Divina comedie

de Dante Alighieri
– prezentare –
http://cartibunegratis.blogspot.ro/2012/08/100-de-ebooks-clasice-gratuite-din.html
Polirom.ro/biblioreca-online
Divina Comedie – cea mai celebră operă a lui Dante Alighieri – este totodată una
dintre cele mai importante capodopere ale literaturii universale. Divina
Comedie descrie coborârea lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu și, în fine,
ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui Dumnezeu. Deși
continuă modul caracteristic al literaturii și stilului medieval – de inspirație religioasă,
tendință moralizatoare, limbaj bazat pe percepția vizuală și imediată a faptelor –,
poemul lui Dante tinde către o reprezentare amplă și dramatică a realității, departe de
spiritualitatea tipică a epocii sale. Scrisă în dialect toscan, opera a exercitat o influență
considerabilă asupra dezvoltării limbii și literaturii italiene. Inițial, Dante și-a intitulat
poemul Commedia, în sensul că, după un început dramatic, opera are un final fericit.
Atributul de „divina” i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio în biografia sa „Trattatello
in laude di Dante”, ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseți artistice, și apare
pentru prima dată într-o tipăritură din 1555 a editorului venețian Ludovico Dolce.
Poemul a fost scris de Dante în timpul exilului său între 1304 și 1321, acțiunea este situată
de autor în primăvara anului 1300, în săptămâna dinainte de Paște, când Dante
înteprinde călătoria în „lumea de dincolo”. Este anul sfânt instituit de Papa Bonifaciu
al VIII-lea, socotit jumătatea duratei previzibile a lumii.
Divina Comedie povestește călătoria lui Dante în cele trei lumi ale „vieții de apoi”,
în care se proiectează răul și binele lumii terestre, fiind condus la început de poetul
Virgiliu – simbol al rațiunii – apoi de Beatrice – simbol al credinței. Poemul este compus
din trei părți: Infernul, Purgatoriul şi Paradisul, cuprinzând 100 de cânturi, 33 pentru
fiecare parte, plus un cânt introductiv la începutul Infernului, și este scris în versuri
endecasilabice (= care are unsprezece silabe) grupate în „terține”. Structura de fond a
operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. Într-adevăr, călătoria în Infern și
pe muntele Purgatoriului reprezintă traversarea întregii planete, în timp ce Paradisul
este o reprezentare simbolică a cosmosului ptolemeic.
Infernul
Dante, rătăcit într-o pădure unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor,
se trezește la un moment dat înconjurat de o panteră, de un leu și o lupoaică. Cuprins
de spaimă, îi vine o umbră în ajutor: este poetul Virgiliu, care îl va conduce prin Infern,
singura posibilitate de a ieși din pădure. Împreună coboară prin nouă cercuri
concentrice, fiecare cerc fiind ocupat de diverse personaje celebre din istoria omenirii,
în funcție de păcatele săvârșite, dar și de personalități contemporane, adversari
personali sau persoane disprețuite, trimiși de Dante în Infern.
Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea
iadului, care este și centrul pământului. Aici întâlnesc de asemenea celebrul cuplu
adulterin, Paolo și Francesca, soţia unui macelar care într-un acces de furie şi gelozie îi
omoară pe amandoi. Această întâmplare îi oferă lui Dante o viziune despre dragoste ca
un sentiment ce continuă şi după moarte, aducându-i în acelaşi timp amăraciune
pentru iubirea sa ne implinită. Astfel opera capătă un caracter romantic, opus
curentului tânăr renascentist al perioadei istorice.
Această parte a călătoriei se termină cu vederea lui Lucifer, chinuit într-un lac înghețat.
De aici, vor ieși, urcând pentru a vedea din nou „cerul înstelat”. Călătorind în lumea
morților, Dante duce cu sine toate sentimentele și pasiunile celor vii, trage după el –
cum s-a scris – tot pământul.
Purgatoriul
Dante și Virgiliu ajung pe cealaltă parte a pământului, în fața muntelui
Purgatoriului, pe culmile căruia sălășuiesc sufletele morților care se căiesc de păcatele
făcute în viață. Muntele este împărțit în șapte cercuri, după tipul viciilor avute (mânie,
avariție, lăcomie etc.) și durata timpului de căință. Rugăciunile celor vii pe pământ îi
pot ajuta să iasă mai curând din Purgatoriu. Și aici se regăsesc persoane cunoscute lui
Dante, pentru care arată bunăvoință, cum ar fi prietenii săi din cercul „dolce stil
nuovo“ sau marii artiști ai trecutului. În vârful muntelui se găsește Paradisul terestru,
care are aspectul unei păduri populată de figuri alegorice.
Paradisul
Ajunși în Paradisul terestru, Virgiliu îl părăsește și se întoarce în Infern. Din acest
moment, Dante va fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinței divine. Paradisul, în
opoziție cu Infernul, este construit din nouă cercuri orientate spre înălțime. Aici este
sălașul celor fără de păcate, al sfinților. Fiecare cerc corespunde unuia din corpurile
cerești cunoscute în acea vreme: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter,
Saturn, dominate de cerul stelelor fixe. La sfârșitul călătoriei Beatrice îl părăsește și
Dante, ghidat de sfântul Bernard care adresează o rugăciune Sfintei Fecioare:
– „O, Doamnă-n care-a mea speranță-nvie, /Tu care-ai suferit și-n Iad să-ți pui/ piciorului
tău spre-a-mi da scăpare mie, /cunosc din câte lucruri le văzui /puterea ta și multa-ți
bunătate /și-n câtă grație și-adevăr mă sui. /Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate
/prin orice mijlociri care au putut / [să-ți fie drumuri demne-a] fi-ncercate, / păstreaz-mi
mila ta, ca, refăcut / azi sufletu-mi întreg prin sfânta-ți mână, /pe placul tău să-și lepede-
ai său lut!”
Artistul se contopește cu Dumnezeu, simbolul „iubirii care pune în mișcare cerul și
stelele”.
Dramatizare a teologiei creştine medievale, „Divina Comedie” este o sinteză a
opiniilor filosofice, ştiinţifice şi politice ale lui Dante, interpretate literar, alegoric,
moral şi mistic.
Dante Alighieri s-a născut în 1265, la Florenţa, şi a decedat în 1321, la Ravenna.