CONOTAŢIE

Clasă de valori secundare şi eterogene ale semnificatului* unui cuvânt, care se defineşte în mai
multe feluri: în funcţie de raportul dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului înţelese ca atribute
ale acestuia. Conotaţia semnului leu presupune referirea la faptul că animalul numit astfel este
luat drept o fiinţă cu putere fizică excepţională, cu înfăţişare măreaţă şi nobilă, rege al animalelor
etc. (trăsături aflate într-o relaţie mediată cu caracteristicile obiective ale animalului
corespunzător; vezi DENOTAŢIE). Conotaţia se suprapune denotaţiei ca o reprezentare
suplimentară, care se rezumă la o asociaţie de idei datorată când relativităţii obiective, când
imaginaţiei (interpretării subiective). Când se operează cu conotaţii, obiectul desemnat se poate
şterge temporar din memorie. De la imaginea globală a obiectului se poate ajunge la imaginea
atributelor lui, nedetaşate de el (x, y, z), şi apoi fiecare din aceste elemente se pot estompa,
reciproc, stabilindu-se alte asociaţii de idei care reprezintă conotaţii. Atributul sau atributele luate
în consideraţie de conotaţie pot să ţină de alegerea subiectivă (conotaţii individuale) sau de
convenţii mai generale (conotaţii sociale). • într-o interpretare mai largă, conotaţia reprezintă
orice sens emotiv, afectiv al unui cuvânt, care se adaugă denotaţiei. Denotaţia e una singură,
conotaţiile pot fi multiple, datorită caracterului secundar, individual, variabil sau chiar
accidental, în funcţie de contexte* lingvistice şi extralingvistice. Dintre conotaţiile de acest tip,
cu un caracter social mai larg, se pot menţiona cele caracteristice unor culori: negru are conotaţii
privind tristeţea, moartea, doliul în numeroase limbi romanice; verde are o conotaţie relativ
generală (de ex. în Europa, dar nu şi în China) privind codul rutier, unde înseamnă „liber,
permis“; în română, verde, în anumite contexte desemnând persoane, cum ar fi bătrân, bărbat are
conotaţia „puternic, viguros". • în unele interpretări (în logica scolastică, de ex.) conotaţia este
opusă denotaţiei*. Cuvântul rom. masă are ca intensiune* ansamblul caracterelor sale
constitutive („obiect“, „cu patru picioare“, „cu o suprafaţă plană“, „cu o anumită destinaţie“);
trăsătura „cu o anumită destinaţie“ favorizează, în contexte ca ora mesei, am luat masa. (în oraş)
delimitarea unei conotaţii a cuvântului masă, care reprezintă o deplasare metonimică* (vezi
TROP). Acest tip de conotaţii, mele destul de uzuale, generale (sunt înregistrate de dicţionare)
reprezintă realizări contextuale ale sensului, determinate de raportul dintre valoarea denotativă şi
cea conotativă, încadrată într-un anumit :ip de tropi. Conotaţiile de acest fel sunt semnificaţii
secundare determinate de utilizarea unui material ingvistic particular care se adaugă variabil
sensului conceptual sau cognitiv, fundamental şi stabil. • Conotaţia poate reprezenta elemente
afective, evaluative, periferice şi subiective, exprimând indiferenţă, Familiaritate, tabuuri
lingvistice ş.a. De ex., desemnarea unei persoane ca bou are conotaţie depreciativă, familiară etc;
calificativul naiv pentru prost presupune un tabu social. Tabu-urile sociale duc la conotaţii
multiple ale termenilor: nevăzător pentru orb, vârsta a treia pentru bătrâneţe, când selectarea
eufemismului* este ea însăşi o conotaţie şi când o conotaţie generează alte conotaţii. • Unele
conotaţii mai generalizate din categoria anterioară se impun în uzul lingvistic şi apar în
dicţionare* ca menţiuni indicate intre paranteze înaintea definiţiei lexicografice*: (tehnic),
(familiar) (peiorativ) etc., privind sfera de utilizare a sensului. Selectarea într-un context a unui
termen din clasa a muri, a deceda (administrativ), sucomba (livresc), a crăpa (peiorativ) este
sugestivă pentru stilul* funcţional căruia îi ajparţine^nunţul, pentru expresivitatea comunicată de
acesta şi pentru caracterizarea vorbitorului. Utilizarea termenului logic fals în limbajul curent
implică exprimarea unei conotaţii prin schimbarea variantei stilistice (cu efecte determinate de
expresivitate dependente de contextul schimbat). • Conotaţia este im plicit,şiJzaLat legată de
semnificant (L. Hjelmslev): când Stendhal foloseşte termeni italieni în textul francez, faptul de a
recurge la această limbă are conotaţiile „pasiune, libertate“, legate, în lumea stendhaliană, de
Italia. în acelaşi fel s-ar putea interpreta schimbarea registrului stilistic în utilizarea unor termeni
(ca în situaţia anterioară). Conotaţiile variabile care se asociază semnificantului sunt intonaţia*,
pronunţarea particulară, mimica, gesturile care însoţesc o anumită comunicare şi pot exprima
valori semantice suplimentare: afară! („poruncă, supărare“ etc). Este o interpretare foarte largă a
conotaţiei. • Conotaţiile sunt, în general, legate de libertatea expresivă a vorbitorului care se
manifestă în grad maxim atunci când se identifică cu tropii*. în acest caz, conotaţiile pot avea un
uz general, chiar dacă determinat contextual, de ex.: fierul se oxidează în aer (denotaţie), faţă de
om de fier (conotaţie care corespunde unei asemănări metaforice* decodabile de către orice
vorbitor). Delimitările contextuale stricte şi valorile expresive sporite ale conotaţiei se manifestă,
pentru acest tip de conotaţie, în limbajul poetic (artistic). în mesaj*, semnele se combină prin
negarea unora dintre valorile lor în aşa fel, încât la încheierea mesajului se scoate în evidenţă, ca
pozitivă, valoarea căreia nu i s-a aplicat nici o negaţie. Mesajul apare ca o serie de negări când
ale denotaţiei, când ale conotaţiei. Conotaţiile pot fi parţial conjiitionatedepartea de vorbire pe
care o reprezintă cuvântul. La substantive care denumesc obiecte/ fiinţe concrete, distincţia dintre
denotaţie şi conotaţie se face clar, dar la substantivele abstracte, denotaţia şi conotaţia sunt foarte
apropiate; la verbe denotaţia şi conotaţia se confundă, adăugându-se nuanţe suplimentare prin
mod, timp, diateză; persoană etc. Diversitatea definiţiilor conotaţiei justifică şi o parte din
confuziile privind interpretarea ei; elementul constant de caracterizare rămâne raportarea la
denotaţie.

DENOTAŢIE

Parte reprezentativă a laturii semnificat* a unui cuvânt, care se poate defini în mai multe feluri:
a) în opoziţie cu conotaţia*. denotaţia reprezintă sensul conceptual sau cognitiv al unui cuvânt,
pur intelectual, fundamental şi relativ stabil. Reuneşte elemente semantice non-subiective,
analizabile în afară de context, de discurs sau de enunţare; este echivalentul conceptului ori al
unui sens ştiinţific elaborat. Astfel, roşu are denotaţia „culoarea spectrului solar, plasată între
anumite lungimi de undă, culoare caracteristică sângelui“. Denotaţia este legată direct, nemediat,
de realitatea extralingvistică (vezi DESEMNARE; REFERENT), realizând funcţiile* de
comunicare şi referenţială ale limbajului. Denotaţia cuvântului leu este „mamifer din familia
felinelor (panthera leo), cu o talie anumită, cu o greutate corporală anumită, cu gheare retractile
ş.a.m.d. b) Denotaţia este identificată cu conceptul corespunzător unei clase de obiecte. Vacă
constituie o clasă particulară de animale, iar animalele individuale din această clasă sunt
denotatele sale care se pot defini ostensiv* (prin indicarea concretă)/Denotaţia este deci clasa
tuturor referenţilor posibili ai unui cuvânt (sau ansamblul de lucruri căruia i se aplică acest
nume). în această interpretare, denotaţia corespunde extensiunii* conceptului: dacă masă
reprezintă conceptul „obiect (Xj), cu patru picioare (x2), cu o suprafaţă plană (x3), servind mai
multor destinaţii (xn)“, denotaţia ar fi „a, b, c...n sunt mese“. Se mai poate spune că termenul
masă denotă (sau are ca extensie) orice obiect având proprietăţile x,... xn. în acest caz, denotaţia
se opune desemnării* (semnul masă în enunţul această masă din camera mea), c) Denotaţia
reprezintă o codificare culturală, care reflectă o atitudine colectivă (socială) a vorbitorilor faţă de
referent*, d) Denotaţia unei unităţi lexicale se defineşte în raport cu desemnarea*. Denotaţia
trimite la clasa de obiecte, pentru care există un concept. De ex., semnul scaun fiind o asociaţie
dintre un concept „obiect pentru stat, cu patru picioare, cu o suprafaţă plană, cu un spătar“ şi
imaginea acustică [scaun], denotaţia va fi a, b, c... sunt scaune. Prin denotaţie, conceptul trimite
la un obiect izolat (sau un grup de obiecte) făcând parte din ansamblu. Clasa scaunelor existente
sau posibile constituie denotaţia semnului „scaun“, în timp ce „acest scaun“ sau „acele trei
scaune“ constituie desemnarea semnului ..scaun“ în discurs.

SEMNIFICANT
Una dintre cele două laturi interdependente ale semnului* lingvistic; este considerat latura mate
rială, spre deosebire de semnificat*, care este latura ideală. • Unităţile semnificantului sunt
fonemele*; pe baza lor se constituie complexul sonor, care are manifestare orală sau scrisă; se
susţine că există şi alte manifestări ale semnificantului (cum ar fi limbajul surdo-muţilor). •
Semnificantul lingvistic este succesiv în timp (vezi LINEAR), caracteristică prin care s-ar
deosebi de semnificanţii altor sisteme semiotice (de ex., semaforul, vezi SEMIOTICĂ).
Indiferent de forma de manifestare, semnificantul apare materializat la nivelul percepţiei (audiţie,
lectură, vizualizare). • Semnificantul este virtual comun unei colectivităţi de vorbitori, adică
indiferent la variaţiile individuale de timbru, de defecte de pronunţare etc., pentru că un fonem
sau un grafem conservă aceeaşi funcţie distinctivă. • Conceptul de semnificant a fost introdus de
F. de Saussure şi definit ca imagine acustică sau suită de foneme cu caracter specific. Legătura
dintre semnificant şi semnificat este indisolubilă, conform metaforei* foii de hârtie, propusă
chiar de Saussure (semnificantul şi semnificatul sunt ca faţa şi reversul unei foi de hârtie).
Relaţia dintre semnificant şi semnificat este, în acelaşi timp, arbitrară sau nemotivată (vezi
ARBITRAR; MOTIVAT). în diacronie*, semnificantul se poate modifica; de ex., rom. masă e
rezultatul modificărilor lat. mensa > measă > masă. L. Hjelmslev a adoptat dicotomia
semnificant- semnificat în termenii planurilor limbii*, dând semnificantului numele de plan al
expresiei* şi semnificatului cel de plan al conţinutului. • în semiotică*, reuniunea
semnificantului cu semnificatul este numită semioză*.

SEMNIFICAT

Una dintre cele două laturi ale semnului lingvistic*, definită prin relaţia de presupunere reciprocă
cu semnificantul*. Este frecvent utilizat cu o valoare apropiată celei pe care o are, în uzajul
curent, termenul sens*. • F. de Saussure a considerat semnul constituit dintr-o imagine acustică
(semnificantul), ca latură materială, şi un concept (semnificatul), ca latură ideală. Natura exactă
a conceptului, relaţia sa cu sensul, semnificaţia*, valoarea* sunt probleme insuficient clarificate
de Saussure, reluate ulterior de semantică* sau de alte discipline ştiinţifice. Relaţia dintre
semnificant şi semnificat este arbitrară (vezi ARBITRAR; MOTIVAT); raportul dintre semn
(semnificant şi semnificat) şi realitatea extralingvistică este necesar şi, de asemenea, nemotivat.
Filozofii, lingviştii, logicienii au insistat asupra necesităţii de a distinge referentul* de
semnificatul său: semnificatul lui cal nu este un cal concret, nici „ansamblul cailor“, ci conceptul
de „cal“. Există însă şi o concepţie referenţială asupra semnificatului, care îl defineşte ca pe o
relaţie convenţională, stabilă pentru o comunitate lingvistică; exemplul convingător îl constituie
limbajele tehnice, unde semnificatul coincide cu desemnarea*, deoarece aceasta este obiectiv
determinată de lucrurile înseşi. • O definiţie mai complicată a semnificatului prin raportare la
semn a fost propusă de B. Pottier: semnificatul este compus dintr-o substanţă specifică şi o formă
generică, egal interdependente; substanţa* semnificatului este constituită dintr-un ansamblu de
trăsături* semantice, iar forma* semnificatului se caracterizează prin trăsăturile clasificatoare
care constituie baza părţilor de vorbire. Aceste delimitări în cadrul semnificatului sunt redate de
schema:
substanţa semnificatului + forma semnificatului
semn =- : ------ — ----------
semnificant
Pentru E. Coşeriu, semnificatul este conţinutul unui semn aşa cum e redat într-o limbă deter-
minată (sau prin intermediul acelei limbi). Pentru că semnificatul e legat de o limbă determinată,
se defineşte prin opoziţiile reciproce cu alţi semnificaţi, condiţionate de diverşi factori care
conduc la diferenţe între limbi. De ex., semnificatul „zăpadă“ este desemnat în limbile
eschimoşilor prin douăzeci de unităţi diferite, în funcţie de vechimea căderii zăpezii, de
temperatură, de manifestarea ei etc. Chiar în limbi europene (cum ar fi franceza) pot apărea
diferenţe regionale şi sociale pentru acelaşi semnificat (de ex., schiorii fac diferenţa între fr. la
poudieuse, la glace, le carton, ca tipuri diferite de zăpadă). Alt exemplu este cel al termenilor
cromatici, care segmentează diferit şase, patru sau două secţiuni din spectru; această segmentare
nu reprezintă o diferenţă de percepţie vizuală vizuală (vezi CONŢINUT; EXPRESIE;
SUBSTANŢĂ), ci doar o diferenţă în maniera în care limba clasează sau structurează
semnificaţii culorilor în funcţie de relaţia dintre ele, după cum rezultă din schema propusă de
H.A. Gleason:

Fr. Bleu jaune orange

Indigo verdirouge
Baza (limba din Liberia) hui  ziza

Segmentările distincte de la o limbă la alta se bazează pe generalizări diferite ale semnificatului

în cele două limbi. în plus, există în franceză un număr mult mai mare de culori specifice, cum ar
fi ecarlate, vermilion, pourpres care desemnează diferite tipuri de „roşu intens“, definite în raport
cu „roşu-prototip“; româna nu dispune de corespondent exact pentru aceşti termeni, deci
semnificatul lui „roşu“ în română are altă segmentare. • Unii lingvişti delimitează mai multe
tipuri de semnificat: a) prin restrângere, semnificatul de bază („le signifie de puissance“, J.
Picoche, G. Guillaume), se opune semnificaţilor numiţi „de efect“ (Ies signifies d’effet); când
există un singur semnificat de efect rezultă monosemia, iar când apar mai mulţi semnificaţi de
efect se ajunge la polisemie*;
b) prin extindere, se vorbeşte uneori de semnificatul gramatical, de asemenea, organizat diferit în
funcţie de limbi; de ex., „determinarea“ nu are acelaşi statut în latină şi în limbile romanice (fr.,
rom., it.), care dispun de clase morfologice speciale pentru a exprima acest semnificat.
Semnificatul este un concept de bază al semanticii.

DIACRONIE

Termen introdus de F. de Saussure şi definit în opoziţie cu termenul sincronie*. Saussure afirmă

că, spre deosebire de sincronie, care desemnează un stadiu de limbă, diacronia desemnează o
fază de evoluţie. De fapt, dihotomia sincronie / diacronie exprimă distincţia dintre cele două
perspective fundamentale din care poate fi studiată limba: statică (descriptivă) sau dinamică
(evolutivă). Saussure susţine că între faptul static şi cel evolutiv există o antinomie radicală şi
afirmă primatul sincroniei, diacronia fiind considerată drept sumă a sincroniilor succesive:
fiecare fapt de evoluţie trebuie integrat în sistemul în care a funcţionat la un moment dat.
Lingvistica modernă subliniază ideea naturii metodologice a dihotomiei saussu- riene. în
realitatea oricărei limbi, aspectele statice şi dinamice coexistă într-o antinomie dialectică
specifică (R. Jakobson). Limba se constituie în diacronie şi funcţionează în sincronie (E.
Coşeriu): simplul fapt al utilizării unei limbi creează premise pentru modificarea acesteia.
Lingvistul este cel care stabileşte o relaţie temporală între fenomene, analiza sistemelor
lingvistice în sine nepermiţând determinarea univocă a succesiunii acestora. • Diacronia este una
dintre dimensiunile majore ale variaţiei* lingvistice, alături de dimensiunile spaţială, socială şi
situaţională. Dar, spre deosebire de acestea, care implică diversificarea unor aspecte coexistente
(reprezentabile pe axa
simultaneităţii), diacronia implică diversificarea unor aspecte mutual exclusive (reprezentabile pe
axa succesiunii).

SINCRONIE

Termen introdus de F. de Saussure şi definit în opoziţie cu termenul diacronie*. Sincronia

desemnează un anumit stadiu de limbă, aspectul unei limbi la un moment dat. Studiul sincronic
al limbii presupune o perspectivă statică asupra acesteia; limba este concepută ca un sistem
imobil, care poate fi studiat în sine, nu ca rezultat al unei evoluţii. Saussure afirmă primatul
sincroniei, considerând că fiecare fapt de evoluţie a funcţionat la un moment dat într-un anumit
sistem. Lingvistica sincronică este prin excelenţă o lingvistică descriptivă şi structurală. Dacă,
după Saussure, între sincronie şi diacronie există o antinomie radicală, în lingvistica modernă se
susţine că această dicotomie este, în esenţă, de natură metodologică, aspectele statice şi cele
dinamice coexistând în mod dialectic. Distincţia dintre acestea reflectă, de fapt, distincţia dintre
funcţionarea şi constituirea oricărei limbi.

SUBSTANTA

Termen definit (mai ales opozitiv) ca tot ceea ce nu este formă*. • Interpretările substanţei
pornesc de la teza lui F. de Saussure că „limba* este o formă, şi nu o substanţă“, teză preluată de
L. Hjelmslev, potrivit căreia orice limbă este atât expresie*, cât şi conţinut*. Substanţa este
manifestarea formei în materie, iar argumentul care susţine această interdependenţă e constituit
de adoptarea probei comutării* în analiza ambelor planuri. • în planul semnificantului*,
substanţa este ansamblul de realizări fonematice posibile, independent de punerea lor în formă
prin sistemele fonologice ale diverselor limbi. Substanţa expresiei este materia fonică exploatată
aşa cum permite forma lingvistică. O formă se poate manifesta prin mai multe substanţe (fonică
sau grafică, de ex.), în timp ce inversul nu este posibil. • în planul semnificatului*, substanţa este
reprezentată de sistemele de semnificare care constituie diverse limbi. Un exemplu îl constituie
termenii cromatici, a căror substanţă este dată de continuum-ul de lungimi de undă luminoasă,
acelaşi pentru toate limbile, ceea ce nu înseamnă că există un număr egal de termeni cromatici în
toate limbile; dimpotrivă, s-a dovedit că există diferenţe importante (vezi EXPRES'E;
CONŢINUT). • După alţi autori (J. Lyons), există substanţă primară (limba vorbită) şi substanţă
secundară (limba scrisă). Lyons consideră substanţa similar cu un bloc de
marmură care poate deveni diverse lucruri, dar, în realitate, nu e nici unul. Marmura devine
formă când i se aplică o structură* anumită.

FORMA
1. Concept lingvistic cu sensuri mai mult sau mai puţin diferite: a) Ansamblu al relaţiilor care
asigură identitatea elementelor lingvistice, opus materiei sau substanţei*. în această interpretare,
forma se apropie de structură* şi interesează atât nivelul semnificantului*, cât şi pe cel al
semnificatului*. După F. de Saussure, limba* este o formă rezultând din reuniunea a două
substanţe sau o structură semnificantă obţinută din convergenţa substanţei fizice şi a celei
psihice. în concepţia lui
F. de Saussure, forma este un decupaj al realităţii, o configuraţie de elemente. L. Hjelmslev duce
mai departe teoria saussuriană, postulând existenţa unei forme proprii fiecăreia dintre cele două
substanţe: forma expresiei* şi forma conţinutului*; el distinge trei niveluri acolo unde Saussure
vedea două, cuprinse în relaţia: substanţa este manifestarea formei în materie, b) Forma
considerată echivalent aproximativ al semnificantului sau al
expresiei, opusă sensului*, conţinutului. Structuralismul* american (L. Bloomfield) consideră că
forma este singura susceptibilă a fi supusă analizei lingvistice, c) în sensul cel mai larg, forma
desemnează unităţile lingvistice: se delimitează forme simple şi forme compuse (în flexiunea*
verbală, de ex.).

PARADIGMATIC, -Ă

1. Relaţie ~ în teoria structuralistă a relaţiilor*, desemnează relaţiile de tipul disjuncţiei

logice (de tipul «sau...sau»), adică relaţiile dintre termeni alternativi, acei termeni care nu
pot apărea simultan în acelaşi context. în terminologia lui F. de Saussure, corespunde
relaţiilor asociative* sau dintre termeni „in absentia“; în terminologia lui L. Hjelmslev,
corespunde corelaţiilor* sau funcţiilor* din cadrul sistemului*. Se opune relaţiei de tip
sintagmatic*. • Un principiu general structuralist postulează că orice unitate lingvistică,
indiferent de nivel* (fonologie, morfologic, sintactic, lexical), se angajează simultan în relaţii
paradigmatice şi sintagmatice şi că individualitatea fiecăreia este dată de cele două tipuri de
relaţii.

SINTAGMATIC, -Ă

1. Relaţie ~ în teoria structuralistă a relaţiilor*, relaţie de tipul conjuncţiei logice („şi... şi“),
adică tipul de relaţie contractată între unităţi co-ocurente ale lanţului* lingvistic sau, în
formularea lui F. de Saussure, între termeni in praesentia; în terminologia lui L. Hjelmslev,
corespunde relaţiilor
contractate în proces*. Relaţiile de tip sintagmatic se stabilesc la oricare nivel lingvistic;
fonemele*, morfemele*, cuvintele*, sintagmele*, asociindu-se în combinaţii mai largi, stabilesc,
în cadrul acestor combinaţii, relaţii sintagmatice. Cele mai discutate însă sunt relaţiile
sintagmatice de la nivelul sintaxei, teoria sintagmatică recuperând întreaga teorie tradiţională a
relaţiilor sintactice. S-au propus mai multe criterii de clasificare a relaţiilor sintagmatice, după
tipul de gramatică în care se face analiza şi după nivelul la care se manifestă relaţia, a) în funcţie
de gradul de dependenţă dintre unităţi, L. Hjelmslev a distins, pentru orice nivel lingvistic,
interdependenţe*, numite, în plan sintagmatic, solidarităţi*; dependenţe* unilaterale, numite, în
plan sintagmatic, selecţii*, şi constelaţii* sau relaţii facultative, primind, pentru axa sintagmatică,
denumirea de combinări*, b) La nivel sintactic, în funcţie de poziţia ierarhică a termenilor legaţi,
s-au distins coordonarea* şi subordonarea*, c) în funcţie de semantica raporturilor sintactice, s-
au introdus, :n cadrul coordonării, distincţiile: copulativ*, disjunctiv*, adversativ*, conclusiv*,
eventual şi alternativ, iar, în cadrul subordonării, distincţii ca: temporal, locativ, cauzal, final,
concesiv etc. d) în funcţie de manifestarea în planul formei lingvistice a relaţiilor de tip
sintagmatic de la nivelul sintaxei, s-au distins relaţiile manifestate prin joncţiune* şi cele
manifestate prin juxtapunere*, iar, după manifestarea specială a relaţiei de subordonare, s-au
deosebit cele realizate prin acord* şi cele realizate prin recţiune*. 2. Axă ~ Ansamblul relaţiilor
sintagmatice sau de co-ocurenţă (vezi 1). Axa sintagmatică poate fi concepută sau ca succesiune
de relaţii sintagmatice actualizate în fiecare lanţ lingvistic al unei limbi sau, dintr-o perspectivă
mai abstractă, ca totalitate a tipurilor de relaţii sintagmatice posibil de actualizat într-o limbă
dată. • în procesul producerii enunţurilor, selecţia* (vezi selecţie2) operată de vorbitor în
fiecare punct al lanţului prin alegerea unei anumite unităţi dintr-o întreagă clasă de
substituţie*, deci din axa paradigmatică*, este numai parţial liberă şi subordonată
semanticului, fiind, în fapt, limitată de constrângeri* distribuţionale impuse de alte unităţi
ale axei sintagmatice. O dată selectată, unitatea impune, la rândul ei,
constrângeri de formă şi de distribuţie altor unităţi ale lanţului (vezi şi paradigmatic;
relaţie).