Durante di Alighiero degli Alighieri (Dante Alighieri; n. 1265, Florența, Republica Florentină– d.

14
septembrie 1321,Ravenna, Statele Papale) a fost un poet și filosof italian, om politic florentin, cel mai
mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al Divinei Comedii, capodoperă a literaturii universale,
Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”).„Dante
era de statură mijlocie, cu un umblet grav și liniștit. Avea o față lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea
brună, părul negru și des, totdeauna cu o căutătură melancolică și gânditoare” (Giovanni Boccaccio,
Trattatello in laude di Dante).

Divina Comedie, cea mai celebră operă a lui Dante Alighieri, este totodată una dintre cele mai
importante capodopere ale literaturii universale. Divina Comedie descrie coborârea lui Dante în
Infern, trecerea prin Purgatoriu și ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu
Divinitatea. Deși continuă modul caracteristic al literaturii și stilului medieval (inspirație religioasă,
tendință moralizatoare, limbaj bazat pe percepția vizuală și imediată a faptelor), poemul lui Dante
tinde către o reprezentare amplă și dramatică a realității, departe de spiritualitatea tipică a epocii
sale.Scrisă în dialect toscan, opera a exercitat o influență considerabilă asupra dezvoltării limbii și
literaturii italiene. Inițial, Dante și-a intitulat poemul Commedia, în sensul că, după un început
dramatic, opera are un final fericit (cum explică autorul însuși într-o scrisoare adresată lui Cangrande
della Scala). Atributul de „divina” i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio în biografia sa „Trattatello in
laude di Dante”, ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseți artistice, și apare pentru prima
dată într-o tipăritură din 1555 a editorului venețian Ludovico Dolce.

Poemul a fost scris de Dante în timpul exilului său între 1304 și 1321, acțiunea este situată de autor
în primăvara anului 1300, în săptămâna dinainte de Paște, când Dante înteprinde călătoria în „lumea
de dincolo”. Este anul sfânt („Il Grande Giubileo”) instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit
jumătatea duratei previzibile a lumii.

Structura operei

Divina Comedie povestește călătoria lui Dante în cele trei lumi ale "vieții de apoi", în care se
proiectează răul și binele lumii terestre, fiind condus la început de poetul Virgiliu, simbol al rațiunii,
apoi de Beatrice, simbol al credinței. Poemul este compus din trei părți (trei cantiche: Inferno,
Purgatorio, Paradiso), cuprinzând 100 de cânturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cânt introductiv la
începutul Infernului, și este scris în versuri endecasilabice grupate în „terține” („terza rima”). Iată
primele trei terține (în traducerea lui Răzvan Codrescu):

Pe calea vieții-ajuns la jumătate, - A

mă regăsii într-o pădure obscură, - B

căci drumul drept lăsasem a-l străbate - A

Nu-i lesne, vai, a spune-n ce măsură - B

era de cruntă, deasă și-ncâlcită, - C

că și-azi tresar când gândul ei mă fură! - B

Cu prea puțin e moartea mai cumplită; - C

dar până-a spune cum am dat de bine, - D

voi depăna pățită cu pățită. - C

Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. Într-adevăr, călătoria în
Infern și pe muntele Purgatoriului reprezintă traversarea întregii planete, în timp ce Paradisul este o
reprezentare simbolică a cosmosului ptolemeic.

Infernul

Dante, rătăcit într-o pădure unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, se trezește la un
moment dat înconjurat de o panteră, de un leu și o lupoaică. Cuprins de spaimă, îi vine o umbră în
ajutor: este poetul Virgiliu, care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieși din pădure.

Împreună coboară prin nouă cercuri concentrice,fiecare cerc fiind ocupat de diverse personaje
celebre din istoria omenirii, în funcție de păcatele săvârșite, dar și de personalități contemporane,
adversari personali sau persoane disprețuite, trimiși de Dante în Infern pentru a-și ispăși viciile.
Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este și
centrul pământului. Aici intalnesc de asemenea celebrul cuplu adulterin, Paolo si Francesca, sotia
unui macelar care intr-un acces de furie si gelozie ii omoara pe amandoi. Această intamplare ii ofera
lui Dante o viziune despre dragoste ca un sentiment ce continua si dupa moarte, aducandu-i in
acelasi timp amaraciune pentru iubirea sa neimplinita. Astfel opera capata un caracter romantic,
opus curentului tanar renascentist al perioadei istorice. Această parte a călătoriei se termină cu
vederea lui Lucifer, chinuit într-un lac înghețat. De aici, vor ieși, urcând pentru a vedea din nou "cerul
înstelat". Călătorind în lumea fantastică a morților, Dante duce cu sine toate sentimentele și
pasiunile celor vii, trage după el - cum s-a scris - tot pământul.

Purgatoriul

Dante și Virgiliu ajung pe cealaltă parte a pământului, în fața muntelui Purgatoriului, pe culmile
căruia sălășuiesc sufletele morților care se căiesc de păcatele făcute în viață. Muntele este împărțit
în șapte cercuri, după tipul viciilor avute (mânie, avariție, lăcomie etc.) și durata timpului de căință.
Rugăciunile celor vii pe pământ îi pot ajuta să iasă mai curând din Purgatoriu. Și aici se regăsesc
persoane cunoscute lui Dante, pentru care arată bunăvoință, cum ar fi prietenii săi din cercul "dolce
stil nuovo" sau marii artiști ai trecutului. În vârful muntelui se găsește Paradisul terestru, care are
aspectul unei păduri populată de figuri alegorice. Purgatoriul este o altă ipostază a personalității
umane care prevestește zorile Renașterii.

Paradisul

Ajunși în Paradisul terestru, Virgiliu îl părăsește și se întoarce în Infern. Din acest moment, Dante va
fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinței divine. Paradisul, în opoziție cu Infernul, este construit
din nouă cercuri orientate spre înălțime. Aici este sălașul celor fără de păcate, al sfinților. Fiecare
cerc corespunde unuia din corpurile cerești cunoscute în acea vreme: Luna, Mercur, Venus, Soarele,
Marte, Jupiter, Saturn, dominate de cerul stelelor fixe. La sfîrșitul călătoriei Beatrice îl părăsește și
Dante, ghidat de Sfântul Bernardo, adresează o rugăciune Sfintei Fecioare. Artistul se contopește cu
Dumnezeu, simbolul "Iubirii care pune în mișcare cerul și stelele". Dacă în descrierea Infernului și
Purgatoriului Dante a avut unele puncte de sprijin, în Paradis el este unicul creator. Tradiția
Paradisului nu exista în literatură și fantezia dantescă a creat-o din propriile resurse, realizând un
vers fluid și de infinită gamă muzicală, corespunzător iradierii oceanului de lumină a Paradisului.