INFERNUL IN VIZIUNEA LUI VERGILIUS SI A LUI DANTE

Vergilius, în Eneida, cartea a 6-a, povesteşte despre coborârea eroului în Infern pentru a întâlni umbra
tatălui său Anchise, care poate să îi dezvăluie viitorul. Coborârea în lumea de dincolo este o acţiune periculoasă, ale
cărei riscuri îi sunt prezentate lui Eneas încă de la început: „Anchise troianule, uşor să pogori în Avernus; / Ziua şi
noaptea-i deschisă intrarea lui Pluton cel negru: Dar să întorci
pasul tău, la lumină să scapi de deasupra, / Asta e truda şi chinul”. Înainte de coborârea în Infern, Eneas trebuie să
găsească creanga de aur şi să sacrifice animale negre în cinstea divinităţilor subpământene. La intrare în lumea
subterană vieţuiesc personaje terifiante şi animale înspăimântătoare precum Himere, Briaeus cel cu o sută de braţe,
monstrul din Lerna, Gorgone şi Harpii.Eneas ajunge la cele patru fluvii care mărginesc Tartarul, Acheron, Cocytus,
Styx şi Lethe, pe care le trece cu ajutorul luntraşului Charon, „păzitorul peste fluvii”, căruia îi arată creanga de aur. El
trece apoi de câinele Cerberus şi ajunge în Infern.
Aici sufletele celor morţi sunt aşezate conform judecăţii lui Minos, judecată la care cei decedaţi trebuie să-şi
mărturisească păcatele. Peste Tartar domneşte Rhadamantes, care îi sileşte pe păcătoşi să-şi mărturisească păcatele.
Cei care nu le mărturiseau erau pedepsiţi de Tisifone şi de celelalte Erinii. În Infern îşi ispăşeaupedeapsa cei care au
greşit contra zeilor (titanii, Ixion, Salmoneu, Piritous), cei care şi-au ucis rudele, avarii sau cei care s-au ridicat contra
stăpânilor. În drumul lui, Eneas ajunge şi la tărâmul celor fericiţi, rezervat celor care luptaseră pentru patrie, preoţilor,
poeţilor, artiştilor şi eroilor. Vergilius descrie lumea de dincolo şi în poemul de tinereţe Culex, unde povesteşte despre
coborârea în Infern a unui ţânţar (culex).Imaginile prezentate sunt asemănătoare cu cele din Eneida.
La Dante, spre deosebire de Vergilius Infernul este conturat cu ajutorul ratiunii sub forma unei palnii.
Infernul, Purgatoriul sau Paradisul erau ţinuturi ale credinţei şi ale imaginaţiei. Ei bine, Dante le configurează cu
ajutorul minţii. Ele se constituie la intersecţia a trei zone, a trei discipline, a trei ştiinţe: mitologia,geografia şi morala.
În ce sens mitologia (adică ştiinţa despre zei şi închipuirea începuturilor lumii)? A fost revalorificat momentul
mitologic de după Geneză, cînd un grup de îngeri, sub conducerea lui Lucifer, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.
Ce soartă au avut ei, în viziunea lui Dante? Au fost izgoniţi, tocmai pentru că nu i se mai supuneau lui Dumnezeu, îi
contestau autoritatea. Lucifer, căzut pe Pămînt, s-a scufundat şi a săpat în prăbuşire un fel de pîlnie. A sfîrşit prin a se
înţepeni în centrul Terrei. Infernul s-a constituit efectiv ca urmare a cantităţii de pămînt dislocate prin căderea lui
Lucifer. Iată cum un mit apocrif, al genezei, a fost refolosit şi transpus în context geografic, pe al doilea palier de
configurare. Scriitorul italian a luat, pe de o parte, povestea lui Lucifer izgonit din Paradis şi a combinat-o cu teoria
ptolomeică a Pămîntului plat. I-a adăugat, însă, şi al treilea aspect, cel moral. Nu doar spaţiul infernal apare în mod
concret, modelat ca atare, ci există într-însul chiar o ierarhie a păcatelor. Infernul fusese mai înainte perceput oarecum
“la grămadă”: gălăgie, suferinţe, durere, fum, foc, lacrimi. Dante, cu spiritul său foarte raţional, lucid, a luat toate
acestea şi a construit cu ele o structură precisă, a clasificat păcatele
 După ce ajungem în Infern, întîlnim o succesiune de cercuri. Dante însuşi a închipuit un şir de cercuri, într-un fel de
spirală. Avem nouă cercuri, cu diverse păcate: laşii, nebotezaţii, desfrînaţii, mîncăii, zgîrciţii şi risipitorii, furioşii,
ereticii, ucigaşii, sinucigaşii, pustiitorii, defăimătorii, sodomiţii, cămătarii, avem o prăpastie, apoi sînt proxeneţii şi
seducătorii, linguşitorii, simoniacii (adică cei care vînd cuvîntul divin, preoţii care cer plată pentru a te ierta de păcate;
se pare că era un nărav foarte răspîndit în Evul Mediu), ghicitorii, delapidatorii, ipocriţii, hoţii, sfătuitorii de
înşelăciune, semănătorii de vrajbă, falsificatorii, alchimiştii, vine un alt obstacol: puţul giganţilor, şi pe urmă
trădătorii, dispuşi ierarhic, în funcţie de gravitatea faptelor: trădătorii de rude în zona Caina, trădătorii de patrie în
zona Antenora, trădătorii de oaspeţi în zona Tolomea şi trădătorii de binefăcători în zona Giudecca. Ce e interesant de
observat? Nu numai că Dante nu i-a aruncat pe toţi de-a valma, claie peste grămadă, dar dispunerea reflectă şi o
ierarhie a păcatelor. În viziunea autorului, cu cît cobori mai mult şi te apropii de Lucifer, cu atît eşti mai păcătos. Cu
cît stai mai departe de Lucifer, cu atît fapta pe care ai comis-o e considerată mai puţin gravă. Mulţi oameni sînt
păcătoşi, dar greşelile lor nu sînt identice şi nu sînt la fel de condamnabile. Plasarea sufletelor în Infern exprimă o
judecată valorică a păcatelor.
El a vrut să ofere întîi de toate un instrument de învăţătură, să ne facă – citindu-i cartea – să ne gîndim la noi înşine şi,
poate, să ne situăm fiecare acolo unde am considera că merităm. Ei bine, pentru a obţine impactul, pentru a fi mai
convingător, ce a imaginat el? S-a pus pe sine însuşi în centrul acţiunii! Dante e nu numai scriitorul care gîndeşte
structura respectivă, ci este de asemeni personajul care parcurge Infernul. Merge acolo deoarece, la un moment dat, s-
a rătăcit. Ne putem identifica şi noi cu el, pentru că şi noi putem cîndva pierde calea cea dreaptă. Căutînd să iasă de-
acolo, îi vine în întîmpinare Virgiliu, marele poet din lumea antică, maestrul său în ale iscusinţei artistice, acel Virgiliu
care murise deja şi, sub formă spirituală, era condamnat la Infern (întrucît toţi nebotezaţii ajung acolo). Dante, surprins
într-un moment de rătăcire – nu ştim dacă visează, nu ştim dacă fabulează, nu ştim dacă este un voiaj real, avînd în
vedere elementele geografice, foarte concrete, cu care avem de-a face, găsim aici o acumulare, o pluristratificare de
sensuri – se lasă preluat şi condus de Virgiliu. Parcurge în spirală, în jos, tot Infernul, fiind spectator – şi uneori chiar
actor – în toate aventurile ce vor urma. Dante, călăuzit de Virgiliu, coboară pe rînd în aceste cercuri, roată, şi asistă la
diverse aventuri, întîlniri existenţiale şi revelaţii personale. Ceremonialul este cam acelaşi peste tot: se intră în cercul
respectiv, cei doi constată ce anume se întîmplă acolo, ce păcate sînt pedepsite, care e tortura aplicată şi pe urmă se
întîlnesc cu unul-două personaje reprezentative, din lumea antică sau din cea contemporană lui Dante, din realitatea
medievală, florentină, italiană. Încă un lucru extrem de important mai trebuie să precizez, legat de principiul după care
se conduce “viaţa” din Infern. Păcatele sînt pedepsite după regula echivalenţei (ceea ce în italiană s-a numit “la legge
del contrapasso”). Fiecare tip de păcat este sancţionat într-un mod echivalent. De pildă desfrînaţii, cei care au înşelat
în iubire, şi-au trădat perechea, vor zbura sub formă de păsări şi vor fi izbiţi de stînci, fără nici o secundă de repaos.
Care a fost vina lor, în timpul vieţii? Nu au rămas fideli, alături de partenerul destinat, ci au cutreierat în căutarea altor
aventuri amoroase, s-au zbătut să-şi găsească noi plăceri carnale. Nu li se permite acum nici un moment de oprire, de
odihnă, desfrînaţii nu au nici o posibilitate de a-şi atenua suferinţa ori de a scăpa. Aş vrea să subliniez însă că ierarhia
pedepselor danteşti cuprinde la temelie nu doar judecata morală, ci, în egală măsură, şi proiecţia unei mentalităţi
medievale.
Ilustrarea literară a ceea ce credeau anticii că se întâmplă după moarte
continuă mai multe secole după Ovidius, până când va fi preluată şi adaptată de noua
credinţă cu aspiraţii universale, creştinismul.