărţită în parcele de filozofie marxist- Stindardul rebel al optzecismului supravieţuieşte, fie
leninistă”; „estul autist mă absorbea în claustrare”; şi pe tema identitară, la Angela Furtună şi războiul ei
„estul totalitar rezumat pentru generaţiile cu buricul cu ideologiile în citate discrete de „judecăţi politice”,
gol şi creierul spălat”; „estului nu i se cere iertare”; sau sugerate de exegeza gnozelor din Culianu,
„încleştaţi într-o psihodramă a estului misogin etc. merită urmărit pînă la capăt. Poezia Angelei Furtună
Dintr-o obsesie a ideologiei care ucide, Estul ţine de o identitate puternic ultragiată.
devine la Angela Furtună un spaţiu al maleficului, al
Răului interiorizat cu care nu te poţi măsura oricum „fiecare pagină este povestea unui martir
dacă îţi iei ca aliat resemnarea, ci trebuie să faci apel alungat în exil”
la armele vechi ale magiei şi ezotericului, ceea ce şi Cartea care i-a adus comentarii inadecvate
explică atitudinea autoarei: citarea destul de Angelei Furtună, primul kaddish (2002), reluată cu
ambiţioasă a unor frînturi din textele cu încărcătură revizuiri în 2016, cu un titlu uşor schimbat, posesiv,
ocultă, începînd cu Corpus Hermeticum, continuînd primul meu kaddish, oferă cîteva texte temerare,
cu Cabbala sau Sabbatai etc. Mai mult, spaţiul aşezînd-o pe autoare în falanga dură a optzecismului.
acesta intens demonizat care şi-a dat întreaga măsură Kaddish-ul este o cîntarea liturgică iudaică de
în secolul trecut, emană şi astăzi „eternităţi paralele”, preamărire a lui Dumnezeu, rugăciune intonată de
„libertăţi în claustrare”, „măcelării şi altare”, obicei în aramaică, la sfîrşitul slujbelor din sinagogi.
„moarte prin servicii speciale”, „fragilitatea În afară de lauda adusă transcendenţei, el exprimă
cuvintelor ce nu-şi mai încap în sens” şi cîte altele. dorinţa venirii neîntîrziate a lui Mesia, urmată de
Explicaţia? – „răul venea mai mult din noi, prin învierea celor morţi, ceea ce îl duce înspre doxologia
tăcere. oameni invizibili, marionete care ne/ funerară. E o zonă pe care o speculează poeta
înşiruiau pasiv visători de-a lungul informaţiilor…”. suceveană, văzînd în kaddish un mod de a sta la sfat
N-am să trec cu vederea un număr de poeme anoste, cu îngerii, rugăciunea nefiind altceva decăt o lentă
plictisitoarea, în forma unor articolaşe de ziar, cu iluminare de sine, comuniunea cu raza sfîntă: „sînt
trimitere la „traumele colective”, comentate şi răs- nerăbdătoare să văd/ difracţia mea,/ cum un cuvînt
comentate în presa încinsă de după revoluţie, teme simplu/ se descompune în raze/ şi se întoarce fără
pe care le găsim acum reciclate. Şi asta pentru că mofturi la Dumnezeu// cu scintilaţii lente/ zilele mi
Angela Furtună crede mult în „arma poeziei” (arma se desprind de retină/ crini ai unei îngîndurări
secretă, cum o numea Eugen Jebeleanu), în virtutea necunoscute în oglinda apei/ către abis/ printre
poeziei de a fi, fie şi în tranşeele holocaustului, ierburi interioare/ cînd mi se pare că pipăi realitatea/
„arma de care dictatura se teme cel mai mult”, lucrul într-o nouă dimensiune/ niciodată revelată,/ iar
discutabil dacă ne gîndim la cît de tare le-a păsat gîndurile mele se dilată deasupra/ tuturor stărilor de
puternicilor zilei de ieri şi de azi, de această fragilă panică/ precum un peisaj psihic/ înstrăinat...// mă
aromă de fum care se ridică peste cetate. Că poezia risipesc în toate numai privind/ cum mă descompun

CONVORBIRI LITERARE 79
în culori/ sînt vie şi renasc în întuneric...” (colind lucruri care se află anume în mintea mea”), deţine
pentru poarta cea îngustă) Departe de a aborda lexiconul conceptual necesar cu care să realizeze
maniera mistică a kaddish-ului, multe texte vorbesc această aventură în viaţa profunzimilor, se consideră
în fond despre descoperirea tărîmului ascuns al în stare să surprindă „tot ce-i rămîne memoriei după
poeziei, bucurie produsă în etape celor aleşi. Izolarea hipnoza care îl reduce/ la absurd pe cel cu adevărat
în rugăciune devine o cale de pătrundere în liber”. Altfel spus, simte poezia, dar mai ales gîndeşte
necunoscutul lumii: „Doamne, tu spui că eşti mereu poezia. Două ipoteze de lucru îi animă demersul: că
altcineva,/ poate un viezure, un cîntec de corb sau un omul n-ar fi altceva decît „o vietate urmărită de
kaddish,/ cînd susură în jurul unei inimi,/ poate că cuvinte, cum nişte porunci iraţionale”; şi că sîntem
eşti umbra de pe chipul meu.../ poate că Tu eşti un „un cuib plin cu fiinţele noastre transgresive”,
sceptic grec/ îndopat cu ipocrizie/ cînd eu nu sînt activate de starea hipnotică. Conform acestei viziuni,
decît un copac de frig...” (Doamne, de ce spui că eşti poetul e un ins care fuge de lume, o priveşte fără s-o
un sceptic grec?) Poeta pune la treabă o demonie vadă neapărat; el vede ceea ce alţii n-au cum să vadă,
senzorială care vine dinspre vizionarismul vital, invocînd „un teritoriu de apărat identităţile rătăcite
solicitat să palpite spre a „trezi” misterul din prin puterea imaginarului”, încît poezia sa devine o
latenţele lui profunde: „într-o bună zi lucrurile vor perpetuă ameninţare a unei forţe necunoscute:
începe să plutească/ noi ne vom scufunda în „poetul nu scrie cu mintea,/ nici cu umbra,/ nici cu
amintirea lor/ într-o zi nu vom mai fi una/ legăturile amintirea celor ce îl hărţuiesc,/ poetul este un
dintre noi se vor frînge.../ iar fiecare va visa în mecanism de simplificări/ un metabolism/ compus
universul lui/ tu vei aduce vorba despre maturitatea/ din asimilări de nuanţe şi dezasimilări de fiinţe/ între
sînilor mei aroganţi ca despre un document politic,/ moarte intensă şi viaţă intensă,/ un fugar,/ un anarhist
iar eu, din culcuşul meu de mătase, voi revedea generos...// dacă e aici, poetul e un stilist orgolios, un
trauma/ de a fi mereu lucidă – ca să ne vindecăm erou ce stă cu spatele la lume/ răsturnat şi secret,/
reciproc...” (spune-mi ce trebuie să ştiu...) Nu lipsesc înainte de a fi poet el a avut nouăzeci şi nouă de
secvenţele şocante, ducînd poezia spre eseu, de felul: meserii/ noăuzeci şi nouă de încercări de a răstălmăci/
„eu sînt doar o particulă a estetosferei şi port în mine toate stările unui vis încă nevisat.../ laolaltă cu
forţa gravitaţională/ a artei ca pe un ovar...” (!), sufletul/ precum o înstrăinare bizară...// astăzi e
„poezia ca închisoare colivie de cuvinte”, „o niciodată, aici e nicăieri;/ e un fel de a fi al poetului/
singurătate nefecundată de polenul gnozelor”, un fel de a începe sugestia trans-hipnotică/ printr-o
„limbajele noastre au trecut pe pilot automat”, viaţă de rezervă” (despre rostul îndepărtării de
„granulaţia înspăimîntătoare a halucinaţiei”, „anii ceilalţi). O nestăvilită ostentaţie vine să sugrume
optzeci au reinventat trandafirul negru al paleo-ego- lirismul. Multe poeme sînt „halucinaţii treze”, scene
ului”, „prăbuşirea unui om în mintea narcisică”, „îmi improvizate sau posibile între vis şi viaţă, între viaţă
place să simt globulele orange ale sunetului de tubă” şi decupaje de lectură, între două istorii, şi se petrec
(?!); „pisica albă îşi va lipi/ urechea de vocea lui în plină stradă, cu „arătări” în piaţetele Bucureştiului,
Marcel Iureş pitită ca o bombă în cutia radioului” a căror topografie poeta le ştie bine, forme de a
etc. Cum autoarea însăşi recunoaşte, poezia aceasta întreţine poezia într-o lume ce duce cu ea oroarea şi
suferă de o „mistică zbuciumată”. frica de poezie: „zero civilizaţie/ zero impromptu cu
îngeri/ foştii vecini din Strada Fetii/ acum îi zice
„totul, vă spun, vine din muzică, nelinişte şi Profesor Ion Bogdan/ colţ cu Strada Caragea Vodă,/
metafizică,/ purtate ca armură a poeziei” la joncţiunea dintre Dorobanţi şi Polonă,/ apropiată
„Să locuieşti într-o carte ce se scrie singură”, de strada şi Biserica Precupeţii Vechi...”; „nimeni nu
căutînd adevărul fiinţei lăuntrice, reprezintă resortul mai poate să calce pe pavajul/ fin de altădată, nimeni
volumului Post-hipnotice (Timpul, 2013), poate cel nu mai vede/ drumul drept de la Uranus către fostele
mai ambiţios al Angelei Furtună, închipuind o Arhive ale statului, demolate,/ mănăstirea Mihai
călătorie la originile poeziei, acolo unde „singura Vodă mutată şi ea împreună cu clopotniţa/ pe strada
viaţă permisă este exilul, ca semn al dezmeticirii – Sapienţei, la 300 de metri mai încolo, într-o altă
muguri din Ucronia Divină”. Are experienţă („sînt istorie/ cîrligul arhitectural dintre fosta şcoală

80 CONVORBIRI LITERARE
românească şi Liga culturală, prin Splai, unde urcau/ în misterele de la ilisos (Vinea, 2015), volum
mirosurile fetide de Dîmboviţa, policlinica azi veninos, atestînd un fel de răzleţire a autoarei de
abandonată, casele rămase cu ochii scoşi...” (deîndată grotescul lumii barbare de azi, inclusiv cea artistică.
ce au pus cadavrul pe pămînt) Ilisos este numele rîului atenian pe malurile căruia se
Poemele devin aluvionare, dilatate de locvacitate, plimbau desculţi Socrate şi Platon, mai nou devenit
acumulează verzi şi uscate din „gloria cuvintelor”, un însemn masonic. Aici e vorba de apa în care
uită promisiunea iniţială, rătăcind în labirintul „poetul se aşează ca o scoică”, martor neştiut şi
citadin, dar „scapă” şi destule nestemate, argumente incomod al schimbărilor abuzive din jur: „privesc de
despre miracolul formării filonului poetic, frînturi şi sus ochiul de apă/ în care bolboroseşte flacăra minţii/
reflecţii existenţial-textualiste (puse în seama unor amestecată cu flacăra inimii:/ cînd vine moartea să se
cerşetori, căruţaşi, inşi pauperi sau beţivi, la colţ de adape la cer/ ochiul de apă se tulbură”. Imaginea îşi
stradă!) din pivotul psihologic care contează cel mai are tîlcul ei. „Noul val” dezamăgeşte la culme, fiind
mult în demersul autoarei. Ea inventează şi un virusat fără leac de politică, susţine Furtună în
concept, cosmodernitate, pentru lumea de libertate a maniera sa pamfletară; un „sanatoriu de anxioşi”,
fiinţei, „un tot inaccesibil, dar atît de prezent/ în unde au dispărut sentimentele de prietenie şi de
stările de trezire –/ singurul narcotic care te ajută să solidaritate: „noul val e format/ din embrioni
trăieşti pînă la capăt”. Pe seama sa îşi dezvoltă flămînzi/ plus femei carnivore ce se dau în vînt după
speculaţia: „cealaltă lume e mai puternică decît măduvă/ bărbaţi de consum – mediocri şi asasini cînd
sinele/ şi decît platoşa mea.../ cealaltă lume veghează, sînt în turmă –/ numai cîte unul, însingurat, mintos şi
neîntrupată”, „călătoria a început pe pămîntul erotic/ atîrnă greu de goliciunea uscată/ creierul stors
nevăzut/ căci pămîntul orb/ din text a căzut/ şi astfel de alcool/ sau de ideal// sînt atentă la ochii lor, prinşi
cuvintele s-au arătat/ ca nişte minţi lucrătoare...”, în smoala unor linii/ de machiaj politic.../ nu e o lume
„moartea nu e viaţa aşteptată, ci răstimpul cînd de prieteni/ nu e o plajă plină cu trupuri de marmură/
misterul e luat asupra sinelui”, „eu stau în adevăr cu ci e un sanatoriu de anxioşi/ deviaţi şi fanatici/ pentru
veşmînt celest/ o tăbliţă neagră într-un cerc”, care cel mai probabil eveniment cultural/ e sosirea
„moartea nu ne răpeşte de lîngă umbră, ci ne redă unui stol de email-uri şi de sms-uri/ ori beţia din ziua
jumătatea imaginii întregind ficţiunea”, „răul nu este de salariu la mall...” Vocea s-a înăsprit, tonul s-a
substanţa ce arde precum focul/ nici mintea noastră radicalizat, discursul acid e mai direct şi inflexibil.
nu este binele suprem şi veşnic”, „moartea se varsă în Vrea să facă ştiută neapărat experienţa unei generaţii
oglinda memoriei”, „culegem din noi fărîme de căreia cursul istoriei i-a trădat idealurile: „sînt o fiinţă
lumină/ săraci/ părăsiţi de cuvînt”, „moartea din toate a împotrivirii/ la fel cum ţărmul sprijină/ dansul
părţile venind/ cum picăturile ce dilată memoria unui oceanelor/ pentru ca grădina nopţii/ să rămînă
deşert”, „dominaţia delirului şi a convulsiilor într-o înflorită// nu-mi veţi lua niciodată/ miile de cuvinte
eră/ care se interoghează asupra destinului său”, „şi-a cu ochi de ghepard...”; „înăuntrul meu/ se află atît de
alimentat singură o mitologie a lumii derivată din mulţi vorbitori de poezie...”; „scriu pentru că vreau
viaţa sentimentală a cuvintelor”, „doar viaţa e făcută să-mi amintesc/ cît mai multe detalii despre felul în
din curgerea numelor tale veşnice către luptă/ starea care a/ înnebunit lumea/ înainte ca eu să îmbătrînesc
simţurilor negate de gînduri”, „ea/ vocea ascunsă/ în şi/ să fiu dementă”. Revolta nu-şi ascunde fiorii de
corp/ în cuvînt/ în mişcare/ în psalmul sunetului zădărnicie, ascunsă în murmur de talaz sau în blana
invizibil/ ferecat într-un tainic monolog...” Cum se poeziei cu incisivi de felină: „în curînd voi împlini 60
vede, poezia preia monologul iniţiat al fiinţei, de ani/ dar deja mă lasă inima, mintea şi cuvintele,/
aglomerare de secvenţe din spectacolul lăuntric. căci în fiecare poet este un suflet care se scrie pe sine
unul din amintirile tuturor/ pentru a le arăta celorlalţi
„mai nou am devenit vînatul delicios/ pentru că misterul timpului/ ca şi cameleonica istorie/ sînt o
fiarele globalizării” formă de imbecilitate.../ mai nou, hipnoza de mase
O temă predilectă, anume că poezia e singura care difuză în revoluţiile tv şi web a/ rezolvat ce era de
poate produce comunicarea perfectă a adevărului, rezolvat, toată lumea simte/ că a devenit un depozit
temă ce pune în discuţie condiţia scriitorului, revine de interdicţii şi un gadget ataşat unui/ unic creier

CONVORBIRI LITERARE 81
comun, iar asta e ceva ireversibil/ cum cancerul sau ceaţa traseelor ritualice ale versului: „m-au îngropat
implozia dirijată...”: şi mai departe: „ceea ce se de viu şi mi-au spus că sînt/ prea-bunul sacrificat,/
întîmplă azi cu umanitatea/ e un genocid asistat prin bun şi nebun am fost, dar am învăţat în cămaşa de
sugestie/ adică un mare episod de alienare colectivă, forţă/ a pămîntului străin să spun adevărul şi cu el să
venind din masochismul/ pe care omul actual l-a mă vindec/ iar răstignindu-mă de ţara mea furată, am
dobîndit ca efect secundar al unui hedonism/ fără ales rănile voastre/ ca pe o limbă de exil vorbită la
frontiere injectat în omul de consum.” (înainte de a Stalingrad/ de sergentul Ion cu evanghelistul Ioan;/
îmbătrîni...) Avem de a face, neîndoielnic, cu o căci voi, care aveţi impresia că lumea de-abia începe,/
conştiinţă lucidă care ţine să fie prezentă în epocă, să- trebuie să învăţaţi de la străbuni că aici legea o fac/
şi divulge exasperarea prin această formă dezinhibată căpeteniile, urletul de tribună, propaganda,/ dragostea
de poezie-manifest. Analiza e corectă, numai că pentru trădare şi pentru abandon,/ măcinarea
scoate poezia din albia ei estetică. O secţiune a vecinilor,// şi astfel viaţa voastră nu mai e decît o
volumului se numeşte experimentul identităţii cerere de autonomie/ caligrafiată de îngeri cu
matriochka – 37 poeme pentru omuleţii care au reuşit rătăcirile unui eşec colectiv...” (XXII)
să dreseze păpuşile dezastrului. E vorba de dezastrul Dominant este sentimentul deşertăciunii,
pe care îl trăim cu toţii. întunecoasă, urmare a unei istorii care nivelează, care
mistuie detaliile. Secvenţele de coşmar depăşesc
„sînt o fiinţă hipermnezică, i-am spus stratul convenţional şi limitat de referinţe, care pune
evanghelistului” mereu la încercare registrul grav-reflexiv. Nimic din
Prin Elegiile de la Stalingrad, poezia Angelei zona deshumării documentare, nimic din concreteţea
Furtună ia o turnură neaşteptată, abordînd o temă de istorică sau decorativă; totul merge pe efortul
mult abandonată de autorii noştri: tema ultimului vizionar, pe cruzimea gîndului rătăcit în lacrimă;
război mondial, care a lăsat urme adînci în timpurile se amestecă, biografiile se şterg, epocile ies
mentalitatea şi destinul frămîntat al Europei. Porneşte din cadrele ştiute – cam aşa se derulează secvenţele
cu imaginaţia pe urmele unchiului dinspre mamă, acestei scurte epopei tragice, asemuite între Volga şi
sergentul Ion, căzut în cumplita bătălie de la Don: „ziua cînd a nins cu fulgi roşii// în ziua cînd a
Stalingrad, aducîndu-şi aminte că pe la 4 ani silabisea început să ningă/ am visat iadul şi am coborît în el/
citirea primelor slove, pe scrisorile trimise de ruda de mi-am adîncit mîinile în răni/ scormonind după
pe front: „unii copii au învăţat să citească pe cărţi zăpadă/ erau ghiocei care creşteau direct din gîtlejul
mirosind a/ fistic/ eu pe scrisori îmbibate în scuipatul lupilor// o, dacă nu atingi moartea/ ca pe o doică ce-ţi
rece/ al eroului necunoscut// abia acum desluşesc leagănă/ trupul/ o, dacă nu-i sugi sfîrcurile/ cu muzica
rostul naşterii/ căci luminişul/ virgin al vieţii netrăite/ blîndă a putreziciunii tale;/.../ paşii mei măsoară azi
începe atunci cînd morţii tăi au ajuns la căldură/ în numai dîra încercuirii/ distanţele interioare/ dintre
timp ce frigul se mută/ în forcepsul/ ce te smulge din cercul de irosire/ şi cercul de tristeţe/ sînt un pelerin
răzbunarea copilăriei...” Rezultă o lungă şi ce se caţără/ pe o scară de argint/ sprijinită de cerul
clamoroasă rugă, cu vibraţii de spovedanie, despre dispărut în timpul/ bombardamentelor// i-am scris
neputinţa celor mulţi şi anonimi de a se opune mamei o scrisoare/ cu creion chimic înmuiat în sînge/
mersului în absurd al lumii, în faţa unui Dumnezeu căci primul lucru pe care l-am pierdut la Stalingrad/ a
care îşi priveşte deşertul „cu ochii mari”, obosit de fost scuipatul;/ mamă, atunci cînd te va cuprinde
prea multele orori venite din „păcate străvechi”, cîtă frigul/ să ştii că a început să se stingă stirpea...”
vreme „iubirea şi frica au devenit gloanţe/ în mîinile (XVIII) În ansamblu, cartea e monotonă, nu află
noastre”. În scenariul elegiac al cărţii, ţăranul Ion, rupturi sau surprize expresive care să dizloce inerţia
plecat departe de casă, e însoţit de evanghelistul Ioan, relatării aride, cenuşii; e de admirat felul în care evită
cel care umple mai departe cu pilde scriptura sa efectele ieftine într-o operaţiune dificilă: să
incantatorie, dialog în etern transpus în canon actualizeze o rană politică pe care memoria nu o
hieratic. Poeta explorează modalitatea stranie de a iartă! Spune Angela Furtună: toţi sîntem „seminţe ce
amalgama în materia lirică patosul de ceaslov, cresc în fructul durerii...”.
punerea în icoană, exerciţiul sibilinic cu accente
morale şi unda publicisticii esopice, condusă prin

82 CONVORBIRI LITERARE
CEEA CE POATE FI SPUS
SE ŞI POATE ÎNTÎMPLA
Constantin DRAM

Ceva care să-mi amintească de tine (Tracus Arte paradoxală între ceea ce vrea scriitorul să
2016) e o carte de povestiri semnată de Iacob Florea semnifice prin text şi ceea ce îi este dat
(autor pe care îl descoperisem cu mulţi ani în urmă, cititorului să accepte că înţelege devine axul
cu reală plăcere, într-un prim volum de proză, Îngerul director al unor proze ce se învîrt, graţios, în

CRITICA PROZEI
trage sforile, Editura Cartea Românească, 1994). jurul plăcerii epice generate de un autor iubitor
Discuţia noastră porneşte de la faptul evident că şi de frumos. Rezultă povestiri care, dincolo de
înainte de Iacob Florea, şi la fel de mult şi după, temele modernităţii prelungite, beneficiază de
statutul prozei scurte nu are cum să cunoască marea plăcere a scriiturii, fapt care, după cum
schimbări esenţiale. Rămîne însă o constantă mereu arată prefaţatorul cărţii, Eugen Uricaru, le
urmărită de oricare autor de proză scurtă şi foarte transformă în „bijuterii literare”.
scurtă: neputînd să spună (narativ privind lucrurile) Astfel, prima naraţiune, Detalii dintr-o
prea multe lucruri (din motive ce ţin de spaţiul limitat scurtă întîlnire, dincolo de sugestii păcălitoare
şi foarte limitat în care se mişcă) proza scurtă e, prin legate de vizualizarea picturală a unei scene de
natura lucrurilor, inventivă şi foarte inventivă. viaţă, reuşeşte să creeze apoi toate elementele
E un aspect care ne-a făcut să ne oprim la cartea unei ambiguizări de mare efect. Tonul
de faţă. În povestiri de cîteva pagini, autorul reuşeşte naratorului e ludic şi păcălitor, mai cu seamă
să îşi surprindă cititorii, cu soluţii epice ce tentează atunci cînd identifică personajele şi elementele
ideea de memorabil. Iar acest lucru se petrece într-un de definire a acestora. De la titlu către text, tot
mod firesc, lipsit de ostentaţiile vizibilităţii cu care e plasat sub semnul detaliului insuficient: ea
ne-a obişnuit frecvent proza modern/ postmodernă. este fata care nu a împlinit 15 ani şi poţi să îi
Soluţia lui Iacob Florea, pentru fiecare mini-univers spui Madi iar pămătuful ce atîrnă în aer fără aparentă
decupat de prozele sale, e să construiască un logică e de fapt coada unei pisici; pisica poate fi
pseudo/mister şi/sau să recurgă la o ambiguizare ghicită mai apoi ca fiind sub masă, ea apărînd treptat,
deliberată a textului, deosebit de productivă. ca într-un joc epic petrecut în Wonderland, ieşit din
Descoperim astfel cîte ceva din mai toate tipurile de inspiraţia marelui Lewis Caroll. Într-o asemenea
ambiguitate, aşa cum au fost ele statuate de William proză, în care, deliberat, nu ar putea să se petreacă
Empson: polisemantism lexical, simultaneitatea unor lucruri surprinzătoare, ţinînd cont de banalitatea
semnificaţii, alternanţa semnificaţiilor, intersectarea repetabilă a detaliilor şi absenţa unor semne care să
unor semnificaţii diferite, aşa-zisele confuzii ale ducă spre un gen oarecare de acţiune, totul e cam aşa:
autorului, tautologii nesemnificative, contradicţii „Spuneţi-i Madi. Cînd rămîne singură acasă, se
totale ale semnificaţiilor, cu efect de scindare a plimbă goală prin cameră. De cele mai multe ori,
interpretării. muzica e dată la maximum. Normal că sun plecaţi şi
În acest mod, prin ambiguizare, textul îţi dezvoltă vecinii, n-are cine să bată în ţeavă. Se dezbracă
o pletoră de semnificaţii suplimentară, ducînd spaţiul provocator sub privirile leneşe ale motanului şi se
imaginarului dincolo de intenţiile aparente ale unui urcă pe un scaun în faţa oglinzii care acoperă aproape
text de dimensiuni evident restrînse. Acea întreg peretele. Îşi adună în coc părul lung, se
„nedumerire” empsoniană provocată de diferenţa priveşte din profil, îşi ciupeşte obrajii şi sfîrcurile

CONVORBIRI LITERARE 83
sînilor. În cele din urmă, poate nemulţumită, poate ambiguizarea poate lăsa şi această variantă, pe lîngă
doar plictisită, scoate limba la fata serioasă care o altele, inclusiv aceea că volumul era doar o pată de
priveşte de dincolo de stratul de argint. Nu pare să ia culoare iar detaliul cu absenţa primelor pagini, un
nimic în serios. În afară de curbura fundului ei, care capriciu din retrospectiva realistă.
se schimbă de la o săptămînă la alta. Cel puţin cu O mulţime de lucruri par să se îndrepte spre ceva
senzaţia asta trăieşte şi face piruete prin toată camera dar nimic nu se întîmplă spectaculos în povestirea O
pînă la epuizare. Sunt momente cînd şi Manfred e zi încărcată (ca toţi povestitorii de clasă, Iacob Florea
cuprins de o neaşteptată frenezie”. Nici celălalt are plăcerea şi vocaţia titlurilor, acestea meritînd o
personaj, fixat de „un pictor onest” care e în serviciu întreagă discuţie separată); în aceeaşi tehnică deja
naratorial nu pare mai promiţător pentru dinamizarea ştiută, semnificaţia titlului e şi motivată de text:
acţiunii. Ambiguizarea lasă locul mai multor detalii de tot felul despre o viaţă îndoielnică, totuşi,
posibilităţi: el poate fi un băiat atras într-un joc erotic cu o imagine poetică de excepţie („bărbatul pare să
de o fată care caută vîrsta erosului, el este un tragă dimineaţa după el”) şi cu o mulţime de
„zburător”, practicant al unei meserii ce îl plimbă pe ingrediente ce umplu o zi ca să o facă încărcată, fără
la etajele superioare, inclusiv pentru salvarea ca acestea să aibă consistenţa tragismului, deoarece
animalelor rătăcite, el este un insipid pistruiat funcţionează aceeaşi morişcă a misterului bine
nesemnificativ, el este un hoţ calificat care profită de temperat. Ceva în plus lansează naratorul în finalul
naivitatea fetei deja zăpăcită de vîrsta periculoasă povestirii: Ceea ce poate fi spus se şi poate întîmpla.
incipientă şi îi înstrăinează (neconcludent) Ideea că „scrisul poate să ne apere de nefericire”
pandantivul. E o ambiguizare ce ţine de marca e insinuată în povestirea intitulată Un balsam plăcut
povestirilor lui Iacob Florea: „Nu vom şti niciodată şi uşor în care un el (fratele) îi citeşte ei (sora) o
ce şi-au spus cei doi tineri. Trebuie să ne apropiem de scrisoare (probabil neexpediată) a tatălui către mamă,
tablou pe partea cealaltă. Şi să-l uităm.// Fericirea scrisoare din care se desface o acuză de amor ilicit;
sau nefericirea se deosebesc greu într-un tablou cu o din nou provocatoare comentariile intermediare, ele
scenă domestică, care, după toate aparenţele, ascunde în sine dezvoltînd aceeaşi pecete a tainei suverane:
o taină.” „bărbatul trezi tutunul din pipă cu mişcări experte şi,
După toate aparenţele, aşa e spusa ipocritului poate, cîţiva neştiutori demoni ai casei”; într-un alt
narator din text, spre deruta cititorului care descoperă text (Bărbatul-poveste) cititorul se nedumereşte cu
astfel, cu o încîntare perversă că e distanţă serioasă mare plăcere a exerciţiului lecturii în faţa unui
între ceea ce crede ele că ar fi vrut să comunice textul artificiu erotic: pentru a putea contextualiza
şi ceea ce i se întîmplă lui să descopere prin lectură intimitatea sexuală, bărbatul spune o poveste, despre
aplicată. care zice că l-ar avea de autor pe Oscar Wilde.
Un alt text, Joi: de dimineaţă pînă seară, pare a Povestea e despre Împărat şi despre un savant care
schimba reţeta ce duce spre taină/ mister. Un volum crede că trişează, atunci cînd inventează o sferă
de versuri, aşezat pe o mobilă de spital, din care magică. Dar sunt şi alte poveşti, în cea mai întinsă
lipsesc primele pagini, poate fi sau nu liant epic şi povestire din volumul lui Iacob Florea şi magia
explicaţia în cod fantastic pentru ceea ce se petrece. pildelor/ parabolelor de provenienţă levantină se
Bolnavul care suferă de o formă ciudată de completează, sporind haloul incertitudinilor,
Alzheimer spune de nenumărate ori o poveste de neştiinţelor şi încurcăturilor semnificaţii ambiguizate
dragoste; cei care o urmăresc caută păstrarea unor prin comentarii, dialoguri şi paralelisme enigmatice,
invariabile, într-o povestire spusă de cel care fusese/ ţinînd de curgerea necurmată a vieţii reale, în timp ce
nu fusese căsătorit. Întrebarea referitoare la numele el şi ea, personajele din text rămîn prinse în povestea
iubitei/ soţiei duce povestea către un final previzibil, ce adună poveştile lor.
cu aparenta minimalizare a unei informaţii iniţiale: Iacob Florea e un autor minunat de povestiri
„Nu ştie nimeni pe mîinile cui a încăput volumul de minunate, care aminteşte de vremea cînd textele se
versuri îmbrăcat în piele, cu muchiile cotorului uzat.” migăleau pînă deveneau capabile să te pătrundă cu
Într-o povestire fantastică acceptată ca atare, ascuţimea lor, trimiţîndu-l astfel pe cititor într-o mare
respectivul volum ar fi devenit element central de grădină a înţelesurilor ce se bifurcă şi îl zăpăcesc cu
recuzită absolut necesară. La Iacob Florea, mare bucurie pe un lector mereu nepotolit.

84 CONVORBIRI LITERARE
EXTREME LITERARE
Dan MĂNUCĂ

Absenţa literaturii culte la românii din stînga ungureşti şi onomastica minorităţilor


Bugului se datorează, în principal, aşa cum am (română, germană, sîrbă, cehă ş.a.m.d.),

CRITICA CRITICII
susţinut în numărul precedent, predominării astfel încît nici un nou născut nu putea fi
preocupărilor economice, lipsei învăţămîntului, înregistra oficial decît cu un prenume
presei şi tradiţiei literare culte în limba maternă, unguresc corespunzător. Drept urmare,
atotputerniciei folclorului, precum şi după 1867, nu au mai existat nici
agresivităţii mediului cultural majoritar. Toate „Johann”, nici „Ion”, nici, „Ivan”, ci
acestea au contribuit la inhibarea potenţialilor numai „Janos”. Aşa s-a întîmplat ca, în
creatori culţi, trimişi, datorită circumstanţelor, în actele oficiale, pe Ion Agîrbiceanu să îl
zona literaturii majoritarilor ruşi sau ucraineni. cheme „Agarbicean Janos” sau pe Ion
O situaţie oarecum asemănătoare întîlnim la Şiugariu – „Sugar Janos”. Cazul lui Liviu
extremitatea vestică a României şi anume la Rebreanu este prea cunoscut, tînărul
comunităţile de români aflate între graniţele trebuind să îşi modifice numele în „Oliver
actuale ale Ungariei. Nu mă interesează, aici, Rebran”. Nu intru în detalii. Precizez însă
motivările invocate după ultima desenare a că procedeul nu a prea dat roadele
acestora, din 1945. Mă interesează doar faptul că scontate, chiar în cazurile maghiarizării
există localităţi întregi cu o populaţie majoritar numelor de familie. Situaţia a durat pînă în
română, care însumează, după autorităţile 1920, cînd aceste reglementări discriminatorii
ungureşti, cam unsprezece mii de oameni, iar au încetat, dar au fost preluate pe teritoriul
după alţii: cam douăzeci şi cinci de mii. Sînt statului ungar apărut după tratatul de la Trianon,
relativ numeroşi şi cei care, vorbind româneşte, fiind aplicate, în continuare, şi românilor rămaşi
acasă, în mod obişnuit, nu se consideră însă între graniţele acestui stat. Nici după 1945,
români. Cît priveşte apartenenţa etnică, lucrurile lucrurile nu s-au modificat cu mult, tradiţia
sînt totuşi clare. Imperiul ţarist şi apoi acela deznaţionalizării fiind respectată în continuare.
sovietic s-au străduit din răsputeri să impună Doar că, acum, pentru ca ideologizarea
etnonimul parţial „moldovean”, pentru a bolşevică să fie aplicată mai lesne, ca şi pentru a
provoca o ruptură cît mai categorică de etnia de se evita posibilele diversiuni lingvistice,
sorginte („român”). În Ungaria, nu a fost folosit minorităţilor le-au fost conferite cîteva drepturi.
acest sistem. În schimb, după 1867, an din care În acest context relativ complicat, au putut
a început să funcţioneze dualismul „kesaro- totuşi să apară cîteva manifestări literare în
crăiesc”, s-a aplicat, meticulos, deznaţio- limba română. Pînă nu demult, erau ca şi
nalizarea oficială, începută chiar de la naştere. necunoscute la noi, atît din cauza puţinătăţii, cît
Toţi notarii regatului ungar au primit cataloage şi din cauza precarităţii lor. Studierea lor
de corespondenţe între onomastica majorităţii sistematică i se datorează lui Cornel Munteanu,

CONVORBIRI LITERARE 85
în cele două volume amintite. Primul volum se cealaltă, românilor de la est de Bug li se oprise a
opreşte asupra circumstanţelor pregătitoare, citi pînă şi Amintirile... lui Creangă. Spre
anume – mass media. Este limpede că presa deosebire de oficialităţile sovieto-ucrainene,
scrisă, cea radiofonică şi televizată au avut, care cultivau stăruitor exprimarea dialectală şi
treptat, un rol decisiv în aflarea, păstrarea şi impuneau introducerea barbarismelor ruseşti,
dezvoltarea conştiinţei identitare a românilor din publiciştii de limbă română din Ungaria s-au
Ungaria: „rolul presei, al celei scrise şi al arătat preocupaţi – accentuează exegetul – de
audiovizualului, a fost unul covîrşitor în cultivarea limbii literare, purificată, pe cît
păstrarea şi îmbogăţirea zestrei identitare pentru posibil, de regionalisme.
românii din Ungaria” – afirmă, în perfectă Am consultat, nu de mult, volumul În
cunoştinţă de cauză, autorul. Să precizăm că este căutarea identităţii noastre, tipărit la Gyula
vorba despre fapte survenite după 1951, anul din (Jula), în 1994, de Gheorghe Petruşan, istoric şi
care, la Jula, începe să apară „Libertatea critic literar, profesor universitar la Seghedin.
noastră”. În 1998, titlul a fost modificat în Sînt incluse, aici, multe articole tipărite, de-a
„Foaia românească”. Ulterior, au apărut alte lungul anilor, cu deosebire în „Foaia noastră”.
cîteva periodice, precum „Izvorul” (din 1978, Este vorba de aşa numite „cartuşe” de prezentare
dedicat folclorului), „Timpuri” (1985), devenit sumară şi exactă a unor scriitori aparţinînd marii
„Lumina” (din 1990). În 1993, a luat fiinţă noastre literaturi: Alecsandri, Eminescu,
Institutul de cercetări al românilor din Ungaria, Macedonski, Arghezi, Goga, Bacovia, Blaga ş.a.
care editează şi o bibliografie a investigaţiilor în Rostul acestor inserări este mult mai bine înţeles
materie efectuate de cercetătorii afiliaţi. dacă avem în vedere că publicul-ţintă era
Literatura cultă nu poate lua fiinţă dacă compozit din punct de vedere social, dar unitar
preparativele gazetăreşti nu includ şi o gamă din punct de vedere etnic. Articolele lui
variată de modalităţi de manifestare, precum Gheorghe Petruşan ajutau la inducerea şi la
reportajul, interviul, ancheta, articolul de consolidarea ideii unei românităţi culturale pe
atitudine, care întregesc tradiţionala ştire. deasupra graniţelor politice.
Gazetarii de limbă română din Ungaria le-au Volumul lui Cornel Munteanu include şi
practicat pe toate, obişnuindu-şi cititorii cu micromonografii ale revistelor şi gazetelor de
feluritele ipostaze ale limbii scrise şi vorbite. S- limbă română apărute în Ungaria din 1951 pînă
a putut forma astfel o predispoziţie pentru astăzi, alt capitol fiind dedicat presei
acceptarea limbii literare, fapt subliniat mereu audiovizuale din aceeaşi perioadă. Un succint
de Cornel Munteanu, atent la tot ceea ce putea dicţionar îi înregistrează pe jurnaliştii, redactorii
amplifica interesul minoritarilor români pentru şi colaboratorii principali ai întregii prese. Se
perfecţionarea propriului mijloc de comunicare. remarcă polivalenţa acestora, cumulul de
Exegetul reliefează şi un alt fapt, anume preocupări încercînd să răspundă cît mai multor
preocuparea de a-i atrage către cultură şi pe solicitări. Erau, concomitent, gazetari, profesori,
ştiutorii de carte românească interesaţi doar de scriitori, activişti culturali, folclorişti,
informaţia pragmatică. Aşa au apărut muzeografi.
almanahurile, a căror pătrundere în rîndul unor Mulţi ani profesor la Catedra de Filologie
pături mai largi de lectori a dezvoltat apetenţa Română a Universităţii ELTE din Budapesta,
pentru compartimente culturale oarecum Cornel Munteanu şi-a propus să studieze
dificile. Cornel Munteanu insistă şi asupra amănunţit viaţa culturală a românilor din
atragerii copiilor de români înspre citirea Ungaria. În pofida suspiciunilor de tot felul,
literaturii scrise în limba maternă. La extrema manifestate din toate părţile, el a reuşit să adune

86 CONVORBIRI LITERARE
un imens fond documentar, asupra căruia s-a viitor, Cornel Munteanu ne va oferi un studiu la
aplecat apoi cu acribie şi pricepere. Parcurgerea fel de exact şi asupra intervalului literar 1920-
presei – ale cărei rezultate au fost expuse în 1950, pentru a se putea face o comparaţie cît mai
volumul amintit mai sus – a contribuit corectă a circumstanţelor socio-politice
substanţial la delimitarea preocupărilor culturale favorizante sau defavorizante din cele două
de acelea literare ale românilor din sudul şi sud- etape. Ori să înţelegem, cumva, că, între 1920 şi
estul Ungariei. Punctul de plecare este cît se 1950, nu a existat, dincolo de graniţă, nici un fel
poate de corect, impus de realităţile de pe teren: de manifestare literară românească. Probabil că
„întîrzierea apariţiei creaţiilor literare proprii se aceasta a fost situaţia.
datorează implicării intelectualilor în Reliefînd rolul fundamental al şcolii şi al
problemele majore care ţineau de comunitate presei în apariţia unei noi generaţii de scriitori şi
(limbă, şcoală, istorie locală şi comunitară) şi de cititori de limbă română, Cornel Munteanu îşi
amînarea măsurilor pentru afirmarea şi sistematizează riguros informaţiile, care, repet,
susţinerea creatorilor literari”. sînt extrem de bogate. Structura de ansamblu
Numărul vorbitorilor a fost în continuă este a unui dicţionar, alcătuit din articole dispuse
scădere: de la aproape treizeci de mii în 1900, la alfabetic, de la Petru Anton, la Ana Varga. După
nici zece mii în 1990. În Ucraina de la est de meticuloasa parcurgere a acestui material
Bug, trăiau, la 1940, aproape două sute de mii. documentar, Cornel Munteanu ajunge la o altă
Care nu manifestau însă nici un fel de interes concluzie, relevantă pentru configurarea cu
pentru scrisul literar. Cei din Ungaria, exactitate a peisajului literaturii culte de acolo.
dimpotrivă, au dezvoltat un climat literar vioi şi Care literatură ar fi dominată de poezie. La
relativ constant. Prin urmare, două extreme rîndul ei, aceasta s-ar manifesta în două direcţii:
geografice ale literaturii general româneşti, una a descriptivismului tradiţionalist şi alta a
prezentînd două situaţii diametral opuse. tentativelor de modernizare a limbajului liric. În
Presupun că, în cazul românilor din Ungaria, un cea de a doua orientare s-ar înscrie autori
factor favorizant a fost vecinătatea geografică precum Lucian Magdu, Ilie Ivănuş, Lucian
imediată a statului român, criteriu nevalabil în Borza, Maria Berenyi, despre care se afirmă că
cazul românilor de la Bug. Între 1867 şi 1920, ar putea figura în orice istorie a literaturii
românii din Ungaria erau vecini cu statul române generale. Prin exegeza sa, Cornel
naţional numit România, către care priveau cu Munteanu contribuie la o cît mai exactă
multă speranţă. În „Tribuna” apărută la Sibiu din configurare a acesteia, plecînd de la criterii
1884, Ioan Slavici lansase lozinca „Pentru toţi literare şi nu sentimentale.
românii soarele la Bucureşti răsare!”. Reflexe Un capitol aparte este rezervat literaturii
puternice ale acestei atitudini au rămas populare. Dacă o comparăm cu aceea a
funcţionale pentru românii de dincolo de graniţa românilor de la răsărit de Bug, ajungem îndată la
de nord-vest a statului român şi după tratatul de concluzia puţinătăţii şi monotoniei ei. Spre
la Trianon. Cornel Munteanu a studiat literatura deosebire de folclorul celor dintîi, aici
românească de acolo luînd drept limită de jos predomină poveştile, de a căror autenticitate
anul 1950. Adică atunci cînd au început să însă mă îndoiesc. Le consider mai degrabă
reapară preocupările culturale româneşti. creaţii în spiritul poveştilor curat orale. Oricum
Presupun că brusca toleranţă a autorităţilor am privi lucrurile, nu putem totuşi ignora
ungureşti a fost impusă de Moscova, ca o importanţa acestui segment literar în
recompensă a înfiinţării, în România, a Regiunii conservarea sentimentului identitar.
Autonome Maghiare (1951). Sînt convins că, în

C R O N I C A L I T E R A R Ã
CONVORBIRI LITERARE 87
C O M E N T A R I I C R I T I C E

BUCOVINENII (I)
Adrian Dinu RACHIERU

Dacă „diversitatea ademeneşte”, cum rebele” sub lucrarea timpului, alcoolul visului îi dă
constatase cîndva un critic hîtru, firesc ar fi să ghes şi „sîngele amintirii” e invocat în nopţile „ninse
examinăm, „la pachet”, voci deosebite, avînd de singurătate”. Condamnat la dragoste, sub un cer
ca suport intelectualizarea discursului liric; fie prăbuşit, poetul redescoperă bucuria iubirii; erotica,
POEZIE

înspre patetism, rîvnind paradisul terestru, fie – inflamată de „hăurile sufletului”, se înteţeşte chemînd
dimpotrivă – îmbrăţişînd ermetismul tangent o iubită inventată, fantasmatică, „curată ca lumina”,
informaţiei ezoterice, de respiraţie cosmică. aşteptată „pe drumul de vecie”; oricum, plămădită din
Sau erotismul nud, jelalnic, totuşi bărbăteşte cuvînt, de puritate imagistică, rătăcind în „cohorta de
vertebrat. gînduri”, cucerind „cercul viselor şi amăgirilor”.
Lăstunii iubirii trezesc „nordul îngheţat al inimii”,
* încît va cere, rugător, neliniştitei Euridice:
„Viaţa noastră e o moarte ce creşte lent” „însămînţează-mă iubire/ tîrziu sau mai devreme/ de la
La şaptesprezece ani de la debut (v. Sîntem cea dintîi sărutare/ pînă la o nouă răstignire” (v.
fiii acestui timp, 2000), afişînd un neoromantism Euridice). Cum „hambarele tristeţii” sînt pline şi, pe
nevindecabil, trecut prin cîteva ipostaze/ „faze” lirice „scara bucuriilor deşarte”, înmuguresc păcatele, poetul
(trubadur, pelerin la „templul cuvîntului” şi fiinţă îmbracă „haina pocăinţei”. Marius Manta observa, cu
problematizantă, oferind exerciţii cogitative în temei, această polarizare a discursului, cu pendulări
ambalajul unui lirism elegiac), Dumitru Brăneanu între tăceri şi cuvinte, lumină şi păcat, între istovirea
face, în armura sonetului, figura unui răzvrătit potolit, fiinţei (biruită de ţărînă) şi înnoirea ei, aspirînd spre
asaltat de tristeţi şi îngrijorări. „Ne-bacovian”, s-a „cerescul sălaş”; între fiorul finitudinii şi muzica
observat, confesiv-nostalgic, convins că „raiul e celestă, poetul întemeietor de lume fiind martorul
lumina din cuvinte”, cu „sufletul aripă bolnavă de entropiei şi al deşertăciunii ei. Şi, nu în ultimul rînd,
zbor”, poetul contemplă, ascultînd „clopotele inimii”, pendularea între Thanatos şi Divin, împăcînd fiinţa,
sub un titlu aparent bacovian (v. Destrămarea lumii, chiar dacă „moartea încolţeşte” şi trupul (provizoriu)
Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016), tocmai „alunecă spre uitare”. Da, lumea „în vicii se
disoluţia ei prin insinuarea sentimentului thanatic, ca destramă”, lumina şi păcatul se-nfrăţesc, poetul însuşi,
nelinişte difuză. El, „un şubred vas de lut”, o palidă „nins de păcate”, se vrea „picur de lumină”. Şi
„umbră călătoare”, simte gheara timpului şi încearcă încearcă să se lepede, pe „acoperişul vieţii”, de
amînarea „secerişului”: „M-atinge timpul cu aripa spaimele unei lumi „bolnavă de nestatornicie”,
humii/ Spre care ceruri să-mi înalţ privirea?/ Atunci îmbrăcînd-o în cuvinte la întîlnirea dintre sacru şi
voi părăsi poteca lumii,/ Şi în genunchi aştept profan: „În rest sînt patimi şi trăiri deşarte/ Cînd
mîntuirea;// Părinte, dacă moartea va învinge,/ Cu clepsidra vremii se înclină,/ E-un mucegai ce
mine omenirea se va stinge?!” (v. Părinte?) Timpul încolţeşte moarte/ Peste-un bulgăre ţîfnos de lumină;//
„ne aleargă”, umbra morţii „bîntuie beteagă” şi, Vămuiţi de vreme şi hăituiţi de nevoi/ Batem mereu
simţind/ presimţind acel capăt de drum, imploră cărările de noroi.” (v. Psalm 5).
Divinitatea protectoare să-i îndulcească periplul, În textul prefaţial (v. În loc de prefaţă), pe un ton
cercînd să se ridice din păcătoşenie „pe scara rugii”, ironic-ludic, Dumitru Brăneanu ne dezvăluie
fireşte. Chiar dacă „s-a vestejit amiaza visărilor ispititoarele feţe ale urîtului într-un „veac hain” şi,

88 CONVORBIRI LITERARE
dintr-un impuls eticist, blamează lucrarea inventivului cu generozitate şi cu grijă maternală, de viitoarele
Lucifer în necurmatul şah cosmic, constatînd că condeie în pepinierele cenacliere, Viorica Petrovici
omenirea îi urmează, cu rîvnă, calea. E vorba, în fond, se încumeta să iasă în lume, editorial vorbind, abia în
de desacralizarea lumii, o lume care există „la 1997 (Chemarea tăcerii, Editura Helicon); deci, cu
întîmplare”, păstorită de Întunecimea Sa. Dacă vom mare întîrziere, observăm, tentată să recupereze apoi
reciti poemul blagian Paradis în destrămare, păstrînd – prin ritmul apariţiilor – lunga tăcere. E drept,
distanţa cuvenită, coborînd – pe suport biblic – într-un primele tipărituri i-au fost găzduite în revista Muguri
univers arhaic, vom descoperi că heruvimii păzitori ai a Colegiului rădăuţean „Eudoxiu Hurmuzachi” (la 15
drumului spre pomul vieţii nu mai mînuiesc o „sabie ani!) şi era greu de bănuit ce căi va urma.
de flăcări”, ci un biet „cotor de spadă”, fără de flacără; Fiinţă pasională, vibratilă, trăind romanţios ca o
iar „ţărîna va seca poveştile”, ne avertizează temător „ardere vie” şi transferînd în poezie prea-plinul
Blaga. O lume „de lut”, care nu mai auzea, la vama sufletesc (împărtăşit), Viorica Petrovici se vrea
dumnezeirii, Vocea. Totuşi, poetul băcăuan, încărunţit mireasa cerului. Poeta-pasăre, străbătînd „ploile de
în suferinţă, învins de timpul parşiv, recunoaşte că ar aur ale eterului” cunoaştea doar limbajul iubirii. Ea,
vrea să amîne clipa despărţirii de „o lume deşartă”; şi, un necurmat „izvor de cîntec”, invocă cu har extatic
în acelaşi timp, ca vistier al multor păcate, caută (de-o (vădind grijă artizanală) divinitatea ocrotitoare, ploile
viaţă) iluzia divină, urcînd „pe trepte de înviere”. diafane, vîrtejul alb, dansul nupţial, tandreţea luminii;
Adunînd, aşadar, merinde pentru veşnicie (v. Învăţ), şi ne face părtaşi la beatitudinea încercată de un
aflînd lumina izbăvirii. Urcă Golgota, strîngînd în temperament solar, aflînd în poezie leacul la
inimă „sevă vie”: „Hristoase, curmă-mi iadul şi-l cutremurătoarea singurătate. Paradoxal, acest lirism
lumină”. Precum în îndemnul repetat de „a strînge luminos, bîntuit de „ispitiri orientale” (Radu Cîrneci),
lumina”: „să strîngem lumina din noi/ s-o adăpostim în rîvnind seninătatea, decolînd spre lumi visate, într-un
cuvinte/ pe un altar de şoapte/ e atîta risipă de patimi/ spaţiu rarefiat, muzical face casă bună cu
şi negru cerul se prăvale/ în ochii grei de tristeţi/ prin hiperluciditatea, cîtă vreme poeta – „o întrebare
vene subterane/ trec metrouri ticsite de idei/ zvonuri suspendată” – activează vederea lăuntrică. Sinele
risipite/ sub ghilotina lumii.” (v. Să strîngem lumina). bogat reverberează, dăruirea se consumă pînă la
Iată că, reîntors din „patimi rătăcite”, după ce, pierderea de sine. Iubirea devine o cale de cunoaştere,
flămînd, „muşcase din viaţă”, poetul ne asigură că „îi mai exact singurul limbaj cunoscut. Iar fiinţa
e bine” în temniţa cuvîntului. Însuşi Raiul e „lumina interioară se dovedeşte neîncăpătoare pentru acest
din cuvinte”. Încît, mărturisitor, cum îl vedea Mihai tumult, sedus de inefabil şi transfigurare. Trăirea
Cimpoi, devoalînd sufletul-hău şi, deopotrivă, erotică, frenetică, atrasă – deopotrivă – de
neliniştit, suferind de interogativitate, el crede senzorialitatea gîlgîitoare şi rîvnind, cu intensitate,
nesmintit în poezie, cutezînd a visa la „dezmărginirea apropierea de divinitate, suportă combustia
omului” (cf. Ovidiu Genaru). Într-un „ev bizar”, ca transfigurării. Descărcările pasionale, energia
actori banali, „drămuind” prin vreme, noi rătăcim între pulsatilă, extatismul conduc, inevitabil, la
patimi şi lut; rămîne, ascultîndu-i sfatul, să domolim spiritualizare, la de-materializare. Dar poeta ştie prea
„cîinii urii” (care „aleargă prin sînge”) şi să-l urmăm bine că „Durerea e mai aproape de om/ Decît
pe poet, rîvnitor al „cerescului sălaş”, „un strigăt de înţelepciunea”; pricină pentru care urmează o deviză
lumină” (v. Sînt rana ta). Totuşi, cu un corectiv, nichitiană: „Să fii fericit cînd eşti de faţă”. Or, căutînd
limpede formulat, recapitulînd bucuriile terestrităţii: fără istov frumuseţea (care – sîntem preveniţi –
„Spre cerescul sălaş din leagăn aspir,/ Oricît de spornic durează cît o înflorire), risipindu-şi prea-plinul
mi-ar fi-n zbor avîntul/ Drag mi-i paradisul, aici pe sufletesc pentru a anula răul lumii, ura care nu
pămînt!” oboseşte, vidul sufletesc, Viorica Petrovici ne invită,
de fapt, să călătorim spre izvoare. Să regăsim, altfel
* spus, omul arhaic prin acest „zbor înspre izvor”,
„Trupul un fuselaj supersonic plin de răvaşe” mînaţi de o religiozitate discretă, pipăind sacrul
Doar aparent „aeriană”, ruptă de presiunile camuflat, fără ostentativitate şi fără a exploata –
cotidianului şi, totuşi, insistentă, eficientă, bine industrios şi zgomotos – preceptele teologice. Mai
aşezată într-o proximitate pragmatică, ocupîndu-se, degrabă am zice că sîntem în preajma tainei blagiene

CONVORBIRI LITERARE 89
(crezută în apropiere), deşi, în cazul poetei noastre, cîrje de grup şi zgomot publicitar. Şi care merită
percepţia magică a fenomenalului, dizolvînd şi urmărită.
ambiguizînd contururile, ne propune alerte reflexii Temperament solar, respirînd beatitudine, cu trăiri
„într-un joc de oglinzi”. Intrăm, de fapt, în pasionale, tinzînd – prin transfigurare – spre visare şi
paranormal, translăm „în altă geometrie”. Candoarea, zbor, predicînd, în consecinţă, iubirea (reamintindu-
transfigurarea, iniţierea – ar fi, rezumativ spus, ne că Iisus însuşi fusese „înjunghiat de iubire”),
treptele acestei deveniri poetice, exploatînd acum, Viorica Petrovici, dincolo de concreteţea impresiilor
prin desentimentalizare, cunoaşterea extrasenzorială. senzoriale, risipite printr-un obsesiv cromatism
În transă, traversînd un şir de existenţe, atingînd sentimental, rîvneşte împlinirea spirituală. Evident,
starea de visare după ce, într-un zbor continuu prin credinţă sporitoare şi meditaţie, coborînd în
(anulînd timpul), poeta, ieşind din trup, naveta „între „fîntîna cuvîntului” şi cinstind, prin vizionarismul său
două tărîmuri” (cum suna titlul unui volum din 2004), „terapeutic”, de informaţie ezoterică, ordinea
ea – devenind un sorb vertical, de vibraţie cosmică – Cosmosului. Avem de-a face, cum observa Vasile
descoperă singurătatea. Alchimia tantrică (altădată) şi Spiridon, cu „o poezie agravitaţională”, în răspăr cu
vibraţia cîntecului (acum, „una cu tăcerea”) întreţin haosmosul postmodern, repudiat. O geometrie sacră
acest zbor magic, un neîntrerupt transfer de energie, prezidează acest lirism. Iar poeta, invocînd „armonii
transparenţa. O altă geometrie, aşadar, inaccesibilă androgine” (ca „imagini sechestrate”), „se umple de
neiniţiaţilor. Chiar uşor pedantă (uneori), cu excese lumină”, culegînd sunete „neasemuit de înalte”. Ea
cumva didacticiste (tocmai pentru a ne lămuri, intră şi iese din timp, migrează în „fractalii
oferindu-ne explicaţii), de izbitoare bogăţie primordiali”, face „pasul spre cer”; iar spaţiul „devine
lingvistică, poezia Vioricăi Petrovici, manevrînd ochi de nesaţiu prea plin” (v. Norul alb), reînviind
dezinvolt neologisme şi formulări eliptice, de la „starea nepîngărită de a fi”. Altfel spus, poeta,
Oglinda fractală (Editura Axa, 2006), îndeosebi, inventînd clipa („o reflecţia a mea”), este avidă de
rămîne, totuşi, „un izvor de cîntec”. minunare şi o gustă din plin, „şiroind de cuvinte
Iar Roata de circ (Editura Ateneul scriitorilor, nespuse” (încă). Iată şi o probă, botezată chiar
2016) ar fi cea mai proaspătă dovadă, îngemănînd Minunare: „În copacul alb cristalele rodesc/ Cuiburi
„poetica inluminării” cu o dilatare perceptivă (în de uitare/ Se împărăţesc printre petale/ Sufletul meu
transparenţă), conectată energiilor divine. Adică o fuge afară/ Dezbrăcat/ Inorogul îl ia în spinare/ Şi îl
rîvnită integrare în Absolut, ca împlinire spirituală, duce Dincolo în minunare.”
fracţiile fiinţei topindu-se într-un ascensional extatic,
armonios-vibratil, precum în Aud doar vibraţia: *
„Portativ de rouă în cer/ Misterul cu două înfăţişări în „Căci tu respiri prin mine,
oglindă/ În una dansează focul în alta renunţarea/ Mă iar eu îţi curg prin trup”
ademeneşti abis rogvaiv/ Cursă cu obstacole pe un O undă deceptivă, eliberînd, într-o gesticulaţie
orizont nefinisat/ Păşesc printre flori sălbatice/ stilizată, vocea inimii, de asprime bărbătească, totuşi,
Margine de pădure violetă/ Tu vii dinspre Soare nu te scaldă impozantul volum semnat de Bogdan
văd/ Aud doar vibraţia care invadează/ Trupul meu Galanton (Paradis furat), impresionînd volumetric
gîndurile mele inima/ Plouă torenţial împrejur e (la o primă ochire), crescut, sub pecete elegiacă, dintr-
arşiţă/ Trăznetul aprinde poiana/ Şi urcă în cer cu noi un obsesiv şi fertil nucleu erotic. E chiar o
cu tot”. Deşi denunţă precaritatea prezentului, deşi performanţă să invoci repetitiv, suferitor, din unghiuri
recunoaşte deşertăciunea unei lumi care şi-a pierdut/ proaspete, o idee-obsesie: absenţa (ei), lăsînd în urmă
vidat sensul, această poezie rămîne un imn al un Paradis jefuit! Romantic incurabil, autorul - poet
bucuriei. Pendulînd între suferinţă şi visare, de pînă în vîrful unghiilor – deplînge, într-o poetică
caracter exorcist (cf. Rodica Mureşan), lirica Vioricăi personală, cumva defazată (dacă ţinem cont doar de
Petrovici se hrăneşte cu „nectarul dualităţii”. Îmbătată mareele modei), această despărţire, iscînd frămîntări
de beatitudine, ea poartă – mai degrabă voalat – fără istov, „dincolo de orice vamă” – cum ne asigură.
nostalgia androginului, acest mesaj subliminal fiind Ea, o prezenţă luminoasă cîndva, „auzită în suflet”,
lansat tocmai de cea care se înfăţişează, în irealitatea făcută din primăveri etc., este o amintire
lumii, ca o „iluzorie formă de femeie”. O voce care traumatizantă; o iubire-nălucă, trezind acum
impune, care scrie altfel, o poetă care urcă fără propte/ „întrebări pustii”, uitînd zborul, în pofida rugilor

90 CONVORBIRI LITERARE
fierbinţi (v. Foame de tine). Gustînd „pîinea oprea timpul, născînd foc „în oase şi în minte”; doar
dragostei”, poetul – rănit, într-o lume fără EA – cu ea se simţea viu (v. Orbi), arzînd, aflîndu-şi rostul.
constată că „murim încă de vii”; că „în suflet urcă Acum poezia e un refugiu, un exerciţiu exorcizant,
gerul” şi că „unul şi cu unul nu fac doi” (v. Ce e adunînd foi înnegrite, tăinuite, depuse în închisoarea
iubirea?). O poartă în minte, desigur; era „singura sertarului. Clamînd, totuşi, dreptul de a iubi: „Nu e
dorinţă de pe listă”, împărţind la doi, cu sufletul ciudat că-ncepem să-nvăţăm/ Şi că începem tainic să
înrourat, „bucăţile de adevăr”. Acum, o urmă iubim/ Abia cînd e tîrziu şi regretăm,/ Abia cînd
fierbinte, provocînd întrebări chinuitoare: „mai sîntem gata să murim?” (v. Cînd e tîrziu). Da,
merităm întregul înapoi?” „dragostea se poate” (iarăşi un ecou păunescian), dar
Încercînd a ieşi din această iubire-boală, n-ar mai vrea regretelor să le dea vamă. Însetat („de
preschimbînd iubirea în tăciuni, Bogdan Galanton tine parcă veşnic mi-este sete”), poetul, trecut prin
sună retragerea întremătoare: va fugi în munţi, calvarul unei iubiri furate, vrea „pace şi lumine”,
aşteptînd ninsori nebune, însoţit de „lupii din încropind lumea din cuvinte. Şi cere o dezlegare,
adîncuri”; sau, asaltat (bacovian) de „toamne ude”, va ispitit de rostul (şansa) altui început: „şi vreau acum
contempla zbaterea mării, descoperind că „e greu să să mă dezlegi,/ Ca să pot merge mai departe” (v.
zbori cu aripi bandajate”. Mai cu seamă că ne mişcăm Dezleagă-mă). „Vindecat de despărţire”, încrezător că
într-o lume „fără ţinte”, golită de vise, vidată de sacru; „ne-om revedea Apoi” (v. Regatul Cerului), el nu se
o lume bizară, grăbită, mercantilă, fără poezie, în care poate scutura de povara amintirilor. Jefuit de furi,
„sîntem puţin, dorim puţin”. O lume în care chemînd timpul pocăinţei, constatînd că „îmbătrînim
„minciuna-i leac şi adevărul doare”. Aşa fiind, nu devreme şi ciudat”, ştie că doar iertarea – cum citim
miră puseele pamfletare, puţine, dealtminteri, în poezia titulară – ne aduce pacea sufletului: „Căci
biciuind realităţile din raiul democratic, cerşind doar iertînd vom mai găsi iertare,/ Acum cînd mult
Istoriei un rost (v. Pînă la moarte). Sau, dimpotrivă, nici nu mai e să fie” (v. Paradisul furat). Cu „aripi
idilizînd figura ţăranului român, înştiinţîndu-ne că, noi”, reîntorcîndu-se la viaţă („miroase a viaţă”), el
din palmele-i adînci, „se nasc fîntîni” (splendid anunţă renaşterea; izgonit din pierdutul Paradis, el
spus!). rescrie viitorul. Adică, o viaţă dreaptă, cuvîntul bun,
Absenţa Ei, „adunînd pustietăţi”, e terorizantă, vrînd să pună în oameni lumină (v. Rugăciune). Şi
însă. Ea, „cel mai frumos cuvînt”, e departe şi cei doi „pacea iubirii să-nflorească”...
foşti iubiţi (doi străini) sînt separaţi de „lumi imense”. Iată, în rezumat, mesajul unui poet, încă
Totuşi, doar ea „îi curge prin vene” într-un timp gol şi nedivulgat, născut din suferinţă, care, „cu vise în
într-o „viaţă năruită”; „ea e oricînd pierdutul Paradis” buzunar”, îşi rescrie calvarul, încercînd să trăiască
(v. E ca un vis) şi, „ascuns în umbre”, „îmbătrînit de frumos. Şi care mai crede în zbor, încredinţînd foii
dor”, purtînd ecoul vorbelor durute, poetul cheamă albe gîndurile sale obsesive (inevitabil repetitive),
izbăvirea, uitarea care va vindeca totul. Fiindcă eliberîndu-se astfel, orbitînd cu har în jurul unei teme
iubirea, „o veşnică minciună”, aşteaptă un semn. Cu care, dintotdeauna, ne face viaţa frumoasă: iubirea. Îi
un (prea) vizibil accent păunescian, el declamă: „Sînt semnalăm cu bucurie prezenţa, chiar dacă „reţeta” sa
oameni ce speră că încă se poate” (v. Timpuri romanţioasă nu rimează cu trend-ul epocii, în
ciudate). Deşi „nici tu nu eşti, nici eu nu sînt” – o glaciaţiune lirică, într-o societate, vai, „dezvrăjită”.
concluzie – lespede, căzînd peste o poveste Oricum, se adevereşte că Bucovina rămîne o oază
neterminată: „Nu-i nimeni să te ştie aşa cum te ştiu lirică; şi, sub presiunea evidenţelor, sîntem încîntaţi să
eu,/ Căci tu respiri prin mine, iar eu îţi curg prin trup,/ recunoaştem o nouă voce, aparţinînd, cu „acte” în
Înmănunchiaţi de toamna ce se trezeşte greu/ Şi cere regulă, cinului poeticesc.
jertfă inimi în colţii ei de lup.” (v. Copacul absurd).
Salvarea jinduită vine prin poezie. „Viaţa e
poezie”, crede neclintit poetul (v. Despre ea),
împlinind cifra doi, alintînd roiul cuvintelor nespuse.
Bineînţeles, o poezie „despre mori de vînt”,
aparţinînd unui „suprem nebun”, care – asaltat, în
nopţi stinghere, de „fluturii iubirii” – descoperă
trădarea şi iarna „sădită” între foştii iubiţi. Cîndva, ea

CONVORBIRI LITERARE 91
SUB CONSOLA TIMPULUI
Vasile SPIRIDON

Mizând pe o toponimie reală, ce pare a tăișul primului ori înfrățirea celorlalte două în
fixa realist cadrul acțiunii între Roman și umbra morții sunt una): „Cu suflul cercetării în
Piatra-Neamț (Homiceni, Bârgăoani, vine, acești copii (s.a.) au premers cu invenția lor
Bozieni, Ghelăiești, Ghigoești, Talpa, Bahna, marile descoperiri ale timpului, precum bagheta
PROZĂ

Scheia, Hlăpești, Valea Albă, Războieni, magică, electronul în formă pură, cu gândac de baltă
Vlădiceni, Borniș, Șerbești ș.a.), Vasile Popa încorporat, electromagnetul, becul cu sodă
Homiceanu creează în volumul Cronici din galvanică, dinamul și condensatorul alcalin,
cetatea lumii (Ed. Limes, 2014) o așezare inventând amnarul, piatra de cremene și iasca” (p.
scoasă din timp, dar făurind o istoricitate ce 33).
poartă lectorul de la „Facere” până în plin Dincolo de aspectul material, au început să
comunism. Romanul este deopotrivă o insulă priceapă cosmografia, arhitectura primară și arta de
ce amintește de experiența robinsoniană, dar a naviga pe cer. Satul însuși va fi trasat pe
o și contrazice. Dacă eroul lui Daniel Defoe coordonate cerești și va semăna aidoma cu satul lui
este constrâns să refacă întreaga evoluție Dumnezeu, iar sărbătorile urmau a fi ținute potrivit
civilizatorică de unul singur din cauza izolării sale, unui ritual al magiei ancestrale. Cu timpul, vor
„Cei de la Homiceni” așază descoperirile lor sub deveni un neam vechi și își vor da seama că au
semnul revelației. pierdut vremea cu lucruri de mântuială, dar nu și de
În vânzoleala lor metafizică, au descoperit focul mântuire. De acum încolo vor fi mai atenți la
și nutreau visul alchimic de a găsi piatra filosofală, mezalianțe, famiile de răzeși și mazili cuplându-se
dar s-au mulțumit, în rafinamentul lor rudimentar, după interese materiale, dar cu repeziciune, din
cu arderea la foc mărunt a borhotului pentru a distila teama de a nu le fi infestat sângele de vreun venetic.
a doua oară țuica, „din motive de spațiu de Însă lichidarea granițelor emoționale cu celelalte
depozitare” (!). Își dădeau seama că descoperirea comunități conlocuitoare, precum țiganii și ciangăii,
formulei elixirului va revoluționa lumea și, atunci, nu va fi înfăptuită. Iar sosirea în așezare a căruțelor
nu va mai fi nevoie în sat de medici, vraci, vrăjitori cu saltimbanci, măscărici, înghițitori de săbii și
și femei cu descântece, pentru că nu vor mai exista femei libere de orice profesiune aduce cu sine darul
bolnavi. „Elixirul tras din prunele coapte avea schimbării.
partea lui de beneficii, dar transparența lichidului nu Romancierul pune în prim-plan cristalizarea
putea înlocui sticla” (p. 32). Prin urmare, trebuia memoriei colective, întrucât, în faza infantilă,
inventată sticla (nu numai cu băutură). Și au comunitatea ignoră etapele firești ale existenței – ca
inventat-o. hotarul dintre viață și moarte (sătenii nu
Cei din Homiceni nu știau că lucrurile fuseseră cunoscuseră sentimentul morții, conștientizând
inventate și de aceea le reinventau: roata, carul, ulterior necesitatea construirii unui cimitir).
prelucrarea lemnului prin fierbere, prelucrarea Ambiguitatea conlucrează cu ironia, transformând
fierului prin călire (baltagul, dar și... secera și trecerea de la moarte la nemurire într-un prilej de
ciocanul, imaginarul colectiv deprinzând ideea că interogații pentru lector: nemurirea răposatului sau

92 CONVORBIRI LITERARE
a personajului care filosofează? Astfel, „[...] Celor „mistificare ideopatică”: „Se născuse pe el însuși,
din Homiceni nu le păsa de viitor, filosofia lor era fiind vestit la cea de-a șaptea spiță a neamului său.
simplă: vom muri și vom trăi singuri, aici, iar după Încă din primele clipe de viață, se hrăni cu lumina
moarte vom fi cu toții împreună! Și ne vom bucura primită direct de la soare, când astrul ceresc sparse
de moartea celor vii (s.a.), că tot nu erau buni la ferestrele și se prelinse pe buzele sale. Refuză sânul
nimic. Ioanisie învățase că acela care trăiește în mamei, se cățără pe pervaz și strigă cât îl țineau
Homiceni dorește nu doar moartea aproapelui său, puterile într-un grai necunoscut încă: mai multă
dar și nemurirea lui” (p. 185). Așa erau vremurile lumină! Cei din Homiceni știau că se va naște în
din copilăria umanității, când nimeni nu murise, dar satul lor un copil minune, dar nu aveau habar când
nici nu avea de gând să moară. se va petrece evenimentul, de aceea se aflau mereu
Utilizând parodia fină, Vasile Popa Homiceanu într-o tensiune sufletească și o febrilitate a
coboară metafizicul în plină istorie moldavă, iar căutărilor care le aureola frunțile. Aflaseră de la
Moldova dobândește coordonatele unui „paradis în părintele Iaonichie cel Nou de la Schitul Orbului că
destrămare”: „Din conţinutul versetelor satanice, acest lucru se va petrece înainte de Rusalii, fără a
reiese clar că grădina Edenului a fost devastată pe preciza cesul cu preciziune, de aceea Cei din
timpul domnitorului Alexandru Moruzi, când Adam Homiceni vegheau această zi de dimineață până
şi Eva au fost izgoniţi din rai, dar nu de către noaptea, iar la căderea întunericului bărbații făceau
Dumnezeu Tatăl, ci de însuşi domnitorul acesta, de pază în cete de câte trei, patrulând pe ulițele
care luă chipul diavolului şi lovi în făpturile satului, doar doar, vor prinde venirea acelui semn de
Domnului. Lucrurile erau neclare, pe atunci, dar sus” (p. 24-25). Acest prunc mesianic vorbea în
Ioanisie îşi aminti de ziua aceea, când cei doi părinţi graiul păsărilor și, pricepând limba vitelor, a început
spirituali ai omenirii au fost loviţi cu bice de către să facă preziceri. Anticipa schimbarea datelor în
arnăuţii domnitorului, la Poarta Ţărnii, fiind legaţi calendar, precum Crăciunul și Paștele, apariția
de răchita lui Ion Bogdan cu frânghii de aur, pentru oamenilor sfinți pe pământ, despre care se va
că sfidau Legea [...] Pe trupul lor gol, Cei din adeveri că sunt proroci mincinoși, intrarea lumii sub
Homiceni au citit tăria cumplitelor lovituri. Cei doi zodia egalității și dispariția proprietății private.
au tăcut mâlc, suportând chinurile unei noi faceri, Jucând rolul unui adevărat erou civilizator, Vasile
aici, pe pământ, pentru că în Cer nu mai aveau loc Isachie Chiriac orânduia temeinic lucrurile în cadrul
de atâta prihană. Recunoşteau că traiul lor în comunității.
grădina Raiului fusese mai mult o povară şi trebuia Fiu născut, iar nu făcut al satului, noul
făcută schimbarea. Îşi doreau să-şi construiască o întemeitor al tablelor de legi a fost considerat
casă în pustiu şi să facă copii” (p. 175). vrednic urmaș al Celui Dintâi, Descălecătorul
Totul este descoperit treptat și ordonat de Cei Moldovei. Sătenii au văzut că este însemnat și au
din Homiceni la granița dintre iluzie, imposibil și început a crede în el din pricina celor șase degete la
imaginație. Ei se adânceau în acest miraj al picioare și șase la mâini. Degetele de la mijloc îi
irealizabilului și își dădeau seama că imaginația nu erau lui Vasile Isachie Chiriac lipite – ca într-o
le este aptă pentru a cloci iluzii. Credincioșii proză a lui Vasile Voiculescu – printr-o pieliță
așteptau revenirea lui Iisus și ziua rânduielilor trandafirie, ca labele de la rațe, semn că ar putea
mântuitoare, care nu apăreau înscrise în calendar, și zbura și merge christic pe ape. El încropea povești
măreau exponențial numărul icoanelor făcătoare de cu ființe fantastice și animale mitologice, le
minuni. În același timp, se propagau și creșteau idei depozita în memoria sa prodigioasă, pentru a nu se
halucinatorii referitoare la strigoi, moroi, pricolici, pierde și a fi transmise din generație în generație. În
vârcolaci și la alte superstiții. Călătoreau astfel felul acesta, lumea romanului este permeabilă
imaginar pe tărâmul basmului, care a contaminat intervertirilor temporale, precum și contaminărilor
însăși nașterea protagonistului, Vasile Isachie mitologice și livrești: „Curățise și el grajdurile lui
Chiriac. Iată o adevărată naștere de basm colorată Augias, la porunca stăpânului său, adusese către
mesianic, stilizată printr-un adevărat procese de ocoale cirezile de boi ale lui Geryon, ttocmai de pe

CONVORBIRI LITERARE 93
insula Erythia. Se vedea de departe că Sile Guțu era târcoale pe la colţurile caselor din sat, după aceea au
ostenit, străbătuse deșertul Libiei, apoi Oceanul ca înfiorat aerul, declanşând mugetul unei vântoase
să pună mâna pe boi. Ucise un câine cu două capete, teribile, tocmai din nucleul lor întunecat. Au
apoi pe uriașul Eurytion, și, la urmă, pe stăpânul măturat într-o clipă sărăcia curată din vetre, spuma
boilor, numai ca să-i facă pe plac lui Ion Onofrei de chiciură de pe fruntea Turtelei, au coborât în
Burduja” (p. 105); „Era o nevoie acută de hârtie în iureş sălbatic, lovind coada câinelui Cerber,
toată țara, se scria mult în ultima vreme, poeții trezindu-i pe argaţi la trebi, apoi s-au supus unor
primind îndemnuri declarate de la stăpânire: scrieți, ordine ciudate, venind din interior, şi-au ocolit
băieți, numai scrieți! (s.a.) Ironic slogan adresat peluza casei părintelui Săndulescu, lovind aripa
națiunii, pentru a scoate limba neamului din tina dreaptă a clopotniţei, atunci clopotele au scăpat din
istoriei” (p. 106). Vânturile istoriei spulberă în amuţire, cântând a prohod şi vestind nebunia de la
roman sensurile vieții trainice și aduc sentimentul schitul Frumoasei. Ultimele tonuri s-au prelins ca o
apocalipsei, al venirii lui Anticrist. şuviţă de sânge pe sub ceardacul Iorguleştilor şi s-
Intertextul conduce lectorul către incipitul au închegat într-un cântec de cosit valurile de pe
romanului Ion, unde ne întâmpină o aceeași cruce mările Sudului, luând chip de mierlă ostenită şi
sugerând ignorarea sacrului. Vasile Popa prezentându-se vii în locul de unde plecaseră, în
Homiceanu imaginează o cruce de lemn de care faţa casei lui Vasile Chirie” (pp. 140–141). Dar mai
atârna un Iisus răstignit, turnat în plumb și răsucit cu greu decât cu undele muzicale a fost cu acelea
fața spre Nord. Unul dintre personaje, Ioanisie, îl electrice. Preotul satului a fost de părere că nu-i
întoarce pe Iisus cu fața spre răsărit și pictează cu lucru curat să fabrici lumina din vânt, că este o
măiestrie imaginea fecioarei Maria la picioarele uneltire a diavolului, doar Dumnezeu fiind vrednic
fiului său. Înainte de orice profeție, Ioanisie avea de a răspândi lumina, „căile Domnului fiind închise
harul de a vindeca lumea de boli precum: manie a de mici umbre care erau plasate de la occipital la
persecuției, piromanie, mitomanie, cleptomanie, parietalul bătrânilor, și de acolo migrau, pe căile
„nihilism acut”, „nălucire precoce” și reacții amăgirii, printre pedunculii quadrigemeni, fiind
sexuale patologice. Manifestările instinctelor obligați de morala satului să ia decizii pentru
sexuale și ale imaginarului erotic sunt conectate cu comunitate” (p. 209).
„Handramalicul” – un fel de stabiliment ciudat, Unele scăderi ale scrierii (legate de lipsa unui
unde se bea, se mănâncă și se ticluiesc afaceri. periaj stilistic, de prezența pulofoniilor sau a unor
Sexualitatea debordantă este declanșată unui pleonasme) nu erodează valoarea de ansamblu a
personaj chiar și de lectură, ceea ce duce către o cărții. Simultan iluminist întârziat şi romantic-
boală ciudată, numită de specialiști „priapism sentimental, ludic și grav, ironic și plin de umor,
controlat”, pacientul fiind obligat la o „terapie Vasile Popa Homiceanu reușește în romanul Cronici
gonacă”. din cetatea lumii o disecare simbolică (traversată de
Visul lui Ioanisie era să mântuie lumea prin o undă de lirism) a semenilor din ținutul natal, pe
muzică și a adus în sat un „polihon”. Răspândirea care îl scrutează necontenit, dincolo de „cutele sau
armoniei muzicale este surprinsă într-o pagină carnea memoriei”. Mai mult decât atât, romancierul
demnă de recitit: „Mai întâi tonurile muzicale au impune un spaţiu ficţional cu o identitate marcantă,
răscolit frunzele nucului, au ieşit pe sub coama ce închide în el o lume a satului arhetipal. La
casei, dând vânt de încercare printre curci şi găini, confluența dintre istorie și mit, satul lui Vasile Popa
au pătruns în curtea lui Ion Onofrei Burduja, Homiceanu este proiectat aproape de „lumea
despicând albul dintre coarnele vitelor şi dezlănţuită”, un autentic puzzle (fragmentarism,
declanşând o erupţie fină de lapte, fără să atingă ironic, ludic, umor, intertextualitate ș.c.l.) ce invită
.sfârcurile ugerelor, ieşiră iute din grajduri, fiind lectorul la re-construcție.
lovite de zbieretele unor berbeci furioşi, atinseră în
curgere aria, notele prinzând pacea fâneţelor verzi,
şi-au izbucnit clocotitor într-un fuior siniliu, dând

94 CONVORBIRI LITERARE
MEMORIE CULTURALĂ
ŞI IDENTITATE NAŢIONALĂ
ÎN SECOLUL ROMANTIC
Antonio PATRAŞ

Comentator rafinat al actualităţii literare, pe care română. 1825-1875 (2016), pe care am


o analizează comprehensiv, din preocupare pur recenzat-o deja la momentul apariţiei.

CRITICĂ, ESEU
cognitivă şi cu vădite predispoziţii de gust, fără Plecând de la constatările unor teoreticieni
ambiţii de critic canonizator, universitarul ieşean ca Pierre Nora, Eric Hobsbawm sau Jan
Doris Mironescu s-a remarcat în acelaşi timp prin Assmann, Doris Mironescu sancţionează
studiile sale teoretice şi de istorie literară, devenind istoriografia de tip tradiţional, care proiecta
unul dintre cei mai titraţi cercetători români. Ultima asupra trecutului o viziune de tip cauzalist,
sa carte, Un secol al memoriei. Literatură şi menită a crea iluzia continuităţii. În locul unei
conştiinţă comunitară în epoca romantică (Editura astfel de interpretări reducţioniste,
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2016), universitarul ieşean întreprinde o investigaţie
propune o interpretare originală a fenomenului de tip secvenţial, ce se focalizează asupra
literar românesc, surprins în diacronie, printr-o serie câtorva momente-cheie, cu rol decisiv în
de studii de caz, de la momentul auroral al evoluţia literaturii noastre, în acord cu
cristalizării identităţii naţionale în epoca paşoptistă, observaţia că memoria culturală se fixează
trecând apoi prin etapa decantărilor esenţiale din preponderent asupra unor mituri şi figuri
perioada clasică a Junimii şi până la manifestările simbolice dintr-un trecut îndepărtat, ce nu mai
specifice ale creativităţii scriitorilor noştri poate fi resuscitat prin amintire. De aceea, Jan
contemporani. Assmann ţinea să facă distincţie între ceea ce el
Din punct de vedere teoretic, autorul se numeşte „memoria comunicativă” (care cuprinde
legitimează de la o fertilă direcţie de cercetare „amintirile referitoare la trecutul recent” şi pe care
cunoscută pe întreg mapamondul sub denumirea de „individul le împărtăşeşte cu contemporanii săi”) şi
memory studies, din perspectiva căreia literatura e memoria culturală, ce se întoarce cu predilecţie spre
investigată ca document cu o relevanţă aparte pentru trecutul îndepărtat, spre origini – ceea ce justifică
ceea ce se înţelege azi prin „memoria culturală”. De din plin opţiunea teoretică a universitarului ieşean,
la premise teoretice oarecum asemănătoare pleacă şi pentru care întreg secolul XIX românesc e de fapt un
studiile recente ale istoricilor ieşeni Andi „secol al memoriei”, populat de mituri şi de figuri
Mihalache, Contribuţii la istoria ideii de simbolice, adică de nişte proiecţii imaginare mediate
patrimoniu. Surse, evoluţii, interpretări (2014), cultural.
Mihai Chiper, 1848: Memorie şi uitare în România O astfel de proiecţie se vădeşte a fi (dacă e să-l
celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX (2015) sau credităm, împreună cu autorul lucrării de faţă, pe
Alex Istrate, De la gustul pentru trecut la cercetarea Benedict Anderson) şi identitatea naţională,
istoriei. Vestigii, călători şi colecţionari în România afirmată la începuturile modernităţii, în perioada
celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX (2015), în paşoptistă, într-o manieră tranşantă şi implicit
zona studiilor literare singura cercetare cu adevărat simplificatoare, adoptată strategic pentru a fi
notabilă pe secolul XIX fiind admirabila carte a lui împărtăşită de întreaga comunitate, şi nu numai de
Adrian Tudurachi, Fabrica de geniu. Geneza unei intelectualii care au făcut revoluţia. Doris
mitologii a productivităţii literare în cultura Mironescu vorbeşte în acest sens despre o „retorică

CONVORBIRI LITERARE 95
a apartenenţei” de la care se revendică mai întâi, vehiculat o imagine mult prea unitară şi uniformă a
într-un spirit militant, paşoptiştii, pentru ca ulterior, trecutului, în spiritul acelui „fenomen de
odată cu Maiorescu şi cu junimiştii, să se producă o supratotalizare” detectat de Jeffrey Olick ca efect al
evidentă relativizare a militantismului originar, ceea travaliului imaginativ, cum spune Doris Mironescu
ce va conduce la cristalizarea unei literaturi tot mai la un moment dat, observaţia nu trebuie înţeleasă ca
valoroase şi mai autonome din punct de vedere un reproş, de vreme ce memoria culturală
estetic. Cartea se structurează astfel în trei mari transformă inevitabil istoria în mit, sacrificând
secvenţe: în prima exegetul abordează câteva situaţii amănuntul, nuanţa. Or, remarcabil în cazul de faţă
emblematice pentru maniera în care, în contextul mi s-a părut că, oprindu-se deliberat asupra
modernizării accelerate, temele predilecte ale epocii scriitorilor moldoveni (Alecsandri, Creangă,
(identitatea naţională, europenitatea, descoperirea Eminescu, Păstorel etc.), care au găsit în literatură
trecutului, a folclorului naţional şi a frumuseţilor nu doar un refugiu, ci şi un spaţiu privilegiat „în care
patriei, raporturile dintre intelectuali şi popor, trecutul poate fi recuperat”, autorul prezentului
problema ţărănească etc.) se articulează într-o studiu reinterpretează de fapt polemic geneza
manieră retorică sui generis; studiile despre modernităţii noastre estetice – lucru evidenţiat în
Maiorescu şi Ibrăileanu din a doua parte a cărţii repetate rânduri, în observaţiile de detaliu, prin
radiografiază fenomenul constituirii canonului importanţa acordată simţului critic, ironiei şi
literar şi, implicit, a ideii de clasicitate, iar textele cu ambiguităţii în detrimentul patosului, entuziasmului,
care se încheie volumul analizează legăturile univocităţii. De aici rezultă că seria romanticilor şi a
complexe şi surprinzătoare ce se stabilesc între mesianicilor utopici (Heliade Rădulescu sau C.A.
literatura actuală şi cea a secolului XIX, pe fondul Rosetti), cu care s-a confundat de fapt paşoptismul,
reafirmării obsesiilor identitare de odinioară, în pare a fi fost, în opinia criticului, infinit mai puţin
contextul globalizării. productivă estetic şi mai nefastă ideologic decât cea
Primul studiu de caz (Alecu Russo. Bonjuristul a „mesianicilor pozitivi”. Miza prezentei lucrări nu
ca mediator cultural) îl are în prim plan pe Alecu e însă aceea de a reconfigura canonul estetic, ci de a
Russo, autor apreciat de Ibrăileanu drept un ilustra maniera critică în care literatura (mai exact:
precursor al junimiştilor, revoluţionar moderat, un anumit gen de literatură!) s-a raportat la retorica
înzestrat cu un simţ critic care-l făcea reticent faţă de apartenenţei comunitare.
militantismul exaltat al colegilor de generaţie. Analizând memoriile de călătorie ale unor
Oprindu-se la melancolicele şi lucidele analize din scriitori paşoptişti (cap. Călătoriile tinerilor
Studie Moldovană (1851), Doris Mironescu atrage paşoptişti. Anabasis bonjurist), Doris Mironescu
atenţia asupra tonalităţii elegiace în care e privit observă că tinerii bonjurişti se simt înstrăinaţi de
trecutul, celebrat ca un paradis în destrămare. fapt de comunitate, deşi îşi arogă dreptul de a vorbi
Viziunea bonjuristului moldovean e aşadar mai în numele ei, scrierile lor vehiculând „forme de
curând conservatoare decât revoluţionară, de vreme provenienţă occidentală” chiar şi în prelucrările
ce conştiinţa apartenenţei la o epocă de ruptură, folclorice. Călătorul bonjurist e străin aşadar „faţă
mărturisind emergenţa simţului istoric, nu se de peisajul ţării profunde, de legendele şi chiar de
conjugă, cum ne-am fi aşteptat, cu încrederea în limba acesteia, sortit să se exprime într-un limbaj
modernitate şi într-un viitor mai bun, ci cu nostalgia necomunicabil către păstrătorii celei mai fidele
după lumea veche, în cel mai „reacţionar” spirit cu embleme ale identităţii naţionale”. Cercetătorul
putinţă. „Retorica apartenenţei” la idealurile ieşean identifică apoi drept trăsături comune ale
generaţiei paşoptiste se vede astfel deconstruită literaturii epocii „omogenitatea unui mod de a gândi
chiar din interior, de pe poziţii individualiste, de tema ţăranului” (explicabilă sociologic: scriitorii
către unul dintre reprezentanţii săi cei mai de seamă, erau boieri), „indiferenţa faţă de originalitate”
ceea ce ne obligă să reevaluăm critic opoziţia (exemplificată prin observaţia că Alecsandri traduce
paşoptism-junimism, devenită un loc comun al Le Rocher du Corbeau după moartea lui Alecu
istoriei literare. Russo şi intervine în text), dar şi „solidaritatea
Pe de altă parte, dacă e adevărat că paşoptiştii au generaţională în secolul XIX” (cu limitele ei, totuşi,

96 CONVORBIRI LITERARE
cunoscute fiind disensiunile din cadrul generaţiei (Creangă şi ficţiunea publicului), afirmarea
paşoptiste, reflectate şi în literatură). Doris apartenenţei la comunitatea naţională şi rurală se
Mironescu nu generalizează pripit şi, în alt loc, face într-o manieră stilistică marcată de multiple
afirmă răspicat că „ţăranul ca subiect al discursului subterfugii ironice şi de o erudiţie copleşitoare în
prozei e o raritate în paşoptism, scriitorii acelei materie de cultură populară, universitarul ieşean
generaţii evitând, cu onestitate, ipostazierea ca subliniind (pentru prima oară, cred) importanţa
amici ai poporului”. Retorica apartenenţei Bibliei ca resursă intertextuală extrem de fertilă în
comunitare capătă nuanţe ironice la doar câţiva opera humuleşteanului.
dintre scriitorii generaţiei, şi nici la aceştia în Pagini de mare rafinament hermeneutic, de
întreaga operă: „Prozele lui Alecsandri despre fineţe arahneeană, cum îi plăcea lui Paleologu să
Ceahlău, jurnalul de surghiun al lui Alecu Russo, dar spună, consacră apoi exegetul motivului ruinelor în
şi descrierea mănăstirilor subcarpatice în poezia romantică (Umbra lui Mircea. La Cozia),
memorialul de călătorie al lui Grigore Alexandrescu fervoarea restaurării trecutului glorios regăsindu-se
sunt texte în care ia naştere un discurs patriotic până şi în revoluţionarul text în vers liber al lui
critic”. Acest discurs critic îl vom regăsi mai târziu Macedonski, Hinov, unde e sesizată o autentică
la Creangă, care „ocoleşte impunerile brutale de „emoţie arheologică şi naţionalistă”. Motivul
semnificaţii simbolice în maniera paşoptiştilor” ruinelor revine în atenţia criticului în ultimul capitol
(prin paşoptişti înţelegându-i pe ceilalţi, romanticii, din carte (Ruine domestice, ruine sălbatice: de la
iar nu pe aceia din familia Russo-Alecsandri- Alecsandri la Ioana Bradea), unde atitudinea faţă de
Alexandrescu) şi „alterează canonul retoric al vestigii (când melancolie, când jubilaţie) reflectă un
literaturii patriotice, introducând în el ironia, aluzia, anumit sentiment al apartenenţei, toposul ruinei
eufemismul, reticenţa”, dar şi la Eminescu, în prăbuşite în indiferenţă dobândind la Creangă (e
scrierile căruia tratamentul patriotismului, remarcă vorba de ruinele Cetăţii Neamţului) o semnificaţie
pe drept cuvânt criticul ieşean, „este de o noutate ce cu totul originală, care merită reţinută pentru
putea părea şocantă în epocă, deoarece îi lipsea ineditul ei: „Prin imaginea ruinelor bântuite de vite
optimismul, mesianismul politic, încrederea în viitor şi, prin urmare, pline de baligă, Creangă ruralizează
şi, implicit, solidaritatea cu prezentul”. trecutul sângeros şi îl domesticeşte”. În aceeaşi linie
Înţelegând însă geneza modernităţii estetice ca s-ar înscrie, în viziunea criticului, opera lui Păstorel
pe un proces ce presupune afirmarea tot mai Teodoreanu, şi mai cu seamă Hronicul
pregnantă a conştiinţei (şi a memoriei) individuale, măscăriciului Vălătuc, care „aderă la o reprezentare
Doris Mironescu susţine că paşoptiştii (premoderni) a trecutului mediată de comunitate” (Şerban
se revendicau de la o identitate de grup ce-i făcea să Cioculescu vorbea despre un „naţionalism viticol”)
posede o „altfel de memorie decât cea personală” – şi în care „opţiunea pentru un limbaj cu diferite
dovadă familiaritatea cu care este tratat cititorul, straturi autohtone de specificitate” reflectă faptul că
recrutat în genere din cadrul aceleiaşi comunităţi. Iar „ţelul moral şi naţional este resorbit de opera de artă,
din această comunitate de lectură este exclus metabolizat estetic”.
poporul analfabet, studiat totuşi „cu o curiozitate Într-adevăr, la scriitorii sus menţionaţi temele
cărturărească” (un text emblematic pentru spiritul tari ale paşoptismului doctrinar sunt dezamorsate
bonjurist ar fi, ni se atrage atenţia, La Pierre du ironic, devenind obiect predilect al deriziunii.
Tilleul, de Alecu Russo, ce se încheie cu o ironie la Aceeaşi metabolizare estetică fără rest e relevată
adresa cititorului incapabil să preţuiască ulterior şi în privinţa surselor folclorice ale liricii
„frumuseţile neştiute ale ţării”). Sentimentul eminesciene, evidente mai ales în acele poezii cu
apartenenţei va fi problematizat apoi cu aceeaşi aspect de „folclor savant” despre care vorbea
distanţare ironică şi cu infinit mai multă subtilitate Călinescu în monumentala sa exegeză şi
în Pseudo-Kynegetikos, cunoscutul eseu al lui exemplificat în prezentul volum prin cunoscutul
Alexandru Odobescu, poate cel mai veritabil poem eminescian Călin. File din poveste („poem
aristocrat dintre toţi scriitorii noştri. Iar când lumea modern, care îşi codifică propria modernitate încă
satului va da un scriitor de talia lui Creangă din titlu”), unde nunta gâzelor e descifrată ca o

CONVORBIRI LITERARE 97
„punere în abis ironică a lumii poveştii”, melancolia Demnă de atenţie îi pare exegetului, şi pe bună
poetului luând la final „o formă senin-amuzată şi dreptate, mutaţia semnificativă care s-a produs în
consolatoare”. Dacă Eminescu se vădeşte a fi aşadar romanul contemporan, orientat tot mai mult spre o
„primul scriitor român preocupat tocmai de tematică istorică, „atât în varianta sa documentară,
fenomenul îndepărtării de vârsta de aur a mitului”, cât şi (mai ales) postmodern-fantezistă”. Având în
Caragiale îi apare universitarului ieşean drept un vedere că istoria devine o temă predilectă a
scriitor livresc şi nostalgic, ce reinventează literaturii de ficţiune într-un context ce presupune
balcanismul pe cont propriu, luând ca pretext redefinirea identităţii naţionale, din perspectiva
biblioteca – semn că apartenenţa la comunitate ţine fenomenului migraţiei şi al globalizării (Sanda
de libertatea de opţiune a individului, şi nu de Cordoş vorbeşte de recurenţa problematicii
presupusele sale rădăcini identitare. identitare în romanul românesc de după 2000),
Stimulative sunt şi studiile consacrate în partea a universitarul ieşean remarcă interesul crescând
doua a cărţii lui Maiorescu şi lui Ibrăileanu, în care arătat de scriitorii contemporani secolului al XIX-
exegetul evidenţiază strategiile retorice ale lea, considerat „un secol al memoriei” tocmai pentru
consacrării în spaţiul public (în cazul liderului că de atunci datează, ne încredinţează cercetători
junimist), dar şi geneza canonului estetic al avizaţi ca Richard Terdiman, apariţia „conştiinţei
literaturii române, cristalizat în jurul ideii de autor istorice”. Ca atare, conchide Doris Mironescu, dacă
clasic (Ibrăileanu pleacă de la nişte premise romanul istoric românesc de la începuturi şi până în
sociologice, pentru a opta finalmente pentru comunism se focaliza pe epoca veche şi medievală,
înţelegerea estetică a clasicului ca „geniu naţional şi într-o tentativă de mitologizare vectorizată
universal”). Însă cele mai surprinzătoare şi mai ideologic, dacă în anii ’90 „istoria revizitată era cea
provocatoare prin analogiile dintre prezent şi trecut din anii comunismului, cu accent pe fenomenele
sunt, cred, studiile cuprinse în ultima secvenţă a rezistenţei şi ale suferinţei în închisori”, cum şi
cărţii (Nostalgie, ironie şi rescriere postcanonică), „perioada interbelică, valorizată prin contrast ca
atât cel despre ruine, la care m-am referit deja, cât şi paradis pierdut”, în ultimii ani romancierii preferă
celelalte două: Ironia care ne leagă. Comunităţi secolul XIX, care devine astfel „o fantasmă, o
textuale la I.L. Caragiale şi Radu Cosaşu şi Spre proiecţie a lumii contemporane” – ca în romane
secolul romantic. Memorie postcanonică în romanul precum Zilele regelui (2008), de Filip Florian,
anilor 2000. Pornind de la constatarea existenţei Vieţile paralele (2012), de Florina Ilis, Viaţa începe
unor comunităţi de lectură cu profil distinct, în vineri (2011) de Ioana Pârvulescu ş.a. Diferenţa e
funcţie de circumstanţele istorice care îşi pun că, în volumul de faţă, lumea contemporană pare
amprenta asupra literaturii, Doris Mironescu mai curând o proiecţie a secolului XIX, la care
sesizează o serie de paralelisme frapante, ce-i exegetul se întoarce mereu, din predispoziţie
apropie de pildă pe Caragiale şi pe Cosaşu, definiţi temperamentală, cu justificată nostalgie.
drept „scriitori ai rupturii, produse ale unor epoci Pe lângă coerenţa demersului teoretic, inedit încă
sufocate de propagandă”. În acest sens, opţiunea lor în contextul inerţial al dezbaterilor intelectuale de la
pentru proza scurtă ar reflecta „decizia de a descrie noi, cartea lui Doris Mironescu excelează şi prin
universul cedărilor mărunte, al păcatelor veniale, al spiritul de fineţe, oferind numeroase prilejuri de
ticăloşiilor simpatice”, inaderenţa la mesianismul jubilaţie intelectuală şi de delectare estetică (critica
romantic şi la utopie conducând la o „reprezentare nu uită să fie, totuşi, o artă). Remarcabile sunt mai
carnavalescă a revoluţiilor”, retruvabilă spre cu seamă paginile consacrate clasicilor, care
exemplu şi în romanul recent al lui Bogdan Suceavă, probează o imaginaţie a ideilor rar întâlnită şi îl
Republica (2016). Dincolo de asemănări, sunt totuşi recomandă pe universitarul ieşean drept unul dintre
şi diferenţe majore, de-ar fi să mă refer doar la reprezentanţii de vârf ai criticii creatoare.
libertatea de opinie de care s-a bucurat Caragiale ca
gazetar sub regimul foarte tolerant al lui Carol I, şi
la care Cosaşu, în comunism, nu putea decât să
viseze.
C O M E N T A R I I C R I T I C E
98 CONVORBIRI LITERARE
A C T U A L I T A T E A L I T E R A R Ã

MEMORIILE UNUI
„MARTOR ÎN PLUS”
Emanuela ILIE

De bună seamă, Amelia Pavel este recunoscută autobiografic este de la început etichetată drept o
îndeobşte pentru contribuţia de excepţie la lume „coerentă, caracterizabilă în primul rînd printr-
supravieţuirea, în vremurile tulburi pe care le un anume stil de viaţă, printr-o mentalitate”
cunoaştem, a unui domeniu la fel de obligat, precum particulară, pe deplin conturată, deşi încă destul de
celelalte cîmpuri din sfera artisticului, să suporte tributară antebelicului. Ceva mai departe, ideea de
amprenta indeniabilă a politicului. E suficient să alteritate a universului recuperat, aici, cu mijloacele
amintim, aici, doar studiile substanţiale despre Idei memorialisticii, revine, cu o pregnanţă susţinută de o
estetice în Europa şi arta românească la răscruce de comparaţie dragă criticului de artă : „Mă refer desigur
veac (1972), Expresionismul şi premisele sale (1978), la o lume, la un segment de societate care, privită din
Peisaj natural, peisaj uman (1987), Pictura optica importanţei sau a renumelui, reprezintă totuşi o
românească interbelică (1996), Pictori evrei în lume bună numai de gradul doi. Privită însă din
România (1996) ori Surse, simboluri, idolatrii în arta punctul de vedere al rolului ei social – din păcate
modernă (1998), prin care criticul şi istoricul de artă a astăzi nu îndeajuns de cunoscut – ar putea fi
reuşit în fapt, ca puţini alţii în timpul regimului asemănată cu cea a « micilor maeştri » care în istoria
comunist, racordarea spiritului artistic românesc la artei netezesc drumul celor mari, uneori chiar îl
marile realizări europene ale epocii. pregătesc, încarnînd simptomatic, chiar simbolic,
Aproape necunoscută este, însă, memorialista valorile unei epoci”.
Amelia Pavel, autoarea unui volum intitulat, Ei bine, frumuseţile aproape uitate ale acestei lumi
elocvent, Un martor în plus (Editura Du Style, numai de gradul doi formează cea mai mare parte a
Bucureşti, 1997), a cărui lectură este profitabilă nu materiei textuale a opului ce pare adesea interesat cu
numai pentru reconstituirea profilului său psihologic, mult mai mult de le dehors decît de le dedans. În
spiritual ori social, ci mai ales pentru înţelegerea în această carte nu se poate descoperi nimic sau aproape
profunzime a perioadei interbelice, în care acesta s-a nimic care să ne amintească de nucleul nur, specific
format. Alegerea lucidă a discursului memorialistic ce autoscopiei feminine –pe care unii teoreticieni o
îmbină, conform uzanţelor genului, cele două axe ale consideră cu mult mai aptă a sesiza şi a descrie (după
rememorării – le dedans şi le dehors – îi permite caz, rafinat, nuanţat sau patetic, larmoaiant)
practic scriitoarei această dublă reconstituire: a vulnerabilităţile, fragilităţile biosului, dar şi exaltările
propriului chip şi a unei lumi considerate drept specifice animei. Amelia Pavel pare aici preocupată
exponenţiale. Transformînd, în acelaşi timp, mare cu precădere de relevarea aspectelor exterioare ale
parte din carte într-o implicită, dar extrem de sensibilă formării/ cristalizării reprezentărilor identitare
pledoarie despre conservarea umanităţii şi individuale, respectiv colective. Promisiunea relevării
supravieţuirea prin cultură, dimensiuni absolut vitale unor secrete existenţiale, a unor misterioase interstiţii
într-o epocă în care, după cum ştim, spectrul psihologice (autoarea noastră utilizează, de cîteva ori,
xenofobiei începea să sperie spaţiul european. sintagme promiţătoare precum: „năstruşnică”,
Privită prin lentila aburită a memoriei (cunoscuta „eretică” sau oferă informaţii lacunare despre ereziile
metaforă specifică scriiturii de gen), lumea asupra adolescentine: „îmi plăcuse viaţa la liceu, deşi, cu
căreia se opreşte Amelia Pavel în acest prim op toată educaţia mea germană, nu aveam, cum se

CONVORBIRI LITERARE 99
cuvenea elevelor bune, nota 10 la purtare”) nu este în fantasmelor totalitare. Rememorînd prin urmare
fapt onorată în textul în care primează, cum spuneam, perioada, autoarea ne descrie prieteni sau cunoscuţi
imaginea lumii exterioare, şi nu a celei interioare. din cercurile frecventate (Marcel Avramescu, aflat în
Evident, o atare opţiune scripturală este justificată faza hasidică; Manole Neumann şi Nicu Steinhardt,
în varii moduri de-a lungul rememorărilor. Cititorul întotdeauna îmbrăcaţi ireproşabil, în stil englezesc;
va observa însă oricum nu numai discreţia ieşită din Solomon Gruber şi Dolfi Trost; Aurel Baranga-pe
comun a memorialistei (care, în loc să se concentreze atunci Leibovici, junele Sestopalis ş.a.); revine asupra
asupra propriei personalităţi, preferă să îşi descrie ambianţei familiale şi recunoaşte deschis că, în urma
relaţiile cu ceilalţi – evident, acei ceilalţi care o unor schimbări economice şi politice pe care în
influenţează într-un mod vizibil, indiferent de durata adolescenţă doar le intuise, tatăl său era angajat în
reală a legăturii respective), ci şi angajamentul etic unele activităţi social-politice, pe linia Uniunii
decis al demersului recuperator. Cele două trăsături Evreilor Români, opusă sioniştilor de stînga şi
sunt atît de intim legate, încît, nu o dată, par să se concentrată pe ideea vest-europeană a diferenţierii
confunde. Dincolo însă de ocurenţa semnificativă a specifice numai pe bază de religie şi autoalegere, nu
acestor interferenţe, suprapuneri sau corespondenţe pe bază de etnie. Făcînd o serie de paralele interesante
între destinul individual şi cel generaţionist, ne atrage cu situaţia din Austria, Amelia Pavel observă, în fine,
atenţia şi natura aparte a orizontului familial în care s- o serie de „realităţi simptomatice, care, mai temperat
a format Amelia Pavel. Ascendenţa cu totul şi mai discret, au marcat şi existenţa societăţii
particulară a autoarei ne este devoalată treptat şi cu evreieşti interbelice din oraşele mari româneşti. Era o
destul de mare precauţie. Memorialista ne vorbeşte societate ataşată de structurile locale, trăind o sinteză,
spre exemplu de „universul vienez al bunicii şi pitorească aş spune – între tipuri de experienţă istorică
copilăriei mele”, unul „încărcat de valori reale şi diferită – una pe planul conştiinţei specifice deja
fertile”, după ce ne atrage atenţia asupra faptului că ne uitată, cealaltă vie, de confruntare şi asimilare cu tipul
află totuşi în faţa unui „spaţiu nu atît geografic, cît de societate urbană românească, impregnată, la acea
psihologic, social, cultural, spiritual” eclectic. Pentru dată, de puternice influenţe franceze, care nu
că în el încă sunt puternice „interesul şi simpatia funcţionau doar pe plan cultural”.
pentru viaţa germană şi austriacă (– vieneză în special Oricît de ameninţătoare vor fi fost, totuşi,
– în ambianţa mea) – cu darul lor specific de a încarna spectrele ideologice ale epocii, tînăra Amelia nu îşi
expresiv un cotidian – locuinţă, alimentaţie, limitează deloc existenţa socială – spre deosebire de
vestimentaţie, reguli de comportament etc. – valorile alte memorialiste sau diariste ce detestă dacă nu
de bază ale tradiţiilor, civilizaţiei şi culturii, [care] mulţimile, măcar „tendinţa turmo-filă” (Mariana
ţineau încă, în multe privinţe, de configuraţii Şora, Jeni Acterian, Alice Voinescu ş.a.). Dimpotrivă,
anterioare primului război mondial, chiar dacă erau caută constant forme de divertisment specifice
firesc asezonate cu noutăţi ale imediatului postbelic. tinereţii interbelice – cu motivaţiile cele mai variate,
Id est: francofilia dominantă în anii ’20 şi ’30. Spre inclusiv ca substanţă, de la cele comune la cele mai
deosebire, evident, de cei care comentează, în general complicate, de vector identitar mai pronunţat. Spre
maliţios ori sceptic, acest eclectism din epocă, exemplu: „viaţa de cafenea şi nota ei boemă, moderat
memorialista beneficiază de perspectiva diacronică; boemă de altfel, a avut caracterul stimulativ
în consecinţă, are sagacitatea de a-i admite avantajele: supraidealizat astăzi în emisiunile TV. Focul de
„Rămîn însă evidente iradieri în multe direcţii ale artificii al conversaţiilor, consumarea energiilor în
unor valori şi mentalităţi din surse diferite, calambururi, butade, performanţe spirituale oraliceşti,
amalgamate prioritar pe latura pitorescului, nu au priit decît naturilor puternice, capabile de
confortului, căldurii umane cu tente idilice şi în mod disciplină şi organizare interioară. În umbra lor,
special – aş spune tipologic – asimilate în medii ceilalţi, firavii, inadaptabilii, sau poate şi orgolioşii
familiale marcate genetic de experienţe de viaţă grele, succeselor uşoare, găseau un mediu propice propriei
labile, încărcate de incertitudini şi îngrijorări”. Medii impresii că «fac ceva» şi că «sunt cineva» fără
familiale ce încearcă, totuşi, să îşi ducă existenţa în convertirea acelor scîntei ale instantaneului în durata
aceeaşi normalitate din anii ’20-’30, altfel spus, să unei opere consistente”.
ignore ameninţarea din ce în ce mai clară a Cele mai emoţiona(n)te pagini din carte sunt

100 CONVORBIRI LITERARE


dedicate în fapt recapitulării modurilor în care, la „Nibelungii” sau „Metropolis”-ul originar, în care
sfîrşitul anilor ‘ 30, această lume „bună numai de admiră „construcţia geometrică, de forme ordonate,
gradul doi” – sintagmă ce face referire, tot discret, la [ce] ţinea chiar de preferinţele mele, solid susţinute în
mai multe forme de minoritate sau de marginalitate educaţia familială, nu numai a mea, ci de principiu în
resimţită în anii tinereţii: etnică, socială, sexuală– a societatea din care făceam parte”. Memorialista nu se
putut rezista „acestui asalt al răului asupra sfieşte să îşi amintească nici de filmele sentimentale
segmentului de lume din care făceam parte”. Vorbim vieneze, cu favoriţii Willy Fritsch şi Martha Eggerth,
practic despre cîteva moduri de supravieţuire din anii‘ 30, înlocuite ulterior cu filmele UFA din
existenţială, socială şi culturală. Este vorba în mod noua producţie patriotardă: în ciuda ridicolului şi
special despre orientarea spre religiozitate şi cultura falsităţii acestor pelicule cu o dominantă ideologică
religiei; „plonjarea în domestic şi, de aici, dacă era mascată, tînăra Amelia le frecventează, pentru
vorba de oameni deprinşi cu doza zilnică de muzică, „peisajele frumoase de munte şi interioare mobilate
lectură etc. transformarea ei în gest domestic, casnic, «gemütlich»”, dar mai ales pentru că „regăseam acolo
smuls din viaţa socială, din viaţa ţării. Sau reducerea detalii din faza germană a copilăriei mele: amănunte
ei artificială la un spaţiu restrîns, care devenea o altă domestice, feluri de mîncare şi mai ales cîntece: Das
Românie, în miniatura unui exil”. Numeroase pagini Wander ist des Müllers Lust, Ich hatt einen
din carte sunt alocate apoi descrierii formelor de Kamaraden, Guten Abend, gute Nacht şi altele, mai
divertisment specifice lumii de grad secund, noi, de bună calitate, din specia « chanson »-ului
desfăşurate, firesc, fie în sfera intimului, fie în sfera german, care poseda deja, la acea dată, o mică tradiţie,
publicului. Mai întîi, „jocurile şi năstruşniciile noastre cîntecele Marlenei Dietrich şi ale lui Bertold Brecht”.
de preadolescenţi şi adolescenţi, specific interbelice, Mult mai frecventă, desigur, este lectura – de ziare
aş spune astăzi”, apoi jocurile domestice, vizitele şi reviste (preferatele sunt „Timpul” lui Grigore
amicale, aniversările copiilor şi revelioanele în cerc Gafencu, pentru pagina a doua, culturală, avîndu-i
din ce în ce mai restrîns, ceaiurile (dansante sau nu), între colaboratori pe G. Călinescu şi Miron Radu
respectiv mesele rare la restaurante („Suzana”, Paraschivescu, o pagină substanţială, inteligentă şi
„Smilovici”, „Modern”, „Lido”), cafenele şi baruri în moderată, care „putea fi un merit părtaş la susţinerea
care se ascultă jazz, filmele, spectacolele de teatru şi existenţei”, apoi „Revista Fundaţiilor Regale”, pentru
operă, vacanţele la mare sau la munte, balurile şi că „rămînea în continuare un model de obiectivitate şi
societăţile de binefacere. Iată, spre exemplu, o deschidere”, şi „Viaţa românească”, care o
referinţă ludică pe care memorialista o utilizează şi retransportă pe tînăra cititoare „într-un univers stabil,
pentru a marca, delicat, o cutumă a epocii, şi o amabil, care semăna cu cel din fotografiile de primă
trăsătură psihologică proprie: „Jucam « Schwarzer tinereţe ale părinţilor mei”), dar mai ales de cărţile
Peter » (un vechi joc de cărţi german cu personaje care, în ordinea esenţialului, făceau mai mult decît să
care semănau cu micile sculpturi de pe altarele îi deschidă pe tinerii cititori înspre universuri
catedralelor gotice), strîngeam fotografii de artişti de alternative. Anume, ele „ne pregăteau rezistenţa
cinema, pe care îi mîzgăleam în fel şi chip şi ale căror interioară în faţa răului care urma să vină”. Un martor
gesturi şi mişcări le imitam exagerîndu-le. Mă făceam în plus conţine, ca numeroase alte volume
că plîng ca Lya de Putt – marea vedetă – vampă a memorialistice, un inventar generos de titluri cu rol
epocii – trîntindu-mă pe canapea, zguduindu-mi formator, însoţit de observaţiile obişnuite despre
umerii, cu capul culcat pe braţ” . specificitatea epocilor în care ele au contribuit la
Pentru viitoarea intelectuală, totuşi, refugiul de cristalizarea imaginii despre sine şi/ sau despre
elecţie nu poate fi altul decît cultural. Pe lîngă exterioritate. Reţinînd, spre exemplu, delectările
spectacolele de teatru şi de operă (o obligativitate trans-livreşti alături de Nicu Steinhardt (alături de
impusă de părinţi în copilărie şi urmată cu plăcere de care tînăra proslăvea « fericirea» şi comenta
cîteva ori pe lună), ea e sedusă iremediabil de beletristica franţuzească), memorialista nu pierde
cinematograful unde rulează, evident, mai mult filme prilejul să puncteze din nou orientarea franco-filă a
germane. În anii ‘20, copila este impresionată de valul culturii interbelice: „Cultural vorbind, mai ales în
expresionist, reţinînd, şi peste decenii, impresiile „de mediile bucureştene mondene şi ale intelectualilor
neuitat” la vizionarea unor pelicule precum neboemi, Franţa ocupa după 1925 primul loc.

CONVORBIRI LITERARE 101


Romanele franceze publicate la Payot şi Flammarion: Dacă extragem, din înşiruirea de reflecţii pe toate
Joseph Kessel-urile adulate de cucoane şi Paul aceste teme subsecvente culturalului, pe de o parte,
Morand-urile inteligente, cu vorbe de duh, lectură respectiv cotidianului deloc frust, pe de altă parte, pe
uşoară, care preluase clientele lui Paul Bourget; cele care vizează mizele de adîncime ale demersului
Claude Anet-urile cu micile lor incursiuni în lumea confesiv, trebuie să observăm mai întîi relevanţa
socotită pe atunci pitorească a vieţii ruseşti, circulau aspectelor etno-identitare ce suprascriu, în numeroase
mai ales în societatea de bon ton din afaceri, politică, pasaje, aspectele formatoare strict individuale (eul
administraţie. In lumea scriitorilor, studenţilor, este substituit adesea de către noi sau se erijează într-
elevilor, liber profesioniştilor, a gazetarilor, prioritatea un fel de porte parole generaţionist). Apoi dominanta
o aveau romanele publicate la Mercure de France şi gnoseologică a rememorării: spre deosebire de alte
Nouvelle Revue française: Gide, Mauriac, Romain discursuri de acest tip, scriitura Ameliei Pavel are ca
Rolland, precum şi traducerile de rusă, Dostoievski, în menire înţelegerea – nu a propriei vieţi, ci a
primul rînd, cu o imensă vogă, dar şi primii autori resorturilor angrenajului/ mecanismului macro-istoric
sovietici, rapid interzişi în ţara lor, de ex. Boris care i-a determinat mutaţiile esenţiale. Deloc
Pilniak”. întîmplător, de altfel, confesiunile (în adevăratul sens
După cum ştim, în cele mai multe confesiuni al sintagmei) încep de regulă prin vocabule precum
feminine ale epocii, lectura este menţionată ca „înţeleg” sau „mă clarific”. Să parcurgem un paragraf
suprema „igienă a spiritului”, care poate anihila, fie şi emblematic, care închide unele din sensurile majore
temporar, „sentimentul unei existenţe larvare” sau ale confesiunii: „Înţeleg însă azi că, dincolo de situaţia
„viaţa golaşă, [care] mă epuizează prin vacuitatea ei” foarte specială, mărunt localizată istoric în care ne
(Jeni Acterian). Deşi schizothemia (retragerea în sine, aflam, şi pe care atunci o înregistram trăind-o cu un
izolarea într-un spaţiu de securitate, refuzul lui le soi de calm genetic şi de speranţă certă, apropierea
dehors) şi orice formă de taedium vitae îi este străină, aceasta, simplificată, de concretul vieţii, echilibrarea
şi Amelia Pavel mărturiseşte a fi trăit cu pasiune preocupărilor elevat-culturale, « spirituale », cu
„aventura devorantă a cărţilor”. Şi în cazul ei, firul substanţa vie, deşi anonimă, a cotidianului, respectul
rememorării se schimbă brusc în listă lungă de cărţi de cotidian, pînă la cvasi-sacralizarea lui, a fost o
citite la diferite vîrste, în ierarhii ale acestora, în tendinţă mai generală, în orice caz mai profundă, în
observaţii lacunare, dar exacte pe marginea studiilor epoca mai veche. Începutul va fi fost cred pe la
de interes, în glose de lectură sau comentarii subtile mijlocul anilor ‘30, odată cu slăbirea sufletului
plecând, bunăoară, de la Romain Rolland şi Roger avangărzilor artistice şi a conturării mai precise a
Martin du Gard, Gide şi Rimbaud. Dintre preferinţele reacţiilor faţă de ele”.
sale de lectură, sunt amintite în special cărţile Cîteva pagini mai departe, opinia autoarei e şi mai
avangardiste – autoarea vorbeşte undeva de „aventura tranşantă. Marile tragedii ale Istoriei vor debuta sau
devorantă a lecturilor ultra moderne: Voronca, Ion vor avea drept prim simptom revelator înstrăinarea
Barbu, Urmuz, dar şi Adrian Maniu”, altundeva de prin semnele cotidianului şi banalului: „Premoniţia
„avangarda trăznită”, de care se va vindeca învăţînd răsturnărilor în toate compartimentele vieţii, care
pentru bacalaureat (ocazie de a-i redescoperi pe pentru unii începuseră să acţioneze mai devreme, încă
Creangă, Caragiale-autorul preferat pentru examen, din momente aparent liniştite, pentru ca apoi să
Alecsandri şi Ghica), în sfîrşit, scrierile autobiografice marcheze viaţa tuturor, s-a oprit cu perspicacitate la
(André Gide şi Roger Martin du Gard, Jacques şi înstrăinarea prin semnele cotidianului şi banalului.
Raissa Maritain, Francis Jammes ş.a.). Încă un Acolo am fost cu toţii loviţi temeinic, prin
amănunt semnificativ: dacă în viaţa de liceu lecturile distorsiunea lui, am fost lezaţi în multe privinţe
preferate ale Ameliei Pavel sunt mai degrabă iremediabil, după cum ne şi descoperim astăzi, cu din
avangardiste, în viaţa estudiantină accentul se mută ce în ce mai multă mirare.” Pentru a se proteja cu
pe cărţile de literatură menite să restaureze „starea de adevărat de „abuzurile memoriei” (Tzvetan Todorov),
fericire difuză” resimţită frecvent în prima copilărie posteritatea nu are voie să ignore nici aceste pierderi.
(cele semnate de Proust, Valéry, Mallarmé şi Péguy, Chiar dacă la o primă vedere le consideră... bune
Bergson, Jacques Maritain, Etienne Gilson şi Gabriel numai de gradul doi!
Marcel etc.).

102 CONVORBIRI LITERARE


O NIHILISTĂ PUR SÎNGE
Şerban AXINTE

Angela Marinescu, Subpoezie. Opere complete I, a fi una a verdictelor fără posibilităţi de recurs.
II, Editura Charmides, 2015 În acelaşi ton sunt formulate mai multe
Angela Marinescu, Proza. Opere complete, „sentinţe” referitoare la arta sa poetică: „o
Editura Charmides, 2016. noninterpretare din ce în ce mai absconsă/ un
nonloc din ce în ce mai izolat./ un nonbuncăr cu
Nu se poate scrie despre cele două tomuri ale uşile şi ferestrele zidite./ o nonpoezie din ce în
Angelei Marinescu într-un spaţiu (tipografic) ce mai întunecată.” („Autoportret”). Scriitoarea
atît de restrîns. Voi încerca totuşi să notez aici afirmă într-un text intitulat Sfârşitul poeziei mele
unele impresii pe care mi le provoacă lectura că „poezia este o fiinţă, un unicat existenţial
uneia dintre cele mai originale, percutante, imposibil de repetal şi de multiplicat. Nu viaţa
modelatoare şi incitante opere poetice din lirica este poezie, nu starea poetică este poezie, numai
românească postbelică. textul (poetic) este poezie, adică forma poetică
Angela Marinescu este o nihilistă pur sînge, precisă pe care noi o dăm textului pe care îl
o instanţă refractară faţă de tot şi toate, fără însă scriem, ca şi poezie. Or, această poezie am
ca această atitudine să aibă raţiuni estetice sau considerat că nu poate lua orice formă şi, deşi
ideologice. Angela Marinescu este ceea ce este, forma respectivă într-un anumit context sau
un cumul de ipostaze exteriorizate direct, fără moment dat, ne pare nouă ca fiind programată
nici un fel de mediere. Poeta practică un dinafară, pe deasupra noastră, ea nu este, de fapt,
veritabil denunţ al interiorităţii, iar această decât o consecinţă firească a unui exerciţiu
interioritate îşi are originea într-o spiritualitate îndelungat, practicat cu sacrificiu şi devotament
atipică. O spiritualitate dominată de avatarurile absolut”.
cărnii. Eşecul la care face referire poezia Dacă ne întoarcem cu câteva decenii în urmă,
Angelei Marinescu din mai multe perioade de mai precis la Sînge albastru (1969), putem lesne
creaţie este eşecul (decrepitudinea) fiinţei observa că marile teme ale poeziei Angelei
umane, fiinţa însemnâmd – în cazul de faţă – Marinescu erau prezente şi în volumul de debut.
fiziologie: „sfîrşitu zilei/ rece,/ o singură rază de Texte precum „Bocet bogat” sau „Rac” sînt
soare/ ca un fascicul ce taie/ în carne vie/ laser/ exemplare în acest sens. Desigur, în anii `70
te-am inventat/ te-am frecventat/ tocmai cînd scrisul autoarei se revendica de la o cu totul altă
eram în plină/ nevroză./ nu sînt bună la nimic/ pe poetică, una puternic marcată de estetica vremii,
cine ar mai putea interesa/ întunericul meu/ din dar faptul că Angela Marinescu se centrează
care/ ţîşneşte urină” („Jurnal”). Această mereu pe sine într-un sens antimetafizic şi deloc
radicalizare a expresiei provine din unele transcedental face ca propria sa transformare (nu
revelaţii legate de transformarea sa lăuntrică. În ar fi potrivit în context să o numesc evoluţie) să
astfel de situaţii poezia Angelei Marinescu pare fie similară cu devenirea poeziei ei. Aşadar,

CONVORBIRI LITERARE 103


Şi fără metafizică poezia rămâne doar
literatură”.
Felul în care este construită această
antologie, dinspre prezent spre început, pune şi
mai mult în evidenţă acea obsesie a autodefinirii
prin negaţie. Spre exemplificare pot fi citete
foarte multe titluri, dar cel mai elocvent mi se
pare „Blocul NU”. Violenţa orientată către sine
transpare ca un dat ontologic imposibil de
surmontat: „o femeie nu este decît un cîntec de
lebădă/ o femeie nu este decît un gunoi
fosforescentă/ ce se masturbează/ o bucată de
carne/ roşie macră/ bună sănătoasă/ fibră marfă/
ce trebuie violată/ de un creier străin/ eu m-am
născut/ gata violată/ de/ creierul/ meu („o femeie
nu este decît un cîntec de lebădă”). Pornind de la
perspectiva din care se examinează este cea
exemplul citat, amintesc şi o altă particularitate
care, în timp, îi defineşte topos-ul poetic, el
a poeziei Angelei Marinescu. În cazul acestei
însuşi negat. Nu mai vorbesc de faptul că însăşi
scriitoare se poate vorbi despre un erotism
privirea, perspectiva, este rezultatul unei tăieri
despiritualizat, înţeles mai mult ca instinct
în carne vie.
animalic. Mai bine spus, erotismul provine din
Dacă ar fi să simplific lucrurile, as spune că
instinctul animalui bolnav. Erotismul e
Angela Marinescu pare a fi o poetă rea atît cu
obşcenitate dusă dincolo de consecineţele sale
sine, cît şi cu ceilalţi. Dar, atenţie, ea expulzează
ultime. Se manifestă dincolo de relaţionare
de fapt un amestec de duritate şi tandreţe. Partea
umană şi oprobriu. Mai trebuie adăugat aici că
nevăzută a poeziei ei (the dark side of tre moon)
obşcenitatea de care vorbesc nu ţine de limbaj, ci
e dominată de această tandreţe de multe ori
de imagine. Expunerea aceasta nemediată,
reprimată. Dar cu cît şi-o extirpă din sine, cu atît
brutală a intimităţii poate fi asemănată cu lăsarea
ea apare mai pronunţată în subsidiar. Poeta
la vedere a unui ţesut nevindecat care prezintă
instituie pentru sine o morală în absenţa moralei,
însă toate urmele şi efectele cicatricelor.
cum de altfel şi declară într-un text puternic
Am afirmat la început că Angela Marinescu
autoreferenţial: „Cum aş putea să sesizez
este o nihilistă pur sînge. Sper că s-a văzut din
metafizica unui poem când cuvintele lui rămân
acestă intervenţie a mea că acest nihilism
mute şi când spaţiul dens al tăcerii este împins
comportă numeroase nuanţe care-l scot din
spre spaţiul fizic, alb, al hârtiei? Dacă numai în
dogmatismul negaţiei. Acum, la final, mai adaug
prezenţa instinctului este posibilă devenirea
una. Nu-ul poetei nu este un echivalent al lui
metafizică, pentru că există posibilitatea luptei şi
anti. Scriitoarea nu manifestă împotriva a ceva.
deci se întrezăreşte un sens al transparenţei,
În cazul ei, negaţia e mai mult o formă de
atunci numai spaţiul moral este metafizic. Dacă
alcalinizare a unui esenţe/ existenţe profund
nu poţi asuma cuvinterle ca pe nişte instincte,
acide.
dacă prezenţa lor acută nu o poţi structura şi
transforma, atunci nu poemul este spaţiul moral
spre care tind cei ce scriu poezie. Şi fără acest
spaţiu moral al cuvintelor, fără cuvânt «morale»,
nu există nivelul suspendat al liniştii spirituale.

104 CONVORBIRI LITERARE


FIZICA ÎN ŞAPTE POVEŞTI
PE CARE ORICINE LE POATE
ÎNŢELEGE
Adrian G. ROMILA

Întotdeauna am crezut că orice ansamblu de hiperesenţializată a fizicii secolului XX, exact cea
cunoştinţe, organizat într-o poveste, poate fi înţeles care dă seamă de felul în care vedem, astăzi,
mai uşor. E un fel de funcţie ordonatoare a structurile de adîncime (şi de înălţime) ale realităţii
naraţiunii, un fel de virtute logocentrică capabilă de sub ochii noştri. Tradusă la noi conform titlului
să facă inteligibil prin cuvinte ceva ce, altfel, ar fi original de către Vlad Zografi (Şapte scurte lecţii
mai greu de înghiţit. Dacă s-ar ţine cont mereu de de fizică, Humanitas, 2017), cartea e o excelentă
această funcţie, probabil că ştiinţele mai hard − introducere în marile teorii care au revoluţionat
matematica, chimia, fizica, biologia − ar fi mai ştiinţa ultimului veac. De la relativitatea lui
uşor de transmis, de predat şi de receptat. În Einstein la „salturile cuantice” ale lui Heisenberg,
şcoală, în universitate şi-n afara lor. În era de la particulele lui Planck şi cîmpurile
globalizării şi a interdisciplinarităţii, punerea în electromagnetice ale lui Maxwell la efectele
poveste ar media foarte facil atît dialogul cu un căldurii şi la „găurile negre” studiate de Hawking,
public larg interesat, cît şi schimbul intrinsec de cele şapte lecţii prezintă fluent, rafinat şi fără
concepte şi viziuni din interiorul ştiinţelor. abuzuri conceptuale ce s-a întîmplat cu ceea ce
Deocamdată pot invoca aici istoria, cea mai mare, credem noi că înseamnă lume văzută şi nevăzută.
mai veche şi mai evidentă beneficiară a punerii în De la primele observaţii einsteiniene încoace,
poveste, fără de care nici una dintre marile lucrurile s-au schimbat enorm şi se pare că nici
întîmplări absurde şi haotice ale omenirii n-ar fi Kant, nici Laplace, nici Newton n-au prea avut
avut parte de cronologie şi inteligibilitate, de dreptate. În toată cartea există o singură formulă
memorie, într-un cuvînt. matematică, cea a lui Riemann referitoare la
O mulţime de fizicieni au publicat cărţi aşa-zis raportul dintre cîmpul gravitaţional şi spaţiu,
„de popularizare”: Einstein, Weisenberg, Bohr, reprodusă doar pentru simplitatea ei (sigur, mai
Bohm, Hawking, Mlodinow, Smolin. Unele au fost evidentă pentru cunoscători). În rest, expunerile lui
traduse la noi, cu mare folos, mai ales pentru Rovelli tratează totul cu accesibilitatea şi
umaniştii mai refractari la ariditatea discursului simplitatea unui filosof auster, parcimonios cu
ştiinţific, dar receptivi la desenul actual al lumii şi exagerările conceptuale, dar generos cu
al universului. Ca să nu mai amintesc contribuţia argumentele retorice (şi cu desenele didactice) care
recentă a lui Cristian Presură, cu un masiv ar oferi cea mai eficientă explicaţie. De aici
compendiu explicativ al fizicii ultimelor secole, impresia aerisită pe care o lasă cartea, la pachet cu
intitulat, sugestiv şi paradigmatic, Fizica povestită. finalitatea atinsă din plin: cuprinderea marii
Vasăzică, ideea punerii în poveste nu e deloc poveşti prin care ne vedem pe noi înşine şi bucata
străină marilor minţi, care n-au dorit să rămînă de univers pe care o locuim.
singurii privilegiaţi ai unui discurs pe cît de elitar, Dar accesibilitatea celor şapte lecţii vine şi din
pe atît de important, pentru omenire. concepţia că lumea descrisă de marile teorii e o
Carlo Rovelli, fizician italian cu stagii lungi în capodoperă analoagă celor muzicale, plastice şi
Franţa şi SUA, a publicat în 2014 o sinteză literare, una frumoasă, imprevizibilă, exotică în

CONVORBIRI LITERARE 105


asimetriile ei şi foarte complexă în manifestări. ar fi în afara ei. Sîntem singura specie conştientă
Totul a început, spune autorul, de la revoluţiile de propriul sfîrşit şi de cel al universului,
relativităţii. Obţinută intuitiv, prin observaţii deocamdată singura specie conştientă de
elementare, şi dovedită apoi experimental, teoria relativitatea şi efemeritatea poziţiei ei în infinitul
lui Einstein „descrie o lume fantastică, plină de de deasupra şi de dincolo de ea. „Sîntem făcuţi din
viaţă şi de culoare, în care universurile explodează, acelaşi praf de stele din care sînt făcute toate
spaţiul se prăbuşeşte în găuri fără capăt, timpul lucrurile, iar cînd cădem pradă suferinţei sau cînd
încetineşte în apropierea unor planete, iar sîntem pe culmile bucuriei, nu facem decît să fim
întinderile nemărginite ale spaţiului interstelar se ceea ce sîntem în mod inevitabil: o parte a lumii
încreţesc şi se văluresc ca suprafaţa mării”, pentru noastre”.
ca mai tîrziu, mecanica particulelor să arate că Cu o concepţie holistică, dinamică şi uşor
„lumea e o colcăială continuă, neobosită a unor fatalistă, Carlo Rovelli a oferit şapte captivante
entităţi efemere, o permanentă apariţie şi dispariţie puneri în poveste ale fizicii moderne. Nu i-au lipsit
a lor. Un ansamblu de vibraţii, ca în hiperexcitata talentul sintetic şi virtuţile poetice, de vreme ce
lume hipiotă a anilor ´60. O lume a evenimentelor, multe dintre teoriile aride sînt ilustrate prin
nu a lucrurilor”. Şi acesta e miezul opiniei lui imagini vizuale, explicaţii „cuantice” traduse,
Rovelli, că trăim printre întîmplări permanente, concluzii filosofice şi formulări de impact. Dacă
printre capsule de univers interdependente, lecţiile de fizică din şcoală ar arăta ca ale lui, altfel
fluctuante, fiecare cu propria ei viaţă, comunicînd am privi ştiinţele exacte, noi, umaniştii de profesie
misterios şi imprevizibil unele cu altele. Omul nu şi specialiştii în poveşti. Nici visele n-ar mai fi
e doar un observator, ci parte activă a acestui doar ipoteze, nici imanentul atît de concret, nici
univers, implicat direct, prin natura sa, în procesele termenii atît de referenţiali. Fizica ar deveni un
pe care încearcă să le descopere şi să le descrie. domeniu pe care aproape oricine l-ar putea
Perspectiva umană asupra lumii vine din interiorul înţelege, în esenţă, de unde curajul meu de-a scrie
ei, pentru că „sîntem alcătuiţi din aceiaşi atomi şi despre aceste şapte poveşti, atît de accesibile şi,
aceleaşi semnale luminoase ca pinii din munţi şi paradoxal, de bogate în imaginaţie.
stelele din galaxii”. Între arabescurile infinite care
ne înconjoară micro şi macroscopic, sîntem „doar
o înfloritură printre nenumărate alte înflorituri”.
Limitaţi de ignoranţă, de simţuri, de inteligenţă, de
tot felul de subiectivităţi, construim o imagine
despre univers care nu e ceva exterior, dimpotrivă,
e ceva care ne implică, în calitate de observatori
conştienţi. Ţinta noastră e să ne descriem lumea cît
mai bine, să deosebim între mituri şi ştiinţă, între
poveşti şi piste valide de observaţie. „Cunoaşterea
noastră reflectă aşadar lumea. O face mai bine sau
mai rău, însă reflectă lumea în care trăim. Această
comunicare între noi şi lume nu e un element care
să ne deosebească de restul naturii. Toate lucrurile
interacţionează permanent între ele, iar astfel
starea fiecăruia poartă urmele stării celor cu care a
interacţionat. În acest sens, toate lucrurile schimbă
continuu informaţiile unele despre celelalte”.
Specificitatea umană e dată de această apartenenţă
la infinitele şi misterioasele forme ale unei naturi
pe care omul însuşi o descrie, ca obiect, ca şi cum
ACTUALITATEA LITERARÃ
106 CONVORBIRI LITERARE
L I T E R A T U R A A Z I

REPERE ANTICE ÎN ÎNŢELEGEREA


LUI EMINESCU ASTĂZI

Livia IACOB

După mai bine de două decenii de desfiinţare normalitate? Într-o normalitate, să spunem, a
şi restaurare în libertate atât a omului, cât şi a echidistanţei? Dacă eminescologia recentă este
operei Eminescu în integralitatea lor, cu exagerări datoare să semnaleze, printre altele, şi ipocrizia
care frizează absurdul şi intuiţii subminate de anumitor studii aşa-zis critice, atât de înfierată, la
incultură, contribuţiile celor care vorbesc, scriu, vremea lui, de Eminescu însuşi, nu mai puţin
gândesc sau „negociază”1 imaginea de mult obligată rămâne ea, pe termen lung, să-şi
deformată a mitului creat cu bună ştiinţă de Titu reconstruiască, să-şi delimiteze în permanenţă
Maiorescu sunt încă îndatorate celebrei dispute ce terenul şi să orienteze personalităţile care,
va fi fost adjudecată definitiv, pentru istoria traversându-l, se vor forma în direcţia medierii în
literară, de paginile numărului 265 din 1998 al şi prin cultură, girată în mod fundamental de
revistei Dilema. Ciclica şi „îndârjita experienţa lecturii şi maturitatea hermeneutică.
Kulturkampf”, bătălia culturală (citată de Lucia Un bun exemplu în acest caz l-ar putea
Cifor într-un articol2 ce atrăgea atenţia asupra constitui, credem, recenta contribuţie a
necesităţii de a lupta pentru metodă în universitarului ieşean Traian Diaconescu. Venind
eminescologie) în care s-au aruncat şi căreia după o perioadă de tăcere întrucâtva salutară,
continuă să i se devoteze critici literari, scriitori, salubră pe termen mediu, volumul apărut în 2009,
oameni de cultură, dar şi de decizie politică pare Mihai Eminescu şi antichitatea greco-latină
un blestem fără de scăpare. Ea îi împarte pe (Editura Feed Back) reprezintă mărturia aceluiaşi
promotorii contemporani ai poetului în efort constructiv de situare a unei personalităţi
„dispozitive diferite de luptă”3, în iconoclaşti şi gigantice într-o cultură mereu în mişcare,
iconoduli, în grupuri la fel de periculoase, căci contradictorie prin încăpăţânarea cu care se
dăunătoare, de delatori şi zelatori care „nu fac grăbeşte să diagnosticheze. Pe urmele lui Petru
altceva decât să marginalizeze impactul Creţia din Testamentul unui eminescolog, autorul
extraordinar intelectual şi estetic cultural pe care urmăreşte să readucă în discuţie necesitatea unui
l-a avut atât în timpul vieţii, cât şi după moartea glosar al culturii lui Eminescu, care, normală
lui […], să distrugă autenticitatea lui Eminescu şi pentru un romantic european, ţine totuşi de
să transforme valorarea lui reală, culturală, domeniul excepţionalului pentru un creator dintr-
estetică, spirituală în ceva cumva derizoriu”4. un spaţiu de cultură şi civilizaţie minoritar, supus
Autopromovându-se, aceştia se înfăţişează fără strădaniei, atunci ca şi acum, de a se reintegra în
teamă ori ruşine opiniei publice şi îşi forţează familia spirituală de care era legat prin trecutul
intrarea în instituţiile culturale şi de învăţământ, străvechi, dar despărţit prin cel recent.
folosindu-i numele pe post de „brand” într-o Mihai Eminescu şi antichitatea greco-latină s-
personală şi deloc originală strategie de a născut, după cum însuşi autorul mărturiseşte,
marketing. din dorinţa de depăşire a cercetărilor de gen din
Cum se poate forţa, în atari condiţii, intrarea în ultimele trei decenii. Acestea sunt în bună măsură

CONVORBIRI LITERARE 107


discutabile fiindcă, deşi îşi propuseseră şi ele să doua, autorul precizează că nu a lăsat nici titlul în
valorifice izvoarele marii culturi în opera poetului forma din prima ediţie, „adică Eminescu şi
român, dădeau dovadă de suficienţă şi finitudine clasicismul greco-latin, pentru că poetul nu se
în privinţa mizei, înscriindu-se pentru totdeauna inspiră numai din lumea clasică din vremea lui
în rândul producţiilor „repetitive”, nu „creative”, Pericle sau din vremea lui Augustus, ci şi din
altfel spus al studiilor ce promovează excesul de epoci preclasice sau postclasice ale culturii
sursologie şi lasă într-un con de umbră antice”6, dar şi că a îmbogăţit numărul exegezelor
interesantele probleme suscitate de estetica din volum cu articole deja cunoscute ori inedite
receptării. Însumate, lucrările de acest gen stau, e întrucât „aduc un spor de cunoaştere faţă de
adevărat, sub semnul erudiţiei, căci obligă la studiile precedente şi deschid calea altor exegeze
permanente referiri în domenii precum literatura, axate pe relaţia dintre imitaţie şi creaţie în opera
istoria, arta, mitologia, religia etc., dar sunt eminesciană”7.
incapabile să gestioneze noutatea lingvistică a Atent structurată, antologia profesorului
creaţiei eminesciene „în perspectivă diacronică şi universitar ieşean este prevăzută cu un aparat
comparată, aşa cum au procedat, la vremea lor, G. critic pe măsură. Ea cuprinde un studiu
Călinescu sau T. Vianu”5 – scrie Traian introductiv, două note – la prima şi, respectiv, cea
Diaconescu. de-a doua ediţie –, corpusul propriu-zis,
De aceea se simţea nevoia unui studiu neutru bibliografia actualizată şi indicele de nume, atât
care, pornind de la simpla aşezare în diacronie a de util cititorului grăbit. Pe post de prefaţă, Traian
cercetărilor demne de a fi avute în vedere, să pună Diaconescu scrie despre „Eminescu şi
într-o lumină nouă, prin metoda comparaţiei antichitatea greco-latină în exegeza românească”
explicite şi implicite, aparent perimatele dezbateri luându-şi drept moto celebra aserţiune din
de odinioară ale căror ecouri au rămas, de fapt, şi publicistica eminesciană, „Fără cultul trecutului
astăzi la fel de răsunătoare. Şi ce cale mai nu există iubire de ţară” şi căutând să-şi justifice
potrivită de a alcătui o astfel de inventariere decât demersul în pragul unui nou deceniu de provocări
cea a antologării? hermeneutice. Aflăm astfel că autorul militează
Pornind de la influenţa fertilă pe care pentru cunoaşterea acestei exegeze şi în afara
Antichitatea greco-latină a jucat-o în formarea literaturii de specialitate, pentru aducerea ei în
personalităţii poetului, dar şi în modelarea aria de interes a publicului larg, „cercul strâmt” al
substanţei operei, s-a născut astfel o antologie criticii profesioniste părând un ideal restrictiv,
tematică, inventariind nume şi studii intens citate perimat şi nefolositor. Înlăturarea barierelor nu
(„Coincidenţe” a lui Al. Philippide, „Filozofia este posibilă în lipsa actului genuin de erudiţie,
antică în opera lui Eminescu” de Cezar asigurat, rezumativ, printr-o trecere în revistă a
Papacostea sau studiul lui Al. Piru „Eminescu şi modului în care Eminescu însuşi şi-a format şi
clasicismul”), dar şi altele interesante ca metodă definitivat concepţia privitoare la spiritualitatea
şi concluzii, cum sunt chiar cele de hermeneutică greco-latină, modelatoare de mentalitate şi
şi prozodie comparată ale autorului (de pildă, imaginar, cu intens potenţial poietic. Excursul
„Odă în metru antic. Strofa safică antică şi istoric, bine documentat, în adolescenţa poetului
configuraţii metrice eminesciene” sau – când frecventarea gimnaziului din Cernăuţi şi
„Mitologicale. Hexametrul antic în configuraţii îndrumarea lui de către profesori precum Aron
eminesciene”). Selecţia s-a operat desigur pe Pumnul sau E.R. Neubauer pun temelia culturii
criterii stricte, avându-se în vedere contribuţiile umaniste –, este interesat să reliefeze una din
exponenţiale publicate în decursul a mai mult de căile prin care a ajuns Eminescu la istoria,
un secol, de la dispariţia lui Eminescu şi până în filozofia şi literatura antice, şi anume lectura din
momentul de faţă. Efortul de aducere în prezent a Schiller şi Goethe, „fervenţi cultivatori ai
exegezelor este evident: în Notă asupra ediţiei a antichităţii”. La fel şi invocarea studiilor de la

108 CONVORBIRI LITERARE


Viena şi Berlin, când Eminescu, pregătindu-se din Iaşi, studiile şi articolele ultimilor trei decenii.
pentru o carieră universitară, frecventa cursurile Cât priveşte contribuţiile propriu-zise din
lui Th. Vogt, „interpret al gândirii aristotelice”, R. Mihai Eminescu şi antichitatea greco-latină, ne
Zimmermann, „specializat în istoria doctrinelor vom opri numai asupra câtorva din ele, distincte
filozofice” şi A. Bonitz, „exeget al gândirii lui prin metodă şi arie tematică, lăsând viitorilor
Platon şi Aristotel”8 îi prilejuiau apropierea de cititori plăcerea de a le descoperi, tihnit, pe
filozofia antică şi germană. Sunt invocate aici şi celelalte. Nu înainte de a face precizarea că,
secvenţe tipice documentaristului literar, de pildă dincolo de principiul cronologic de ordonare al
mărturia lui Slavici despre faptul că poetul citea studiilor în volum, operaţională se dovedeşte şi o
dialogurile lui Platon cu textul original în faţă şi îl clasificare a acestora în funcţie de aria tematică de
aprecia îndeosebi pe Shopenhauer. Incipitul interes a autorilor lor. Astfel, o primă categorie,
istoric, alcătuit în manieră călinesciană, se care de fapt cuprinde majoritatea textelor
dovedeşte o bună strategie de apropiere de fondul subsumate volumului de faţă, urmăreşte, etalând
„problemei”: studiul abundă apoi în referiri la diferite forme de comparatism, să arate în baza
pasiunea lui Eminescu pentru poezia lui Homer, unor documente/ argumente sau să demonstreze
Pindar şi Sofocle, pentru operele lui Lucreţiu, credibil, după caz, modul în care a fost posibilă
Vergiliu, Horaţiu, Properţiu şi Ovidiu. Se recurge, diseminarea, în opera eminesciană, a unora dintre
evident, la metoda comparaţiei în evidenţierea valorile perene ale Antichităţii din triada literatură
influenţelor şi diferenţelor definitorii şi se (artă a cuvântului) – filozofie – mitologie.
marşează, pentru a-i facilita cititorului insuficient Încercările de a cuprinde domeniile amintite mai
experimentat un plus de acuitate a înţelegerii, pe sus şi de a le relaţiona cu arta eminesciană aparţin,
invocarea unor fragmente bine alese din pe rând, lui Al. Philippide, Const.I. Balmuş,
publicistica eminesciană de la Timpul. Nicolae Sulica, Cezar Papacostea, Ch. Drouhet,
Atunci când face precizările metodologice, N.I. Herescu, I.M. Marinescu, Tudor Vianu, Al.
autorul dovedeşte reale calităţi editoriale: selecţia Piru, G.I. Tohăneanu, Gr. Tănăsescu şi A.
materialelor s-a sprijinit pe „valoarea critică şi pe Nestorescu, Gh. Ceauşescu, Edgar Papu, George
varietatea tematică” a lor, în vreme ce Papu, Leonida Maniu şi Traian Diaconescu. Cea
succesiunea acestora rămâne tributară criteriului de-a doua categorie numără doar două studii,
cronologic. Din volum lipsesc „sintezele semnate de D. Murăraşu şi Traian Costa,
remarcabile ale lui G. Călinescu şi T. Vianu pentru cercetând traduceri eminesciene din opere de
că acestea au fost destinate de editură unor primă scenă ale literaturilor latină şi elenă.
volume separate”9. Textele celei de-a doua ediţii, Antologarea autorilor enumeraţi de noi mai
ca şi cea dintâi, reproduc variantele pentru care au sus i-a permis, în plus, lui Traian Diaconescu să
optat autorii lor în conformitate cu normele observe modificările substanţiale care au avut loc
ortografice în vigoare, iar redarea versurilor în decursul câtorva decenii în ceea ce priveşte
eminesciene s-a făcut după o minuţioasă metodologia comparată a studiului ştiinţific. El
confruntare cu ediţia Perpessicius. Se operează, în notează – şi aceasta ar putea fi una din mizele de
plus, necesara diferenţiere între notele autorilor, fond foarte convingătoare ale cărţii – în studiul
aşezate la finele fiecărui articol, şi notele introductiv că „dacă în cercetarea din perioada
editorului/autorului antologiei (deşi intercalate, antebelică distingem, frecvent, modelul şcolii
ele sunt diferenţiate prin precizarea n. ed.), iar pozitiviste în care predomină latura informativă
Bibliografia selectivă a primei ediţii, care asupra celei interpretative, în studiile recente sunt
cuprindea articolele dedicate respectivei teme evidente liniile directoare ale şcolii comparatiste
între 1890 şi 1980, a fost actualizată, adăugându- moderne”10, când „interpretarea domină faptele,
i-se, cu ajutorul Bibliotecii Centrale Universitare raporturile dintre sursă şi receptor cunosc o

CONVORBIRI LITERARE 109


dinamică internă cu o deschidere tipologică ale juxtapunerilor textuale nu semnificau, pe-
definitorie pentru progresul acestui domeniu de atunci, altceva decât o treaptă a devenirii criticii
cercetare”. româneşti.
O dezbatere a câtorva dintre studiile Mult mai specializată şi atent structurată este,
volumului îi va da dreptate, de aceea ne vom opri, peste timp, abordarea din studiul lui Cezar
pentru început, la „Coincidenţele” lui Al. Papacostea, intitulat „Filozofia antică în opera lui
Philippide. Exprimându-şi simplu metoda încă de Mihai Eminescu”. Acesta cercetează amănunţit
la început, „între Eminescu şi între cei mai mari influenţa formativă pe care au jucat-o asupra
poeţi ai lumii am găsit nişte coincidenţe pe care le poetului român gândirea indiană şi filozofia
înşir mai la vale”11, acesta scotea în evidenţă elenă, urmând calea documentelor şi atribuind o
modul în care versuri din Shakespeare, Ovidiu, serie de înrâuriri filozofiei germane, prin
Pindar sau fragmente din Sofocle, Platon l-au intermedierea căreia, de fapt, poetului nostru i s-
influenţat pe poetul român. Demonstraţia constă au dezvăluit atâtea alte posibile surse de
mai mult în alăturarea textului reprodus în limba cunoaştere. Acest adevăr este anunţat cu claritate
de origine de textul românesc, aici regăsindu-se în „Introducere”: „Trei domenii ale spiritului au
fragmente din Satira I, Glossa sau Epigonii, şi reţinut cu mai mult interes preocupările de
mai puţin în comentarea critică, specializată a lor, gândire ale lui Eminescu. Din antichitate: 1.
ceea ce, la momentul apariţiei articolului, religia şi filozofia indiană şi 2. mitologia şi
constituia o informaţie preţuită doar de câţiva filozofia greacă, 3. din lumea modernă, mai ales
cunoscători ai limbilor latină şi greacă veche, deci filozofia câtorva cugetători cu ascendenţă
acoperea un sector de cititori prin excelenţă platoniciană sau budistă, cum au fost Kant sau
elitist, cel al filologilor autentici. Astăzi însă, Schopenhauer. Adăugăm că în toate aceste
metoda lui se dovedeşte utilă unei palete de preocupări, din care au rezultat creaţii neîntrecute,
cercetători mai largi, fapt pentru care încadrarea poetul aducea cu sine din atmosfera şi studiile
lui în volum trebuie neîndoielnic salutată. O germane, un suflet educat la şcoala şi
intuiţie fermă îl determină totuşi pe Philippide să sensibilitatea romantismului, al cărui fiu drept se
sugereze superioritatea textului eminescian declara însuşi”13. În continuare, Papacostea îşi
Epigonii în raport cu poemul Ex Ponto al lui organizează studiul anunţând, prin subtitluri
Ovidiu, cartea IV, epistola XVI. Dacă la început rezumative, influenţele exercitate asupra liricii şi
afirma că textul eminescian „cuprinde numai o atrăgând atenţia asupra unui fapt important,
listă de poeţi români, în care fiecare poet este anume că Eminescu nu a creat un sistem filozofic
caracterizat prin câteva cuvinte, printr-un vers ori propriu, ci doar a integrat elemente de gândire
câteva versuri”12, concluziile se situează decisiv care i-au motivat şi sprijinit apoi creaţiile de
în favoarea Epigoniilor: „Mai întâi caracterizările limbaj („Sistem n-a creat, fiindcă nici n-a gândit
lui Ovidiu sunt aşa de seci şi lipsite nu numai de sistematic; construcţia spiritului său de poet s-ar fi
orice avânt poetic, ci de multe ori chiar şi de orice opus la aceasta. Dar Eminescu a simţit lumea şi
precizie în gândire, încât această epistolă din Ex sistemele”, citim la pagina 101 a antologiei).
Ponto este poate cea mai sarbădă şi mai proastă „Înrâuriri orientale” prilejuiesc întâlnirea cu texte
din toate poeziile mult celebratului şi puţin precum Egipetul, Cu gândiri şi cu imagini sau
cititului poet. Din contră, bucata lui Eminescu Floare albastră în paralel cu evidenţierea
este plină de foc şi de entuziasm, iar cunoştinţelor indologice ale poetului, „Kosmos,
caracterizările sunt făcute prin imagini poetice Psyhe, Metensomatosa” dobândind greutate
frumoase şi graţioase, ori prin epitete clare şi tocmai în contextul Upanişadelor şi al doctrinei
juste”. Vorbim aşadar despre un deschizător de lui Buda pe care Eminescu le cunoştea. În
drumuri în cercetarea comparată a operei continuare, o discuţie despre problema
eminesciene, iar ezitările sau oscilaţiile valorice cosmogonică în marginea literaturii vedice se

110 CONVORBIRI LITERARE


alătură unei dezbateri asupra temei erotice, cu poemului voit comică şi menită să-şi distreze
referire la poemul Kamadeva. Partea a doua a cititorul, în buna tradiţie retorică a lumii antice pe
studiului, „Înrâurirea greacă”, o lume în sine din care autorul o cunoaşte atât de bine, autorul
interiorul căreia „îndeosebi mitologia şi cugetarea demarează iniţierea noastră întâi în arta parodiei,
filozofică au exercitat asupra lui Eminescu o referindu-se strict la interferenţa planurilor
adevărată vrajă”14, aduce în discuţie două axiologice, temporale, topice şi stilistice, apoi în
capodopere eminesciene, Luceafărul şi Odă în arta metricii, din comparaţia măsurii, a ritmului şi
metru antic, în privinţa cărora diagnosticul lui a cezurii rezultând nu numai că „poetul a
Papacostea a dat tonul atâtor dispute ulterioare: respectat normele clasice ale versului antic”, ci şi
considerând că în aceste cazuri influenţele s-au că el s-a dovedit „un fondator şi un reformator al
metamorfozat în „valori estetice actualizate” şi au hexametrului în poezia românească şi totodată un
fost „integrate în imperiul unităţii artistice” a poet care, prin valorificarea inspirată a poeziei
operei. antice şi prin viziunea parodică a poemului, ne
O operă a cărei cercetare devine, o dată cu sincronizează cu fenomene similare din marile
trecerea timpului, din ce în ce mai diversificată, culturi europene”16. Contribuţia sa este deci
ajungându-se la studii tot mai aplicate, cum sunt impresionantă, căci descoperirea şi interpretarea
şi cele aparţinând alcătuitorului antologiei, de unei autentice „bijuterii” textuale cum este
pildă „Apari să dai lumină. Mitul Pygmalion la poemul Mitologicale nu este la îndemâna oricui.
Ovidiu şi Eminescu”, „Odă în metru antic. Strofa
safică antică şi configuraţii metrice eminesciene”, Note:
„Sara pe deal. Ritm singular sau vers logaedic 1. Ca să reluăm aici justa poziţionare a lui Iulian
Costache din Eminescu. Negocierea unei imagini.
eminescian”, pentru a nu le enumera decât pe
Construcţia unui canon, emergenţa unui mit, Cartea
câteva. Ne-a atras atenţia în mod deosebit Românească, Iaşi, 2008.
„Mitologicale. Hexametrul antic în configuraţii 2. „Eminescu între Kulturkampf şi Methodenstreit”, în
eminesciene”, fiindcă se ocupă la modul cel mai Studii eminescologice, nr. 11, Clusium, Cluj-Napoca, 2009,
serios, recurgând la o analiză de prozodie pp. 204-208.
comparată, de un poem pe nedrept catalogat de 3. Idem, p. 204.
4. Codrin Liviu Cuţitaru, „Responsabilitatea faţă de
critici drept „bruion” (G. Ibrăileanu) sau clasificat Eminescu”, în Viorica S. Constantinescu, Dicţionar de
în grupul „parodiilor lui Homer” şi atribuit de G. cultură poetică. Eminescu, Universitas XXI, Iaşi, 2010.
Călinescu „ciclului dacic”. Metoda aleasă de 5. Traian Diaconescu, „Notă asupra ediţiei a doua”, în
Traian Diaconescu este de a înfăţişa, pentru Mihai Eminescu şi antichitatea greco-latină, Editura Feed
început, textul integral al poemului (dat fiind că Back, Iaşi, 2009, p. 27.
6. Idem, pp. 27-28.
acesta este foarte puţin cunoscut), iar după lectura 7. Ibidem.
sa cititorul este invitat să urmărească „schema 8. Traian Diaconescu, „Eminescu şi antichitatea greco-
metrică a versurilor, în dublă ipostază”, de unde latină în exegeza românească”, în ed. cit. , p. 6.
rezultă că poemul este o veritabilă şi plină de haz 9. Traian Diaconescu, „Notă asupra primei ediţii”, în
parodie a Olimpului grecesc, structurată după ed. cit., p. 26.
10. În Traian Diaconescu, op. cit., p. 11.
model antic astfel: „Prolog, v. 1-6. portretul
11. În T. Diaconescu, op. cit., p. 29.
pitoresc al personajului principal, Uragan, şi 12. Idem, p. 31.
începutul furtunos al călătoriei. Partea I, v. 7-63. 13. În Traian Diaconescu, op.cit., p. 99.
călătoria burlescă a regelui bătrân şi beat spre 14. Idem, p. 125.
palatul său din Rarău. Partea a II-a, v. 64-78. 15. În Traian Diaconescu, op. cit., p. 439.
16. Idem, p. 451.
Scena idilică şi ironică în care o fată îndrăgostită
aşteaptă, în asfinţit, amantul său. Epilog, v. 79-84.
Trezirea regelui mahmur, în zori, şi începutul unei
noi călătorii”15. După o rezumare a conţinutului
L I T E R A T U R A A Z I
CONVORBIRI LITERARE 111
E X L I B R I S

O CARTE SPECIALĂ
Monica PILLAT

A apărut de curînd la editura Tehnopress din fotografiile acestora. Este meritul Ligiei Doina
Iaşi o antologie de traduceri despre Praga de azi, Constantinescu de a îmbogăţi astfel cartea cu un
reflectată în lirica şi proza unor scriitori fie cehi, material documentar extrem de util. De
fie din spaţiile anglo-americane, pentru care asemenea, dînsei îi aparţine şi ideea grupării pe
vizitarea oraşului de pe Vîltava a rămas o genuri, respectiv liric şi epic, a scrierilor alese.
experienţă de neuitat. Intitulată Praga mea Lectura cărţii ne oferă imaginea Pragăi ca
anglofonă în scrieri lirice şi nuvelistice, cartea a oraş al ecourilor, prezentul şi trecutul, familiarul
fost coordonată şi tradusă în româneşte de şi ineditul, apropierea şi înstrăinarea,
distinsa anglistă Ligia Doina Constantinescu. spontaneitatea reacţiilor şi clişeele culturale
În cuvîntul introductiv, Ligia Doina trăirea frustă şi livrescul constituind polii între
Constantinescu subliniază faptul că scriitorii care oscilează continuu percepţia
aleşi fac parte, ca spirit şi orientare, din familia „mărturisitorilor”. Aceştia sînt fie nativi ai
Europei reînnoite. Ansamblul mozaicat al oraşului, fie vizitatori pasageri, fie străini care
antologiei are ca scop iniţierea cititorilor noştri aleg să rămînă aici, fie exilaţi care se întorc de
în varietatea tonică a multiculturalismului urban facto ori aievea în locul lor de altădată. Atît în
contemporan. În această direcţie, sîntem poezie, cît şi în evocări, ori în textele nuvelistice,
informaţi că Seria Scriitorilor din Noua Europă tonalitatea dominantă mi se pare a fi de factură
a fost un proiect iniţiat în 2005 de John nostalgic-ironică, după cum cetatea cehă, în
a’Bekkett, James Coon şi de Andrew Fincham şi dubla ipostază de subiect şi de fundal al
că, începînd din 2006 şi pînă în prezent, în acest discursului liric ori epic, e înfăţişată din
cadru au fost publicate deja cinci volume avînd perspectiva unei viziuni mai mult sau mai puţin
ca tematică diverse capitale din Est: Warshaw sumbre, curiozitatea, îndoiala, suspiciunea,
Tales, Prague Tales, Bucharest Tales, Budapest iluzia erotică sau tentaţia morţii fiind stările
Tales şi Lubliana Tales. provocate de vraja unei ambianţe vetuste care se
Antologia de faţă, tradusă din limba engleză suprapune adesea obsedant peste noutatea
de Ligia Doina Constantinescu, se bazează pe experienţei.
volumul Prague Tales, apărut în 2007 şi pe Ţin să pun accentul, în încheiere, pe calitatea
documentarea în materie furnizată de Lidia traducerii, care se evidenţiază prin minunată
Vianu şi de Florin Iaru. Impresionantă şi ca coerenţă, cursivitate, supleţe a nuanţelor, prin
volum de pagini (568), cartea cuprinde pe lîngă ingeniozitate şi rafinament.
textele selectate (prezente aici în trei limbi:
română, engleză şi cehă), note de subsol
explicative şi succinte fişe bio-bibliografice ale
fiecărui autor, însoţite în majoritatea cazurilor de

112 CONVORBIRI LITERARE


DESPRE PLĂCEREA
COMENTARIULUI CRITIC
Sonia ELVIREANU

Cartea lui Dan Cristea Caii lui Ahile, titlu cu seducţia exercitată de oameni/peisaje, impresia de
rezonanţă homerică, reuneşte eseuri critice despre anarhie în sens de dezordine, forfotă vitală, dar şi
scriitori din epoci diferite: Homer, Henry Miller, de sacralitate, dar nu în sens religios, o Grecie ce
T.S. Eliot, Kavafis, Mihai Eminescu, Leonid eliberează de constrângeri, la antipodul
Dimov, Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Dan materialismului, pragmatismului, egoismului
Laurenţiu, Mihai Ursachi, Gellu Naum. american, satirizate de un american ce
Publicate între 2006-2015 în revistele deconstruieşte astfel mitul despre America.
„România literară“, „Luceafărul de dimineaţă“, Viziunilor livreşti datorate unui grec şi unui
„Ramuri“, „Apostrof“, eseurile lui Dan Cristea american criticul le alătură propria sa viziune,
alcătuiesc un volum critic dens, riguros, plăcut la hrănită de sejururile sale în insulele greceşti.
lectură, ce dezvăluie preferinţele literare ale Rememorează şi descrie locuri, obiceiuri, ritualuri,
criticului pentru poeţi reprezentativi în evoluţia peisaje care l-au impresionat, filtrate prin propria
literaturii occidentale/române. Un nume ca T.S. cultură. Trimiterile livreşti din interpretările sale
Eliot, „cel mai mare reprezentant al constituie substratul cultural al eseurilor critice.
modernismului anglo-american“, e revendicat nu Elada mitică, emblematică, ca imagine mentală a
doar de modernişti, ci chiar de postmodernişti scriitorului, reînvie în orice timp graţie luminii ce
pentru inovaţiile sale în discursul liric. sacralizează ţărmurile greceşti.
Primele patru eseuri sunt consacrate Greciei Introducerea în spaţiul cultural grec deconspiră
antice/contemporane. Dan Cristea propune legătura afectivă a criticului cu antichitatea greacă.
lectorului viziuni diferite despre Grecia: a lui Celelalte eseuri sunt prin excelenţă interpretări ale
Homer din Iliada, a americanului Henry Miller din creaţiei lirice a unor poeţi străini, dar mai ales
jurnalul său de călătorie Colosul din Maroussi, români. În interpretarea creaţiei lui T.S. Eliot, Dan
publicat în 1941, propria sa viziune. Surpriza Cristea comentează paradoxurile remarcate de
lectorului provine din descoperirea unor fragmente biograful scriitorului, Peter Ackroyd, şi reliefează
mai puţin cunoscute din Iliada, comentate cu inovaţiile, excesul de intertextualitate, predilecţia
sagacitate şi o vădită plăcere a detaliului şi pentru ironie, autoironie, satiră, parodie,
ineditului: caii nemuritori ai lui Ahile ce plâng performanţele limbajului poetic: oralitatea,
moartea lui Patroclu, prietenul lui Ahile, în „inflexiunile limbajului suburban“, „mânuirea
războiul troian, şi distrugerea fortificaţiilor aheilor melodramei mizerabiliste“ şi a „stilului vorbirii
de către Apollo, spulberate ca nişte castele de indirecte“, dezvăluind contradicţiile dintre poetica
nisip. Oprindu-se la un detaliu emoţionant din lui Eliot şi creaţia sa. În ciuda teoriei eliotiene a
războiul troian, remarcat şi de poetul grec Kavafis, impersonalităţii autorului, lirica sa face posibilă şi
criticul descifrează în plânsul cailor lui Ahile o grilă de lectură biografică.
expresia durerii, o formă de redare a interiorităţii la În literatura română predilecţia scriitorului se
Homer, preocupare absentă la grecii antici. îndreaptă în primul rând spre Mihai Eminescu,
Comentând jurnalul de călătorie a lui Henry Scrisorile eminesciene fiind privilegiate pentru
Miller despre sejurul său în Grecia în 1939, la caracterul lor satiric. Poezia lui Leonid Dimov îl
invitaţia scriitorului Lawrence Durrel, stabilit în atrage prin „procesul de in-solitare“ (oniric, ironie,
Corfu, Dan Cristea surprinde în percepţia acestuia umor, îmbinarea între familiaritate şi straniu), a lui

CONVORBIRI LITERARE 113


Petre Stoica prin “abordarea epidermică a comentatorii operei scriitorului respectiv, ca în
realului“, a lui Dan Laurenţiu prin „amestecul de cazul lui T.S. Eliot: Hugo Friedrich, Ezra Pound,
platonism, neoromantism şi modernism“, a lui Georges Poulet, Bertrand Russel, Edmund Wilson,
Mihai Ursachi prin „înclinaţia spre mister şi Michael Edwards, Ştefan Stoenescu. Indiferent de
enigmă“, a lui Gellu Naum prin reveriile sale. Un modul de abordare, fragmentat ori global,
spaţiu mai amplu, două eseuri, e consacrat poeticii comentariul critic relevă cultura, profunzimea,
lui Mircea Ivănescu, poeziei sale introspective şi rigoarea hermeneutului şi plăcerea descoperirii
reflexive, cu caracter narativ şi intertextual. unor aspecte inedite ale textului poetic.
Remarcăm la Dan Cristea plăcerea În comentariul critic se fac referiri la poetică,
comentariului critic dus spre detaliu: o sintagmă, biografie şi operă, iar în scurte paranteze
un vers, o scenă, o voce lirică, care vor structura explicative se reactualizează motive, personaje,
discursul critic. De asemenea, reactualizarea unor mituri, evenimente istorice ori biografice. Unele
elemente biografice cu rezonanţă în creaţia eseuri sunt focalizate pe tematica poemelor ori pe
poeţilor comentaţi şi lărgirea semnificaţiilor un motiv (timpul, erosul, la Mircea Ivănescu),
textului poetic prin trimiteri intertextuale spre altele pe particularităţile operei ori pe tehnică.
REZULTATELE CONCURSULUI NAŢIONAL DE POEZIE ŞI INTERPRETARE
CRITICĂ A OPEREI EMINESCIENE „PORNI LUCEAFĂRUL…”,
ediţia a XXXVI-a, 17 iunie 2017, Botoşani
Juriul celei de a XXXVI-a ediţii a Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene
„Porni Luceafărul…”, format din: Călin Vlasie, editurile Paralela 45 şi Cartea Românescă, Lucian Vasiliu, editura
Junimea, rev. „Scriptor”, Cassian Maria Spiridon, editura Timpul, revista „Convorbiri literare” şi Filiala Iaşi a
U.S.R., Daniel Corbu, Princeps Multimedia şi rev. „Feed back”, Gavril Ţărmure, editura Charmides şi rev.
„Infinitezimal”, Ion Mureşan, revista „Verso”, Liviu Ioan Stoiciu, revista „Viaţa Românească”, George Vulturescu,
rev. „Poesis”, Marius Chelaru, revista „Poezia”, Adrian Alui Gheorghe, revista „Conta”, Vasile Spiridon, revista
„Ateneu”, Dumitru Augustin Doman, revista „Argeş”, Sterian Vicol, revista „Porto franco”, Ioan Moldovan, revista
„Familia”, Ioan Radu Văcărescu, revista „Euphorion”, Adi Cristi, editura 24 de ore şi revista „Simpozion”, Nicolae
Panaite, revista „Expres cultural”, Alexandru Ovidiu Vintilă, revista „Bucovina literară”, Leo Butnaru, Uniunea
Scriitorilor din R. Moldova, Nicolae Corlat, revista „Hyperion”, Gellu Dorian, revista „Ţara de Sus” Botoşani,
avându-l ca preşedinte pe Mircea A. Diaconu, în urma lecturării lucrărilor sosite în concurs, a decis acordarea
următoarelor premii:
SECŢIUNEA CARTE PUBLICATĂ:
Premiul „Horaţiu Ioan Laşcu” al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România – poetei Emilia Ajule, pentru
cartea Jurnalul unor cuvinte ingrate, Editura Paralela 45, 2016, colecţia qPOEM; Premiul Uniunii Scriitorilor din
R. Moldova poetului Cornelius Drăgan pentru cartea Muşcătura fluturelui japonez, Editura Junimea, 2016.
SECŢIUNEA MANUSCRISE:
Premiul Editurii Paralela 45 şi al revistelor „Viaţa Românească”, „Conta” şi „Familia” – Maria-Eliza Liţă;
Premiul Editurii Junimea şi al revistelor „Vatra”, „Scriptor” şi „Expres cultural” – Alina Bârsan; Premiul Editurii
Timpul şi al revistei „Convorbiri literare” – Raluca-Cosmina Calancia; Premiul Editurii Princeps Multimedia şi al
revistei „Feed back” – Daniela Tîrchi; Premiul Editurii Charmides şi al revistelor „Verso” şi „Infinitezimal” – Radu
Necşanu; Premiul Editurii Eikon – nu se acordă; Premiul Editurii 24 de ore şi al revistei „Simpozion”– Carla-
Francesca Schoppel; Premiul revistei „Euphorion” – Theodor Paul Şoptelea;Premiul revistei „Argeş” – Cosmin
Boitoş; Premiul revistei „Poesis” – Cristina Trifan; Premiul revistei „Poezia” – Iulian Gugeanu; Premiul revistei
„Ateneu” – Dragoş-Ioan Onofrei; Premiul revistei „Porto Franco” – Samuel Pascariu; Premiul revistei „Hyperion”
– Alin-Ionuţ Gheorghieş; Premiul revistei „Bucovina literară” – Tudor Mihail Alexa; Premiul revistei „Ţara de Sus”
– Mădălina Ifrim.
SECŢIUNEA INTERPRETARE CRITICĂ A OPEREI EMINESCIENE:
Premiul revistei „Convorbiri literare” – Violeta Zamfirescu-Bârsan; Premiul revistei „Poesis” – Andreea
Puşcaşu; Premiul revistei „Hyperion” – Maria-Smărăndiţa Chelaru; Premiul revistei „Poezia” – Maria-Teodora
Pitrop; Premiul revistei „Scriptor” – Paula-Antonia Horodincă.

114 CONVORBIRI LITERARE


P
PRR OF
O F IIL
L UR I

VALERIU RÂPEANU
ŞI FEŢELE TIMPULUI

Constantin COROIU

Revăd prodigioasa bibliografie a lui Valeriu cultura românească, a lui Nicolae Iorga, iar în
Râpeanu. De-a lungul timpului, am citit multe din „Convorbiri literare” şi în ziarul ieşean amintit,
cărţile, eseurile monografice, portretele, am comentat ediţia prin care cei doi reputaţi
interviurile, reportajele, prefeţele sau studiile cercetători şi editori, Sanda şi Valeriu Râpeanu,
introductive şi notele ample la diverse ediţii ce ni-l restituie pe primul şi cel mai longeviv cronicar
alcătuiesc această bibliografie. Pe unele le-am şi literar al Radioului: Perpessicius.
comentat. Nu demult am parcurs un tom de peste Dintre volumele apărute în deceniile de
700 de pagini, format mare, intitulat „N. Iorga, dinainte de 1990 îmi vine acum în minte cel ce
1940-1947”, o „reconstituire cronologică”, cum o poartă un titlu cum nu se poate mai acroşant:
califică autorii acestei ediţii critice: Valeriu „Tărîmul unde nu ajungi niciodată”, un tărîm (un
Râpeanu şi Sanda Râpeanu. De fapt, o a doua ţărm) unde reuşeşti totuşi să ajungi datorită acestei
ediţie revăzută şi adăugită a lucrării. Este vorba de cărţi de eseuri, reportaje, convorbiri, unele
o antologie de texte ce îl privesc din diverse memorabile. „Prima noapte a morţii lui André
unghiuri de vedere pe marele istoric cu un destin Malraux”, eseul cel mai întins şi mai dens din
fabulos şi atît de tragic, inclusiv în postumitate. volum, este un portret al autorului „Condiţiei
De altfel, se ştie, personalitatea, biografia şi opera umane” şi „Antimemoriilor” care n-a ratat nicio
lui Iorga au constituit şi constituie teme constante întîlnire, nicio confruntare cu Istoria. Ca luptător
de cercetare şi analiză ale lui Valeriu Râpeanu. la mii de kilometri de patria sa, în Orient, dar şi în
Flancat de un documentat eseu introductiv, Spania şi, bineînţeles, în Franţa, ca ministru şi
prevăzut cu un aparat critic compus din ample prieten al lui De Gaulle („Malraux avînd la
note şi comentarii, masivul volum se citeşte cu şedinţele guvernului din fiecare miercuri nu numai
sufletul la gură. Mai rar se întîmplă ca lucrări de o locul privilegiat alături de general, ci şi privilegiul
asemenea factură şi densitate de fapte, idei şi de a fi singurul care întrerupea monologul
personaje să fie atît de captivante. O carte pe care, preşedintelui”), ca reprezentant al ilustrului om
citind-o cu creionul în mînă, treci, date fiind şi politic şi de stat la acte şi evenimente cu o mare
dimensiunile ei, prin momente în care, vorba lui semnificaţie istorică, odinioară ca tanchist ori la
Márquez, te cuprinde teama să nu intervină ceva manşa avionului în lupta pentru Franţa şi
ce ar putea să-ţi întrerupă lectura şi să te împedice împotriva fascismului, ca demonstrant pe Champs
să ajungi la finele ei. Sînt momente, dacă mi se Elysées, ca iniţiator şi organizator, în calitate de
permite o formulă oximoronică, de dulce angoasă ministru al Culturii, al unor manifestări şi acţiuni
prin care poate trece un cititor. ce au marcat cultura franceză şi europeană, dar
Am avut ocazia să scriu în „Cultura” şi în mai înainte de toate ca scriitor. Folosesc prilejul
cotidianul regional „Evenimentul” despre ediţia în pentru a consemna că lui Malraux i s-a rezervat
trei volume a faimoasei galerii de stampe şi cea mai fastuoasă ceremonie de depunere la
portrete „Oameni cari au fost”, operă singulară în Pantheon, edificiul fiind acoperit în întregime, în

CONVORBIRI LITERARE 115


semn de suprem omagiu, cu tricolorul francez. O apărut cu multă vreme în urmă. Se înscrie, preciza
ceremonie impresionantă, comparabilă doar cu autorul însuşi, în linia unui volum al său anterior -
prima care a avut loc aici, cea rezervată lui Victor „Cultură şi istorie” şi a celui la care tocmai m-am
Hugo. Valeriu Râpeanu conturează un admirabil referit. El ilustrează acelaşi scriitor laborios,
portret, văzut din mai multe unghiuri, al ilustrului mereu egal cu sine, cum observa un critic, avînd
om al secolului XX pe care, din fericire, prima pasiunea recuperărilor şi restituirilor, pasiune
noapte a eternităţii sale nu l-a găsit printre cadavre dublată, potenţată de vocaţia implicării în
şi răniţi sub cerul liber, înstelat şi nepăsător la actualitate. Meritul autorului constă mai ales în
suferinţele oamenilor, la condiţia lor tragică, ci l-a ordonarea cumpănită a faptelor, nu o dată discret
surprins în miezul fierbinte al bătăliei. O bătălie polemică, în raport de o idee, de un concept, de un
purtată însă cu armele paşnice, şi tocmai de aceea eveniment, de o operă. Nefiind un critic literar
mai redutabile, ale spiritului şi artei cuvîntului. prin excelenţă, critica lui Valeriu Râpeanu priveşte
Remarcabile mi s-au părut atunci, la apariţia cărţii o sferă mult mai largă. Este, aşa-zicînd, o critică
lui Valeriu Râpeanu, mi se par şi acum poate chiar culturală şi folosesc adjectivul debarasat de orice
mai mult ca atunci, reportajele, comentariile, nuanţă peiorativă dintre cele pe care unii i le-au
evocările, convorbirile despre şi cu: Henry mai atribuit în anumite contexte. Nu întîmplător
Montherlant, François Mauriac, Pierre de una din secţiunile volumului reuneşte ceea ce
Boisdeffre, Jean Anouilh, Emmanuel Roblès, autorul numeşte „pagini de istorie culturală
William Gibson, Thomas Mann, Iehudi Menuhin, românească”, subiectele fiind „oraşul şi cultura
Ionel Perlea, Aaron Copland, Antonio de Almeida, română modernă”, barocul autohton, clasicismul,
Serge Bando. Ele dau seamă de „itinerariile” muzica lui George Enescu sau Cella Delavrancea
spirituale ale lui Valeriu Râpeanu. La relectura lor, şi experienţa unei vieţi trăite sub specia
după decenii, constat cît de profitabil esteticului. Paginile despre contemporani sînt şi
documentează ele asupra unei întregi epoci nişte exerciţii de admiraţie. Or, zicea La
culturale. Un interviu de zile mari, incitant Rochefoucault, a şti să admiri o valoare presupune
spetacol de gîndire, este cel cu Réne Huyghe, să ai capacitatea de a te ridica la înălţimea ei. Fie
profesor de psihologia artei la Collège de France, că scrie despre „Erudiţi” ca Șerban Cioculescu,
în opinia căruia „nu gîndirea se pune în serviciul Al. Rosetti, Petre Comarnescu ori Dan Hăulică,
artei, ci gîndirea pune arta în serviciul său”, pentru despre scriitori, ziarişti, pictori, muzicieni,
că „artistul poate atinge revelaţii pe care ştiinţa nu Râpeanu este la el acasă şi la aceeaşi înălţime de
le va elucida decît ulterior” încît, exemplifică simţire şi inteligenţă cu ei. Autorul argumentează
interlocutorul lui Valeriu Râpeanu – convingător, formulează definiţii inspirate, face
„impresionismul, prin viziunea pe care o propune judicioase situări în spaţiul şi timpul literaturii şi
asupra naturii, anticipează revoluţia realizată de artei. Consideră, de pildă, Nebuna din Chaillot a
Einstein”, iar Brîncuşi prin Măiastra îl precede cu lui Jean Giraudoux ca fiind ultima piesă a
cîteva decenii pe Von Braun. Arta este dramaturgiei interbelice. Are opinii inedite despre
complementară realităţii, iar arta modernă şi Albert Camus, Pablo Casals, Igor Markevitch,
căutările ei nu numai că nu sînt gratuite, cum s-a Bruno Valter şi alţii.
afirmat adesea, dar ele corespund chiar unor Valeriu Râpeanu se numără printre cei din
necesităţi profunde ale realităţii. Funcţia esenţială păcate astăzi foarte puţini ataşaţi şi preocupaţi
a artei – postula Réne Huyghe –, şi aceasta mi se consecvent de fondul principal de valori al culturii
pare o idee fundamentală, este de a introduce în româneşti. Aşa este, aşa a fost întotdeauna: ca
viaţa societăţii „sensul calităţii atît de îndepărtat istoric al culturii şi critic literar, ca editor şi
de cantitate sau de utilitate”. jurnalist, ca profesor şi om de dialog.
„Memoria şi feţele timpului” este o altă carte a Conferenţiarul, la rîndul său, abordînd subiecte şi
lui Valeriu Râpeanu pe care am comentat-o cînd a teme variate, este nu o dată de-a dreptul cuceritor.

116 CONVORBIRI LITERARE


În fine, în importantele funcţii deţinute în presa săptămînalul ieşean. M-a întrebat apoi ce mai e pe
scrisă şi audio-vizuală, în sistemul editorial, la Iaşi şi ce pot să-i spun despre un scandal privind
Valeriu Râpeanu s-a ilustrat ca un cărturar un plagiat ce ar fi fost comis de un prozator
polivalent şi cu o largă viziune, conectat fără cunoscut?! I-am relatat pe scurt atmosfera creată
complexe la spiritualitatea europeană. şi i-am mărturisit cu maximă sinceritate că mie,
L-am cunoscut pe la începutul anilor ’70, cînd după ce am confruntat textele, nu mi s-a părut că
eram un tînăr jurnalist, realizator de emisiuni ar fi vorba de un plagiat în sensul deplin al
literare radiofonice. Îmi amintesc bine momentul cuvîntului, ci doar de aceeaşi temă şi aceeaşi idee
şi locul. Mă aflam, ca de atîtea ori, împreună cu ale celor două romane în discuţie: al autorului
cîţiva colegi din Redacţia culturală de la etajul VI român incriminat şi al celui italian, tradus în
al binecunoscutei clădiri a Radiodifuziunii de pe româneşte şi reclamat ca sursă de „inspiraţie”.
strada Berthelot, la acea vreme Nuferilor. Valeriu Râpeanu m-a ascultat atent şi m-a rugat ca,
Râpeanu, grăbit ca de obicei, căci foarte ocupat, întors la Iaşi, să-i transmit autorului, care fusese
mereu solicitat, venise să imprime un text pentru deja dat afară pe acest motiv din funcţia de
una dintre emisiuni. În treacăt fie spus, ce lume se redactor şef al revistei „Convorbiri literare”, că
perinda pe acele culoare şi prin acele studiouri: dacă are o carte de proză pregătită sau în curs de
toată floarea culturii naţionale, toate competenţele finalizare să i-o trimită cît mai urgent. Ceea ce,
şi talentele, toate marile personalităţi ce formau o fireşte, am şi făcut, iar scriitorului avea să-i apară
autentică elită care nu cred că va mai fi vreodată extrem de repede la Editura Eminescu un roman
egalată în această ţară a tuturor trădărilor şi bine primit de critică la acel moment, astăzi uitat.
ratărilor, o ţară în care, şi în cultură, în mass- Am evocat acest fapt fiindcă el e dintre cele ce îmi
media, triumfă impostorii, parveniţii, tejghetarii! par semnificative privind statura intelectuală şi
Râpeanu fusese şi vicepreşedinte al morală a unui om de cultură care construieşte şi
Radioteleviziunii Române, poziţie extrem de militează pentru coagularea valorilor, care detestă
importantă în epocă, de pe care a iniţiat, a conflictele, coteriile, tot ce dezbină şi înjoseşte
conceput şi a coordonat programe culturale demnitatea de scriitor, de artist, de creator într-un
radiofonice şi de televiziune de anvergură. A domeniu sau altul.
reuşit, spre a da doar un singur exemplu, să aducă La finalul Argumentului care deschide volumul
în sala de concerte din strada Nuferilor, şi nu „Memoria şi feţele timpului”, Valeriu Râpeanu
numai acolo, maeştri ai artei muzicale de preciza că, deşi această carte este, în definitiv, una
pretutindeni. Cu unii dintre ei aveam să mă de mărturie privind un timp trăit, ea nu e totuşi o
întîlnesc şi în volumul „Tărîmul unde nu ajungi carte de memorii. Autorul anunţa totodată că
niciodată”. Era acum director al Editurii adevăratele sale memorii vor avea ca titlu: „Ceea
Eminescu, calitate în care a publicat opere de ce n-am spus niciodată”. Nu am aflat dacă le-a
incontestabilă valoare, a lansat şi susţinut colecţii scris, oricum nu am cunoştinţă ca ele să fi fost
de referinţă precum „Poeţi români contemporani” publicate într-un volum. M-ar interesa să citesc o
şi „Prozatori români contemporani”, a girat o serie asemenea carte de literatură subiectivă, cu atît mai
de debuturi remarcabile etc. Sînt numeroase mult cu cît autorul ei, care are în spate şi o bogată
titlurile şi cărţile apărute la Editura Eminescu ce experienţă de editor, ştie mai bine decît oricine că
ocupă rafturi întregi în „somptuosul perete”, cum jurnalele, memoriile şi alte scrieri de acest gen atît
numea Michel Butor biblioteca. Cînd colegii m-au de prizate în vremea noastră nu pot fi doar nişte
prezentat, distinsului colaborator al Radioului i s- scrieri recapitulative, ci şi proiective, altfel spus,
a luminat şi mai mult faţa şi mi s-a adresat: „A, nişte colaci de salvare aruncaţi în Oceanul
dumneata ai scris despre mine în revista Cronica. Viitorului...
Îţi mulţumesc şi mă bucur că te cunosc!”.
Publicasem recent o recenzie la o carte a sa în

CONVORBIRI LITERARE 117


CORNELIUS DRĂGAN

Gellu DORIAN

Entuziasmul cu care Ioan Holban scrie în ideii poetice, expunîndu-şi starea în limita
cuvîntul înainte al cărţii lui Cornelius Drăgan limbajului însuşit. Nici aici nu se duce prea
– Muşcătura fluturelui japonez –, apărută în departe, ci stă mai mult în limita unui limbaj
DEBUTURI

2016 la Editura Junimea, în urma Concursului existent, pe care-l contorsionează în maniera


Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…” de proprie, descoperită din mers.
la Botoşani, pe care-l organizez de douăzeci De la început, Cornelius Drăgan se vrea un
şi opt de ani, poate stîrni cititorului de poezie constructor atent, care se foloseşte de o arhitectură
interesul sau cel puţin curiozitatea pentru un a sfericităţii. Cartea începe cu un soi de captatio
poet debutant, „mai mult decît remarcabil”, binevolentiae, simplu, direct – „vara asta/ port
aşa cum spune cunoscutul critic ieşean. Eu i- tricou negru/ pe el voi scrie/ cu litere albe/
am cunoscut cartea în manuscris, în parte, Cornelius/ e/ sensibil/ şi moare/ dacă nu e/ iubit” –
pentru că poetul, cu sprijinul atent al editurii, şi se încheie cam în aceeaşi cheie, cu un altfel de
a adus evidente îmbunătăţiri cărţii sale. Şi perete, pe care scrie concluzia trăirilor lui, aproape
astfel ne aflăm acum în faţa unei cărţi, care iese din deprimante, regretabile – „mă voi irosi/ alături de
tiparele noii poezii, internautice sau cenacliere în tine// timpul meu se va numi timp mort/ toată
avalanşă, de posibilă nouă paradigmă, aşa cum se această zbatere va fi în zadar/ mă voi irosi/ iar tu
doreşte de aproape un deceniu noua poezie, cea de vei deveni spinul durerii// vara din ochiul meu se
după Dan Sociu sau Claudiu Komartin. Cornelius va duce subit/ lumina va fi înlocuită cu noapte// voi
Drăgan, deşi se uită în curtea celorlalţi, nu calcă pe fi uscat/ şi mă voi zbate/ căci nu ştiu unde am
paşii deveniţi mult prea impregnaţi prin praful greşit/ şi voi regreta că te-am întîlnit”. Interiorul
proaspăt ce se ridică în urma dansului dezlînat al cărţii însă este altul. Motourile celor patru secţiuni
celor ce se simt stăpîni pe arenă şi, mai ales, pe sunt şi ele luate din mers, fie din Neville Goddard,
partenera de dans, poezia, poezia doar de ei fie o replică dintr-un film, Taxi Driver, în cele care
acceptată. El îşi orientează atenţia spre interiorul poartă acelaşi titlu, Acustic/ I. peretele interior, II
său, nu neapărat printr-o introspecţie programată, peretele exterior, sau cu moto din The Doors (Jim
nici printr-o tentaţie spre biografismul devenit loc Morrison), pentru secţiunea care dă titlul cărţii şi
comuna în noua (sau tînăra) poezie ce se scrie în iarăşi din Neville Goddard, pentru IV. Dual.
special pe malurile Dîmboviţei internautizate Această manieră de aşezare în carte explică o
agresiv şi leneş, ci printr-o atentă privire în jur şi în atenţie deosebită asupra structurii acesteia şi a
el. Poezia lui se distinge printr-o simplitate ce vine concentrării pe anumite paliere a conţinutului.
dintr-un laconism al discursului sau mai curînd Diferenţele de compoziţie nu sunt prea mari de la
dintr-o dorinţă de comunicare directă, fără a epata, secţiune la secţiune, cu excepţia celei finale, care
fără a impresiona, ci doar pentru a se exprima în duce spre un altfel de discurs, spre o altfel de
felul lui, sincer şi coerent. Dar nu totdeauna atenţie asupra expozeului poetic. Tema de fond,
coerenţa face casă bună cu poezia, cu literatura, şi iubirea şi ratarea ei, regretul şi aşezarea într-o
atunci poetul recurge la sincopă, la fragmentarea anumită comoditate, fără luptă, într-un fel de

118 CONVORBIRI LITERARE


împăcare cu soarta, este una la îndemînă, care l-ar poetul se trezeşte la 33 de ani astfel: „am 33 de ani/
fi putut duce pe poet în elegiac, dar nu o face, ci cele mai multe femei/ sunt de plastic// mă silesc să
mai curînd îl aşază într-o formulă ce-i defineşte nu adorm/ taică-miu proroceşte/ sfîrşitul unui
caracteristica distinctivă, cea de notaţie a trăirii prin regim// plouă mărunt// cerul pare uneori parşiv/ am
şi în afara cuvîntului. O asumare a unei maniere ce condamnări/ definitive pe trup –/operaţii pe coapse/
poate defini remarcabilitatea de care vorbea Ioan cicatrici// dovezi clare/ că încă/ nu m-am pierdut/ în
Holban. atîta pustietate” (p. 72).
Genul de definiţie, prin notaţie a stării, se poate Fluturele în simbolistica japoneză reprezintă în
vedea chiar de la început: „cad tacit/ liniştea unei primul rînd eternitatea, deşi el este o efemeridă, dar
ierni care/ apasă atît de tare/ pe piept/ respirare/ şi şi feminitatea, implicit iubirea. Cornelius Drăgan
oase/ noaptea e un veşmînt/ timid pentru ceea ce/ se foloseşte de acest simbol doar aluziv, în sensul
sunt.” (p.15). Titlurile sunt parte din poem şi că pe el iubirea l-a muşcat rău de tot, l-a dezamăgit,
definesc ideea de la care poetul pleacă în scrierea i-a furat un timp, irosit în speranţa unui destin
poeziei, devenită fragmente, care, aparent, nu au împlinit. De aici un soi de disperare. El îi urmăreşte
nicio legătură, dar se aşază într-un tot unitar. doar „muşcătura”, nu şi stadiile prin care acesta
Peretele interior este decorat de aceleaşi imagini, trece. Aşa cum a plasat în carte această secţiune,
pe care poetul le adună dintr-o trăire subită, nu poate induce ideea unei ratări, unei căderi, din care,
controlată, elaborată. Nu face pentru asta risipă de fără aripile iubirii, nu va putea ajunge la stadiul de
cuvinte, ci este atent ca acestea să spună mai mult imago. Dar pînă la urmă, ca în cultura japoneză, îl
decît ele par a spune: „în mine zac sunete/ calc va folosi la decorarea interiorului cărţii în care vrea
absent/ mă strig pe nume/ în propria-mi durere să trăiască, dar pînă la urmă tot la ratare îl duce
liturgică/ ecce homo!/ pietrele rozalii ale morţii/ gîndul: „gînd/ sunt un surogat/ mi-am zis/
sorţii” (p.31). La fel şi peretele exterior, pentru a a- străbătîndu-mi cu mîna rece/ părul năclăit de ţigări
şi proteja rezistenţa la intemperii, este uns iniţial cu & bere ieftină/ în discuţii aprinse” (p.96).
o amorsă, peste care vine varul decorativ, plin de Dacă originalul, nativul se pierde, măcar copia,
arabescuri din ce în ce mai evidente, deşi discrete. a doua imagine să se salveze. Şi în Dual, secţiunea
Un desen în mişcare poate fi aşa: „nu sunt trist/ din a patra a cărţii, plecînd de la ideea lui Goddard,
contra/ aş vrea să strig/ dar sunt absent/ virez cu cum că „omul este o creatură duală cu principii
pantoful ros/ de atîţia ani/ greşit la dreapta/ mă contrare încastrate în natura lui”, Cornelius Drăgan
împleticesc şi cad/ aşa cum m-am născut/ desculţ/ caută salvarea în celălalt, care, în acest caz, nu
şi singur” (p.36). Aici poeziile capătă o altă poate fi decît omul din cuvinte, creionat în
consistenţă, sunt uşor mai lungi şi epicul se simte interiorul acustic, dar şi în exteriorul cu aceleaşi
aşezîndu-se în fraza poemului cu o consistenţă efecte acustice, prin muşcătura fluturelui japonez,
aparte, cum ar fi poezia de la pagina 42, chiştoc ca o idee a efemerităţii, care simbolizează. în fond
după chiştoc, şi altele de aceeaşi consistenţă. perenitatea esenţei, frumuseţii care se ascunde doar
Muşcătura fluturelui japonez, secţiunea care dă în cuvînt, şi acolo ar fi dualul prin care iese de
titlul cărţii, este şi cea care este şi cea mai densă, partea cealaltă a lumii. Şi salvarea vine prin forma
gîndită pe o idee, în care elementele unui uşoară a vieţii, fie prin Ludmila, rusoaica din
biografism apar, iar tatăl, ca personaj, devine blocul în care poetul locuieşte, fie prin tîrfa
elementul repetitiv, portretul acestuia fiind unul notabilă sau a prinţesei devenite tîrfe, ambele piste
care se naşte dintr-un soi de complex: „tata era clare ale eşuării, ale pierzaniei, care, în fond, nu
mic/ mă ustura gîndul la el/ tata era mic/ şi eu este nimic altceva decît viaţa. Ideea cărţii duce aici,
puteam să-l iau aşa/ ca pe un inel/ să-l pun la loc la acest final, care poate anunţa şi o altă pistă de
curat/ să-l pun pe un deget/ pe care nu-l l-am mai evoluţie a poeziei lui Cornelius Drăgan.
pus niciodată// uneori cînd îmi aduc aminte/ de
acele vremi/ simt cum mustaţa lui aspră/ mă
trezeşte la realitate” (p.86). Din această realitate,

E X L I B R I S
CONVORBIRI LITERARE 119
ISTORIE LITERARÃ

FATA DE LA GURA VORONEI


RALUCA IURAŞCU EMINOVICI
Elena VULCĂNESCU

Cuminecînd, şuvoaiele vălurite în supuşenie ale conform copiei de pe Izvodul de zestre oferită de Gh.
Voronei prind rînd între fălcile înalte de mal. Balaur Eminovici, contrasemnată de Raluca, existentă în
fugar, Siretul înghite şi se tulbură, dar la nici două sute Arhivele Statului Iaşi şi publicată de Gh. Ungureanu2,
de metri, îşi recapătă albăstrie strălucirea solzilor, ca o apoi nunta anunţată de Gh. Eminovici în scrisoarea în
viaţă curgînd pentru ceilalţi. Rămîne totuşi ceva limba germană din 5 iunie 1840 pentru 20 iunie
nemistuit şi confuz din tot acest neostoit nesaţiu, ai 18403, timp în care devenise şi căminăreasă prin
nevoie de distanţa pe care n-o găseşti decît în trecut, decretul din 12 mai 1841, boierie superioară cu două
în freamăt de ape şi de frunze, în umbra şi lumina unei trepte stolniciei părintelui Vasile Iuraşcu.
fotografii supravieţuitoare. Este o cuminţenie temătoare această descendentă
Portretul de tinereţe al Fetei păstrează vie noutatea petrecere a braţului drept peste cel stîng din repaosul
instituită în clipe unice de intimitate neexplicată, cuprinderii spătarului gol, cu degete lungi, libere de
obligă la recunoaştere, pe cînd atitudinea, mai povara oricărui giuvaer. Veşmintele sobre şi modeste
convingătoare decît misterioasă, goleşte de vorbe. aduc a primăvară, poate aceea dinaintea nunţii, poate
Contempli o adolescentă dichisită în vederea unei chiar dintr-un timp al logodnei, sau numai din
poze, catalog de ideatice înlănţuiri, de veghe şi Duminica Paştelui cînd flăcăii înfig în pălării flori de
poezie, de întrebări fără remedii solare. hîrtie, pene şi rămurele de brad.
Nu putem fi de acord cu aproximarea Pentru fete, darul cel mai de preţ era sucna, fustă
colecţionarului1 potrivit căreia Mama lui Eminescu, de postav umflată ori plisată, viu colorată, după moda
identificare cu litere copilăros şovăielnice în josul nemţească, dar denumire veche cu o interesantă
imaginii, s-ar afla în primii ani de căsătorie. Aspectul evoluţie semantică, oferind repere istorice şi de
general este al unei codane cuminţi încununate de răspîndire geografică. De origine ucraineană (cyknя)
propria podoabă capilară împodobită floral, ca la o sau sîrbocroată (suknja), învechit şi popular, termenul
tîrzie sărbătoare a Sînzienelor de iulie, cu iradieri din acoperea dintru început orice obiect de îmbrăcăminte
Drăgaica încununată ce ar putea închipui pe Ceres, pentru femei confecţionat din lînă (înlocuită în timp
sau, mai degrabă, înveşnicind o clipă dintr-un de alt material gros şi supus tendinţelor modei).
recognoscibil ceremonial prenupţial bucovinean, de Purtată de oierii sudici, sucna se regăseşte în Banat,
largă răspîndire în Duminica Paştelui. Transilvania şi Maramureş cu variantele diminutivale
Că este Raluca nu ne îndoim, reamintită de ochii sucniţă şi sucnişoară, pentru ca în Bucovina să prindă
întunecaţi, de privirea îndepărtată, de sprîncenele cu podiumul pascal campestru, de maximă eleganţă în
elan îndesit, de toată fizionomia feciorilor cu gropiţă- prima jumătate a sec. al XIX-lea. Tot atunci, fetele de
n bărbie, ori de mîinile mari cu degete lungi, identice măritat îşi împletesc părul ridicat în creştet, peste care
acelora din 1870, cînd se fotografia cu fiica sa Aglaia. aşează un cerculeţ de mărgele şi alte podoabe florale,
Ştiutele ifose de boierie, căutată de Aug.Z.N. Pop care se cheamă gîţă, să se ştie că doresc mire4.
pînă în domnia lui Gheorghe Ştefan!, nu au însă nimic Splendidul simbol al ofertei restrictive îl poartă şi Fata
a face cu portretul de tinereţe al Ralucăi, chip rotund de la Gura Voronei.
şi fraged devreme împăcat, ochiul dus în lenevia Abia Doamna din uleiul lui Antonio Zigri etalează
visului de raiuri ros şi surîs întors de taină sub bijuteriile din foaia de zestre, adică alesida şi două,
bretonul înnoptat. Greu de închipuit Domniţa primilor din cele patru inele anunţate. Ciudăţenia este că deşi
ani de căsătorie, însemnînd doi-trei, din 26 mai 1840, Aug.Z.N. Pop publică în 1962 fotografia de epocă,

120 CONVORBIRI LITERARE


pînă acum necomunicată, prilej cu care apreciază cosiţelor ca să se poată înnoda împrejurul capului, de
distincţia şi trăsăturile caline reeditate pînă la unde aspectul de mieluşea sau ieduţă cu muguri de
suprapunere, le găseşte pe amîndouă, ulei şi corniţe, conform gîţ (pl. gîţi) pentru miel sau ied,
fotografie, din aceeaşi perioadă. Ba, neatent la atestat în comitatul Solnoc-Dobîca (nord-estul
cronologie, uleiul ar fi chiar anterior. Cînd pozá lui Transilvaniei). S. Fl. Marian lămureşte: Cînd încep
Zigri, Raluca nu trecuse de 24-25 ani, preia Pop5 de fetele a purta gîţă e un semn că sînt bune de măritat.
la Matei, şi cu fotografia din propria colecţie alături de Cosiţele adunate în jurul capului sînt împodobite cu
imaginea pictată, o declară din primii ani de mărgele, panglici sau flori de tîrg.7 Structural,
căsătorie. G. Călinescu aproxima naşterea Ralucăi la vocabula gîţă oferă un vechi mijloc de compunere
1816, iar căsătoria sigură din 1840 nu mai permite alt sudată din abrevieri, gîţ şi (şu)viţă (<lat. viteus, -a, -
rezultat decît 24, or distanţa vîrstelor aici este mai um, de vie, de viţă). Contaminarea se produce prin
mult decît evidentă. intermedierea formelor regionale giţî (viţă din cosiţă),
Cîtă vreme nu oferă nici un indiciu al provenienţei mai vechiul ghiţ (smoc de lînă), sau ca în Creangă, cu
fotografiei, Aug.Z.N. Pop îşi asigură suportul ghiţele aurite. În regalul transhumant al Provenţei8, cu
călinescian al vîrstei uleiului inspirat de efuziunile lui ecouri iliadeşti pentru întreg spaţiul carpato-balcanic,
Matei, asumîndu-şi exagerarea suprapunerii peste Alpi pînă în Pirinei, Mistral identifică primele
trăsăturilor. blazoane ale civilizaţie păstoreşti, împletituri sau
Cu ştiutul dar al fanteziei, dar la curent cu albumul mănunchiuri de fire în forme şi culori specifice
familiei păstrat de Maica Fevronia, din care nimeni nu purtate ca semn de comendare, berbecii, pe spinare,
revendică fotografia de tinereţe a Ralucăi, Matei mai canafuri şi la coaste..., iar oile pe cefe. Tîrziu, în
face cîteva trimiteri, neexplorate din cîte ştim. Pentru bogăţie, preaplinul născoceşte dar de aurărie, cu floare
recuperarea uleiului şi a albumului de la Agafton, înlocuită de un portret.
Matei recomandă lui C. Botez pe Grigore Mantacaş, E semnul acceptării celei logodite. Oraţia de nuntă
nepot lui de vară dreaptă, feciorul Profirei, fiica din Apuseni prinde coroniţa logodnei (gîţa) în pălăria
Marghioliţei Mavrodin – sora Ralucăi. Pe Profira cu mirelui.
case cu tot, a moştenit-o Grigore, băiat strîngător şi
păstrător. Gh. Eminovici vizita pe Mavrodineasa şi pe
fiica ei din Botoşani şi, cînd făceau fotografii, lăsa şi
Profirei, menţionează Matei.6
Dovedite-i sînt bănuiala, flerul şi pînda
neobositului Aug.Z.N. Pop şi, cum descendenţa
Mavrodinesei a fost evitată de istoria literară, este
foarte posibil ca Grigore Mantacaş să fi îmbogăţit,
discret, colecţia reputatului cercetător şi istoric literar.
Recuperarea adorabilului portret o datorăm surorii
Marghioliţa Mavrodin stolniceasa şi urmaşilor săi.

***
Gîţa, coroniţa prenupţială purtată de fată în
Duminica Paştelui este semnul primăverii sufleteşti
pregătite să nuntească. Păstrată în durităţi formale de
cale bătută tocmai din Olimpul darului de logodnă al
lui Dionys pentru Ariadna, cununa mică de lumină
albă a primelor înfloriri este preluată tot de
comunităţile păstorilor balcanici şi adaptată
calendarului şi simplităţii traiului fugar. Rotundă şi
promisă, era pe-atunci şi cerul, şi vălul, şi inelul.
Dintotdeauna, gîţa a fost semnul copilăriei şi al
primei tinereţi. Era o panglică împletită în capătul

CONVORBIRI LITERARE 121


*** Alexander von Bizay, nici că era poftit la Joldeşti, nici
De pe atunci pare şi portretul Fetei de la Gura că baronul Enacachi Criste(-a) ar fi peţit pe Raluca
Voronei, o moldoveancă cu ceva stăricică, logodnica pentru Gh. Eminovici13. Mai cred, în conformitate cu
bucovineanului Gh. Eminovici, crescut la nemţi, preparativele pentru căsătorie oferite de
evocă Ştefan Cacoveanu9 din mărturisirile lui corespondenţa în limba germană a lui Gh. Eminovici,
Eminescu, motiv pentru care tatăl ţinea mult să-i dea publicată de Ovidiu Papadima14, că poate cununia
creştere germană, la Cernăuţi... religioasă, nu şi nunta, să se fi petrecut la
Voci botoşănene contemporane mai spun, auzite Dumbrăveni.
din glas de bucium ori aduse de valul Siretului,
povestea Fetei din Joldeşti şi a bucovineanului bălan ***
poftit la balurile de La Curte. După moartea stăpînului Copiii Ralucăi n-au aflat niciodată nici cîţi ani
mare spătar (armaş) Iordache Balş – zis Bălşucă avea mama, nici cine le-a fost bunicul patern, iar noi
(1835), fiul stolnicului Mihalache (feciorul marelui pictăm legende pe iconostasul îndoielii! Dovedite sînt
stolnic Vasile, nepotul vornicului Ionaşcu – nepotul decesul mamei din 13 august 1876, la Ipoteşti, anii de
lui Bejan şi ctitorul bisericii Sf. Dimitrie – Balş din viaţă ai tatălui Gh. Eminovici, 10 februarie 1812,
Iaşi la 1693)10, moşia cu conac de la Joldeşti devine Călineştii lui Cuparencu – 8 ianuarie 1884, Ipoteşti, şi
proprietatea boierului bucovinean Enacachi Kriste de căsătoria lor din 20 iunie 1840.
la Costîna11. Cu privire la vîrsta mamei, scrie Matei lui
Rămasă necunoscută, ca şi inedită, Spiţa de neam Corneliu Botez15, că a murit de 60 de ani (cum se
a familiei Balş din 1813, alcătuită de controversatul credea), afacerea stă astfel. Ea zicea că e cu şase ani
reformator, fost guvernator al Bucovinei şi viitor mai mică ca tata (s-ar fi născut în 1818!); maica
şambelan Vasile Balş, cel puţin referitor la moşia Fevronia zicea că cu patru; tata ne spunea nouă că
Joldeşti, precizează că marele armaş Iordache Balş – erau de o seamă. Şi eu cred tot aşa, prea puţină
zis Bălşucă, hipocoristic potrivit staturii, fiul unic al diferenţă de vîrstă era între ei, cel mult doi ani. Maica
marelui stolnic Mihalachi (fiul lui Vasile, nepotul lui Fevronia, născută în 1812, ca Gh. Eminovici, o striga
Ionaşcu) şi al Ecaterinei, fata clucerului Adam Luca, Rariţă, iar fratele Iachint (3 dec. 1819-27 aug. 1886)
Bălşucă aşadar, moşteneşte Joldeştii din ţinutul îi zicea ţîţacă Rarişă, în respectul vremii pentru
Sucevei de la maica sa ce i-au fost zestre.12 surorile mai mari. Să se fi născut în 1816, pentru
Mihalachi, tatăl lui Bălşucă, era al treilea copil al Rareşa alintată Raluca Iuraşcu, căsătoria la 24 de ani
familiei, după Maria Cantacuzino, căminarul Iordache rămîne o vîrstă tîrzie pentru datul timpurilor. De
şi înaintea lui Lupul şi a faimosului Vasilie, autorul vreme ce mama Paraschiva murise în 1834, este de
Spiţei, ajuns şambelan al Curţii de la Viena, toţi copiii presupus ca sora mai mare să-şi ajute familia.
stolnicului Vasile Balş şi ai Ilenei, fiica lui Panaiote, Deprinsese şi ea moşitul, ca Fevronia, de la mama lor,
căpitanul oraşului Iaşi. iar legăturile Ralucăi cu comisul Ion Mavromati,
Ecaterina Balş semnalată potrivit Documentelor fondatorul spitalului din Botoşani, sînt încă
agrare ale sec. al XVIII-lea, atît de I.D. Marin în nelămurite. Mama era femeie măruntă, dar robustă,
1979, cît şi de Gh. Toma în 2014, drept proprietara înşiră pana îngăduitorului Matei, brună-albă, la faţă îi
Joldeştilor în 6 iunie 1787, este, aşadar, mama şi nu semăna Iorgu perfect şi puţin Mihai, foarte evlavioasă
soţia lui Iordache Balş. Proprietarul din 1838 al şi harnică. Nu sta, cum nu stă apa… Sarcastică,
Joldeştilor se confirmă, prin cumpărare, baronul …avea pretenţii de nobleţă faţă de tata16.
Enacachi Kriste.
Legăturile de familie ale lui Gh. Eminovici cu ***
K(C)risteştii Costîneşti sînt atît de vechi, de intime şi Cucoana arendaşului şi vechil, de oriunde şi de
întărite documentar, încît nu este de mirare nici că oricînd, nu ducea lipsă de ajutoare, iar Rariţa cea mică
proaspăt slugerul Gh. Eminovici vătaf, şi după descoperă în răsfăţ pulsaţiile lumii dintre conac şi
mutarea lui von Bizay la Chişinău, conducător al vadul Siretului, dincolo, taina pădurilor de singurătăţi.
economiei sau economic al moşiei Dumbrăveni, cum Farmecul irealităţii, al visului de copil suie din
îşi zice el epistolar în limba germană către atingerea ierbii, beatitudine cuminte, vraja armoniei
administratorul şi secretarul lui Constantin Balş, interioare disipează evidenţa şi călcîiele saltă ritmul

122 CONVORBIRI LITERARE


îngînărilor… Mihai cînta bine din gură, ca mama şi evenimentul în 29 iunie 1840, sărbătoarea Sfinţilor
Harieta, reînvie şăgalnic Matei17. Apostoli Petru şi Pavel, şi pe socrul mic, stolnicul
Este de necontrazis că la Joldeşti, ca de altfel la Vasile Iuraşcu, să-l localizeze la Doljeşti!21 Încă o
toate moşiile pe care stolnicul Vasile Iuraşcu le deturnare, în scopul îndepărtării familiei Iuraşcu de
slujeşte, familia trebuie să fi locuit în anexele Joldeşti, pentru potrivelile genealogice fanteziste,
conacului, cum învăţătorului îi era prevăzută odaia în dinspre alt neam de Iurăşceşti, dar şi ca să scoată
vecinătatea clasei, ori preotului casa din ograda nunta din postul Sfîntului Petru.
bisericii. Există şi varianta de tradiţie orală potrivit Ovidiu Papadima intervine cu cele 34 de scrisori
căreia sătenii din Joldeşti îţi arată şi astăzi locul din în limba germană (netraduse) ale lui Gh. Eminovici,
spatele gospodăriei lui Alecu Roşcăneanu din Uliţa numai o parte din cele aparţinînd acad. G. Călinescu,
Siretului unde ar fi fost casa locuită de Iurăşceşti18. care le-a folosit în „Viaţa lui M. Eminescu”22. Se află
Oricît de întinse ar fi fost grădinile, livada, grajdurile aici crîmpeie din optsprezece luni de viaţă – 1 august
şi magaziile conacului, locul arătat pare departe, deşi, 1839 – 7 februarie 1841 – al cărei centru de frămîntări
după 200 de ani, cînd pîrîul Voronei rămas fără iazuri sufleteşti şi conjuncturale îl ocupă căsătoria. Se vede
şi-a schimbat albia, Siretul şi-a devorat malurile, că misterul asupra biografiei părinţilor Poetului era
pădurile au dispărut şi dealurile s-au împuţinat, este pecetluit, de vreme ce scrisorile se publică parţial şi
greu să mai spui aici după atîtea năvăliri, războaie şi netraduse de către profesorul Ovidiu Papadima care
jafuri… între 1938-40 îşi pregătea doctoratul în Germania, în
Alte voci, dimpotrivă, susţin că familia Iuraşcu ar 1940-41 era lector de literatură română la
fi locuit chiar în conac pe vremea boierilor proprietari Universitatea Vienei, continua în ţară, pentru ca din
Iordache Balş spătarul şi Constantin Cananău 1949 să lucreze la Institutul de Istorie şi Teorie
postelnicul, cu întinse moşii vecine Joldeştilor şi cu Literară „George Călinescu” al Academiei Române,
tot atîtea alte conace şi case la Botoşani sau Iaşi. Este unde află şi publică cele 34 de scrisori, în 1964.
dovedită documentar şi Gh. Toma reactivează La întrebarea de ce Gh. Eminovici foloseşte limba
colaborarea îndelungată dintre spătarul Iordache Balş germană, răspunde tot Ovidiu Papadima care a citit
zis Bălşucă şi arendaşul Iuraşcu. Îi scapă, însă, întreagă arhiva corespondenţei, aducînd, pe lîngă
trecerea moşiei în proprietatea postelnicului C. numele destinatarilor Alexander von Bizay sau
Cananău, ce-i drept, un intermezzo ce coincide cu Constantin Balş, buni cunoscători de limbă română, şi
trecerea trupelor ruseşti spre Bulgaria. Cum Vasile alte nume, de expeditori care scriu şi semnează în
Iuraşcu era, din părinţi, un protejat al Cananăilor de la limba germană sau numai colaboratori imediaţi,
Dolhasca şi Corni, bănuit frate patern al postelnicului persoane de cultură germană, cum Alex. von Heyn,
C. Cananău, care îl şi însoară cu Paraschiva, poate Alex. von Winkler, Theodor Grohs, dr. von. Kron, sau
este momentul să punctăm că V. Iuraşcu prin natura români de cancelarie austriacă. Iată că Ovidiu
itinerantă a prestaţiei arendăşeşti nu a putut locui Papadima, în sfîrşit, confirmă prezenţa contextuală a
neîntrerupt la Joldeşti din 1803-04 pînă în 1836 cînd baronului Ion Cîrstea care împacă şi moda greacă şi
încheia contractul cu Mitropolia pentru moşia pe cea austriacă, semnînd Jenakaki von Kîrsty.23 Este
Mănăstirii Vorona. Documentele publicate de Gh. proprietarul din 1837 al moşiei Joldeşti, nepotul
Ungureanu oferă o temeinică reconstituire a traseelor baronului Ioan Crîstea de la Costîna omorît în august
lucrative ale familiei Iuraşcu, adaptată deplasărilor, de 1834 pe moşia de la Dumbrăveni, unde îl adusese pe
vreme ce copiii lor se nasc unde îi prinde sorocul. Gh. Eminovici din 1831. Obliterată, legătura dintre
Gh. Eminovici şi baronul Enacachi Kriste de la
*** Joldeşti riscă deraieri, demontări şi improvizaţii,
G. Călinescu reţine data de 20 iunie 184019 pentru tulbură scrupulozitatea nutrită faţă de biografia lui
oficierea căsătoriei cuplului Eminovici, informaţie Eminescu. Lui Enacachi, unchiul său Ioan îi făcuse
confirmată de corespondenţa în limba germană a dania bucovineană din 24 Mai 183324, iar sora sa
mirelui, publicată parţial de Ovidiu Papadima în 1964. Zoiţa căsătorită Roset îi cedase în 24 Decembrie 1834
Cu nici doi ani înainte, Aug.Z.N. Pop venea cu partea sa de moştenire25 de după decesul din 13
masivul volum de „Contribuţii...”20, asigurîndu-şi septembrie 1826 al tatălui lor baron Gheorghe Crîste,
vocea genealogistului oficial, ca să deplaseze fratele lui Toader şi al lui Ioan – cel trecut în Moldova

CONVORBIRI LITERARE 123


cu Gh. Eminovici – toţi trei fiii şătrarului Ilie Crîste. care îl obligă oamenii din subordine. Insistă, aşadar, în
Enacachi devenise singurul stăpîn al conacului cu cererea demisiei: Ca s-o spun de-a dreptul, scria în
moşie de la Costîna şi al moşiei cu conac de la 2/14 oct. 1839, atîtea scrisori fără răspuns, destul
Joldeşti, unde găseşte vechil pe Vasile Iuraşcu cel motiv să nu mă mai ocup de moşie.
văduv, cu o casă de copii. Cînd Ovidiu Papadima prezenta conflictul dintre
Documentul publicat de Gh. Toma26, avansat de I. Eminovici şi C. Balş ca pe o posibilă ruptură, ignora
D. Marian din 1979 precizează schimbarea de grijile noi ale boierului instalat la Chişinău în vederea
proprietate din catagrafia anului 1838 către dum-sale căsătoriei cu Ana Slemmer, actriţa adusă de la Viena,
baronul Enacachi Criste, a satului Joldeşti, care s-au de la care avea deja pe Dimitrie. Oficiată în Catedrala
deosebit cu osăbita tăbliţă de satul Protopopenilor.27 Mitropoliei Chişinău, la 8 februarie 1840, însoţirea
Referitor la proprietar, Gh. Toma adaugă boier boierească este urmată la 20 iunie, mai sigur la
bucovinean de origine greacă (sau armean, după Joldeşti decît la Dumbrăveni, de a slugerului G.
unii), în timp ce citindu-i scrisorile, Ovidiu Papadima Eminovici cu fiica stolnicului V. Iuraşcu.
constată fonetic şi lexical amestecul de modă greacă Informaţii adiacente culegem din „Documentele”
şi austriacă. lui Gh. Ungureanu. Scrisoarea lui Teodor Grosu,
Germana epistolară a lui Gh. Eminovici, administrator al viilor lui C. Balş, se adresează
cunoscîndu-şi bine adresantul dovedeşte fluenţa şi aceluiaşi Bizay, în iarna Crăciunului 1839, cînd nici
flexibilităţile limbii vorbite, nestînjenit stropite de năvălirea spirturilor care au scăzut preţul29, nu
vocabula neaoşă, uşor adaptată fonetic, de tipul constituie motiv de umbră asupra Sărbătorilor.
Mamalika, Wadra, Merza, Vataf...dulci surîsuri din Cucoana Smărăndiţa, milostiva stăpînă, mama
colţul gurii pline de ceremonioase şi complicate boierului C. Balş îi omeneşte invitîndu-i nevasta la
titulaturi de adresare, cum Prea înalt şi bine masă, ca pe casnici vechi, ba cinstiţi şi cu puţine
născutului; Deosebit de îndurătorului sau daruri, adică milă stăpînească. Avîntul naiv al
Împărătescului rusesc consilier de curte, cavaler preaplinului sufletesc inundă pagina şi încordarea
Constandin de Balş... cedează suavităţii milosteniei creştine: Cucoane
Tînărul conducător economic Georg Eminowicz Alexandre, mă rog de tot sufletul meu preţălueşte-l pe
cultiva moşiile, călca solul, ştia soiul, umplea dumnealui Gheorghe Eminovici ca pe un om cinstit,
hambarele, îngrăşa boii cu cartofi fierţi, invenţia lui!, vrednic şi voinic la toate.
ca să-i vîndă în Ţara Ungurească, încărca butoaiele, Avea nevoie Gheorghieş, mai îndrăgostit decît
repara digurile, morile şi acaretele, înlocuia bolnăvior, de vorba prietenului şi de blîndeţea din
distilatorul velniţei şi enumeră piesele care ar rezista ochiul stăpînului, căci gurile rele purtau vrajba
încă un an, veghează rostul lemnului, liniştea absenţelor şi a neînţelesei delăsări. Iubirea lui încă
supuşilor, arţagul ispravnicului, răsfăţul stăpînului, ascunsă tîrcolea Spitalul răposatului comis Ion
recomandă personal pentru moşiile din Basarabia şi Mavromati unde, scrie el, Gheorghieş lui Bizay, îşi
convoaiele de vite pentru export, aleargă la Iaşi, roagă căutase leacul de piept vreo şase zile la doctorul
urgentarea paşapoartelor... Dar, cînd îi pare că nu i se Kronn30 şi unde, cu discreţie din partea istoriei
recunosc meritele, se înfurie straşnic, pînă la literare, ajuta şi Raluca.
formularea demisiei. Diagnosticul lui G. Eminovici se confirmă,
Într-un astfel de impas se găsea Eminovici în vara urmaşii vor îndura nefasta moştenire, iar doctorul
lui 1839, cînd stăpînul C. Balş îşi luase secretarul, pe Kron figurează în documente încă de la înfiinţarea
Al. von Bizay care era şi administrator al moşiei Spitalului Ion Mavromati. Donaţia testamentară a
Dumbrăveni, şi se stabiliseră la Chişinău. comisului din 29 mai 1831 este acceptată de Epitropia
Descumpănit şi furios, vătaf, fără voie şi Sf. Spiridon care intră în posesie din 17 Aprilie
administrator, se zbate în aşteptarea răspunsurilor la 183931, dar, prin epitropii averii, Spitalul funcţionează
insistentele sale scrisori. Abia în toamnă află prin von din 1 oct. 1838, conform inscripţiei din capelă şi a
Bizay că nemulţumirea stăpînului, reală, ar fi fost documentelor de arhivă, referitoare la leafa
cauzată de nişte intrigi, bănuite de Eminovici, care îşi doctorului. Referatul din mai 1839 cerea stabilirea
motivează lipsurile prin boala şi durerile de piept28, lefii doctorului, căci n-a luat niciodată pînă acum32.
prelungite, îngrijorătoare şi întreţinute de agitaţia la Donatorul testa toate cele necesare pentru bolnavii

124 CONVORBIRI LITERARE


săraci din Botoşani. S-au păstrat zece chitanţe de colo, chiar dacă asta i-ar aduce Dumisale şi
începătoare de la 17 septembrie 1839 ale spiţerului neplăceri...Fiţi prietenul meu şi scrieţi-mi ce este mai
Ioan Gorgias de primirea banilor pentru doctoriile ce bine de făcut.38 Neplăcerile nu se puteau referi decît
au dat la ospitalul din oraşul Botoşani, cum alte şase, la varianta eliberării lui din funcţie. Era nevoie de el
de la 15 septembrie 1839 pînă la 18 iunie 1841 ale la Joldeşti, sau la Costîna. Acum Gh. Eminovici pare
doctorului Kron pentru primirea plăţii sale de doctor să aibă de făcut cea mai importantă dintre alegerile pe
a ospitalului din Botoşani în sumă de 6500 lei33. proprie răspundere, cînd trecuse Cordonul hotărîse
Cu doctorul Fridrich Kron, pe care N. A. Bogdan baronul Ion Crîste pentru el. Instinctul devenise mai
îl semnalează în 1833 printre membrii Societăţii puţin sigur, era nemulţumit din pricina bolii de piept,
Medico-Naturaliste din Iaşi, începe şi activitatea îngrijorat de supărarea pe care însurătoarea lui simţea
Spitalului Ion Mavromati din Botoşani. În că o pricinuieşte stăpînului C. Balş. Ca să rămînă la
„Monografia Oraşului Botoşani”34, Ştefan Ciubotaru Dumbrăveni, îşi dorea asta, simte că nu-şi poate
certifică într-un tabel inedit prezenţa doctorului Kron îngădui libertatea să se complice.
în Botoşani, încă din 1832, din timpul ocupaţiei Cum preţiosul accept soseşte tot ierarhic, întîi al
ruseşti, cînd s-au amenajat în Botoşani primele binefăcătorului mediator von Bizay în 29 martie
spitale, în case rechiziţionate, puse la dispoziţia 1840, bucuria de nespus inundă pagina scrisorii de
oştirilor ruseşti, formate din cazaci sub comanda răspuns din 5 aprilie39, rugînd să influenţeze şi să
generalului Voinov35. Tabelul înregistrează pe dr. Fr. smulgă consimţămîntul seniorului, că timpul deja este
Kron în casa-spital Ion Mavromati, 1832. prea trecut, iar eu nu mai vreau să amîn această
situaţie care, o fi avînd sau nu avantaje – sănătos de-
*** aş fi că nimeni altcineva nu-mi poate hotărî soarta.
Gh. Eminovici era, cel puţin din vara lui 1839, Sigur că hotărîrea lui va fi fost transmisă întocmai,
bolnav şi îndrăgostit. boierul nu dorea să-l piardă, mireasa dezvăluită, pe
Clevetirile erau aduse la cunoştinţa şefului plac şi răspunsul satisface. Se vede că ginerică
administrator von Bizay chiar de către împricinatul depăşise termenul promisiunilor şi situaţia nu mai
precaut încă din noiembrie, răspunsul lui Bizay le suporta amînare! Îndeobşte, nunţile erau de toamnă
neagă cu îngăduinţă superfluă, Eminovici revine în 2 nu de postul Sfîntului Petru, căci cununia, anunţă
dec. 183936 scrisoarea se înnobilează de dialog trăit şi mirele pe însuşi C. Balş, este fixată pentru 20 Iunie
răul străluceşte de suflet neînţeles: Nu regret nimic 184040 (într-o joi, conform Buletinului Moldovei).
decît că s-a spus despre mine că nu îmi văd de treabă Bun creştin, Aug. Z. N. Pop, o deplasează pe 29 iunie,
pe motiv că aş fi îndrăgostit. nevinovată confuzie de stil, dar de ziua Sfinţilor
Dar, cu revelaţia mărturisirii, neliniştit în Apostoli Petru şi Pavel. Istoria literară păstrează
aşteptarea răspunsului, ca şi despuiat în faţa noilor primăvara lui 1840, iar pentru naşterea fiului Şerban,
planuri şi a omului important pe care l-ar fi dorit de şi mai generoasă, anul 1841.
partea lui, răbufneşte în moldoveneasca de acasă, De aproape un secol, orice originalitate faţă cu
apărîndu-şi sufletul şi minunea din el: Vezi ci poate biografia lui Eminescu s-a dovedit inoportună şi
ponosi acel fără toată sămţirea, căci dacă singur nu opozantă. Războiul dintre eradicarea luesului şi
face nimică, apoi încă are cuvînt a vorbi asupra recrudescenţa lui continuă. Dar, la fel de neiertătoare,
altora37...Am fost de mai multe ori bolnav tare şi m- tuberculoza oferă manifestări imprevizibile, chiar
am dus la Botoşani, reia Eminovici în 2 februarie confundabile, din cotloanele oricărui ţesut. Rămînem
1840, se vede că fie post, fie cîşlegi, vorba lui Nică, sceptici faţă de posibilităţile noastre de cunoaştere,
deasupra oalelor de smîntînit, dădea fuga la cămară. dar, în generozitatea lui cerească, Eminescu ne-ar fi
Odată lămurite, Eminovici cere părerea lui von oferit fărîma verdictului, singura care asimilează
Bizay şi permisiunea de a se căsători seniorului C. adevărurile noastre modului de a ne traduce
Balş. Întîrzierea răspunsului impune stăruinţă şi neîncrederea faţă de ele.
motivaţia financiară pe care tînărul o crede necesară: Pînă la urmă, sfaturile oferite de von Bizay
Vă rog să îmi scrieţi ce are de gînd Domnul Consilier candidatului la însurătoare, evocîndu-l pe Rusum
cu mine – eu cred că partida de 600 de galbeni nu e fiozofu către fiul său Emil, păstrează înţelepciunea

CONVORBIRI LITERARE 125


dreptului individual de a hotărî cine vrei să fii. În Mitropolie, nici ale surorilor Maria Mavrodin şi
spiritul lui Rousseau, însurătoarea ar fi trebuit să-i Fevronia, nici ale boierilor la care tatăl V. Iuraşcu
aducă chiverniseală şi sănătate...Dar Eminovici face slujise, nici moştenirea Paraschivei despre care se ştiu
alegerea spiritului superior de a-şi trăi viaţa în sensul puţine.
cel mai înalt. Ştim însă cît de scump a fost preţul Lectura scrisorilor de limbă germană lămureşte că
misiunii Tatălui pentru Fiul ce avea să vie. Ne rămîne temerile lui Gh. Eminovici relativ la consimţămîntul
întreagă bucuria dintîi, un petic de scrisoare cu boierului C. Balş au durat pînă la dezvăluirea numelui
mulţumirile pentru darul stăpînesc:...trebuie să celei alese. Poate urmaşii noştri să afle cît de obligaţi
recunosc din tot sufletul că nu voi fi în veci capabil să vor fi fost Bălşenii faţă de copiii Paraschivei şi ai lui
îmi exprim recunoştinţa faţă de domnia voastră Vasile Iuraşcu. Bănuieli sînt, Poetul însuşi le
pentru destinul meu norocos. Dumnezeu Atotputernic devoalează, iar „Documentele” publicate de Gh.
să răsplătească faptele caritabile pe care domnia Ungureanu în 1977 colorează cîteva unghere.
voastră le face pentru orfani şi săraci41... Casele de lîngă Uspenia dobîndite în 2 iunie 1842,
Nu ştim ca Gh. Eminovici să fi fost la 1840 şi conform cererii din 5 iunie către Judecătoria Botoşani
orfan! Influenţează darul boieresc atît de pentru măsurarea locului şi mărturia hotarnică, deşi
controversata dotă a Ralucăi? sau se referă la cumpărate la mezat de la epitropia casei răposatei
condiţiile de muncă, la locuinţa de pe domeniu, Soltana Cheşcu nu au documente vechi, iar zapisul
cumva şi la promisiunea rangului de căminar? Să fi cumpărării cuprinde doar mărimea locului.43
existat vreo înţelegere între stăpînul C. Balş şi Judecătoria aprobă şi cere epitropiei să trimită
protectorul baron Enacachi Krîste, mediatorul documenturile casei. Graba cu care s-a făcut
căsătoriei? Foarte posibil. Există cîteva argumente în tranzacţia este evidentă şi nu credem că proaspătul
sensul grijii asumate de boierul C. Balş, faţă de tînăra asesor Vasile Iuraşcu o va fi impus.
pereche. Preocupat de speţă, Aug.Z.N. Pop cercetează
dosarul vînzării imobilului din 2 ianuarie 1855, casă
*** pe loc gospod servind de dugheană, dreaptă a
Pentru starea delicată a Ralucăi, oficierea vînzătoarei Ralu Eminovici, în baza aceluiaşi zapis
căsătoriei se va fi făcut discret, în bisericuţa de pe din 2 iunie 1842, întărit de judecătorie sub nr. 3032
domeniul Dumbrăveni, fără confirmare documentară, din aceeaşi dată, cu care cumpărase şi a hotarnicii
unde li se oferă şi locuinţă. Nelămurită a rămas şi iniţiale din 12 martie 184244, fără documentele de
sporirea zestrei pe care aceleaşi scrisori din arhiva lui proprietate ale casei Cheşcu. Pentru asigurarea
G. Călinescu o anunţau de 600 galbeni. Zestre zestrei, actele se fac pe numele Ralucăi.
bunicică, apreciază biografic aceeaşi sursă, înainte de Epitropul Iordachi Cheşcu era fratele Sultanei
nuntă 1500 de galbeni, iar în ziua cununiei, la 20 descendenţi din Grigore Cheşcu. Vasile Iuraşcu
iunie 1840 i-a numărat în mînă... încă 1500...42 Este semnează ca asesor. În 14 martie 1842, Iordache
informaţia capitală potrivit căreia balanţa înclină spre dădea procură spătarului Costache Roset din Botoşani
Joldeşti. Acolo, familia Iuraşcu era acasă şi Gh. ca să urgenteze licitaţia. Spătarul era fratele lui
Eminovici ocrotit de stăpînul baron Enacachi Crîste, Neculai Roset soţul Zoiţei Crîstea sora baronului
nepotul răposatului său protector, baron Ioan Crîste. Enacachi de la Joldeşti iar familiile Cheşcu şi Crîstea
S-a crezut că, deşi fără pămînt, V. Iuraşcu avea se tot încuscreau de patru generaţii. În locul de lîngă
bani, poate, dar tot în 1840, copilele din urmă Sofia Uspenia, Gh. Eminovici ridică o casă nouă, în care se
(n. 1823, Ruşii lui Balş) şi Olimpia (n. 1827, naşte Poetul şi pe care sînt nevoiţi să o vîndă în 1855.
Dumbrăveni) sînt aduse la Mănăstirea Agafton, în Ceea ce tulbură iremediabil destinul lui Gh.
chilia Fevroniei, care se mută la Văratic. Avea mirele Eminovici, şiraoa biografilor şi pe eminescologi în
motive noi să ridice pretenţiile? Corespondenţa nu general, este moartea violentă a protectorului baron
transmite nici un semnal. Banii nu puteau fi decît Ioan Crîstea von Costan, arendaşul din 1829 al
daruri de nuntă. Chiar din partea mirelui să fi fost, moşiilor Sarafineşti şi Brehueşti ale vistiernicului
cum Gh. Eminovici nu prezenta garanţii materiale, Alecu Balş. După decesul stăpînului secerat de holeră
sînt trecuţi drept zestre. Dinspre Raluca nu se pot din iunie 1831, baronul ia în arendă şi Dumbrăvenii şi
ignora contribuţiile fratelui arhimandrit Iachint de la tot atunci aduce şi pe tînărul Gh. Eminovici ameninţat

126 CONVORBIRI LITERARE


de recrutările tocmai decretate. Impulsiv pînă la datat 9 aprilie 1836, între fraţii Constantin şi
violenţă şi supus austriecesc, baronul Ioan Crîste este Gheorghe Balş în legătură cu moştenirea rămasă de
omorît în 23 avgust s.v. 1834 chiar în curtea din la tatăl lor vistiernicul Alexandru Balş48 (decedat
Dumbrăveni!, conform declaraţiei originale a iunie 1831), părechea de case, căci două erau în
iconomului Ştefan, duhovnicul lui Const. Balş, din 30 aceeaşi ogradă cu grădină mare, dă semn din prima
decemvrie s.v. 1834.45 Aceeaşi mărturie precizează că tentativă de vînzare, a Sultanei Cheşcu, tot prin
baronul a fost îngropat la biserica Vovidenia, în 25 licitaţie, instituită şi închisă în 1839, prin
august, prin vlădica Inochentie din Botoşani, prin neprezentarea solicitanţilor.49 Punctul 900 al Actului
vlădica Meletie din Iaşi, împreună cu mine (iconomul de învoială se referă la o pretenţie pornită cu casa
Ştefan) şi cu mai mulţi preuţi, după obiceiul şi religia Cheşcului şi alta cu Anghel Vali, afaceri asumate de
creştinească. Cum moştenitorii au chemat în judecată Gheorghe Balş, deja în derulare, cu menţiunea că
pe vinovaţi, procesul devine unul politic, martorul dacă fratele Costachi Balş îşi va răspunde pe
econom Ştefan îşi retrage declaraţia în 2 martie giumătate din cheltuieli va avea împărtăşire di aceli
183546, iar nepotul reclamant Dumitrache Crîste dă averi din pretenţii ce se vor cîştiga. În cazul Anghel
vechilimé bădiţului Ionică Gherghel comis şi fost Vali este vorba despre datorii ale Smarandei Balş, cît
prezident al Judecătoriei (28 mai – 16 august 1834), despre casa Cheşcului, aceasta include imobilul
să se judece cu socrul său, paharnicul Gheorghe proprietatea baronului Ioan Crîste, ale cărui
Herescu, nume de rezonanţă în ierarhia bisericii documente se aflau la vistierul Alecu Balş şi rămase
bucovinene. feciorilor moştenitori. Abia după moartea Sultanei,
Pe fundalul socio-politic al Principatelor relevantă care ar fi vîndut amîndouă casele, fratele său Iordachi
este numirea de către Poartă cu acordul guvernului rus Cheşcu lămureşte succesiunea baronului I. Crîste şi
a domnilor Al. Dim. Ghica şi Mihail Gr. Sturdza, din casele, plătite pe jumătate, ajung la cine trebuie.
22 martie/3 aprilie 1834, ca efect al Convenţiei ruso- Familia Eminovici cumpără casele cu grădina în
turce de la Sankt Petersburg (17/29 ianuarie 1834), 1842 cu 450 de galbeni şi vinde în 1855 casa refăcută
prin care Rusia se angajează să-şi evacueze trupele cu jumătate de teren, căci atît rămăsese! cu 1050 de
din Principate în termen de două luni.47 În 17 martie galbeni. S-a presupus înstrăinarea unei părţi de
1834 murea comisul Ion Mavromati, ctitorul grădină, documentele confirmă aceiaşi megieşi, fără
Spitalului, al Bisericii Sf. Dumitru şi supus austriac, plusuri sau împresurări, dar orînduiţii Sfatului
iar în 27 noiembrie 1834, Vasile Iuraşcu pierdea pe Orăşenesc de faţă la măsurarea locului asigură
Paraschiva într-un accident de trăsură. aprobaţia drumului trecătorii la megieşi, găsindu-l în
Nu ştim în ce măsură familia C. Balş a fost lărgimea trebuitoare...50 Însăşi Raluca, prin Actul din
antrenată în acest proces, dar acolo, la Dumbrăveni se 3 mai 1855, confirmă vînzarea51 caselor cu tot locul
petrecuse omorul, nici dacă răposatul baron Ioan lor, după mărimea văzută prin actul din anul 1842,
Crîste lăsase testament. Sigur este că baronul şi-a iunie 2.
găsit odihna cu onoruri cuvenite unui ctitor de lăcaşuri Alungat din cetate şi din bisericile ortodoxe pe
creştineşti, cum Vovidenia pe care tocmai o terminase care le-a ctitorit, obliterat documentar52, baronul Ioan
de zidit în piatră, pe locul aceleia din lemn a lui Crîste von Costan rămîne omul care l-a dăruit
Manole Varlaam de la 1750. Ştim că din 1829 cînd se Moldovei pe Gh. Eminovici, feciorul de casă de la
stabileşte în Moldova, baronul I. Crîste locuia la Costîna. L-a lăsat în grija vistierului Alecu Balş şi a
Dumbrăveni şi numai iarna la Botoşani, în numita fiilor săi care l-au boierit. Gh. Eminovici familistul a
casă Cheşcu, a Sultanei, cu care răposata Smaranda avut de ales între Costîna dănuită lui Enacachi Crîste
baron I. Crîste fusese vară dreaptă. Odată cu umbra – nepotul, cu varianta Joldeşti, şi Dumbrăvenii lui C.
casei celei noi, zidite de Gh. Eminovici, dinaintea Balş, secerat şi el în 15 aprilie 1848 – C. Balş îl
închirierii Smarandei Varlaam, procesomana împămînteneşte la Ipoteşti, sau poate că Destinul s-a
manipulată de faimosul Costache Hurmuzachi, dovedit Artist...
dinaintea transformării în dugheana vîndută în 1855,
răsare dintre arbori cărunţi întîiul cuib al Poetului. ***
Totuşi, discretă, ca toate binefacerile familiei Balş Rămas fără ecou este şi zapisul de vînzare al
pentru tinerii Eminoviceni, dintr-un act de învoială, sărdarului Iordachi Urechi cu partea sa din moşia

CONVORBIRI LITERARE 127


Orăşeni-Botoşani, însemnînd 199 fălci 43 prăjini, cu lui iulie 1847, parte din Ipoteşti în curs de achitare.
acaret casă boiereşti de cărămidă cu două rînduri, Avocatul Constantin Hurmuzachi devenise
lăcuitori şi şaisprăzăci pogoani vie roditoare, însă cu plenipotent pentru toate problemele judecătoreşti şi
patru pogoani vii ce sînt piste brazdă, pe partea administrative ale stăpînului său Constantin Balş, ale
vîndută mai din vechi răposatului comis Ioan tatălui său Doxachi Hurmuzachi şi ale surorii sale
Mavromati şi cari pogoani au rămas întru a mea Eufrosina Petrino care vinde două cincimi din trupul
stăpînire… Acestea le-am vîndut de veci dumisale moşiei Ipoteşti cu preţul de 4000 galbeni, conform
căminăresei Ralu Eminovici drept 2400 galbini…cari înştiinţării Divanului Apelativ din 17 noiembrie 1847.
i-am primit toţi deplin…53 Dar, ca un fulger mistuitor, decesul binefăcătorului
În continuare, serdarul menţionează adaosul de din umbră întunecă steaua începutului norocos.
zece stînjeni dăruiţi în lăţimea terenului, deopotrivă în Constantin Balş moare în 2 mai st. n. 1848. Epitrop,
tot locul din cap în capul moşîiei, însumînd zece tutore şi executor testamentar, încă din 1844 declarat
prăjini, oferite Ralucăi Eminovici prin osăbit act de prin testament, acelaşi Constantin Hurmuzachi s-a
mai înainti. Moşia moştenită de la părintele său dovedit un înverşunat potrivnic al lui Gh. Eminovici.
slugerul Constandin Urechi se hotărnicea de moşia Somaţi prin Publicaţia Divanului Apelativ din 13
Sarafineşti fostă a vistiernicului Iordachi Balş (trecută februarie 1849 pentru restul de plată a Ipoteştilor de
fiului Alecu, apoi nepotului Constantin Balş) în partea 2500 galbeni, Eminovicenii vînd o dugheană din
căruia rămăsese un clin de pămînt în păduri ales cu Botoşani şi partea de Orăşeni Epitropiei Spitalelor Sf.
pietre de hotar împregiur după învoiala cu Iordachi Spiridon în 4 mai 1849 cu preţul de 2800 galbeni.
Balş din 11 mai 1807 (n. 12 II 1742 – d. 23 III 1812). Cîştigul de 400 de galbeni faţă de cumpărare însemna
Acest clin hotărnicit fusese dăruit Ralucăi. În ciuda îmbunătăţiri, clinul din Sarafineşti şi cele patru
reclamaţiei fiului vitreg al vînzătorului, asesorul pogoane vie pe partea ospitalului (dăruită de
judecătoresc punea pe căminăreasă, în 14 aprilie răposatul comis Mavromati), precizează Gh.
1846, în posesie. Epitropia Casei Spitalelor Sf. Eminovici împuternicit al soţiei sale, în Memoriul55
Spiridon, şi ea proprietară a unei părţi din moşia depus la Judecătoria Botoşani în 2 martie 1854 pentru
Orăşeni, cîndva toată a mănăstirii omonime, cere procesul cu Iordachi Ursuianu, fiul vitreg al
domniei răscumpărarea părţii căminăresei, în baza răposatului I. Urechi. Rămîne întrebarea dacă via, cele
dreptului de protimisis. Dar, cum zapisul Ralucăi patru pogoane de vie nevîndute de I. Urechi lui I.
Eminovici era deja întărit veşnic, în baza actului de Mavromati ajung la Ralu Eminovici, cum scrie I.
danie al familiei Iordachi şi Ruxandra Urechi, din 10 Urechi, prin actul de vînzare din 21 dec. 1844, sau
decembrie 1844, prin care Raluca Eminovici se cum menţionează Memoriul lui Gh. Eminovici din 2
băştinase, Mihail Sturza Vv. încuviinţează în 14 dec. martie 1854, dăruită de răposatul comis
1846 Epitropiei Sf. Spiridon cumpărarea de la Raluca Mavromati.Sigur este că Spitalul Mavromati
Eminovici, prin bună învoire.54 Sînt evidente funcţiona şi că Raluca ajutase pe Ruxandra Urechi.
eforturile de împămîntenire a Ralucăi Iuraşcu, din Nelămurite rămîn şi împrumutul de 1000 de
familie de bucovineni refugiaţi. galbeni făcut de însuşi Constantin Balş în 6 aprilie
Familiile Urechi şi Eminovici au fost cu un pas 184557 de la Safta Brîncoveanca aflată la Văratic-
înaintea Epitropiei. Dania de zece stînjeni în Neamţ, sora lui Lupu Balş şi amîndoi veri drepţi lui
suprafaţă de zece prăjini egala dreptul de protimisis, Alecu Balş, tatăl lui Constantin Balş, după ce tot în 6
dar nimeni nu a fost curios să afle pentru care faceri aprilie 1845 semnase două vechilimele56 pentru
de bine din partea dumneaei, Raluca Eminovici este vînzarea de veci a moşiei Mingir din ţinutul Cahul şi
dăruită cu cei zăci stînjeni proşti, ca şi cînd autorul s- a două mii desetine pămînt sterp din moşia
ar dezvinovăţi… Şi ca să nu fie vreun prepus ruşinos, Sahaidacul din Benderul Basarabiei. În varianta
sărdarul stipulează şi consoarta adevereşte: precum Zahaidac, parte a moşiei Gura-Galbînă, toate în
şi soţia mé, fiind cu a dumisale mulţămiri făcut acest evidentă forţă după ce, cu o zi înainte, în 5 aprilie,
dar/…am dăruit Ruxandra cu a mé mulţămire… Ştiut Judecătoria Botoşani anunţa pe aga Doxachi
este că fetele deprindeau meşteşugul moşitului de la Hurmuzachi începerea hotărnicirii Ipoteştilor58,
mamă. solicitate în vederea vînzării.
Între timp, soţii Eminovici cumpără la jumătatea În ce fel era interesat boierul de moşia Ipoteşti?

128 CONVORBIRI LITERARE


Vindea în Basarabia ca să lărgească domeniul din Poeni, adunate, se recunosc sub toposul de Ruşii lui
valea Siretului? Cei 1000 de galbeni nu-i mai Balş62.
înapoiază Saftei Brîncoveanu decît epitropul C. La Rus-Plăvălar şi-a petrecut tinereţea63 faimosul
Hurmuzachi, după decesul boierului. Ajunsese C. reformator, excentricul melanj de lumini şi umbre,
Balş la fundul sacului, după cum încearcă o puerilă mefistofelicul Vasile Balş (n. 1756, Iaşi – d. 4 febr.
justificare, sau mişcările gingaşe se făceau sub 1832, Viena)64, guvernatorul Bucovinei. Informaţiile
acoperire? Şi dacă împlinea dorinţele nescrise ale oferite de istoricul Mihai-Ştefan Ceauşu provin din
tatălui Alecu sau transmise de bunicul Iordachi Balş? actele depuse de Vasile Balş în vederea ridicării sale
Daniile privesc, neîndoielnic, legăturile dintre Bălşeni la rangul de şambelan sau cameralist al curţii din
şi familia Ralucăi Iuraşcu. Grija baronului I. Crîste Viena, de subînţeles exagerările, contrazise de istorici
pentru Gh. Eminovici induce alt faliment cazuistic… ai mai multor generaţii, cum B. Petriceicu Hasdeu65,
Este de mirare că numele lui Gh. Eminovici nu Gh. Ghibănescu, Lucia Protopopescu66 sau Mihai
figurează în Testamentul lui C. Balş, generos cu cei Dim. Sturdza.
credincioşi. Pe Eminescu l-a fascinat această copleşitoare şi
Manevra în etape, cu danie, cumpărare şi adaos de contradictorie personalitate, cu atît mai mult cu cît
altă danie, implicînd tranzacţii mai vechi aduc în familia sa se atinge de neamul şi locurile
scenă pe bunicul Iordache Balş, pe serdarul Iordachi Bălşeştilor…Cuibul de stabilitate al familiei Vasile şi
Urechi, omul lui Balş, oşteanul comandant de Paraschiva Iuraşcu între 1804-1834, cînd ea moare, a
cavalerie, la ordin şi nepotului, şi pe comisul Ion fost la conacul de la Joldeşti, de care arendăşia îi
Mavromati, ctitorul Spitalului botoşănean de la 1838. îndepărta uneori. Astfel, Sofia, viitoarea monahie de
Adesea, preţioasele Documente publicate de Gh. la 1840, se naşte în 1823 la Ruşii lui Balş, Olimpiada,
Ungureanu rămîn suspendate, maladii vagi, în 1827 la Dumbrăveni, Marghioliţa în 1804, probabil
nedeterminate, tratate cu indiferenţă în speranţa că vor la Sarafineşti, Fevronia în 1812 la Corni, iar ceilalţi
trece neobservate… cinci, foarte posibil la Joldeşti.
Măsurile de reorganizare a întregii vieţi publice
*** din Bucovina propuse de Vasile Balş (unchiul lui
Mîna sorţii din povestea Fetei de la Gura Voronei Iordache zis Bălşucă), reformatorul iluminist şi
adusese pe Vasile Iuraşcu la Joldeşti încă de prin Iluminat plurimason, deputat al Bucovinei la 1780-
1804, ca vechil al boierului Iordachi Balş, zis 1781, se referă şi la înfiinţarea şcolilor publice care să
Bălşucă, anunţă Gh. Ungureanu în avancronica59 la atragă şi pe copiii din Moldova. Iluminismul
volumul de „Documente” din 1977. Dar destinul este iosefinist promova emanciparea prin educaţie, precept
o miraculoasă şiraoă, căci Vasile Iuraşcu era omul şi în continuarea ideologiei Şcolii Ardelene şi a
ruda Cananăilor levantini (Gh. Gibănescu) din vremea Supplexului. Aflat la Viena, din 1783, Vasile Balş
lui Vasile Lupu (N. Iorga), cu escală basarabeană, pe devine referent asupra tuturor problemelor
cînd faimosul strămoş postelnicul Constantin zis bucovinene. Poliglot cu studii juridice, cameleonic,
Ciobanul pentru marele negoţ de oi basarabene cu vulcanic şi greu de contrazis, implementează odată cu
Țarigradul60 ia de ginere pe logofătul Iordachi Ordinul din 29 aprilie 1786 pentru reglementarea
Cantacuzino. Cu moşie la Dolhasca, unde în 1780 se clerului, Bisericii şi învăţămîntului în Bucovina, prin
naşte Vasile Iuraşcu, împămînteniţi cu conac şi constituirea Fondului Religionar din confiscarea
biserică la Corni-Botoşani, Cananăii sînt şi stăpînii bunurilor mănăstireşti, un jaf de proporţii care se
moşiilor Fîntînele şi Băneşti, vecine Joldeştilor lui declara pentru întreţinerea clerului şi a şcolilor,
Iordache Balş spătarul, familii înrudite, nemţite, cu pentru prosperitatea umanităţii.67
simpatii ruseşti. Să ne închipuim că de prosperitatea Bălşeştilor au
Neamul marelui vornic Ionaşcu Balş nepotul lui beneficiat şi aceia care i-au slujit şi au trăit în preajma
Bejan, însurat cu Safta vistiernicului Gh. Ursachi lor. Sigur este că după decizia împărătească din august
(acesta, feciorul lui Ursu de origine greacă61; 1786 de alipire a Bucovinei la Galiţia programul de
controversatei familii Balş, Iorga îi declară tot obîrşie reforme al Bucovinei intră în derulare şi unul dintre
aromânească) este cunoscut de Rusu-Balş iar moşiile factorii de aplicare avea să fie I. Budai-Deleanu care
lor Rusu-Mănăstioara, Rusu-Plăvălar şi satul Rusu- traducea prima parte a Codului Civil în 1786 şi legile

CONVORBIRI LITERARE 129


pentru Bucovina pînă în 4 ianuarie 1787.68 O asiduă Costîna au rămas nedescifrate, vizitele acasă ale lui
activitate didactică şi de traducere ţine aproape de Gh. Eminovici, deşi convoaiele pentru export aveau
Vasile Balş pe I. Budai-Deleanu, pentru ca în 1786 să via Cernăuţi, din apropierea Costînei, trecute
fie aduse de la Viena peste 4000 de manuale de citire, neobservate. Istoria literară bucovineană reţine
aritmetici, catehisme, în limba germană şi română, vizitele lui Eminescu la Suceava, poate şi la Costîna,
distribuite gratuit, cum şi Cartea trebuincioasă pentru prietenia cu Vasile Bumbac originar din Costîna şi
dascăli.69 Nu a fost uşor, nici îndestulător, dar căruia un fragment de scrisoare îi mulţumea pentru
Bucovina începea să citească şi să-şi ceară drepturile găzduire şi cele 14 caiete: Acolo e toată Bucovina.
în scris. Aceste manuale s-au găsit şi în conacul Ele sînt hrana mea de toate zilele…Caietele au
rudelor de la Joldeşti, de care vor fi beneficiat şi copiii dispărut…
Iuraşcu. Raluca şi surorile maici îşi scriau singure Umbra epistolară a baronului Enacachi Krîste este
jalbele, pomelnice sau notiţele biografice impuse. Din a unui prototip jovial, educat şi ceremonios, în relaţie
1957, conacul de la Joldeşti şi-a căpătat statutul directă cu boierul Constantin Balş – nadvornăi
definitiv de şcoală, poate în virtutea unei tradiţii sovetnic (consilier de curte) şi cavaler, cum însuşi se
împămîntenite de numele lui Vasile Balş, ctitor al intitula, adăugînd uneori, proprietarul a 68000 fălci
învăţămîntului bucovinean. de moşie. Balurile de la curtea Joldeştilor erau
răsunătoare, cu vinuri din podgoriile Dumbrăvenilor:
*** Domnul Baron Jenakaki von Kîrsty, se adresează
Între Joldeşti şi Dumbrăveni nu-i decît voluta Dumneavoastră Înalt şi prea bine născutului, cu
dealului ţîşnitor de lumina stejarilor, un portativ al rugămintea ca un butoi cu vin din cel roşu să fie lăsat
refrenului statornic de val, de codri şi de poezie. O să se limpezească – transmite Georg Eminowitz lui
trăsură cu bidivii înaripaţi din hergheliile dumbrăvene Constantin Balş în scrisoarea din 16 iulie 1839, cu
va opri mereu să adape în cotul apelor de la Vorona, gîndul la petrecerea nunţii.
ca s-o zărească pe Fata botezată în mit. Soarele are Întors la Costîna, aflăm că baronul Enacachi face
nevoie de norocul betilic al întoarcerii, să-şi continue şcoală în două odăiţe din curtea conacului, păstrate
cursa. pînă astăzi în folosinţa portarului de la intrarea în
Totuşi, din lectura celor 34 de scrisori în limba Sanatoriu. Răzbate pînă la noi forţa catifelată a
germană ale lui Gh. Eminovici încercăm senzaţia de glasului, gîlgîitoare la petreceri ori în slujbele bisericii
adevăr, fără îngăduinţa marginilor exacte, dar în Sfinţilor Cosma şi Damian de acelaşi unchi filantrop
vibraţia fiorului de viaţă autentică. Paradoxal, aceste Ioan Crîste ctitorită la 1786 pe locul alteia, din
clipe de viaţă istorică îl descătuşează pe Gh. strămoşi credincioşi în miracolul Sfinţilor vindecători
Eminovici din captivitatea dumbrăveană întreţinută (strămutată la Dănila Sucevei), sau ale celei zidite la
de istoria literară. Familia baron Crîste prin Enacachi 1811, închinată Sfîntului Gheorghe, de către acelaşi
de la Joldeşti, temporar, căci el rămîne stăpînul de la neam evlavios.
Costîna Bucovinei, a constituit suportul material şi în
egală măsură garanţia lăuntrică a variantei de rezervă Note:
a întoarcerii. Uneori chiar repetă şi stăruie în demisie. 1. Aug.Z.N. Pop, „Contribuţii documentare la biografia
Scrisoarea din 1 noiembrie 1840 comunică intenţia de lui Mihai Eminescu”, Editura Academiei R.P.R., 1962, p.
a părăsi Moldova, iar aceea din 7 februarie 1841 133;
aminteşte stăpînului de cererea sa pentru un paşaport. 2. Gh. Ungureanu, „Eminescu în Documente de
familie”, Minerva, Buc., 1977, p. 62-63;
Plusul de zestre, cei 3000 de galbeni, era o sumă
3. S XXVII, Dumbrăveni 5 Iuny 840, Gh. Eminovici lui
exorbitantă, a cărei sursă incită cercetarea lui Ion Alexander von Bizay, în Revista de Istorie şi Teorie
Roşu, bănuitor cu metodă dibace, insistînd asupra Literară, nr. 2, 1964, p. 481, Ovidiu Papadima, „Din
daniei răposatului unchi şi baron Ioan Crîste von corespondenţa lui Gh. Eminovici” – Scrisori în limba
Costan dinaintea retragerii în Moldova, pentru germană;
nepotul Enacachi. Nu ştim cît l-o fi costat pe 4. N. Iorga, „Neamul românesc din Bucovina”,
Gheorghe Eminovici căminăria din mai 1841, restul Minerva, Buc., 1905, p. 152;
se cam ştie cum s-a scurs. 5. Aug.Z.N. Pop, Op. cit, p. 146;
Pietrele funerare ale strămoşilor Krîste de la 6. S.IX, 27/4, 1909, T. Severin, Matei lui C. Botez, în

130 CONVORBIRI LITERARE


Aug.Z.N. Pop, „Contribuţii...”, 1962, p. 174; 35. Ibidem, p. 267;
7. Apud „Dicţionarul Limbii Române”, Ed. Socec, 36. S.XV, 2 Dec. 1839, Ov. Papadima, p. 469;
Buc., 1913; 37. Idem
8. „Mireio”, Cîntul al IV-lea, traducerea lui Al. Naum, 38. S.XIX/2 Februarie 1840, Ibidem, p. 473;
Gap, 1882, p. 5-11; 39. S.XXII/5 Aprilie 1840, Dumbrăveni, Op. cit., p. 477;
9. Ştefan Cacoveanu, „Eminescu la Blaj”, în „Ei l-au 40. S.XXVII/5 Iunie 1840, Dumbrăveni, Ibidem, p. 481;
văzut pe Eminescu”, Victor Crăciun, Dacia, Cluj-Napoca, 41. S.XXVII/Dumbrăveni, 5 Iunie 1840, Idem;
1989, p. 116; 42. G. Călinescu, „Viaţa lui Mihai Eminescu”, Minerva,
10. Direcţia Generală a Arhivelor Statului, „Un 1989, p. 11;
armorial românesc din 1813. Spiţa de neam a familie Balş, 43. G. Ungureanu, Op. cit., D. 67, p. 81;
dotată cu steme”, studiu întocmit de Maria Dogaru, Buc., 44. Cf. Aug. Z. N. Pop, „Contribuţii...”, 1962, notele p.
1981, p. 101; 105; 170;
11. I.D. Marin, „Eminescu la Ipoteşti”, Junimea, Iaşi, 45. Gh. Ungureanu, Op. Cit, D. 26, p. 36;
1979; nota 4, p. 6; apud Arh. St. Iaşi, Fondul Visteria 46. Ibidem, nota D. 26;
Moldovei, tr. 1316 opis 1488 nr. 1174, Catagrafierea 47. Cf. „Istoria României în date”, ediţia Dinu C.
Ţinutului Botoşani pe anul 1838, Ocolul Siretului, fila 131; Giurescu, Buc., 2007;
12. Op. cit., p. 101, nr. 59; p. 105, nr. 70; 48. Gh. Ungureanu, Op. cit., D. 32, p. 42-43;
13. Gh. Toma, Joldeşti File de monografie...”, Pim, 49. Idem, D. 216, note, p. 263-264;
2014, p. 25; 50. Ibidem, D. 217, p. 265;
14. „Din corespondenţa lui Gheorghe Eminovici, 51. Ibidem, D. 219, p. 266;
Scrisori în limba germană”, în Revista de Istorie şi Teorie 52. Recenta monografie a Bisericii „Vovidenia din
Literară, nr. 2, 1964; Botoşani – Rouă de har...File de istorie”, Preot Gheorghe
15. S.XX, 20/5/1909, Severin, în Aug. Z. N. Pop, Viziteu, Editura Agapis, 2014 – nu-l pomeneşte;
„Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu” 53. Ibidem, D. 87, p. 107;
Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 290; 54. Ibidem, D. 119, p. 139;
16. S.III/T. Severin, 14 aprilie 1909, în Aug. Z. N. Pop, 55. Ibidem, D. 213, p. 258-260;
Op. cit., p. 259-260; 56. Ibidem, D. 94, p. 114-115;
17. S.VII/20 April 1909, Ibidem, p. 271; 57. Ibidem, D. 93, p. 113;
18. Gh. Toma, Op. cit., p. 23; 58. Ibidem, D. 92, p. 112;
19. „Viaţa lui Mihai Eminescu”, Buc., 1932, p. 11; 59. „Documente privitoare la biografia lui Eminescu.
20. „Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Gheorghe şi Raluca Eminovici” în Convorbiri Literare nr.
Eminescu”, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 20; 10, oct. 1975, p. 11;
21. de Roman, plasa Siretul-de- Sus; 60. N. Iorga, „Basarabia noastră”, Vălenii de Munte,
22. Ovidiu Papadima, Op. cit., p. 455; 1912, p. 66;
23. Ibidem, p. 457; 61. N. Stoicescu, „Mari dregători din Ţara Românească
24. T. Bălan, „Documente bucovinene” VI, Buc., 1942, şi Moldova sec. XIV-XVII”, Buc., 1971, p. 453;
p. 236; 62. Em. Grigoroviza, „Dicţionarul Bucovinei”, Buc.,
25. Cf. Documentului din 23 Aprilie 1842, „Documente 1908, p. 185-186;
Bucovinene” V, p. 200; 63. Mihai Dim. Sturdza, „Familiile boiereşti din
26. Op. cit, p. 38; Moldova şi Ţara Românească” I, Buc., 2004, p. 269;
27. I.D. Marin „Eminescu la Ipoteşti”, Junimea, Iaşi, 64. Mihai-Ştefan Ceauşu, „Noi informaţii genealogice
1979, p. 39, cf. Arh. St. Iaşi, Fondul Visteria Moldovei Tr. privitoare la şambelanul Vasile Balş (1756-1832) şi familia
1316 op. 1488 nr. 1174, Catagrafia Ţinutului Botoşani pe sa” în Arhiva genealogică II (VII), 1995, nr. 1-2, p. 47;
anul 1838, Ocolul Siretului, fila 131 (nota 19, p. 66); 65. „Magnum Etymologicum Romaniae”, 1893;
28. S. XV/2 Dec. 1839, Dumbrăveni, Op. cit. p. 469; 66. Lucia Protopopescu, „Noi contribuţii la biografia
29. Doc. 48, 1839, Decembrie 28, Iaşi, Gh. Ungureanu, lui Ion Budai-Deleanu”, Editura Academiei R.S.R., Buc.,
Op. cit., p. 61; 1967;
30. S.XIX, 2 Februarie 1840, Ovidiu Papadima, Op. cit., 67. Apud Mihai-Ştefan Ceauşu, Op. cit., p. 50;
p. 473; 68. Lucia Protopopescu, Op. cit., p. 98-99;
31. Gh. Băileanu, „Instituţiile Epitropiei Sf. Spiridon 69. Mihai-Ştefan Ceauşu, „Şcoală şi educaţie în
între anii 1800 şi 1833” – Partea IV şi V, 1932, p. 21; Bucovina în perioada iosefinistă şi postiosefinistă”, în AIIX,
32. Apud Paul Păltănea, „Contribuţie la Istoricul XXXI, 1994, p. 227;
Spitalelor din Moldova”, Buc., 1957, p. 127;
33. Ibidem, p. 128;
34. Ştefan Ciubotaru, Editura Axa, 1997, p. 273;

CONVORBIRI LITERARE 131


HYPERION – CAVALER AL INFINITEI
RESEMNĂRI?
REPOVESTIT PRIN OCHII LUI
KIERKEGAARD (I)
Traian-Ioan GEANĂ

Sub aspect ontologic, Luceafărul pare să fi e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
devenit un capitol închis. Evident, el poate fi fericit.”2 Citită prin grila schopenhaueriană,
redeschis oricînd, regulile interpretării ne-o neîmplinirea Luceafărului este aşadar cît se poate
permit, dar cînd ştii că ai de ales între aplicarea de clară: oricît s-ar strădui să îi facă pe plac fetei
clasicei distincţii dintre geniu şi omul comun, de împărat, el nu îşi poate depăşi condiţia, tot aşa
consacrată de Schopenhauer, şi schema cum nici fata de împărat, sortită lucrurilor
individual-determinant-general (I–D–G) a lui comune, nu şi-o poate depăşi pe a sa. Avem
Constantin Noica, sarcina de a reinterpreta aşadar de-a face cu două condiţii existenţiale pur
Luceafărul, de a afla în ce măsură acest poem mai şi simplu incompatibile: cea a geniului şi cea a
are ce să ne reveleze despre existenţa umană, omului comun.
devine brusc extrem de grea. Să trecem acum la interpretarea Noica,
Problema cu cele două ipostaze indicate mai surprinsă prin schema (I–D–G). Termenii de
sus este că ele acoperă extrem de bine spectrul de „individual” şi „general” din sistemul lui Noica
posibilităţi pe care personajele principale ale aproape că se explică de la sine: dacă individualul
poemului – Luceafărul şi Cătălina – le au la reprezintă ceea ce este particular şi concret,
dispoziţie pentru a se realiza. Interpretarea din generalul stă pentru ceea ce este universal şi
perspectivă schopenhaueriană delimitează foarte abstract sau (eventual, într-un sens ceva mai
clar sfera eternului (în care se mişcă Luceafărul- concret) pentru cadrul de manifestare a
Hyperion) de sfera contingenţei (în care îşi individualului. Fiinţa şi ceea ce ţine de ea – pe
desfăşoară viaţa omul). Este bine ştiut că, în scurt, ontologicul – se instituie la întîlnirea dintre
viziunea lui Schopenhauer, geniul se deosebeşte domeniul individual şi cel general.3 Adăstînd
de omul comun prin faptul că nu se interesează asupra Luceafărului, Noica atribuie Cătălinei
doar de stabilirea şi înţelegerea legăturilor dintre statutul individualului şi Luceafărului statutul
lucruri pe cale conceptuală, ci izbuteşte să generalului.4 Individualul şi generalul ajung să se
pătrundă, prin virtutea imaginaţiei, dincolo de invoce şi să-şi ofere reciproc determinaţii:
lucruri şi concepte pînă la ideile eterne, mai exact Cătălina aspiră la iubirea Luceafărului, iar
pînă la modelele primare ce stau la baza lucrurilor Luceafărul se transformă de dragul Cătălinei în
şi prin mijlocirea cărora atotputernica voinţă înger şi demon sau, mai bine zis, în ceea ce
guvernează lumea reprezentată.1 Este o distincţie Cătălina percepe drept „înger” şi „demon”. La
pe care Eminescu însuşi o legitimează atunci cînd prima vedere, s-ar părea că şi viziunea lui Noica
poetul recunoaşte, fiind pe aceeaşi lungime de tinde spre o delimitare clară a două sfere opuse –
undă cu gînditorul german, că fericirea este individualul şi generalul se determină reciproc,
interzisă geniului din cauza condiţiei superioare dar nu reuşesc să se întîlnească în zona de impact
(şi solitare) a acestuia: „[...] dacă geniul nu unde fiinţa se desăvîrşeşte: „[...] o natură generală
cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de [Luceafărul], de o parte, îşi dă toate determinaţiile
noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pămînt nici ce îi sînt în putinţă; o natură individuală

132 CONVORBIRI LITERARE


[Cătălina], de altă parte, o întîmpină cu citit-o ajungi să te întrebi din nou: mai are poemul
determinaţiile ei, cu chemarea şi dăruirea ei de acesta ceva de spus despre existenţa umană?
sine – dar determinaţiile lor nu se întîlnesc şi *
modelul fiinţei nu se împlineşte.”5 Depăşind distincţia dintre geniu şi omul
Şi totuşi Noica insistă pînă la sfîrşit asupra comun şi mizînd pe o interacţiune mai vie între
ideii că întrepătrunderea celor două sfere rămîne Cătălina şi Luceafăr, Noica a creat un spaţiu de
o posibilitate viabilă. El mizează aici pe faptul că manevră nebănuit de larg pentru exegeza
fata de împărat nu îl ignoră pe Luceafăr de dragul Luceafărului. Căci individualul şi generalul se
neastîmpăratului Cătălin; dimpotrivă, ea rămîne află într-o neîntreruptă corespondenţă unul cu
conectată la sferele înalte, cerîndu-i Luceafărului altul, iar retragerea oricărui element din acest
să îi lumineze calea, să o salveze de sub oarba dans al determinaţiilor reciproce duce la
dominaţie a norocului şi întîmplării, pentru a oferi insuficienţă în plan ontologic (Fiinţa nu se mai
iubirii ei o direcţie, un sens:6 „– Cobori în jos, poate manifesta). Este adevărat că Noica a căutat
luceafăr blînd,/ Alunecînd pe-o rază,/ Pătrunde-n şi el să impună o distincţie analogă celei dintre
codru şi în gînd, / Norocu-mi luminează!” Practic, geniu şi omul comun, dar tot el a accentuat
Noica alege să citească versul „Norocu-mi tensiunea dintre cele două elemente în aşa fel
luminează” nu ca pe o rugăminte a Cătălinei de a- încît ele să apară mai degrabă complementare
i fi binecuvîntată iubirea lumească, ci ca pe o decît contrare. Odată creat acest spaţiu de
sfîşiere lăuntrică a fetei de împărat, care nu mai manevră, putem imagina şi alte perechi de
ştie exact cum poate determina generalul – pe concepte care să ilustreze în mod productiv
Luceafăr – cu iubirea ei. Greutatea deciziei este tensiunea ontologică dintre lumea oamenilor şi
acum mutată pe umerii astrului, care ar putea să lumea lucrurilor eterne, cum s-a încercat deja, de
îi arate Cătălinei calea, dar nu vrea: „Deschiderii pildă, cu perechea suflet-spirit.9
acesteia, atît de curate în întinarea ei chiar,
Luceafărul îi răspunde cu orbirea de el [...] Şi el Note:
exclamă: «Ce-ţi pasă ţie chip de lut/ Dac-oi fi eu 1. A se vedea, pentru distincţia dintre geniu şi omul
comun: Arthur Schopenhauer, Die Welt als Wille und
sau altul?». Dar tocmai asta îi ceruse fata, să-i
Vorstellung, în: Schopenhauer, Werke in zehn Bänden, după
lumineze norocul, contingenţa, şi să-i spună dacă ediţia îngrijită de Arthur Hübscher, Zürich: Diogenes,
el este cu adevărat mirele aşteptat, ori altul; să-i 1977, vol. 1-4, aici vol. 1, § 36, §37 şi §49.
spună care e sensul ei de iubire necesar.”7 2. Mihai Eminescu, ms. 2275B, 56, în: Fragmentarium,
De remarcat că, prin interpretarea sa, Noica ed. după manuscrise de Magdalena D. Vatamaniuc,
alege să treacă dincolo de intenţiile lui Eminescu Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 550.
Pentru pasajul în care Schopenhauer afirmă clar că geniului
– care afirma că geniul nu poate face fericit pe îi este sortit să nu se împlinească în lume, vezi
nimeni – şi să susţină că, în Luceafărul, geniul Schopenhauer, Die Welt als Wille und Vorstellung, vol. 1,
încă are de făcut o alegere. Ceea ce interpretarea ed. cit., pp. 240–241.
prin prisma lui Schopenhauer proclama drept o 3. Vezi Constantin Noica, Sentimentul românesc al
dificultate insolubilă – întrepătrunderea sferei fiinţei, Bucureşti: Humanitas, 1996 [1978], p. 68.
4. Ibid., pp. 89–103.
geniului cu cea a omului comun – este revizuit 5. Ibid., p. 93.
cumva de Noica prin înzestrarea Luceafărului cu 6. Ibid., pp. 98–99.
o putere de decizie mult mai mare şi prin 7. Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, ed. cit., p. 98.
sublinierea schimbului permanent de energii 8. A se vedea Noica, Cuvînt înainte despre rostirea
parcurs pe calea determinaţiilor de la individual la românească, Bucureşti: Humanitas, 1996, pp. 137–142.
9. A se vedea aici interpretarea lui Gheorghiţă Geană,
general şi invers. Din nou, avem de-a face cu o
„Hyperion, între suflet şi spirit”, în: Caietele de la Putna,
interpretare atît de „cumplită” a Luceafărului vol. 3/ III: În căutarea absolutului: Eminescu, Putna:
(pentru Noica, „cumplit” este un mod mai Editura Nicodim Caligraful, 2010, pp. 152–161.
profund de a spune „complet”8), încît după ce ai

CONVORBIRI LITERARE 133


POEZIA CA ACT DE INSURGENŢĂ:
CEZAR IVĂNESCU
ÎN ARHIVELE SECURITĂŢII
Ioana DIACONESCU

„TEORIA REZISTENȚEI MORALE” subtil-cinic și molcom al prietenului Mihai


De neoprit în poziția fermă față de regimurile Ursachi (care, în fond, lupta pentru aceeași cauză,
comuniste din România, intrat în forță, încă din dar cu totul alte mijloace), adesea gafeur, labil sau
adolescență, în atenția insistentă a serviciilor violent, drama poetului se derulează între apoteoză
secrete comuniste (în anii ’50, pe când era elev de și disperare. Printre documentele pe care le fac
liceu fusese la un pas de a fi arestat împreună cu un astăzi publice există unul ce dovedește dorința lui
grup de colegi pentru atitudine antisovietică și Marin Preda de a-l angaja pe Cezar Ivănescu la
pronunțat „naționalistă”) Cezar Ivănescu „pășește editura „Cartea Românească” (al cărei director era
cu dreptul” și pentru totdeauna în roata zimțată a în anii aceia), dorință ce nu s-a putut finaliza.
malaxorului de tocat destine al Securității. După Motivele sunt lesne de înțeles. Unui „element”
voință proprie. „Nu mai am ce pierde”, va afirma vizibil ca Cezar Ivănescu, cu un trecut politic
el mai tîrziu. Așa că în anii următori „Tezelor din tulbure și cu o atitudine clar exprimată, permanent
Iulie” ale lui Nicolae Ceaușescu (1971), îl aflăm pe opozantă regimului comunist, nu i se putea
Cezar Ivănescu, trecut prematur prin focul ce n-a încredința un rol în etalarea producției de literatură
reușit să-i ardă aripile, mai impunător în lupta profesionistă supravegheată atent de “organele în
fățișă cu autoritățile comuniste care hotărâseră (și drept”. Și încă alături de Marin Preda!
vom vedea din documente că hotarîrea este, în De asemenea, parte din documentele ce le
crescendo, definitivă) să-i obstrucționeze public astăzi, clarifică în mare parte poziția reală
publicarea operei poetice. La 35 de ani el este un a lui Cezar Ivănescu față de conducerea, impusă
poet matur, în deplină înflorire, cu o poetică politic, de la revista „Luceafărul” precum și față de
exprimată prin cele mai originale și elevate constrîngerile neconcorde cu libertatea de creație
formule, cu un statut recunoscut în întreaga lume și publicare venite de la conducerea numită politic
literară. Și totuși, ca și congenerului și prietenului a unei reviste profesionist-literare. Observăm
său Mihai Ursachi, îi este răpită aceea pe care o adesea în enunțurile poetului dezgustul față de
prețuia mai mult: libertatea de creație, de oportunism. Situația de la „Luceafărul” din acei
exprimare a ei prin publicare. Se va putea vedea ani era tulbure, se fabricau zvonuri contradictorii
pe tot parcursul volumului de documente ce dirijate „de la centru” și se dorea compromiterea,
urmează să-l public, zbaterea lui în efortul de a-și printre colegi, a celor „care nu erau pe linie”. Se
putea face cunoscută lucrarea vieții, încercările lansau provocări, calomnii, instigări la agresiuni…
zadarnice de a se afirma cu adevărul creației sale, Documentele de față fac parte din volumul
dar și speranța, naivă (așa cum naiv este de cele „Poezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în
mai multe ori sufletul poetului) că la finalul acestor Arhivele Securității”, în curs de apariție anul
eforturi va reuși „să îmblînzească fiara“. Cu orice acesta la Editura Junimea, în colecția Memoria
preț. Rănit sufletește, vocal până la disperare, cu clepsidrei. [Ioana DIACONESCU]
un temperament aprins, opus cu desăvîrșire celui

134 CONVORBIRI LITERARE


*** 5 04 1977
Cpt[căpitan] Oprișor Onițiu Strict Secret
28 XII 1976 Primit: Mr[maior] Derteșcanu Ilie
Inf[ormator] „Gheorghiu” Colab[orator]„Argus” 2 ex
Casa[conspirativă a Securității]: “ Sanitas “
NOTĂ
NOTĂ Stînd de vorbă cu Alexandru Papilian, acesta a
Săptămîna trecută m-am întîlnit cu Cezar spus că Cezar Ivănescu i-a sugerat că ar fi bine
Ivănescu. Comentând premiile revistei dacă și-ar schimba atitudinea și ar simpatiza cu cei
„Luceafărul” (urmează frază neinteligibilă – n. m. care au semnat scrisoarea lui P[aul]Goma.
I.D.) redacția n-a știut nimic și nici n-a fost Al[exandru] Papilian mi-a spus că a avut o
consultată, mi-a spus că este dezgustat de faptul că atitudine fermă și că nici nu se gîndește să-și
în toată redacția nu se mai găsește nici un singur om schimbe atitudinea. Cu aceeași ocazie mi-a mai
care să scoată un murmur, dar-mi-te să protesteze, spus că în urma unui articol semnat de el în
oricât de idioate ar fi dispozițiile pe care le-ar da [revista] „Luceafărul” în care avea cîteva aluzii la
[Nicolae]Dragoș. Mi-a spus că el a încercat să adresa celor care au o atitudine ostilă țării, mai
formeze un front de luptă mergînd pe principiul că mulți scriitori l-au înjurat, iar alții, ca Cezar
dacă nu există o stare de tensiune între conducere și Ivănescu, au încercat să-l convingă să-și schimbe
ceilalți, nu se poate vorbi de o colaborare și nici nu părerile, vorbindu-i de „adevărata artă”.
se pot obține rezultate fructuoase. Din acest motiv
[Mihai]Ungheanu l-a poreclit „Ivănescu [Informator]: „Argus”
sindicalistul”, dar practic n-a reușit să facă nimic, N[ota] L[ucrătorului]
trezindu-se în momentul în care a luat atitudine față Papilian (Stoichiță) Alexandru este lucrat prin
de niște dispoziții ale Consiliului [Culturii şi DUI de către tov. Oprișor Onițiu, căruia i se va da
Educaţiei Socialiste] transmise de[Nicolae] spre exploatare copia notei.
Dragoș, că absolut nimeni nu-l susține… Deranjase Ivănescu Cezar este cuprins în S [upraveghere]
atunci faptul că, foarte senin, Dragoș transmite I [nformativă] G [enerala] la cpt[căpitan]
redacției niște dispoziții contrare celor pe care le Munteanu Ion căruia i se va da o copie a notei.
dăduse cu o lună în urmă și în ambele cazuri toată Colaboratorul a primit sarcina să mențină
lumea, în frunte cu Dragoș, era de acord. Pe un plan legătura cu Papilian Al .pentru a urmări dacă se
mai general această lașitate programatică i se pare menține pe aceeași poziție.
de rău augur lui Cezar Ivănescu care mi-a spus că
în ce privește lui nu-i pasă și nu îi e frică de nimeni Mr[maior] Derteșcanu Ilie
și de nimic, oricât au încercat unii să-l
intimideze. (sublinierea mea – I.D.). ***
[Informator] : „Gheorghiu” Strict Secret
Adnotare din 27 XII 1976 semnată de I[nspectoratul]M[unicipiului]B[ucureşti] –
cpt[căpitan] Oprișor Onițiu: Securitate 1 ex
„Cezar Ivănescu este urmărit în S Primit: Mr[maior]Derteșcanu Ilie
[upraveghere] I [nformativă] G [enerală] unde se Colab[orator]”Argus”
va exploata materialul. Ocazia va fi folosită pentru 26 04 1977
revista <Luceafărul>“.
NOTĂ
*** În ziua de 22 aprilie am stat de vorbă cu Cezar
I[nspectoratul] M [unicipiului] B [ucureşti] – Ivănescu care a afirmat că începând cu sfîrșitul
Securitate lunii aprilie va lucra la editura „Cartea

CONVORBIRI LITERARE 135


Românească” unde îl sprijină Marin Preda. Ca schimbă contextele politice, cum, ce era ieri
redactor, a mai spus el, va face totul pentru absurd și imposibil, mîine devine foarte normal. A
publicarea scriitorilor care de ani de zile nu reușesc adăugat că, dacă toți ar înțelege treaba asta și n-ar
să publice cărțile ce le au la editură din motive mai fi atât de lași, multe s-ar putea schimba. Și-a
străine valorii literare. evidenția apoi curajul cu care a vorbit la
Conferința Asociației [Scriitorilor din București]
[Informator]; „ Argus” und ar fi spus lucruri și mai tari dacă nu l-ar fi
N[ota]L[ucrătorului] întrerupt cei de la prezidiu, adăugînd că toți cei
Ivănescu Cezar este cuprins în baza de lucru la care l-au felicitat, l-au dezgustat fiindcă nici unul
cpt[căpitan]Munteanu Ion căruia îi vom da spre n-a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume. Se
exploatare copia notei. referă în special la colegii lui de redacție care în
„Argus” a primit sarcina de a urmări în marea lor majoritate îl critică în discuțiile
continuare atitudinea publică și comportarea lui particulare pe N. Dragoș, dar acum când au avut
Ivănescu Cezar. posibilitatea să spună niște lucruri care să fie auzite
de cine trebuie au tăcut toți mîlc. A început apoi să-
Mr[maior]Derteșcanu Ilie l înjure pe Eugen Barbu, celălalt nume de care s-a
Adnotare finală: ocupat în intervenția sa la conferință, atribuindu-i
„Infor[mator] <Argus> și alte surse și persoane (sic) tot soiul de calificative, dar fără să-mi ofere
oficiale să continue influențarea pozitivă și amănunte. Mi-a spus doar că pregătește el acum un
verificarea sa.” memoriu pe care-l întocmește sistematic cu fapte
Semnat indescifrabil – n.m.I.D. și date precise, în care îl desființează pe Barbu.
Memoriul pretinde că-l va trimite secretariatului C
*** [omitetului] C [entral al Partidului Comunist
I [nspectoratul] M [unicipiului] B [ucuresti]- Român] unde momentan nu va avea niciun efect,
Sec [uritate]. Barbu fiind bine blindat politic, dar nu se știe ce
29 04 1977 șef se va supăra, în viitorul apropiat sau îndepărtat,
Cpt[căpitan]Oprișor Onițiu pe Barbu și atunci memoriul său va constitui, pe
Inf[ormator] “Gheorghiu” baza datelor ce le oferă, un bun prilej “pentru a-l
rade”.
NOTĂ [ Informator]: „Gheorghiu”
Ieri am stat de vorbă cu Cezar Ivănescu la 28 IV 1977
Mogoșoaia. Mi-a făcut mai întîi teoria rezistenței N[ota]B[iroului]
morale explicîndu-mi că nu pot exista, practic, Cezar Ivănescu – poet, face obiectul urmăririi
împrejurări în viață care să-ți anihileze noastre informative. Copia notei se va exploata la
personalitatea, din momentul în care, în interiorul S[upravegherea]I [nformativă] G [enerală].
tău, lucrurile sunt foarte clare și opțiunile pentru Informatorul are sarcina de a-i urmări în
care lupți foarte precise. Mi-a spus că el a trecut în continuare reacțiile după Adunarea Generală a
viața lui prin grade de foc, făcând la un moment Scriitorilor din București pentru a stabili cine îl
dat foame crîncenă, traversînd, cînd era, la Bîrlad, influențează în poziția sa și ce pregătește legat de
profesor, o perioadă foarte critică, fiind în perioada Conferința pe Țară a Scriitorilor. De asemenea
1971 (cînd și-a dat demisia de la revista “Argeș” în [informatorul]a fost instruit în vederea
1973), [fiind] ostracizat politic, dar nimic din toate temperării atitudinii lui Cezar Ivănescu
aceste circumstanțe exterioare nu i-a influențat (sublinierea mea – I.D.).
cursul vieții în sensul de a se lăsa copleșit de
greutăți sau de a-și perverti convingerile. Și
experiența a demonstrate că a procedat foarte bine
fiindcă uneori este de-a dreptul uluitor cum se

136 CONVORBIRI LITERARE


BUCOVINA
ÎN
PARLAMENTUL ROMÂNIEI
Liviu PAPUC
La Rădăuți, în capătul de nord al țării (partea politici (printre alții Ion Zelea-Codreanu, Iacob
Moldovei), există de 25 de ani un focar de cultură ce Pistiner, Dorimedont Popovici, Benno Straucher –

CONVORBIRI RETROSPECTIVE
poartă acum numele de Institutul „Bucovina” al care se alătură altor nume de marcă din primul
Academiei Române, ai cărei membri, de-a lungul volum: Vasile Bodnărescu, Florea Lupu, Aurel
sfertului de veac ce s-a scurs, s-au afirmat benefic în Morariu, Ion Nistor, Iorgu G. Toma, Nicolae
arealul valorificării și promovării producțiilor spirituale Cotlarciuc, Teofil Lupu, Vladimir Repta ș.a.).
locale, în mod sistematic prin intermediul publicației După cum bine accentuează prof. univ. dr. Ion
„Analele Bucovinei”, dar și prin volume de autor sau Agrigoroaiei, într-un Cuvânt înainte, „Dezbaterile
contribuții la volume colective. Ca pentru a ne demonstra parlamentare reprezintă un izvor de cea mai mare
(dacă mai era cazul) că Institutul nu este doar literă importanță pentru istoria vieții politice a țării,
moartă care să valideze niște salarii, doi dintre membrii pentru confruntările de opinii, pentru formularea
acestuia, dr. Rodica Iațencu și dr. Marian Olaru (și concepțiilor, a doctrinelor social-economice și, nu
director interimar, de un deceniu), au dat în ultimii ani la în ultimul rând, pentru elaborarea legislației într-o
iveală, într-o succesiune rapidă (ținând cont de volumul etapă sau alta” (p. 11). Iată de ce consistentul
de muncă pe care l-au necesitat), primele două volume, calup la temă pe care ni-l oferă cercetătorii
temeinice, dintr-o înșiruire pusă sub titlul Bucovineni în rădăuțeni este de primă mână pentru o analiză la
Parlamentul României întregite. obiect a fenomenului post-belic într-una din
Volumul I, care poartă subtitlul Sesiunea 1919-1920, provinciile recent revenite la Patria Mamă.
prezintă intervențiile în Parlamentul României a 13 Sprijinindu-se pe o bogată bibliografie, cei doi
deputați și 8 senatori, care au abordat o arie largă de autori nu numai că alcătuiesc un amplu cuvânt
probleme, pentru că, după cum bine precizează introductiv, care plasează intervențiile
alcătuitorii ediției: „Procesul de trecere a provinciilor sub parlamentarilor bucovineni în cadrul general al
suveranitatea României a fost complex și a presupus istoriei (cu multe probleme) perioadei, ci mai și
rezolvarea unor probleme specifice, legate de unificarea argumentează luările de cuvânt cu numeroase și
unor teritorii cu administrații diferite, legiuiri deosebite, detaliate note de subsol, ale căror amănunte, puse cap la
cu elemente specifice în planul vieții culturale și a cap, conturează o istorie paralelă (complementară),
mentalului colectiv” (p. 15-16). Și, ca să nu mai lungim menită să limpezească unele dintre dedesubturile luptelor
mult vorba, să enumerăm, împreună cu Rodica Iațencu și politice, sau să schițeze profilurile actanților. Este, in
Marian Olaru: „Interpelările, comunicările, petițiile și nuce, un început de istorie a Bucovinei aprofundată.
memoriile […] au dezbătut probleme de legislație și Pentru a nu-l mai trimite pe amatorul de știință exactă
unificare (legislație pentru clasa țărănească, unificarea la alte publicații, cei doi cercetători pun la dispoziție, în
bisericească, funcționarea Poștei și Telegrafului din partea finală a celor două volume, listele cu membrii
Bucovina), probleme sociale (despăgubirile de război, guvernelor succesive, proiectele și decretele-legi,
problema orfanilor și a văduvelor de război, repatrierea programele de guvernare, ratificarea tratatelor de pace și
prizonierilor de război ardeleni și bucovineni din alte documente oficiale. Un binevenit indice, alcătuit de
Siberia), economice (contrabanda și furturile pe Calea Rodica Iațencu, pune punct final unui început de drum
Ferată, regularizarea cursurilor de apă, refacerea rețelei binevenit, bine alcătuit și profitabil. Cele două volume
de drumuri), diverse […]” (p. 55). apărute (ca și viitoarele, nu ne îndoim!) și-au asigurat pe
Volumul al doilea, cu aceeași structură bine studiată, deplin locurile de cinste în bibliografia esențială a
subintitulat Adunarea Deputaților, Legislatura 1920- Bucovinei, impunându-se atenției specialiștilor, dar și
1922, ne mai îmbogățește cu intervențiile a 17 oameni publicului larg.

ISTORIE LITERARÃ
CONVORBIRI LITERARE 137
LITERATURÃ UNIVERSALÃ

JORGE LUIS BORGES

Hristos pe cruce săpat în stâncă hotărât-a riga


Hristos pe cruce. Tălpile-i ating toți lupii să-i stârpească. S-a călit
pământul. Crucile-s la fel de nalte. tăiosu-oțel ce-ți pregătește moartea.
Nu-i la mijloc Hristos. Al treilea este. O, lup saxon, în van te-mperechezi.
Umbrește barba-i neagră pieptul supt, Scăpare nu-i. Rămas-ai cel din urmă.
iar chipul nu-i acela din icoane. Vor trece ani o mie, și-un bătrân
Chip aspru de evreu. Nu i-l zăresc, te va visa-n America. Zadarnic
dar îl voi căuta cât mi-a fost dat e pentru tine viitorul vis.
să rătăcesc pe-acest pământ. Bărbatul Te-nchid în cușcă azi bărbații care
pe cruce pironit își rabdă chinul. cândva-ncercau să-ți ia-n pădure urma.
Îi sângerează fruntea-ncununată cu spini. Ascuns și sur în ultima penumbră.
Batjocura mulțimii nu-l atinge.
Nu pătimește pentru prima oară. Proteu
E pătimirea lui? E-a tuturora? Nainte de-al zări pe Odiseu
Totuna e. Hristos suit pe cruce. cu-ai săi vâslași ce marea o brăzdează,
Îi fuge gândul la împărăția nebănuite chipuri se schițează
care-l așteaptă-n cer, la o femeie ale-unui zeu temut numit Proteu.
ce nu a fost a lui. Nu bănuiește
teologia, nici treimea sfântă, Cioban de turme care pasc pe mare,
pe gnostici, catedralele, junghierul împodobit cu darul profeției,
lui Occam, slujba, purpura și mitra, în taină-și ține harul dibăciei,
pe Guthrum creștinat cu lama spadei, urzind năuc oracole bizare.
și inchiziția, lung șir de mucenici,
Ioana d’Arc, cumplitele Cruciade, De oameni încolțit, se preschimba
și Vaticanul binecuvântând în vâlvătaie,-n leu înfricoșat
oștiri. El știe că nu-i zeu, ci om ori în copac umbros pe mal surpat,
ce moare-odată cu lumina zilei. în undă care-n unde se-afunda.
Îl dor piroanele înfipte-n trup. De egiptean Proteu nu te speria,
Nu e roman. Nu-i grec. Pe cruce geme. tu, care-atâtea chipuri poți lua.
Metafore și pilde ne-a lăsat
și-o lege a iertării care poate Nu știm
să șteargă tot trecutul (cum ne spune Nu știe luna că e luminoasă,
un irlandez ajuns la închisoare). și nici măcar nu știe că e luna.
Se-ntunecă. Sfârșitu-și dă. Și duhul. Nisipul că-i nisip. Și-ast fel niciuna
Sărmanul trup e năpădit de muște. din formele vieții că-i aleasă.
Mă-ntreb la ce bun oare-a pătimit
bărbatu-acela, dacă mie-acum La fel e-al piesei fildeș de străin
mi-e dat să pătimesc pe-același drum. de-abstractul șah precum e cel ce-o mută.
Pesemne-a noastră soartă, ce-i făcută
Un lup din scurte bucurii și-un veșnic chin,
Ascuns și sur în ultima penumbră,
își lasă urmele pe malu-acestui e instrumentul Altuia. Nu știm.
râu fără nume-n care-și potolește Spunându-i Dumnezeu nu vindeci boala.
cumplita sete. În această noapte Zadarnice sunt teama, îndoiala
în unda lui nu se-oglindește steaua. și ruga bălmăjită ce-o-ncropim.
O umbră singuratică e lupul Din care arc săgeata a pornit?
ce, zgribulit, își caută perechea. Spre ce mă-ndrept? Ce culme a ținitit?
E cel din urmă lup din Engliterra.
Odin și Thor știu asta. În palatul Traducere de Andrei IONESCU

138 CONVORBIRI LITERARE


LU YOU
Poetul Lu You (1125-1209) a aparţinut dinastiei Song. A scris peste unsprezece mii de poeme şi opere în proză. Nouă mii
de poeme au rezistat timpului. Modelul lui Lu You a fost poetul Tao Qian (365-427). Ca şi maestrul său, acesta a zugră-
vit lumea rurală şi a evocat stările şi scenele satului din timpul lui. A cultivat cu dragoste şi devotament poemul patrio-
tic, exprimîndu-şi vehement protestul împotriva cîrmuirii slăbite de corupţie şi acceptarea pasivă a năvălitorilor. Toată
viaţa s-a simţit fascinat de frumuseţea vieţii de la ţară, de valorile trecutului, de obiceiurile şi tradiţiile Chinei de Sud.
Începutul primăverii Un cătun de bună seamă-nfloritor
Soseşte în sfîrşit şi primăvara cu oameni veseli flecărind în voie
trezindu-mi sensibilitatea.
M-am hotărât să-mi leg barca
Uneori sunt plăcut confuz şi să adun cîteva flori alese
chiar somnoros
după prea mult vin Din omul cumsecade pînă atunci
ajunsesem beat criţă
Rămîn nedumerit înaintea anilor
care mai degrabă zboară decît trec * Rîu din partea central-nordică a Chinei, care o ia în
amonte în Munţii Liu Pan. Acesta curge prin Provincia
Cînd vin ploile la vremea semănatului* Gansu spre Provincia Shanxi, vărsîndu-se în Rîul Wei.
templele încă mai dăruiesc pachete cu ceai
Privind copiii din sat tîndălind de-a lungul pîrîului
Familiile toate îşi amintesc Ploile grele au rupt digurile
să aducă ramuri de salcie inundînd păşunile
preamărind Festivalul Qingming**
Era un tablou răscolitor
Doar mie mi se pare
că totul e mai confuz Neavînd ce să fac
mai tîrziu după-amiază
Ieri m-am plimbat pe aproape
urcînd scările am tresărit privind la copiii din sat
la cîntatul cocoşului tîndălind de-a lungul pîrîului
prinşi în jocul lor cu cai de bambus
Am văzut de-ndată ierburile sălbatice
crescînd în dezordine Alţii ridicau zmei
chiar năpădind drumurile depăşindu-şi iscusinţa
printre vînturi vijelioase
* Această perioadă marchează încheierea timpului urît
şi sosirea ploilor benefice însămînţării. După trei ani de şcoală
** Festivalul Măturării Mormintelor în onoarea aceşti rustici se întorc
strămoşilor la începutul primăverii. să are alături de taţii lor

Cu barca pe Jing River* De-au învăţat chiar şi numai


Plutind în voie pe rîu cîteva cuvinte uzuale şi puţină gramatică
cam două mile la asfinţit s-ar putea să le ajungă şi să primească
am văzut trei sau patru locuinţe locuri modeste în guvern

Copiii duceau gîştele şi raţele Cel puţin nu trebuie să-i măgulească


la coteţele lor pe oficialii de rang înalt

Femeile plantau duzi şi cînepă Traduceri: Olimpia IACOB


John Digby & Hong Ai Bai, My Garden With A Bamboo
Mă gîndeam că zona era atît de departe Fence, later poems. LU YOU (1125-1209). The Feral Press
şi rochiile lor demodate Oyster Bay, New York 11771, 2013.

LITERATURÃ UNIVERSALÃ
CONVORBIRI LITERARE 139
E S E U

T ITU M AIORESCU
ȘI C EI ÎNVINȘI
Ion PAPUC

La un veac şi jumătate de Convorbiri literare, m- în subconştient, că nu exegeza literaturii ci aceea a


am uitat peste cîteva texte ale lui Titu Maiorescu culturii în ansamblu, incluzînd arta, are un mai mare
împins la aceasta de convingerea că el este spiritul acces la adevăr. În ceea ce priveşte critica literară
rector al publicaţiei, efigia ei. Desigur că în vastul românească ulterioară, critica nu şi istoria literară, s-a
răstimp au contribuit atîţia alţii la realizarea revistei, a verificat că a ieşi de sub umbra lui Maiorescu este
substanţei ei cultural literare, dar în tot ceea ce are cu imposibil, fiind mai probabil că nu vom avea parte de
adevărat valabil, chiar şi astăzi ea este opera lui. inovaţii în acest domeniu ci mai degrabă de o
Aceasta nu doar în sensul că şi nouă, celor de azi, ne dispariţie a lui cu totul. Căci semnele de azi cam
este model intelectual ci că spiritul lui este viu, acestea sînt!
prezent magnific lîngă noi. În acest context, reluînd Dar Titu Maiorescu nu este doar atît: un critic
cîteva observaţii mai degrabă comune, larg acceptate, literar, fie el şi cel mai important. Căci se trece în
să îl vedem la lucru! contul lui şi faptul că a fost groparul Şcolii Ardelene,
În primul rînd, moştenim de la el tipul de critică tocmai el, un ardelean din multe puncte de vedere,
literară pe care în spaţiul românesc l-a întemeiat pînă nepot de ţăran, din opincă – după cum i s-a spus cu
într-atît încît toţi practicanţii de îndeletnicire critică de dispreţ, al cărui nume fusese schimbat prin uzurpare
pînă astăzi se măgulesc pe ei înşişi aliniindu-se pe de părintele său tocmai în semn de admiraţie pentru
căprării care se multiplică în generaţii: prima, a doua, cel mai radical dintre latinişti: Petru Maior. Astfel, în
a en-a generaţie de post-maiorescieni. Gestul loc să îl cheme, cum ar fi fost normal după bunicul său
precursorului, a sta cu băţul în mînă la poarta din Ardeal: Titu Liviu Trifu, s-a pricopsit cu acest
literaturii şi a-i da deoparte pe unii spunîndu-le: În nume pentru veşnicie. Nu doar aceia dintre
lături!, şi a-i corija pe ceilalţi, eventual mai şi contemporani, mai degrabă mulţi doar nişte
lovindu-i peste degetele cu care scriu, acest gest este personalităţi pitice, ci şi spirite mari dintre urmaşi i-au
repetat prin timp pînă la caricatură. Criticii literari aruncat cuvinte de grea ocară reproşîndu-i paricidul
succesivi îl urmează pînă şi în îngustimea principiilor spiritual, de ar fi să-i amintim fie şi numai pe N. Iorga
sale de artă poetică, precum de exemplu în respectarea şi G. Călinescu, şi unul şi altul în stil magnific
faimoasei teze a artei pentru artă, apolitismul. Din producînd formulări memorabile de respingere a
fericire nu şi creatorii, fie ei şi cei mai apropiaţi, căci poziţiilor întemeietorului nostru.
Eminescu, în pofida indicaţiilor maioresciene, cultivă O primă impresie la străbaterea textelor din
poezia filozofică, face şi poezie politică. La fel şi Convorbirile literare de început este radicalitatea,
Goga şi alţii, fără a-l urma în acestea pe magistru. Într- violenţa dar nu atît de limbaj, întotdeauna în limitele
un anumit sens, nici chiar el, pontiful absolut, nu şi-a civilităţii, cît îndeosebi a poziţiilor afirmate. E acolo o
respectat această intransigenţă din principii în măsura furtună, un ciclon iar în ochiul ciclonului este
în care nu s-a dedicat, cum pretindea altora, poeţilor dominator însuşi Titu Maiorescu, el care mişcă
îndeosebi, exclusiv artei, nefiind în practică un preot lucrurile în spaţiul spiritual românesc cu o agresivitate
al purismului estetizant ci a acţionat în virtutea unei fără egal. Cel puţin aceasta este aparenţa dacă luăm în
concepţii larg culturale, în cadrele unui activism seamă că nepotul, după mamă, al episcopului de
politic. De parcă ar fi acceptat pînă la urmă, fie şi doar Caransebeş este ateu manifest, iar pe cei care îi sînt

140 CONVORBIRI LITERARE


iarăşi rude sangvine, latiniştii ardeleni prin părintele îi vedem cel mai adesea doar acţiunea deformatoare a
patern, şi mai sînt şi comilitoni de o viaţă ai acestuia, românităţii noastre, deznaţionalizarea programatică,
pe aceia nu doar că îi anihilează ca autoritate publică uitînd să ne amintim şi că sub influenţa ei fertilă ne-
ci de-a dreptul îi scoate din istorie dacă este să îi luăm am dezvoltat şi am obţinut naţionalitatea, nu doar
în seamă pe Simion Bărnuţiu şi pe Timotei Cipariu. pentru ardeleni ci într-un mod benefic pentru toţi
Acestea sînt aparenţele consacrate de tradiţie, dar să românii cîtă vreme dascăli formaţi în Austro-Ungaria
nu ne înşelăm. Căci oricît de drastic G. Călinescu au trecut munţii şi au întemeiat şi în celelalte provincii
credea că nu Maiorescu avea dreptate cînd critica româneşti învăţămînt. Titu Maiorescu ignoră influenţa
formele fără fond cîtă vreme, după opinia aceluiaşi, la maghiară şi se ocupă de cea germană pentru că doar în
el fondul era infinit absent, totuşi criticul întemeietor domeniul acesteia din urmă îşi putea pune în evidenţă
era cu adevărat în posesia fondului mai mult decît competenţa. În baza unei experienţe proprii, presupun
oricare alt intelectual român. Şi poate ar fi mai bine să că atunci cînd un ins oarecare deprinde o limbă străină
luăm în seamă şi presupunerea de factură platoniciană cele două idiomuri lingvistice, limba maternă şi cea
că nici nu există alt fond în lume decît chiar forma, tocmai asaltată, funcţionează ca vase comunicante şi
tiparele, arheii, şi atunci critica formelor fără fond este pentru un timp, cel puţin pentru un timp, construcţiile
de-a dreptul fără obiect. Şi dacă N. Iorga era atît de idiomatice din noua limbă se transferă deformator în
fascinat de ardelenii exemplari pe care i-a evocat cu vechea limbă, cea posedată organic, la origini.
inegalabilă căldură, şi dacă a făcut acea fantastică, Învăţăcelul trebuie să dea o luptă dură pentru a
monumentală Istorie a literaturii române în secolul al identifica aceste clişee lingvistice şi să le extirpe din
XVIII-lea, (1688-1821) în două volume, desăvîrşită vechiul său grai. Apele se liniştesc cînd se ajunge la
apoi doar de D. Popovici în franceză, cu titlul: La stăpînirea noului idiom şi claritatea se reinstaurează şi
Littérature Roumaine a l´Époque des Lumières, în: în limba maternă. Să ni-l imaginăm pe şcolarul de la
Bibliotheca rerum Trassilvaniae, tom XII, Sibiu 1945, colegiul vienez luptînd nu doar să reţină formulările
totuşi în substanţă, criticul literar de la Junimea corecte ale limbii germane dar şi ca acestea să nu se
aparţinea chiar el, mai de drept decît oricare dintre strecoare în limba sa maternă. E un efort titanic,
negatorii săi, acelui capitol al constituirii originare a neîntrerupt, o muncă herculeeană. Încă abia un
românilor. adolescent, la numai 16 ani, el îşi nota în Jurnal la
Secretul vehemenţei substanţiale a lui Titu data 27 mai 1856: „...am început a mă învinge în orice
Maiorescu stă în faptul că el este critic în primul rînd privinţă.” Din punct de vedere psihologic, a ţine un
cu sine însuşi, cu ai săi şi abia mai apoi şi cu alţii. Să jurnal, şi încă în modul în care a făcut-o el, pe durata
privim o clipă acest text amplu de început, 1868!, unei ample vieţi, înseamnă în mod semnificativ o
Limba română în jurnalele din Austria, şi să ne tehnică de autocontrol, un efort de a se învinge pe sine
întrebăm de ce din Austria şi de ce nu din Ardeal, din însuşi, veghea de a nu fi complezent, îngăduitor cu
Ungaria sau eventual şi mai adecvat din Austro- tine şi apoi şi cu ai tăi. Dovezi ale strădaniilor sale de
Ungaria. Şi să ne amintim că limba română a a deprinde corect limbile europene de circulaţie
ardelenilor suferă în primul rînd de influenţa maghiară universală avem în corespondenţa tînărului din Viena
pe cînd în textul din Convorbiri literare este vorba care se folosea de ocazie pentru a-şi formula scrisorile
exclusiv de cea produsă de limba germană. Aceasta în limbi străine. Scrie de-a dreptul în germană, în
pentru că în absolut fiecare trebuie să fie exigent franceză, în italiană, în latină chiar, sau începe într-o
îndeosebi cu sine însuşi, şi tocmai aceasta face criticul limbă şi apoi, jucăuş, schimbă diapazonul şi trece în
de la Junimea fie şi dacă numai indirect. Spre alt idiom lingvistic. Cu o excepţie: atunci cînd se
deosebire de cei mai mulţi ardeleni dintre adresează mamei sale o face resemnîndu-se la limba
contemporanii săi el nu fusese adus de împrejurări să maternă. Cît despre cei criticaţi, aceştia sînt
se instruiască în limba maghiară ci avusese privilegiu admonestaţi pentru că spre deosebire de Titu
de a urma un colegiu vienez, faimosul Theresianum. Maiorescu în fapt ei nu ştiau suficient de bine
Prin aceasta fiind asemenea celor mai ambiţioşi dintre germana şi atunci mutilau româna transferînd
noi, cei care, la propriu şi la figurat, în drumul spre germanisme în limba lor maternă.
Occidentul cultural formativ, nu ne-am oprit la Oricît de multe daune mortale a produs mentorul
Budapesta, sub magnetismul culturii maghiare, căruia nostru mişcării culturale din Transilvania, pînă chiar

CONVORBIRI LITERARE 141


într-atît încît negaţiile acestea, şi lui şi Şcolii capitala imperiului se presupune că s-ar afla în cea, de
Ardelene, le-au definit profilul pentru vecie, nu este o cuprindere legendară, a lui Timotei Cipariu, în Blaj.
mai puţin important faptul că şi el a fost ca şi ardelenii La încheierea epistolei sînt transmise canonicului
un latinist fie şi fără multe dintre exagerările acestora. complimente de la ai noştri, aceşti ai noştri subliniază
Cum să uităm faptul că extrem de tînăr, venit de la lumea comună din care fac parte cei doi. Cînd mai
studiile din Occident, îşi începe la Iaşi acţiunea de apoi Maiorescu îşi va redacta necruţătoarea cercetare
modelare a spiritualităţii româneşti cu o conferinţă în cu privire la Limba română în jurnalele din Austria,
care pledează pentru predarea în şcoli a limbii latine sensibil la relaţia apropiată cu Cipariu, va avea
căreia îi pune în evidenţă nu doar virtuţile culturale ci precauţia ca, fie şi doar într-o paranteză, să facă o
şi cele formativ etice prin care cel asupra căruia se amendă onorabilă prin care îl scoate pe acesta de sub
exercită influenţă îşi precizează un caracter. acuzele abuzului de germanisme sub care cad
Dar latinismul lui Titu Maiorescu se întrevede nu ardelenii precizînd: „cu singura excepţie a Archivului
doar aici, în amintita conferinţă, cît îndeosebi în filologic al d-lui Cipariu, care este scris în limbă
studiul său faimos despre Scrierea limbii române şi în curată”. Dar mai apoi, lingvistul este pus de-a valma
anexele acestuia. Exegeţii operei criticului de la cu corifeii iar între cadrele asaltului cel mare, operele
Convorbiri literare au observat îndeosebi sacre ale precursorilor sînt azvîrlite în deriziune, celor
radicalismul lui anti-ardelenesc. El a fost văzut ca o mai de seamă aplicîndu-li-se stampila condamnării. Şi
antiteză a Şcolii Ardelene, dar acum după atîta timp se încă ce opere capitate a insultat el, însă în termeni
contopeşte în mare parte cu aceasta şi este mult mai judicioşi! Printre altele, monumentala Cronică a
mult diferit de noi, cei de azi, şi o antiteză a noastră românilor şi a mai multor neamuri a lui Şincai, abia
dimpreună cu aceia pe care tocmai îi combătea. În în anul 1853 apărută postum, la Iaşi în trei tomuri în
acel text reeditat mereu şi mereu la reeditate ediţia ei princeps. Dar şi GRAMATEC´A LIMBEI
îmbunătăţit, el dovedeşte competenţă în problemele ROMANE. de Tim. Cipariu, Canonicu Metropolitanu
de lingvistică abordate, stăpînirea clasicităţii romane etc., Partea I. Analitica. Bucuresci MDCCCLXIX, cu
sub raportul limbii şi faptul că este în cunoştinţă cu tipariulu [...] dein Blasiu., iar partea II. Sintetica, în
bibliografia europeană de specialitate. Dificultatea de Bucuresci la MDCCCLXXVII, tipărită fiind la
a sesiza aceste ipostazieri, apropierea lui de cei pe Tipografi´a lui S.Filtsch (W. Kraft) in Sabiniu. Şi mai
care îi combătea şi imensa distanţă faţă de noi ţine şi ales Dictionariulu Limbei Romane, dupo insarcinarea
de un hazard al posturilor tipografice. La succesivele data de Societatea Academica Romana, elaboratu ca
retipăriri postume textele lui Maiorescu, chiar dacă proiectu de A.T. Laurianu si J.C. Massimu. Bucuresci.
într-o formă precaută, sînt totuşi aduse la zi, fiind 1871, tomul întîi căruia îi urmează tomul II de aceiaşi
conservate doar formele specifice acestui autor, în autori dar avîndu-i de collaboratori pe Josefu Hodosiu
timp ce exemplele din textele celor pe care îi combate si G. Baritiu, Bucuresci, 1876, şi acestor două volume
sînt păstrate în forma lor din epocă fiindcă altfel stîndu-le alături Glossariu care coprinde vorbele d´in
demonstraţia criticului ar fi de neînţeles, ba chiar limb´a romana, straine prin origine sau form´a loru,
lipsită de obiect. Şi astfel creşte mult prăpastia dintre cumu si cele de origine indouiosa, de aceiaşi doi
citate şi textul care le comentează critic. Iar dacă luăm autori, Bucuresci, 1871. Îndeosebi ultima operă, deşi
în seamă şi relaţia umană a tînărului întors de la studii perfectă în felul ei dacă o judecăm după coerenţa cu
cu corifeul lingvisticii ardelene atunci avem parte de principiile proprii, sub acţiunea pamfletară a
alte surprize care nuanţează mult profilul celui dintîi. literatorilor a fost obiect al zeflemelei publice! Toate
Există o curbă a relaţiilor lui Titu Maiorescu cu acestea după ce criticul de la Convorbiri literare
Timotei Cipariu, o descreştere de pînă la negaţia recunoscuse că precursorii desfiinţaţi ca prestigiu
vehementă, absolută. Situaţia de la început pare a fi “sînt bărbaţi de valoare personală, care şi-au jertfit
mai degrabă ca aceea dintre un fiu spiritual şi maestrul viaţa lor la binele public aşa precum l-au înţeles, şi
său. Elevul de la Theresianum, aflat la Braşov, se anume, şi-au jertfit-o fără a căuta interese
adresează magului de la Blaj (în scrisoarea din 6 personale...”, dar recunoscuta postură eroică, carura
septembrie 1857) cu rugămintea de a-i procura unele lor de mari luptători nu îi scuteşte de asprimea, de
informaţii dintr-o carte pentru un profesor al său din critica prin care Titu Maiorescu le este nu doar
Viena, carte care fiind de negăsit în bibliotecile din antiteză, aceasta se ştie!, ci şi complementaritate

142 CONVORBIRI LITERARE


vitală. Ţine de obligaţia morală, spirituală şi mai revediuta si immultita, Blasiv, MDCCCLXVI,
presus de toate culturală, să refacem noi, cei de azi şi pronunţa cuvintele româneşti la fel ca nepotul său mai
îndeosebi de mîine, să refacem unitatea antitezei, să îndepărtat, Titu Maiorescu, dar le ortografia altfel, de
vedem ambele feţe ale realităţii căreia îi aparţinem, şi acord! mai complicat, dar nu mai puţin savant,
mai ales să depăşim viziunea de literatori pe care străduindu-se să le sugereze o ipotetică nobleţe de
criticii literari au adoptat-o dintr-o presupusă fidelitate origini.
faţă de pontiful întemeietor, şi să-i regăsim cealaltă Criticul de la Junimea a făcut întotdeauna mare
valenţă, aceea prin care el nu este doar un negator ci caz de adevăr, în baza adevărului presupus şi-a
şi un continuator care desăvîrşeşte cultural marea executat el adversarii. Dar astăzi, în epoca unui
mişcarea a latiniştilor. proclamat post-adevăr, într-o vreme de triumf absolut
O surprinzătoare tentativă de reabilitare a al relativismului, pretenţia sa nu mai are temei.
corifeilor ardeleni găsim tocmai la autorul Precum dispare şi posibilitatea de a ierarhiza valorile
programaticului manifest de început Revolta fondului în artă şi în societate. Afirm acestea cu gîndul la
nostru nelatin care mai apoi, într-un text de la lucrarea lui Christopher Hayes Twilight of the elithes,
maturitate, identifica în strădania etimologiştilor o ce poartă subtitlul America after Meritocracy, tipărită
viziune platoniciană în baza căreia ei s-au străduit să la Crown Publishers, New York, în anul 2012. Căci nu
găsească “orighinalul” care se pierduse, să îl găsească doar America a depăşit epoca meritocraţiei, ci putem
şi să îl reabiliteze în virtutea ipotezei unui adevăr reformula expresia afirmînd că lumea întreagă,
fundamental: latinitatea noastră ca popor. Fie şi dacă dirijată de dictatura hiper-liberalismului, a ieşit de sub
prin afirmaţia poetului nu avem de-a face decît cu o hipnoza meritocraţiei şi de acum înainte, în virtutea
înnobilare postumă, real şi îndreptăţit este cu inerţiei legilor care o guvernează, ea se lasă condusă
siguranţă platonismul căruia nu doar ardelenii în toate nu de competenţe personalizate, ci de automate, de
acţiunile lor îi erau credincioşi ci în baza aceleiaşi roboţi. Mari bărbaţi, extrem de inteligenţi, au
atitudini filozofice chiar criticul de la Junimea, în altă conceput prin secole atari perfecte constituţii, astfel
împrejurare, explica poezia lui Eminescu în faimosul de mecanisme statale, încît societatea poate doar
său comentariu pe care exegeza eminesciană se mima că este dirijată de oameni politici cînd în fapt ea
străduieşte fără prea mare succes să-l răstoarne de un se dispensează de aportul lor şi, încredinţîndu-se unor
secol şi ceva de cînd a fost formulat. Bizar este faptul “piloţi automaţi”, respectivelor legi constituţionale, se
că tocmai un ardelean, un conservator, a fost cel care resemnează să poarte în frunte doar nişte paiaţe. Şi
a doborît ardelenismul cultural, ortografia atunci, dacă vremea elitelor a apus, nu doar
etimologizantă. Procedînd astfel el nu a avut mai pretutindeni, ci îndeosebi la noi în ţară, ce mai rămîne
multă justificare, cum se crede îndeobşte, ci doar a din pilda lui Titu Maiorescu. Rămîne ceva ascuns în
învins şi a impus punctul său de vedere. Spun că este adîncurile acestei extraordinare personalităţi, modul
bizar că tocmai un conservator a înfăptuit această de infinită delicateţe în care conservatorul s-a referit,
reformă, foarte în spiritul acelui timp nou, pentru că de cîte ori a venit vorba, la cei din clasele de jos, la
prin simplificarea pe care a introdus-o a făcut ca ţărani îndeosebi. Nu cu aceia a fost el aspru, ci doar cu
scrisul şi cititul să fie accesibile cu cît mai mare cei din fruntea societăţii. Aceasta este marea lui lecţie:
facilitate unor pături largi, celor mulţi de jos, celor eşti cu adevărat un aristocrat nu cînd vezi un prost în
dispreţuiţi. Prin etimologism în ortografia română orice om de rînd, ci doar atunci cînd îţi exerciţi spiritul
cultura noastră şi-ar fi păstrat un plus de elitism, un critic asupra elitelor din arte, din ştiinţe, din politică.
grad de inaccesibilitate. În pas cu vremurile Iar astăzi viaţa noastră publică este, dacă nu lipsită de
democraţiei care tocmai se instaura şi la noi, reforma elite ale spiritului mai mult decît oricînd în trecut,
maioresciană a fost fundamental un act democratic. atunci dotată doar cu inteligenţe mediocre, de cea mai
Nu e mai puţin adevăr în doctrina latiniştilor dar Titu josnică speţă, iar epitetul are în vedere nu atît
Maiorescu, mai pragmatic fiind, tăind un presupus moralitatea, cît nivelul spiritual.
nod gordian printr-o atitudine simplificatoare, este cel
care a învins şi a impus norma! Pentru că să nu ne
lăsăm păcăliţi, şi Timotei Cipariu, cel cu Principia de
limba si de scriptvra, ca de exemplu în editiunea II

CONVORBIRI LITERARE 143


NAȚIONALITATEA GENETICĂ
ȘI PERSONALITATEA NAȚIONALĂ:
SEVER DAN ȘI IZVOARELE
NAȚIONALISMULUI ROMÂNESC
Mircea PLATON

Motto: În ţara lor, ei nu mai trebuiau să existe. Dar bătălie –, fie ne împiedică să realizăm că totul e o
ştiau ei care este ţara lor? minciună, un construct, o fabulă, relativ, şi că deci nu
(Costin I. Murgescu, Fragment ardelean. Procesul are rost să mai ţinem cu dinţii de vechile certitudini
Memorandumului, 1940) pozitiviste, ci trebuie să ne adaptăm noilor mitologii
în curs de fabricare. În mod curios, agenda
După 1989, sub pretextul curăţării stufosului prezentistă şi deci inerent, uneori chiar şi explicit,
nostru arbore istoriografic de omizile triumfalist-mesianică a noilor ghivece nu e
propagandistice şi înlăturării crengilor uscate pentru sancţionată ca atare, în timp ce orice referire la
că erau false, s-a trecut la scoaterea din rădăcină a certitudinile oneste la care a ajuns istoriografia după
bătrânului copac şi la înlocuirea lui cu salcâmi pitici scrupuloase cercetări desfăşurate pe bază de metode
plantaţi în ghivece de plastic. Ceea ce se pierde în inductiv-pozitiviste e imediat condamnată ca
adâncime se câştigă în mobilitate, ghivecele „romantică” şi deci „iraţional-primitivistă”. Sau,
istoriografice cu pricina putând fi mutate după caz implicit, „genocidară”.
pentru a ornamenta şi conferi un aer distins, de Suntem puşi în situaţia de a ne aşeza la masa de
legitimitate intelectuală, tuturor molurilor, joc – şi ce rămâne din orice joc în afara onoarei? – cu
supermarcheturilor, sediilor de partid şi sălilor de oameni care nu doar că măsluiesc datele problemei,
bingo cultural unde istoria românilor este (ex)trasă la dar chiar anunţă că procedează astfel şi îşi fac un
tombolă. merit din acest lucru de vreme ce, ne explică ei, o fac
Una dintre ideile-forţă sau ideile-realitate cele pentru a scrie în conformitate cu mersul istoriei,
mai detestabile noilor jardinieri culturali e cea a pentru a grăbi apariţia noilor realităţi moi, tolerante,
„naţiunii”. „Naţiunea” a fost, pe parcursul ultimelor multiculturale, pufoase. Că o societate normală nu va
trei decenii, „demitizată” sau delegitimată în varii putea fi niciodată produsul unei lumi complet
feluri şi sub varii pretexte: ba pentru că e o invenţie relativiste sau nihiliste, asta se ştie. Dar relativistului
modernă (deci un produs artificial, fabricat, de care de parcurs, tovarăşului de drum nu îi pasă de acest
ne putem descotorosi pentru a face loc pe rafturile lucru. El e satisfăcut cu ghiveciul lui care stă bine pe
minţii unor gadgeturi intelectuale de ultimă holuri de moluri, în birouri corporate şi chiar în
generaţie), ba pentru că e o supravieţuire livingurile elitei de dumping, alături de plasma
premodernă, feudală (deci o racilă a trecutului de atotlegitimantă.
care ar trebui să ne dezbărăm), ba e o idee periculoasă Literatura de acest fel nu poate fi receptată decât
pentru că îi face pe români belicoşi, totalitari, ca propagandă. Specific acestor lucrări de
primitivi şi intoleranţi, ba e o idee inutilă pentru că, propagandă este, în primul rând, măsluirea sau
organizaţi în naţiune, românii au stat întotdeauna, cu distorsionarea sau forţarea datelor trecutului,
nevrednicie, în bătaia jeturilor excretoare ale tuturor. decuparea lor astfel încât să susţină teza dată. În al
Naţiunea e inutilă pentru că fie ne împinge la doilea rând, înlocuirea argumentului cu apelul la
minciună – prin propagarea miturilor etnocentrice/ autoritate sau cu afirmaţia normativă de genul
naţional-comuniste de genul celor conform cărora „trebuie să”, „ar fi bine să” credeţi ce vă spunem noi
Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul ar fi câştigat vreo pentru că ăsta e mersul istoriei. Futurologia ia, în

144 CONVORBIRI LITERARE


acest caz, locul epistemologiei şi suntem confruntaţi „regândirea conceptului de Naţiune prin dimensiunea
în lucrări istoriografice cu argumente sau premise sa civică şi nu prin prisma vechimii de locuire pe
minore total nefalsificabile (pentru a folosi limbajul acelaşi teritoriu, a nobleţei originilor sau prin
lui Popper): ceea ce, conform lui Popper, indică revigorarea misticii religioase, devine un important
faptul că nu avem de a face cu un demers ştiinţific, ci deziderat”. De vreme ce trebuie să promovăm doar
cu unul quasi-religios. acele „concepte care servesc demersului integrării
Iată, de exemplu, cum e combătut într-o carte de europene”4, trebuie să recunoaştem că
acest soi argumentul unui istoric conform căruia „etnonaţiunea” şi „etnocultura” – care conduc la
identitatea naţională slujeşte şi ca legătură între discriminări belicoase şi la conflicte culturale şi
individ şi lume sau pentru a articula legăturile statului politice – nu pot juca vreun rol în reconfigurarea
naţional cu alte state, pentru a formula deci politica conceptuală a Uniunii Europene pentru că nu
externă: „Ceea ce numeam cândva politica externă a favorizează „aspiraţia integrării în structuri
unei naţiuni astăzi tinde să se transforme în politică suprastatale şi supranaţionale”5.
externă continentală. Aspiraţia Uniunii Europene este Singurele fragmente de trecut utile, care („într-o
de a formula coerent şi unitar politica bătrânului abordare motivată de idealurile prezentului”) pot fi
continent în raporturile sale cu America, Asia şi folosite la colarea, la mixarea noii tradiţii UEuropene
lumea arabă. Pe acest fond, diferenţialismul statal- sunt cele care au de a face cu istoria acelor prototipuri
naţional în materie de politică externă se va estompa ale societăţii pluraliste care au fost „oraşele Europei
în favoarea unei gândiri politice transnaţionale sau Centrale: Praga, Viena, Budapesta, Cernăuţi,
supranaţionale”1. Lemberg, Bratislava, Timişoara”, oraşe care au fost
Cum poate face un istoric asemenea predicţii? Ce „laboratoarele multi- şi interculturale ale evului
glob de sticlă scrutează? Ce anume din instrumentele modern, ele probând existenţa resurselor social-
şi limitele disciplinei sale îi îngăduie să se lanseze în politice capabile să evite segregaţia tribalistă”6.
asemenea proiecţii futurologice care delegitimează Modelul acestor oraşe ilustrând valenţele „civicului
studierea inductiv-pozitivistă a modului de ca motor al dinamicii identităţii naţionale” ne poate
funcţionare a politicii externe a statelor naţiuni aşa conduce şi către „renunţarea la ideea de suveranitate
cum există ele acum în numele „aspiraţiei” unei ca fostă semnificaţie majoră a termenului de naţiu-
Uniuni Europene nedefinite? Ştim ce şi care sunt ne”7. Identitatea naţională/suveranitatea sunt idei
naţiunile Europei. Dar când vorbim de Uniunea „anacronice”, iar „Etnonaţionalismul” „îngreuiază
Europeană şi de „aspiraţiile” acestui construct la cine actualul proces de reformă şi compatibilizare cu
ne referim: la birocraţii de la Bruxelles, la guvernul sistemul politic european”8. Dar „reformularea ideii
de la Berlin, la axa franco-germană, la Parlamentul de identitate naţională în acord cu aspiraţiile
de la Strasbourg, la comisarii UEuropeni, la integrării europene este abia la început şi este relativ
totalitatea cetăţenilor Uniunii Europene, la elitele puţin familiară marelui public”9 şi de aceea „formula
culturale sau la cele politice? La cine? Despre ale cui prăfuită a literaturii şi istoriografiei secolului al XIX-
aspiraţii vorbim? Nu ştim. Nu ni se spune. lea”10 continuă să facă concurenţă „romantică” (adică
Ceea ce ni se spune însă este că „Europa are iraţională) „constituţionalismului statal şi aceluia
nevoie de mitul civic, mit care o poate ajuta în european”11.
formarea identităţii federale comune”. În acest sens, Ca exemplu de diferenţă între modul mesianic-
ni se propune „inventarea unei tradiţii europene primitiv (cu valenţe imediat totalitare) de a se
comune” prin „promovarea mitului civic al trecutului concepe pe sine al românilor şi cel mai modern,
european comun, singurul capabil să asigure un pragmatic, conform căruia îşi orânduiesc viaţa
‘patriotism constituţional’” 2. Acest „patriotism adevăraţii UEuropeni, ne este oferit cazul
constituţional” presupune eliminarea discrepanţelor cultural-economice dintre românii şi
„naţionalismului romantic”, cultural, bazat pe saşii din Transilvania de la începutul secolului al XX-
unitatea de limbă, cultură şi teritoriu şi pe lea: „Este interesantă experienţa intelectualilor din
sentimentul unor origini sau strămoşi comuni. Acest vechiul Regat în contextul în care unii dintre ei au
tip de etnonaţionalism e, ni se spune, „cea dintâi şi devenit administratorii Transilvaniei. Ei au
cea mai evidentă formă de paranoia”3. Prin urmare, descoperit complexul de inferioritate al populaţiei

CONVORBIRI LITERARE 145


româneşti în raport cu saşii şi maghiarii, ceea ce i-a Bucureşti14. Nu se face nici o legătură, de exemplu,
determinat ca în funcţie de acest aspect să orienteze între faptul că Memorandumul înaintat Cancelariei
educaţia şcolară. Cu toate că şcolile confesionale Împăratului Franz Iosif de trei sute de ţărani români
româneşti erau destul de numeroase, se pare că transilvăneni în frunte cu Dr. Ion Raţiu, G. Pop de
inegalităţile economice şi culturale au creat un Băseşti, E. Brote, Vasile Lucaci şi Septimiu Albini s-
complex de inferioritate în faţa instituţiilor a întors în plic nedeschis la românii ardeleni, plicul
formatoare ale comunităţilor germană şi maghiară”. fiind remis de consilierul imperial Braun nu
Citând din raportul unui inspector şcolar care spunea împăratului, care era destinatarul lui, ci miniştrilor
că în Târnava Mică văzuse două lumi, „cu totul maghiari. Nu ştiu cât apetit vor fi având alte mase
deosebite, de-o parte, lumina, de alta, întunericul; de- pentru însuşirea reflexelor civice, dar o ”soluţie” de
o parte, bogăţia, de alta, sărăcia; de-o parte, acest tip a problemelor naţiunii româneşti din Ardeal,
dezorganizarea, de alta, disciplină şi ordine”, autorul naţiune caracterizată până târziu în secolul al XIX-lea
ne spune că într-adevăr comunitatea săsească era prin loialism dinastic15, nu avea cum să alimenteze
diferită de cea românească şi că cele două comunităţi decât lehamitea pentru însuşirea oricărui reflex civic
nu interferau: „Convieţuirea româno-săsească nu a austro-ungar. Inapetenţa elitelor pentru însuşirea şi
presupus apărarea valorilor comune. Pe de altă parte, practicarea regulilor de bună-purtare şi fair play faţă
urbanizarea populaţiei româneşti a întârziat de aşa-zisele „mase” e o cauză mai importantă decât
comparativ cu aceea a saşilor, de unde şi mai slaba ei naţionalismul a conflictelor şi tensiunilor sociale.
mobilitate socială şi emancipare culturală. Alături de Lucrul fusese observat şi de agenţii Ministerului de
neajunsurile istorice moştenite, comunitatea Interne austriac, care notau cu îngrijorare faptul că,
românească se confrunta cu sărăcia economică şi cu stimulaţi de persecuţiile la care erau supuşi de către
inexistenţa instituţiilor reprezentative, cu insuficiente unguri, sprijiniţi de elite profesionale din ce în ce mai
elite profesionale şi cu inapetenţa maselor pentru însufleţite de idealul naţional şi cu o stare economică
însuşirea reflexelor civice”12. prosperă, ajutaţi şi de un sistem de bănci care
Cu alte cuvinte, explicaţia stării de sărăcie în care îmbinau sprijinul financiar cu răspândirea ideilor
se afla comunitatea românească din Târnava Mică nu naţionale, românii din Transilvania deveneau din ce
avea nimic, dar absolut nimic de a face cu în ce mai unionişti. Iată cât de lucid descria
discriminarea la care au fost supuşi românii ardeleni informatorul austriac starea românilor din
sute de ani. Totul decurgea din starea culturală Transilvania şi Banat în 1913, observând că
precară a românilor bântuiţi de vagi dar definitive discriminarea românilor lucrează împotriva
„neajunsuri istorice moştenite” (deci genetice, intereselor habsburgice deoarece stimulează apariţia
proprii, nu rezultat al discriminării?), handicapaţi de unor structuri comunitare/ naţionale paralele şi inhibă
„insuficiente elite profesionale” (oare de ce?), taraţi crearea unei clase de mijloc conservatoare pe care s-
de „complexe de inferioritate” inexplicabile şi mai ar putea sprijini dinastia: „Mişcarea pentru România
ales de „inapetenţa maselor pentru însuşirea Mare în Transilvania şi Banat a luat forme concrete în
reflexelor civice”. anul 1867 cu ocazia Congresului naţionalităţilor de la
Autorul lucrării de propagandă suprastatală şi Budapesta şi din acel moment nu s-a mai potolit.
supranaţională din care am citat mai sus13 nu pare a Procesele Memorandumului şi al Replicii16,
purta vreun interes mecanismelor de producere a Adunarea naţionalităţilor din anul 1895 ca şi întreaga
sărăciei, de stimulare a complexelor de inferioritate şi serie de mişcări ţărăneşti din comitatele româneşti
de inhibare a formării elitelor profesionale în rândul reprezintă doar câteva etape în dezvoltarea acestei
românilor ardeleni. Nu e interesat nici de mişcări [...] Mişcarea pentru România Mare a găsit o
discriminarea legală seculară la care au fost supuşi răspândire largă la românii din Ungaria şi în prezent
românii ardeleni, nici de faptul că breslele meşterilor a cuprins pături largi ale populaţiei. Puternica
saşi, de exemplu, au refuzat să mai primească ucenici opresiune şi fricţiunile naţionale au dus-o la
români pentru a-şi menţine monopolul asupra maturitate. Ea îşi găseşte expresie în ura aprinsă
profesiilor, astfel încât românii din Transilvania şi contra maghiarilor, care stăpâneşte toate păturile
Bucovina dornici să deprindă vreun meşteşug erau populaţiei româneşti din Ungaria. Intelectualitatea
siliţi să apuce şi calea şcolilor de meserii din Iaşi şi românească se reazămă şi găseşte sprijin în Regatul

146 CONVORBIRI LITERARE


vecin, unde cea mai mare parte a ei şi-a urmat Pentru a ilustra însă şi mai bine starea naţiunii
studiile. Elementul conservator lipseşte cu totul din române din k.u.k.Transilvania, voi face apel la un
rândurile intelectualităţii. O nobilime română în document care mi se pare unic prin forţa lui
genul celei din Bucovina nu există; funcţionari de evocatoare. E vorba de două scrisori publicate în
stat, provinciali sau comunali de naţionalitate 1906 de tânărul, pe atunci, jurist şi publicist ardelean
română, nu există acolo. Cei mai mulţi intelectuali Sever Dan (n. 23 noiembrie 1885 – m. după 1955) în
români sunt avocaţi, preoţi, jurnalişti, medici şi ziarul clujean Răvaşul, editat de Petru P. Bariţiu.
funcţionari ai institutelor bancare particulare – toţi „Scrisorile prieteneşti” ale lui Dan (publicate în
politicieni şi agitatori cu şcoală. Ţăranii au atins deja acest număr al Convorbirilor literare la rubrica
o importantă maturitate naţională şi în mare parte „Texte de ieri pentru azi”) sunt importante pentru
sunt foarte înstăriţi. Institutele bancare naţionale – modul în care descriu procesul de articulare a
înainte de toate banca populară „Albina” – întăresc conştiinţei naţionale la un tânăr român din
bunăstarea poporului, dar fac şi propagandă naţională Transilvania anilor 1890-1900. Ceea ce frapează
şi antimaghiară şi o răspândesc în masele largi ale astăzi la lectura acestor scrisori este uriaşul impact pe
poporului. Activitatea lor nu e defel de subestimat. care îl avea asupra personalităţii tânărului Sever Dan
Există în sfârşit şi o presă naţională, care, lipsa unei culturi naţionale care să îi susţină
subvenţionată de Liga Culturală, desfăşoară o foarte identitatea naţională. În contextul dat, al
vie activitate”17. Transilvaniei sfârşitului de secol al XIX-lea, departe
Aşadar, orice scrutare mai atentă a paradisului de a fi confortabil doar cu identitatea sa consti-
multicultural descris de apologeţii Mitteleuropei sau tuţională şi patriotismul său dinastic, Sever Dan
k.u.k.Europei ne ajută să observăm tensiunile şi resimte lipsa identităţii naţionale oferite de ancorarea
nedreptăţile de care mustea pretinsa lume într-o istorie şi o cultură naţionale. Redusă de
multiculturală arcuită între Viena şi Cernăuţi, un oraş barierele socio-culturale impuse de context la stadiul
în care românii s-au trezit în 1875 cu o universitate de simplă identitate genetică, românitatea lui Dan nu
fără cursuri în limba română, ci doar în limba devine personalitate naţională decât la contactul cu
germană, excepţia făcând-o Facultatea de Teologie România reală şi cultura ei.
Ortodoxă şi, din 1908, o catedră de istoria literaturii Starea iniţială a lui Dan este cea descrisă de Ion
române. Lipsa de catedre universitare în limba Clopoţel pe urmele lui Alexandru Papiu-Ilarian
română era fericit completată de lipsa şcolilor (1827-1877), care se temea că, în lipsa unei elite care
secundare în limba română18. Tot în Bucovina, să articuleze conştiinţa naţională, românii ardeleni
justiţia era administrată în limba germană, lăsând sunt condamnaţi să rămână la stadiul de naţiune
ţăranul român pradă abuzurilor descrise de Emilian genetică, pasivă, inertă: „Dacă avea vreun regret
Sluşanschi astfel: „Cazuri ca acestea sunt mii. Ele se Papiu în toată această perioadă, în care gâlgâiau
aseamănă prin aceea că ţăranul român e întotdeauna frământări uriaşe, apoi era neconsolabila constatare
victima limbii străine. În justiţia civilă şi penală, la că ‘primejdia era în lipsa de conştiinţă a clasei nobile
notariat, succesiune şi tutele, pretutindeni aceeaşi româneşti la nivelul nobilimii maghiare’. O
apariţie birocratică: folosirea limbii pe care poporul naţionalitate fără intelectuali conducători e o
n-o cunoaşte. Pagubele provenite de aici sunt enorme naţionalitate genetică, ce nu viază, ci vegetează de azi
şi nu se pot evalua nici chiar aproximativ. Pe lângă pe mâine, apărată doar de instinct – ceea ce pentru o
aceasta, nu s-a purtat de grijă ca funcţionarii să naţiune înseamnă moarte politică. Dacă învăţaţii se
cunoască limba populaţiei. Legiunile de funcţionari, desnaţionalizează, naţionalitatea genetică trăieşte
magistraţi şi profesori străini, care mişună în întreaga doar pasiv”21. Cu alte cuvinte, dacă am fost şi putem
Bucovină şi exercită puterea împăratului, nu se pot fi descrişi ca un „popor vegetal”, acest lucru se
înţelege deloc cu populaţia”19. În acelaşi timp, în întâmplă doar datorită elitelor lichenoase, târâşe, care
Transilvania, guvernul maghiar al lui Tisza urmărea ne-au năpădit şi care nu ştiu şi nu vor să articuleze
colonizarea regiunilor româneşti cu ceangăi din conştiinţa naţională a poporului. Nu întâmplător,
Moldova sau cu germani din Rusia, iar băncile săseşti marile epoci de construcţie naţională ale României au
de tipul Raiffeisen au decis crearea unui fond special coincis cu existenţa unor elite care au articulat
pentru colonizarea germană a Ardealului20. idealurile (Unirea, Independenţă) şi tacticile luptei

CONVORBIRI LITERARE 147


naţionale. A aştepta de la români să se organizeze de cei care reuşesc să facă oricare din aceste lucruri,
jos în sus şi a deplânge mereu faptul că „aşa sunt astfel încât oamenii obişnuiţi ajung treptat să trăiască
românii: leneşi, vegetali, resemnaţi, hoţi ş.a.m.d.” nu într-un univers cotidian din ce în ce mai sintetic,
e decât un discurs menit să camufleze pasivitatea rezultat al activităţii experţilor care manufacturează
elitelor sau chiar complicitatea lor la operaţiunea consens pe scară industrială.22
neoliberală de comodificare a României. Producerea industrială a consensului semnalează
Cine citeşte scrisorile lui Dan nu poate să nu fie un nou tip de privatizare. După ce a avut loc „the
frapat de similitudinile dintre românul fără great enclosure”, după ce am privatizat proprietăţile
personalitate naţională de atunci şi românul gângav comunale, solul şi subsolul, apa şi sursele de energie,
naţionaliceşte de astăzi, când România nu are nici acum are loc marea deposedare interioară,
bănci, nici elite profesionale, nici un sistem de privatizarea spaţiului nostru personal (nu intim, ci
publicaţii care să constituie armătura instituţională, personal), a razei noastre de reflexivitate şi acţiune
infrastructura conştiinţei naţionale. Practic, Dan personală, a universului nostru mic. Ceea ce
descrie procesul de „zombificare” colonială la care e stăpâneam în comun (tradiţia, segmente ale
supusă şi România de astăzi. Acest proces are de a economiei, spaţii publice) a fost expropriat. Ceea ce
face, aşa cum am arătat cu alt prilej, cu pierderea posedam individual (cunoştinţe deprinse în tinereţe,
controlului semantic asupra propriilor noastre obiecte) e devalorizat forţat, trimis la casat în numele
existenţe din cauză că din ce în ce mai multe aspecte noilor descoperiri, al versiunilor actualizate, al
ale existenţei noastre sunt confiscate de experţi, de „progresului” şi al obsolescenţei planificate: vechile
grupuri specializate în exploatarea economică sau idei sunt, ca şi discurile de vinyl, imposibil de
discursivă a acelui segment de realitate, astfel ascultat în absenţa tehnologiei (interioare). O mare
comodificată. parte a ceea ce ştiam sau simţeam în comun sau
Comodificarea vine întotdeauna cu reţete de individual a fost expropriat, devalorizat şi supus unor
fabricare şi cu experţi în dozarea ingredientelor. În fluctuaţii ale ratei de schimb care ne-au redus
„lumea civilizată”, atât viaţa privată cât şi cea publică capitalul moral, intelectual şi social aproape la zero.
sunt expuse manipulării experte a aşa-zişilor creatori Procesul acesta a fost cu mult mai violent în lumea
de consens. „Lumea civilizată” trăieşte conform celor post-comunistă, unde deposedarea interioară s-a
mai recente studii sau reclame. Experţii din dosul făcut sub pretextul de-comunizării.
studiilor sau al reclamelor ne spun cum trebuie să ne Părţile intraductibile ale existenţei noastre
educăm copiii, dacă femeile trebuie sau nu să personale, care nu pot fi convertite la cursul „liber”
mănânce nuci în timpul sarcinii, ce deodorant sau de schimb al aculturaţiei şi al „distrugerii creatoare”,
pastă de dinţi trebuie să folosim, unde să mergem în sunt fie împinse discret într-un ungher, fie forţate să
vacanţă, pe cine să alegem preşedinte, care va fi moară de inaniţie. În locul lor e instalat consensul de
vremea sau preţul „comodităţilor” mâine. plastic fabricat de expert, organismul modificat
Pus la intersecţia tuturor acestor semafoare genetic care nu se regenerează decât odată cu
clipind frenetic, omul obişnuit are două opţiuni profiturile deţinătorului de patent, ale celor care scriu
pentru a trece strada. Prima e să încerce mereu să se programul şi stabilesc parametrii între care se poate
ţină „la curent” cu traficul ultimelor noutăţi, adică să dezbate o anumită chestiune sau pragul ontologic pe
devină expert în domenii care nu sunt de competenţa care trebuie să-l depăşim pentru a deveni „reali” şi a
lui: cum ar fi vaccinurile şi industria medicamentelor, merita să fim reprezentaţi. Suntem astfel definiţi ca
de exemplu, unde corporaţiile fac bani grei băgând pe funcţie a sistemului al cărui stăpân e Humpty
gâtul oamenilor, cu ajutorul medicilor supuşi puterii Dumpty: ”‘When I use a word’ Humpty Dumpty said
compensatorii a sistemului, vaccinuri şi medicamente in a rather scornful tone, ‘it means just what I choose
vătămătoare. A doua e să caute să afle cine e în it to mean, neither more nor less.’ ‘The question is,’
spatele studiilor, de unde vin banii, cine finanţează said Alice, ‘whether you can make words mean so
think-tankurile, institutele şi fundaţiile care many different things.’ ‘The question is,’ said
generează „expertiză” cu greutate în privinţa Humpty Dumpty ‘ who is to be master, that’s all’”.
mâncării, educaţiei, sistemului de sănătate, Miza constă, după cum lucid a punctat Humpty
economiei, culturii şi vieţii politice. Prea puţini sunt Dumpty, în monopolul asupra procesului de definire

148 CONVORBIRI LITERARE


a conceptelor, discursurilor, evenimentelor istorice şi impresionează la modul „naţional” pentru că îi arată
categoriilor sociale. Sociologul Leo Kuper scria că că nu toţi românii au trăit în bordeie sau în case
„dreptul de a defini presupune puterea de a genera ieftine, fără trecut şi fără viitor, în adăposturi sau
perspective, de a determina punctele importante şi de sălaşe temporare. Poeziile lui Vasile Alecsandri
a stabili parametrii confruntării/ câmpul confron- deveniseră folclor pentru copiii ardeleni care nici
taţional.23 Cu ajutorul redefinirii şi al „colonizării măcar nu cunoşteau numele poetului. E o stare de
minţii”, elitele capitalismului corporat-global au deznaţionalizare cruntă, de stupoare datorată lipsei de
operat ceea ce gânditorul haitian René Depestre conştiinţă naţională. Injuriile pe care le avea de
numea „zombificarea” popoarelor coloniale din suportat Dan ca elev de la colegii maghiari seamănă
Africa, Asia şi America Latină dar şi din Europa de foarte bine cu cele pe care le auzim de le elita din
Est, după 1989. Daniel P. Kunene a analizat România de astăzi şi complexele de inferioritate
„deculturarea” acestor popoare, adică procesul prin cărora le dau naştere sunt absolut similare: „Nu că
care „la întâlnirea dintre două culturi, una o domină doar am fi fost stăpâniţi de convingeri naţionaliste, de
pe cealaltă în mod conştient şi deliberat şi îi neagă în unde! dar minţii noastre de copil, naturală şi naivă, i-
mod direct şi indirect dreptul de a exista (a) punând s’ar fi părut imposibil să zicem că suntem Unguri,
sub semnul întrebării validitatea ei ca şi cultură, (b) dacă suntem odată Români. Mai bine răbdam ori ce
denigrând-o, (c) făcând din exponenţii culturii ei ţintă hulă, răbdam să ni-se pomenească într’una de
a batjocurii şi dispreţului şi (d) ducând astfel, în cele „fatornyos hazätok” (patria voastră cu turnuri de
din urmă, la punerea acestei culturi sub semnul lemn!) de mămăligă, de untura cu ce ne ungem
întrebării de către însuşi poporul pe care l-a nutrit şi pletele etc... şi sunt acum însumi curios, oare cu ce
căruia i-a dat o identitate şi o existenţă pozitivă”.24 gând în viitor ne mângâiam atunci? Aşa cred, că ne
Analizând acest proces de „apropriere extensivă a împăcăm cu un: ”caută să rabd, ei sunt mai mulţi”.
resurselor psihologice” ale popoarelor supuse Am însă şi acum impresia de atunci despre poporul
dominaţiei (neo)coloniale, Leo Kuper observa pe meu. ÎI credeam laş, fricos, prost, umilit, menit să
urmele lui Depestre că la capătul acestui proces de slujească şi să mai primească o fărimătură din mila
de-culturare (de „re-educare”, am zice în România), Ungurilor. Şi cum mă trudeam să nu fiu ţinut
colonizatul devine ostil lui însuşi, principalele asemenea opincarului, pe care azi cu mândrie îl
elemente ale colonizării minţii fiind „denigrarea proclamăm de talpa ţării! Mă lăpădam de el ca şi cum
culturii poporului/rasei subordonate, denigrarea am fi două neamuri, înrudite numai, şi faţă de el,
subordonaţilor înşişi, idealizarea culturii şi calităţilor opincarul, simţeam dispreţ pentru înrudirea ce nu o
grupului dominant şi, prin urmare, justificarea puteam tăgădui” (Sever Dan, „Scrisori prieteneşti”).
dominaţiei acestui grup şi confiscarea motivaţiilor
celor cuceriţi”.25
Scrisorile lui Dan ne
arată românul degradat
autopsiat de Victor Neumann
în pasajele citate mai sus.
Doar că ne arată şi modul în
care poate ieşi din această
stare subalternă. Pentru
Sever Dan, soluţia a
reprezentat-o contactul cu
România istorică de dincolo
de munţi, cu Regatul, cu
România Mică, acolo unde
întâlneşte o cultură solidă şi
autentic românească, acolo
unde până şi vilele de la
Sinaia ale protipendadei îl

CONVORBIRI LITERARE 149


York)29, Banca Urbană (Bucureşti)30, a fost Sindic al
Bursei de Efecte, Acţiuni şi Schimb din Bucureşti31,
a fost deputat în toate legislaturile şi subsecretar de
stat la Finanţe. În guvernarea Iuliu Maniu a ocupat
postul de ministru al Sănătăţii şi Asigurărilor
Sociale32, iar între 1932-1934 a fost administrator al
Băncii Naţionale. În 1947, a fost reţinut la câteva zile
după arestarea lui Iuliu Maniu şi a celorlalţi fruntaşi
Naţional-Ţărănişti care au vrut să zboare de la
Tămădău spre Istanbul. A fost eliberat pentru a fi re-
arestat pe 5/6 mai 1950 şi încarcerat la Sighet. Fişa
matricolă penală îl descrie ca fiind fără ocupaţiune la
data arestării, dar ca foste meserii sunt indicate cele
de sindic la bursă şi de gazetar. Ca avere personală, e
menţionată o casă în Bucureşti, iar ca afiliere politică
e încadrat la „vaidişti” şi „naţional-ţărănişti”. Ca
semnalmente, totul e „potrivit” afară de faţă, care e
„prelungă”, şi de piciorul stâng, care e „infirm”. La
Sighet, conform lui Constantin C. Giurescu, Dan a
fost bătut de directorul Vasile Ciolpan pentru că îşi
făcuse o cruce de lemn pe care o purta asupra lui33.
Dan a fost eliberat în vara anului 1955, grav bolnav,
şi a murit în condiţii necunoscute mie.
Paginile lui Dan sunt cu atât mai importante cu Sentimentul de libertate pe care îl resimţea Dan
cât el nu a fost un naţionalist centripetal à outrance. trecând Carpaţii care separau monarhia austro-
Dan a făcut parte dintre naţionaliştii culturali maghiară de România Mică de atunci e salvator
influenţaţi de Nicolae Iorga26, dar din punct de pentru noi astăzi. Azi, când nu mai avem ce Carpaţi
vedere politic el a încercat, alături de Al. Vaida- să trecem pentru a ne regăsi ţara, azi când toată
Voevod şi de Iuliu Maniu, cărora Dan le-a fost foarte România arată ca o provincie tristă a unui imperiu
apropiat, să menţină un oarecare grad de autonomie a muribund, singura graniţă pe care o mai putem trece
Transilvaniei în cadrul României Mari27. Dan e unul pentru a ne revigora este graniţa trecutului. Şi această
dintre strămoşii ardelenilor de astăzi care critică graniţă se chinuie noii câini de pază să o facă
Bucureştiul, al „anti-Miticilor” scârbiţi de intrigile şi impenetrabilă abolind cunoaşterea istoriografică,
slugărnicia Capitalei. Aşadar Dan e un om cu înlocuind întrebările ridicate şi răspunsurile date de
sensibilitate ceva mai apropiată de federalismul istorie cu falsele catehisme cu întrebări şi răspunsuri
susţinut astăzi de apologeţii UEuropei. Şi totuşi e prefabricate după model iacobin de apologeţii noii
necruţător cu regimul austro-maghiar. Asemeni lui ordini suprastatale şi supranaţionale de astăzi. Doar
Romulus Cândea, Sever Dan ne obligă se ne de astăzi. Pentru că fără ieri şi cu un mâine
revizuim clişeul despre românii veşnic impresionaţi contrafăcut.
de hărnicia şi seriozitatea germane, pe care Dan le După cum spunea în 1885 tânărul N. P. Guran,
contestă de pe poziţiile cuiva care a avut de suferit prieten al lui Alexandru Odobescu şi viitor decan al
din pricina anarho-tiraniei maghiaro-săseşti. Baroului din Craiova (1909-1913) şi primar al acelui
După Unirea din 1918, Dan a negociat posibile oraş: „Există, doamnelor şi domnilor mei, în
apropieri şi alianţe între Partidul Naţional şi Iorga28, interiorul nostru al tuturor, o incintă sfântă şi
a fost membru în consiliile de conducere ale unor inviolabilă, un mic colţ rezervat conştiinţei noastre,
bănci mari precum „Cetatea” din Braşov (bancă al unde numai noi singuri putem pătrunde şi unde
cărei preşedinte era Al Vaida-Voevod şi care avea tiranul cel mai abil, cel mai îndrăzneţ, cel mai sumeţ
sucursale în mai multe oraşe româneşti şi la New în zadar încearcă să ajungă. Cât timp un popor

150 CONVORBIRI LITERARE


păstrează neatinsă conştiinţa individualităţii sale, cât au fost lăsaţi pradă înrâuririi străinilor, ce înaintau şi-i
timp o conştiinţă naţională există, o naţiune nu e încă copleşeau mereu”. În 1860, când s-au reînfiinţat
pierdută”34. Ca expresie a inviolabilităţii şi demnităţii ghildele, breslele românilor nu au mai putut recupera
personale, conştiinţa naţională e şi o expresie a terenul pierdut. Liţu scria că, începând din 1892, liderii
demnităţii „maselor”, de vreme ce naţiunea e românilor bucovineni împreună cu studenţii începuseră
rezultatul culturalizării „maselor”, care devin astfel să colinde satele organizând cabinete de lectură şi,
„o forţă vie şi inteligentă, care, luminată asupra uneori, şi bănci săteşti. Următorul pas a fost crearea de
drepturilor şi îndatoririlor ei, va căpăta acea condiţii pentru educaţia negustorilor şi meseriaşilor
români. Prin intermediul cooperativelor de consum de
demnitate de sine, acel respect şi devotament pentru
genul „Prăvăliei Româneşti” conduse de profesorul
libertate cărora nimic nu va mai putea rezista”35.
Leonida Bodnărescu, s-au deschis filiale ale cooperaţiei
Deocamdată, istoria veche şi cea extrem de în numeroase sate, unde uceniceau tineri români. De
recentă ne arată cum deznaţionalizarea şi mizeria asemenea, mai mulţi băieţi din sate au fost ajutaţi de
morală, socială şi culturală merg mână în mână. aceleaşi asociaţii să intre ucenici la meşteri şi negustori
români din Cernăuţi. Asociaţiile studenţeşti şi liderii
românilor cernăuţeni au organizat şi un internat
Note: „îndestulător pentru găzduirea şi ospătarea a treizeci de
1. Victor Neumann, Neam, popor sau naţiune? băieţi de la meserii şi prăvălii” (p. 118). Breslaşii români
Despre identităţile politice europene (Bucureşti: Rao, (zidari, cărămidari, dulgheri, cioplitori în piatră) erau,
2015, ediţia a III-a), 101. conform lui Liţu, „mai toţi analfabeţi, fiindcă în şcolile
2. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 101-2. primare toate obiectele se predau în limba nemţească şi
3. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 105. învăţătorii sunt străini şi fără nicio pregătire tehnică”.
4. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 106. Mai mult încă, meşteşugarii nemţi luau mai ales ucenici
5. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 107. din neamul lor, primăvara, „până la începutul verii, când
”Acolo unde limba, etnografia, geografia, onomastica şi lucrul e mai bine plătit, iar vara iau români şi toamna le
religia furnizează principalele repere în identificarea dau drumul, aşa că toamna şi iarna aceştia trebuie să
apartenenţei naţionale, acolo diferenţialismul este la el plece în altă parte şi de multe ori rămân fără lucru”. Liţu
acasă ca în perioada romantică în care a debutat” constata amar că: „Pe români îi iau şi-i lasă când vreau
(Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 120). şi fără să le deie măcar un atestat de lucru. Tot meşterii
6. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 107. străini fixează şi plata. Pe români îi plătesc cu zece bani
7. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 108. până la două coroane. Camera de comerţ şi meserii din
8. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 109. Cernăuţi, care capătă ajutoare băneşti de la stat şi din
9. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 113. partea ţării şi ai cărei conducători şi funcţionari sunt cu
10. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 115. toţii străini, sprijinesc numai pe meşterii şi negustorii
11. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 117. străini” (p. 119). După cum anunţa un alt corespondent
12. Neumann, Neam, popor sau naţiune?, 122-23. în 1912, alarmaţi de progresele meseriaşilor români din
13. Lucrarea a fost scrisă în anul 2000-2001, ”atunci Ardeal, breslaşii nemţi adunaţi la congresul lor la
când autorul a fost bursier Fulbright al Departamentului Sighişoara hotărâseră excluderea românilor de la
de Stat al SUA” (Neumann, Neam, popor sau naţiune?, ucenicie, „de teamă că românii să nu-i prepondereze şi
5). astfel să nu-i nimicească în interesul lor naţional şi
14. Iată ce arătam în articolul „Kanonenfutter sau ce social” (p. 704). În acest context, a trebuit ca statul
devin românii când nu sunt primejdioşi”, recenzie a român să acorde burse tinerilor bucovineni pentru a veni
volumului, editat de Liviu Papuc şi Olga Iordache, şi a deprinde arte şi meserii la şcolile din Iaşi şi
Deceniul limpezirii 1906-1916. Bucovina sub lupa Bucureşti (p. 119-120, 695)”. Agenţii Ministerului de
Neamului Românesc a lui Nicolae Iorga (Iaşi: Interne de la Viena notau în 1913 că bucovinenii îşi
TipoMoldova, 2015): „Românilor le era, de asemenea, trimiteu copiii la şcolile de meserii din Iaşi şi Bucureşti,
greu să devină meseriaşi deoarece breslele de meseriaşi „care se situează la un nivel înalt” şi unde copiii ”îşi
români existente în Bucovina la momentul anexării ei de însuşesc idei ce nu sunt nicidecum favorabile statului
către Austria fuseseră desfiinţate de guvernul de la austriac” (Cornelia Bodea, Radu Ştefan Vergatti, editori,
Viena în 1848 şi atunci, după cum nota Vasile Liţu într- Nicolae Iorga în arhivele vieneze şi ale Siguranţei
un articol din 1908, „meseriaşii şi negustorii români au regale (1903-1914), Bucureşti: Mica Valahie, 2012,
rămas fără nicio ocrotire şi sprijin din partea nimănui şi 238).

CONVORBIRI LITERARE 151


15. Pentru cauzele politice ale lentului proces de iorghist. Vezi Sever Dan, „Iorga şi iorghiştii”, în G.
erodare al acestei loialităţi, vezi Liviu Maior, Habsburgi Bogdan Duică, ed., Lui Nicolae Iorga, omagiu (Craiova:
şi români. De la loialitatea dinastică la identitate Ramuri, 1921), 111-12.
naţională (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2006), 59- 27. Ion Rusu Abrudeanu scria că Dan făcea parte din
73. „cohorta canonicilor de la Blaj” (alături de Vaida
16. Ca autor al „Replica la Răspunsul studenţilor Voievod, Maniu, Şt. Cicio-Pop) care i-au copleşit pe
maghiari. Memoriul studenţilor din România” (1893), preoţii Vasile şi Constantin Lucaciu şi au militat pentru
Aurel C. Popovici a fost condamnat de autorităţile mag- autonomia Ardealului. Vezi Abrudeanu, Păcatele
hiare la patru ani de închisoare şi 500 de florini amendă Ardealului faţă de sufetul Vechiului Regat. Fapte,
„pentru aţâţare la ură contra unei naţionalităţi”. documente, facsimile (Bucureşti: Cartea Românească,
Popovici a fugit în România, unde a ajuns unul dintre 1930), 369-70.
colaboratorii de frunte ai Convorbirilor literare şi direc- 28. Alexandru Marghiloman, Note politice 1897-
tor la Sămănătorul (1908-1909). 1924 (Bucureşti: Editura Institutului de Arte Grafice
17. Bodea, Vergatti, editori, Nicolae Iorga în „Eminescu” S.A., 1927), vol. 5: 172); N. Iorga, Memorii
arhivele vieneze şi ale Siguranţei regale (1903-1914, (Bucureşti: Naţionala S. Ciornei, s.a.), vol. 3: 17, 19, 51,
239. 147, 171, 220, 239, 254-56, 280, 308; N. Iorga, Istoria
18. „Vedem deci că Bucovina cu cei aproape 800 unei legende: Iuliu Maniu (Vălenii de Munte: Datina
000 de locuitori ai ei, are şcoli multe, poate chiar prea Românească, 1934), 35.
multe. Desigur prea multe nemţeşti pentru cei cam 65 29. Almanah Argus 1923, 64.
000 nemţi, prea multe ruteneşti pentru cei cam 300 000 30. Monitorul Oficial 15 februarie 1944, 1006.
(!) ruteni, însă prea puţine şcoli primare pentru cei cam 31. Monitorul Oficial 9 februarie 1945, 918.
280 000 români, care de şcoli medii româneşti sunt 32. Calendarul plugarilor 1929 (Bucureşti: Cartea
lipsiţi cu desăvârşire!”, scria în 1915 Aurel Morariu, în Românească), 16.
Bucovina 1774-1914, ed. Nicolae Cârlan (Suceava: 33. „Când a fost adus Aurelian Bentoiu de la
LIDANA, 2012), 83. Bucureşti, bolnav, cu duba căilor ferate, în gara Sighet
19. Emilian Sluşanschi, ”Din justiţia Austriei. aştepta directorul şi cu câţiva gardieni ca să-l ia în
Folosirea limbii germane în Bucovina”, Adevărul, an primire. Bentoiu a arătat că, în starea de boală în care se
XXVIII, nr. 10315, 27 noiembrie 1915, p. 1 (republicat găseşte, nu-şi poate duce tot bagajul: avea un sac greu şi
în Emilian Sluşanschi, Articole, amintiri, mărturii, ed. un alt pachet destul de voluminos. ’Da ce, vrei să ţi-l duc
Liviu Papuc, Iaşi: TipoMoldova, 2011, 253-56). eu?’ i-a răspuns Vasile Ciolpan şi i-a şi tras două palme.
20. Ioan Bolovan, Primul Război Mondial şi […] Altă dată, la o percheziţie, a găsit asupra lui
realităţile demografice din Transilvania. Familie, Sever Dan o cruce, făcută din două bucăţi de lemn. ‘Ce
moralitate şi raporturi de gen (Cluj-Napoca: Editura e asta, mă?’, i-a strigat directorul furios şi l-a lovit cu
Şcoala Ardeleană, 2015), 47-50. crucea peste cap; după aceea, a rupt-o în bucăţi şi a zvâr-
21. Ion Clopoţel, Al. Papiu Ilarianu în faţa lit-o pe jos” (Andrea Dobeş, „Vasile Ciolpan, coman-
problemelor româneşti contemporane (Alba Iulia, dantul închisorii”,
Editura Alba, 1939), 58. http://www.gazetademaramures.ro/vasile-ciolpan-
22. Fiind fabricată pe scară industrială, „expertiza” e comandantul-inchisorii-12896).
fie oferită contra cost celui care plăteşte mai mult, fie 34. N.P. Guran, Principiul naţionalităţilor (Craiova:
reprezintă rezultatul unei anumite investiţii. Industria Tipolitografia Naţională Ralian Samitca, 1885), 42-43.
expertizei are, ca orice altă industrie, nevoie de investiţii 35. Guran, Principiul naţionalităţilor, 8.
pentru retehnologizare, marketing şi piaţă de desfacere.
23. Leo Kuper, „On the Theme ’Black is Beautiful’”
în Leo Kuper, Race, Class and Power: Ideology and
Revolutionary Change in Plural Societies (London:
Duckworth, 1974), p. 84.
24. Daniel P. Kunene, „Deculturation – the African
writer’s response”, Africa Today, 15:4 (1968), 19-24,
19.
25. Kuper, Race, Class and Power, p. 89-90.
26. Sever Dan mărturisea că, în perioada în care
publicase „Scrisorile prieteneşti” devenise, fără să vrea,

152 CONVORBIRI LITERARE


REFLECŢII ASUPRA RELAŢIEI
DINTRE TEOLOGIE ŞI FILOSOFIE
(I)
Dan TOMULEÞ

Problema raportului dintre filosofie şi teologie nu obiectualiste, întemeiată pe ideea discontinuităţii,


se poate pune decît într-un spaţiu cultural în care mai degrabă decît pe cea a continuităţii lucrurilor.
disciplinele umaniste au statut de ştiinţe După cum putem vedea în fizica şi metafizica
independente de condiţia paideică a fiinţei umane aristotelică, în care se decantează genial acest fel de
care le profesează. După cum bine se ştie, un astfel de a privi lucrurile, realitatea a fost şi este considerată o
spaţiu cultural este cel european, în care preocupările colecţie de entităţi relativ autonome, care participă
intelectuale şi spirituale ale omului sînt considerate interactiv la fluxul devenirii. Pentru a dezvolta
realităţi ideatice independente de fiinţa care le-a dat tehnologie, universul trebuie privit, fără îndoială,
naştere şi de particularităţile formative ale acesteia. într-o manieră corespunzătoare.
Cu alte cuvinte, numai dacă filosofia şi teologia sînt Aspectul mai puţin vesel al acestei mentalităţi
discipline academice, putem pune problema ţine de faptul că omul s-a considerat pe sine însuşi o
raportului dintre ele. în cazul în care sînt înţelese ca parte ca oarecare alta a acestei realităţi relativ
instrumente paideice, interesul pentru problema discrete; s-a văzut pe sine ca pe un obiect printre alte
relaţiei acestora scade, iar limita care le-ar putea obiecte, scăpînd din vedere sau considerînd filosofic
separa devine imperceptibilă. Chiar în situaţia în care şi practic neimportant faptul că el însuşi ar putea fi
le considerăm discipline academice, existenţa unei altceva. Obiectualizarea omului a condus la
distincţii nete este greu de susţinut, cu excepţia confundarea statutului epistemologic al disciplinelor
cazului în care ne referim la domeniul lor aplicativ. umane cu statutul epistemologic al disciplinelor
Materialul care urmează îşi propune să exploreze reale, conceptualismul şi obiectualismul acestora din
sensurile acestor afirmaţii şi cîteva dintre motivele urmă acaparînd aproape în întregime domeniul celor
care, eventual, le justifică. dintîi. Mai aproape de subiectul nostru, teologia şi
Autonomizarea disciplinelor, ca realităţi ideatice filosofia au fost gîndite după modelul ştiinţelor
de sine stătătoare, constituie un aspect important al naturii sau, cel puţin, au existat tendinţe puternice în
geniului, dar şi al tragediei, culturii europene. sensul acesta. Fără îndoială, au fost şi mai sînt încă
Pornind de la preocupări şi probleme de ordin excepţii remarcabile de la această regulă, cu
practic, gîndirea bătrînului continent şi-a transferat precădere în teologia şi gîndirea răsăriteană, însă
interesele cognitive într-un spaţiu conceptual în care lucrul acesta nu invalidează afirmaţiile făcute, dacă
problemele şi soluţiile compun sisteme relativ luăm în considerare întregul spaţiu cultural european
autonome de idei, administrate de o logică proprie. sau de sorginte europeană. în general, europeanul şi
Luîndu-se ca reper central matematica, s-a născut în descendenţii săi au dezvoltat o cultură extrovertită,
felul acesta domeniul teoreticului, care şi-a accentuat privindu-se din exterior chiar pe ei înşişi.
treptat independenţa, devenind aproape un scop în Pe fundalul acestor lucruri, aşadar, trebuie să ne
sine. Fără îndoială, autonomizarea instrumentului întrebăm, mai întîi, dacă teologia şi filosofia, a căror
teoretic a contribuit la conservarea şi perfecţionarea relaţie dorim să o cunoaştem, sînt luate ca
sa de-a lungul vremii, fapt care a pus în mîinile instrumente paideice sau ca discipline teoretice
europenilor unealta tehnologiei sistematice, construite după modelul ştiinţelor. Răspunsul la
civilizaţia europeană devenind astfel un centru al întrebarea privitoare la raportul dintre filosofie şi
puterii asupra naturii. Teoretizarea cunoaşterii a fost teologie depinde semnificativ de această decizie.
facilitată şi de existenţa unei mentalităţi şi filosofii Despre ce filosofie şi despre ce teologie este vorba?

CONVORBIRI LITERARE 153


Ne referim la două discipline academice sau la două chiar esenţa filosofiei, sau subordonată filosofiei, dar
căi spirituale? Să nu uităm că atît teologia, cît şi în niciun caz independentă de filosofie sau superioară
filosofia, există la amîndouă aceste niveluri. În acesteia. Iată de ce Aristotel ne propune o teologie
consecinţă, ar fi probabil interesant şi util să urmărim înţeleasă ca filosofie primă.5 Dumnezeu este
relaţia lor în ambele situaţii, încercînd totodată să considerat cauza primă şi dătătorul fiinţei, sursa
înţelegem şi raportul dintre nivelurile respective. determinării lucrurilor, motiv pentru care ştiinţa
Vom porni, aşadar, de la ideea larg răspîndită că despre Dumnezeu trebuie să joace rolul de matrice
filosofia şi teologia sînt două discipline academice integratoare a tuturor ştiinţelor particulare. Această
sau două ştiinţe, una a fiinţei ca fiinţă1, iar cealaltă, a soluţie este ingenioasă şi deosebit de importantă, dat
lui Dumnezeu.2 În aceste condiţii, problema relaţiei fiind faptul că recunoaşte valorii supreme adevărata
dintre ele se pune în termenii raportului dintre ei poziţie de organizatoare a unei culturi. Un rezultat
obiectele lor, dat fiind faptul că orice ştiinţă se mai puţin gustos pentru teologii de astăzi este faptul
defineşte mai ales prin obiectul pe care-l studiază.3 că între teologie şi filosofie nu se mai pot stabili
O astfel de viziune, de inspiraţie aristotelică, ne graniţe şi limite clare. Dumnezeu este, în aceeaşi
propune să înţelegem filosofia ca pe o mamă a tuturor măsură, obiectul sau un obiect al filosofiei şi al
ştiinţelor, ca pe o matrice în sînul căreia toate teologiei. În consecinţă, dacă încercăm să distingem
celelalte discipline îşi găsesc locul şi îşi află între cele două discipline academice, folosind
semnificaţia lor ultimă. Dacă fiinţa este tot ceea ce criteriul obiectului lor, ne vom lovi de acest fapt
există şi fiecare ştiinţă particulară se ocupă de o parte incontestabil.
sau de un aspect al fiinţei, filosofiei nu-i mai rămîne Perspectiva descrisă mai sus suferă însă de
decît sarcina de a se ocupa de fiinţă ca fiinţă, jucînd neajunsul semnificativ al obiectivizării lui
astfel un rol integrator faţă de cunoaşterea ştiinţifică Dumnezeu, care este gîndit în termenii substanţei, în
particulară. Această perspectivă asupra filosofiei îi sensul aristotelic al termenului. Problemele pe care le
acordă rolul epistemologic suprem, conferindu-i creează acest fapt sînt, în esenţă, două. Dumnezeu
funcţia de ştiinţă a totalităţii. Într-un astfel de context, devine o realitate exterioară omului şi, în al doilea
este cu totul nelegitim să despărţim subiectul fiinţei rînd, e gîndit cu instrumente intelectuale
de tema totalităţii, pentru că transformăm implicit împrumutate din ştiinţa obiectelor. Fiinţa supremă
filosofia într-o disciplină particulară care ar avea ca este considerată o entitate de sine stătătoare, un
obiect fiinţa, lăsînd vacant postul de disciplină a obiect printre celelalte obiecte, fiind astfel limitată la
totalităţii. Ceva de genul acesta a încercat să facă şi de către statutul său obiectual. Orice entitate
Heidegger în Fiinţă şi timp – după cum bine observă determinată comportă însă limitări specifice, fapt
Lacoste4 – atunci cînd a limitat filosofia la studiul care o face inadecvată pentru statutul de origine a
fiinţei, neglijînd complet alte subiecte care au oricărei obiectualităţi şi o introduce, din multe puncte
aparţinut tradiţional filosofiei, cum ar fi Dumnezeu, de vedere, în categoria făpturilor determinate. Despre
de exemplu, fapt care l-a obligat să construiască doar Dumnezeu, se poate acum specula liber, afirmîndu-se
o antropologie a omului înspăimîntat de moarte. ce poate şi ce nu poate să facă, ce poate sau nu poate
Filosofia ca ştiinţă a fiinţei ca fiinţă trebuie să fie şi o să cunoască, etc., ca şi cum originea absolută se
disciplină a fiinţei ca totalitate sau, dacă nu, trebuie spune condiţionărilor pe care ea însăşi le impune,
să lase subiectul fiinţei în seama ontologiei, una incapabilă să le depăşească. Există biblioteci întregi
dintre ramurile sale, păstrînd pentru sine subiectul de volume teologice care ne explică ce poate şi ce nu
totalităţii. Filosofia nu poate abandona statutul de poate Dumnezeu. Consider că astfel de teologii sînt
ştiinţă a totalităţii, fără a se priva de natura ei uşor infantile şi că nu înţeleg, de fapt, despre ce este
specifică. vorba. Mai mult, teologia Dumnezeului obiectualizat,
În aceste împrejurări, teologia are două limitat şi creaturizat poate să fie şi a fost supusă unor
posibilităţi: fie să se confunde cu filosofia primă, ca critici legitime, care i-au scos în evidenţă
ştiinţă a fiinţei ca fiinţă, considerîndu-l pe Dumnezeu contradicţiile şi tensiunile interioare tocmai pe linia
identic cu această fiinţă, fie să devină o ştiinţă acestei abordări a realităţii absolute cu mijloacele
particulară, interesată de un obiect specific, adică, de intelectuale specifice abordării unei realităţi relative.
Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ea poate să fie filosofie, Un astfel de teism prost-înţeles nu este cu totul străin

154 CONVORBIRI LITERARE


de emergenţa ateismului, deoarece ne propune un inatacabilă, dat fiind faptul că are ca premisă însăşi
Dumnezeu criticabil şi uneori chiar ridicol. cunoaşterea divină, aşa cum ne învaţă Toma din
Celălalt dezavantaj al Dumnezeului obiectivizat Aquino.8
este exterioritatea lui funciară, în raport cu fiinţa O astfel de abordare păcătuieşte însă prin faptul
umană. Dumnezeul obiect este un individ cu care se că încearcă să definească teologia nu prin obiectul de
pot întreţine relaţii exterioare de ordin juridic, care se interesează, ci prin sursa de unde îşi ia
contractual, de putere sau chiar afective, însă nu se informaţia. Într-adevăr, revelaţia poate furniza
pot întreţine relaţii fiinţiale. Cu un astfel de informaţii suplimentare, lucruri pe care omul lăsat în
Dumnezeu nu te poţi unii şi el nu va deveni niciodată seama propriilor sale resurse nu le-ar putea accesa.
o parte importantă, chiar esenţială, a propriei noastre Originea şi calitatea acestei informaţii nu justifică
fiinţe. Dumnezeul obiect îl abandonează pe om în însă întemeierea unei noi discipline, odată ce am
singurătatea propriei sale fiinţări umane, viaţa de stabilit că o disciplină se defineşte prin obiectul ei.
credinţă reducîndu-se la activităţi şi exerciţii Achiziţionarea de informaţii suplimentare şi de
exterioare sau, în cel mai bun caz, la un eticism sec şi calitate superioară este, fără îndoială, de dorit, însă
adesea frustrant, după cum avea să constate această informaţie se adaugă ştiinţei despre
Kierkegaard.6 Credinţa devine fideism sau chiar Dumnezeu existente şi nu întemeiază o altă disciplină
superstiţie. În astfel de condiţii, viaţa de credinţă va despre Dumnezeu. Un studiu al revelaţiei devine
ascunde în esenţa ei o colosală înstrăinare de epistemic independent doar în cazul în care doreşte să
Dumnezeu şi sentimentul profund al unui abandon devină o ştiinţă a revelaţiei ca revelaţie, nu a lui
ontologic, fapt care pregăteşte fiinţa umană pentru Dumnezeu prin intermediul revelaţiei. Într-o astfel de
mentalitatea seculară. Dacă părintele îşi abandonează situaţie însă, se renunţă la Dumnezeu, ca obiect de
copilul, greu îi va fi copilului să nu-şi abandoneze studiu, preferîndu-se statutul epistemologic al unei
părintele. Iată, aşadar, originea divorţului pe care îl cercetări de ordin metodologic, pentru că a studia
constată teoria nitzscheană a morţii lui Dumnezeu. revelaţia înseamnă a cerceta acest mod specific în
Uciderea tatălui şi orfanizarea omului este precedată care oamenii pot obţine informaţii, indiferent pe ce
de obiectivizarea lui Dumnezeu. Dumnezeul temă. Cercetarea revelaţiei cu scopul de a afla lucruri
criticabil şi Dumnezeul străin sînt, în mare măsură, despre Dumnezeu ne păstrează în limitele vechii
consecinţe ale teologiei Dumnezeului obiect. discipline a teologiei, adică, al unei discipline care fie
S-a avansat, desigur, ideea că teologia filosofică se identifică cu filosofia, fie funcţionează ca o
sau înţeleasă ca parte a filosofiei nu este decît disciplină particulară aflată sub patronaj filosofic, în
teologia naturală, adică, acea cunoaştere despre cazul în care Dumnezeu este gîndit ca altceva decît ca
Dumnezeu la care se poate ajunge prin eforturi pur origine primă.
omeneşti. Pe lîngă această teologie mai există însă şi
o teologie revelată, care nu se întemeiază pe
observaţiile făcute de om asupra naturii şi conştiinţei, Note:
ci are la bază formule şi expresii primite, mai mult 1. Aristotel, Metafizica. IV.1 (1003a), trad. Bezdechi,
sau mai puţin direct, de la Dumnezeu însuşi. 7 Ed. IRI, Bucureşti, 1996, p.117.
Cercetarea revelaţiei, aşadar, ne pune în legătură cu 2. Toma din Aquino, Summa Theologica, Partea I, (Q.1,
lucruri privitoare la Dumnezeu, pe care raţiunea A.7), Ed. Benziger Brothers, Inc., New York, 1946, pp. 4-
5.
umană nu le poate afla prin ea însăşi. În consecinţă,
3. Aristotel, Metafizica, IV.1 (1003a), p.118.
ni se spune, dacă vrem să aflăm unde se găseşte 4. Jean-Yves Lacoste, Fenomenalitatea lui Dumnezeu,
graniţa dintre filosofie şi teologie, nu trebuie să o trad. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2011, p. 133-34.
căutăm în raportul dintre filosofie şi teologia 5. Aristotel, Metafizica, VI.1 (1026a) p. 231.
naturală, ci în relaţia dintre filosofie şi teologia 6. Søren Kierkegaard, Either/Or Part II, trad. Hong,
revelată. Aşadar, pentru această nouă perspectivă, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1987, p. 50.
teologia propriu-zisă este cunoaştere revelată despre 7 Toma din Aquino, Summa Theologica, Partea I, (Q.1,
Dumnezeu, în timp ce teologia filosofică este A.1), p. 1.
cunoaştere nerevelată despre Dumnezeu. Mai mult, 8. Ibidem, (Q.1, A.5), p. 3.
pentru că vine de la Dumnezeu, teologia revelată este

CONVORBIRI LITERARE 155


INTELECTUALI ÎMBISERICIŢI
Dan PURIC
Acum mulţi ani, mica mea corabie, ce purta câteva pietre, pline şi ele de o tăcută tristeţe, ardea
prin lume o picătură de suflet românesc răsărită în mocnit un mic foc.
teatru, m-a adus pe ţărmul plin de taine al – Acela reprezintă spiritul lor neinvins şi nu
Australiei. Şi iată că într-o bună zi, am poposit şi are voie să se stingă niciodată! îmi şopti la ureche
în Cambera, capitală politică a ţării. Însoţit de un prietenul meu, simţind să-mi lămurească trista
bun prieten român, aflat de mult timp acolo, nelămurire ce mă cuprinsese.
admiram cu ochi de copil minunile acelui tărâm Era o zi frumoasă de vară în care totul părea
fermecat. Când deodată, în faţa mea, se înălţă o încremenit de căldură. Nicio boare de vânt nu se
clădire masivă de-o eleganţă rece şi sobră, ce simţea în aerul rămas singur, parcă şi el fără de
parcă te obliga s-o priveşti doar de la distanţă. respiraţie. Faţă în faţă, clădirea cea mare şi rece a
– Ce instituţie este aceasta? am întrebat curios. Parlamentului Australian, singură în orgoliul ei ca
– Este clădirea Parlamentului Australian! mi s- o piramidă egipteană în deşert, părăsită de oame-
a răspuns. ni şi de timp şi mica baracă săracă, improvizată
Şi nu ştiu de ce, în clipa aceea, o vagă nelini- din carton, cu focul mocnind în faţă-i, se priveau
şte îmi cotropi sufletul. Imensa construcţie din două lumi diferite. O tăcere ca un abis le des-
faţa mea semăna, ce-i drept mai stilizată, cu Casa părţea. Prăpastie tragică între om şi om, săpată de
Poporului de la noi. Dar tot acolo, în faţa impună- om!
toarei ei intrări, ce parcă îi spunea omului să se Şi de ce oare, după atâţia ani de uitare, brusc,
simtă mai mic şi neînsemnat, din iarba parcului se toate aceste imagini mi-au revenit în minte şi în
ridica o mică baracă de carton improvizată sărăcă- suflet citind cartea scrisă de domnul doctor
cios, cu o uşă deschisă ce abia se ţinea în balama- Mircea Gelu Buta, intitulată atât de paradoxal şi
le, invitându-te parcă, cu glas stins să pătrunzi de necrezut pentru vremurile pe care le trăim:
spre un gol de suferinţă şi de deznădejde umană. Intelectuali îmbisericiţi? O fi discreţia ei cu care
– Dar asta ce mai este? mi-am întrebat priete- îşi murmură trecutul, precum pâlpâirile agonice
nul, fiind cuprins de o totală nedumerire. ale tăciunilor din micul foc menit să alunge uita-
– Este protestul băştinaşilor aborigeni, care-şi rea? Sau poate contrastul izbitor dintre această
cer pământul înapoi, mi-a răspuns el cu un firesc carte şi lumea de azi, imensă, străină, agresivă şi
nebănuit de mine. atee, ce-i stă în faţă, precum clădirea aceea
Mă uitam cuprins de uimire, dar în acelaşi masivă, strivitoare de drept nativ, ce sfida mica
timp şi de o milă ce-mi străbătu tot sufletul la baracă de carton? Eu cred că toate acestea la un
biata baracă de carton, ce parcă se aşezase cu ulti- loc. Căci cartea aceasta, la fel ca şi micul foc nes-
mele-i puteri, în faţa imensei clădiri de beton şi tins, are menirea să alunge uitarea şi poate mai
sticlă, murmurându-şi ca o lumânare sfârşită mult decât atâta, să pună demnitatea trecutului la
dreptul la proprietatea şi sfânta ei demnitate. Apoi lucru. Citiţi-i paginile şi veţi vedea cum, rând pe
am văzut cum la câţiva metri în faţa acelei uşi rând, se aprind ca la suflarea unui Duh Sfânt,
deschise, spre infinita deznădejde, înconjurat de tăciunii dăinuirii noastre sufleteşti. O vibraţie tai-

156 CONVORBIRI LITERARE


nică de trăire creştină te învăluie tăcut, dând parcă şi timpurile actuale. Mai este posibilă astăzi cre-
inimii tale un alt ritm şi o altă vocaţie. Şi atunci, dinţa în Iisus Hristos? Şi iată că astăzi credinţa
din întuneric, tăciunii se aprind şi, rând pe rând, mai este posibilă, dar tancurile nu mai sunt. În
îşi strigă numele: Episcopul Nicolae Ivan, schimb, la orizont se arată o altă boală sufle-
Episcopul Nicolae Colan, Părintele Dumitru tească. Iar germenul patogen e invizibil. Dar tot
Stăniloae, Alice Voinescu, Patriarhul Iustinian, acum, doctorul Mircea Gelu Buta are curajul,
George Enescu, Ion Barbu. Lumini sufleteşti ale crescut din credinţă, să mărturisească public că
acestui neam ce se aprind pentru o clipă la tainica România nu va fi nicicând „altfel”, ci pururea
suflare a iubirii de Dumnezeu şi ţară. Măsura aceeaşi cu sine. Pesemne că aplecându-se peste
impecabilă a demnităţii româneşti, spiritul de focul acela mic şi suflând în el, ca să nu se stingă,
jertfă organic al acestui popor şi acea nobleţe cre- un tăciune s-a aprins pentru o clipă şi i-a şoptit:
ştină, pe care numai suferinţa în numele credinţei „Cum am mai fost şi cum se cade să fim tot-
i-a putut-o dărui ca un veşnic stigmat al iubirii deauna, suntem şi azi, cărturari şi ţărani, preoţi şi
dumnezeieşti. Sfântă frescă a unui popor tragic, credincioşi, împreunaţi în sfântă frăţie şi hotărâţi
biruit de istorie, dar nicicând de necredinţă. Căci să rămânem aşa în toate zilele vieţii. Asta e tăria
dincolo de scriitura în sine, se întrevede conştinţa noastră, că alta nu avem!”*
creştină a autorului, ce se apleacă spre icoana nea-
mului ca ciutura de lemn după apa curată şi rece a Notă:
fântânii, în plină secetă de Bărăgan. * Mărturisirea de credinţă făcută în primărava anului
Nepreţuite lumini de tărie şi de credinţă româ- 1941, în plină ocupare a Ardealului de Nord, de către tru-
pele maghiare în urma Dictatului de la Viena, de către
nească conţine cartea. „Sângele forte!” spunea Episcopul Nicolae Colan, al Vadului, Feleacului şi
undeva Victor Babeş. Acel sânge luat de la o spe- Clujului.
cie puternică şi injectat alteia slabe îi dăruie, în
final, acesteia din urmă forţa supravieţuirii şi cu Dr. Gelu Buta, Intelectuali îmbisericiţi, Editura
mult mai mult decât atât, acel scut împotriva bolii Anastasia.
numit imunitate. Căci asta face, în ultimă instanţă,
şi domnul doctor Buta cu minunata-i carte; o
miraculoasă şi atât de necesară transfuzie de
sânge forte românesc! Sfinţii şi bieţii martiri ai
acestui neam au avut şi au tăria aceasta de nebi-
ruit! Tainică şi negrăită împărtăşire este învecina-
rea cu ei… măcar pentru o clipă! Piscuri înalte ce
au putut cândva să sărute cerul!
Domnul doctor Buta provine la rându-i din
rasa superioară de doctori creştini, care-şi
puneau deopotrivă urechea pe cordul bolnavului,
dar şi pe inima ţării, ca să-i asculte bătăile de
viaţă, acele trepte neatinse de paşi către
Dumnezeu.
Ce arc de cerc peste timp este cartea aceasta!
Ce curcubeu în zarea creştină a neamului! Sunt 70
de ani de când în România ocupată de tancurile
sovietice se ridica neînfricată vocea curată şi
lămuritoare a marelui savant şi anatomist Grigore
T. Popa, care la Ateneul Român, în acel sinistru an
1947, ţinea conferinţa intitulată Morala creştină

CONVORBIRI LITERARE 157


CEL CARE NU SE AFLĂ
NICĂIERI
Arthur SUCIU

Dacă Pămîntul are echilibrul său, Sistemul Solar Faptul că nu este aşa dovedeşte cît valorează
are echilibrul său şi Universul întreg are echilibrul această libertate.
său, de ce nu pot avea şi eu echilibrul meu? Omul, pînă moare, tot are de explicat ceva.
Viaţa nu-i făcută ca s-o trăim, ci ca să ne A trăi înseamnă a trage de un tren cu dinţii.
îmbolnăvim de nervi. Ca să-mi recuceresc sufletul, după atîta timp,
Oamenii merg, se mişcă pe picioare în foarte mi-ar trebui mai multă imaginaţie, putere, dorinţă
multe feluri. Unii păşesc apăsat, cu privirea decît pentru a satisface o mie de femei.
semeaţă, alţii parcă au sub tălpi îngeri pe care se Golul se cască la nesfîrşit, clipă de clipă.
tem să nu-i atingă. Primii se situează prea jos pe Aşez deasupra mea pe chiar acest „deasupra” şi
scara umană, ultimii prea sus. Mersul cel mai încerc să mă prind de el, să-i iau locul.
potrivit pentru felul de a fi al omului este acela al lui Ador clipele cînd, ca un pui de raţă, rămîn în
Charlie Chaplin. urma lumii, rătăcitor într-o situaţie obiectivă...
Prea lucid pentru a învinge, prea fragil pentru a O dată ce ai văzut absurdul, nici un avans nu
găsi o scăpare... mai primeşti de la viaţă. Eşti condamnat să baţi
Este mai bine să cedăm capriciilor, oricît de mereu pasul pe loc.
vulgare, decît să ne conformăm logicii impecabile a Să nu vrei să ştii nimic înseamnă să te
sinuciderii. mulţumeşti cu Adevărul.
Între oameni nu se leagă cel mai adesea relaţii Îmi imaginez un om care, în timp ce doarme,
esenţiale, iar acest lucru îi chinuie, îl percep ca pe o este tăiat cu lama de cineva: bucăţică cu bucăţică.
nefericire. Cu toate acestea, ei continuă să trăiască Acest cineva este, de bună-seamă, o fiinţă absurdă
împreună, fără să schimbe nimic, şi nici nu concep şi crudă. (Să fie chiar Dumnezeu?) Cel adormit
că ar putea trăi altfel. simte că se întîmplă ceva cu el, căci are coşmaruri
Cine va recunoaşte cît de liniştitor este a-ţi lăsa groaznice. Se luptă cu monştrii prin somn, în timp
udul în momentele unei disperări atroce? ce pe aşternutul alb curg din el şiroaie de sînge.
Să mergi nu este important. Important e să zbori. Dacă s-ar trezi, acea fiinţă crudă i-ar reteza gîtul.
Să mori nu este important. Important e să înviezi. Dar el continuă să doarmă. Mai are încă forţa de a
Cînd simţi că înnebuneşti, dacă vrei să-ţi revii, visa.
spune-ţi că totul e poveste şi rîzi! Vădită incapacitate de a-mi trăi viaţa. Văd peste
În fiecare dimineaţă mă trezesc cu aceeaşi tot numai umbre. Ce infirmitate!
dorinţă de a lua totul de la capăt, de a distruge şi a Cine se mulţumeşte cu puţin stăpîneşte un
recrea Universul, de a nu lăsa nimic neatins de imperiu al disperării.
gîndirea mea atotstăpînitoare. Şi în fiecare seară Ca o plagă imemorială, stă prinsă îndărătul
găsesc lucrurile exact acolo unde erau şi văd că nu sufletului seriozitatea devastatoare. Aduce a
le-am mişcat nici măcar cu un deget. Realitate menire, dar nu-i decît un semn fals, o infinită
ingrată! Lucrurile sînt indiferente la dorinţele mele. ingratitudine divină...
Dacă soarta lumii ar depinde de libertatea Nu există nimic de natură a mă satisface pe
omului, Dumnezeu s-ar afla mereu în pericol. deplin. Îmi este cu neputinţă să sper că lucrurile se

158 CONVORBIRI LITERARE


vor îndrepta. loc fără să fie nicăieri. Undeva, printre cuvinte...
Locul meu: „Undeneundele” (Rilke). Acolo Înlăuntrul lor pînă unde se poate spera? Pînă
unde nu-i nimeni poate fi găsit cel care nu se află departe, poate, pînă unde nu se mai spune nimic, la
nicăieri. fel ca atunci cînd te afli, nu în miezul cuvintelor, ci
Ochii noştri sînt ca nişte bile albe de golf, lovite în mijlocul lor doar, urmărit de ele, de aceste lipitori
de o rază de lumină şi căzute întîmplător în orbite. hazlii şi fragile.
Din inerţie, tremură o clipă în gaură. Jucătorul Cine spune că nu dorim să ne distrugem?
neştiut vine apoi şi le ia, ca să le arunce în alte Sînt fiinţe pentru care putem să ridicăm munţii
orbite, mai goale. şi ele tot vor crede că mare lucru nu e de capul
M-am apropiat: erau paşii tăi pe drum, i-am nostru.
recunoscut peste firele de praf. Umbră căutătoare, N-am citit nimic mai cutremurător decît aceste
mi-era de ajuns să calc urmele simple şi puţin şterse cuvinte ale lui Pascal: „Nu sper nimic de la lume, nu
de trecut şi de alte umbre, trecînd grăbite, pentru ca învăţ nimic, nu vreau nimic; n-am nevoie, prin
pe veci înstrăinaţii paşi să mă locuiască, iar graţia Domnului, nici de binele, nici de autoritatea
amintirea lor nesigură, călcată în picioare, ca-ntr-un nimănui”.
prezent ivit pentru a doua oară şi rămas, să-şi O societate de oameni curioşi... O, utopie a
resoarbă în mine fiinţa pierdută. utopiilor! Aşa ceva e greu şi să-ţi imaginezi! Nimic
Am nevoie de dinţii mei ca să strîng din ei. Am nu se risipeşte mai repede ca ispita fiinţei. Dăm
nevoie de gura mea ca să ţip. De picioare ca că tîrcoale o clipă-două, crezînd că vom găsi ceva
alerg, de mîini ca să strîng la piept, de mintea mea interesant; dar ceea ce vedem ne înspăimîntă şi
ca să rezist pînă la capăt. atunci întoarcem spatele, uitînd că am fost seduşi
Pe mine, care sînt destul de singur, mă iubeşte cîndva de fiinţă.
puţină lume. Dar pe Dumnezeu, singur în mod Realitatea nu are nici o valoare. Aşa se explică
absolut, oare îl iubeşte cineva? existenţa ierarhiei valorilor. Dacă realitatea ar avea
Închipuiţi-vă un Shakespeare locuind într-o o valoare, valoarea ar fi realitate. Aşa, este simplă
garsonieră, la ultimul etaj al unui bloc de cartier valoare. Şi realitatea este simplă realitate.
muncitoresc. Să-l fi invadat gîndacii, în nări să-i fi Pe acoperişul plin de zăpadă stau, înfrigurate,
intrat mirosul vecinilor, să-l fi bătut soarele-n cap ciori. Ce condiţie, condiţia de cioară! N-aş vrea să
toată ziua. L-ar mai fi dat pe Hamlet? Poate că da, fiu în locul lor. Mă bucur că sînt om. Cioara stă pe
căci ni-l putem imagina pe chinuitul prinţ meditînd casă, eu sînt înlăuntrul ei.
într-o garsonieră. Nu, însă, şi pe Ofelia, a cărei Te miri să vezi o piatră lîngă o altă piatră, o
puritate se potriveşte numai cu generozitatea unui plantă lîngă o altă plantă, două animale unul lîngă
castel. celălalt, doi oameni. Te miri şi mai tare văzînd o
Unde sînt? Încă pe bancă, şi mă ridic. Dar cum: piatră lîngă o plantă, o plantă lîngă un animal, un
nepăsător, deprimat, vioi, plictisit?... Asemenea animal alături de un om. Cum se face că toate
gînduri dovedesc că pînă şi în angoasă jucăm teatru. acestea ţin laolaltă, ba chiar depind unul de celălalt?
Să vezi totul în lumina cadavrului care vei fi! Cu stranie jubilaţie mă îndreptam către acele
Cel ce nu simte „aerul” morţii ar trebui să-şi pună o ţinuturi înfricoşătoare, din care îmi era imposibil să
lumînare la căpătîi şi să încerce a-i înţelege mirosul. ştiu dacă mă voi mai întoarce vreodată!
Oridecîteori ni se întîmplă ceva inexplicabil, Mi-am început viaţa sub auspiciile unei tristeţi
dăm bănuitori din cap, mai mult descumpăniţi decît insuportabile. La eşecul care se prefigurează,
bănuitori. aceasta – cred – îmi este singura scuză.
Lucrurile, tot mai adesea, capătă înfăţişarea unor Imaginaţi-vă că cineva deţine acest secret
deşeuri imemoriale. Paşii mă poartă în afara lor. De extraordinar, această putere secretă de a-şi retrăi
acolo, de departe, te strig. Mă auzi? trecutul, dar nu în imaginaţie, selectiv nostalgic, ca
Cuvintele, de unde vin? Şi încotro se duc? Aşa şi cum din fiinţa ce-a fost nu ar exista decît cel mult
întunecate... Ce urmăresc ele? Le-am suspectat atîta clipele fericite. Ci, o fiinţă pentru care Timpul s-ar
timp; nu le poţi atinge, deşi sunt: le auzi, le vezi. Au încumeta la imposibila concesie de a-i oferi timpul

CONVORBIRI LITERARE 159


înapoi cu totul. Ce-ar putea să ne spună un avea de la maică-sa, care nu ştiu cine era. Îmi
asemenea om? Ar vorbi, probabil, cu glasul tăcerii. spuneam: „Are cearcănele mele.”
Închipuiţi-vă, de asemenea, că un om a murit. Viaţa Biografia ca nescăpare... Trecutul ca închisoare
în el s-a stins o dată pentru totdeauna. Nimeni nu se a viitorului...
gîndeşte la altceva decît că el a devenit un cadavru. Nu ne putem reîntoarce în locul părăsit cîndva.
Orice cadavru este îngropat. Dar, într-o bună zi, El nu mai este cel care era, iar noi, în căutarea
aşa, pe nepregătite, omul acesta se întoarce din chipului pierdut, dăm chip altuia.
moartea lui înapoi la viaţă, printre cei care i-au Primul lucru de care se leapădă suferinţa este
aşezat trupul în ţărînă şi începe să le vorbească. Ce candoarea. A suferi peste măsură înseamnă a fi un
credeţi că ar putea să le spună pentru ca aceştia să- om mizerabil.
l înţeleagă? Ar trebui, probabil, să vorbească cu Nu e obligatoriu să fie noapte pentru a vedea
glasul tăcerii. A vorbi cu glasul tăcerii… Ce lucrurile fără umbră şi fără contur.
înseamnă acest lucru? Înseamnă, propriu-zis, a nu De ce nu sînt mai strălucitor decît Soarele? De
spune omeneşte nimic sau cel mult a rosti în dodii ce imaginaţia mea nu-i mai bogată decît a Naturii?
cîteva cuvinte. Căci limba omului nu e făcută De ce prin venele mele nu curg fluvii de sînge? De
pentru a povesti întâmplări extraordinare... ce inima Universului nu bate în pieptul meu?
Boala ne ia plăcerea de a trăi. Ea îi face pe Aceste vieţi le imită pe cele de dinaintea lor. Nu
bătrîni să privească moartea cu oarecare speranţă. e un comic de situaţie, ci de istorie.
Dacă trupul nu le-ar fi obosit şi suferind, dacă Când revăd fotografiile părinţilor mei din
mintea nu le-ar fi uzată, moartea li s-ar părea o vremea tinereţii lor, îmi dau seama că atunci a fost
tragedie, aşa cum este întotdeauna moartea unui un bun moment ca să mă facă pe mine. Sunt
tînăr. Pentru că organismul tînăr nu oferă condiţii luminoşi, frumoşi, fericiţi! Auzindu-i pe alţii
favorizante pentru moarte decît prin accident. Dar, lăudîndu-se cu ascendenţa lor nobilă, nu pot să nu
la un bătrîn, sfîrşitul vieţii vine ca o consecinţă a menționez, în apărarea mea, acele fotografii.
degradării generale a corpului şi, de aceea, Dacă ne-am putea vindeca de boala de a explica
absurditatea lui sare mai puţin în ochi. Şi atunci totul, am ști câte lucruri sunt rodul întîmplării.
cînd boala, ajunsă la apogeu, face viaţa Reziduurile vieţii, partea ei penibilă... Cînd ne
insuportabilă, moartea ajunge să fie dorită la fel de inventăm autobiografia, acesta e primul lucru pe
mult cum altădată era dorită viaţa. Pe de altă parte, care uităm să-l menţionăm.
s-ar putea spune că nu moartea e o consecinţă a Cu cît străbat oraşele, ţările, continentele,
bolii, ci invers, condiţia de muritor a omului dimensiunile acestei lumi se micşorează, iar în mine
determină apariţia ei. În acest caz, boala nu e mai creşte singurătatea şi uimirea. Aspir să-mi însuşesc
mult decît un instrument al morţii, o insinuare a discreţia din declinul unei frunze şi transparenţa cu
morţii în viaţă şi o anticipare a ei. Ce importanţă care soarele îşi împrăştie tristeţea la apus. În mersul
are, atunci, cînd mori şi cum mori, prin boală sau meu nu reuşesc să mă prind de nici un lucru, toate
prin accident, dacă moartea este inclusă în părîndu-mi-se depărtate şi avînd o ordine de
coordonatele tale ca o necesitate? Atunci moartea neînţeles. Tot ce există, fiind în afară cu totul, este
trebuie să pară la fel de absurdă pentru un tînăr şi sufletul meu. Încerc de aceea să mă proiectez în
pentru un bătrîn, dacă nu cumva, din necesitatea ei, existenţa cea mai precară: surîsul, şi să-mi fac din el
se naşte pentru tine o altă viaţă, neştiută. lăcaş, univers.
Omul e de la natură greşit intenţionat şi nu
încetează să rămână astfel decât prin cine ştie ce (Fragmente, 1993-2002)
rătăcire miraculoasă.
În mijlocul unui coşmar, stăteam întins pe un
pat, iar lîngă mine: un prunc. Eu ştiam că este
copilul meu, doar că asemănarea cu mine îl urîţea.
În el vedeam toată deprimarea, despărţind cu o
precizie maximă ceea ce luase de la mine şi ceea ce

160 CONVORBIRI LITERARE


ÎN MARGINEA
ONTOLOGIEI LUI NOICA
Ovidiu PECICAN

Într-o scrisoare din 24 iulie 1975 către Mircea Deja în 27 aprilie 1979, Edgar Papu îşi ţinea la
Eliade, Noica îi preciza savantului din Chicago: curent prietenul savant de peste ocean cu faptul că
„...Închei deocamdată etapa românească şi mă Noica: „este foarte ocupat cu finisarea şi
concentrez asupra încercării mele de metafizică. În publicarea Ontologiei şi Logicii lui”4. În acest
fond, ce vreau este o metafizică a profanului cu moment se ştia deci cu precizie că volumul la care
ridicarea acestuia la sacru (subl. O. P.)”1. În plin lucra filosoful de la Păltiniş era Ontologia, nu
comunism ateu, sub dominaţia marxismului Metafizica, aşa cum păruse că intenţiona să scrie,
obligatoriu, Noica declara deschis că lucrează la o cu patru ani înainte, pe cînd îi dăduse de ştire lui
metafizică, şi încă la una idealistă, prin care să Eliade despre proiect. Dar pentru gînditorul de la
surprindă înălţarea profanului la sacru. Cei doi Păltiniş, „...într-o filosofie adevărată, sau gîndită
termeni sînt din recuzita istoricului şi pînă la capăt, nu există discipline”5. Cu alte
fenomenologului religiilor – Eliade scrisese Sacrul cuvinte, metafizică ori ontologie, era indiferent,
şi profanul (carte concepută în 1956) – şi Noica cîtă vreme sensul integrator şi total al viziunii se
poate fi suspectat aici că reformulează anume, în păstra nealterat.
context epistolar, proiectul, astfel încît să îl Desigur, Ontologia lui Noica poate fi înţeleasă
intereseze şi să îl omagieze implicit pe prietenul ca o metafizică, nefiind nicio contradicţie aici. Dar
căruia îi era destinată scrisoarea. Dar nu este, în cele din urmă, cartea – alcătuită, cum se ştie, din
totuşi, de crezut că din pură gentileţe, ca simplă două texte convergente, scrise în perioade diferite
captatio benevolentiae, gînditorul şi-ar fi de timp, la distanţă de cîteva decenii unul de altul6
subordonat gîndirea faţă de un maestru oarecare, – s-a întipărit în memoria culturală românească
altul decît sine însuşi. Noica socotea în mod expres sub desemnarea de Tratatul de ontologie.
o asemenea operaţiune drept o caracteristică a În epistola destinată lui Ion Ianoşi din
gîndirii de mîna a doua. După cum îi spunea el lui octombrie 1981, curînd după publicarea cărţii,
Ion Ianoşi, într-o scrisoare, cîţiva ani mai tîrziu, filosoful se referea la recenta apariţie, vorbind
„Dacă vă trebuie un patron, păstraţi-l pe acesta [= despre: „...Ontologia mea. Tabla de materii de la
pe Hegel – n. O. P.]. Dar îmi păreţi a fi din stirpea vol.[umul] II vă spune aproape totul despre ea.
celor care nu au nevoie de patron”2; ceea ce îi Puteţi deci s-o lăsaţi necitită acum. Aş fi fericit ca
părea salutar şi oportun, chiar dacă nu o sublinia în după 10 ani să vă intereseze, cînd veţi ajunge, ca
cuvinte desluşite. Nu degeaba îşi concepuse însăşi mine astăzi, la paginile D-[umnea]voastră”7.
cartea despre Goethe ca pe o despărţire, un divorţ... Aparent, Noica propunea un deceniu de moratoriu
Ce importanţă specială acorda Noica acestei pentru a-şi aştepta interlocutorul la ceasul cînd
cărţi se poate înţelege dintr-un alt fragment acesta ar fi dobîndit o maturitate similară cu a lui.
epistolar, de astă dată al lui Lucian Boz către Citite astăzi însă, aceste rînduri par să evidenţieze
acelaşi Eliade, desprins din contextul unui mesaj o conştiinţă a faptului că adevărata receptare a
trimis în 8 ianuarie 1982: „Constantin Noica... îmi Ontologiei nu putea debuta decît în posteritate. Se
anunţă iminenta trimitere a ultimei sale cărţi (şi ştie că acest gînd nu-i era deloc străin, căci îl
citez) «ce va fi un fel de lucrare a vieţii mele»”3. formula expres, la ceva timp după aceea: „...vă cer

CONVORBIRI LITERARE 161


îndurare, lăsaţi-mă cît mai mult deoparte: eu nu pot Sommer, R. Tomoiagă.
fi decît un autor postum, dacă [subl. C. N.] mi-e Și tot aşa, Noica lasă deoparte evidenţa că, în
dat să fiu...”8. Dar ceea ce voia şi nu putea să spună timp ce el însuşi se opinteşte să dea seama de un
direct, pesemne, era şi că zece ani mai tîrziu, gînd original, receptorul scrisorii rămîne, în
dictatura ideologică trebuind, după orice calcul continuare, prin cărţile pe care le scrie, un
rezonabil al vîrstei dictatorului, să se sfîrşească, comentator al originalităţii altora într-o ramă
discutarea cinstită şi aprofundată a ideilor sale s-ar condiţionată, şi ea, ideologic de sistemul
fi putut, în fine, produce. Sub raport contextual dictatorial existent; un glosator constrîns, deci, la
istoric, filosoful nici nu s-a înşelat. În octombrie paşi exegetici de o libertate de creaţie stingherită.
1991, dictatorul expirase – nu de moarte Construind obstinat şi din mers în corespondenţa
„naturală”, însă –, comunismul căzuse, iar lui cu Ion Ianoşi un spaţiu de libertate şi de
discutarea operei lui devenise liberă; ceea ce nu egalitate intelectuală, Noica reconstituie – nu fără
înseamnă însă şi că exegeţii erau de-acum pregătiţi succes – ceea ce, în condiţiile date, sub
să ajungă la gîndul din Devenirea întru fiinţă. supraveghere poliţienească şi pornind chiar de la
Rămîne, totuşi, mirabil tipul de lectură poziţionarea extremă a partenerilor de dialog în
momentană pe care i-l propune autorul contextul dat (un membru al nomenklaturii cu
corespondentului său pentru clipa istorică dată, în funcţii de cenzor, de o parte, şi un filosof idealist
actualitatea acută, la prima întîlnire cu volumul: tolerat, de cealaltă), părea o imposibilitate
simpla „radiografiere” prin recursul la indicele obiectivă, el se adresează colegial, restaurînd
cărţii; instrumentul care îl putea orienta în sistemul ideala „republică a literelor”, potentatului cordial
conceptual al construcţiei, în reţeaua de noţiuni şi binevoitor, presupunînd o egalitate de principiu
puse în joc de construcţie şi, totodată, dădea o între ei. Noica îl legitimează pe Ianoşi ca filosof şi
imagine asupra recurenţei lor, a ocurenţelor înafara sistemului, dincolo de „cercul gînditorilor
acestora. marxişti agreaţi de regim” (unde se învecina cu
Noica vorbeşte cu Ion Ianoşi ca de la egal la Gulian, cu Radu Florian, cu Ludwig Grünberg ş.
egal, ca un filosof cu un alt filosof. El trece deci a.), acceptîndu-i calitatea de principiu şi calificarea
peste faptul că de bunăvoinţa celuilalt, aşezat într- filosofică – pe baza afinităţii comune faţă de Hegel
o poziţie de decizie înaltă, depindea destinul antum –, gest nu mai puţin spectacular decît neaşteptata
al operei lui. Lucrul a fost demonstrat deja în bunăvoinţă a unui nativ evreu, soldat fidel al
privinţa trimiterii la tipar a propriilor Poveşti Partidului Comunist, în raport cu fostul legionar şi
despre om – consemnat cu gratitudine chiar la mereu neschimbatul, în esenţă, filosof idealist
începuturile corespondenţei dintre cei doi, situaţie platoniciano-hegeliano-heideggerian. Lucrurile
reluată şi cu prilejul apariţiei Jurnalului de la care se cuvin observate nu se termină însă aici.
Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu, carte în care, de Căci, dacă se citeşte corpusul scrisorilor Noica –
fapt, tot el juca rolul viorii a-ntîia, a maestrului Ianoşi se poate observa cu relativă uşurinţă că,
spiritual celebrat acolo. Bunăvoinţa lui Ianoşi dincolo de retorica de mare politeţe şi
conta şi pentru situaţia de tolerat a lui Noica în complezenţă, aparent aproape onctuoasă a
contextul culturii oficiale, de partid şi de stat, a maestrului de la Păltiniş, raporturile se răstoarnă
României ceauşiste. Nu trebuie trecut prea în grabă foarte repede şi cel care distribuie rolurile, cel care
nici peste acest aspect secund, fiindcă a i se face dă verdictele şi cel care formulează încurajările
loc filosofului în şirul gînditorilor acceptaţi oficial, este Noica, nu Ianoşi9.
fie şi ca marginal nereprimat, era mirabil, iar În aceste condiţii, aparenta repliere pe poziţii
această mutaţie avusese loc deja prin includerea lui de mare modestie şi resemnare pe care o realizează
ca „voce” în Micul dicţionarul filosofic, ediţia a II- Noica atunci cînd îşi îndrumă adresantul către o
a, apărută la Ed. Politică (cea relevantă din punctul parcurgere a indicelui Ontologiei, lăsînd pentru un
de vedere ideologic şi din cel al cenzurii deceniu mai tîrziu citirea propriu-zisă a cărţii, se
momentului), în 1973, de către redactorii R. dovedeşte, de fapt, o indicaţie oarecum imperioasă

162 CONVORBIRI LITERARE


de lectură, un mod de a exprima oblic îndoială că loc. cit. p. 16. Scrisoarea nr [4].
în acel moment istoric de mare presiune ideologică 6. Este vorba despre partea întîi a cărţii, scrisă „în
omul regimului, fie şi animate de cele mai bune preajma lui 1980”, şi de partea a doua, Tratat de
sentimente şi gînduri, ar putea descifra corect şi ontologie, scrisă „în preajma lui 1950” – n. O.P.]. Cum
se vede, textul recent îl precedă, în structura cărţii, pe
corespunzător, adică nedeformant, gîndul
cel mai vechi, din motive de construcţie a sistemului.
autorului. Această poziţionare „rimează”, de altfel, 7. Ibidem, p. 17. Scrisoarea nr [6] din Bucureşti, 20
cu însăşi structura tratatului de ontologie, alcătuit octombrie 1981.
nu doar din două părţi autonome, ci chiar din două 8. Ibidem. Scrisoarea nr [10] din Sibiu, 31 ianuarie
manuscrise elaborate la distanţă de decenii unul de 1981.
celălalt. După cum autorul considera că putuse da 9. Ion Ianoşi a acceptat tacit această dinamică
naştere unei cărţi a cărei coerenţă şi unitate se „verticală” inversată, devenind curînd, destul de
compusese dintr-un efort creativ repartizat la neaşteptat, un exeget al lui C. Noica. În 1998 el publica
distanţă de decenii, tot astfel se poate presupune că volumul Constantin Noica – între construcţie şi
el socotea că şi lectura se poate repartiza în două expresie, Bucureşti, Editura Știinţifică. După cum
observă Sorin Lavric, „Măsurată în ani calendaristici,
momente diferite: unul iniţial de parcurgere a îndeletnicirea lui Ion Ianoşi cu filosofia lui Constantin
„sistemului nervos” – a aparatului conceptual – al Noica a numărat cîteva decenii, de n-ar fi să luăm în
cărţii, iar cel secund, de străbatere a textului seamă decît intervalul scurs între primele texte publicate
propriu-zis; în alte condiţii contextuale, însă. de profesor, cele de la începtutul anilor ‘80, şi prima
ediţie a cărţii de faţă, Constantin Noica. Între construcţie
şi expresie, apărută în 1998, la Editura Ştiinţifică”
Note: („Dorinţa lui Noica!, în România literară, 2006, nr. 43).
1. Mircea Handoca, „C. Noica în corespondenţă cu
M. Eliade”, în loc. cit. C. Noica către Mircea Eliade, 24
iulie 1975, Bucureşti.
Mircea Eliade însuşi încheiase – „deocamdată”!,
credea el – etapa românească a p