GABRIELA DUDA, Destinul unui topos romantic: luna

DESTINUL UNUI TOPOS ROMANTIC: LUNA

Conf. univ. dr. GABRIELA DUDA

Universitatea „Petrol-Gaze”, Ploiesti

L’histoire d’un motif ou d’un topos s’identifie avec l’histoire d’une littérature. L’histoire du
motif romantique de la lune n’en fait pas exception. En examinant la poesie roumaine de Mihai
Eminescu jusqu’aux poètes postmodernes on peut déceler les mouvementes de contestation de la
grande tradition poétique du 19ème siècle, mouvements qui se sont systématisés tout au long du
siècle suivant.

Există forme poetice care, prin bogătia simbolismului lor, pot rescrie istoria unei literaturi.
Mai ales motivele sau topoi îsi remodelează întelesurile urmând cursul epocilor literare si, de aceea,
devin semnificante pentru asezarea unei literaturi în matca timpului istoric, înregistrând reactiile de
acceptare sau de contestare a unei ideologii literare, a unei mode literare, a unui tip de viziune
poetică. Un asemenea topos este cel al lunii.
Prelungind prin semnificatiile sale gândirea mitică, simbolul lunii domină teritoriul
imaginarului nocturn, asa cum soarele îl domină pe cel diurn. Există o ambivalentă a simbolisticii
lunii pe care astrul diurn nu o cunoaste, ambivalentă sesizabilă în aproape toate culturile tra-
ditionale; rezumând am putea spune că simbolismul lunar, corelat cu cel al soarelui, exprimă
periodicitatea si reînvierea, căci luna guvernează desfăsurarea spectacolului cresterii si al
descresterii1. Astrul nocturn este „un instrument de măsură universal” al timpului 2, ritmând viata si
moartea deopotrivă; de aceea, nu este deloc neobisnuit că luna a fost, simultan, privită ca simbol al
fertilitătii, intrând în aceeasi serie simbolistică cu apa si vegetatia, si ca simbol al mortii: numeroase
divinităti lunare sunt htoniene si funerare.
Luna care veghează curgerea veacurilor, veghează si curgerea gândurilor, este o călăuză nu
numai a nomazilor prin desert, ci si a omului dintotdeauna pe căile nestiute ale cugetării; de aceea
luna simbolizează, în egală măsură, „cunoasterea prin reflectare”, cunoasterea teoretică, ratională,
iar noaptea guvernată de lună rămâne timpul predilect al reflectiei.
Am reamintit aceste consideratii foarte generale, legate de lună, pentru că aproape toate
semnificatiile acestui simbol plurivalent se prelungesc, mai clar sau mai difuz, în poezia romantică,
ce redescoperă nu atât dimensiunea temporalitătii, cât diversitatea trăirilor care i se asociază. Luna
intră în scenariul nocturn al poemului romantic nu numai ca element obligatoriu, ci si ca unul foarte
lesne perceptibil, pentru că se fixează din capul locului într-un topos literar de mare prestigiu,
indicând o schimbare de regim a imaginarului poetic.
La intrarea poeziei românesti în modernitate, natura încă nu există în sine, ca subiect
autonom al discursului, ci ca decor idealizat de privirea adesea conventională a subiectului liric;
desigur, presentimentul naturii ca realitate autonomă la Cârlova ori la Grigore Alexandrescu există,
dar, de cele mai multe ori, natura se propune fie ca un fundal pe pânza căruia se dramatizează un
sentiment, o stare, o idee ca în meditatia Umbra lui Mircea. La Cozia, fie ca peisaj, umanizat,
îmblinzit, ca în pastelurile lui V.Alecsandri. Inspirat, la începuturile poeziei noastre moderne, de
exemplul Noptilor lui Young, cunoscut prin traducerile lui Simeon Marcovici ale variantei franceze

31
GABRIELA DUDA, Destinul unui topos romantic: luna

semnate de Le Tourneur, dar mai ales prin poezia lui Lamartine3, peisajul romantic nocturn este
obligatoriu dominat de lună, maestru ce regizează spectacolul de sunet si lumină al poeziei.
Plurisemantismul motivului selenar, deschiderea acestuia spre dimensiunea cosmică, apar
însă la Eminescu si am putea spune că toate semnificatiile pe care poetul le-a acordat motivului se
reîntâlnesc în poezia care vine după el; este ca si cum un fluviu urias s-ar fi desfăcut în zeci si sute
de suvoaie, a căror origine comună o recunoastem datorită unor curenti vizibili care le străbat si le
călăuzesc curgerea neîntreruptă. Dar nu amprenta lui Eminescu, pe care o descifrăm în poezia celor
care vin după Eminescu va interesa în aceste pagini, ci îndepărtarea de Eminescu, iar o dată cu asta,
de modelul romantic, în cele din urmă, de un concept de poezie încremenit într-un romantism
minor, încă foarte rezistent la jumătatea secolului trecut.
În cartea sa Melancolia lui Eminescu, G.Gană observa că Eminescu inaugurează un alt tip de
imaginare a naturii decât predecesorii si contemporanii săi: „Peisajul necropolă a istoriei si peisajul
populat de om nu mai apar la Eminescu decât foarte rar si nu mai sunt caracteristice. Pentru că – si
aceasta este deosebirea esentială – Eminescu este un poet cu viziune cosmică si metafizică, nu
neapărat prin amploarea imaginilor, ci prin semnificatia lor. Oricât de concrete – si puterea lui de a
plasticiza este incomparabil mai mare –, ele se integrează într-o viziune globală si parcipă la
semnificatia generală. Peisajele lui nu sunt doar fragmente de univers, sunt metafore ale lui, si a
vorbi de pastel în legătură cu ele ar fi impropriu. Emotia estetică se prelungeste într-o adeziune
existentială, «a fi» devine «a fi înăuntrul naturii», care e ceva – sau singurul – absolut ” 4. Luna este
situată, în acest spectacol cosmic, jucat pe scena poeziei eminesciene, într-un loc geometric, căci se
poate vorbi, în cazul lui Eminescu, de un adevărat „tropism selenar” 5, care face din el un poet al
nocturnului, receptacol al vietii si al mortii.
Indiferent de semnul care se acordă simbolisticii selenare, în scenografia lirică eminesciană
luna ocupă întotdeauna o pozitie centrală, iar viziunea antropomorfică pe care o reiterează poetul
este grăitoare: luna e crăiasa „pămâneană”, „regina noptii”, „al noptilor monarc”, „regina cea
bălaie”, „al noptii blândul soare”, „[luna] ca un palid dulce soare”, „doamna mărilor si-a noptii”.
Luna apare, în viziunea poetică a lui Eminescu, drept zână, divinitate protectoare a Daciei mitice,
care îsi revarsă, dintr-un ocean de lumină, razele binecuvântate asupra patriei originare. Aflat sub
semnul tutelar al lunii, Dacia lui Eminescu devine un spatiu privilegiat: „
Si atuncea peste ape fata sfânt-a lunei pline
Îsi ridică discul splendid în imperiul de lumine,
Mării mândre poleindu-i pânzăriile-i de-azur.
Ea adoarme-ale ei spume, ca mărgăritarul, sure,
Nisipisul străluceste, râuri scapără-n pădure (Memento mori).
Divinitate benefică, luna smulge întunericului noptii fâsii din realitate, luminând cu lumina
ei cerul, codri, marea sau râurile; „Luna prin nouri înger pe lume blând veghează” pentru ca lumea
să nu fie înghitită de întuneric: „De pe-un deal răsare luna ca o vatră de jăratic / Luminând
străvechiul codru si castelul singuratic” (Călin. File de poveste).
Luna care „varsă farmec” face însă să se schimbe contururile stiute ale lumii: atinsă de
lumina lunii, natura îsi revelează esenta magică, dobândind, prin transfigurare, o altă realitate:
Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreste,
Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveste,
Iar stejarii par o strajă de giganti ce-o înconjoară,
Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară/ [...]
Si cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămureste,

32
GABRIELA DUDA, Destinul unui topos romantic: luna

Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape

Dimpreună cu al unei disc, stăpânitor de ape (Scrisoarea IV)
Perceptia naturii în ordinea feericului este călăuzită la Eminescu de lumina lunii care, asemeni
privirii poetului, depăseste, prin amplificare, prin transfigurare, realitatea.
Lumina lunii este astfel semnul unei idealităti palpabile, al unui Eden nocturn, ale cărui
contururi se încheagă însă părelnic, tremurător, căci pe celălalt versant al simbolisticii selenare,
luna, „visul negurii eterne”, devine mesagerul care, o dată cu somnul si visul, vesteste moartea
individului (Mai am un singur dor) si a cosmosului (Scrisoarea I). De fapt, aparitia / disparitia lunii
nici nu vorbeste despre altceva decât despre căderea la infinit în moarte, în al cărei imperiu luna ne
călăuzeste:
Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amortită li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Si ridică mii de umbre după stinsul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta, fecioară,
Si câti codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutesti pe miscătoarea mărilor singurătate,
Si pe toti ce-n astă lume sunt supusi puterii sortii
Deopotrivă-i stăpâneste raza ta si geniul mortii! (Scrisoarea I).
Eminescu care dorise să-si intituleze volumul de poezii Lumină de lună transformă motivul
lunii într-un centru al gândirii si al viziunii sale poetice, epuizând toate valentele posibile care
puteau fi atasate acestui topos; de aceea, orice refrazare a motivului nu putea, în poezia celor care i-
ai urmat, să sune decât ca déjà connu, ca semn de indeniabil eminescianism; si ar fi fost nevoie de
voci lirice foarte puternice care să învingă intertia prestigiului; mai târziu, pentru unii, între
eminescianism si romantismm s-a pus chiar semnul egalitătii.
Este ciudat că St. Petică a cărui mostenire eminesciană, tratată manierist, este totusi
importantă 6 nu face niciodată apel la motivul lunii: romantismul latent al poetului nu se vădeste în
alegerea timpului nocturn ca timp al poeziei – cele multe drame lirice pe care le pune în scenă
Petică se desfăsoară la ceasul înserării, când ziua se îngână cu noaptea (de altfel, amurgul va fi
timpul predilect al simbolistilor) –, iar spatiul a fost deja transformat în decor, într-un cadru stilizat,
civilizat prin numeroase aluzii culturale care îl înnobilează. Luna nu mai există ca centru cosmic al
lumii, pentru că natura însăsi ca spatiu cosmic nu mai există; de la simbolisti încolo, poetii nu vor
mai evoca luna decât parodic ori asumându-si descendenta eminesciană. Într-una din extrem de
putinele locuri din poezia lui Petică în care este evocată, luna îsi revarsă asupra îndrăgostitilor
lumina mai curând malefică, oricum aducătoare de suferintă si grea neliniste: „Vai, chinul noptilor
de vară,/ Si groaza razelor de lună!/ Misterul lor e o povară/ Si pacea lor e o minciună! [...]// Iubitii
dorm. De-asupra pare/ Că trece dragostea pierdută;/ Un glas de clopot e-o chemare / În noaptea
clară si tăcută// Le’ngălbeneste fata luna/ Cu dureroasa-i poezie;/ Ei dorm mai strânsi ca totdeauna/
Si plâng în somn fără să stie” (Când viorile tăcură, V). Petică nu se va îndepărta de modelul
eminescian constientizând acest lucru, asumându-si libertatea de a fi altceva decât marele înaintas.
Macedonski, în schimb, refuză dintru început modelul Eminescu si eminescianismul a cărui pri-
mejdie probabil că o intuise. Deja din Noapte de aprilie, adoptând o poză dezabuzat cinică, poetul
proclama iubirea „un capriciu de-o noapte” si se dispensa, în consecintă, de luna si stelele care ar fi
putut prezida la împlinirea ritalului erotic: „Luna nu era în ceruri ca s-o am de mărturie,/ Si-

33
GABRIELA DUDA, Destinul unui topos romantic: luna

nchizându-si somnoroase ochii lor pătrunzători,/ Stelele nenumărate de pe bolta azurie/ Dormeau
duse prin văzduhuri sub o grea manta de nori!”
Atitudinea va stârni emulatii si M. Săulescu nu va întârzia să se situeze de asemenea critic
fată de scriitura romantică si retorica ei, simtite ca demonetizate: „Îi spun tăcut în noapte, si nu-l
mai am în minte,/ dar simt c-ar fi să fie si cald, si grav, si rar./ – Un cântec, pentru care nevoia de
cuvinte/ Si doar ascult...Într-nsul nu-i vorba de castele,/ De paji, de castelane, de lotusi si de stele,/
(Romantice motive – un stoc epuizat [subl.ns.])/ / Nu lotusi albi pe ape, nu paji si nici povesti,/ Nu
printi, si nici bătaie de lună la feresti” (Capitala).
Refuzul modelului eminescian se va instala încet, dar sigur, aproape fără voie, printre
simbolisti. D. Anghel, cu fastuoasele lui orgii olfactive, desfăsurate în cadru nocturn si vegheate de
lună, doar „un ban de-argint”, este poate mai aproape de Eminescu pe care mărturisea că l-a urât
atât de mult în tinerete; numai că luna încetează să fie un centru al cosmosului si al universului
imaginar, ci devine un element de butaforie între altele.
Bacovia merge mai departe cu stilizarea în Amurg, integrând luna într-o serie de elemente
unificate prin culoarea fatală a sângelui: „Pe dealurile-albastre,/ De sânge urcă luna,/ De sânge pare
lacul, Mai ros ca totdeauna”. Într-un alt Amurg, luna – „craiul nou verde-pal” –, îsi pierde chiar si
acest ascendent al picturalitătii si devine un simplu martor al pustiului, al singurătătii lipsite de
sperantă si cotropite de presentimentul nebuniei. În poezia Crize, necomunicarea cu celălalt este
vegheată de astrul noptii: „Tristă, după un copac, pe câmp/ Stă luna palidă, pustie –/ De vânt se
clatină copacul –/ Si simt fiori de nebunie.” Poetul ricanează, ia în derâdere modelul simbolist în
care se întrevede, ca în filigran, modelul romantic al romantei, dar gratuitatea parodică se
contaminează de o posacă melancolie, căci în jocul cu poezia Bacovia nu are aproape niciodată
aplecare spre ludic: „Poetizează luna/ Grădina de parfume, –/ Prozaicele hoarde/ De-acuma au
tăcut.../ Prin tainicile umbre,/ Străin ca-ntotdeauna, –/ Cu plânsul meu pe coarde,/ Te-astept ca si-n
trecut.”
Din vârtejul policrom si fantezist al comparatiilor minulesciene, luna iese devalorizată,
transformată în obiect derizoriu, într-un peisaj aleatoriu, dominat de un Dumnezeu-păpusar de
circumstantă: „În noaptea aceea luna părea un cap de mort/ Tăiat de ghilotină si aruncat în mare –/
Un cap purtat de valuri si-n marsuri funerare/ Rostogolit spre farul ce scânteia în port.// În noaptea-
aceea luna părea un ghem de sfoară/ Scăpat din mâna dreaptă a celui care-n viată/ Te leagă, te
dezleagă, te iartă si te-nvată/ Cum poti iesi din iarnă, intrând în primăvară” (Nocturnă). Comparatia
devalorizantă, care obiectualizează, lipsind astrul noptii fie si calitatea de element obligatoriu al
peisajului nocturn, o întâlnim si la Tristan Tzara în Insomnie, II („Luna capul de păpusă spart”) sau
la alti poeti modernisti din primele decenii ale secolului trecut. Doar pentru Stefan Roll, în Discurs
pentru un crepuscul, imaginea lunii traversează cu prospetime textul, lăsând în urmă parfum de
legendă („Cavalerii au murit bând din corn crepusculul/ Si-n coif luna trecu prin grădina de
portocali”); pentru Ion Vinea, luna, făcând concurentă felinarelor, mai poate cel mult lumina un
peisaj meschin, de margine de oras, peisaj nu diferit de cel bacovian: „Gară peticită de lumini,/ sine
verzi sub luna de venin,/ câmp în ceruri întepat cu spini,/ ce tăcere, suflet pal si mut,/ trenurile toate
au trecut” (Doleante).
Alunecarea în derizoriu a motivului ilustru al lunii se face paralel nu numai cu cliseizarea
multor elemente de retorică romantică, dar si cu perceptia subiectivă a romantismului în general
drept colectie de clisee; simbolismul nu va fi, la modernisti si la poetii avangardei simtit decât ca o
prelungire a unui romantism care, oricum, durase prea mult: a adopta, asadar, o poză ironică,
parodică, sarcastică în tratarea unui motiv ca cel al lunii era un bun prilej de a marca despărtirea

34
GABRIELA DUDA, Destinul unui topos romantic: luna

definitivă de o literatură, simtită, în fond, ca revolută. Atitudinea unui Gherasim Luca este indiciul
că rezervorul romantic al imaginarului se golise de orice substantă, iar toate însemnele de prestigiu
poetic atinseseră pragul de jos al clisizării: „Poetii de azi, poetii cu degetele tremurătoare ca niste
plopi si scurte ca niste gloante/ poetii cu pietre de toate mărimile prin buzunare/ trebuie să stie că
singura greutate e spargerea primei vitrine întâlnuite pe marile bulevarde/ fiindcă celelalte vitrine se
sparg de la sine/ după cum e de ajuns să stingi o singură stea ca pe urmă celelalte stele să se stingă
de la sine// cer iertare pentru comparatia cu steaua,/ poeti/, e o amintire din vremurile de altădată/
când mă extaziam în fata pomilor înfloriti si lesinam la fiecare răsărit de soare [Gherasim Luca ar fi
putut tot atât de bine să spună „la fiecare răsărit de lună”].// Poetii de azi, poetii cu degetele
tremurătoare ca niste plopi si scurte ca niste gloante/ pot asvârli cu pietre în comparatia cu steaua/
va fi poate prima vitrină pe care veti sparge-o/ si celelalte vitrine se sparg de la sine” (Tragedii care
trebuie să se întâmple). Atitudinea de frondă este limpede în această invitatie la insurgentă, dar ea
nu mai priveste nici măcar romantismul, cu atât mai putin pe Eminescu, ci, global, modul con-
ventional de a face poezie.
Ceva mai târziu, dispozitia polemică se va sistematiza în lirica unui Geo Dumitrescu, prin
piese ca Spinoasa problemă a noptilor, discursivă si totusi lămuritoare, în care un alt mod de a fi al
poeziei îsi face loc. Noua ipostază a antipoeziei, după cum numeste St. A. Doinas „formula” lirică a
lui Geo Dumitrescu7, combină banalitatea realului, prozaismul, refuzul îndârjit al scrisului frumos
sau al sentimentalitătii plate, adică al unui kitsch care devenea tot mai amenintător pe măsură ce
marea retorică a poeziei se fixa tot mai mult în cliseu. Nu se mai putea vorbi despre lună si cer
înstelat fără riscul de a te compromite sau de a te acoperi de ridicol; vremea marilor elanuri lirice a
apus pentru totdeauna. Dar nostalgia marilor elanuri, chiar dacă marcată de constiinta imposi-
bilitătii lor, poate subzista si îl poate atinge cu aripa ei chiar si pe poetul postmodern. Numai că,
asemeni lui Borges, care stie că romanul Don Quijote pe care Pierre Menard îl scrie se propune ca
fiind diferit si sfârseste prin a fi identic cu cel al lui Cervantes, Matei Visniec stie că singura cale de
a rescrie marea poezie este de a-l copia pe Eminescu însusi:
Înainte de a începe un poem obisnuiesc
să mă plimb prin parcul municipal
pe străzile pustii/ mă lipesc de fiecare arbore si-mi soptesc în auz
acele cuvinte pe care le-as râvni dacă
as fi arbore
mă lipesc de fiecare fereastră si
privesc atât de mirat în marile interioare părăsite
încât mai apoi cu fereastra lipită de fată

trec printre clădirile negre ca niste duhuri de gheată

si pe acoperisuri mă plimb visător cu mâinile
la spate, apare luna, o luna, doamne,
de când nu s-a mai scris un poem sincer
despre lună si atunci îmi vin dintr-odată
în minte subiectul, actiunea, urma prăpăstiei în carne,
conflictul, personajele principale,
Seneca si compilatorii Calpurnus si
Macabeus, elementele stilistice si formale,
groaza de mâine si virtutea stirbită la coltul

35
GABRIELA DUDA, Destinul unui topos romantic: luna

străzii de primul trecător, ranita mea din armată

si arma fatală pe care, da/ mi-am descărcat-o singur în picior
alerg spre casă cu o poftă de scris
locuitorii orasului s-au asezat pe două rânduri
si asteaptă asteaptă asteaptă
eu alerg fără să-i văd tulburat si plin de înfiorare
cineva îmi deschide usa cineva îmi trage
scaunul cineva îmi asază hârtia cineva îmi întinde
tocul si toti, mai apoi: lună, tu, stăpâna noptii...(Descrierea poemului, VII).

În felul acesta, ciclul negatiilor si al transformărilor se închide.

Referinte bibliografice

1. Chevalier, Jean si Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, vol. 2 – E-O, Artemis, 1995,
p. 245.
2. Durand, Gilbert, Les structures anthropologiques de l’Imaginaire, Bordas, Paris, 1969,
pp. 326-327.
3. Cornea, Paul, Grigore Alexandrescu sau lirismul paspotist ca experientă interioară, în
De la Alexandrescu la Eminescu, Editura pentru literatură, Bucuresti, 1966, pp. 121-125
4. Gană, George, Melancolia lui Eminescu, Editura Fundatiei Române, Bucuresti, 2003, p.
121.
5. Gană, George, ibidem, p. 134.
6. Vultur, Smaranda, Un motiv poetic eminescian în prelungire simbolistă, în Infinitul
mărunt, Cartea Românească, Bucuresti, 1996, pp.201-211
6. Doinas, Stefan Augustin, Măstile adevărului poetic, Cartea Românească, Bucuresti, 1992,
pp. 114-118.

36