I.

Preliminarii teoretice

Câteva clarificări de ordin teoretic se cuvin făcute, mai ales pentru ca cititorul să
înțeleagă cu claritate granițele demersului nostru despre configurația personajul comic.
Comediile lui Caragiale sunt opere literare. Opera literară este o operă artistică întrucât
aparține literaturii, considerate ca artă, arta cuvântului. Complexitatea unei opere literare se
vădește și în multitudinea posibilităților de interpretare, la un moment dat (în sincronie) sau
după mulți ani de la apariție (în diacronie), când contextul socio-cultural este complet
schimbat.
Ca structură lingvistică încheiată, opera „își definește identitatea prin modul specific
de convergență a celor patru dimensiuni constitutive[…]: dimensiunea fonematică,
dimensiunea semantică, dimensiunea sintactică, dimensiunea stilisticăˮ 1. Putem considera
opera literară ca fiind echivalentă cu un text artistic ( lat. textus= țesătură) ce se constituie ca
unitate funcțională în care își află aria de convergență următoarele dimensiuni: dimensiunea
fonematică (textul lingvistic se actualizează ca text oral prin semne articulate vocal sau ca
text scris, prin semne grafice; dimensiunea semantică (textul are o finalitate cognitivă, are
un sens pentru că actualizează un referent); dimensiunea sintactică ( textul se constituie din
unități între care există relații sintactice); dimensiunea stilistică (textul poartă o identitate
stilistică dată de amprenta emițătorului asupra comunicării și amprenta situației de
comunicare concretizate prin coordonatele sale de bază-cultura, spațiul, timpul)2.
Roman Jakobson considera opera literară ca un organism complex în care coexistă în
mod simultan două planuri: planul formei (pe care îl numea lumea verbală) și planul
conținutului (lumea semantică)3.
Comunicarea artistică este un tip aparte de comunicare, cu trăsături specifice, astfel
încât un emițător transmite un mesaj artistic unui receptor prin intermediul operei literare sau,
cum ar spune Caragiale, opera literară transmite un ce printr-un cum (s.n.).
Mesajul operei dramatice ajunge la cititor (spectator) pe o cale indirectă, prin câteva
elemente intermediare:
a)Personajul dramatic este nucleul semnificării, motorul eșafodajului, punctul nodal al
piesei. El reprezintă […] „o noțiune-cheie din teatru a cărei funcție este de a fi un element

1
Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iași, 1999, p.29.
2
Cf.Dumitru Irimia, op. cit., p.28 și urm.
3
Cf.Roman Jakobson, Lingvistică și poetică în vol.Probleme de stilistică, Editura Științifică, București, 1964.
dintr-o secvență narativă, […], suport al unei ființe umane, parte a unui ansamblu complex de
semne, reprezentațiaˮ4. Personajul este
un microcosmos cu o logică interioară conferită de dramaturg
cu mai multă sau mai puțină artă, termen-cheie ce trebuie privit în dublă ipostază: ca
individualitate (încadrat social, economic, politic, cultural, cu chip, caracter, năravuri,
gesturi) și angrenat într-o rețea complexă de relații în care îl aruncă însuși fluxul vieții.
b)Acțiunea dramatică ce înglobează totalitatea elementelor faptice, evenimențiale, ce se
dezvoltă prin replicile personajelor sau consemnate prin intervențiile dramaturgului. Acțiunea
dramatică este generată de conflictele dramatice, care constituie însăși esența dramatismului
cu toate conotațiile sale. Între personajul dramatic și acțiunea dramatică există o relație de
interdependență, de completare, de susținere reciprocă, exprimată cel mai bine prin verbul a
corobora (utilizat greșit foarte frecvent în ultimul timp).
c)Didascaliile (gr.didaskalia=învățătură, gr.didaskein=a învăța, a instrui) desemnau în
antichitate „caietele cu consemnări date actorilor înaintea reprezentației […], tot ceea ce în
textul de teatru nu este rostit de actor, adică tot ceea ce în mod direct este îndeplinit de
scriptorˮ.5 Altfel spus, ele reprezintă puntea de legătură între componenta textuală (dialog
plus monolog) și componenta reprezentării scenice (indicațiile adresate de scriitor către
regizor, scenograf, actori). Studiate în mod expres în ultimele decenii, didascaliile nu mai pot
fi considerate elemente auxiliare, de importanță secundară. Ele au căpătat o importanță la fel
de mare ca textul personajelor, deoarece au, la rândul lor putere de semnificare. De curând, un
cercetător francez, Alain Croupie6, în încercarea de a le ordona, le clasifica în: didascalii
inițiale (cele care se referă la lista personajelor, dramatis personae, cu informații minimale
despre vârstă, statut social etc., structurarea în acte, scene, tablouri); didascalii funcționale
(cele care fac referire la timp, spațiu, lumini, sunet); didascalii cu valoare expresivă (indicații
referitoare la jocul actorului: mimică, exresie, ton, accent, ritm etc.).
În concluzie, considerăm piesa de teatru astfel:
 un organism închis în sensul de finalizat, încheiat;
 un organism deschis unor multiple interpretări.
Din punct de vedere structural, piesa de teatru se constituie din:
 componenta textuală propriu-zisă (textul personajelor prin dialog și monolog);
 componenta reprezentării (textul autorului, didascaliile, cele care asigură translația
de la textul personajelor la reprezentarea scenică).
4
Anne Ubersfeld, Termenii cheie ai analizei teatrului, Editura Institutului European, Iași, 1999, p. 62.
5
Anne Ubersfeld, op. cit., pp. 31-32.
6
Alain Croupie, Le Théâtre: texte, dramaturgie, histoire,Edition Armand Colin, Paris, 2009, p.12.
 Așadar, considerăm mesajul global al operei dramatice ca fiind intersecția a trei
fascicule de semnificare, generate de:
 personajul dramatic;
 acțiunea dramatică dezvoltată din conflicte dramatice;
 didascaliile care fac posibilă transformarea operei din piesă citită în piesă jucată pe
scenă.
Nu întâmplător, I. L. Caragiale, creatorul de geniu al întregului eșafodaj, a considerat
teatrul ca fiind foarte apropiat de arhitectură, dovedind o impresionantă vocație de
constructor. Un constructor artist. El a repartizat cu artă, clarviziune și dexteritate fiecăruia
rolul său: personajului, regizorului, actorului.
Ne încurajează în demersul nostru de interpretare a comicului și a râsului observațiile lui
M. Bahtin, aflate sub semnul unei hermeneutici optimiste: „Râsul este cel care înlătură orice
distanţă ierarhică, valorică. În imaginea îndepărtată, obiectul nu poate fi comic. Râsul e
înzestrat cu forţa remarcabilă de a apropia obiectul, introducându-l în zona contactului
direct, unde poate fi abordat sub toate aspectele, i se poate sparge învelişul exterior şi
examina interiorul, poate fi descompus, dezamorsat, demascat, analizat în voie” 7.

7
M. Bahtin, Probleme de literatură şi estetică, trad. N. Iliescu, Bucureşti, Ed. Univers, 1982, p. 556.