Cuprins

 Introducere
 Semnificația titlului
 Tema
 Rezumat scurt
 Personaje
 Nuvelă fantastică
 Perspectiva narativă
 Critică literară
 Concluzie

„Sărmanul Dionis” este prima nuvelă fantastică aparținând literaturii române. Publicată pentru
prima dată în anul 1872 în revista „Convorbiri literare”, ea datează încă din vremea desfășurării
studiilor lui Mihai Eminescu la Viena și marchează o inovație în cadrul literaturii române. Nuvela de
față se încadrează în curentul literar romantic, printre altele, datorită abordării temei destinului
omului de geniu. Elementele care marchează noutatea acesteia se regăsesc în îmbinarea filosofiei cu
narațiunea fantastică și cu descrierea, precum și în utilizarea imaginilor artistice în scopul creării
unei lumi fantastice, peste limitele rațiunii umane.

Semnificația titlului
Titlul nuvelei este compus dintr-un epitet („sărmanul”) și din numele protagonistului („Dionis”).
Cele două cuvinte au înțelesuri opuse, întrucât Dionysos este, în mitologia grecească, zeul petrecerii,
al bunei dispoziții și al vinului (nu din întâmplare, secvența în versuri a nuvelei începe astfel: „Ah!
Garafa pîntecoasă doar de sfeșnic mai e bună!”).

În ciuda numelui său, Dionis este un tânăr nefericit, orfan, care se simte mereu singur și care are o
situație materială precară. Ocupația sa este cea de copist, iar tânărul are deosebite înclinații către
filosofie și astrologie, fiind un foarte bun autodidact, „avizat a se cultiva pe apucate, singur”, adică
învață totul de unul singur, fără a beneficia de ajutorul nimănui.

Tema
Tema centrală a nuvelei „Sărmanul Dionis” este o oglindire a viziunii romantice eminesciene
despre lume, ea referindu-se la condiția omului de geniu aflat în căutarea cunoașterii absolute și
trăitor într-o lume incompatibilă cu valorile sale, o lume care reprezintă un mediu precar pentru
șansele de reușită ale protagonistului.

Tema destinului omului de geniu aparține curentului literar romantic, ea fiind abordată de varii
scriitori din întreaga lume, de-a lungul timpului. Aceasta l-a preocupat în mod deosebit pe
Mihai Eminescu. El se regăsește în această identitate, motiv pentru care a ales repetarea temei
în diverse lucrări, dintre care cea mai cunoscută este „Luceafărul”. În „Luceafărul” însă, destinul
omului de geniu este privit cu mai mult realism și tragism decât în „Sărmanul Dionis”, unde
finalul este fericit, iar omul de geniu cunoaște împlinirea prin dragoste alături de iubita sa,
Maria.

„Sărmanul Dionis” este singura operă eminesciană ce înfățișează o poveste de dragoste

împlinită. La finalul nuvelei, Dionis și iubita sa sunt căsătoriți și trăiesc în continuare o poveste
de dragoste fericită, izolați de zgomotul lumii. Aceasta simbolizează faptul că iubirea e singura
modalitate de a pătrunde spre drumul către cunoaștere, în aspirația spre absolut. Cu toate
acestea, iubirea împlinită este numai o treaptă spre fericire, în timp ce atingerea absolutului este
fericirea supremă.

Nuvela de față ilustrează expresiv și puternic temele din conținut, unindu-le perfect într-o
compoziție solidă ce abordează complex, din perspectivă filosofică, tema existenței omului de
geniu într-o lume dificilă și incompatibilă cu el, cea a misterului atotprezent în viața muritorilor,
a iubirii ca treaptă de plecare în călătoria spre cunoaștere.

Rezumat scurt
Introducerea conține o meditație a autorului, referitoare la felul în care cu toții percepem lumea
raportându-ne la organele de simț, în lipsa cărora realitatea și, implicit, timpul, devin inexistente, iar
călătoria în timp devine posibilă. Odată cu sfârșitul meditației începe acțiunea nuvelei. Ne este
prezentat protagonistul, Dionis, un orfan sărac ce se plimbă pe străzile Bucureștiului într-o seară
ploioasă, în căutarea unui adăpost pe care îl găsește într-o cârciumă.

Când ploaia se oprește, tânărul pornește spre casă. Aici, atmosfera nu este mai puțin mohorâtă decât
cea de afară. Casa este o ruină friguroasă în care mișună șoareci și insecte, alinarea fiindu-i oferită de
teancurile de cărți vechi citite cu pasiune la lumina lumânării și mai apoi, a lunii, precum și de către
portretul tatălui său, de pe vremea când acesta avea vârsta lui Dionis.

Aflăm apoi povestea familiei tânărului. Tatăl său provenea dintr-un mediu aristocratic de care se
îndepărtase pe când fusese adolescent. Pe mama lui Dionis, Maria, o cunoscuse în casa preotului cu
care locuia, Maria fiind fiica acestuia. Moartea timpurie a tatălui fusese cauzată de vestea
tulburătoare cum că nu se mai putea baza pe moștenirea familiei sale, după primirea unui testament
nefavorabil lui. După ce l-a crescut pe Dionis, s-a stins și Maria, lăsând în urmă un tânăr orfan,
sărman, însetat de cunoaștere, însă cu imposibilitatea de a-și îmbunătăți condiția socială.

Preocupările favorite ale tânărului sunt filosofia, scrierea versurilor și vechile cărți magice,
referitoare îndeosebi la astrologie, traduse în limba română și scrise cu caractere slavone vechi.
Dionis reflectă asupra astrologiei, întrebându-se dacă nu cumva conține secretul posibilității
călătoriilor interspațiale și intertemporale ale omului. El concluzionează că sufletul omului conține
atât trecutul cât și viitorul și că, dacă sufletul nostru ar ști cum să facă aceste călătorii, ele ar fi
posibile.

Brusc, atenția protagonistului se îndreaptă pentru câteva clipe în direcția unei femei a cărei imagine
o asociază cu idealul conceput de către el: „văzu prin fereastra arcată și deschisă, în mijlocul unui
salon strălucit, o jună fată muiată într-o haină albă, înfiorând cu degetele ei subțiri, lungi și dulci
clapele unui piano sonor și acompaniind sunetele ușoare a unor note dumnezeiești cu glasul ei dulce
și moale. Părea că geniul divinului brit Shakespeare espirase asupra pământului un nou înger
lumesc, o nouă Ofelia.”.

Copleșit de frig și de propriile cugetări, Dionis cade într-o succesiune de vise. Întâi, el se transpune în
vremea lui Alexandru cel Bun și devine Dan, un călugăr care are revelația de a fi trăit într-un timp
viitor sub numele de Dionis, fenomen aflat în strânsă legătură cu cele învățate din cartea de
astrologie („cartea mi-a făcut șotia asta”) . Dorind să elimine confuzia, îl vizitează pe maestrul său
spiritual, evreul Ruben, care îi confirmă teoriile egiptenilor din vremea antică, acestea susținând că
sufletul trece prin mai multe trupuri. Maestrul explică semnificația umbrei noastre, care reprezintă
latura eternă a fiecăruia, iar Dan se desprinde de propria umbră. Apoi, Ruben îi dezvăluie secretul
cărții, precum și faptul că ea trebuie citită din șapte în șapte file pentru a fi cu adevărat înțeleasă. De
asemenea, el explică faptul că natura neobișnuită a acestei cărți poartă origini demonice.

Dând să plece din casa maestrului său, Dan asistă la un spectacol grotesc: casa lui Ruben se preface
într-o peșteră, iar Ruben însuși devine Lucifer, care dorește ca ideea cărții să treacă acum și prin
mintea călugărului Dan. Tulburat de cele întâmplate, Dan își îndreaptă atenția spre fiica spătarului
Tudor Mesteacăn, visând la crearea unui spațiu paradisiac pentru el și ființa iubită. Umbra sa se
concretizează și capătă acum contururile unui tablou.
Această umbră îi spune lui Dan că i se cuvine accesul la înțelesurile cărții magice, întrucât el o
scrisese, pe vremea când sufletul lui se aflase în trupul unui mag numit Zoroastru, și că este posibil
un schimb de condiție materială și spirituală între Dan și umbra sa. Urmările acestui schimb l-ar
elibera pe Dan de limitările impuse de propriul trup, iar acesta face o înțelegere cu umbra, cum că,
aflată în stadiu material în urma schimbului cu Dan, își va scrie memoriile sub forma unui jurnal de
meditații filosofice.

Dan îi propune iubitei sale să facă același schimb cu propria umbră, astfel încât amândoi ar fi
eliberați de condiția lor terestră și s-ar putea stabili pe Lună. Cu toate acestea, din cauza unei imagini
repetitive apărute în visul său și al iubitei sale, paradisul începe a se sfârși. Ei visează porțile închise
ale „domei lui Dumnezeu”, iar ispita depășirii acestei interdicții devine atât de puternică încât se
materializează în povestea păcatului originar. Auzind cântecele îngerilor și observând că sunt
identice cu cele prefigurate în mintea sa, Dan ajunge să se întrebe dacă nu cumva el este Dumnezeu.
Nu reușește, însă, să termine de articulat această idee, fiindcă este izgonit din locul ocupat împreună
cu iubita sa, revenind la condiția inițială pe Pământ.

Naratorul reia acum figura lui Dionis, care trăiește o realitate crudă, îndrăgostit fiind de fata din
vecini și neîndrăznind să spere că povestea lor s-ar putea vreodată materializa. Îi scrie, totuși, o
scrisoare, pe care fata o duce la piept, iar Dionis, martor fiind la această scenă, cade pe podea,
emoționat. Tatăl fetei, aflând povestea, pătrunde în casa lui Dionis împreună cu un medic și, vrând
să-l salveze, vede portretul tatălui acestuia. Își dă seama atunci de originile aristocratice ale tânărului
îndrăgostit.

Narațiunea se îndreaptă iar spre Dan, care face din nou schimbul cu umbra, amândoi ajungând de
data aceasta la formele lor inițiale. Revenind la identitatea sa dionisiacă, tânărul aflat pe patul de
spital este vizitat de maestrul Ruben, însă acesta insistă că se numește Riven și este negustor de cărți.
Riven pleacă cu umbra lui Dionis, iar tânărul concluzionează astfel că a fost vândut chinuitorului de
suflete. Afirmațiile lui Dionis sunt puse pe seama delirului cauzat de boală.

Casa lui Dionis capătă o înfățișare locuibilă, cu mobile elegante, iar acesta începe a-și reveni din
boală, cu mintea clarificată. Deasupra patului său se află Maria, iubita sa, costumată în băiat din
cauza interdicțiilor de a-l vizita. Cei doi se căsătoresc și sfârșesc trăind împreună „departe de
zgomotul lumii”.

Nuvela ia sfârșit cu o dilemă rămasă neclarificată: cine este adevăratul protagonist? Dan sau Dionis?
Nici identitatea evreului Ruben nu este lămurită, iar autorul alege să nu dezvăluie adevărul, fiindcă,
în fond, ambiguitatea menține misterul aflat între vis și realitate, precum și momentul în care cele
două se confundă una cu cealaltă: „Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul viselor
vieței e un regisor a cărui existență n-o putem esplica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranți
cari, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, înconjură fundalul și reapar iarăși?”.

Personaje
Particularitățile de construcție a personajelor nuvelei Sărmanul Dionis depind în mare măsură de
trăsăturile acesteia. Specie a genului epic de dimensiuni medii, nuvela prezintă o acțiune centrată pe
un conflict puternic și pe evidențierea personajelor complexe și individualizate. Aceste personaje au
deja caractere formate care nu evoluează semnificativ de-a lungul narațiunii.

Personaj principal, masculin, individual, Dionis este protagonistul nuvelei eminesciene „Sărmanul
Dionis”, precum se poate observa încă din titlu. Trăsăturile sale sunt conturate atât în mod direct, de
către narator sau de către Dionis însuși, prin descriere, cât și indirect, pornind de la faptele sale,
gândurile, comportamentul sau relațiile cu celelalte personaje și conflictul cu lumea înconjurătoare,
evidențiate prin intermediul dialogului și al monologului interior.

Dionis este un personaj de tip romantic, excepțional, care se află în conflict cu sine și cu lumea. El
reprezintă prototipul omului de geniu, trăitor într-o lume incompatibilă cu valorile sale din punct de
vedere spiritual și intelectual, o lume care nu favorizează șansele sale de reușită.
Trăsăturile romantice se regăsesc și în portretul său fizic: „fața era de acea dulceață vânătă albă ca și
marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată”, iar „ochii moi și străluciți erau de acea intensivă
voluptate pe care o are catifeaua neagră”. Cu „o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care
coincide pe deplin cu fața într-adevăr plăcută” și „părul numai cam prea lung” care „curgea în vițe
până pe spate”, observăm că personajul principal împrumută din trăsăturile fizice ale lui Eminescu
însuși. „Uscăciunea neagră și sălbatecă a părului contrasta cu fața fină, dulce și copilărească”, iar
„surâsul său era foarte inocent, dulce l-am putea numi și totuși de o profundă melancolie”. Se
remarcă astfel oglindirea trăsăturilor morale în cele fizice.

Tehnica romantică a caracterizării bazate pe contrastul dintre esență și aparență se oglindește în

construirea unui personaj aparent banal, dar dotat cu superioritate intelectuală și spirituală, și cu o
viață lăuntrică extraordinar de bogată. Astfel, Dionis este un tânăr „cu capul mic într-o pălărie a
căror margini erau simbolul nimerit al nemărginirii cu citate în care ar fi încăput întreg și într-un
surtuc lung de-i ajungea la călcâi și care fără îndoială nu era al lui”.

„Avizat a se cultiva pe apucate, singur”, Dionis se dovedește a fi un excelent autodidact, el

nebeneficiind de ajutorul nimănui în demersul său intelectual. „Iubitor de singurătate” și totodată
suferind din cauza solitudinii continue, îl bântuie gândul că existența sa nu înseamnă nimic pentru
nimeni.

Dionis se află la limita dintre pământean și supranatural. Superioritatea lui spirituală și intelectuală
este de ajuns pentru a-l plasa deasupra capacităților majorității oamenilor, însă nu și pentru a-i oferi
un loc printre zei. Această tipologie a omului de geniu îl preocupă îndeosebi pe Eminescu, ea
apărând și în poemul „Luceafărul”, cu un final mai puțin fericit de această dată. În „Sărmanul
Dionis” însă, povestea se sfârșește cu împlinirea iubirii, pentru a sublinia importanța acesteia în
călătoria zadarnică în căutarea cunoașterii absolute.

Nuvelă fantastică
La acțiunea caracteristică nuvelei participă diferite personaje, dar se evidențiază în special
caracterizarea complexă a personajului principal. De altfel, putem observa acest aspect în „Sărmanul
Dionis” începând cu titlul operei, care, prin intermediul structurii sale subiective, plasează în centrul
său protagonistul narațiunii. Dionis este caracterizat de-a lungul lucrării drept un tânăr orfan de
aproape optsprezece ani, cu o situație materială precară și o imaginație ieșită din comun.

Ocupația sa este cea de copist, iar tânărul are deosebite înclinații către filosofie și astrologie, fiind un
foarte bun autodidact, „avizat a se cultiva pe apucate, singur”, adică învață totul de unul singur, fără
a beneficia de ajutorul nimănui. Astfel, personajul Dionis se încadrează perfect în tipologia omului
de geniu, victimă a incompatibilității dintre propria persoană și lumea în care trăiește.

O caracteristică a nuvelei constă în reliefarea cadrelor spațial și temporal. Astfel, acțiunea se

desfășoară pe parcursul unui interval de timp prelungit, în mai multe locuri. În „Sărmanul Dionis”
avem de-a face cu o călătorie în timp, cu aproximativ patru secole în trecut (din secolul al XIX-lea
până în vremea lui Alexandru cel Bun, în secolul al XV-lea).

De asemenea, acțiunea are loc în două planuri opuse: cel real și cel fantastic. În planul real, Dionis se
perindă pe străzile mohorâte ale Bucureștiului, ajungând apoi în locuința sa. În plan imaginar, visele
tânărului se petrec, la rândul lor, în diverse locuri care se schimbă continuu. Uneori, cele două
planuri alternează atât de brusc încât creează confuzie cititorului.

Limbajul utilizat este expresiv, evocator, și are un puternic caracter vizual. Narațiunea este de tip
romantic, cu pasajele lungi, descriptive întâlnite pe parcursul lecturii. Naratorul este obiectiv și
omniscient, iar relatarea se face la persoana a III-a. Registrul stilistic predominant e cel arhaic,
sugerându-se astfel întoarcerea în timp.

Perspectiva narativă
 Perspectiva narativă se referă la unghiul din care sunt relatate evenimentele.

Exemplu

În „Sărmanul Dionis”, perspectiva narativă este obiectivă. Astfel, relatarea se realizează la persoana a
treia, de către un narator care expune faptele și evenimentele operei fără a se implica în mod direct
în desfășurarea lor. Viziunea este, așadar, „din spate”, cu focalizare zero. Naratorul cunoaște mai
multe decât știu personajele operei, fiind omniscient, omniprezent și heterodiegetic.

Comentariu
Odată ce vei citi explicațiile de pe această pagină vei înțelege mult mai bine nuvela „Sărmanul
Dionis” de Mihai Eminescu și vei putea scrie eseuri ample despre această operă. În plus, vei ști care
sunt pașii pe care trebuie să îi urmezi în scrierea unui comentariu.

Cuprins

 Introducere
 Semnificația titlului
 Tema
 Rezumat scurt
 Personaje
 Nuvelă fantastică
 Perspectiva narativă
 Critică literară
 Concluzie

Introducere
În introducerea oricărui eseu sau comentariu despre „Sărmanul Dionis” este important să
menționezi apartenența nuvelei la un anume curent literar, precum și faptul că aceasta este prima
nuvelă fantastică apărută în cadrul literaturii române. Ideal ar fi să adaugi și alte elemente ce
marchează noutatea acestei nuvele pentru literatura română a secolului al XIX-lea.

De reținut: introducerea cuprinzătoare va convinge profesorul corector încă de la început de faptul că

ești bine familiarizat cu subiectul propus!

Exemplu

„Sărmanul Dionis” este prima nuvelă fantastică aparținând literaturii române. Publicată pentru
prima dată în anul 1872 în revista „Convorbiri literare”, ea datează încă din vremea desfășurării
studiilor lui Mihai Eminescu la Viena și marchează o inovație în cadrul literaturii române. Nuvela de
față se încadrează în curentul literar romantic, printre altele, datorită abordării temei destinului
omului de geniu. Elementele care marchează noutatea acesteia se regăsesc în îmbinarea filosofiei cu
narațiunea fantastică și cu descrierea, precum și în utilizarea imaginilor artistice în scopul creării
unei lumi fantastice, peste limitele rațiunii umane.

Semnificația titlului
În ceea ce privește titlul nuvelei „Sărmanul Dionis”, trebuie să menționezi detalii legate de
simbolistica acestuia. El nu a fost ales la întâmplare, ci are o deosebită semnificație, oferind
informații importante despre personajul principal (Dionis), mai exact, despre condiția socială și
spirituală a acestuia.

În plus, este recomandabil să adaugi motivele pentru care numele „Dionis” a fost ales de către
Eminescu drept nume al protagonistului. Fiecare cuvânt ce formează titlul nuvelei este important și
trebuie analizat!

Exemplu

Titlul nuvelei este compus dintr-un epitet („sărmanul”) și din numele protagonistului („Dionis”).
Cele două cuvinte au înțelesuri opuse, întrucât Dionysos este, în mitologia grecească, zeul petrecerii,
al bunei dispoziții și al vinului (nu din întâmplare, secvența în versuri a nuvelei începe astfel: „Ah!
Garafa pîntecoasă doar de sfeșnic mai e bună!”).

În ciuda numelui său, Dionis este un tânăr nefericit, orfan, care se simte mereu singur și care are o
situație materială precară. Ocupația sa este cea de copist, iar tânărul are deosebite înclinații către
filosofie și astrologie, fiind un foarte bun autodidact, „avizat a se cultiva pe apucate, singur”, adică
învață totul de unul singur, fără a beneficia de ajutorul nimănui.

Tema
O analiză pertinentă a oricărui text literar trebuie să conțină informații referitoare la tema și viziunea
despre lume reflectate în cadrul lucrării analizate. Este important să menționezi faptul că, în cazul
nuvelei „Sărmanul Dionis”, avem de-a face cu teme și abordări tipic eminesciene, cum ar fi condiția
și destinul tragic ale omului de geniu, drumul ascendent către atingerea cunoașterii absolute, precum
și limita dintre uman și divin, supranatural.

Nu uita să argumentezi cu elemente și fapte întâlnite în text. Îți va fi de ajutor o comparație între
lucrarea de față și poemul „Luceafărul”, după cum urmează:

Exemplu

Tema centrală a nuvelei „Sărmanul Dionis” este o oglindire a viziunii romantice eminesciene despre
lume, ea referindu-se la condiția omului de geniu aflat în căutarea cunoașterii absolute și trăitor într-
o lume incompatibilă cu valorile sale, o lume care reprezintă un mediu precar pentru șansele de
reușită ale protagonistului.

Tema destinului omului de geniu aparține curentului literar romantic, ea fiind abordată de varii
scriitori din întreaga lume, de-a lungul timpului. Aceasta l-a preocupat în mod deosebit pe Mihai
Eminescu. El se regăsește în această identitate, motiv pentru care a ales repetarea temei în diverse
lucrări, dintre care cea mai cunoscută este „Luceafărul”. În „Luceafărul” însă, destinul omului de
geniu este privit cu mai mult realism și tragism decât în „Sărmanul Dionis”, unde finalul este fericit,
iar omul de geniu cunoaște împlinirea prin dragoste alături de iubita sa, Maria.

„Sărmanul Dionis” este singura operă eminesciană ce înfățișează o poveste de dragoste împlinită. La
finalul nuvelei, Dionis și iubita sa sunt căsătoriți și trăiesc în continuare o poveste de dragoste
fericită, izolați de zgomotul lumii. Aceasta simbolizează faptul că iubirea e singura modalitate de a
pătrunde spre drumul către cunoaștere, în aspirația spre absolut. Cu toate acestea, iubirea împlinită
este numai o treaptă spre fericire, în timp ce atingerea absolutului este fericirea supremă.

Nuvela de față ilustrează expresiv și puternic temele din conținut, unindu-le perfect într-o
compoziție solidă ce abordează complex, din perspectivă filosofică, tema existenței omului de geniu
într-o lume dificilă și incompatibilă cu el, cea a misterului atotprezent în viața muritorilor, a iubirii
ca treaptă de plecare în călătoria spre cunoaștere.

Rezumat scurt
Recomandăm realizarea rezumatului pe scurt al nuvelei Sărmanul Dionis ținând cont de faptul că
acțiunea acesteia poate fi împărțită pe momentele subiectului. Astfel, în redactarea acestui scurt
rezumat nu vei întâmpina dificultăți dacă vei ține cont de întâmplările-cheie petrecute de-a lungul
fiecărui moment al subiectului în parte.

Exemplu de rezumat scurt

Introducerea conține o meditație a autorului, referitoare la felul în care cu toții percepem lumea
raportându-ne la organele de simț, în lipsa cărora realitatea și, implicit, timpul, devin inexistente, iar
călătoria în timp devine posibilă. Odată cu sfârșitul meditației începe acțiunea nuvelei. Ne este
prezentat protagonistul, Dionis, un orfan sărac ce se plimbă pe străzile Bucureștiului într-o seară
ploioasă, în căutarea unui adăpost pe care îl găsește într-o cârciumă.

Când ploaia se oprește, tânărul pornește spre casă. Aici, atmosfera nu este mai puțin mohorâtă decât
cea de afară. Casa este o ruină friguroasă în care mișună șoareci și insecte, alinarea fiindu-i oferită de
teancurile de cărți vechi citite cu pasiune la lumina lumânării și mai apoi, a lunii, precum și de către
portretul tatălui său, de pe vremea când acesta avea vârsta lui Dionis.

Aflăm apoi povestea familiei tânărului. Tatăl său provenea dintr-un mediu aristocratic de care se
îndepărtase pe când fusese adolescent. Pe mama lui Dionis, Maria, o cunoscuse în casa preotului cu
care locuia, Maria fiind fiica acestuia. Moartea timpurie a tatălui fusese cauzată de vestea
tulburătoare cum că nu se mai putea baza pe moștenirea familiei sale, după primirea unui testament
nefavorabil lui. După ce l-a crescut pe Dionis, s-a stins și Maria, lăsând în urmă un tânăr orfan,
sărman, însetat de cunoaștere, însă cu imposibilitatea de a-și îmbunătăți condiția socială.

Preocupările favorite ale tânărului sunt filosofia, scrierea versurilor și vechile cărți magice,
referitoare îndeosebi la astrologie, traduse în limba română și scrise cu caractere slavone vechi.
Dionis reflectă asupra astrologiei, întrebându-se dacă nu cumva conține secretul posibilității
călătoriilor interspațiale și intertemporale ale omului. El concluzionează că sufletul omului conține
atât trecutul cât și viitorul și că, dacă sufletul nostru ar ști cum să facă aceste călătorii, ele ar fi
posibile.

Brusc, atenția protagonistului se îndreaptă pentru câteva clipe în direcția unei femei a cărei imagine
o asociază cu idealul conceput de către el: „văzu prin fereastra arcată și deschisă, în mijlocul unui
salon strălucit, o jună fată muiată într-o haină albă, înfiorând cu degetele ei subțiri, lungi și dulci
clapele unui piano sonor și acompaniind sunetele ușoare a unor note dumnezeiești cu glasul ei dulce
și moale. Părea că geniul divinului brit Shakespeare espirase asupra pământului un nou înger
lumesc, o nouă Ofelia.”.

Copleșit de frig și de propriile cugetări, Dionis cade într-o succesiune de vise. Întâi, el se transpune în
vremea lui Alexandru cel Bun și devine Dan, un călugăr care are revelația de a fi trăit într-un timp
viitor sub numele de Dionis, fenomen aflat în strânsă legătură cu cele învățate din cartea de
astrologie („cartea mi-a făcut șotia asta”) . Dorind să elimine confuzia, îl vizitează pe maestrul său
spiritual, evreul Ruben, care îi confirmă teoriile egiptenilor din vremea antică, acestea susținând că
sufletul trece prin mai multe trupuri. Maestrul explică semnificația umbrei noastre, care reprezintă
latura eternă a fiecăruia, iar Dan se desprinde de propria umbră. Apoi, Ruben îi dezvăluie secretul
cărții, precum și faptul că ea trebuie citită din șapte în șapte file pentru a fi cu adevărat înțeleasă. De
asemenea, el explică faptul că natura neobișnuită a acestei cărți poartă origini demonice.

Dând să plece din casa maestrului său, Dan asistă la un spectacol grotesc: casa lui Ruben se preface
într-o peșteră, iar Ruben însuși devine Lucifer, care dorește ca ideea cărții să treacă acum și prin
mintea călugărului Dan. Tulburat de cele întâmplate, Dan își îndreaptă atenția spre fiica spătarului
Tudor Mesteacăn, visând la crearea unui spațiu paradisiac pentru el și ființa iubită. Umbra sa se
concretizează și capătă acum contururile unui tablou.

Această umbră îi spune lui Dan că i se cuvine accesul la înțelesurile cărții magice, întrucât el o
scrisese, pe vremea când sufletul lui se aflase în trupul unui mag numit Zoroastru, și că este posibil
un schimb de condiție materială și spirituală între Dan și umbra sa. Urmările acestui schimb l-ar
elibera pe Dan de limitările impuse de propriul trup, iar acesta face o înțelegere cu umbra, cum că,
aflată în stadiu material în urma schimbului cu Dan, își va scrie memoriile sub forma unui jurnal de
meditații filosofice.

Dan îi propune iubitei sale să facă același schimb cu propria umbră, astfel încât amândoi ar fi
eliberați de condiția lor terestră și s-ar putea stabili pe Lună. Cu toate acestea, din cauza unei imagini
repetitive apărute în visul său și al iubitei sale, paradisul începe a se sfârși. Ei visează porțile închise
ale „domei lui Dumnezeu”, iar ispita depășirii acestei interdicții devine atât de puternică încât se
materializează în povestea păcatului originar. Auzind cântecele îngerilor și observând că sunt
identice cu cele prefigurate în mintea sa, Dan ajunge să se întrebe dacă nu cumva el este Dumnezeu.
Nu reușește, însă, să termine de articulat această idee, fiindcă este izgonit din locul ocupat împreună
cu iubita sa, revenind la condiția inițială pe Pământ.

Naratorul reia acum figura lui Dionis, care trăiește o realitate crudă, îndrăgostit fiind de fata din
vecini și neîndrăznind să spere că povestea lor s-ar putea vreodată materializa. Îi scrie, totuși, o
scrisoare, pe care fata o duce la piept, iar Dionis, martor fiind la această scenă, cade pe podea,
emoționat. Tatăl fetei, aflând povestea, pătrunde în casa lui Dionis împreună cu un medic și, vrând
să-l salveze, vede portretul tatălui acestuia. Își dă seama atunci de originile aristocratice ale tânărului
îndrăgostit.

Narațiunea se îndreaptă iar spre Dan, care face din nou schimbul cu umbra, amândoi ajungând de
data aceasta la formele lor inițiale. Revenind la identitatea sa dionisiacă, tânărul aflat pe patul de
spital este vizitat de maestrul Ruben, însă acesta insistă că se numește Riven și este negustor de cărți.
Riven pleacă cu umbra lui Dionis, iar tânărul concluzionează astfel că a fost vândut chinuitorului de
suflete. Afirmațiile lui Dionis sunt puse pe seama delirului cauzat de boală.

Casa lui Dionis capătă o înfățișare locuibilă, cu mobile elegante, iar acesta începe a-și reveni din
boală, cu mintea clarificată. Deasupra patului său se află Maria, iubita sa, costumată în băiat din
cauza interdicțiilor de a-l vizita. Cei doi se căsătoresc și sfârșesc trăind împreună „departe de
zgomotul lumii”.

Nuvela ia sfârșit cu o dilemă rămasă neclarificată: cine este adevăratul protagonist? Dan sau Dionis?
Nici identitatea evreului Ruben nu este lămurită, iar autorul alege să nu dezvăluie adevărul, fiindcă,
în fond, ambiguitatea menține misterul aflat între vis și realitate, precum și momentul în care cele
două se confundă una cu cealaltă: „Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul viselor
vieței e un regisor a cărui existență n-o putem esplica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranți
cari, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, înconjură fundalul și reapar iarăși?”.

Personaje
Cel mai la îndemână personaj pe care îl poți alege în cazul acestei nuvele, Sărmanul Dionis, este chiar
protagonistul, Dionis. În redactarea caracterizării personajului vei avea în vedere stabilirea tipologiei
personajului (principal/secundar, masculin/feminin, individual/colectiv), precum și modalitățile de
caracterizare a acestuia (directă/indirectă). Nu uita să exemplifici trăsăturile conturate prin referire
la textul nuvelei.

Exemplu

Particularitățile de construcție a personajelor nuvelei Sărmanul Dionis depind în mare măsură de

trăsăturile acesteia. Specie a genului epic de dimensiuni medii, nuvela prezintă o acțiune centrată pe
un conflict puternic și pe evidențierea personajelor complexe și individualizate. Aceste personaje au
deja caractere formate care nu evoluează semnificativ de-a lungul narațiunii.

Personaj principal, masculin, individual, Dionis este protagonistul nuvelei eminesciene „Sărmanul
Dionis”, precum se poate observa încă din titlu. Trăsăturile sale sunt conturate atât în mod direct, de
către narator sau de către Dionis însuși, prin descriere, cât și indirect, pornind de la faptele sale,
gândurile, comportamentul sau relațiile cu celelalte personaje și conflictul cu lumea înconjurătoare,
evidențiate prin intermediul dialogului și al monologului interior.
Dionis este un personaj de tip romantic, excepțional, care se află în conflict cu sine și cu lumea. El
reprezintă prototipul omului de geniu, trăitor într-o lume incompatibilă cu valorile sale din punct de
vedere spiritual și intelectual, o lume care nu favorizează șansele sale de reușită.

Trăsăturile romantice se regăsesc și în portretul său fizic: „fața era de acea dulceață vânătă albă ca și
marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată”, iar „ochii moi și străluciți erau de acea intensivă
voluptate pe care o are catifeaua neagră”. Cu „o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care
coincide pe deplin cu fața într-adevăr plăcută” și „părul numai cam prea lung” care „curgea în vițe
până pe spate”, observăm că personajul principal împrumută din trăsăturile fizice ale lui Eminescu
însuși. „Uscăciunea neagră și sălbatecă a părului contrasta cu fața fină, dulce și copilărească”, iar
„surâsul său era foarte inocent, dulce l-am putea numi și totuși de o profundă melancolie”. Se
remarcă astfel oglindirea trăsăturilor morale în cele fizice.

Tehnica romantică a caracterizării bazate pe contrastul dintre esență și aparență se oglindește în

construirea unui personaj aparent banal, dar dotat cu superioritate intelectuală și spirituală, și cu o
viață lăuntrică extraordinar de bogată. Astfel, Dionis este un tânăr „cu capul mic într-o pălărie a
căror margini erau simbolul nimerit al nemărginirii cu citate în care ar fi încăput întreg și într-un
surtuc lung de-i ajungea la călcâi și care fără îndoială nu era al lui”.

„Avizat a se cultiva pe apucate, singur”, Dionis se dovedește a fi un excelent autodidact, el

nebeneficiind de ajutorul nimănui în demersul său intelectual. „Iubitor de singurătate” și totodată
suferind din cauza solitudinii continue, îl bântuie gândul că existența sa nu înseamnă nimic pentru
nimeni.

Dionis se află la limita dintre pământean și supranatural. Superioritatea lui spirituală și intelectuală
este de ajuns pentru a-l plasa deasupra capacităților majorității oamenilor, însă nu și pentru a-i oferi
un loc printre zei. Această tipologie a omului de geniu îl preocupă îndeosebi pe Eminescu, ea
apărând și în poemul „Luceafărul”, cu un final mai puțin fericit de această dată. În „Sărmanul
Dionis” însă, povestea se sfârșește cu împlinirea iubirii, pentru a sublinia importanța acesteia în
călătoria zadarnică în căutarea cunoașterii absolute.

Nuvelă fantastică
„Sărmanul Dionis” nu este o simplă nuvelă fantastică, ci, după cum am observat mai sus, este prima
nuvelă fantastică apărută vreodată în cadrul literaturii române. Nuvela este o operă epică în proză, ce
se situează ca întindere între roman și schiță, cu o acțiune mai complexă decât a schiței și cu un
singur fir narativ.

„Sărmanul Dionis” se încadrează în categoria acestei specii literare și a fost publicată pentru prima
dată în revista „Convorbiri literare” în anul 1872. Elementele de structură și compoziție a textului
sunt, de asemenea, importante în argumentarea apartenenței lucrării de față la specia nuvelei de tip
fantastic.

Exemplu

La acțiunea caracteristică nuvelei participă diferite personaje, dar se evidențiază în special

caracterizarea complexă a personajului principal. De altfel, putem observa acest aspect în „Sărmanul
Dionis” începând cu titlul operei, care, prin intermediul structurii sale subiective, plasează în centrul
său protagonistul narațiunii. Dionis este caracterizat de-a lungul lucrării drept un tânăr orfan de
aproape optsprezece ani, cu o situație materială precară și o imaginație ieșită din comun.

Ocupația sa este cea de copist, iar tânărul are deosebite înclinații către filosofie și astrologie, fiind un
foarte bun autodidact, „avizat a se cultiva pe apucate, singur”, adică învață totul de unul singur, fără
a beneficia de ajutorul nimănui. Astfel, personajul Dionis se încadrează perfect în tipologia omului
de geniu, victimă a incompatibilității dintre propria persoană și lumea în care trăiește.

O caracteristică a nuvelei constă în reliefarea cadrelor spațial și temporal. Astfel, acțiunea se

desfășoară pe parcursul unui interval de timp prelungit, în mai multe locuri. În „Sărmanul Dionis”
avem de-a face cu o călătorie în timp, cu aproximativ patru secole în trecut (din secolul al XIX-lea
până în vremea lui Alexandru cel Bun, în secolul al XV-lea).

De asemenea, acțiunea are loc în două planuri opuse: cel real și cel fantastic. În planul real, Dionis se
perindă pe străzile mohorâte ale Bucureștiului, ajungând apoi în locuința sa. În plan imaginar, visele
tânărului se petrec, la rândul lor, în diverse locuri care se schimbă continuu. Uneori, cele două
planuri alternează atât de brusc încât creează confuzie cititorului.

Limbajul utilizat este expresiv, evocator, și are un puternic caracter vizual. Narațiunea este de tip
romantic, cu pasajele lungi, descriptive întâlnite pe parcursul lecturii. Naratorul este obiectiv și
omniscient, iar relatarea se face la persoana a III-a. Registrul stilistic predominant e cel arhaic,
sugerându-se astfel întoarcerea în timp.

Perspectiva narativă
Perspectiva narativă se referă la unghiul din care sunt relatate evenimentele.

Exemplu

În „Sărmanul Dionis”, perspectiva narativă este obiectivă. Astfel, relatarea se realizează la persoana a
treia, de către un narator care expune faptele și evenimentele operei fără a se implica în mod direct
în desfășurarea lor. Viziunea este, așadar, „din spate”, cu focalizare zero. Naratorul cunoaște mai
multe decât știu personajele operei, fiind omniscient, omniprezent și heterodiegetic.

Critică literară
Criticii literari români au manifestat un interes deosebit pentru opera lui Eminescu.

Exemplu

George Călinescu și Garabet Ibrăileanu sunt de acord în privința definirii operei drept „poem
filosofic în proză”, și nu o nuvelă, pur și simplu, așa cum este catalogată de către mulți alții. Mai
târziu, alți critici au încadrat „Sărmanul Dionis” în categoriile prozei fantastice, filosofice și de
atmosferă.
Perpessicius, preocupat intens de scrierile eminesciene, a remarcat aspirația spre trecut,
caracteristică „naturilor reflexive, metafizice”, precum și „predilecția pentru basm” a autorului. În
viziunea lui, „Sărmanul Dionis” marchează „una din constantele spiritului eminescian, pe care aveau
să se altoiască toate sugestiile literare, câte ar fi putut să-l înrâurească.”.

Concluzie
În încheierea eseului sau a comentariului despre nuvela „Sărmanul Dionis” poți apela fie la o opinie a
unui critic literar, fie la reluarea unor idei-cheie pentru a rezuma principalele observații privitoare la
textul analizat. Accentul va cădea pe cerința principală din subiectul de examen, concluzia
contribuind la întărirea argumentelor expuse în eseu sau comentariu.

Exemplu

În concluzie, întreaga nuvelă este construită pe conceptul existenței ca vis și reunește o serie de teme
cu caracter romantic, specifice lui Eminescu, dar și altor scriitori romantici de talie internațională.
Este vorba despre natură, iubire și condiția precară a omului de geniu în raport cu timpul și cu
societatea. Prin „Sărmanul Dionis”, „Umbra mea” și „Avatarii faraonului Tlà”, Mihai Eminescu este
cel care inaugurează proza filosofică și proza fantastică în cadrul literaturii române.
Fișă de lectură
Fișa de lectură a nuvelei Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu te va ajuta să îți reamintești detalii
importante despre această operă precum tema, semnificația titlului sau date despre autor și opera
acestuia.

Titlul operei literare: „Sărmanul Dionis”

Autorul: Mihai Eminescu

Volumul din care face parte opera: „Poesii” (1883)

Date despre operă: „Sărmanul Dionis” este prima nuvelă fantastică aparținând literaturii române.
Aceasta datează din vremea desfășurării studiilor lui Mihai Eminescu la Viena și a fost publicată
pentru prima dată în revista „Convorbiri literare” în anul 1872.

Date importante despre viața și activitatea autorului: Mihai Eminescu a fost un poet,
prozator și jurnalist român. Numele lui adevărat este Mihail Eminovici, iar scriitorul este considerat
de critica literară postumă drept cel mai important poet din literatura română. Născut în data de 15
ianuarie 1850 în Moldova, județul Botoșani, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa
aparținând unui romantism literar relativ întârziat.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară „Junimea”, și a lucrat ca redactor la „Timpul”,

ziarul oficial al Partidului Conservator. Primul său poem a fost publicat pe când poetul avea doar
șaisprezece ani, iar trei ani mai târziu, acesta a plecat să studieze la Viena și apoi, la Berlin. Mihai
Eminescu a abordat temele tradiționale ale Romantismului european, cultivând gustul pentru trecut
și pasiunea pentru istoria națională, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia, cultivarea
stărilor depresive, întoarcerea în natură.

Întors în țară, continuă să publice în „Convorbiri Literare”, devenind bun prieten cu Ion Creangă. Se
mută apoi la București, dar în 1883, poetul se îmbolnăvește grav, urmând șase ani de boală, în urma
cărora poetul s-a stins din viață în data de 15 iunie 1889.

Alte opere ale autorului: „Luceafărul”, Ce te legeni...”, „Floare albastră”, „Revedere”, „Călin”,
„Lacul”, „Glossă”, „O, rămâi”, „Doina”, „Apari să dai lumină”, „Atât de fragedă”, „Avatarii faraonului
Tlà”, „Călin Nebunul”, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, „Cezara”, „Cugetările sărmanului
Dionis”„ „De ce nu-mi vii”, „Egipetul”, „Fata-n grădina de aur”, „Lasă-ți lumea”, „Memento mori”,
„Pe lângă plopii fără soț”, „Sara pe deal”.

Genul literar: genul epic

Curent literar: romantism

Semnificația titlului: Titlul nuvelei face referire la protagonistul acesteia: Dionis, un tânăr
intelectual sărac și singur. Epitetul „sărmanul” este menit să descrie nu neapărat condiția materială
nefericită a tânărului Dionis, protagonistul operei, ci destinul său tragic în întregime, din care
singura evadare posibilă este evadarea în vis.

Tema nuvelei: Tema centrală a nuvelei „Sărmanul Dionis” este condiția omului de geniu aflat în
căutarea cunoașterii absolute și trăitor într-o lume incompatibilă cu valorile sale, o lume care
reprezintă un mediu precar pentru șansele de reușită ale protagonistului. Această temă este o
oglindire a viziunii romantice eminesciene despre lume.

Tipul nuvelei: nuvelă fantastică

Rezumat pe scurt: Nuvela începe cu prezentarea protagonistului (Dionis), care se plimbă pe
străzile Bucureștiului într-o seară ploioasă, în căutarea unui adăpost pe care îl găsește într-o
cârciumă. Când ploaia se oprește, tânărul pornește spre casă, o ruină friguroasă unde singura alinare
este oferită de cărțile vechi, citite cu pasiune, precum și de către portretul tatălui său din tinerețe.
Tatăl provenea dintr-un mediu aristocratic de care se îndepărtase pe când fusese adolescent. Ambii
părinți ai lui Dionis muriseră devreme.

Preocupările favorite ale tânărului sunt: filosofia, scrierea versurilor și vechile cărți magice,
referitoare îndeosebi la astrologie. El consideră că sufletul omului conține atât trecutul cât și viitorul
și că, dacă sufletul nostru ar ști cum să facă aceste călătorii, ele ar fi posibile. Copleșit de frig și de
propriile cugetări, Dionis cade într-o succesiune de vise. Întâi, el se transpune în vremea lui
Alexandru cel Bun și devine Dan, un călugăr care are revelația de a fi trăit într-un timp viitor sub
numele de Dionis. Dorind să elimine confuzia, el îl vizitează pe evreul Ruben, care îi confirmă teoriile
egiptenilor din vremea antică, ce considerau că sufletul trece prin mai multe trupuri. Maestrul
explică semnificația umbrei noastre, care reprezintă latura eternă a fiecăruia, iar Dan se desprinde de
propria umbră. Dând să plece din casa maestrului său, Dan observă cum casa lui Ruben se preface
într-o peșteră, iar Ruben însuși devine Lucifer.

Tulburat de cele întâmplate, Dan își îndreaptă atenția spre fiica spătarului Tudor Mesteacăn, visând
la crearea unui spațiu paradisiac pentru el și ființa iubită. Umbra îi spune lui Dan că i se cuvine
accesul la înțelesurile cărții magice, întrucât el o scrisese, pe vremea când sufletul lui se aflase în
trupul unui mag numit Zoroastru, și că este posibil un schimb de condiție materială și spirituală între
Dan și umbra sa. Acesta face o înțelegere cu umbra, cum că, aflată în stadiu material în urma
schimbului cu Dan, își va scrie memoriile sub forma unui jurnal de meditații filosofice.

Dan îi propune iubitei sale să facă același schimb cu propria umbră, astfel încât amândoi ar fi
eliberați de condiția lor terestră și s-ar putea stabili pe Lună. Cu toate acestea, paradisul începe a se
sfârși. Auzind cântecele îngerilor și observând că sunt identice cu cele prefigurate în mintea sa, Dan
ajunge să se întrebe dacă nu cumva el este Dumnezeu. Nu reușește, însă, să termine de articulat
această idee, fiindcă este izgonit din locul ocupat împreună cu iubita sa, revenind la condiția inițială
pe Pământ.

Naratorul reia acum figura lui Dionis, și trăiește o realitate crudă, îndrăgostit de fata din vecini și
neîndrăznind să spere că povestea lor s-ar putea vreodată materializa. Îi scrie, totuși, o scrisoare, pe
care fata o duce la piept, iar Dionis cade pe podea, emoționat. Tatăl fetei, aflând povestea, pătrunde
în casa lui Dionis împreună cu un medic și, vrând să-l salveze, vede portretul tatălui acestuia. Își dă
seama atunci de originile aristocratice ale tânărului îndrăgostit.

Narațiunea se îndreaptă din nou spre Dan, care face din nou schimbul cu umbra, amândoi revenind
la formele lor inițiale. Revenind la identitatea sa dionisiacă, tânărul aflat pe patul de spital este
vizitat de maestrul Ruben, însă acesta insistă că se numește Riven și este negustor de cărți. Riven
pleacă cu umbra lui Dionis, iar tânărul concluzionează astfel că a fost vândut chinuitorului de suflete.
Afirmațiile lui Dionis sunt puse pe seama delirului cauzat de boală.
Casa lui Dionis capătă o înfățișare locuibilă, iar acesta începe a-și reveni din boală, cu mintea
limpede. Deasupra patului său se află Maria, iubita sa. Cei doi se căsătoresc și sfârșesc trăind
împreună „departe de zgomotul lumii”. Nuvela ia sfârșit cu o dilemă rămasă neclarificată: cine este
adevăratul protagonist? Dan sau Dionis? Nici identitatea evreului Ruben nu este lămurită, iar
autorul alege să nu dezvăluie adevărul.