Sunteți pe pagina 1din 35
Universitatea “Dunărea de Jos” din Gala ți Facultatea de Litere Specializarea: Limba și literatura română

Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați

Facultatea de Litere

Specializarea:

Limba și literatura română – Limba și literatura engleză

Limbă română contemporană. Lexicologie

Conf.dr. Doina Marta Bejan

D.I.D.F.R.

Anul I, Semestrul II

UDJG Facultatea de Litere

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ. LEXICOLOGIE

Note de curs şi aplicaţii

Conf.dr. DOINA MARTA BEJAN Asist.drd. OANA MAGDALENA CENAC

Galaţi

2011

CUPRINS

Obiective generale

4

1. Noţiuni generale

5

2. Factori de organizare lexicală

13

3. Relaţii semantice. Polisemia. Omonimia

17

4. Sinonimia

25

5. Antonimia

31

Bibliografie

35

Obiective generale

Obiective generale

- să înţeleagă si să-şi însuşească teoria şi practica limbii române;

- -şi consolideze deprinderea de utilizare a instrumentelor de lucru specifice domeniului lexicologiei: dicţionarele de orice tip;

- să capete informaţii generale despre diferitele ramuri ale lexicologiei.

Capitolul 1. Noțiuni generale

Capitolul 1. Noţiuni generale

Lexicologia este disciplina lingvistică care studiază cuvintele şi modul lor de organizare în ansamblul lexical, ca subsistem în sistemul integrator al limbii. Lexicologia are ca sferă de preocupări nivelul lexical, primul în care limba se organizează biplan, prin constituirea planului semantic, alături de cel formal (dezvoltat pe temeiul nivelului fonologic). Lexicologia are mai multe ramuri, în funcţie de perspectiva teoretico- metodică adoptată: etimologia, semantica, onomsiologia, formare cuvintelor, lexicografia, frazeologia, onomastica, lexicostatistica (statistica lexicală). Etimolgia a cărei unitate de studiu este etimonul, adică unitatea care poate explica, sub raport formal şi semantic, altă unitate – este preocupată de originea şi evoluţia unităţilor lexicale. Semantica este interesată de identificarea şi explicarea raportului dintre forma şi sensul unităţilor lexicale. Onomasiologia studiază organizarea vocabularului după ceea ce exprimă cuvintele, evidenţiind caracterul ontic (de cunoaştere) al lexicului. Are ca obiect de studiu denominaţia. Formarea cuvintelor (noologia) studiază mecanismul de formare a cuvintelor noi în limba română şi evidenţiază caracterul sistematic al acestui proces. Lexicografia se ocupă de explicarea şi definirea sensurilor cuvintelor, de clasificarea şi înregistrarea lor în dicţionare şi enciclopedii. Frazeologia studiază unităţile frazeologice ( frazeologismele = combinaţii stabile de două sau mai multe cuvinte, cu un sens unitar). Onomastica are ca obiect de studiu numele proprii. Cursul de faţă va acorda atenţie descrierii lexicului românesc contemporan ( deci o perspectivă sincronică), abordând câteva probleme teortice generale ale lexicului şi ,în mod special, elementele de semantică.

Concepte de bază în analiza lexico-semantică

-Lexic / vocabular. Lexicul reprezintă totalitatea cuvintelor unei limbi, dar este considerat o unitate abstractă, pentru că este greu de delimitat şi de analizat, din pricina dificultăţilor de ordin cantitativ, dar şi a mobilităţii şi varietăţilor cuvintelor dintr-o limbă. „Cea mai concretă şi accesibilă reprezentare a lexicului unei limbi ne este dată de dicţionarele monolingve care pot însuma de la 50000 la peste 150000 de cuvinte. În aceste condiţii,

se procedează la delimitări cantitative şi calitative [

dintre lexicul comun, cuprinzând cuvintele care asigură înţelegerea sau intersubiectivitatea dintre vorbitori şi lexicul specializat, care însumează diverse terminologii” (Bidu-Vrănceanu 2005:13). O modalitate de a face accesibilă analiza lexicală opune lexicul vocabularului sau vocabularelor. Vocabularul s-ar reprezenta prin diferite submulţimi de cuvinte, delimitate din diferite puncte de vedere din ansamblul lexical al unei limbi. -Cuvântul este unitate de referinţă în definirea mai multor concepte lexicale şi lingvistice. Orice limbă, ca sistem, are un lexic alcătuit din totalitatea cuvintelor ei. Aşadar, relaţia dintre lexic şi cuvânt este de natura celei dintre întreg şi parte.

Întrebarea ce este cuvântul a preocupat pe gânditori din cele mai vechi

se impune distincţia

]

Capitolul 1. Noțiuni generale

timpuri, terenul definirii cuvântului devenind, mai ales în secolul al XX-lea, locul de confruntare a părerilor lingviştilor, filozofilor, psihologilor, logicienilor de diverse orientări. Din această cauză, cuvântul pare ceva bine cunoscut, dar interpretarea lui nu este simplă. Cuvântul poate fi definit în mai multe feluri:

1. în lingvistica tradiţională, cuvântul este un grup de litere aflat între două spaţii tipografice (blancuri);

2. cuvântul este o clasă de forme gramaticale, definindu-se ca o

combinaţie de morfeme (unităţi minimale cu sens);

3. cuvântul este o unitate lingvistică autonomă, căreia i se pot fixa

limitele prin trei procedee: a) permutarea o unitate presupusă a fi cuvânt îşi poate schimba locul în enunţ, menţinerea înţelesului global fiind principala condiţie a valabilităţii permutării: Ion învaţă bine. / Învaţă bine Ion. b) substituţia – în locul fragmentului analizat se poate pune altul de acelaşi tip, păstrându-se înţelesul foarte general şi global al enunţului:

înlocuind pe învaţă cu cântă, scrie (se păstrează sensul general ‚face’). c) distribuţia se asociază termenul analizat cu alţi termeni:

secvenţa anlizată se asociază numai cu nume de fiinţe. În urma aplicării celor trei criterii se verifică autonomia cuvântului care poate fi definit astfel: numim cuvânt orice fragment care are autonomie faţă de enunţ, prezintă o distribuţie proprie, poate fi substituit cu o unitate similară şi eszte permutabil. 4. Cuvântul este semn lingvistic, adică o entitate care reuneşte solidar şi arbitrar imaginea obiectului numit ( semnificat – signifié ), cu imaginea corpului fonetic al semnului (semnificant – signifiant). Semnul este un obiect care stă în locul altui obiect la care se referă şi e reprezentat de reunire noţiunii cu imaginea acustică. Cuvântul ca semn lingvistic are proprietatea de a trimite la obiectele din realitatea extralingvistică, numite referenţi; această interpretare are în vedere doar cuvintele denominative, fixând o relaţie constantă între referent şi numele său. -Semnificaţie şi/sau sens. Deşi apar frecvent ca termeni cvasisinonimi, pentru a desemna procesul care asociază un obiect, o noţiune unui semn susceptibil să-l evoce, unii autori disting semnificaţia, ca valoare stabilă, de sens, care depinde de situaţiile concrete de comunicare. Distincţia între semnificaţie şi sens se bazează pe interpretarea celei dintâi ca imagine generalizatoare, care exclude caracteristicile diferenţiatoare ale obiectelor, iar particularizarea ei se realizează în şi prin contexte situaţionale sau verbale. (Compară LUCEAFĂR- care actualizează semnificaţia ’planeta Venus’, cu luceafărul de dimineaţă sau luceafărul de seară utilizări contextuale, care actulizează anumite sensuri). Conţinutul semantic al cuvântului este totalitatea reprezentărilor esenţiale, adică reflexul condiţionat de cuvânt în mintea vorbitorului, care nu poate fi identic cu obiectul semnificat. Acest aspect face necesară lămurirea denotaţiei . Denotaţia ( denotarea, desemnarea, denumirea) este actul prin care unui obiect (lucru, fiinţă, eveniment, fenomen, idee, acţiune) i se atribuie un nume. Desmnând valoarea conceptuală, cognitivă a unui cuvânt, denotaţia are caracter stabil, reuneşte elemente semantice non-subiective, identificabile în general în afară de context. Prin această interpretare denotaţia se apropie în cea mai mare măsură de semnificaţie şi presupune o codificare socială, culturală, colectivă a vorbitorilor. Spre exemplu, ne referim la cuvântul lună şi la denotatul lui. Spunem despre lună că este luna, indiferent dacă are forma rotundă a cercului sau una dintre celelalte forme

Capitolul 1. Noțiuni generale

mai reduse, până la cea de seceră. Indiferent de formele în care luna poate apărea ca obiect al percepţiei vizuale, cuvântul lună actualizează în mod constant în mintea noastră trăsături distinctive constante (luna se află permanent în spaţiul planetar, în raporturi constante cu alte corpuri cereşti şi, simultan, în mişcare), care constituie denotatul. Denotatul nu este identic cu obiectul în forma pe care o supunem percepţiei vizuale directe ca obiect al unei singure percepţii, ci este element al cunoaşterii omului despre lume, definit prin trăsături distinctive constante, sesizabile prin înţelegerea lunii ca obiect al gândirii. Dacă privesc cercul lunii şi spun „aceasta este luna” înseamnă că am reacţionat la forma ei perceptibilă ca la un semn pe care îl înţeleg şi exprim această înţelegere în cuvinte în care este codificată gândirea mea despre lună. Dacă admitem diferenţierea făcută mai sus între semnificaţie şi sens, semnificaţia ar corespunde denotaţiei, în timp ce sensul ar corespunde conotaţiei(conotaţiilor). Conotaţia exprimă valori secundare, eterogene ale semnificatului unui cuvânt. Datorită funcţionării sociale a semnului lingvistic, pot interveni modificări ale interpretării raportului dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului; de asemenea, unele sensuri secundare ale cuvântului pot fi determinate de intenţiile de comunicare ale vorbitorului, exprimate contextual. Exemplificăm: Cuvântul LEU are denotaţia ’mamifer din familia felinelor (Panthera leo), cu talie anumiră, cu greutate corporală mare, cu gheare retractile ş.a.‘; conotaţia semnului LEU presupune referirea la faptul că animalul numit astfel este luat drept o fiinţă cu putere fizică excepţională, cu înfăţişare măreaţă, regele amimalelor etc., trăsături condiţionate de caracteristicile ale animalului, aşa cum rezultă din denotaţia precitată mai sus. Conotaţia se suprapune denotaţiei ca o reprezentare suplimentară, care constă într-o asociaţie de idei datorată când realităţii obiective, când imaginaţiei (interpretării subiective). Când se operează cu conotaţii, obiectul desemnat se poate şterge temporar din memorie. De la imaginea globală a obiectului, se poate ajunge la imaginea atributelor lui, nedetaşate de el, şi apoi aceste elemente se pot estompa reciproc, stabilindu-se alte asociaţii de idei care reprezintă conotaţii. Într-un context ca X se luptă ca un LEU pentru a-şi câştiga drepturile, din denotaţia cuvântului LEU se selectează numai ideea de ’forţă, putere‘, iar conotaţia respectivă poate fi considerată socială, pentru că poate fi înţeleasă şi folosită de majoritatea vorbitorilor.(Bidu- Vrănceanu 2005:49). Relaţia dintre denotaţie şi conotaţie se constituie într-un echilibru semantic. In orice moment al existenţei lui, cuvântul are un conţinut semantic alcătuit dintr-un număr finit de sensuri. Echilibrul semantic facilitează înţelegerea modalităţilor de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al limbii şi sugerează posibilităţile de evoluţie semantică. Între echilibrul semantic şi schimbările de sens este o foarte strânsă legătură. Cercetătorii au încercat să găsească procedeele generale ale schimbărilor de sens. Variaţiile sensului unui cuvânt se pot clasa în trei tipuri principale:

a) Îngustarea sensului, adică trecerea de la sensul general la unul particular; de exemplu, lat. nutricium însemna în latină „hrană, în general“, dar continuatorul lui românesc, NUTREŢ, înseamnă exclusiv „hrană pentru animale domestice erbivore, constituită de obicei din plante care care sunt recoltate şi folosite ca furaj“; STEAG = „unitate militară mai mică, având drapel propriu“ ajunge prin restrângere de sens să fie astăzi sinonim cu drapel şi să aibă doar sensul de „drapel“.

Capitolul 1. Noțiuni generale

b) Lărgirea sensului, adică dezvoltarea de la un sens particular la unul

general; de exemplu, PASĂRE, în româneşte a dobândit un sens mai larg decât avea latinescu passer, care îi stă la bază şi care însemna „vrabie“. Alt exemplu: iniţial, cuvântul MITOCAN a însemnat exclusiv „locuitr al unui

metoc(variantă-mitoc)“, metoc însemnând „mănăstire mică subordonată unei mănăstiri mari“; cu timpul, mitocan şi-a lărgit sensul ajungând să însemne şi

„locuitor de pe lângă oraş, de la periferia oraşului“, adică mahalagiu în sensul propriu al cuvântului; de aici şi până la actualul sens al lui mitocan „om cu comportament grosolan, vulgar“, schimbarea de sens a fost înlesnită şi de existenţa în limbă a unor cuvinte cu un final asemănător şi cu sens peiorativ grosolan, bădăran, mârlan, ţopârlan.

c) Transferul de sens prin asemănare între nume sau prin contiguitate de

nume, reprezintă, în mare, metafora (asemănarea,similitudinea) şi metonimia (contiguitatea). Procedeele prin care se realizează aceste schimbări, considerate devieri sau abateri de la denotaţie, sunt cunoscute şi studiate sub numele de tropi. Prin tropi se realizează sensurile conotative (expresive, afctive) care se găsesc virtual în denotaţie. Denotatul are multe aspecte, unele imprevizibile la prima abordare; este suficient ca, din diverse cauze, unul dintre aspecte să apară şi să se impună la un moment dat, dominând pe celelate, pentru ca termenul să capete posibilitatea de a reda şi aspectul neglijat anterior ( aşa a ajuns ca prin analogie sau contiguitate să apară sensuri conotative). Metafora 1 este schimbarea numelui unui obiect prin numele altuia, într cele două obiecte existând o asenănare oricât de mică (o analogie). Un exemplu: TOPORAS ca nume al plantei căreia i se mai spune şi violetă. Termenii sunt: floare, forma florii, topor mic (forma toporului); identităţile: o floare care are aceeaşi formă ca un topor mic. Analogia fiind comparaţie, termenul care uneşte elementele metaforei este întotdeauna căutat, pentru că numai el permite decodarea ei corectă. Metafora se realizează printr-o amalgamare sau intersecţie semică neobişnuită între doi termeni diferiţi semantic, intersecţie inteligibilă numai în context. Distanţa semantică dintre termenii metaforei poate fi oricât de mare, pentru că este o figură necondiţionată din acest punct de vedere. Analiza pune în evidenţă deosebirile de sens care asigură expresivitatea metaforei, dar şi faptul că prin context se stabileşte o punte de legătură manifestată printr-o trăsătură de sens (sem) comună între termenul metaforizat şi cel metaforic. De exemplu: dacă unui om care vorbeşte mult şi fără rost i se spune că latră, avem a face cu neutralizarea opoziţiei dintre A VORBI şi A LĂTRA, care, altfel sunt unităţi distincte. A vorbi poate fi analizat în trăsăturile de sens (seme): 1. „a emite sunete“, 2. „a articula cuvinte“, 3 „a exprima gânduri, sentimente umane“. De asemenea, a lătra e format din trăsăturile de sens: 1′ „a scoate sunete“, 2′„a repeta sunete scurte sacadate“, 3′ „a reda stările caracteristice speciei câine“. Între cei doi termeni se stabileşte o relaţie de intersecţie, cele două mulţimi de trăsături de sens se întretaie , iar la intersecţia lor se află trăsătura de sens comună 1 - 1′ ( a scoate, a emite sunete), care asigură procesul de mataforizare. Cele două operaţii care asigură reorganizarea trăsăturilor de sens (seme) comune sunt suprimarea şi/sau adăugarea semelor. În exemplul dat se observă baza semantică comună a celor doi

1 Metafora a fost discutată pe lare în retorică şi în mai toate disciplinele filologic; ea este o noţiune fundamentală a studiilor de stilistică, de poetică şi de estetică, iar mai recent şi de semiotică. Încă din antichitate când filozofii şi oratorii au anlizat posibilităţile unei exprimări alese, îngrijite, figura centrală a retoricii antice era tocmai metafora (translatio), şi a redevnit în actualitate ca problematică centrală a neoretoricii sec. XX.

Capitolul 1. Noțiuni generale

termeni şi opoziţia dintre ei; termenul metaforic a lătra se suprapune parţial peste termenul propriu a vorbi, şi păstrează 2′, 3′, dar numai ca aspect sugestiv: „a vorbi sacadat, ca şi cum ar reda stări proprii câinelui“. Mecanismul metaforei se bazează pe faptul că trăsăturile sensului propriu al cuvintelor în discuţie nu dispar total, ci se produce o reorganizare a dispoziţiei lor, trecând pe primul plan trăsătura de sens comună. Metaforele de tipul celei discutate mai sus apar ca unităţi consacrate în sistemul limbii, care sunt, în general, menţionate în dicţionare după sensurile proprii care le-au generat. Ele poartă numele de metafore implicite. Alte

metafore au însă o structură aparte, rezultată din folosirea simultană a ambilor termeni: înger de copil, bujor de fată. Ele sunt numite metafore explicite: în cazul lor, cei doi termeni, cel figurat, bujor, şi cel propriu, fată, sunt puşi faţă în faţă, prezenţa celui din urmă asigurând o mai puternică forţă de sugestie primului. Decodarea metaforei explicite se face chiar prin structura ei sintagmatică şi de aceea distanţa dintre cei doi termeni poate fi foarte mare. Organizarea sintagmatică a metaforelor explicite le face strâns dependente de context şi de aceea ele sunt mai puţin numeroase în limba comună decât metaforele implicite. Ele sunt mereu în schimbare şi, ca atare, dicţionarele le înregistrează rar ca unităţi consacrate de sistem. Fie ca aparţin limbii comune, fie limbajului poetic, metaforele au acelaşi mecanism semantic de producere. Metaforele din limba comună se pot repartiza în câteva categorii, în funcţie de sferele semantice pe care le reprezintă: a) metafora animat pentru inanimat, se poate exemplifica prin nume ale părţilor corpului omenesc date unor obiecte: capul/fruntea satului/clasei, ochiul geamului sau al ciorapului, gura râului sau cotul râului;

b) metafora animat pentru animat: se bazează pe transferul de sens de la

om la animale sau invers. Vezi exemplul verbului a lătra care dezvoltă sens

metaforic prin referire la om;

c) metafora inanimat pentru animat se poate exemplifica prin numele

unor obiecte atribuite unor părţi ale corpului omenesc: nodul gâtului, fluierul piciorului; d) metafora inanimat pentru inanimat se bazează de obicei pe asemănare de formă şi poate fi ilustrată prin numele unor plante: lăcrămioare, părăluţe, cerceluşi ş.a. Metonimia. Se numeşte astfel o schimbare condiţionată a numelor obiectelor, condiţia fiind ca numele înlocuitor să indice ceva aflat în contingenţă cu obiectul exprimat prin termenul dinaintea înlocuirii. Astfel, când cineva spune că are ureche muzicală, prin aceasta se înţelege că este apt pentru a face/studia muzică, ureche fiind întrebuinţat metonimic pentru auz; sau când se spune că cineva are un Grigorescu, adică un tablou pictat de Grigorescu, adică numele pictorului este folosit în locul operei lui, constituie de asemenea o metonimie. Între ureche şi auz, între Grigorescu şi tabloul pictat de el există o corespondenţă calitativă. Metonimia este, prin urmare,

schimbarea unui cuvânt prin altul, cu condiţia ca cele două cuvinte să denumească obiecte (lucruri, fiinţe etc.) între care există sau se poate imagina o corespondenţă calitativă. Clasificarea metonimiilor este mai dezvoltată sau mai restrânsă, potrivit cu semantica numelui înlocuitor. Câteva tipuri mai frecvente de metonimii:

- metonimia persoană pentru lucru (numele autorului pentru opera lui, numele inventatorului, producătorului pentru obiectul construit, numele eroului literar pentru operă, numele stăpânului unei proprietăţi pentru proprietate ş.a.): Am cumpărat un Eminescu (o ediţie nouă din opera lui Eminescu), SĂ-a cumpărat

Capitolul 1. Noțiuni generale

un Ford (autoturism fabricat în uzinele lui Ford), Locuiesc lângă Trei Ierarhi (biserica de sub patronajul celor trei ierarhi) etc.

- metonimia recipient pentru conţinut (conţinutul, subînţeles sau exprimat se redă prin numele vasului sau al altui obiect care poate să conţină ceva): A băut un păhărel mai mult. (= băutura spirtoasă dintr-un păhărel); punctul de plecare îl constituie numele unui vas ori al unui recipient cu care se măsoară conţinutul: o baniţă ( 15 kg. de porumb), o halbă (paharul de servit bere având capacitatea de1/2 de litru), o cinzeacă (paharul de 50ml pentru servit ţuică), o baterie (1 litru de vin şi un sifon). Cu cât este mai rar obiectul utilizat ca recipient, cu atât este mai necesar să i se indice conţinutul: o mână de sare, un braţ de lemne. O variantă ceva mai îndepărtată a acetei metonimii se referă la organe şi părţi ale corpului omenesc, de obicei inima sau capul, mai rar creierul, considerate a fi sediul unor sentimente sau activităţi Are cap (= minte, inteligenţă) de matematician. Recipientul poate fi imaginat (echivalat) cu un

spaţiu, o clădire, o ţară etc. Sala aplaudă în picioare ;recipientul poate fi şi o perioadă de timp: studenţii anului I. -.metonimia cauza pentru consecinţă (efect): Omul acesta are mâini de aur. Cuvintele subliniate ţin locul dibăciei, talentului se interpretează mâna prin prisma lucrului executat cu dibăcie. În acestă accepţie, şi alte organe ale omului pot fi denumite nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce fac: a avea nas fin = a avea mirosul fin; a avea gură mare, a face gură, a face găt. =

conţin termeni al căror efect pot fi ţipetele, gălăgia

Relaţia cauză-consecinţă

se extinde şi la acţiuni ale simţurilor: a mirosi o afacere, vede multă latină , unde cuvintele subliniate au sensul de a pricepe, a şti.

- metonimia locul pentru produs: cazul cel mai semnificativ pentru denumirea unui produs prin numele locului de fabricaţie, este acela al şampaniei, vin din podgoriile provinciei franceze Champagne, pregătit după o tehnică locală răspândită în toată lumea; pe acest model avem în limba

română canadiană (după numele unui tip de haine răspândite în Canada), havană (ţigară de foi fabricate în capitala Cubei – Havana), damasc (tip de ţesătură care a provenit din Damasc, capitala Siriei), dacia (autoturism fabricat la Piteşti uzinele Dacia) ş.a.

- metonimia simbol pentru ceea ce simbolizează: o serie de simboluri ca

sceptrul, tronul, laurii, politică, gloria, creştinismul, mahomedanismul ş.a. Metonimia este un trop mai puţin răspândit decât metafora; valorile conotative ale metonimiei sun mai logice, mai reci decât sensurile metaforice, de aceea încărcătura ei expresivă este mai mică. Metonimia este răspândită mai cu seamă la substantive şi aproape nu de întâlmeşte la verbe şi adjective. Sinecdoca este tot o schimbare de nume între două obiecte, dar numai dacă unul dintre ele se cuprinde într-un fel oarecare în celălalt. Ea este bazată pe o relaţie cantitativa.Tipuri de sinecdocă :

-sinecdoca parte pentru întreg (pars pro toto) : acoperiş sau adăpost pentru locuinţă, casă ; pâine pentru hrană, existenţă materială.

-sinecdoca întregul pentru parte (totus pro parte) : îmbrăcat în mătase, în

catifea, în aur, cuvintele subliniate fiind utilizate pentru veşminte de mătase, de catifea, împodobite cu fire de aur.

- sinecdoca singular pentru plural şi invers : obişnuită în limbajul popular pentru numele popoarelor – în ţara turcului sau bătrâneţile, tinereţile cuiva (pentru bătrâneţea, tinereţea). - sinecdoca abstractul pentru concret : este un om cu relaţii, în care relaţii înseamnă persoane importante. Se adresează justiţiei, cuvântul subliniat apare în locul unui element concret în spaţiu şi timp.

Capitolul 1. Noțiuni generale

Ceea ce trebuie să reţinem este că îngustarea, lărgirea sau transferul de sens sunt fenomene permanente în vocabular, atât în sincronie, cât şi în diacronie, numeroase sensuri figurate nemaifiind simţite ca atare şi încadrându-se în uzul comun. Fenomenul poartă numele de lexicalizarea tropilor. Lexicalizarea tropilor este un proces cu cel puţin două etape : una efectuată înainte de faza actuală, a doua în curs de realizare (vezi explicaţiile supra la MITOCAN) ; lexicalzarea nu atinge toate cuvintele afectate de un trop, ci mai ales cuvintele al căror echilibru semantic este răsturnat de ieşirea din uz a sensului propriu.

Temă

1) Identificaţi tipul de trop care stă la baza schimbării sensului cuvintelor subliniate din următoarele contexte:

Pentru etimologii se folosea de Tiktin.

Cerul să te binecuvânteze.

Anul I va participa la sesiunea ştiinţifică.

Unii oameni miros câştigurile.

Copiii sunt bucuria părinţilor.

Lenjeria de damasc este sănătoasă.

Vede multă latină.

Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala.

Mai multe capete luminate l-au sfătuit.

Îi plăcea să fie în frunte.

Limba clopotului suna a jale.

După-amiază a tras un pui de somn.

Nu-mi plac fetele care se miorlăie.

Se frământă de grija copiilor.

Multe ramuri de producţie au fost afectate de criza economică.

Avea multe guri de hrănit.

2) Pornind da la definiţia de dicţionar a cuvintelor masă, farmacie, blând, fier, explicaţi opoziţia denotaţie / conotaţie.

Capitolul 2. Factori de organizare lexicală

Capitolul 2. Factori de organizare lexicală

Înţelegerea lexicului în ansamblu ca o mulţime alcătuită din diferite submulţimi delimitate în funcţie de diverse criterii: frecvenţă, stilistico- funcţional, etimologic, psihologic şi semantic, asigură atingerea obiectivelor analizei lexicale şi evidenţiază caracterul sistematic al lexicului. 1.Factorul frecvenţă indică poziţia statistică a cuvintelor în ansamblul vocabularului şi măsura în care această poziţie corespunde cu deprinderile vorbitorilor, în memoria cărora este gravată frecvenţa lexicală obiectivă. Prin simpla observaţie se vede că unele cuvinte, de exemplu prepoziţiile, conjuncţiile, verbele auxiliare se folosesc mult mai des decât termenii de specialitate din diverse domenii ştiinţifice. Aplicarea de către specialişti a statisticii matematice în studiul vocabularului evidenţiază faptul că frecvenţa cuvintelor este invers proporţională cu lungimea lor, cuvintele cele mai scurte, ca număr de sunete şi de silabe, fiind mult mai frecvent utilizate decât cele lungi. Prin aplicarea statisticii matemetice în studiul vocabularului se pot descoperi cuvinte curente în decursul mai multor etape de evoluţie a limbii, se poate cerceta forţa lor de derivare, prezenţa lor în limba literară şi în graiuri etc. Cu o asemenea metodă, Al. Graur, în Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române ,(1954/1957), a alcătuit o listă de 1419 cuvinte româneşti care s-au menţinut şi au fost productive în limba română în toate timpurile. Lista întocmită după aceste principii reprezintă fondul principal lexical (nucleul lexical imanent) al limbii noastre. Cele cinci criterii de apartenenţă la acest fond principal, simultan obligatorii sunt: a) importanţa noţiunii denumite de cuvinte; b) caracterul polisemantic al cuvântului (un număr mare de sensuri contribuind la o importanţă sporită); c) marea putere de derivare şi de compunere, aceste cuvinte fiind baze pentru formarea de noi cuvinte; d) prezenţa acestor cuvinte în expresii şi locuţiuni; e) originea cuvintelor reflectă vechimea şi stabilitatea mare a cuvintelor din fondul principal: elementele latine au o frecvenţă de 60%, cele vechi slave 20%, cele maghiare cca 2%, turceşti sub 1%, greceşti peste 1%. Rigiditatea aplicării celor cinci criterii duce la o listă cu puţine cuvinte (cca. 1500) . O lucrare mai nouă, coordonată de Marius Sala, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, (1988), apreciază reprezentativitatea cuvintelor după trei criterii: frecvenţa, puterea de derivare şi bogăţia semantică, lista alcătuită cuprinzând 2581 de cuvinte. 2. Factorul stilistico-funcţional conduce la clasificarea cuvintelor în funcţie de aria socio-culturală, profesiune, situaţie de comunicare, în mai multe submulţimi: a) un vocabular de uz general, cunoscut şi utilizat de întreaga comunitate lingvistică, indiferent de nivelul de cultură, domeniul de activitate sau zona geografică din care provin vorbitorii; b) un lexic specializat, adică diversele terminologii specifice unor profesiuni:

terminologia medicală, terminologia lingvistică, terminologia ştiinţelor exacte ş.a. Există şi o altă delimitare a submulţimilor: a) vocabular cu termeni obligatorii pentru orice variantă a limbii vocabularul fundamental; b) vocabularul caracteristic nivelului mediu de cultură limba literară curentă (standard), un sistem mai mult virtual; c) vocabular specific ştiinţei şi tehnicii limbajele specializate sau terminologiile. Factorul stilistico-funcţional este reprezentat la nivelul dicţionarelor monolingve prin ceea ce se numeşte marcă diastratică sau de uzaj.

Capitolul 2. Factori de organizare lexicală

3. Factorul etimologic se referă la organizarea vocabularului din perspectiva genezei cuvintelor, derivatelor şi compuşilor, fără referire obligatorie la originea istorică a cuvintelor. Din această perspectivă, vocabularul limbii române se poate împărţi în cuvinte primare, care nu pot fi analizate în unităţi lexicale mai mici, şi cuvinte formate de la acestea prin diverse mijloace constitutive. Marea majoritate a unităţilor lexicale ale limbii române se află într-o ierarhie formativă, fie pe linia cuvântului bază, în aşa numita familie lexicală, fie pe linia procedeului formal (derivare, compunere, conversiune). Vorbitorii unei limbi au capacitatea de a stabili legăturile presupuse de asemenea grupări prin ceea ce s-a numit sentimentul etimologic. Sentimentul etimologic, ca factor de organizare lexicală, duce la o serie de analogii determinate de recunoaşterea aspectelor strict formale ale cuvintelor ( de exemplu, gruparea cuvintelor formate cu acelaşi sufix –ar: morar, rotar, pescar, bucătar etc. sau gruparea cuvintelor care au aceeaşi bază: bucate, bucătar, bucătărie, bucătăreasă, a îmbuca, îmbucătură etc.). Adesea planul de asocieri formale se întrepătrunde cu cel al asocierilor de conţinut: dacă din pian derivă pianist, din harpă, harpist, din gură poate fi derivat gurist ’persoană care interpretează prin voce muzica’ etc. Tot sentimentului etimologic i se datorează etimologia populară, modificare greşită a cuvintelor mai puţin cunoscute de unii vorbitori care le introduc în familia lexicală cea mai plauyibilă pentru ei ( de ex., carosabil ia forma căruţabil şi este introdus în familia de cuvinte a lui car). 4. Factorul psihologic interesează sub aspectul organizării vocabularului fiecărui vorbitor, constituit dintr-o parte activă şi una pasivă. Vocabularul activ este format din cuvintele întrebuinţate de vorbitor în toate împrejurările în care construieşte şi exprimă mesaje. Vocabularul pasiv este format din cuvinte cunoscute sau recunoscute de vorbitor, dar neîntrebuinţate. Prin compararea şi suprapunerea subdiviziunilor vocabularului individual al unei limbi, rezultă, în funcţie de frecvenţa în vorbire la un moment dat, distincţia între vocabularul activ şi vocabularul pasiv la nivel social, la nivelul întregii comunităţi lingvistice. Demarcarea între vocabularul activ şi cel pasiv nu este tranşantă, depinzând de nivelul de frecvenţă considerat definitoriu. (vezi Coteanu 1985: 152-156). 5. Factorul semantic stabileşte la nivelul lexicului submulţimi care, pe baza comparării şi diferenţierii sensului, pot fi considerate paradigme lexico- semantice şi/sau câmpuri lexico-semantice. Termenul paradigmă desemnează o grupare (o submulţime) de cuvinte care au un sem (sau mai multe) comun. Prin metoda lingvistică a analizei semice (componenţiale) se urmăreşte degajarea asemănărilor şi diferenţelor dintre sensurile cuvintelor dintr-o paradigmă. În acest tip de analiză, semul sau componenta de sens este problema de bază, iar delimitarea semelor este o procedură dificilă şi complexă. Semele nu trebuie confundate cu cuvintele dintr-o limbă, prin care sunt în mod inevitabil desemnate, ci, ca elemente ale metalimbajului, ele trebuie specificate prin semne demarcative (ghilimele, croşete, bare oblice), de ex.’cu braţe’ este semul distinctiv pentru lexemul FOTOLIU. În căutarea unităţilor elementare semantice, componente ale semnificaţiei cuvântului, semele, s-a ajuns la stabilirea unor subsisteme de seme operante în câmpuri semantice particulare, cum ar fi denominaţia animalelor domestice, a locuinţei, a culorilor, a gradelor de rudenie în limba română. Un ansamblu de seme defineşte un semem, adică semnificatul unui cuvânt şi are drept corespondent formal lexemul. Formula semică a

Capitolul 2. Factori de organizare lexicală

sememului are o structură determinată şi este rezultatul analizei semanticianului; sememul trebuie raportat la definiţia lexicografică, de care se apropie în mai mare sau mai mică măsură. De exemplu, dacă ne referim la câmpul semantic al gradelor de rudenie (câmpurile lexico-semantice sunt sunt subansambluri din ansamblul lexical al unei limbi, care grupează numai denumiri înrudite din punct de vedere al sensului sau care au un denominator semantic comun), ansamblul de seme +(Rudă), + (Natural=de sânge),+ (Direct), + (Ascendent),+ (Gradul II), +(Sex bărbătesc) este definiţia semică a cuvântului BUNIC; dacă în acest ansamblu substituim semul (Gradul II) cu semul (Gradul I), obţinem sememul cuvântului TATĂ. Aceasta înseamnă că putem analiza câmpul semantic al gradelor de rudenie prin microsistemul de seme distinctive +(Natural), + (Ascendent), + (Gradul I), + (Sex Bărbătesc), în care absenţa unui sem presupune opusul lui determinat, adică +(Contractual), +(Indirect), + (Descendent), + (Gradul II), + (Sex femeiesc). Arhisememul defineşte semnificatul comun al unei paradigme lexico- semantice sau a unui ansamblu mai larg cum este câmpul semantic, reprezentând semele comune tuturor membrilor ansamblului lexical; de exemplu, arhisememul paradigmei „scaunelor” este (Obiect), + (Pe care şezi).Prin asamblarea semelor + (Mobilă), + (Pe care şezi), + (Cu picioare), + (Cu spătar), + (Pentru o persoană), + (Confecţionat din material rigid), obţinem sememele corespunzătoare cuvintelor TABURET, BANCĂ, SCAUN, FOTOLIU, CANAPEA etc. Un mijloc auxiliar de descriere şi de definire riguroasă a laturii semantice a cuvântului este metoda analizei contextuale (combinatorii). Cercetarea din această perspectivă este justificată de faptul că termenul paradigmă îl implică pe cel de sintagmă. Sintagma desemnează combinarea într-un enunţ a cel puţin două elemente de limbă care trebuie să se succeadă; sintagma este întotdeauna liniară şi numai unul din termenii unei paradigme pot figura într-o sintagmă. Practicarea analizei contextuale în semantica lexicală urmăreşte o anumită unitate lexicală sau semantică în raport cu posibilităţile ei de combinare cu anumite clase de cuvinte, stabilindu-se compatibilităţile şi incompatibilităţile ei contextuale. Clasele de cuvinte faţă de care se stabilesc posibilităţile combinatorii sunt:

animat/inanimat, animat-persoană/animat-non-persoană, vegetal/non-vegetal ş.a. Interesează mai puţin libertăţile şi preferinţele contextuale, atenţia fixându-se pe incompatibilităţile sau restricţiile contextuale, prin care se poate rafina analiza semantică. De exemplu, cuvintele echivalente semantic şi semic, BLOND şi GALBEN, se diferenţiază prin restricţiile contextuale ale primului termen, care admite numai contextul ’păr, piele a omului’; prin extindere, ’despre oameni’ sau în contextul especializat bere BLONDĂ. Contextul are rol fundamental în determinarea diverselor sensuri, operaţie denumită dezambiguizare semantică şi contextuală. Operaţiunea diferenţierii semantice prin context este condiţionată şi de partea de vorbire căreia îi aparţine cuvântul analizat: contextul este strict necesar în cazul adjectivelor şi verbelor, dar mai puţin important la substantive. De exemplu, ÎNALT se grupează în aceeaşi clasă cu SCUND, MIC PITIC ş.a. pe baza trăsăturii extensiune verticală’, cum rezultă în contexte ca om ÎNALT, munte ÎNALT; contextele de tipul sunet ÎNALT, voce ÎNALTĂ dictează încadrarea adjectivului în discuţie în aceeaşi clasă semantică cu ASCUŢIT,GRAV. Deşi utilă şi necesară în anumite situaţii, analiza contextuală nu rezolvă decăt parţial problema determinării sensului, motiv pentru care i s-a atribuit rolul de auxiliar în analiza semantică.

Capitolul 2. Factori de organizare lexicală

Temă

1) Pornind de la definiţia de dicţionar a cuvintelor:

- pachebot, cargobot, mineralier, feribot;

- a studia, a cerceta, a investiga;

faceţi analiza semică a unităţilor şi explicaţi de ce ele se constituie într-o paradigmă lexico-semantică. 2) Observaţi în ce măsură analiza contextuală a termenilor de mai sus contribuie la stabilirea diferenţelor specifice.

Capitolul 3. Relaţii semantice în limba română. Polisemia. Omonimia

Capitolul 3. Relaţii semantice în limba română

POLISEMIA.OMONIMIA

O anliză semantică sumară pune în evidenţă în lexicul unei limbi două categorii de cuvinte: cuvinte monosemantice şi cuvinte polisemantice. Monosemanteme sunt cuvintele care apar în orice context cu aceeaşi semnificaţie.; cu un singur sens se folosesc în limba română un număr mare de termeni ştiinţifici şi tehnici şi o serie de neologisme. Polisemanteme sunt cuvintele cu mai multe sensuri. Când un cuvânt este deosebit de încărcat cu sensuri, pentru fenomenul polisemiei se foloseşte termenul pletoră semantică. Circa 80% din lexicul activ al limbii este alcătuit din cuvinte polisemantice, iar pletora semantică caracterizează cuvintele cu o frecvenţă mare în vorbire (a fi, a face, a avea). O statistică asupra polisemiei cuvintelor aparţinând fondului principal arată că majoritatea acestora au, în medie, 3-4 sensuri (Bucă, Evseev). Din cele 1419 cuvinte considerate de Al. Graur componente ale fondului principal lexical, 213 sunt monosemantice (15%), iar 1206 sunt polisemantice (85%): faţă de numărul total de 1419 cuvinte, numărul total de sensuri este de 5407, ceea ce înseamnă un coeficient de polisemie de 3,81. Polisemantismul este considerat drept una din condiţiile apartenenţei unui cuvânt la fondul principal lexical. S-a constatat că polisemantismul este direct proporţional cu vechimea cuvântului şi cu frecvenţa lui în limbă: lexemele vechi sunt frecvent utilizate, fapt ce înlesneşte apariţia polisemantismului. Categorie semasiologică care desemnează capacitatea unor cuvinte de a avea mai multe sensuri, polisemia este un fenomen pe care lingviştii îl consideră o urmare a disproporţiei dintre numărul relativ redus al cuvintelor faţă de dezvoltarea cunoaşterii umane care caută expresie în vorbire. În procesul cunoaşterii, oamenii asimilează noul apelând la cunoştinţele deja dobândite, caută să patrundă în lumea abstractului pornind de la concret. De aceea, pentru a denumi lucruri şi noţiuni noi, ei recurg la cuvinte vechi. Transferul de denumire, care stă la baza oricărei polisemii, este reflectarea asemănărilor şi legăturilor pe care oamenii le stabilesc între diferite lucruri şi obiecte. Polisemia este reflectarea în limbă a diverselor analogii şi contingenţe dintre obiectele lumii înconjurătoare, observate de o comunitate lingvistică. De exemplu, cuvântul birou a avut la început, în limba de origine, franceza,sensul de „stofă groasă” care acoperea o masă în timpul scrisului; cu timpul, birou a ajuns să denumească „mobila” acoperită cu această stofă, apoi încăperea cu asemena mobilă, apoi „persoanele care lucrează într-un birou”, apoi „grupul de persoane care conduce o asociaţie, o societate”; în afară de sensul iniţial, care s-a pierdut, toate celelalte au rămas virtuale în limbă. (Hristea 1984:). Cauzele polisemiei, prezentate mai sus, arată că polisemia lexicală este un fenomen firesc, prezent în sistemul lexical al tuturor limbilor naturale, prin care cuvântul devine un instrument suplu şi nuanţat de comunicare, capabil să reflecte mişcarea minţii de la concret la abstract. Polisemia există la nivelul sistemului limbii şi al normei, dar ea încetează să funcţioneze în vorbire, deoarece în fiecare act concret al comunicării cuvintele actualizează un singur sens, exceptând cazurile ambiguităţii voite (calambururile). In lucrările de specialitate, polisemia este interpretată ca relaţie între sensurile unui cuvânt, admiţându-se, în general, că unul dintre sensuri este

Capitolul 3. Relaţii semantice în limba română. Polisemia. Omonimia

mai stabil, reprezentând deumirea sau denotaţia; toate celelalte sensuri, numite şi conotaţii, fiind secundare în raport cu primul, din care se dezvoltă direct sau indirect (prin intermediul altui sens secundar). Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin deplasări semantice favorizate de modificarea unor componente de sens, de cele mai multe ori condiţionate contextual; de exemplu, în contextul Am pârlit porcul,cuvântul PÂRLIT este folosit cu sensul fundamental ‘a arde uşor la suprafaţă părul porcului’; în contextul Dumneata nu trebuia să te fi însurat dacă te ştiai pârlit, să iei pe Acriviţa, fata lui Hagi Cănuţă, care n-a fost învăţată la casa părintească să-şi manânce din unghie, cuvântul PÂRLIT este folosit cu un sens secundar, înrudit cu sensul fundamental, ‘sărac, necăjit’. In acest din urmă exemplu, cuvântul PÂRLIT se actualizează într-un context care nu este marcat cu +(Animal), +(Porcin), ci cu +(Uman), ceea ce determină deplasarea sensului pârlit‘ din domeniul unei denotaţii fizice, în domeniul unei conotaţii sociale. Relaţia dintre denotaţie şi conotaţie pune problema polisemiei ca microsistem, ceea ce înseamnă atât identificarea semelor comune, cât şi a celor diferenţiatoare (sau a semelor variabile) pentru a stabili releţiile dintre sensurile unui cuvânt. Se ajunge astfel la interpretarea polisemiei ca paradigmă lexico-semantică; operaţia se bazează pe tehnica analizei semice şi pe analiza contextuală. Caracterul organizat (sistematic) al polisemiei. Polisememele prezintă o serie de asemănări în ce priveşte modul de organizare a sferei lor semantice. Sfera unui cuvânt polisemantic nu este suma de sensuri reunuite în mod arbitrar, ci o structură alcătuită din sememe aflate în raporturi de interdependemţă şi subordonare, cu un mod de organizare dictat de sistemul general al limbii. Sensurile unui cuvânt polisemantic, deşi conţin sensuri intensionale şi extensionale diferite, conţin o serie de trăsături semantice comune, ce reprezintă aşa numita constantă semantică. Aceasta înlesneşte transferul denumirii ce se efectuează prin metaforă, metonimie sau sinecdocă. Legătura dintre sensurile cuvântului polisemantic poate fi evidenţiată prin analiza semică (componenţială), deoarece legăturile dintre sensuri se realizează prin intermediul unor seme ce alcătuiesc conţinutul sememelor. De exemplu, (Şerban, Evseev) sensul de bază (S 1 ) al cuvântului AC include următoarele seme (s) componente:s 1 = ’instrument‘ s 2 =‘serveşte la cusut’ s 3 =’subţire şi ascuţit la un capăt‘ s 4 =‘are o gaură prin care se trece aţa’ .Toate sensurile derivate ale cuvântului AC se bazează pe asemănarea dintre ac şi obiectele respective, adică prezintă în sfera lor semică semul s 3 =’subţire şi ascuţit‘; sensurile derivate sunt: S 2= „ac de păr”; S 3 = „organ de apărare la animale, ţeapă”; S 4 =,;frunză la conifere”. Grafic , configuraţia polisememului AC poate fi redată astfel:

Un astfel de model de organizare a sensurilor derivate din cel de bază a fost numită polisemie radială. In cadrul polisemiei radiale se disting două situaţii:

a) polisemie radială cu un singur focar de expansiune, adică sensurile derivate pleacă de la acelaşi sem (s) al sensului (S) de bază, (vezi AC);

b) polisemie radială cu mai multe focare de expansiune, adică

sensurile derivate pleacă dela seme diferite ale sensului de bază. Astfel sensul de bază (S 1 ) al cuvântului SOARE se poate descompune în următoarele seme (s): s 1 =‘astru’ s 2 = ’centru al sistemului solar‘ s 3 = ‘incandsescent şi luminos’ s 4 = ‘întreţine viaţa pe pământ‘. De la acest sens derivă alte sensuri, fiecare dintre ele de la seme diferite ale lui S 1 : S 2 =„ orice astru care are lumină proprie” derivă din s 1 =‘astru’; S 3 =„lumina şi căldura

Capitolul 3. Relaţii semantice în limba română. Polisemia. Omonimia

care vin de la soare” derivă din s 3 =‘incandsescent şi luminos’; S 4 =(fig.) „bunăstare, fericire” derivă din s 3. Legăturile dintre sensuri au următoarea reprezentare:

Pentru menţinerea integrităţii polisememului, sensurile pot să derive unul din altul, în mod succesiv; în acest caz vorbim de polisemie în lanţ. De exemplu, diversele sensuri ale cuvântului TEATRU:

S 1 =„clădire pentru spectacole” S 2 =„spectacol, reprezentaţie dramatică” S 3 =„artă teatrală” S 4 =„literatura dramatică”. Polisemia radială reprezintă cel mai răspândit tip de polisemie, pentru că sensul de bază este sensul central al unei structuri semantice. Adesea întâlnim combinaţii între cele două tipuri de polisemie (vezi TEATRU). Interdependnţa sensurilor reprezintă cea mai simplă dovadă a caracterului organizat al conţinutului. Dar analiza semică a polisemiei, care urmăreşte identificarea semelor comune, care asigură coeziunea sensurilor, cât şi a semelor variabile, care diferenţiază sensurile, evidenţiază faptul că, distribuţional, se pot înregistra mai multe situaţii:

a) cuvinte polisemantice între ale căror sensuri nu se stabilesc diferenţe semantice, ci numai diferenţe contextuale (tipul inferior de polisemie): STERP se defineşte printr-o parafrază în linii mari comună pentru toate sensurile „care nu produce (nu dă) roade”, cu referire la pământ, locuri, teren sau la fiinţe (femeie, animal); se mai poate referi la cuvinte care desemnează „perioade” (an, perioadă); b) cuvinte polisemantice între ale căror sensuri există diferenţe atât semantice, cât şi contextuale: BIBLIOTECĂ S 1 =‘mobilă’+’în care se ţin cărţiS 2 =‘încăpere’+’în care se ţin cărţi’ S 3 =’instituţie’+’care difuzează cărţi’ S 4 =’o colecţie anume de cărţi’ între toate aceste sensuri fiind evidentă atât legătura, constata semică, ’cărţi‘, cât şi diferenţele. Analiza contextuală a polisemiei este esenţială pentru dezambiguizarea (diferenţierea) sensurilor. Contextul este interpretat strict lingvistic, ca posibilitate de combinare cu anumite clase de cuvinte sau chiar cu cuvinte anume. În general, sensurile denotative sunt mai libere de context. Astfel cuvântul ACRU, emis chiar fără un context, trimite la denotaţia ‘apreciere gustativă’, iar sensul de ’apreciere psihică negativă‘ are nevoie de un context anume: femeie/ privire/ atitudine ACRĂ. Diferenţierea semantică prin context este foarte importantă pentru adjective (Vezi ACRU) şi pentru verbe, în cazul celor din urmă are importanţă atât subiectul, cât şi obiectul verbului. De exemplu A DOBORÎ are sensuri diferite în funcţie de subiect şi de obiect : O persoană/ vântul DOBOARĂ copacii (subiectul este o persoană sau un fenomen atmosferic, iar obiectul este concert); Supărarea/Boala l-a DOBORÂT pe Ion (subiectul este o stare psihică, fizică, iar obiectul o persoană). Există sensuri care sunt strict dterminate contextual, apărând numai în sintagme sau construcţii fixe: CASA de copii, CASA de comenzi, CASA de sănătate. Pe de altă parte, unele cuvinte manifestă preferinţe până la anumite restricţii contextuale, numite solidarităţi lexicale sau semantice ( Coşeriu 1977:143-162): A CIRIPI (despre păsări) „a scote sunete specifice”, iar (despre oameni) „a vorbi fără rost, a spuse lucruri care nu trebuie spuse”.

Capitolul 3. Relaţii semantice în limba română. Polisemia. Omonimia

Analiza contextual-stilistică a polisemiei pune în evidenţă în ce măsură contextul mai larg, înţeles ca situaţie de comunicare sau ca registru stilistic, poate funcţiona ca o restricţie de uzaj (marcă diastratică), de cele mai multe ori indicată în dicţionare între paranteze, înaintea definiţiei lexicografice, cum ar fi (popular), (familiar), (peiorativ) ş.a. Pe de altă parte, analiza contextual stilistică este modalitatea principală de a explica mecanismul evoluşiei (dinamicii) sensurilor în limba română. Tipuri de sensuri în sfera cuvântului polisemantic. Totalitatea sensurilor unui cuvânt alcătuieşte sfera semantică a acestuia. În cadrul sferei semantice a cuvântului nu toate sensurile au aceeaşi importanţă nu sunt în egală măsură prezente în mintea vorbitorior şi nu desemnează în acelaşi mod realitatea; de aceea se vorbeşte de mai multe tipuri de sens. Tipologia sensurilor este variată, deoarece sensul este o entitate complexă, caracterizată printr-o multitudine de aspecte care au în vedere: calitatea informaţiei, legătura dintre sens şi obiectul denumit, gradul de dependenţă a sensului faţă de context etc. În funcţie de criteriul care stă la baza distincţiilor şi de raportul între între tipurile de sens rezultate, se disting următoarele opoziţii:

1) Sens principal (de bază) / sens secundar opoziţia are în vedere importanţa, rolul pe care sensul în discuţie îl ocupă în sfera semantică a cuvântului în limba actuală. Sensul principal apare spontan în mintea vorbitorilor la rostirea unui cuvânt, este primul în ordinea importanţei, se stabileşte deci funcţional; este mai stabil şi relativ independent de context. De exemplu (Forăscu), ORB înseamnă, în primul rând şi pentru orice vorbitor, „lipsit complet de simţul văzului”; celelalte ale acestui cuvânt, „lipsit de discernământ, de clarviziune” (judecată oarbă) şi „lipsit de lumină, întunecat” (fereastră oarbă, cameră oarbă), sunt sensuri secundare; ele sunt pe un plan secundar în conştiinţa vorbitorilor şi, de obicei, pentru a le înţelege este nevoie de un context. 2) Sens primar (etimologic) / sens derivat distincţia se face potrivit unui criteriu cronologic. Prin sens primar se înţelege semnificaţia iniţială a cuvintelor de la care au derivat apoi sensurile ulterioare. De exemplu (Forăscu), GURĂ are ca sens primar „organ situat în partea anterioară a corpului, care serveşte la mâncat, vorbit”; de aici au derivat apoi sensurile „deschidere anterioară (în general)” (gura sobei, gură de canal, gura văii, gura minei), „glas, voce” ( numai gura lui se aude), „persoană care trebuie hrănită” (o gură în plus la masă) – sensuri derivate. În foarte multe cazuri, sensul primar al cuvintelor coincide cu cel principal, iar sensurile derivate, cu cele secundare, ca în cazul cuvântului GURĂ, discutat mai sus. Alteori, în evoluţia limbii, raportul se poate inversa. De exemplu, cuvântul CRAINIC are ca sens principal în limba actuală „persoană ce anunţă ştirile la o staţie de radio, la televiziune”; sensul său iniţial, primar, „persoană ce anunţă mulţimii poruncile suveranului” a trecut pe un plan secundar în conştiinţa vorbitorilor, ca urmare a modificării realităţilor socio-politice. Un alt exemplu, cuvântul FISTICHIU înseamnă astăzi „ciudat, extravagant”; sensul primar, „de culoarea fisticului” a devenit sens secundar în limba actuală. 3)Sens propriu / sens figurat distincţia are la la bază observarea legăturii directe sau indirecte dintre sens şi realitatea desemnată. Sensul propriu denumeşte în mod direct obiectul din realitate, la sensul figurat legătura se face prin intermediul altui sens. De exemplu (Forascu), cuvântul FIARĂ are ca sens propriu „animal sălbatic mare”; sensul său figurat „om extrem de rău, crud, violent”este obţinut prin transferul denumirii de la animal

Capitolul 3. Relaţii semantice în limba română. Polisemia. Omonimia

la om, căruia îi sunt atribuite anumite însuşiri, raportându-le la însuşirile obiectelor indicate de alte sensuri ale cuvântului. Orice sens figurat este derivat de la sensul propriu şi are la bază, de regulă, o figură de limbaj, un transfer de denumire de la un obiect la altul. De exemplu, cuvântul CĂCIULĂ, în contextul Am plătit cici mii de lei de căciulă, are sensul de „persoană, individ”- transfer de sens prin contiguitate. Sensurile figurate iau naştere din sensul propriu pe baza unor legături reale sau imaginare stabilite de vorbitor între două obiecte. Asociaţiile nu se realizează niciodată întâmplător, ci au ca punct de plecare faptul că sensul propriu conţine mai multe aspecte, dintre care se impune la un moment dat un anume aspect; acest aspect înlesneşte transferul unei denumiri vechi asupra unui obiect, a unei realităţi noi în baza asemănării sau contiguităţii ( corespondenţe cantitative sau calitative) dintre ele. Aceste transferuri sunt cunoscute sub numele general de tropi. În multe cazuri, vechimea sensului figurat şi frecventa lui folosire (uneori cuvântul respectiv este termen unic pentru denumirea unui cuvânt) face ca acesta să-şi piardă caracterul expresiv, intrând în limba comună şi fiind înregistrate în dicţionare; în acest fel, în conştiinţa vorbitorilor el apare ca un sinplu sens secundar, iar figura lui figurată nu mai este simţită: de exemplu, COT în sintagma cotul râului. Ca urmare, un cuvânt ajunge să desemnezemai multe obiecte din realitate, creând impresia că are mai multe sensuri proprii; de fapt un singur sens este denominativ pur, celelalte sunt sensuri al căror caracter figurat este mascat de uzură. După aria lor de răspândire, se disting două categorii de sensuri figurate:

a) unele aparţinând limbii comune, adică cunoscute de toţi vorbitorii şi înregistrate în dicţionarele explicative ale limbii; ele denumesc o realitate, fără a avea o funcţie expresivă: scară (pentru urcat) – scară de valori, sau, uneori, capătă funcţie expresivă: apusul soarelui – apusul vieţii. b) unele aparţin limbajului artistic şi sunt creaţii individuale ale scriitorilor; ele provin din asociaţii mai puţin obişnuite, dar a căror încărcătură expresivă este sporită faţă de cele din limbajul comun care sunt adeseori uzate.

4) Sens liber de context / sens determinat contextual se afirmă, de obicei, că sensurile de bază sunt independente de context, iar cele

secundare sunt determinate de acesta

Afirmaţia, deşi valabilă în general,

trebuie privită cu rezervă; de exemplu, (Forăscu) înţelegem ce înseamnă pahar, carte, dinte şi fără context, dar pentru un cuvânt ca FACULTATE, primul sens înregistrat în dicţionare „capacitate, posibilitate morală sau intelectuală a cuiva” are nevoie de un context pentru a se actualiza:

facultatea de a vorbi, facultatea de a crea opere de artă. Gradul de dependenţă faţă de context poate fi mai mare sau mai mic există sensuri strict contextuale, valori semantice care se realizează numai în anumite combinaţii, în afara cărora nu pot fi înţelese, de exemplu, gânduri negre, situaţie albastră, noapte albă ş.a. 5) Sens uzual / sens ocazional este o distincţie bazată pe criteriile de răspândire, stabilitate şi frecvenţă a sensurilor. Sunt uzuale aproape toate sensurile principale: sunt ocazionale sensurile care apar, obişnuit, în limbajul figurat specific unui scriitor; de exemplu, în versul eminescian Argint e pe ape şi aur în aer, cuvintele capătă sensurile ocazionale: AUR „lumină galben- strălucitore”, iar ARGINT „lumină alb-strălucitoare”. 6) Sens general / sens special este o distincţie bazată pe criteriul utilizării sensurilor în mai multe stiluri funcţionale. Este sens general sensul care poate apărea în orice stil funcţional,în timp ce sensul special se

Capitolul 3. Relaţii semantice în limba română. Polisemia. Omonimia

utilizează doar pentru un domeniu, de exemplu cuvântul RĂDĂCINĂ în lingvistică are diferit de sensul general al aceluiaşi cuvânt. Din cele prezentate mai sus rezultă că unul şi acelaşi sens al unui cuvânt polisemantic poate fi caracterizat diferit , în funcţie de unghiul din care

este privit; distincţiile propuse sunt mai mult teoretice şi le-am prezentat pentru a înţelege terminologia variată pe care o întâlnimn prezentarea sensurilor. Importantă este înţelegerea mecanismului care stă la baza obţinerii de noi sensuri. Dezintegrarea polisemiei, adică evoluţia divergentă a sensurilor unui cuvânt polisemantic, poate duce la ruperea verigii de legătură dintre acestea, astfel încât ajung să funcţioneze ca OMONIME. De exemplu, sensurile cuvântului latinesc calculus: 1.„pietricică“ şi 2.„socoteală“ au evoluat divergent, fiind considerate astăzi cuvinte omonime. Principala deosebire între polisememe şi omonime constă în faptul că omonimele nu au trăsături semantice (seme) comune, fiind, de aceea, considerate cuvinte distincte, nu sensuri ale aceluiaşi cuvânt. Descrierea componenţială a omonimelor arată că ele nu prezintă seme substanţiale (importante) comune: a semăna 1 = ’verb‘ ’denumeşte acţiunea‘ ’de a arunca sămânţa‘ ’în solul‘ ’special pregătit‘ ’în vederea obţinerii unei viitoare recolte‘; a semăna 2 = ’verb‘ ’denumeşte starea‘ ’de asemănare‘ ’între persoane sau obiecte‘ ’pe baza unor anumite trăsături‘. Omonimele amintite au şi etimoane diferite: primul provine din lat. seminare, al doilea din lat. similare. Aceasta este cea de-a doua caracteristică care deosebeşte omonimia de polisemie. Sursele omonimiei pot fi:

a) evoluţii fonetice şi restructurări morfologice convergente ale unor cuvinte

diferite: lat. incendere şi lat. incingere > rom a încinge

b) coincidenţa formală dintre cuvinte împrumutate din limbi diferite: lac 1 < lat.

lacus; lac 2 < germ. Lack;

c) drivarea de la aceeasi rădăcină cu sufixe omonime: ciocănaş 1 „ciocan

mic“; ciocănaş 2 „muncitor care sparge sarea cu ciocanul în ocnă“;

d) ruperea legăturii între sensurile unui cuvânt polisemantic: lună 1 „astru,

satelit al pământului“; lună 2 „interval de timp egal cu a 12-a parte dintr-un an“. Omonimele pot fi: 1) totale sau propriu-zise, când au toate formele identice şi aparţin aceleiaşi părţi de vorbire (bancă 2 „scaun lung“ – bancă 2

„instituţie bancară“); 2) parţiale sau pseudoomonime, când au numai anumite forme identice, diferenţiindu-se prin altele (corn/corni corn/coarne corn/cornuri). Omonimele totale care funcţionează în acelaşi dialect şi acelaşi limbaj (stil) sunt considerate omonime intolerabile (exemplu: bucătărie 1 „încăpere destinată pregătirii mâncării“ bucătărie 2 „ocupaţia celor care pregătesc mâncarea“). Celelalte omonime totale, care constituie majoritatea, şi omonimele parţiale sunt omonime tolerabile, întrucât pot fi deosebite unele

de altele cu uşurinţă

Diferenţierea între omonime se face în baza sferelor de

utilizare: profesională (bor 1 „metaloid aflat în sărurile acidului boric“ bor 2

„unul dintre borurile pălăriei“), dialectală ( rudă 1 „rudenie“ – rudă 2 „prăjină“),

cultural-istorică (dietă

„regim alimentar“ – dietă 2 „adunare legislativă ăn

trecut“). În această categorie intră, de asemenea, omofonele (cuvinte care se pronunţă identic, dar se scriu diferit: întruna şi într-una) şi omografele (cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunţă diferit: c′opii – cop′ii). Căile de evitare a omonimiei sunt: a) înlocuirea în timp a unuia dintre omonime (păcurar 1 „cioban“ a fost înlocuit în zonele petroliere unde există omonimul păcurar 2 „vânzător de păcură“ de sinonimul cioban); b) adăugarea unui determinant (capră de tăiat lemne, pentru a o deosebi de animalul cu

1

, a încinge 2 ;

1

Capitolul 3. Relaţii semantice în limba română. Polisemia. Omonimia

nume omonim); c) diferenţieri morfologice (cot 1 – coturi, cot 2 – coate, cot 3 coţi).

Precizăm că, deşi principial deosebirea dintre omonimie şi polisemie este clară, ea nu este uşor de operat în toate cazurile. De exemplu: cap 1 cuprinde sensurile„extremitate superioară a corpului, în care se află creierul“, „căpătâi“, „căpetenie, „un vârf al unui obiect“ şi se raportează omonimic la cap 2 „parte de uscat care înaintează în mare“ şi la cap 3 „viaţă“. Omonimia poate reprezenta un criteriu de caracterizare a unei limbi. Specialiştii apreciază că limba română nu are predispozişie spre omonimie, deoarece are preferinţă pentru cuvintele polisilabice, carew nu favorizează omonimia ( aceasta afectează mai ales termenii monosioabici), şi acţiunea distructivă a legilor fonetice este mai ponderată în raport cu alte limbi (ducând mai puţin frecvent la evoluţii formale convergente până la identitate).

Teme

1) Consultând DEX-ul, diferenţiaţi în şi prin context sensurile cuvintelor polisemantice stins, preţ, mână, blând, adânc. Precizaţi legătura semantică care motivează existenţa polisemantemului. 2) Căutaţi în DEX cuvinte polisemantice care să ilustreze, urmărind traseul derivativ, diferitele configuraţii structurale ale complexului semantic (polisemie radială, polisemie în lanţ). 3) Pornind de la definiţia de dicţionar a cuvintelor polisemantice şcoală, original, faceţi o descriere a sensurilor, cu precizarea criteriilor avute în vedere. 4) Consultând DEX –ul, căutaţi cuvinte omonime care să ilustreze omonimia totală şi încercaţi să explicaţi provenienţa lor .

Capitolul 4. Sinonimia

Capitolul 4. SINONIMIA

Sinonimia este relaţia de sens care se stabileşte între cuvinte care au aproximativ acelaşi sens sau sensuri identice. Din această definiţie se înţelege că, din punct de vedere al echivalenţelor semantice, vocabularul se poate organza în două submulţimi: 1) cuvinte fără sinonime, 2) cuvinte care au sinonime (în sinonimie intră nu numai cuvinte, ci şi expresii sau locuţiuni, de exemplu: a da ortul popii = a muri). În cadrul ultimei submulţimi (2) distingem două categorii de echivalenţe semantice, ce permit următoarea structurare a submulţimii cuvintelor sinonime: a) cuvinte identice ca sens, b) cuvinte apropiate ca sens. a) Identitatea semantică totală este foarte rară, cuvintele aflate în sinonimie perfectă fiind puţine la număr: natriu = sodiu, generozitate = mărinimie, a memora = a memoriza etc. Cuvintele identice ca sens se găsesc numai în anumite zone ale vocabularului, de obicei în limbajul ştiinţific, dar şi aici ele nu constituie decât o întâmplare explicabilă prin prin provenienţa termenilor sinonimi din limbi diferite. Într-un anumit moment de dezvoltare a limbii, sinonimele absolute pot rezulta fie prin derivare, de ex.: plâns = plânset, însurat = însurătoare, fie prin împrumuturi, de ex.: părere = opinie, folositor = util ş.a. Limba nu tolerează asemenea cuvinte şi, de aceea, ele fie dispar, fie sunt supuse, în timp, unui proces de diferenţiere semantică şi stilistică; de exemplu, în secolul al XIX-lea au apărut în limba română două şiruri de substsntive postverbale, terminate în ţie/-ţiune: petiţie/petiţiune, staţie/staţiune, formaţie/formaţiune etc. Din aceste perechi unele s-au diferenţiat semantic (staţie staţiune, formaţie formaţiune ş.a.), altele, la care sensul a rămas acelaşi, au trecut în fondul pasiv al limbii, în exemplul nostru, cuvintele terminate în ţiune (petiţiune, declaraţiune ş. a.). b) Sinonimele apropiate ca sens ( numite şi sinonome relative sau parţiale, imperfecte) ridică problema interpretării termenului aproximativ, din definiţie, adică a precizării limitelor între care se poate vorbi de sinonimie, a întiderii zonei de fenomene careia i se poate aplica termenul aproximativ. Metodele tradiţionale de analiză a sinonimiei nu au reuşit să stabilească căt de mare poate fi aproximaţia şi să evite interpetările subiective. Cercetările mai noi în domeniul semanticii au precizat că pentru a se putea vorbi de sinonimie trebuie îndeplinite anumite condiţii de sinonimie:

1. Cuvintele considerate sinonime trebuie să fie identice sub aspectul

obiectului denumit (al referentului), adică să trimită la aceeaşi realitate.

Această condiţie este esenţială şi obligatorie, chiar dacă identitatea implică neglijarea unor aspecte particulare ale obiectului, fie că sunt lipsite de importanţă în situaţia dată, fie că nu au cunoştinţă de ele. 2. Sinonimele să fie substituibile în context, făra ca înţelesul global al mesajului să se modifice.

3. Sinonimia presupune o situaţie concretă de comunicare; de aceea

în determinarea ei trbuie să se ţină seama de :a) repartiţia dialectală a termenilor ;

b) repartiţia stilistico-funcţională a lor. „Aproximarea“ din definiţia generală formulată iniţial, reprezintă, de fapt, neglijarea uneia sau a mai multora din condiţiile formulate mai sus. Ca urmare, fenomenul sinonimiei parţiale poate fi redefinit astfel: două sau mai multe unităţi de limbă se pot afla în sinonimie dacă desemnează în mod

Capitolul 4. Sinonimia

global acelaşi obiect în situaţii în car distribuţia dialectală şi cea cea stilistico- funcţională sunt neglijate (conştient sau nu). Vom examina, mai amănunţit, condiţuiile de sinonimie prezentate mai sus. Precizăm că în baza unui sens anume, precis identificat, cuvintele (cele polisemantice) se grupează în clase, numite în mod curent serii sinonimice; dacă i se cere unui vorbitor să indice sinonimele unui anumit cuvânt, acesta

o face fără dificultate, pentru că în mintea lui, clasa de sinonime este relativ

bine constituită; dispunând, teoretic, de o asemenea serie, când comunică, vorbitorul alege în funcţie de diferenţele pe care le sesizează între sinonime. Prima condiţie, obligatorie, în recunoaşterea sinonimelor este

identitatea referenţială. Într-o clasă de sinonime alcătuită de vorbitor sau oferită de dicţionare, cuvintele sunt grupate pe baza unor componente comune de sens. Pentru stabilirea sinonimiei interesează toate componentele de sens indiferent de tipul lor, deoarece atât asemănările, cât

şi deosebirile trebuie urmărite. Diferenţele pot fi puse în evidenţă comparând

între ei termenii dintr-o serie conform principiului că un cuvânt îşi stabileşte valoarea în relaţie cu celelealte unităţi din aceeaşi clasă; în felul acesta se poate răspunde la întrebarea câte componente de sens trebuie să aibă în comun sinonimele: în principiu, toate, iar dacă apar diferenţe, trebuie precizate de ce tip sunt ele. Dificultatea de a aprecia numărul de componente de sens comune provine din faptul că el este variabil în funcţie de precizia cu care se urmăreşte identificarea referentului. De exemplu, în clasa pom, copac, arbore, pentru orice vorbitor este clar termenii au nişte trăsături de sens comune, dar prezintă şi unele diferenţe. Dacă interesează că cele trei

cuvinte denumesc o plantă cu tulpina lemnoasă, înaltă, cu o coroană de crengi şi frunze, ele se pot substitui unul cu altul şi pot fi considerate

sinonime – Stă la umbra unui copac / arbore / pom în acest caz se reţin însuşirile comune, iar diferenţele sunt neglijate ca neinteresante. Situaţia se schimbă când obiectul la care trimite sensul este particularizat, când ştim că facem referire la un brad sau la un măr; în acest caz, oricăruia îi putem spune arbore, dar bradului îi vom spune copac, în timp ce mărului îi vom spune pom – diferenţierea apare atunci când se au în vedere şi semele

(trăsăturile de sens)

- ‘cu fructe comestibile’ şi +/ - ‘cultivat de om’. Este

evident că relaţia de sinonimie se schimbă în funcţie de perspective, de nivelul la care se face aprecierea. Verificarea identităţii de sens a termenilor dintr-o clasă (serie) este condiţia primordială a recunoaşterii sinonimelor, dar ea nu este suficientă pentru a decide asupra identităţii funcţionale a acestora.; de aceea comportamentul contextual şi cel stilistic sunt considerate drept condiţii ale sinonimiei. Contextul poate fi înţeles atât ca ca enunţ ( mai mult sau mai puţin dezvoltat), cât şi ca variantă stilistico-funcţională a limbii; de exemplu, a muri = a deceda, au definiţii care pot fi reduse la aceleaşi componente de sens: ‘a înceta’ + ‘din viaţă’, deci există o identitate semantică; totuşi ele se substituie

numai în contexte în care apar substantive nume de persoană (omul, femeia, bărbatul, prietenul a murit / a decedat); alături de substantive care denumesc animale este acceptat numai a muri. Restricţiile de folosire sunt atât de mari uneori, încât sinonimia, respectiv substituţia, nu este valabilă dcât pentru un singur context: de ex., acru şi bătut se pot substitui reciprocnumai în contextul lapte. Registrul stilistic identic sau diferit al sinonimelor este de o extremă importanţă pentru posibilităţile de care dispune vorbitorul în alegerea unui termen într-o situaţie dată. Mărcile stilistice introduc restricţii, deoarece

+/

Capitolul 4. Sinonimia

limitează substituţia sinonimelor, chiar dacă acestea sunt semantic identice, şi chiar dacă, în principiu, pot apărea în aceleaşi contexte; de exemplu, a fura şi a şterpeli nu se pot înlocui oricând, întrucât al doilea termen este specific limbajului familiar, deci limitat ca întrebuinţare; în limbajul oficial el nu poate să apară şi nici într-un text formulat în limbaj literar, îngrijit. Demonstraţia se poate face şi cu termeni de origine dialectală diferită, care deşi au acelaşi referent, de exemplu curechi şi varză, desemnează aceeaşi plantă, dar nu se pot substitui, întrucât primul este dialectal, iar al doilea este termen din limbajul literar curent. Sinonimia şi hiponimia. Hiponimia este o relaţie semantică stabilită pe baza unui principiu ierarhic şi care asociază un termen mai restrâns, specific (hiponim), unuia mai general (hiperonim); este o relaţie de incluziune unilaterală a sensurilor unităţilor lexicale considerate şi demonstrează caracterul ordonat, structurat al vocabularului.De exemplu, în enunţul Mi-a adus flori, FLOARE poate fi substituit prin CRIN, TRANDAFIR, LALEA,dar nu şi invers. Relaţia de sinonimie se poate confunda cu relaţia de hiponimie, dar cele două nu se acoperă decât parţial: PURPURIU este, în acelaşi timp, un hiponim şi un sinonim al lui ROŞU. Dar din punct de vedere logic hiponimia se distinge de sinonimie: implicaţie bilaterală pentru sinonimie, implicaţie unilaterală pentru hiponimie. Sursele sinonimiei. 1. Principala sursă a sinonimiei este împrumutul din limbi difrite a unor cuvinte care desemnează acelaşi referent; de exemplu, pântece (lat.) = foale (lat.) = stomac (sl.) = abdomen (romanic). În acest sens, sinonimia poate apărea între cuvinte moştenite din latină (îngust – strâmt), între cuvinte de origine latină, pe de o parte, şi cuvinte de alte origini, pe de altă parte: punte (lat.) = pod (sl.), timp (lat.) = vreme (sl.); cetate (lat.) = oraş (magh.); oaspete (lat.) = musafir (tc.); încet (lat.) = agale (ngr.); negoţ (lat.) = comerţ (romanic).

2. Derivarea, formarea de cuvinte şi expresii este o altă sursă a

sinonimiei. De exemplu, derivatul a nădăjdui de la nădejde, de origine slavă,

devine sinonim cu a spera, de origine latină.

3. Dubletele etimologice cuvinte provenite din acelaşi etimon, prin

filiere şi a date diferite: de exemplu, târziu = tardiv < lat. tardivus.

4. Polisemia - este sursă indirectă a sinonimiei, pentru că prin

dezvoltarea unui câmp de expansiune sinonimică , fiecare sens al unui polisemantem poate avea sinonime mai apropiate sau mai depărtate, după gradul de precizie cu care este identificat referentul, iar polisemia se desface în sinonimie ; de exemplu :

ASPRU :

1. cu suprafţă zgrunţurosă care dă la pipăit o senzaţie neplăcuă ;(despre fire de păr) ; sin. :TARE, ŢEPOS ; 2. (despre apă) care conţine din abundenţă săruri de calcar ; sin. CALCAROASĂ ;

3. (despre vin) care are gust înţepător ; sin. ACRU; 4. greu de suportat; sin. INTENS, PUTERNIC, ÎNVERŞUNAT;

5.

care provoacă suferinţe, greu de îndurat (vânt aspru, iarnă aspră, robie aspră) ; 6. (despre om şi manifestările lui) lipsit de indulgenţă ; sin. SEVER, NEÎNDUPLECAT, NEÎNDURĂTOR, NECRUŢĂTOR.

Sinonimele obţinute prin desfacerea pe sensuri a cuvântului polisemantic nu sunt echivalente între ele. Deci un cuvânt polisemantic se poate desface în atâtea sinonime câte sensuri (sau trimiteri la referent) are conţinutul lui. Încă un exemplu, cap are pentru sensul ‘parte superioară a corpului la om şi animale’ sinonimele : căpăţână, scăfârlie, devlă ş.a. ; pentru

Capitolul 4. Sinonimia

sensul ‘conducător’ sunt sinonimele căpetenie, şef, comandant,ş.a. ; pentru sensul ‘partea dinainte a unui obiect’sunt sinonime frunte, început etc.

Analiza sinonimiei

Analiza componenţială relevă că relaţiile de sinonimie reprezintă o modalitate de organizare a lexicului. Se porneşte de la principiul că sinonimele se organizează în clase de termeni (cvasi)echivalenţi numite curent serii sinonimice. Analiza componenţială îşi propune să verifice identitatea de sens a presupuselor sinonime. Verificarea identităţii semantice a termenilor ce alcătuiesc clasa se face relevând componentele de sens, urmărind în ce măsură semele sunt comune tuturor termenilor din serie, diferenţele fiind puse în evidenţă din aproape în aproape, verificându-se echivalenţa sau non-echivalenţa unităţilor presupuse sinonime. Analiza componenţială a sinonimelor pune în evidenţă termeni care nu se diferenţiază semantic, termeni care se diferenţiază prin seme substanţiale(care descriu propriu-zis conţinutul semantic al termenilor) şi/sau seme graduale. De exemplu, USCAT ; SEC ; ZBICIT ; DESHIDRATAT ; SECETOS sunt glosaţi în dicţionar prin definiţii asemănătoare din care reţinem ‘lipsit de umezeală, apă (în grade diferite)’, se grupează pe baza semelor comune ‘adjectival’,‘nonumiditate’. Dar aceste trăsături de sens nu sunt suficiente pentru a acoperi conţinutul termenilor. Ei mai au în plus alte trăsături care îi caracterizează şi, totodată, îi diferenţiază. Astfel USCAT şi SEC conţin trăsătura ‘grad nedefinit’, ZBICIT şi ZVÂNTAT se caracterizează prin ‘grad mic’, iar DESHIDRATAT şi SECETOS prin ‘grad maxim’. În afară de aceste trăsături graduale, termenii se mai diferenţiază prin seme de substanţă : ZBICIT ; ZVÂNTAT ; DESHIDRATAT conţin semul ‘acţiune realizată’, dat fiind că provin din participiile trecute ale unor verbe care denumesc acţiunea, iar SECETOS se caracterizează prin ‘cauzat de lipsa precipitaţiilor’. Analiza componenţială are o importanţă practică, pentru că relevă diferenţele de sens între cuvinte care la prima vedere, pot fi considerate sinonime duce la conştientizarea acestor diferenţe, la deprinderea de a învăţa şi utiliza corect cuvintele limbii şi, în ultimă instanşă la obişnuinţa de a opera corect o selecţientre cuvintele pe care limba le pune la dispoziţie. Analiza contextuală trebuie să releve identităţile şi diferenţele în utilizarea sinonimelor ; utilitatea ei rezultădin aceea că posibilităţile de substituţie a unui sinonim cu altul reprezintă, în ultimă instanţă, proba identităţii de sens dintre aceştia. În acelaşi timp, stabilirea identităţilor sau a diferenţelor de sens într-un context dat este o posibilitate de validare şi de rafinare a analizei semice. În interiorul unei clase de sinonime a căror identitatede sens a fost verificată pe baza analizei semice, termenii se diferenţiază alcătuind subclase , în funcţie de preferinţele de combinare contexuală. Aceasta înseamnă că, deşi echivalente la nivelul sistemului, sinonimele nu pot fi oricând substituite în orice context, limitele utilizărilor contextuale fiind impuse de uz. De exemplu, FERTIL , RODITOR , MĂNOS , BOGAT sunt identici sub aspect semantic, deoarece se caracterizează prin aceleaşi trăsături ‘adjectival’, ‘fertilitate’, ‘grad nedefinit’. Sub aspectul posibilităţilor de combinare contextuală, se observă diferenţe : toţi se combină ca sol, teren, pământ, zonă, dar în vecinătatea substantivului recoltă nu sunt admiţi decât MĂNOS şi BOGAT. Analiza stilistică pune problema selecţiei pe care vorbitorul o operează în momentul formulării unui mesaj (nivelul actualizării).

Capitolul 4. Sinonimia

Mărcile stilistice diferite limitează substituţia unui sinonim cu altul, chiar dacă acestea sunt semantic identice şi chiar dacă, în principiu, pot apărea în aceleaşi contexte. De exemplu, membrii seriei A MURI, A PIERI, A SE PRĂPĂDI, A DECEDA, A RĂPOSA, A SE STINGE, A DISPĂREA, A SE

DUCE se diferenţiază stilistic, chiar dacă semantic toţi se caracterizează prin aceleaşi trăsături şi se combină cu substantive din clasa denumind persoane.

În funcţie de apartenenţa la o variantă funcţională sau alta, membrii seriei se

diferenţiază astfel : a) cei caracterizaţi prin marca ‘literar’ - A MURI, A PIERI,

A DECEDA, A SE STINGE, A DISPĂREA, A SE DUCE, A RĂPOSA ; b)

termeni marcaţi prin ‘nonliterar’ A SE PRĂPĂDI. Discutarea sumară a acestui exemplu arată că mărcile stilistice creează restricţii în interiorul unei serii sinonimice. Aspectele pe care le relevă studiul stilistic al sinonimelor nu ţin numai de expresivitatea termenilor ci şi de tipul de text în care aceştia sunt utilizaţi.

Teme

1) Sprijinindu-vă pe definiţiile de dicţionar, faceţi analiza semică a cuvintelor: răcnet, chiot, strigăt, ţipăt, urlet, comparaţi sensurile, introduceţi-le în contexte potrivite şi precizaţi tipul de relaţie semantică care se stabileşte. 2) Se dă clasa de sinonime : a se strica, a se deteriora, a se defecta, a se avaria. Stabiliţi tipul de sinonimie, pornind de la următoarele cerinţe:: - identificarea componentelor de sens comune; - găsirea contextelor comune, în care substituţia este posibilă; - găsirea contextelor specifice, care subliniază diferenţele de sens. 3) Stabiliţi, prin găsirea unor contexte potrivite, ce tipuri de diferenţe se încalcă pentru a face posibilă sinonimia între a derapa – a aluneca, a scrânti – a luxa, inimă – cord, a fura – a şterpeli – a subtiliza, copil – fiu – bâiat, casă clădire – imobil. 4) Grupaţi pe coloane, după înţeles, următoarele cuvinte: a înşela, nenorocire, victorie, biruinţă, a tăinui, năpastă, a ispiti, izbândă, belea, necaz, reusită, a ascunde, a camufla, mizerie, a ademeni, succes, a masca, a pitula, realizare, a amăgi. Se cere: - identificarea trăsăturilor de sens care permit gruparea cuvintelor; - pe baza definiţiei lexicografice să se pună în evidenţă diferenţele de

sens.

Capitolul 5. Antonimia

Capitolul 5. ANTONIMIA

Antonimia este un tip de relaţie semantică reprezentat de opoziţia de sens dintre două cuvinte cu referenţi nu numai diferiţi, ci şi contrari sau contradictorii. Definiţia curentă, „cuvinte cu sensuri opuse“, are un caracter prea vag, permiţând să fie incluse între antonime şi perechi de cuvinte aflate în alte tipuri de relaţii (heteronimie, complementaritate) : bărbat / femeie, berbec / oaie, dejun /cină, musafir / gazdă etc. Cercetarea antonimiei se poate face în funcţie de criterii variate, extralingvistice (logice, ontologice) şi lingvistice. In cercetarea antonimiei ca fenomen semantic, criteriile extralingvistice, oricare ar fi ele, interesează numai sub aspectul implicaţiilor lor lingvistice. Încercând să stabilească o corespondenţă directă între diversele tipuri de antonime şi noţiunile contrare sau contradictorii din logică, unii lingvişti au identificat relaţia dintre sensurile cuvintelor cu relaţiile dintre noţiuni. În logică noţiunile contrare şi contradictorii se află în raport de disjuncţie, în sensul că însuşirile care intră în sfera unei noţiuni neagă însuşirile care constituie sfera noţiunii opuse Noţiunile contrare reprezintă termenii extremi ai unei serii logice între care poate exista şi un al treilea membru, de exemplu : mare / mijlociu / mic. Noţiunile contradictorii au calitatea de a se nega reciproc în mod global, fără a admite intermiedieri, de exemplu : corect / incorect, cinstit / necinstit etc. Se poate vorbi despre o antonimie implicată în lucruri, adic relaţia de opoziţie dintre cuvinte reflectă opoziţia din realitatea obiectivă, de exemplu :

zi / noapte, a trăi / a muri, îngheţ /dezgheţ. Deşi între noapte / zi există şi amurg, între a trăi / a muri există a trage să moară, totuşi în relaţia de antonimie vorbitorii nu au niciodată în vedere acest al treilea intermediar, ceea ce dovedeşte că raportul dintre termenii opuşi este binar, că opoziţiile mai nuanţate dintre cuvinte sunt comprimate în perechi antonimice. Pe de altă parte, destule tipuri de antonime nu se pot explica referenţial, ceea ce face din acest mod de analiză doar un auxiliar ce nu trebuie absolutizat. În limbă sunt puse ade4sea în opoziţie antonimică cuvinte ce denumesc obiecte care, în plan ontologic, nu sunt contrare. De exemplu, opunem în mod curent pe viaţă lui moarte, cu toate că moartea, ca moment ultim al unei existenţe, ar trebui opusă momentului iniţial, reprezentat de naştere. Aceasta înseamnă că în sensul antonimelor se reflectă nu atât însuşirile absolute ale obiectelor, ci mai mult aprecierea subiectivă pe care vorbitorii o fac asupra acestor însuşiri şi care apare în prim plan în relaţia antonimică, ca rezultat al interpretării în plan apreciativ. Opoziţia este una din principalele operaţii din activitatea intelectuală a omului : omul compară două obiecte, două fenomene şi ajunge la unele concluzii despre opoziţia lor ; această opoziţie mentală se relizează în vorbire prin opunerea cuvintelor care desemnează astfel de realităţi, antonime fiind însă numai acele cuvinte ale caror sensuri le opun toţi vorbitorii unei limbi. Ca fenomen lingvistic, antonimia acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni c ontrare în baza unei obiectivări extralingvistice, cât şi pe cele puse de vorbitori în relaţie antonimică.

Condiţiile realizării antonimiei 1) Analiza componenţială a antonimelor pune în evidenţă faptul că pentru a fi puse în relaţie de antonimie, cuvintele trebuie să aibă una sau mai

Capitolul 5. Antonimia

multe componente de sens (seme) comune, care să asigure legătura dintre ele. De exemplu, în perechea rece / cald, legătura este asigurată de componenta de sens comună ‘temperatură’, apreciindu-se că aceasta este ‘mai mare’ sau ‘mai mică’ în raport cu un etalon. 2) Cea de-a doua condiţie fundamentală este ca antonimele să aibă în conţinutul lor componente de sens (seme) care se opun logic, numite seme incompatibile contrarii ; în exemplul dat, ‘mare’/ ‘mică’.

Structuri antonimice.Caracteristici. Dacă trăsăturile de sens comune asigură legătura dintre antonime, semele incompatibiel contrarii stau la baza opoziţiei dintre termenii perechii antonimice. Din cele prezentate rezultă că o caracteristică importantă a antonimiei este simetria. Aceasta înseamnă că sensurile antonimelor sunt alcătuite din aceleaşi seme, unica diferenţă constând în semele contrarii, fapt ce se poate înfăţişa schematic, în paralel, la exemplul discutat mai sus :

RECE ‘adjectival’ ‘mai mic (în raport

CALD ‘adjectival’ ‘mai mare (în raport cu un etalon)’ cu un etalon)’ ‘în grad neprecizat’

/

‘în grad neprecizat’

Membrii unei perechi antonimice trebuie să aparţină aceleiaşi variante stilistico-funcţionale a limbii, deci să se caracterizeze prin mărci stilistice identice. De exemplu, a trăi este opus lui a muri (ambele cuvinte aparţinând limbajului uzual) şi nu lui a deceda (marcat ‘ştiinţific şi administrativ’) sau lui a sucomba (marcat ‘livresc’). O problemă care se pune este aceea a numărului de termeni antrenaţi într-o relaţie antonimică. Cea mai simplă situaţie este cea reprezentată de cupluri ca abstract / concret, par / impar, adică cele al în care fiecare membru al perechii neagă sensul antonimului său. Lucrurile se complică dacă unul sau fiecare dintre cele două antonime are, la rândul său, sinonime, ca în cazul lui leneş / harnic. Fiecare dintre cele două cuvinte îşi are sinonimele sale, dar oricare dintre sinonimele lui leneş se opune lui harnic şi oricare dintre sinonimele acestuia se opune lui leneş, după schema :

Leneş = comod = indolent = puturos = pierde-vară =trândav Harnic = vrednic = muncitor = silitor = activ = întreprinzător. Este evident că fiecare dintre membrii unei serii de termeni se opune fiecărui membru al celeilalte serii : întreaga serie a lui LENEŞ se opune întregii serii a lui HARNIC, fundamental antonimia fiind o relaţie binară. Totuşi antonimia nu priveşte numai termenii implicaţi într-o pereche, ci întreaga lor paradigmă semantică, toate sinonimele lor. Aceasta înseamnă că sunt puse în opoziţie irecociliabilă elementele esenţiale ale fiecărei paradigme, semele fundamentale ale acesteia şi nu particularităţile contextuale, nu nuanţele cuvintelor considerate antonime. Antonimia este, prin urmare, contrazicerea unei paradigme, un procedeu prin care vorbitorul pune în acest raport întregul grup de sinonime al unei perechi antonimice. Binarismul face însă ca selecţia să nu se facă oricum, ci ţinându-se cont de o anumită marcare, un etalon (lexicalizat sau nu). În mod obişnuit, opunem pe harnic lui leneş şi nu lui puturos, pentru că simţim că ultimul termen strică echilibrul relaţiei, fiind marcat gradual mai puternic în raport cu antonimul său. Prin urmare, termenii unei relaţii antonimice să fie dispuşi egal şi simetric pe axa reprezentată de dimensiunea semantică comună.

Capitolul 5. Antonimia

Potrivit celor spuse mai sus, rezultă că antonimia are următoarele caracteristici :

1) este binară ( priveşte două cuvinte sau două serii de cuvinte) ; 2) este simetrică (simetria presupune dispunerea egală şi simetrică pe axa reprezentată de axa semantică comună).

Tipuri de antonime Clasificarea antonimelor se poate face din diverse puncte de vedere :

- în funcţie de structura lor morfologică, antonimele pot fi : a) cu radicali diferiţi (heterolexe) (bolnav / sănătos, bun / rău) ; b) cu acelaşi radical (homolexe) (vinovat / nevinovat, fericire / nefericire). Acestea din urmă marchează opoziţia prin prefixe antonimice sau privative, existente la unul din termenii perechii.

- în funcţie de criteriul lexico-gramatical, antonimele sunt : adjective (mare / mic, frumos / urât), substantive (iubire / ură, lumină / întuneric), verbe ( a închide / a deschide).Acest criteriu atrage atenţia asupra faptului că termenii asociaţi într-o pereche trebuie să facă parte din aceeaşi clasă morfologică. - în funcţie de criteriul semantic, se disting : antonime graduale cele care reprezintă diferite grade de manifestare ale uneia şi aceleiaşi însuşiri (cald / rece, ieftin / scump, aproape / departe) ; antonime stabilite pe opoziţii negraduale (mort / viu, moral / imoral) ; antonime stabilite pe opoziţii direcţionale („vectoriale“) – care vizează acţiuni, însuşiri etc. orientate în direcţii diametral opuse şi care au referenţi diferiţi (a intra / a ieşi, a importa / a exporta, a veni / a pleca) ; antonime stabilite pe opoziţii de tip conversiv în care este vizat unul şi acelaşi referent din punctele de vedere ale unor participanţi la o acţiune, situaţi pe poziţii diametral opuse (a cumpăra / a vinde, a da / a lua, a câştiga / a pierde).

Analiza antonimiei

Analiza componenţială a antonimelor are ca scop punerea în evidenţă

a tipurilor de identităţi şi diferenţe între membrii clasei

clasă de antonime pornim fie de la unul din sensurile unui cuvânt polisemantic, fie de la o serie de sinonime, căutând termenii opuşi ca înţeles, respectând cele două condiţii enunţate : principiul semelor comune şi cel al semului incompatibil contrar. Rezultatul poate fi : 1) găsirea unui singur antonim sau 2) găsirea mai multor antonime (cvasi)sinonime între ele. Analiza contextuală a antonimiei nu aduce date noi, această categorie semasiologică fiind constituită strict paradigmatic. Opoziţia antonimică nu se creează de fiecare dată în actul vorbirii, ci ea este reprodusă de vorbitori ca fiind ceva existent şi fixat în limbă, ea vând caracter general pentru vorbitori. Contextul, criteriu de dezambiguizare semantică, stă, implicit, la baza organizării clasei de antonime. De exemplu, ÎNALT se poate repartiza în mai multe paradigme antonimice, în funcţie de sensul pe care îl realizeazăşi care

este determinat contextual :

Pentru a obţine o

ÎNALT / SCUND ;MIC ( în contexte ca persoană, casă, gard) ; ÎNALT / JOS ; GRAV (în contexte ca sunet, voce, ton) ; ÎNALT / SCĂZUT ( în contexte ca temperatură, nivelul apei, nivel ştiinţific). Deşi relaţia antonimică este preexistentă actului vorbirii, ceea ce îi asigură o anumită independenţă în raport cu contextul, totuşi independenţa contextuală este îngrădită de preferinţele concrete de combinare ale unui termen sau chiar de anturajul lexical specific unui termen, care nu permite

Capitolul 5. Antonimia

înlocuirea acestuia prin antonimul său ; de exemplu, IUBIRE (sfântă, maternă, gingaşă, duioasă, frăţească), faţă de URĂ ( înverşunată, sălbatică, neîmpăcată). Analiza stilistică evidenţiază că opoziţia antonimică este condiţionată de varianta stilistico-funcţională căreia îi aparţin termenii ; sunt puşi în opoziţie imediată în context termeni caracterizaţi de obicei prin aceeaşi marcă stilistică. De exemplu, dacă cerem unui vorbitor să ne indice un antonim pentru MIŞTO, acesta va spune NASOL, şi nu URÂT, preferând cuplarea termenilor marcaţi stilistic ‘argotic’. Încălcarea deliberată a acestei constrângeri corespunde intenţiei vorbitorului de a obţine anumite efecte stilistice.

Teme

1. Indicaţi pentru următoarele cuvinte antonime cu rădăcini diferite.

Formaţi propoziţiii cu acestea : zgârcit, precedent, costisitor, favorabil, curajos.

2. Transformaţi următoarele propoziţii în aşa fel încât contrariul, utilizând antonime :

a. Era un om drept, cu privirea tăioasă. Drumul drept în viaţă este cel mai dificil.

b. Ideea pe care o susţinea era limpede. Vorbirea lui era limpede. Apa limpede susura uşor.

c. Apa lacului e dulce. Bunicul avea întotdeauna vorba dulce. Beau un pahar cu lapte dulce.

d. Sunt mai înalt decât el.

Lucrarea prezentată are un înalt nivel ştiinţific. Ce aspect legat de antonimie pune în evidenţă exerciţiul de mai

sus?

3. În următoarele propoziţii sunt pue în opoziţie cuvinte care nu sunt în mod obişnuit antonime. Cu ajutorul dicţionarului, încercaţi să explicaţi ce deplasări de sens au avut loc, în aşa fel încât opoziţia dintre ele să fie posibilă:

să exprime

a. Cine a făcut pe bogatul a făcut şi pe argatul.

b. La chip frumos, la inimă găunos.

c. Nu poţi fi pentru unul mumă şi pentru altul ciumă.

d. Unde nu-i cap vai de picioare.

e. Să nu fii ieftin la făină şi scump la tărâţe.

Bibliografie

Bibliografie

1. Bidu-Vrănceanu, Angela, mpuri lexicale din română. Probleme teoretice şi aplicaţii practice, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2008

2. Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Limba română contemporană. Lexicul, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2005.

3. Bidu-Vrănceanu, Angela, Lectura dicţionarelor, Editura Metropol, Bucureşti, 1993

4. Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Cuvinte şi sensuri, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

5. Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Modele de structurare semantică, Editura Facla, Timişoara, 1984.

6. Bucă, Marin; Efseev, Ivan, Probleme de semasiologie, Editura Facla, Timişoara, 1976

7. Coteanu, Ion; Forăscu, Narcisa; Bidu-Vrănceanu, Angela, Limba română contemporană. Vocabularul, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1985.