Selenar și nocturn în opera lui Mihai Eminescu

Romantismul, apărut ca reacție împotriva dogmelor și restricțiilor clasicismului, este o

mișcare literară și artistică, ce a apărut în Europa la sfărșitul secolului al XVIII-Iea și începutul
secolului al XIX-Iea. Direcțiile acestui curent literar a avut influențe puternice și în filozofie,
istorie, drept, lingvistică, economie politică

Acest curent este unul dintre cele mai importante și mai complexe curente literare, aceste noi
frămăntări luand naștere inițial în Anglia, de unde s-a extins în Germania și Franța, apoi în
întreaga Europa. Romantismul este antidotul rigorii clasicilor, dogmatismului estetic, rațiunii
reci și convenționalului. Acest curent literar a reprezentat pentru scriitori momentul în care au
dat frâu liber imaginației, fiind cunoscut în literatura universală ca un promotor al manifestării
fanteziei și exprimării sentimentelor, al originalității, spontaneității și sincerității emoționale.
Libertatea de expresie, dincolo de canoanele clasicilor, este unul din factorii cheie ai acestei
mișcări literar-artistice.

Cel care a teoretizat romantismul european este considerat Victor Hugo, acesta trasând și
identificând direcțile și trăsăturile acestui curent cultural în programul-manifest "Prefața" de la
drama "Cromwell" (1827). Crezând în rosturile nobile ale poeziei, Mihai Eminescu rămâne,
alături de Titu Maiorescu, una dintre cele mai lucide conștiințe critice ale vremii sale.

În opinia mea, Mihai Eminescu, cel mai mare poet român romantic, a folosit de multe ori
simbolul lunii in poeziile lui.

În primul rând, conform dicționarului de simboluri apare că „simbolul lunii este corelat de
acela al soarelui.[..] ea simbolizează dependența și principiul feminin (cu unele excepții),
precum și periodicitatea si reîniorea.” Tot conform dicționarului de simbuluri noaptea “a dat de
asemenea naștere somnului și morții,viselor și spaimelor, duioșiei și inșelacunii”.
În al doilea rând, luna la Eminescu semnifica durere și dor față de persoana iubită precum în
poezia “de ce ?..” „Când luna prin nouri pe lume veghează,/ Când fiecare undă se-mbracă c-o
rază/ Când cântă al somnului ginii nătângi/ Tu tremuri și plângi”. Pe de o altă parte în unele
poezii eminesciene luna îî dă poietului sentimente de nostalgie și îî aduce aminte de persoana
iubită ca în poezia „Și dacă ramuri bat în geam” unde chiar dacă iubita lui nu se află în prezența
lui poetul folosește luna ca un symbol care își aduce aminte de fata iubită „Și dacă nori desi se
duc/De iese-n luciu luna,/ E ca aminte sa-mi aduc/De tine-n totdeauna.”

Deseori Eminescu folosește luna pentru a îmbogății peisajul. Acest lucru se întâmplă în
poezia „O rămâi...” „Și privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri”. În această poezie
Eminescu încearcă să se agate de copilărie și „vorbește” cu codrul pe care parcă numai el il
înțelege să rămână cu el. Aici codrul simbolizează copilăria poetului de care îî este greu să se
despartă.

Ca o trăsătură a romantismului și Eminescu este visător și aspiră spre geniu. Un om care nu

prea este înțeles de toată lumea. Acest caracter de visător se găsește în poezia „Odă (în metru
antic)” unde nu numai că apare peisajul nocturn ci și caracteristici care sunt tipice romanticilor
Ivan Evesev,Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale,editura „Amarcord”,Timișoara,1994
pg 47
Jean Chavalier,Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri volumul 2 E-O, editura
Artemis,București
Pg 1,7
 cum ar fi singuratatea „Ochii mei nălțam visitor la steaua/Singurătății”. Tot în această poezie
apare și cel mai frumos vers scris în literatura romănâ și anume „Nu credeam să învaț a muri
vrodată”.

În scrisoarea 1 gândurile lui Eminescu sunt amplificate de frumuețea nopții, cadrul romantic
este „noaptea amintirii”, iar durerea poetului este percepută ca un vis. Distanțierea de lume este
percepută în spațiu nocturn prin contact cu energie selenară „Lună tu stăpâna mării pe a lumii
boaltă luneci/Și găndurilor dând viață,suferințele întuneci”.

Eminescu își imaginează persoanele iubite în poezii aproape întotdeauna într-un cadru
nocturn. Așa se întâmplă și în poezia „Noaptea” unde descrie în detaliu un peisaj de noate și
persoana iubită „Lumânarea-I stinsă-n casă…somnu-I cald,molatic,lin./ Atunci tu prin întuneric
te aproprii surăzândă”. Poetul se simte mai în siguranță în timpul nopții decât în timpul zilei, și
acest lucru este tipic romanticilor care de obici se prezintă în mediul nocturn. În poezia „înger
de pază” putem observa faptul că Eminescu se simte content În acest mediu al nopții protejat de
îngerul lui păzitor. „Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze ,/Vedeam ca în vis pe –al meu
înger de pază”.

În poezia „Misterele nopții” luna îl pune pe Eminescu într-un alt univers și îî arată tainele
creației „Razele din alba lună,/Mi le torc,mi le-mpreună/Pentru-ntregul viitor”. Balada “Făt –
Frumos din tei” cuprinde acel efect de lumină de lună proiectat cu un gest cosmic pe mari
întinderi: “Lun-atunci din codri iese,/ Noaptea toată stă s-o vadă,/ Zugrăveşte umbre negre/ Pe
câmp alb ca de zăpadă/./ Şi mereu ea le lungeşte, Şi urcând pe cer le mută, Dar ei trec, se pierd
în codri Cu viaţa lor pierdută.”

Tema lunii se întălnește frecvent în poeziile lui Eminescu. O Întălnim și în poezia „Lacul”
unde Eminescu o folosește din nou ca să completeze peisajul “Să plutim cuprinşi de farmec Sub
lumina blândei lune”.

La Eminescu elementul de lună în cadrul peisajului apare în trei aspect speciale și anume
exista o lună văzută ca un astru solitar unde privirile sunt răpite , o lună văzută ca un obiect al
cerului “Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Prin care trece albă regina nopţii
moartă”. Există apoi o lumină de lună resimţită ca o însuşire generală a atmosferei, ca o baie de
influenţe difuze: “Neguri albe strălucite/ Naşte luna argintie, / Ea le scoate peste ape, / Le
întinde pe câmpie/”. Dar există o lumină de lună însoţită cu vreun aspect material al pământului
şi prin care acesta din urmă dobândeşte o adevărată strălucire fantomatică: “Văzduhul
scânteiază, şi ca unse cu var Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar”. În multe din poeziile sale,
Eminescu însoţeşte lumina lunii cu apa lacului: “Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri”,
“Ce cauţi pe unde bate luna Pe-un alb izvor tremurător?”, “Tresărind scânteie lacul Şi se
leagănă sub soare”.

Așa cum am spus, luna semnifică mai multe lucruri pentru Eminescu însă dicționarul de
simboluri ne spune următorul lucru „Astrul nopții e un simbol arhaic fundamental, având
funcția de arhetip şi principiu declasificare a lumii. E asociat principiului feminin, fertilității,
creşterii vegetației, renovării naturii şi primenirii timpului. Calendarele lunare au precedat pe
Ivan Evesev,Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale,editura „Amarcord”,Timișoara,1994
pg 47
Jean Chavalier,Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri volumul 2 E-O, editura
Artemis,București
Pg 1,7
 cele solare. Rădăcina me- din limbile indoeuropene e înrudită cu verbul care înseamnă „a
măsura". „Viața lunii este mai aproape de om, decât gloria majestuoasă a soarelui" (Eli-ade,
1943, 87). Valorizarea ritmurilor lunare a făcut posibilă' realizarea marilor sinteze
antropocosmice.

Simbolismul lunar a legat într-un tot unitar naşterea, devenirea, moartea, femeia, fecunditatea,
viața prenatală şi cea de dincolo, ciclurile vieții.

În conluzie, Mihai Eminescu era un poet seminar și nocturn deoarece în poeziile sale a folosit
de nenumărate ori luna și peisajele lui erau de multe ori nocturne.

Ivan Evesev,Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale,editura „Amarcord”,Timișoara,1994

pg 47
Jean Chavalier,Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri volumul 2 E-O, editura
Artemis,București
Pg 1,7