Lexigeneza (II)

1. Odată ce noţiunea a luat naştere la nivel mental, ea are dinainte un viitor gramatical.
2. Pentru a intra în compexul frazei, cuvîntul va trebui să suporte un tratament din partea
unor forme care îi ataşează determinări gramaticale: funcţie, gen, număr, persoană,
mod, timp etc. (forme cu caracter general).

„În timp ce cuvîntul nu oferă privirii decît semnificaţia sa originală, care nu-i aparţine
decît lui, cuvîntul care intră în frază trebuie să se producă sub condiţii bine cunoscute (de
funcţie, de gen, de număr, de aspect, de mod, de timp, de persoană etc.) care, pentru că sînt
extrapolabile unei multitudini de cuvinte diferite, nu sînt proprietatea cuvîntului considerat
şi, din această cauză, constituie pentru el condiţii generalizante, mai precis condiţii care
angajează cuvîntul într-o mişcare de generalizare”.

3. Mişcarea de generalizare nu este aceeaşi pentru toate limbile.

Schema mişcării de gramaticalizare a cuvîntului

(x=rădăcină; y= parte de vorbire; B=frază)

Explicaţie: „schema profundă” a gramaticalizării este reprezentată sub forma unui vector
care porneşte din planul particular A către planul general B, cele două planuri fiind separate de
un spaţiu limită ά. Momentul ά, situat la limita dintre „particular” şi „general”, este considerat
de G. Guillaume „momentl-cheie” al gramaticalizării. Atunci cînd acest „prag” este atins de
gîndire, „particularul” şi „generalul” se delimitează reciproc ca „spaţii” în care gîndirea poate
opera succesiv intercepţii constructive într-o dinamică subsecventă în care particularul poate
fi supus unui tratament de generalizare, iar apoi, odată limita ά depăşită, generalul poate
face el însuşi obiectul unui tratament de generalizare.

1
 Intercepţiile astfel operate conduc fie la reprezentarea particularizantă a unui particular
existent (x), fie generalizează generalul (y), fie, atunci cînd acţionează în spaţiul limită ά,
operează o generalizare a particularului.

4. În dependenţă de momentul de intercepţie, o limbă îşi determină aparteneţa la un anumit

tip structural.

(x) limbi cu radical (ά) limbi cu caractere (y) limbi flexionare

consonantic (semito-hamitice) (chineza) (indo-europene)
rădăcina consonantică lexigenza se opreşte în faţa noţiunea este tratată de
reprezintă „particularul pragului ά, care separă elementele formale ale
integrant”, expresie a unei particularul de general, şi, din morfologiei gramaticale
noţiuni difuzive cu o acest motiv, cuvîntul interne care conferă
extensiune semantică chinezesc nu conţine în cuvîntului aparenţele
nelimitată; substanţa sa vreo indicaţie generale susceptibile de a-l
vocalele reduc această morfologică; face să ocupe un loc într-una
extensiune precizînd în actul reprezentarea se menţine în din clasele „părţilor de
de discurs sensul noţiunii; cadrul raportului individ1 – discurs”,
univers, fără a-l putea
transcende către un individ2;
transcenderea se produce la
nivelul frazei;

(x) „De regulă, limbile care, în gramaticalitatea cuvîntului, rămîn la nivelul pragului x, iar
prin aceasta devin limbi cu rădăcină, sînt limbi care suspendă pentru un scurt moment –
momentul x – geneza lexicală a cuvîntului în inteiorul ei înseşi. Rădăcina consonantică
reprezintă notaţia unui cuvînt în stare de suspendare genetică. Expansiunea difuzivă,
„incompletitudinea” sensului rădăcinii sînt cu atît mai importante, cu cît oprirea suspensivă a
gîndirii la nivelul pragului x survine mai repede în geneza lexicală a cuvîntului”.
(ά) Dacă avem învedere traseul lexigenetic în care un individ 1 decupează din real elemente
particulare pe care, după ce într-un proces de generalizare noţională, le conceptualizează pentru
a le transmite unui individ2 tratîndu-le formal şi transformîndu-le în categorii sau părţi de
discurs, vom spune că în chineză, construcţia cuvîntului nu se termină prin livrarea „părţii de
discurs, ci se opreşte la nivelul reprezentării noţionale singulare, pentru care este căutat un
semn sau caracter reprezentativ.
Schema

2
 (x, ά) Acest prim raport, tradus de consoane radicale sau de caracterele chinezeşti, este
partea „nobilă” a limbii, punctul de plecare al acesteia ca „teorie a realului”, locul peste care
cărturarul, trasînd respectivele caractere, s-a aplecat şi a reflectat, asupra raportului dintre idee
şi real, în fapt asupra universului care există şi asupra celui care este reprezentat în sinele
mental al civilizaţiei din care face parte.
„În limbile cu caractere, ca şi în alte părţi, scriitura a evoluat neştiut, fără ca această
evoluţie să fi acuzat trăsături evidente, într-un sens care a făcut din ea sclava vorbirii şi simpla
notaţie a acesteia, iar această evoluţie în direcţia fonetismului s-a întovărăşit, cele două fapte
fiind solidare, de o modificare psihică a limbii în sensul unui pragmatism prin care
existenţialului [în sensul de construcţie noţională] i se adaugă inseparabil, în reprezentare,
utilul”.
„...în timpurile cele mai îndepărtate, vorbirea era faptul minor, de rang mic, însărcinat cu
raportul faţă în faţă dintre oameni, în timp ce scriitura era faptul elevat, de rang înalt, însărcinat
cu raportul dintre om şi univers şi, prin reprezentare trans-experimentală a acesteia din urmă,
cu acea confruntare mediată faţă în faţă dintre omul gînditor şi universul-idee pe care el îl
poartă în sine şi al cărui sediu este”.