Universitatea din Craiova

Geambașu Mariana Denisa, Master, An I, Semestrul II, Literatura română

GEORGE BACOVIA şi simbolismul francez – CHARLES

BAUDELAIRE

Socotit pe bună dreptate unul dintre cei mai tipici şi originali reprezentanţi ai simbolismului românesc,
George Bacovia, se înscrie în tradiţia sumbră a baudelaireanismului , cântând cu vehemenţă uneori, alteori
cu un plictis existenţial ieşit din barierele timpului şi ale spaţiului, ploaia insinuantă, rece, periferia, urâtul
funebru, monotonia burgheză, tristeţea autumnală.
Idealul literar al lui bacovia s-a format într-o vreme când scena liricii apusene era dominată de acei
“poètes maudits” care-şi resimţeau menirea ca un tragic destin şi care şi-au asumat numele de “decadenţi”.
Cu Baudelaire, lirica franceză a devenit un fapt European, pentru că influenţa lui nu se exercită numai
asupra poeziei române, ci ajunge în Germania, Spania, Italia, Anglia.
În “Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich constata: “ o trăsătură fundamentală a lui Baudelaire e
disciplina sa spirituală şi claritatea conştiinţei sale artistice. El întruneşte geniul poetic şi inteligenţa critică.
Concepţiile despre procesul poetic stau pe aceeaşi treaptă cu poezia însăşi…de altfel, aceste concepţii au
avut mai multă influenţă asupra epocii următoare decât lirica sa”.
La Bacovia, fenomenul e invers, “opera a absolvit în întregime pe poet, şi lipsa de îndemn de-a-l cerceta
pe acesta în ipostaza lui umană provine tocmai din faptul că îl găsim în întregime în opera sa” (Tudor
Vianu).
La Baudelaire una din cele mai importante revelaţii ale poeziei lui sunt raporturile dintre impulsurile
inconştientului şi aspiraţiile superioare. “Les fleurs du mal” sunt străbătute de o tematică ce se constituie ca
un organism concentrate.
Bacovia e în poemele în care spiritul “decadent”al simbolistului francez e absorbit de atmosfera
apăsătoare şi sumbră a tristelor locuri unde nu s-a întâmplat nimic. E poate întâiul mare poet al “deznădejdii
provinciale”. Cu poetul “Plumbului” şi al “Scânteilor galbene” intrăm într-o lume a urâtului, a animalităţii,
unde totul concurează la coborârea fiinţei umane la un stadium subomenesc.
Asta nu înseamnă însă că Bacovia se complace în alienare, sau că găseşte delicii în degustarea urâtului şi
a putrefacţiei. În al doilea volum al său, “Scântei galbene”, năzuinţa spre descătuşare spirituală şi către
eliberarea de condiţia umilitoare, degradantă, e mult mai decisă şi se exprimă în accente energice.

1
 Influenţa exercitată de Baudelaire asupra poeziei lui Bacovia e mai evidentă în perioada tinereţii poetului
roman, cu timpul el reuşind să-şi construiască un drum, configurând un lirism într-o “inedită constelaţie”
(cf. Ghe. Origurcu). Cadavrele în putrefacţie, sânii surpaţi ai iubitei, sunt o reminiscenţă din poezia
franceză. În poezia “Finis” poetul roman îşi citează maeştrii francezi:
“pustiu…
Departe, în cetate viaţa tropota…
O, simţurile toate se enervau fantastic…
Dar în lugubrul sălii pufneau în râs sarcastic
Şi Poe, şi Baudelaire, şi Rollinat”.
Există în poezia lui bacovia un Satanism care “supralicitează răul primar, animat prin răul conceput de
inteligenţă, cu scopul de a obţine, prin această însumare a răului, saltul în idealitate” (cf. H. Friedrich).
În “Les Litanies de Satan”, poetul francez preamăreşte pe Satan şi-l numeşte “cel mai de seamă şi mai
frumos din îngeri”:
“O, toi, de plus savant et le plus beau des Anges,
Dieu trahi par le sort et privé de louanges,
O, Satan, prends pitié de ma longue misère!”.
Poezia e cu adevărat un imn închinat lui Satan, care după opinia lui Baudelaire e prezent peste tot şi vede
“iubirea-n despuiere”, “credinţa-n sângerare”. Poezia se încheie cu o “rugă” în care poetul francez cere ca
sufletul lui să fie aproape de Satan după moarte:
“Prière
Gloire et louange à toi Satan, dans les hauteurs
Du Ciel, où tu régnas, et dans les profondeurs
De l’Enfer, où, vaincu, tu rêve en silence!
Fais que mon âme un jour, sous l’Arbre de Science,
Près de toi se repose, à l’heure où sur ton front,
Comme un Temple nouveau ses rameux s’épandront!”.
Satanismul lui Bacovia îşi are originile în poezia lui Baudelaire, Rollinat şi poate, Edgar Allan Poe, numai
că la simbolistul roman el devine patetic, lugubru, o convenţie literară, nu un crez sau un mod de viaţă. E
oarecum asemănător cu senzaţionalul întâlnit în romanele-foileton. Practic, momentele sale de mare
sinceritate, unele chiar cu note biografice, sunt simbolizate într-o viziune stranie, poetul devenind astfel un
pictor al propriei lumi, un creator de gesture, de decoruri într-un univers propriu. Spre deosebire de

2
Baudelaire de pildă, Bacovia e cuprins de spaimă când se apropie miezul nopţii, fuge din odaie în odaie, se
caută şi nu se găseşte:
“S-apropie-ncet miezul nopţii,
Şi sună a frunzelor horă –
Eu fug din odaie-n odaie,
Când bate satanica oră”.
( Miezul nopţii )
Astfel, lirica lui Charles Baudelaire tinde la o transformare în care cere ajutorul lui Satan, la îndepărtarea
acelei stări pe care o numeşte “la misère”, pe când la Bacovia , copiază nişte stări de moment şi le “traduce”
artistic prin simboluri satanice sau o atmosferă lugubră, ce naşte în mod invariabil starea de spleen. El are
predilecţie pentru tristeţile autumnale, cu case “ce stau în dărâmare” şi mansarde igrasioase, cu parcul
“mâncat de cancer şi ftizie”, o natură aflată într-o veşnică descompunere, atinsă de o moarte existenţială
lentă şi inexorabilă, ostilă şi apăsătoare ca o închisoare:
“ Case de fier în case de zid
Şi porţile grele se-nchid”, colaborând parcă la sfâşierea întregii lumi şi la instaurarea morţii şi a stăpânirii
diavolului. Momentele de reînviere, de vitalitate, sunt puţine şi efemere; primăvara este “o părere”, nu are
nicio consecinţă asupra vieţii şi lumii:
“O lungă deşteptare zvoneşte împrejur,
E clar şi numai soare.
La geamul unei fabrici, o pală lucrătoare,
Aruncă o privire în zarea de azur”.
(Nervi de primăvară)

La poetul francez, natura e echivalentă cu vegetativul. În concepţia lui Baudelaire, natura este banală,
pentru el “statuia înseamnă mai mult decât trupul viu, decorul silvestru de pe scenă (e ) mai mult decât
pădurea naturală” (cf. H. Friedrich). El vorbeşte despre un oraş al visului compus din formaţii cubice din
care tot vegetalul este expulzat, din arcade uriaşe ce înconjoară singurul element în mişcare – apa -, dar
totuşi un element mort, din abisuri de diamante, din bolţi de nestemate, fără soare, fără stele, de un negru cu
strălucire interioară. Totul – fără oameni, fără timp, fără loc, fără sunet.

3
 Oraşul poetului român este un infern stagnant care se scufundă lent într-o mizerie socială şi morală,
fiziologică şi existenţială. Omul e aruncat pur şi simplu în oraş, el nu există decât aşa cum ar exista o
unealtă, un obiect oarecare, este o parte anonimă a materiei. Oraşul bacoviane plin de mistere, moartea
loveşte pe neaşteptate transformând victimele în „complici resemnaţi şi voluptoşi” (cf. lui Mihail
Petroveanu).
De fapt, oraşul lui Bacovia este întotdeauna plin de morţi, de cadavre care se descompun din cauza
căldurii:
„Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldură-n oraş,
Încet, cadavrele se descompun”.
(Cuptor)
Aceeaşi descompunere o găsim şi la Baudelaire dar sub alte aspecte. E bine cunoscută atracţia exercitată
asupra sensibilităţii baudelairiene de toate formele materiale ori morale ale descompunerii. Visullegat de
putrefacţie nu se desparte de reveria privind acţiunea multiplicatoare. Fiindcă viaţa în starea de
descompunere e viaţa stricată, dar tocmai din acest motiv, viaţa i se pare francezului forfotitoare, nespus de
activă. În poezia „La Charoque”, poetul mărturiseşte cu nonşalanţă că nu e „nimic mai fecund decât un
cadavru frumos”. Descompunerea e văzută „decshizându-se ca o floare” iar în această deschidere
monstruoasă sunt învăluite toate milcările vieţii:
„Tout cela descendait, montait comme un vaque
Où s’élançait en pétillant,
Ou eût dit que le corps, enflé d’un soufle vaque
Vivait en se multipliant...”
(La Charoque)
O altă temă comună a celor doi poeţi este moartea. La poetul francez, moartea e privită ca o călătorie spre
un „cer mai sfânt”:
„C’est que la Mort planant comme un soleil nouveau,
Fera s’épanouir les fleurs de leur cerveau!”
(La mort des artistes)
El consideră că moartea aduce artiştilor nemurirea în sufletele celor vii, iar săracilor mântuirea. Spre
deosebire de Bacovia, baudelaire crede într-o viaţă de după moarte, într-o viaţă plină de bucurii, ea este

4
„cârciuma vestită în care vom găsi / şi somnul şi ospăţul şi liniştea visată”. Ultimul poem din „Les fleurs du
mal” – „Le Voyage” trece în revistă toate încercările de evadare din faţa Timpului, care până la urmă se
termină cu hotărârea de-a muri:
„O, Mort, vieux capitaine, il est temps! Levons l’ancre!
Ce pays nous ennuie, ô Mort! Appareillons!
Si le ciel et la mer sont noirs comme de l’encre,
Nos coeurs que tu connais sont remplis de rayons!
Verse-nous ton poisson pour qu’il nous réconforte!
Plonger au fond du gouffre, Enfer ou Ciel, qu’importe?
Au fond de l’Inconnu pour trouver du nouveau!”
Ce va aduce moartea, poetul nu ştie. Dar moartea îl ispiteşte pentru că e şansa care poate duce spre
altceva, spre „nou”, iar noul este opusul gol al realului pustiu.
Atât simbolismul românesc cât şi cel francez, deci şi Baudelaire şi Bacovia, au fost influenţaţi de
realităţile istorico-sociale ale timpului lor, năzuind spre o descătuşare spirituală. „Serenada muncitorului”
a lui Bacovia, ori „Omul şi marea” a lui Baudelaire conţin îndemnuri de răzvrătire. Ambii poeţi au crezut,
în ciuda atitudinii aparent funerare a creaţiei lor, în triumful noii lumi la fel cum, au căutat renaşterea
esenţelor stimulatoare, a paradisurilor artificiale prin supremaţia vinului. Dacă la baudelaire, vinul e
stimulator de creaţie, din el născându-se poezia (L’âme du vin), la Bacovia e mijloc de uitare:
„Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni
Ascuns în pivniţa adâncă fără a spune un cuvânt
Singur să fumez acolo neştiut de nimeni
Altfel e greu pe pământ...”
(Poemă finală)
Oprindu-ne aici cu prezentarea raporturilor lui Bacovia cu simbolistul francez Baudelaire, e imperios
necesar să impunem cu toată convingerea un adevăr simplu: Bacovia foloseşte cu un exemplar discernământ
artistic exemplul lui baudelaire, dar şi pe ceilalţi poeţi din colecţia simbolistă amintită la început. În ciuda
tuturor afinităţilor cu aceştia, george Bacovia este şi va rămâne cel mai modern poet din prima jumătate a
secolului al XX lea, având meritul de a fi încetăţenit în lirica primelor decenii ale veacului un peisaj, o
atmosferă şi un fior inedite.
Având cel mai adânc ecou asupra poeziei româneşti moderne, în mod paradoxal, el rămâne izolat în
starnia lui frumuseţe, inimitabil şi de o tulburătoare sinceritate.

5
 Bibliografie:
1.Charles Baudelaire, Les Fleurs du Mal”, ed. Minerva, Bucureşti, 1967
2. George Bacovia, Plumb, ed. Minerva, Bucureşti, 1973
3.Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, ed. Tineretului, Bucuresti, 1974
4.Gheorghe Origurcu, Bacovia – un antisentimental