Charles Baudelaire

– la încrucişarea drumurilor dintre romantism, parnasianism

şi simbolism-

-Les Fleurs du Mal-

Poetul florilor maladive şi al poemelor în proză, damnat şi condamnat, zăcuse în

epocă necunoscut, ca şi criticul şi esteticianul din el.

În faţa operei, legenda vieţii lui pare azi secundară. Căci Les Fleurs du Mal a ridicat
cortina de pe cel mai cotradictoriu spectacol spiritual. Clasicitatea formei şi erupţia sufletului
modern, împărţit între chemările unei divinităţi pierdute şi acelea ale unui satanism răzbunător,
între sentimentul limitelor ontologice şi sentimental infinitului, între erotismul virginal cu
accente danteşti şi deviaţia erotică, între inocenţă şi sadism, între gingăşie şi sarcasm, între
emoţie şi mistificare, între necesitatea ordinei arhitecturale şi deopotrivă a subversiunii
materialelor de construcţie, se sfidau reciproc, completându-se (Vladimir Străinu).

Geniul baudelaire-ian are legătură genetic cu structura spiritului francez. Jean Prevost
indică relaţiile poetului nou cu mai toată poezia franceză de la Ronsard până la Gautier. Unele
metafore şi chiar versuri din poezia lui sunt luate din alţi scriitori. Sonetul Correspondances a
folosit sugestii din Kreisleriana lui Hofmann. Dar poezia lui stă în factorii
inanalizabili şi în puterea de somaţie cu care opreşte în loc pe cititor.

Baudelaire lărgeşte aria de inspiraţie poetică, introducând teme noi ca: urâtul,
păcatul, stările morbide, moartea, răul. El vede în om o dualitate; Dumnezeu şi Satana. De aceea
găsim în poezia lui laude la adresa  alcoolului, a drogurilor, care dau simţurilor o bucurie
paroxistică, fie cântece pentru dragoste pline de gingăşie, idealizată.

Poezia lui are un nemaipomenit suflu liric personal care îi dă autenticitate. Grija pentru
formă l-a făcut să scrie puţin. Folosirea unui limbaj simplu,concis, comun, lipsa unor comparaţii
strălucitoare, i-au adus acuzaţii de prozaism. Când îi citeşti poemele însă, imaginea ţi se
conturează în minte, muzicalitatea versurilor te obsedează, asamblarea imaginii vizuale, poetice,
cu muzica versurilor dă acea surprinzătoare forţă de sugestie care îi caracterizează versul.

Receptarea lui Baudelaire în România pătrunde destul de timpuriu în literatură. Primul

care se opreşte asupra operei lui a fost Titu Maiorescu, îndemnându-i pe Eminescu şi Caragiale
să traducă din el. Apoi simboliştii ieşiţi de sub autoritatea lui Macedonski îl citesc în original.
Atitudini lirice, metafore, versuri trec de la Baudelaire în poeziile splendidei generaţii a lui Ion
Minulescu,după care la Arghezi şi Bacovia. Volumul lui Ion Pillat tradus din Baudelaire ni-l
aduce mai aproape de sufletul nostru, apar noi traducători care îl vor face cunoscut publicului
românesc. Orice s-ar spune, Baudelaire a fos un deschizător de drumuri pentru poezia nouă.

Florile răului ( Les Fleurs du Mal , în franceză) este o antologie de poezii blestemate

scrisă de Charles Baudelaire și publicată în 1857 . Aceasta este considerată una dintre cele
mai magnifice lucrări ale autorului, fiind un exemplu de simbolism și decadență franceză. 

Printr-o folosire magistrală a cuvintelor, lucrarea i-a servit lui Baudelaire ca o

evadare din așa-zisa „splină” (un sentiment de plictiseală angoasă pe care poetul ajunge să-l
simtă atunci când este respins de o societate ipocrită și decadentă). Potrivit scriitorului, cel mai
bun mod de a evita această tristețe este prin artă, poezie, excese și iubire, care nu scapă de
suferință. Pentru aceasta și pentru multe alte lucrări ale sale, Baudelaire este considerat unul
dintre marii poeți ai lumii.

Pentru a scrie această lucrare, Charles Baudelaire s-a inspirat din cartierele murdare și întunecate
ale scenei artistice din Paris din secolul al XIX-lea , toate acestea pentru a scăpa de o realitate
care i se părea a fi moarte. Pe lângă aceasta, aceeași umanitate modernă și frivolitatea ei
l-au determinat să caute esența răului, a bolii, a morții și a grotescului.

Ca omolog, Baudelaire a încercat să găsească lumina în întunericul pe care l-a

consumat în acele zile . Cu toate acestea, autorul a căzut în cele din urmă pradă acestei
plictiseli consistente, care, la rândul său, l-a condus înapoi pe calea unei vieți dezordonate și
scandaloase, care nu a trecut neobservată în atmosfera de clasă superioară a orașului.

Cufundat în starea sa constantă de obsesie și viziunea sa particulară asupra răului,

Baudelaire a scris ceea ce astăzi este considerat cea mai bună lucrare a sa.  Fleurs du Mal
încearcă să sublinieze păcatele omului, subliniind ignoranța lui . Lucrarea în sine este o
mostră de iluminare a artelor ca o reflectare a celor mai profunde sentimente ale ființei umane.

Lucrarea este considerată a avea un stil clasic, iar conținutul ei este considerat a fi
romantic . Această antologie a fost concepută ca un lanț de poezii care se împletesc și se leagă
între ele, ca o poveste în care protagonistul —poetul— se îndepărtează încet de o realitate
mizerabilă și se cufundă în excesele vieții. Aflându-se în acea stare, poetul descrie femeia ca fiind
o ființă răuvoitoare care îi împiedică ascensiunea spre iluminare.

Florile Răului, carte la care Charles Baudelaire a lucrat întreaga viață, înseamnă în
evoluția poeziei franceze și universale totodată, un moment de răscruce, fiind comparată de unii
critici și istorici literari cu Divina Comedie a lui Dante. Comparația este justificată nu numai de
perfecțiunea monumentală a construcției, ci mai ales de viziunea poetică a lumii, în care dogma
religiei catolice este filtrată prin experiența personală a autorilor, scandalizandu-şi
contemporanii si influențand profund creația următoarelor generații.

Florile Răului se deschid cu secțiunea Spleen și Ideal, fundamentată pe o antiteză romantică, cu

ecouri din poezia melancoliei și revoltei lui Byron, indicate chiar de folosirea cuvantului englez
“spleen” pentru a denumi plictiseala ca urat existențial, dar și pe concepția filosofică a lui Platon
asupra dualității existenței, eternă (lumea Ideilor) și temporală (lumea lucrurilor văzute ca umbre
trecătoare ale Ideilor), între care există corespondențe prin simboluri, preluate din gandirea
esoterică a lui Swedenborg și celebrate în sonetul cu acest titlu:

                  

“Natura e un templu ai cărui stalpi trăiesc

                   Și scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceață;

                   Prin codrii de simboluri petrece omu-n viață

                   Și toate-l cercetează c-un ochi prietenesc.

                   Ca niște lungi ecouri unite-n depărtare

                   Într-un acord în care mari taine se ascund,

                   Ca noaptea sau lumina, adanc, fără hotare,

                   Parfum, culoare, sunet, se-ngană și-și răspund”.

Într-una dintre poeziile intitulate Spleen, această experiență este prezentată gradat, mai întai în
imagini vizuale care descriu atmosfera izolării și singurătății omului într-un univers închis:

                             “Cand cerul scund și negru ca un capac se lasă

                             Pe sufletul dat pradă uratului și cand

                             Ne toarnă-o zi mai tristă ca noaptea și cețoasă

                             Întinsul cerc al zării întregi îmbrățișand;

                             Cand lumea se preschimbă-ntr-o umedă-nchisoare

                             În care-n van Speranța, biet liliac, se zbate

                             Lovindu-se de ziduri cu-aripi șovăitoare

                             Și dand mereu cu capu-n tavanele surpate;

                             Cand ploaia își întinde șiroaiele ei dese

                             Ca gratiile unei imense pușcării

                             Și-o hoardă ticăloasă de mari păianjeni țese

                             În creierele noastre rețele fumurii”,

apoi în imagini auditive care adaugă angoasei existențiale teroarea ștergerii diferenței dintre viață
și moarte:

                             “Deodată, manioase, prind clopote să sară

                             Și către cer s-aruncă și urlă-ngrozitoare

                             Ca niște duhuri fără stăpan și fără țară

                             Care scancesc întruna cu încăpățanare”,

pentru a culmina în viziunea macabră a contopirii sufletului de “lungi și nesfarșite convoaie

mortuare”, în urma cărora “Speranța-nvinsă plange; și rea, dominatoare/Înfige Spaima negrul ei
steag în craniul meu”.

          Viziunea lumii ca închisoare a omului căzut în timp are origine orfică. Baudelaire îi
adaugă însă o nuanță modernă, constand în criza morală a omului, care parcurge cele trei spații
metafizice din opera lui Dante, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, în ordine inversă. Această
răsturnare de valori nu poate fi înțeleasă decat prin ideea de modernitate, definită în
eseul Pictorul vieții moderne ca preeminență  a temporalului asupra eternului, a artificialului
asupra naturalului, ceea ce face ca sursa artei să fie “tranzitoriul, trecătorul, contingentul,
jumătatea artei a cărei cealaltă jumătate este eternul și imuabilul”. Așadar,  aceasta este în
viziunea poetului Florilor Răului dualitatea artei moderne.

Traseul căderii este, pentru omul modern, timpul, care reprezintă Răul, dezvăluindu-se
ca drum ireversibil spre moarte. Dacă creștinul trăia timpul luptand împotriva ispitelor Răului,
încat moartea înseamnă doar pragul mantuirii/ trecerii în eternitate, omul modern se lasă în voia
ispitelor, asumandu-și timpul ca și condiție a libertății și originalității sale față de restul Creației,
reprezentat de natură.

Poet citadin, Baudelaire nu iubește natura, chiar o detestă pentru existența ei

monotonă, plictisitoare, apreciind-o doar în măsura în care elementele ei sunt simboluri ce
trebuie descifrate sau – cum spune Jean Pommier – “o carte care se interpretează ca Biblia”.
Baudelaire chiar a propus, în grupul său de dandy, ca denumirea noului curent artistic să
fie supranaturalism, cultivand – scrie François Porché – “spiritul de revoltă, ceea ce numim
pedant nonconformism, violența  de limbaj, blestemul gustul păcatului, al erotismului”.

Frumosul din artă nu mai are ca model natura, ci și natura este frumoasă dacă
seamănă cu un tablou/ lucru făcut de mana omului. Orginalitatea estetică rezultă tocmai din
“pecetea pe care timpul o pune pe senzațiile noastre “.

Estetica baudelaireană devine, prin urmare, o estetică a timpului, chiar – ca să folosesc

sintagma din titlul cărții lui Karl Rosenkranz – o “estetică a uratului”, a Răului experimentat
voluntar, prin potențarea simțurilor. Întrebuințand cuvantul simbol, de la care descendenții săi
vor deriva termenul simbolism, pentru a denumi primul curent artistic al modernității,  poezia
exprimă și transcende, totodată, timpul în eternitate. Baudelaire însuși spune că poezia “extrage
veșnicul din tranzitoriu”.

În altă poezie condamnată, Metamorfozele vampirului, actul erotic apare ca o formă de

vampirism, în care voluptatea carnală se transformă în dezgust, în fața scenei macabre în care, în
urma orgasmului, femeia devine o înfățișare a morții:

“Cand din ciolane vlaga și măduva mi-a stors

Iar eu cu lenevie spre dansa m-am întors

Să-i dau o sărutare de dragoste, zării

Doar un burduf cu pantec umflat de murdării!

O clipă-am întors ochii cuprins de-o spaimă mare,

Și cand i-am deschis iarăși spre zările solare,

În locul unde monstrul, cu-o clipă mai-nainte,

Stătea-mbibat de sange, puternic și scarbos,

Văzui acum un maldăr de mucede-oseminte

Scoțand din ele-un sunet scrașnit și fioros,

Un scarțait de tablă strident, ca de morișcă

Pe care vantul, iarna, în nopți pustii o mișcă”.

 Baudelaire a fost, de fapt, în aprecierea aceluiași Guy Michaud, “vampirul propriei sale
inimi”, văzută ca și centru al ființei, de unde emană atat dorința de viață, cat și teama de moarte.
El nu a trăit o mistică romantică a iubirii și a morții, precum maestrul său american E.A,Poe, ci –
ca să-l citez din nou pe Guy Michaud – “o mistică a morții și, totodată, o obsesie a morții”,
deoarece moartea a însemnat “marea necunoscută și singura speranță de salvare”, așa cum reiese
din secțiunea finală a Florilor Răului, intitulată chiar Moartea, unde în ultimul vers al
sonetului Moartea sărmanilor, este numită metaforic “poarta-ntredeschisă spre-un cer
necunoscut”.

Doar moartea consolează și-ndeamnă a trăi;

E idealul vieții și e nădejdea toată,

E elixirul care ne-animă și ne-mbată

Și care dă puterea să mai trăim o zi;

Prin brumă și zăpadă, în zarea-ntunecată,

E unica lumină de raze argintii;

E cârciuma vestită în care vom găsi

Și somnul și ospățul și liniștea visată;

E îngerul ce ține în mână strâns închis

Eternul somn și darul extaticului vis

Și care dă culcușul de veci sărmanilor;

E-a zeilor mânie, e-un adăpost tăcut,

E avuția celor săraci, e țara lor,

E poarta-ntredeschisă spre-un cer necunoscut!

El a  ajuns la negarea Creației în acele categorii negative identificate în opera lui și a

tuturor poeților moderni desprinși din școala sa, de Hugo Friedrich în Structura liricii moderne.
Considerat “părintele poeziei moderne”, Baudelaire i-a influențat dezvoltarea în două principale
direcții, numite vizionară și artistică de Marcel Raymond în cartea sa  De la Baudelaire la
suprarealism, în încercarea de a distruge lumea și de a o recrea, totodată.

ALEGORIE

E o femeie mândră, o frumuseţe tare

, Cu pletele bogate căzându-i în pahare.

Iubirea numai unghii, otrava de tripou

Îi pier pe piatra pielii şi n-au nici un ecou.

Sfidează Desfrânarea, de Moarte nici nu-i pasă:

Doi monştri ce ne-aţâţă şi-apoi ne trec prin coasă

Şi totuşi iau în seamă, în jocuri care rup,

Severa măreţie a dârzului ei trup.

Când merge e zeiţă, când şade e sultană

Şi crede în plăcere ca o mahomedană.

În braţele deschise ce sânii împlinesc,

Ea cheamă cu privirea tot neamul omenesc

Şi e încredinţată, ea, stearpă şi fecioară

Dar pentru mersul lumii atât de necesară,

Că-n trupuri frumuseţea este supremul dar

Uşor smulgând iertarea la orice fapt murdar.

Ea peste Purgatoriu şi Iad prea lesne trece

Şi când va fi să intre în neagra Noapte rece,

Se va uita la Moarte în ochi – un nou născut,

Ce ura şi părerea de rău n-a cunoscut.

 Note:
Am consultat pentru citate în original ediţia: Baudelaire, Oeuvres complètes, Ed. Gallimard,
Bibliothèque de la Pléiade, Paris, 1968. Folosesc pentru traducerea poeziilor citate următoarele
două ediții acătuite de Geo Dumitrescu:   Charles Baudelaire, Les Fleurs du Mal/ Florile
Răului, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968 și Charles Baudelaire, Florile
Răului, Ed. Minerva, București, 1978, optînd îndeosebi pentru variantele lui Al. Philippide,
publicate și separat în Flori de poezie străină, Ed. Eminescu, București, 1973.

1. Albert Thibaudet, Histoire de la littérature française, Stock, Paris, 1936, p. 325

2. Charles Baudelaire, Inima mea așa cum este, în Critică literară și muzicală. Jurnale intime,
Editura pentru Literatură Universală, București, 1968, p. 299 (tr. Liliana Țopa)
3. Hugo Friedrich, Structura liricii moderne (cap. II, Baudelaire), Editura pentru Literatură
Universală, București, 1969 (tr. Dieter Fuhrmann)
4. Georges Bataille, Literatura şi răul, Ed. Univers, 2000, p. 47
5. Charles Baudelaire, Pictorul vieții moderne, în Pictorul vieții moderne și alte curiozități, Ed.
Meridiane, București, 1992, 390 (tr. Radu Toma)
6. Jean Pommier, La mystique de Baudelaire, Slatkine Reprints, Genève, 2011, p. 152
7. François Porché, Histoire d’une âme, Ed. Flammarion, Paris, 1944, p. 493